Errare humanum est

Co-mahalagiul îmi aduce aminte (v. comentariile de la postul de mai jos) că iar m-a luat apa şi-am scris o tâmpenie mai mare decât mine ieri, în bilet. Nu Pallady avea atelierul la casa de pe colţul din Romană, domnule Pantazi, ci Petraşcu. Cu Veneţiile lui cu tot.

Amenda onorabilă nu poate, bineînţeles şterge un flagrante de bezmeticeală absolută, dar se miră şi ea de şirul de coincidenţe şi potriveli ce devin de-a dreptul pur şi simplu.

Dacă mă luaţi la mărunţiş, aş spune chiar tot: nu mă omor foarte tare după Veneţiile lui Petraşcu din Tecuci. Dar alea ale lui Dărăscu mă fac praf şi pulbere!

Milă şi îndurare! :)

Des coches

Iar am apărut în Cotidianul, de data asta cu leapşa secretoasă. Nu ştiu ce să spun, serios: aştept manualul de istorie de-a doişpea, zău aşa!

În altă ordine de idei, înainte să mă descurc să scot Seraiul din starea de film mut (grea treabă, că softurile de aşa ceva par extrem de proaste şi de greu de folosit), împinsă probabil de scrisorile de sub preş şi de tribulaţiile fascinante ale Mahalalei, Zaza promite să înceapă să facă poze de week-end şi să vă arate Bucureştii personali, casă cu casă şi cadru cu cadru.

Cu o singură excepţie: strada Căderea Bastiliei, paşalâcul personal, care locuieşte numai şi numai sub un preş navetist.

Cu mari ambiţii, începem soft: am să vă car duminică pe strada Roma. Oricum, toate drumurile duc acolo, eh?

Later edit: Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu cu strada Roma se cade să-ncep. Ci cu două locuri: Colecţia Maria şi Dr. George Severeanu (Coandă, 26) şi, evident, Curtea Veche.

Din zeppelin, peste umăr

La dus:

Iaca pârăsc: la două rânduri în spatele Zazei, Cioroianu citeşte cu priviri de sultană ofensată nu ştiu ce despre Orientul Mijlociu în numărul de vineri din ziarul meu preferat, fără să-şi ridice spătarul de la scaun atunci când i se pune sub nas omleta aia de cosmonaut sovietic a Taromului-de-dimineaţă. Nu mă miră, dar mă agasează. Urmează un gest de apucare moale a cefei cu palma stângă, iară cotul parlamentar se ridică aproape yoghin pe şervetul de hârtie dindărătul cefei oratorice. Un căscat scurt, înghiţit ca la utrenie în gropiţa din obraz ce multe minţi estudiantine o fi căpiat pe vremea când ipochimenul mai umbla cu tramvaiul. Indexul drept scobeşte silitor scame imaginare pe obraz.

În timp ce lumea-şi vedea de-ale ei:

La Consilium, constat că reparaţiile s-au terminat, ghereta a dispărut complet, dimpreună cu cozile la care ne hlizeam cu sicilienii de la DG Agriculture. Ajung la etajul cinci, oh surpriză mocheta caca d'oie de la unu are aici buline psihedelice fistic (?!?), iar pe ea a crescut şi o preautilitară cuşcă de fumători, în care este înjurat copios Zapatero cu El País în mână.

Intru în sală, salut scurt Misiunea care scrie de zor la raport şi şăd. Spaniolii, neam, i-am pierdut pe drum. Uitasem că sunt solduri.

În cabina de traducere numărul patru, italienii înfulecă pişcoturi şi se prăpădesc de râs, naiba ştie de ce. În cabina şase, româncele îşi fac unghiile şi se preling alternativ printre uşi din cinci în cinci minute. Surprind privirea ucigaşă a translatoarei: de obicei vorbesc franţuzeşte la negocieri. Şomează, cu alte cuvinte, din cauza mea. O fi plătită în funcţie de aşa ceva? De verificat, urgent. Cabina şaptesprezece, malteză. Închid ochii şi-ascult. Embarquement immédiat.

La-ntors:

Tovarăşa mea vremelnică de zbor. Hărmălaia pungilor foşnite elocvent, să se ştie: a fost la cumpărături, da? Profil de funcţionară în ceva financiar sau de administraţie locală. Şuviţele acajou (coafeza de la Igiena nu era în mână în ziua aia). Unghiile sunt roase, cineva a dat carmin peste pieliţe. Ochelarii de soare Versace, luaţi pe ultima sută de metri de la soldurile lui Sunglass Hut, fără îndoială un chilipir straşnic, mă informează că citeşte regulat cu mare încântare revistele cu people. Îmi vine s-o-ntreb ce mai face Angelina, mă abţin cu greu.

Înainte de decolare, scoate cu oftaturi din geanta hărtănită, de femeie cu responsabilităţi, o biografie Humanitas a lui Ferdinand cel Loial. Aş putea pune prinsoare că ţine toate posturile din an şi că s-a-nscris în cel puţin două partide politice după cum bate vântul.

O scurtă conversaţie îmi confirmă datul în bobi: lucrează la Garda de Mediu, whatever that might be. La aterizare, sună pe cineva şi-ncepe să-njure ardeleneşte prefectul.

Otopeni:

Dau la o parte, ca la Calcutta probabil, liota de taximetrişti la negru, urc într-un Fly confortabil unde şoferul, cca. 35 de ani, are chef de vorbă. O informaţie abisală: tarif cursă Otopeni-Băneasa în ianuarie 90, 150 de dolari, "că veneau străinii timizi pe vremea aia"! Şi o expresie delicioasă de argou: " au nişte spume de maşini gaborii de la aeroport". De când am pus piciorul acasă, mă tot gândesc cum ar veni în franţuzeşte: "des voitures en écume" sau "des écumes de voitures" ? Pe scurt, dilema între Valéry şi Prévert: formidabil!

Pe seară: Ipacul pantazesc delivered. Deocamdată povestea cu ţigani dar nu numai despre ei şi nu despre toţi. Se pregăteşte smochinul ataşatului militar.

E oficial: sunt o damzelă foarte, foarte amărâtă

Iar mă duc la Bruxelles singură şi căpiată -nimic nou-, la şedinţele alea epice la care măcar scriam alte chestii cu miez, pe vremuri. De data asta, ciuciu posibilitate de ars gazul, trebuie să fac faţă la Berlin peste două săptămâni, prin urmare să mă intereseze.

