Rezolutie preacuvioasa

Madame Mère, din off: "....si sa nu uiti de gunoi (vin niste preacucernice fetze la sampanie si nu se cade sa le primeasca asa). Ia stai asa! Tu pleci la Revelion în conversi ?!?"

Normal.

Pentru ca e ultimul meu Revelion în bascheti. De la anul, ma fac boieroaica.

Ca suffit!

Poza: Times Square, New Year's Eve 1938.

Am încalecat pe-o sea si va mai spun io multe despre Merinoasa si ale ei castele. Dar mâine!

SPQR, vin Saturnaliile, bre!

L'année est morte, vive l'année! Probabil ca o sa intru în Europa cu niste Brassens si cu un fez rosu în cap la balul in maschera din Dame du Roi. Foarte Marx Bros., tout un programme! Unde naiba e mandolina aia veche, e exact ce-mi lipsea din accoutrement!

Ceea ce îmi aduce aminte ca înca n-am hotarât cum naiba sa ma arat multimii de la zaiafet: Gogoasa Infuriata si al ei linguroi de platina sau Francesca da Rimini (fara Malatesta, sezonul asta au fost în ruptura de stoc) ? :))

2006 n-a fost chiar rau. Daraverile încep sa mearga, e mai liniste pe-acasa, am taiat buboiul meridional, care e bine mersi cu sulfamida pe el si fara resentimente (cum oi fi facut, de data asta?), toamna fu bogata în sarm si lume buna, iarna agitata si nitel mai introspectiva, de primavara nu-mi mai aduc aminte absolut nimic, parca n-ar fi fost, vara poprita de la concediu si cu imbecil pe cap, pe care l-am facut pachet si trimes acasa.

Deja stiu despre 2007 ca o sa fie cu multe drumuri si cafele pufnite pe nas, ca lunile Februarie si Noiembrie or sa fie ca de obicei, de sters din calendar si de hibernat, ca prin Iulie am sa ma enervez si o sa plec unde vad cu ochii, sa beau grenadina si sa ma-mprietenesc cu un prosop. Adica aproape nimic.

Si mai stiu ca unele din foile cele mai savuroase ce au sa fie o sa le scrieti, pe rând sau în vesela gramada chiar voi, de dupa Pavilionul Rosu, sau si mai bine de pe Pont Mirabeau, unde întoarce tramvaiul la Sfântu Gheorghe, la Sans-Souci, pe Bahlui în jos, în fata dracului seducator din Retiro (à propos, sper ca ravashelul de Craciun a ajuns cum trebuie!), la cafea pe Selari ori calare pe amorasul de la Piccadilly, bref unde nici cu gândul nu gândesti. Et ça change tout.

Va astept si la anul. Cafeaua e pe foc, la spirtiera. La vara, desfac tingirea si vars în ea nisip.

De-aia va zic ce-i scria Flaubert lui Maupassant: "Prenez garde à la tristesse. C'est un vice." Si ala nu l-a ascultat.

CQFD. Hai sa traim, sa-mi traiti, unde naiba e diseusa?!

PS1: Mai las la copt babaua ruseasca. Ceea ce pot sa va spun însa, e ca Zinaida Grigorievna e leit profa mea de muzica de la Clementa.
PS2: Cu tâlc sa dea si la altii, Nadar "Main de Monsieur D., banquier" dagherotip, tiraj pe albumina, cca.1867.

Et toi, mon coeur, pourquoi bats-tu?

... sau de ce s-a împuscat, probabil, Hemingway.

Cu astfel de imprecatii din Apollinaire îsi deschide d'Ormesson ultima traznaie, anume antologia de texte razlete si care i-au placut atât de tare, încât s-a gândit sa ni le dea si noua, la numai cinci ani dupa tentativa de Istorie a Literaturii Franceze, care esueaza, din pacate, în culegere de texte à la Lagarde & Michard.

