Ziua începuse pe cât de normal pot sa înceapa zilele Zazei. Cafeaua (
à propos,
Lady Silvia, temenelele se reproduc aici si intocmai), pe urma niste dosare grabnic expediate spre diverse destinatii, mai scrie ceva in blogul ala, pe urma niste taclale la Monumente cu diverse personagii secundare, dar amuzante si cooperante, sapaturi arheologice dupa hartogarii exacte, alte taclale accidentale si destul de agreabile, in fond, cu niste pietoni, hlizeli cu
Departe, raspundem la scrisori, intervine si Contabilitatea cu cauza de enervare numarul unu, luam Contabilitatea de guler si lansam diverse imprecatii, iara Gesualdo pe
playlist...
Ar fi putut continua tot asa.
Eroare.
Am facut prostia (?), pustiul de bine (?), inconstienta (?) sa imi pice ochii pe Craii pe la vreo sase, în ceas de seara, precum le sade anume bine dumnealor sa se arate. Am pierit. Nu stiu ce s-a întâmplat în jumatatea aia de ora de ceai, dar daca adormisem cu un gând rau pentru Pirgu cel disonant, acum totul era clar si întreg si îndelung, pe îndelete, m-am dus si eu prin hagialâcuri.
Craii nu sunt o carte, Craii sunt un spatiu, ba chiar o monada si daca nu ati priceput asta, ati pierdut probabil unul din rarele lucruri susceptibile daca nu sa va schimbe viata, cel putin sa va schimbe pe voi, insidios si fara întoarceri.
Retrag
clasamentul precedent. Craii urca pe locul unu, desi pentru Crai nici un loc nu e destul, dar în fine, de dragul prostiei ludic-conventionale, ma-nvoiesc. Cititi prima oara si pe timpuri solare, suna uscat si manierist, cititi a doua suna placut urechii si usor vetust. Dar cititi a treia oara, cu cheile tinute strâns in podul palmei, nevoia de întoarcere în urma, iarasi si iarasi, de recitire în citire e acuta, esentiala. Din cauza asta, mi-am luat libertatea absoluta a perversiunii în lectura, cu întoarceri, lungi opriri si strasnice oftaturi.
O constatare: spre deosebire de multe alte carti, Craii nu se pot citi cu muzica în surdina, asa cum îmi sta mie în fire. De buna seama, carte iabrasa, isi are sunetul propriu. Desi, daca as tine cu tot dinadinsul, dupa doua zile de gândire intensa, i-as însoti cu Variatiunile Goldberg sau si mai bine, cu bocetul din arhaicul rarunchilor al Mariei Tanase din "Trei focuri arde pe lume". Chestie de perspectiva. Dar astea sunt deja mofturi.
Asemenea fericiri, greu de imaginat de la Montaigne încoace. Se cer patrunse, apasate daca e nevoie, discutate în soapta plina si pe urma tinute bine undeva.
O carte exigenta, siesi suficienta si poate usor rece, ce nu se dezvaluie oricui, cred. O mare tâmpenie sa o introduci în manualele de liceu, de exemplu, lasând-o pe mâinile necoapte ale zevzecilor si pe seama unor frustrari aleatorii.
Pe drumul spre iatac, mult jazz în masina si un pic de stenahorie (nu cred ca am sa ma obisnuiesc niciodata cu ea), iar ajunsa în pragul casei, am înteles si eu în fine.
Realitatea a devenit brusc incontrolabila.
Pentru ca am vazut-o pe Pena, de mes yeux vue. Am vazut-o pe Pena-la-dolente, cât se poate de reala cu pufoaica ei visina putreda proletara si cu baticul ce avusese cu siguranta zile mai bune. Scara duhnea aspru a borhot ieftin si a slobozeala. Si era asa o sfârseala si o disperare în toate astea, ca pe vremuri as fi dat fuga în Finca cel putin pâna la dezinsectie.
In loc de asta, am privit-o fix, fara mila de care nu avea nevoie. On ne jette pas sa monnaie aux reines en exil, ni aux grandes amoureuses déçues, ce qui revient, d'ailleurs, strictement au même.
On se tait et on les regarde dans les yeux, bien entendu.
Sedea exact ca în Intâmpinarea Crailor, numai ca pe scarile de la Hochparter, mizerabila si beata si urlatoare si, în ciuda sordidului aberant al scenei în cartierul meu linistit si fara complicatii, am surâs si am trecut pe lânga ea cu bagare de seama, sa nu rup vraja.
Acuma stiu ca Craii exista. Si mai stiu ca undeva pe lumea asta, cineva surâde imperceptibil.
Mai pe la amurg: M-a distrat strasnic chestia cu Pirgu si cu Montaigne. O uitasem de tot.