Iar stau pe Charleroi, iar plec cu noaptea-n cap, iar viu numai ca să bag cornul grabnic în pernă. Iar ţiu până la-ntoarcere poveştile impare pitite prin neuroni şi scrise pe tableta de la aisle seat (a devenit o chestie aproape mistică, dar coerentă cu stopul de la Aviatorilor, zău aşa!), că Zinaidele cu diacritice m-au istovit şi taxiul vine la cinci fix să mă ia pe făraş.

La vie en steak haché. Pe cuvântul meu că-mi bag picioarele în Berlinală sau ce naiba o fi şi fug la Pergamon! Dar asta de-abia peste vreo două săptămâni, cum ziceam.

Episodul patru: Un dimanche à la datcha

De vreo patru zile încoace, vremea se mai potolise. Corbii zburau jos de tot, iară lapoviţei plângăcioase îi luase locul o ninsoare atât de fermă, că Zinaida se gândise preţ de câteva ceasuri bune dacă n-ar fi mai bine să amâne tămbălaul festiv de sfârşit de săptămână din mestecăniş.

La drept cuvânt, nu prea avea loc de-ntors: ce-ar fi spus oare madam Gussinski a prefectului sau scorpia acră de nevastă a judecătorului de pace, ţinută cu grijă de bărbat acasă, sa nu-l facă de ruşine în faţa cinstitelor obraze de la gubernie, dar pofticioasă de tot ce era bârfă grasă şi stângăcie a concurenţei?

Poate şi înviorată de aerul bucolic al primei zile de după ninsoare privită după geam, cum se şi cuvine, Zinaida îşi luă inima-n dinţi şi porni preparativele -previzibil de laborioase- ale Marii Crăpelniţe Duminicale.

Grămezi de păstrăv afumat în coajă de brad adus tocmai din fundul vreunui ochi de apă obscur al Carpaţilor, hălci de somon ţinute la gheaţă şi anume grijite de mâini lapone şi catralioane de ouă de vasilisc (iată un fel flagrant de dulce, în indiferenţa generală), cofeturi aduse cu poşta rapidă din vârful gheţarilor neutri ai Elveţiei, găleţi de caviar auriu de la Caspică, târâte cu mare caznă in the middle of nowhere, homari transatlantici şi sepii sarde: Zinaida ar fi cumpărat şi perechea cam sictirită de piranha din vitrina vânzătorului de peşti exotici, dacă nu i-ar fi adus aminte de rânjetul de buză despicată şi conjugală de pe perna fiecărei dimineţi.

Iar toate astea fiindcă se întâmplase ca la coafor, Zinaidei să-i pice ochii pe descrierea desfrâului absolut şi bogat ilustrat de la nunta unei bulibaşe din Tanger, al cărei nume îl uitase pe loc, jurându-se totuşi să răzbune pravoslavnic îndrăzneala de a se măsura cu Maica Rusie.

Urmau invitaţii. Desigur băieţii de la miliţie, care promiseseră o surpriză: probabil ţiganca aia de cinşpe ani despre care se spuneau lucruri nemaiauzit de îndrăzneţe şi care avea să incingă neruşinat şi definitiv bara de oţel din mijlocul salonului şi, prin urmare, să o facă să sufere şi să se îmbete inutil înainte de felul şapte. Burtoşii de la casa de schimb şi cei de la amanet: Serghei Matveevici zicea că nu strică să te ai bine şi cu plevuşca, la nevoie sar ca unul, din aşternut dacă trebuie. Profesoara de pian de la Căminul Artei, fireşte, deşi o cam enerva obsesia fetei asteia bătrâne şi lălâi pentru hodorogelile unui polonez ofticos şi din fericire mort demult, pe care le scotea goală puşcă tropăind la pianina din abanos ori de câte ori se troscănea peste fire.

Unde să-i găsească însă pe scriitori? Oare trebuiau plătiţi? Să dea ordin s-aducă toată morfina de la Spitalul de Nebuni, ca să-i ademenească cu trufandale psihedelice de negăsit? Aproape înnebunită de ciudă că nu cunoscuse încă niciun bard sau trubadur sau săpător în acvaforte demn de luat în seamă şi de chemat la masă, Zinaida rezolvă problema simplu şi pragmatic. Carevasăzică serialul ăla vest-german la care plânsese în fiecare joi vreo jumătate de an, unde domnul cu jabou de-i ziceau toţi maestre, care scria scrisori tot timpul şi care tuşea atât de delicat şi pe care l-ar fi luat acasă de tot, minţea cu neruşinare!

Io n-am văzut picior de scriitor în Tambov. Cred că nici nu există aşa ceva. Idioţii ăia de nemţi le-ncurcă pe toate, precis confundă cu doamna aia chioară de la poştă. Pfft, să fie dragă la ei !

În clinchet vesel de zurgălăi de troică şi aburi dulcegi de zamă de cartofi porni atelajul în dimineaţa aia spre mestecăniş. Decenţa şi un soi de greaţă incipientă pun piedică grabnic relatării unor ostilităţi culinare ce nu cunosc şervetul sau bolul cu felia de alămâie pe de-alături.

Perdeaua se crapă spre ziuă, după ce ţiganca fusese demult trimeasă acasă la mă-sa, pentru că o pufnise plânsul cu sughiţuri când îi cerură, înveseliţi foarte, să-şi ardă carnetul de Komsomol în văzul întregii asistenţe.

Zinaida e prăvălită pe jumătate peste Serghei Matveevici, care se uită cum Evghenia Andreevna cântă din gură şi la balalaică Suliko de zăngăne geamurile (recunoscătoare sau poate doar cu tact, schimbase în ultima clipă partiturile de Chopin din geantă).

"Ты нашел, что ищешь, - он сказал
Вечным сном здесь спит Сулико … "

E prea mult, nu se poate tolera aşa ceva: e momentul potrivit pentru un leşin de-a dreptul teatral, care să-i dea pe uşă grămadă, pe toanta asta stalinistă şi pe băieţii care nici măcar antren ca lumea n-au fost în stare să facă, toate astea după ce cheltuise fără măsură. Uite cum o răsplăteau porcii ăştia!

Se făcu niţică zarvă în minuta în care îşi dădură seama că Zinaida o luase cam tare pe ulei, trăgând după ea faţa de masă, dar şi supiera cu caviar auriu ce aterizase undeva în decolteu. După şuşotelile şi hăhăiala icnită preacucernic se aşternu mare linişte.

Să fi vrut şi tot nu-i putea auzi. Zinaida era departe de toate astea. Zinaida visa ceva care avea să-i schimbe viaţa.