Nu ma omor dupa antologii: mi se par alimentare, roborative si discutabile. Insa sa fi fost pagina de garda, unde scria cu litere de foc Jean d'Ormesson de l'Académie française? Curiozitatea comparatiei cu florilegiul lui Pompidou (alta chestie alimentara, de pe vremurile profesoratului, înainte de banca si de Elysée)? Oboseala? Bref, acum câteva zile, i-a sunat ceasul.

Trei lucruri, de la o posta: Jean d'O. e un hedonist, usor de încantat si uneori dus de nas de forme frumoase si citate cu scârtz. Doi: Jean d'O. e si superficial (se mai întâmpla, nu e o crima!). Jumatatea de alexandrin care da gata damele nitel snoabe într-o conversatie amabila, picior peste picior pe o canapea Louis XVI si cu un Earl Grey sub nas, suna ca un pick-hammer daca e exilata în haul paginii goale si albe. Trei si aici strâmb din nas a paguba: Jean d'O. se prapadeste dupa Racine, singurul servit în portii de auberge, cu toate cucoanele maniaco-depresive din dotare, care rosesc, dau ochii peste cap, lesina, învie în actul cinci si suspina, se susotesc cu confidenta, îsi iau jucariile si pleaca de bezmetice prin lume si nu fac, în fond, absolut nimic sa-si rezolve situatia vitala. Corneille, bunul meu Corneille, devine citat suspendat în aer si neobrazarea n-are margini, ca e din Cinna, iara nu din domnul ala bine si stanzele lui pe care mi le-as aminti si dupa trepanatie.

In fine...prea putin din Villon, ceva albituri manieriste din Musset, de asemenea amputate ("Il se fit tout à coup le plus profond silence/Quand Georgina Smolen se leva pour chanter" -Le Saule mi s'pare), nimic din Desnos, same goes for Max Jacob, dar sa nu disperam, vreo trei uscaturi din Montaigne, as fi fost frustrata rau daca:

- nu mi-as fi dat seama brusc pe la crapat de ziua ca Péguy îl anunta clar pe Pétain (iaca: "Voici notre appareil et voici notre chef./C'est un gars de chez nous qui siffle par moments./Il n'a pas son pareil pour les gouvernements./Il a la tête dure et le geste un peu bref."Présentation de Paris à Notre-Dame).

- n-as fi dat peste o chestie destul de socanta a lui Racan, din pacate scoasa din context, dar cu totul si cu totul Mallarmé: "Bussy, notre printemps s'en va presque expiré."

- n-as fi oscilat între stari extatic de snoabe si criza de râs nervos si proletar la urmatorul exces al lui Philippe Berthelot: "Non! Le roi qu'a troublé l'ivresse de l'arak/Sur la terrasse où croît un grêle azédarac, / Vers le ciel, ébloui du vol vibrant du gomphe" ( Alexandre à Persépolis), si nu în ultimul rând

- nu mi-as fi sters nasul cu impresii multiple la deliciosul si sfâsaietorul Chanson de Barberine, tot al lui Musset, dar, ô Justice! dat în vileag pe de-a-ntregul.

Un fel de ierbar, fragil si contestabil, emotionant fara sa impresioneze de tot. Opera de clasare tipica unui demers tardiv. Testament de hedonist?

Poza, oale si ulcele: Arthur Backhouse - Pots et poêlons à Nice, negativ pe hârtie cerata/tiraj albumina, 1855.

Mâine, povestea ruseasca. Nu ma pot hotarî daca sa o casapesc apoteotic pe Zinaida Grigorievna. Sau nu. :)

Festivisme

Zi frumoasa, dar cam rece, prin urmare perfect oarecare. Nestare de sfârsit de an, pregatiri de baieram, în Dame du Roi anul asta (o premiera!), asta daca nu ma apuca sovinismul pâna mâine seara la noua.

Nu prea cred. Anul asta, mai mult decât oricând, circul festivist a prostit tot orasul. In Piata Palatului, o estrada uriasa, înjurata aprig asta seara pe când ma grabeam spre Galleron, ca strada Franklin iar era închisa si pe mine ma enerveaza chestiile astea rau de tot. La Universitate, grozav prapad similar, cu puhoiul de becuri albastre si aurii aferente.

