Pois de senteur

Leapşa de la Mahalagiu: cinci mirosuri. Periculoasă treabă. Numai cinci?

Unu: mirosul de piatră veche încinsă şi albită de soare. Mai exact, mirosul de Histria. Mare care s-a dat de trei ori peste cap şi s-a făcut stepă tătărască. Exact în locul unde şedea centurionul ce păzea porţile. Şi unde i-a rămas urma de la sandale până azi, bine mersi. Miros de timp suspendat. Reviens...

Doi: mirosul de lavandă proaspăt tăiată, nu de esenţă încuiată în sticla de colonie. Tăiată cu secera, pe rouă de iulie. În zori, fireşte.

Trei: mirosul de coajă de lămâie uscată pe soba de tuci. Poate şi din cauza asta.

Patru: mirosul de zahăr ars. Atavisme domestice. Experienţe de cuhne ratate. Proust.

Cinci: mirosul corsican de maquis. Le are absolut pe toate. Te ia de cap. Îţi intră în piele pe loc. Baroc şi obsedant.

Prea multe aminteli cheamă un răspuns sobru. Mirosurile care nu sunt aici nu se spun nimănui, mă tem.

Leapşa se dă la Monik, Aquiu, Coana Vio, Meri şi Arhitect.