Spoiler cinstit: Din pricina ameţelii, se produce o întâlnire de gradul trei. Zinaida Grigorievna va încurca rapid frâna cu acceleraţia şi asta e numai şi numai vina lui Aivazovski, care din păcate a existat de-adevăratelea, dar din fericire a murit înainte să dea ochii cu aşa nişte ţoape. Evident, ca-n Bulgakov, nici măcar apă de Narzan nu mai e în frigidere.

Zece mii de şiruri de bezele

Zece mii de vizite nu trec neobservate nici de contabilitatea mea bezmetică. În lipsă de altceva imediat şi de efect şi pentru că le vin de Champagne e rezervat anumitor daimoni care dau mare şi entuziast prăpăd la pimniţă atunci când le place ce văd pe păreţii aştia, Zaza închină paharul cu limonadă de după prânz şi vă face temenea cu diacritice, aşteptând răspuns la o intrebare foarte comercială şi previzibilă:

Dar matale cine mai eşti, frate cititorule?

PS: Protasovii, pe seară. Şi poveştile (nu vreau să mă-njuraţi picaresc!), dadada! :)

"...şi stele făclii "

Mergea greu de tot, picioarele şubrede n-aveau cum să-l mai asculte multă vreme şi ştia asta. Pe-nserat, spărsese în chinte de tuse seacă nişte surcele de fag în bătătura tăbăcarului, unde duhnea greu a piei argăsite şi a moarte nevinovată. Miloasă din fire, tăbăcăreasa îi întinsese o strachină cu aiga boulida, ia acolo o fiertură cam chioară cu usturoi şi-l petrecuse la poartă. Să mai vie şi mâine, negreşit.

Iar la ieşirea din sat nişte copii care chinuiau o biată potaie rebegită îi aruncaseră cu bulgări de noroi în şale atunci când vroise să-i despartă. Să ţină drumul drept înainte şi să nu se oprească, atâta ştia. Undeva pâlpâia lumină tainică.

Călca cu mare băgare de seamă: curelele de la sandale începuseră să-l cam lase de izbelişte, iară laţul de frânghie groasă atârna greu în talie. Ciulinii se agăţau de poalele rasei tocite şi roase, dar nu era supărat pe ei.

După câtva timp de mers aşa prin ploaia umedă şi rece de toamnă dădu peste un luminiş neştiut, unde se-nvârteau stelele de dimineaţă. Şi-nţelese. Părea că are mii de sori în spatele ochiului stâng şi razele de lună palidă alungaseră ultimii stropi de ploaie.

Căzu în genunchi, de oboseală amară sau de prea multă fericire:

"Laudato si, mi signore, per sora luna e le stelle,
in celu l’ài formate clarite et pretiose et belle."

În zorii acelei zile atât de oarecare încât nimeni nu-şi mai aduce aminte precis de ea, Francescu d'Assisi primi stigmatele ca pe o mare izbăvire.

Explicaţiune

Noi bănuim că Abd'allah s-a-mbătat cu pelin nominalist, sau ca l-a dovedit oboseala, de vreme ce vaz că face pe arleziana şi tace chitic, ba pare-se ca i-a crapat şi blogul, ceea ce e mare ruşine. Oricum, prevăzuse să vă povestească ce-a cărat de prin penaţii personali. Dezacordul cu privire la botezul caravelului s-a dres la o cafea (oare?), prin urmare aştept cu sufletu'n batistă descriptio calabalâcis, urmând să dreg safteaua mai încolo. Deocamdată, sunteţi pe mâna mea: vizionare placută, e pe vine tribulaţia, de preferinţă înainte ca Seraiul să se transforme în bostan franţuzesc.

SMS ultima oră: "Am avut o zi subterană. Asa că tu bagă textul dacă n-ai facut-o iar eu revin mâine. Sub auspicii hermetice, I hope."

Tribulaţia de sâmbătă patru: Cuţitul din colţul casei

Motto:
"Că zică lumea orişice
Poate să spună că sunt nebună
Că e prostie, vrăjitorie
Păi zică lumea orişice
Eu tot cred în farmece."

(Maria Tanase - Mi-am pus busuioc în păr)

In sfârşit, deteră drumul la şandrama, ce se urni cu un fâlfâit suplu de aripă moale, în hărmălaia generală ce acoperea şi regrete şi nesăbuinţe şi scrupule de ultimă sută de metri. După socoteala de-acasă, ar fi trebuit s-ajungă pe Bistriţa a doua zi pe înserat, doar n-o să credeţi că Le Tasse mergea cu viteza croazierei de pensionari din Caraibe!

Nici vorbă: dupa consultaţii adânci cu specialiştii de la Cambridge, li se recomandase un sistem absolut revoluţionar de propulsie bazat pe diode, dopuri de plută şi energie solară, ce urma să-i care ca vântul şi ca gândul pe unde nici cu mintea n-ajungeai.

Nu, nu-i apucase încă sminteala depărtării, nici nu aveau cum, de vreme ce iată, de-abia ce se instalaseră cu câte un martini sub nas pe şezlongurile de teck şi savurau dispariţia Bucureştilor prăfuiţi din zare. După câtva timp, pe mâna dreaptă, se şi desluşeau mâlurile Neajlovului şi curând-curând copacii cu rădăcinile frânte şi scoase afară din nisip a ceea ce fusese odinioară Deliormanul. Pădurea Nebună.

- "Quand le ciel bas et noir pèse comme un couvercle...", rupse tăcerea Abd'allah ronţăind din măslina kaki de Volos.

- Ce e bre, deja ai spleen? zise niţel cu capul aiurea Zaza, care se deda sportului favorit: global affairs. Si anume întinsese pasienţa lui Napoleon şi constata nemulţumită că juvetii se tăiau, dar spera ea, cel puţin în aspre epigrame şi catrene anume meşteşugite, în timp ce de la balcon dama de tobă dădea intrări şi ieşiri la drum de seară, în două puncte, stai să văz, aia parcă e haină de stat sau militară, dracu mai ştie... Uăf, la naiba, mi s-a tăiat! ..."sur l'esprit gémissant en proie aux longs ennuis "... sper că nu eşti serios, hein?

- Frateeeee dacă mă luaţi cu d-astea dă mă uit ca la maşini străine, io mă dau jos la prima, figuranţilor, spălaţi vasele singuri. Iete-te la ei, cu d-alea mă ia pă mine, cu splin, cu ficat, vă zic io ce-aveţi : draci pă ţambal şi habubu dă apă dulce!