Fiindca mâine la doispe noaptea trecute fix, Românica se întoarce acasa, în Europa, sau mai bine zis, asa îi place ei sa creada. Asta dupa niste ani de asteptare cam ca valiza în gara, niste compromisuri reale, dar deocamdata invizibile si o mare betie de cuvinte.

Mi-e greu sa ma înfior la chestia asta. Nu, nu pentru ca fac parte din Sistem si stiu exact cum se întâmpla unele lucruri. Dar, cu toata bunavointa, îmi e imposibil sa ma cuprinda fericirea brusc la miezul noptii. O simpla decizie administrativa nu poate avea suflu istoric. Fiindca înainte de a fi ideal, Europa e un nou teanc de formulare, o noua si imbecila birocratie si noi reguli pe care neofermierul român le va ignora cu desavârsire ani buni de-acum încolo. Si asta pentru ca porcul se va casapi în batatura ca si înainte -dar conspirativ!-, Joiana n-o sa aiba cercel electronic în ureche în veci si tuica tot la cazanul lipit cu coca se va întrupa.

Sa crezi ca la potroacele de poimâine dimineata o sa fim cu totii îngeri din voia Bruxelles-ului e cel putin naivitate.

Problema reala e cum va primi lumea de peste gard tara asta schizofrena si geniala, care iacata, si-a facut loc la masa cu gargara politicianista, cultura subtila si oameni de neînteles, cam pe la spartul târgului? Cât vor pricepe din ceea ce înca sunt Bucurestii? Si cum se vor împaca domnii si doamnele alea cu noi astia, palmasii, razesii, aurolacii, fizicienii atomisti si lipovenii, pirandele si mitocanii, vrajitoarele si soferii de taxi dementi de la Gara de Nord, francofilii si germanofonii, cuconetul interbelic si beizadelele paseiste, popii cu engolpioane si prea putina metafizica, cu hotii de buzunare si epigrafistii, cu zarzavagiii si puslamalele? Cu legendele cu vârcolaci si strigoi, cu carnatii de Plescoi si oda în metru antic, cu brasoavele si isihasmele, cu Bula si cu Cioran, cu Plesu si cu Stan Papusa, bref cu toate maruntisurile pe care le purtam cu noi oriunde-am fi mai rau decât tarâna de sub talpa pantofului?

Pentru ca nu mai cred demult în dezinteres spontan si cadouri ale Istoriei, mi se pare mai de bun simt sa îmi aduc aminte de Voltaire, în niste ceasuri în care bucuria tâmpa risca sa ne puna grozava albeata pe luciditate.

Si sa fie asta cam ce-as astepta eu, la mauvaise catholique, de la anul care începe probabil cu mai multa lume la Urgente decât de obicei:

"Ce n'est donc plus aux hommes que je m'adresse; c'est à toi, Dieu de tous les êtres, de tous les mondes et de tous les temps : s'il est permis à de faibles créatures perdues dans l'immensité, et imperceptibles au reste de l'univers, d'oser te demander quelque chose, à toi qui as tout donné, à toi dont les décrets sont immuables comme éternels, daigne regarder en pitié les erreurs attachées à notre nature; que ces erreurs ne fassent point nos calamités. Tu ne nous as point donné un coeur pour nous haïr, et des mains pour nous égorger; fais que nous nous aidions mutuellement à supporter le fardeau d'une vie pénible et passagère; que les petites différences entre les vêtements qui couvrent nos débiles corps, entre tous nos langages insuffisants, entre tous nos usages ridicules, entre toutes nos lois imparfaites, entre toutes nos opinions insensées, entre toutes nos conditions si disproportionnées à nos yeux, et si égales devant toi; que toutes ces petites nuances qui distinguent les atomes appelés hommes ne soient pas des signaux de haine et de persécution; que ceux qui allument des cierges en plein midi pour te célébrer supportent ceux qui se contentent de la lumière de ton soleil; que ceux qui couvrent leur robe d'une toile blanche pour dire qu'il faut t'aimer ne détestent pas ceux qui disent la même chose sous un manteau de laine noire; qu'il soit égal de t'adorer dans un jargon formé d'une ancienne langue, ou dans un jargon plus nouveau; que ceux dont l'habit est teint en rouge ou en violet, qui dominent sur une petite parcelle d'un petit tas de la boue de ce monde, et qui possèdent quelques fragments arrondis d'un certain métal, jouissent sans orgueil de ce qu'ils appellent grandeur et richesse, et que les autres les voient sans envie : car tu sais qu'il n'y a dans ces vanités ni de quoi envier, ni de quoi s'enorgueillir. "

Traité sur la tolérance (1763), chap. XXIII.

PS: ETA nu se potoleste si da cu bombardeaua la Barajas. Veste enervanta ca un barzaune. Sa speram ca fara urmari indecente si ca toata lumea e ok. Pe undeva, m-au apucat grijile.

PS2: Poza : J.B. Parker, Asteptând trenul, tiraj clorobromura, 1925.

Hiems

Zi bezmetica. Productivitate aproape de zero, cu câteva manevre dregatoresti ce nu sufereau amânare si înscaunari -jur, neasteptate!- în diverse comitii. Taclale pe fuga cu Abd'allah si Aquiu despre casele din Bucuresti. "Pasajul de fumatori de opiu din spate de la Dunarea", zice Abd'allah, care mai vorbeste crocant si despre blocurile pe jumatate îngropate în asfalt de pe Dealul Mitropoliei. Tot atâtea porti, tot atâtea praguri. Le dau si eu strada mea favorita si anume Vasile Alecsandri, cu mas-ul provensal înecat de iedera, Muzeul Storck si fabuloasa casa a scarilor din vila pseudo-toscana de lânga Finca, odinioara cu verrière biseautée. Câteva sute de metri mai sus, vizavi de biserica Visarion, alta chestie similara (desi cu un usor glissando spre Umbria), cu madonetta de pe muchia casei, restaurata din pacate infect. Si câte altele...

Sa nu se supere Abd'allah: când e în toane bune, vorbeste parca mai cu miez decât scrie uneori. De s-ar îndoi mai putin si de-ar avea tupeul prostului de care beneficiaza Zaza din plin, pre multi i-ar mai turci. Dar nu-l are: Abd'allah e minte straluminata, anume facuta pentru controverse filocalice. Un noroc ca nu suntem în Evul Mediu: ar fi putut crea secte alchimice.

Pe la vreo unu, plec cu Aquiu sa fac papirurile lui Zoe pentru la anul. Polita semnata la cafele, unde altfel decât pe Spatarului, cu acelasi aer de nicaieri dintotdeauna, fara pret pe lume. Am fi întins drumul pâna la Solacolu, pe zi, dar puhoiul de masini dinspre Mosilor ne-a descurajat, cu toate ca pe Semicercului intrasem, cu nesimtire si avânt, pe contrasens, în indiferenta generala.

Siesta cu Pamuk, destul de interesant, dar lenea mea e mare si am adormit iar cu ceaslovul în brate si cu muzica în surdina. Pâna acum, descrierile lui crepusculare cu un Istanbul de sfârsit de secol ce mai are înca iz de Bizant merita îndeajuns perseverenta.

Spre trezie, Ralph Vaughan Williams, ascultat pe întuneric si oboseala buna. Fantasia on Greensleeves, un fel de gratie fragila, aproape vegetala, caci e verde ca un pahar de apa rece pe arsita. Ceva mai bun decât Grieg, de exemplu, unde accente pasuniste umbresc (cam) des echilibrul unei frazari aproape potabile.

PS: poza din seara asta, Robert Macpherson - Bas-relief, intérieur de l'Arc de Titus à Rome, tiraj pe albumina (1865).