Cine vorbise? Ah, mais évidemment, ce Tralea, quel ennui, quelle tragédie fluviale, se gândi Abd'allah, dar nu apucă să lege totul în vorbe date pe gură, ca Zaza, înveselită brusc ea ştie de ce propuse să inaugureze gaziniera cu ceva de-a dreptul interesant: papanaşi.

-"Au coulis de groseille?"

- Ojardindilifant, ba bine ca nu!

Se vede treaba că Tralea citise, probabil la puşcărie, Medelenii şi că nu era prost defel. Socotiră: dacă ţineau cadenţa, aveau să fie la Brăila peste vreo două ceasuri, ceea ce e geografic absurd dar narativ posibil. Zaza avea să coboare singură la o anume Tanti Agripina, să ia iaurt de bivoliţă vânos şi catifelat, fără de care, pretindea că nu se cuvine prapadită maiaua. Nu se făcea, totuşi, să lase odoarele numai pe mâna puşcăriaşului; o bună ocazie pentru Abd'allah să-şi dovedească iuţeala de mână dobândită în ani lungi şi veseli de pivot la baschet.

Nu e neaparată nevoie de caravel ca să se-ntâmple cu spor manţia. De după perdeaua de zorele, Pantazi învârtea un titirez etrusc pe velina veche şi fără moarte, cu nume de triburi de mult ţărână şi antipozi inexistenţi. Jucăria zurui vreme îndelungată şi, la un moment dat, se opri în coasta verde emigrant a Câmpiei Române. Bucureştii? Imposibil!

Mais...impossible n'est pas Pantazi. Un noroc că nu apucase să desfacă bagajele, din care de-altfel nu avea decât să ia strictul necesar. Sa va întoarce, negreşit. Deocamdată, avea nişte veşti de cules din paşalâc şi asta presupunea trambalări, dezlegare la vorbă şi arginţi bine sunători în palma jumatăţii de lume care nu se prea vede la lumina zilei. Iar dacă cititorii se-ntreabă de Pantazi e cumva mai tare decât Sai Baba sau e dracul gol, zău e problema lor, n-avem vreme de discuţii maniheiste, că pierdem zeppelinul. Unde se-ncing, de-altfel, nişte partide epice de drum de fier...Ultima dată, bunăoară, câştigase fără zarvă vreo zece mine de salpetru, nici nu mai ştia pe unde.

Mirosea deja a luncă verde şi leneşă, iar păpurişul foşnea uscat de-o parte şi de alta a caravelului. Parcă erau pe altă lume. Licurici şi huhurezi, vidre şi greieri, lostriţe şi chiar un pelican rătăcit pe drumul spre tutungerie. Zaza îi ordonă lui Tralea să oprească grabnic în buza oraşului ce văzuse multe, numai asta nu. Ieşită din lutul sticlos şi galbin, o uliţă ducea spre undeva.

Apucă cu un gest scurt felinarul şi mai că alunecă cu Converşii pe scândura jilavă. Din spate auzi, aiurită: "auzi Traleo, să-ţi spun, era unu' Omar Khayyam..." Uff, avea să-i găsească ţăndări!

In fundul uliţei, strâmbă şi pe jumătate îngropată în nisip, o casă din care nu se zărea decât hornul. Impinse gardul de uluci: "Acasă eşti, coană Agripino? Am venit. Zi-mi tot!"

Aşezată turceşte pe un preş ţeapăn de mizerie, nepăsătoare ca o regină sau ca toate ţigăncile tătăroaice, Tanti Agripina scutură basmaua de trei ori. Zbârcită şi fără dinţi, un ochi cu albeaţă groasă părea veşnic întors spre înăuntru, iară celălalt, de culoarea dudei coapte o măsură pe Zaza din cap până-n picioare:

-" Fă, io ţi-am zis că tu mai vii-ncoa' pân să face anu! Acu unde dracu te mai duci, acu te-a găsit damblaua?"

-"Bre, dă-mi două ocale de iaurt întâi.."

-"Vezi în sobă. Stiam că vii azi."

Si vorbiră. Vorbiră mult şi bine. Bobii se-nvârteau magnetic în şorţul zgripţuroaicei şi-i spuneau poveşti atât de fantasmagorice, că ar fi pufnit-o râsul dacă n-ar fi ştiut că vorba lui tanti Agripina nu era de luat în deşert. Poveşti cu piraţi şi capiteluri sparte, cu suluri de taftà îngropate într-un scrin de lemn de lămâi, cu toporişca ce taie laţul de liană în puterea nopţii şi cu câte altele fără noimă la ceasul de la margine de Dunăre tulbure.

-"Ia, haidi, acu' scuipă şi ia cuţitu' ăsta!"

-"Ce să fac, doamne feri, cu el?"

-"Ia-l şi taci! O vorbă să nu scoţi, altfel nu merge zgherarea. La colţu casei îl înfigi de trei ori şi-l arunci peste umăr fără să te uiţi înapoi."

Zis şi făcut. La colţul casei, Zaza înfipse briceagul de trei ori în lut. Tanti Agripina mormăia ceva de un om negru şi-un drum negru şi-o găină albă şi de Precista şi de Sfânta Vineri, iar pe Zaza o apucă un somn de nu se mai putea mişca nici cu slujbele cele mari.

Se iveau zori trandafirii.

"- Ei, ia zi fă, ce-ai visat?"

"- Un cal roib."

-"Hauliu, maică, grea cruce ti-ai luat pă cap!"

Asta era tot. Apucă tingirea de toartă. Zece paşi si era înapoi la bord. Nu lipsea absolut nimic. Atâta doar că Tralea părea foarte-nveselit, îi facu cu ochiul şi-i zise să ne-ajute dumnezeu, iar Abd' allah, adormit cu capul pe ceaslov, bolborosea în somn "credo quia absurdum".

Spoiler: Pe drumul spre Bistriţa gătim diverse şi ne bucurăm pe bune că există Moldova. In paşalâc, lucrurile se dau peste cap: nu numai că se porneşte crivăţ în plină vară şi Căderea Bastiliei îşi ţine rangul de loc unde se poate întâmpla orice. Zoe dă în vileag, pe gratis, cel puţin jumătate din foaia de parcurs a caravelului, ceea ce ne complică viaţa foarte, foarte mult. Devotat, Paşa scrie scrisori.

PS: Poza, că muream de somn, Iser: Peisaj dobrogean cu cinci tătăroaice. Cât degetele de la mână.

Ségo Royal a trois maisons... (se cântă în mare batjocură)

Faptele: Ségolène Royal e şi ea un om de carne şi sânge. Pe deasupra, Ségo mai e şi femeie, deci ţintă, de la Bourbonnais în jos pentru toate bancurile stupide legate de (allez, au hasard) parcatul maşinii. După ce si-a luat-o rău de la presă cu toată tărăşenia declaraţiilor de avere nu tocmai măsluite, dar nici kasher de tot (sună cumva cunoscut? tss, haide dom'ne, ce naiba, suntem în familie, nu?), iat-o gafând sinistru, fără scuză posibilă şi în plus, a naibii viaţă, la sfârşit de săptămână.

Nu batalioane de şoimi ai patriei sarkozyşti i-au dat aguridă (ca să fim eleganţi) acestei Hildegard Puwak a PSF, ci (previzibil, totuşi!) Buzduganul local, un anume Gérald Dahan, ce face mai nou un fel de Lafesse pe canalul de radio de mare respiraţie isihastă Rire & Chansons. Bref: aveţi o zi proastă, aţi parcat en double file şi v-aţi luat-o de la jăndari? Qu'à cela ne tienne, scheciurile profund metafizice ale lui Popeck sau şlagărul ăla idiot ce rămâne pe scoarţă rezolvă precis problema.

Se vede treaba că Dahan avea o zi de glorie, de vreme ce s-a gândit să o sune pe Ségo, să se deie drept primul-ministru al Québecului (cu care se mai petrecuse o tâmpenie de maxim efect acum vreo câteva zile, când Ségo s-a trezit că ţipă gaullismul în ea pe colţul mesei) şi să-i arunce cam aşa: "Vaai, dar asta ar fi ca şi cum noi am spune că e nevoie să fie Corsica independentă!"

Fericită că i se dă atenţie în recreaţie, importantă şi altfel-decât-toate-celelalte (Charest e băiet bine, mă rog!), femeia dă un slippage absolut stupefiant: " Eee, nu că francezii ar avea ceva împotrivă. [râde zgomotos] Da' să nu cumva să mai spuneţi cuiva chestia asta, nu de alta dar iar iese tămbălău în Franţa. E secret, hihihi."

Jurnalul de pe France 2 ne-o arată la câteva minute după Berezina, la un meeting cu mulţimea parcă ceva mai rărită, zâmbitoare şi marmoreeană, trasă deja în ghipsul de Mariană prefectorală, explicând în acel anume fel amabil, pe care îl au şi comis-voiajorii: "Aăăă, am întârziat la întâlnirea cu voi, că uite, eram la telefon cu primul-ministru al Québecului..." Und so weiter. Restul e deja cruzime, nu?

Orice expert media o să vă spună ca mine: never on Sunday, dacă se poate. Valabil şi pentru sâmbete, prin contagiune. Asta pentru că suntem în ianuarie, lună în care alegătorul lambda încă stă prin casă în papuci si cu ziarul în mână, pentru că Patrick Sébastien e la fel de bou ca întotdeauna şi programele teve la fel de proaste ca aiurea iar nu în ultimul rând, pentru că Journal du Dimanche de-abia aşteaptă să o facă piftie sau carne de mici în editorialul feroce de mâine, precis. Ah, de-ar fi trăit coana Giroud, ce i-ar mai fi zis de dulce, praf o făcea pe procletă!

Replica lui Sarkozy, jos pălăria: "Je serai digne pour deux!" Ce Pantazi i-o fi suflat-o, dumnezeule mare? ;)

S-a dus dracului şi asta: în ciuda sloganului de cacao (brusc schimbat for the waaay better) a staturii ridicole şi a răutăţii de Adrian Năstase de pe faţă, tare sunt sigură ca Nagy-Bocsa se scoate şi de data asta. E numai vina prostiei provinciale şi a bovarismelor aiurea-n tramvai. Dacă madama face cinşpe la sută, să zică mersi, pe bune. Nu ne jucăm cu viespare şi nu facem pipi pe mitul Bonaparte, la naiba!!!

Stiu un protestant fericit: Jospin. Lionel Jospin.

PS: Urmează tribulaţia, plus nişte medievale să ne spele de toată prostia asta. Poveştile le scriu la noapte, nu e puţin lucru, hehe.
PS2: N-aţi observat nimic nou? :)

...cu peronul pe partea stânga

La niste ore dupa interviul lui cu niste tipi de la tevere, carora le-am surâs capucin din usa Salii de Sticla si le-am zis ca eu de Savonarola nu obisnuiesc sa vorbesc vinerea, Abd'allah ma suna din metrou (?!?) sa-mi zica frustrarea ca nu m-a gasit la telefon (eram la cafea cu Coana Mare pe Beller) la vreme. Si-mi da în moalele capului cu ceea ce ameninta sa devie un proiect absolut pasionant, anume un grup de taclale la Centrul de Studii Medievale de la Universitatea din urbe, daca nu ma-nsel.

Sigur ca ma intereseaza si sigur ca am de gând sa o iau în serios. Atât de în serios încât de la telefon rotile se învârt si se învârt si n-ametesc. Fiindca nu mi se pare suficient de fertil sa toc nominalistii, sa bârfesc Bizantul (procletul o face mult mai bine decât as putea io visa ever) sau sa tai firul în patru la chansons de geste, Jauffré Rudel & co., am de gând sa-i propun camaradului meu de cart altceva.

Premisa e simpla: pentru mine, Evul Mediu e o civilizatie a gestului, inclusiv (si aici mi se pare ca s-a facut groaznic de putin în România) în ceea ce priveste juridicul si economicul. N-are rost sa dezvolt în Serai ceea ce e numai o gama oarecare pe un colt de servet. Dar m-ar încânta strasnic sa scutur niste zdranganele din astea à la Braudel prin areopagul de la ceas. Fiindca în spatele primelor banci venetiene, a cambiilor si a scrisorilor de creanta, în spatele prafului de pe Lex Mercatoria apare filigranul templierului care numara monezi. Bref o lume care a trait chestii.

Timp s-avem, maica... In orice caz, chiar daca ramâne la stadiul de aiureala, îi multumesc din tot sufletul.

Sans intérêt(s)

Aflu ca iar plec la Bruxelles de luni pe marti, urrgh si de data asta la o sedinta "pe bune", nu la frecat menta si palavragit cu slovene, maltezi si baietei de la Quai d'Orsay sau paruit cu dijurnaia de la Comisie care nu stie pe ce lume e.