Una pe zi # 10

Astazi, mens sana in corpore sano. Asadar, cuconet si garnizoana, nu strangeti prea tare corsetul ca s-ar putea sa ametiti de tot, plimbati-va pret de o leghe pe zi ca sa nu ajungeti ca amarata aia care doarme cu capul pe masa (adica eu la sedinte;), nu puneti ziare ude in soba si mai ales, feriti-va de palinca sau de spritz ca de dracu'.

Urasc sincer si cordial zilele-astea in care blogurile amutesc brusc, mesele sardanapalice de-acasa se muta la birou si capul vajaie a gol si mahmureala.

Prin sertarele Rapirii mai avem sinapsele promise, o poveste ruseasca si una de-a dreptul cinica. Daca ma trezesc din sictir, pana la Anul Nou le si dau drumul.

Ce caut io la birou, dom'ne?

PS: sursa, iarasi si din nou moralizatoare: Collection de tableaux muraux Armand Colin, cca. 1910.

PS2: Secretara de la SS s-a prostit de tot, ne trimete pe Intranet un fel de "binecuvantare" (sic!), incheiata cu zglobia urare "La Multi Ani in UE!" Good Lord. Ce si-or fi inchipuind oamenii despre asta ma depaseste crunt.

Neozaza

Pentru ca tot m-ati tras si voi in poza si pentru ca au iesit chestii interesante, e vremea sa schimb avatarul Zazei cu Odalisca lui Roger Fenton (Salonic, 1858), nu de alta, dar de carpete ne-am cam saturat.

E vremea sa ma iau in serios, domnilor si doamnelor! :)

Una pe zi # 9

Fiindca nu sunt absolut deloc trezita din somn, desi am stat sa scriu de pe la vreo cinci dimineata. Si, in orice caz, fiindca n-am nici un chef sa ma trezesc din asemenea naluci.

Henri le Secq - Détail de la Cathédrale de Chartres, fotolitografie, 1852.

Rasfoite noaptea: Vasile Lovinescu, Al patrulea hagialâc

Dupa câteva saptamâni de bântuit prin biblioteca din Bastiliei, întrebat cucoane si beizadele, batut anticariate si rasfoit teancuri de reviste literare, concluzia cade, necrutatoare: despre Mateiu C. si mai ales despre opera sa fragmentara, s-a scris, în fond, extrem de putina exegeza cinstita.

Si în moarte, Mateiu se descurca pentru a stârni agasarea lui Cioculescu (antipatica lighioana!), grimasa lui Calinescu Dintâiul (crochiul din monumentul renascentist al Istoriei Literaturii Române de la Origini si pâna în Prezent e fara drept de apel), mansuetudinea ironica a lui Calinescu al Doilea (Matei, într-un ricercare în volum pe care nici nu l-am mai pus în pomelnicul de curente), câteva polemici prin Manuscriptum.

La extrema cealalta, Tascu Gheorghiu (traducerea din Lampedusa nu e deci accident!) si Baranga învata pe de rost Craii, extravagante evocate de catre Eugen Simion în câteva foleturi caznite, dar informative prin Curentul. Fiindca e, fara indoiala, interesant, de exemplu, sa afli ca: " [pe vremea] când eram student, cineva m-a introdus într-o zi într-un grup de admiratori, format nu din scriitori, ci din oameni cu profesiuni ne-literare: contabili, arhivari, mici functionari în administratie etc. Nu-mi amintesc sa fi fost printre ei ceea ce se cheama "intelectuali". Adica un profesor, un medic, un arhitect, un inginer... Nu, erau oameni modesti care se vedeau saptamânal într-o camera pe lânga Primaria Capitalei (strada Gutenberg?) pentru a discuta despre autorul Crailor de Curtea-Veche. Preocuparea lor era, atunci cand i-am vizitat eu, sa identifice scenariul real al Crailor în Bucuresti. Unde era situata Casa Arnotenilor (raspuns: în spatele actualei cladiri a CEC-ului) si in ce loc se afla instalat cântarul de la Sfantul Gheorghe, acela pe care era sa-l rupa, sub masiva ei corpolenta, nu stiu care dintre balcâzele si lalâiele care populeaza lumea Crailor? Dar neuitatul Gore Pirgu, mascariciul, el pe unde umbla in cautare de ponturi si unde a tinut el celebrul discurs dedicat "Solzosiei sale"?... Acestea erau subiectele care preocupau, repet, pe acesti bucuresteni în obsedantul deceniu." De studiul lui Iovan, scos recent de Romosan la Compania n-am dat: se epuizase. Semne bune anul are?