Ca veni vorba de paruit, alelei ce-i rup eu picioarele Astralului, ca mare tampenie facu azi-noapte de taie cablul aiurea-n tramvai cu de la sine putere. Dar presupun ca stiti aia cu cizmarul fara pantofi, iata inca o data probata rasunator la mieznoptica.

Abd'allah promite urmarea de la tribulatie pe maine dimineata, se pare ca soarta vrea sa aveti potiune cu supliment sambata, prin urmare cand ma-ntorc de la examenul numarul doi, ii pun becul de la veioza in ochi lui Tanti Agripina, sa ne dea in bobi, sa stim si noi de-o treaba. ;)

Fiindca don Pantazi a dispus si Mitza Islandezu' a reclamat, ma bate gandul sa bag diacritica in Serai. Mai vedem, dar sunt aproape convinsa de nevoia de carlige. Daca ma rugati frumos... :)

PS: I pak am inceput sa fornai pe tema Carabus. Stii matale ce si cum. Pan-acuma, pare ciudata situatia. Dar sa nu anticipam. Dau peste gard, insa, lamuriri preliminarii, cand o fi. Povestile se coc la foc mic, altfel nu merge.
PS2: Poza, ca asa ne sade bine, Paysage riverain, de la moscheea din Damasc.

Palimpsest

Corteggiana, ce tine taraba de bloguri la un tabloid de succes, ma da la ziar cu ale mele maltezo-mateine (iata, preabunul meu domn, o alaturare absolut legitima!) si se cuvine sa ii multumesc pentru asta, cat si pentru gentiletea de a-mi fi cerut acordul prealabil, ceea ce altii n-au mai facut.

Cu toate ca ma nedumereste inlocuirea mateinului (= "ceea ce se raporteaza la Mateiu Caragiale") cu "de dimineata" la finalul textului (presupun ca era mai comercial, fara sarcasm), ma induioseaza caracterizarea facuta in chapeau de autoare, pe care n-o s-o vedeti electronic: "O altfel de atmosfera, decupata parca dintr-o poveste veche, aristocrata, cu mahalale desprinse dintr-un album foto interbelic, construieste Zaza, proprietara unui serai de imagini si cuvinte burgheze, o tanara de 28 de ani, sfetnic de profesie, cum se caracterizeaza in profilul ei de pe blogspot. Titlul insemnarii ei este scris in malteza (eheeeuuu, curtezano, ce stii dumneata, e lucru grozav asta! ;) si inseamna, in traducere aproximativa, "cel ce nu are experienta raului nu cunoaste adevarata valoare a binelui", iar graiul acesta vechi, numai intr-un adevarat serai il putem intalni. Sper ca randurile ei sa va rapeasca tot asa cum m-au rapit si pe mine."

Cum sa nu-i ierti toate fetii asteia? Dupa paruieli cu net providerul azi-noapte si o grila tampita la examenul de ieri, ziua asta zau incepe sa-mi placa! :)

End of egolatric moment.

Poza: Anonim, plansa 31 pentru Practical Poses for the Practical Artist, tiraj bromura de argint, cca. 1912.

PS: Multumim lui Mitza Islandezu' pentru ca-mi reaminteste ca provoc proletarii. Cu cursive. Islandeze si ele. :)

"The line it is drawn / The curse it is cast..."

Azi-dimineata pe la nasturele de la de Gaulle, din pricina altui Villon mai la-ndemana, m-a pocnit asa o nostalgie de America de nu se poate.

Mi-e dor, beizadele worldwide.

Mi-e dor de nu mai pot sa stau ca lumea pe scaun de urmatoarele: any given barber pole on Main Street, de Walt Whitman si de Cloisters, de traversatul in diagonala pe ploaie la Dupont Circle si de vantul fierbinte din Arkansas, de bonetele scrobite de la Salt Lake City si de gradinile suspendate de pe Fifth Avenue, de refill, rebates & refund (care suna straniu urechii de shopaholic european docil si fraier).

Mi-e dor de "we can fix it" si de "may I help you", de "where are you from" si de Boston Tea Party, oricand pretabila la contrasensuri delicioase, de "life, liberty and the pursuit of happiness", de Banana Republic si de Tiffany & co.

De Reflecting Pool si de Vietnam War Memorial, de fasaitul bezmetic de toga pe care nu-l mai poti auzi decat la Supreme Court intr-o pauza de pranz, de tigania de la mall-ul de chicanos din Orange County, de Mary Cassatt si de The Getty Villa, de cladirile rosii din G'town si de toata energia aia telurica pe care o simti tot timpul, oriunde.

De iluzia ca totul se poate, de stinghereala obrazului subtire evropenesc careia i se raspunde cu acelasi suras lipsit de rautate, de cheful nebun de reinventat lumi care te molipseste dupa primele trei zile si dupa ce s-a dus de tot buimaceala aviatica.

Cum e oare cu putinta sa-ti fie dor de ceva atat de nou? Si mai ales cum e cu putinta sa ti se faca dor de niste locuri in care n-ai iubit pe absolut nimeni?

Uite ca se poate.

Poza, The Flatiron Building, 1908.

Biletul agatat de clanta

- Ti-am lasat un bilet agatat de clanta, l-ai citit cumva?
- Habar n-am daca am de gând. Nu are diacritice.
- Ba sa ne fie cu iertare, mentin: spre deosebire de cursivele islandeze, diacriticele românesti ma dezamagesc cumplit, mi se par prea cubiste. Sapa textul, nu stiu cum. Si-apoi exista o mare mândrie a lenei. Ce, Naso folosea diacritice? El nu punea nici punct si virgula, ceea ce e cu totul splendid!
- Bine, dar fara diacritice e îngrozitor: ca un tartar fara capere!
- Stii ceva? Ti le dau dumitale.
- Drôle de traité de paix!
- Sa nu cumva sa-mi multumesti si pentru asta!
- Oh, ba da, tot ma buzunarisera la Tanger.
- Ei bine, iata! Sedile, circumflexe, breve, tilde, hacekuri, treme, umlauturi, ascutite si grave, le ai pe toate: fluiericea de la ceainic si tiuitul de la tren, sopoteala de dupa perdea si biscuitele înmuiat în lapte, mirarea pe jumatate si palaria pusa pe dos. Nu e putin lucru!
- Cuvine-s-ar o sampanie!
- Cam putin. Azi sunt în toane bune: de-acum înainte esti pontifexul diacriticelor mele.
- Ah bon?
-Pai da, pari foarte priceput la citit auguri si auspicii...