Vasile Lovinescu e si el, în registru absolut, un marginal si astfel, poate cel mai riguros si mai sincer critic matein. Un cititor baroc, a carui supravietuire spirituala tine de miraculos. Repere biografice care te fac sa oftezi de invidie: jurisconsult (iata o meserie periculoasa!), corespondent al lui Guénon înca din anii treizeci, initiat în sufism la Basel (!) în preajma celui de-al doilea Razboi Mondial, pelerin athonit cu vedere slaba, reuseste -nu se stie cum- sa coaguleze si sa consolideze un grup de cercetari ezoterice (alchimie, yoga, sufism, rozicrucianism, isihasm si alte asemenea - numai în România ar fi posibil asemenea meniu spiritual) în Falticenii anilor cincizeci (la Bucovine, ça trompe énormément...).

La opusul acidului si rationalistului Eugen L., ridica manusa, în vremi cumplite si scrie vreo patru fascicole citibile numai si numai cu creionul în mâna. "Al patrulea hagialâc" apare la Cartea Româneasca în 1981, cam cu vreo trei ani înainte de disparitia autorului. Probabil ca numai tâmpenia cenzorului si o stea prielnica au permis asa ceva. Fiindca mi se pare aproape aberant (sau, în cel mai bun caz, bipolar) sa poti sa citesti decriptari alchimice adânci si minutioase analize asupra ezoterismului Ordinului de Malta, cu Scanteia zilei în buzunarul de la palton. Oricum ar fi, cartea ce sade pe birou rezuma perfect paradoxul cultural al anilor optzeci, desi asta ar fi o alta (lunga) poveste.

Revenind la text, ceea ce sare în ochi cu o evidenta aproape agasanta, e eleganta si ironia nitel provocatoare a retoricii. Proba: "Dar familiei Caragiale, constiinta româneasca îi intinde admiratia cu clestele de soba. Pentru a ne exprima nedumerirea, vom întrebuinta câteva secvente superlative: Ion Luca Caragiale e cel mai mare dramaturg român; e cel mai mare satiric român; e un foarte mare stilist, un mare creator de viata, ceea ce în proza e decisiv. De ce toate aceste marimi nu dau la un loc un om mare? (p.26)" Vorbarie ieftina? Imposibil, într-atât Lovinescu are scalpel valoric sigur, dupa cum se vede: "Mai exista un scriitor bucurestean care si-a halucinat în mod deliberat viata: într-o casa-vagon de pe Calea Dorobantilor, pe un "tron", dibacit de dulgherul din colt, Macedonski ratacea imaginar prin Alhambra, Alamut si castelele regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Talentul sau a dat consistenta, garantie, aur lumii suprapuse? Nu sunt chiar asa de sigur (...) -p.19."

Scalpel valoric într-atât de rafinat, încât pe alocuri diagnoza e feroce, dar constant pertinenta, Craii devenind, în perfectiunea lor stilistica, pretext pentru grozave ireverente asupra unor totemuri ale literaturii române: "Sunt însa scriitori tot atât de mari în care acest instinct al metamorfozei lipseste. Arghezi care, pe un înalt plan artistic, n-a facut, timp de 60 de ani, decât sa se înmulteasca prin sciziparitate; Barbu narcisiac incorigibil (...) - p. 25".