Sicut sagittae in manu potentis

Vreme urata, dar salutara, altfel cred ca innebuneam si eu, nu numai vedenia de pe Calea Victoriei. Ati avut vreodata sentimentul primaverii intregi si zanatece, fara nimic serafic, care te scoala de pe scaun si te da afara din birou, de frica sa nu se sparga? Ciudata treaba, so to speak, dar care explica bantuiala mea semi-responsabila prin oras: fiindca stiam ca nu va dura si ca nu se va intoarce curand, ce Sacre du Printemps en janvier.

Seara de leneveala, cu o gigue de taina pe la mieznoptica cu Semanatorul de hazard care e pe deasupra si Pontifex al diacriticelor (nu, mersi, nu-mi trebuie antipiretic ! :). Dar asta se va explica intr-un bilet agatat de clanta mai pe seara, cand o sa ma adun de pe drumuri.

L-am concediat pe twitter de pe foaie. Fara interes, de vreme ce toate partiturile se dreg pe loc. In alta ordine de idei, povestile alea doua isi croiesc drum prin teasta. Si ma pregatesc sa asmut mahalaua Zlatarilor nu tocmai de dragul valvataii vert-doré, ci mai degraba din placerea de a trage hangerul administrativ din teaca de hatarul unui Scarabeu de balci.

Sans transition...

Aflu din goana postalionului ca la Paris ninge. Si-mi aduc aminte, ca prin vis greu, de iarna leatului 1432. Pe asa o vreme fumurie si prin ninsoarea ce se cernea necrutator peste alchimisti si brutari trebuie sa fi batut drum aprig de la Brocéliande o haita de lupi manata de foame, adunandu-se in poala Precistii merovingiene care zambea.

In iarna aia a venit pe lume Villon, din spita lupului druidic si a sibilei desucheate. L-au hranit cu hidromel si cu drojdie de stele sparte-n oblonul fierarului si l-au invatat sa spintece aprig subtioara de tarcovnic la ceasuri de sange-nchegat. Topita in cuvinte, soarta lui e cea a marilor cuceritori.

Din cauza asta, eu nu cred ca puslamaua din Pontoise putrezeste nestiuta prin santuri de mult tarana. Dimpotriva. Istoria se cere rescrisa: eu cred ca Villon a descoperit de-adevaratelea America, domnule!

PS: Poza e de la Reims, dar cine si-a jucat mintile la barbutul Cartierului Latin stie ca si Preabuna Doamna a Marilor zambeste cu gura pana la urechi, dar numai si numai cui i se arata cu inima, nu cu duhul.

Disclaimer

Explicatia prozaica pentru cele de mai jos e înfiorator de simpla: sunt groaznic de mioapa.

Explicatia prozaica pentru Rahmaninov si Rapsodia care s-a pornit ca nebuna din boxe e, ma tem, inexistenta.

Domnule Pantazi, numai si numai pentru dihania în palton de vicuña care scrie cu condeiul de abanos breviarul diabolic al începutului asta de secol, exista un cuvânt în româna care-l bate pe cel maltez, desi împart câmpul semantic: tartor.

Prin urmare, îsi baga coada negresit Goethe cu o noua pereche de manusi croite anume pentru dumneata:

"- Nun gut, wer bist du denn ?
- Ein Teil von jener Kraft, Die stets das Böse will und stets das Gute schafft."

Sunt înca stupefiata ca existati.

Min ma jgarrabx il-ħazin ma jafx it-tajjeb

Ceasurile cinci si ceva, renunt la cafeaua de la Fratelli, din cauza de stupefactii aterizate prin jurul prânzului si de contrarietati bizantine de ultim moment si o iau spre casa, constatând prima oara în viata mea cu maxima placere ca se strica vremea, fiindca ma cam saturasem de aprilie în ianuarie: sunt simtitoare, ma iau vaporii au quart de tour! :)

Si pentru ca tot n-am gasit loc de parcare în fata casei si muzica era buna (un Savall descarcat azi dupa-masa, suna si este, evident, demential) în masina, de ce sa n-o lungesc nitel cu un crochet pe Calea Victoriei /Boteanu, în speranta ca se mai petrec mitocanii de la Tiriac estimp si rezolv cumplita problema de cazare cotidiana a lui Zoe.

Bine-am facut! Daca ma încapatânam sa vâr brisca între curierul rapid si duba de la depozitul de medicamente ratam momentul genial din fata Cazinoului Victoria, taman la un stop care poate sa fi durat chiar un an de zile sau cinci secunde, ce mai conteaza...

Trag la stop. Ponçe îi da-nainte cu "Torre de la niña", una din favoritele mele, zic sa-mi aprind o tigara si-nghetz on the spot la auzul unor ragete neomenesti care veneau dinspre gardul de fier de culoare cacanie de lânga teatrul de revista. In fata lacatului spart si a zavorului mâncat de rugina, un fel de aratare pitica, într-un soi de balonzaid gri inform dar calcat la dunga (!) urla cu patima ucigasei de copii.

Repede, repede caietul, pixul, realizez ca stopul e lung, iar eu în mijlocul busonului, dau hotarât geamul jos, ascult, steno si împietresc de tot.

Aplecata tare spre ceea ce fusese cândva gaura mâncata de lupusul ruginei a vreunei chei boieresti, aproape muscând din ea, monstrul urla ceva despre "Aaaah, Vioriiiicaaaa, Vioricaaa, Viorica pe care ati calarit-o toti, toti ati calarit-ooooo, va suiati pe ea pâna la amiaza si nu-i mai dadeati drumu', nenorocitilor!"

Interesant, o prima informatie dramatica în indiferenta generala. Dar absolut insuficient.

Deodata, aratarea se întoarce dinspre Zidul Plângerii. O fata mica si botita de ruteanca, cu ochi de nevastuica dedesuptul pleoapelor cu ptoza alcoolica, dar impresia de haine curate si de silueta de colivareasa sau de muiere de la lumânari se confirma întrutotul, halucinant. Genul pe care o poti, la o adica, ajuta sa treaca strada, dar cu o goliciune amenintatoare a privirii ce te-ar fi înfrânat îndata de la acte de caritate necugetata îndeajuns. Impresia neplacut de epidermica a posibilitatii sa te deoache de moarte, în joaca.

Uitându-se prin mine, imprecatia continua, suie si pe acute si aici o regasim pe Pena, aproape cuvânt cu cuvânt: "Leeepreloooor, lepre nenorocite, toti sunteti niste lepre!" tipat de nu stiu câte ori, fara nici o urma de epuizare.