Precum se vede, sub astfel de valtrapuri somptuoase îsi disimuleaza Lovinescu analiza absolut subversiva a Crailor si probabil fara astfel de pretexte polemice cartea ar fi ramas în sertar pâna dupa '89. Si desi nu pot sa fiu nici în ruptul capului de acord cu o viziune ce îl vrea pe Pasadia redus la pasionalitate si pe Pantazi la asceza contemplativa si la statut de daimon, stiu sa gust cum trebuie dihania unui rationament inclasabil. Cu inghitituri mici, ca o cafea turceasca la nisip.

Fara îndoiala, o carte care o reabiliteaza pe meteorica Pena, transmutând-o magistral în "doamna si suflet a ordinului de Malta" (p. 144) e absolut pe placul inimii mele, într-atât ce iese din athanorul autorului e aparent neasteptat, fara cheile simbolice necesare.

O carte minunata pentru timpul asta descompus de sfârsit de an. Niste nopti gasite. Si un raspuns partial la niste întrebari, fiindca lui Lovinescu i se face mila de noi si în anexa doi ne da, dupa analize cu penseta, o pista pentru identificarea lui Pantazi.

Iat-o: "Pe vremuri i-am comunicat lui René Guénon anumite caracteristici simbolice ale Istoriei Ieroglifice de Dimitrie Cantemir, depasind alegorismul personagiilor si al situatiilor. Mi-a transmis parerea sa, întrebandu-ma cu aceasta ocazie: connaissez-vous le prince Compignano-Cantemir: Ma întrebam nedumerit, care ramura a familiei Cantemir se stabilise în Italia. Ca întotdeauna în asemenea ocazii, lucrul evident îmi scapase: Campignano e Câmpineanu. Snobism sau masca? Pentru mine cel putin, e semnificativ ca Pantazi era în legaturi, oricare ar fi fost ele, cu printul Arcanelor." (p. 166)

Una pe zi # 8

De sezon, sa zicem. Collection de tableaux muraux Armand Colin, cca. 1910.

Urmeaza si altele, destul de halucinante, dar cu pipeta.

Untura de peste

Citesc in Romania Mare (trebuie sa mai stam cu ochii si pe ea din cand in cand ... asa, un fel de veille citoyenne nitel masochista, dar ma tem indispensabila) ceva absolut delirant.

Anume scrisoarea pe care unul dintre initiatorii proiectului de blog colectiv Capsula Timpului i-a trimis-o lui Vadim, rugandu-l sa le scrie si lor ceva, in prag de aderare. Care epistola s-ar autorezuma cam asa:

"Stimate domnule vicepresedinte, sînteti una dintre personalitătile României de astăzi, care nu am dori să lipsească din mesajul nostru prin timp. Din această cauză îmi iau libertatea de a vă solicita o „contributie“ la proiectul nostru, pe care să aveti amabilitatea să ne-o trimiteti prin e-mail sau fax. Acesta poate fi, în functie de agenda dvs. încărcată, fie un mesaj scris sub semnătura dvs. către Capsula Timpului si către generatiile viitoare, fie o fotografie cu dedicatie, fie orice altă formă considerati că vă reprezintă mai bine." Si are sa le scrie, o sa vedeti.

Nu am absolut nimic cu expeditorul, pe care nu il cunosc, e de-altfel dreptul lui sa faca ce vrea cu timpul si energiile personale, trec cu o ricanare peste expresia nefericit-ceausista "mesajul nostru prin timp". Trec si peste politicianismul & mitocania gestului de a despuia in ziar corespondenta personala (i-o fi spus Zavoranu ca blogurile sunt un target?). Sunt, de-altfel, convinsa ca au mai fost zeci de asemenea plicuri pentru logofetii vremurilor noastre, prin urmare n-am ce imparti nici cu demersul. Insa chiar era neaparata nevoie de Vadim, intr-un proiect despre contributii personale ale bloggerilor, un fel de foaie de temperatura a perceptiei schimbarii, fie si la nivel strict formal?

Ce poate sa ma invete pe mine un tip care vede peste tot Majadahonde anticoruptie si mitraliere pe stadioane? In gura ipochimenului si stanzele lui Petrarca au iz de latrina, murdarirea fiind neaparat insotita si chiar binecuvantata de degetul gros muiat in scuipat care intoarce foaia filipicei de mahala. Ce model moral e asta, domnilor? Ce referential balcaz din vremuri de cosmar? Ce se mai poate spune despre un om mic si urat care vede numai catastrofe si isi ascunde freudismele in spatele unor biblioteci deturnate?

E miselia mai scuzabila daca imprecatia cu zoaie se insoteste cu citate latinesti si cifre de care n-aveam nevoie? E intoleranta mai suportabila daca o imbracam in trei metafore de doi lei, aceleasi ca pentru eglogele de partid si de stat? Si, in fine, e oare legitim ca in numele pluralismului sa-i dai Lebensraum lui CVT, doar pentru ca ai exclusivitate si ca e folcloric?

Dintre toti avatarii lui Gorica Pirgu, asta e cel mai abject si mai periculos. De aceea, inchei ca Pantazi : "ceci est un fait-divers atroce". Pe bune!

PS: Sectia "Personalitati" nu e inca deschisa pe Capsula. Sper in mintea rumanului cea de pe urma, pentru ca o idee interesanta sa n-ajunga, prin zel falangist, la Sectia de Moravuri.

PS2: Am sa ma abtin sa explic ce am de impartit personal cu CVT. Unele gunoaie se mai matura si in liniste.

While you were sleeping

Exit Saparmourad Niazov - despot turcmen, James Brown - legenda soul cu sapte mii de copii si trei neveste batute cu regularitate si Gerald Ford - omul care l-a gratiat pe Nixon dupa Watergate. Daca in Purgatoriu exista cozi, ce dumnezeu isi spun oamenii astia?

In curat stil de depesa diplomatica a anilor treizeci, Le Monde de azi-dimineata ricaneaza acru: "Un deuil officiel de sept jours a été décrété (au Turkmenistan) où, cependant, aucune manifestation spontanée de deuil n'a été jusqu'ici enregistrée."

Mers pe 24 seara la Brad nr.1, in Marasoiu, la hughenoti. Varu-meu arhitectul, ce traieste din rente, asculta numai jazz, face windsurf, dans de societate si parapanta in Muntenegru (e, doar, nepotul domnului Radu T...) ranjeste larg a recunostinta si complicitate, cand ii arunc nonsalant peste icrele de Manciuria ca e un dandy. Fac si eu la fel, din cu totul alte motive. Ragem colinde, desiram pachete (imi blestem ca-n fiecare an zilele ca n-am avut rabdare), nu se fumeaza decat in bucataria unde sad in ordine tingirile frantuzesti de cupru ale doamnei T. si carti de bucate de acum o suta de ani, prin urmare se mai deschide un geam si ma umfla stranutul, pe la unu si ceva ne strangem jos la matusa-mea, hai ca ma duc, sa-mi traiti bre, dai si tu o cafea zilele-astea, habar n-am ma car la ski, lasa dom'ne ca nu pleci maine bref ajung acasa nitel capie fara sa fi baut. Si ne mai vedem la anul, grosso modo. Oameni ocupati. Traditia ramane constanta, ca si suma viciilor.

Pe 25 dupa-masa, Brad nr.2, la levantini. Nu pot sa plece de-acasa, desi ne daduseram peste cap. Injur poleiul dinspre Becaliland. Ce naiba e muzica asta dom'ne, zaharicale, schimba ca mi-ai strepezit creierii, e prima sau a doua la stanga, dupa casa lui Jiji imediat faci stanga la chiosc. Fac stanga. In curte, doua havuzuri (why?), Venus din Milo cu palarie vietnameza in cap face cuie de frig (saraca!), trei brazi cu becuri in ei, de la gratarele din august au pus si un podet, becuri ca la New York la geamu