Din ce în ce mai aiurita, cu un fel de fericire stranie de tot în vintre, ma uit cum din asfalt sau poate, mai prozaic, dindaratul portilor scapate demult din coltul ochiului stâng iese un puradel nu mai înalt decât clantza, care îi spune pe un ton suveran, alb si înghetat, al des-fiintarii absolute, doua vorbe:

"Dezbraca-te!"

S-a-nvârtit Podul Mogosoaei cu mine. O fractiune de secunda, n-am vazut decât un vârtej greu de paraclis arzator si de platose poleite. Undeva, departe, sper din toata inima ca s-a crapat macar o catapeteasma pierduta printre chiparosi.

Un moment desavârsit de matein în felul lui (desi un matein à rebours sau poate tocmai ca nu...), pentru ca evident dupa asta n-am mai avut ce încârliga din furia mitica de pe trotuar. Se pusese verde.

Stiam ca Craii exista si azi. Acum sunt însa sigura de asta.

"...avant de vous en aller, voici vos chandeliers"

S-a dus incet si fara larma si l'Abbé Pierre, un altfel de Monseigneur Myriel, fara sfesnice dar cu ambitia minunii marunte si politica riguroasa a binelui absolut in varful bastonului.

Din necrologul un pic bombastic, retin o fraza inghetata :"Mais la trésorerie de la communauté est souvent à sec et l'abbé Pierre mendie sur les Grands Boulevards à Paris." Nu stiu de ce informatia asta aparent banala, are un iz medieval si de exiled vagrancy care ma apuca de laringe si nu ma mai lasa neam.

Lasand la o parte paietele si platourile de televiziune, polemicile calpe si ipocriziile inevitabile, Emmaüs are sa ii supravietuiasca, intru marturie incapatanata si durabila.

L-am putea vreodata vedea pe vreunul dintre printii teocratiei bizantine facand acelasi lucru?

Salariul groazei

Ca toate zilele de luni si asta fu relativ odioasa. Pe la vreo doua, arunc cu nerv pe spinare toga praetexta a sedintei unde am abonament la absenti si datorii imprescriptibile la Aquiu si o sterg mitocaneste spre Floreasca, bombanind pe la stopuri - pe sec- ceva din Piaf cu niste acordeonisti & milorzi si nu mai stiu ce regrete din faras.

Tot tiganii oxigenati de vizavi de Urgenta saracii! Ca de obicei, îndatoritori cu vasilisa ce le lasa bacsis scandalos, mi-au dat înapoi în doi timpi si trei miscari melizanda din boxe, dupa ce au cauterizat cu bricheta contactul slab de înger care o luase razna deunazi.

Cu flasneta reparata, seara se anunta splendida si ai fi jurat ca se insinuase peste Dorobanti un zefir belaliu. Pe Franklin, printr-o fereastra crapata a Filarmonicii, se auzea cineva chinuindu-l melancolic pe Scriabin.

Al cincilea anotimp

Se plimbau agale pe Acropole, unde vântul fierbinte venit din desert pe nepusa masa adusese în stoluri pulbere fina de oricalc si miros de jacaranda.

Parca veneau de niciunde. I se parea ca facusera zece mii de leghe, desi urmele usoare de sandale masurau doar câtiva pasi. Luna tesea la razboi cânepa deasa, iar lumina tremuratoare de seu închidea conspiratia în cercuri fosforescente.

Se simteau vesnici si poate egali. Intimidate, cuvintele fugisera din coltul paginii. Din timp în timp, pasii fosneau simetric.

La un moment dat, cine mai stie când, felinarul se stinse de la sine, cam plictisit.

"- Recunoaste ca mori de frica!"
"- Aiurea!"
"- Chiar asa: ce-ai de gând sa faci?"
"- S-astept zorile."
"- Fii cu bagare de seama: am observat ca în zori toate cariatidele sunt cârne."

Atentie, prapad!

Le nouveau Pavarotti est arrivé, ne zice una peste alta pagina de cultura din Le Monde. Noul Pavarotti ar fi Joseph Calleja, 28 de ani (wow!), care da un interviu putin intimidat (roseata meridionala de obraz e letala, insa!) dar de maxim bun-simt. Starnita rau, facui rost de albumul de la Decca, chemat sobru Tenor Arias, cu cateva chestii destul de bateau din Traviata, Rigoletto, Lucia di Lammermoor, bref un statement precaut si la indemana oricui. Mai precis, un teaser, ce-i drept eficace.

Bunbun. Bun rau. Un timbru interesant (mai degraba Caruso, asa cum se pastreaza pe placile din Bastiliei, decat netotul de Alagna), ceva probleme de debit (au sa se rezolve, cu vremea), un respect neobisnuit in ultima vreme (aproape o umilinta infiorata) pentru text si o eleganta foarte clara au total. Plus o tessitura splendida (ascultati-l in Madama Butterfly cu Addio, fiorito asil si va cam lichefiati pe scaun!), expresiva en diable, mai arata si bine de banii aia, ce sa mai : nenorocire!

Prin urmare, Alagna huo definitiv! Le Bel Canto vient de trouver son Petit Prince. Cu ochii pe el o sa stea Zaza.

Service après-vente

Intrebare de o mie de puncte (ca sa nu mai am reclamatii post factum, cum a fost cu înlocuitul textilei cu odalisca trasa în nitrat de argint sau ce dumnezeu o mai fi si aia):

E cazul sa schimb template-ul de la Rapirea, ca tot au strâmbat arhimandriti din nas ca nu se vede aia si ailalta (se egzista si click dreapta, monseniore, stii matale care, dar presupun ca n-are farmec, nu? :), ca panselutele sunt workaholice si ca îndemânarea Zazei are urmari catastrofale în materie?

Da? Nu? Lasa- ne?! ;)

Astept provincia, metropola si cartierul. Si ma roade insomnia vietii mele. Si Rachmaninov, boala veche, ma seaca la gâtlej.

Argonautii de pe Podul Mogosoaei

Una din chestiile cele mai delicioase dintr-un week-end cu MBA stupid (ma rog, Informatique appliquée à la gestion un fel de moartea pasiunii, daca ma-ntrebati pe mine!) e, evident, Podul Mogosoaei. La-ntâmplarea toanelor mandarinului plictisit care ne-a dat drumul mai devreme si la care am întârziat cu pofta si premeditat, am dat ture si ture, de sus în jos si de jos în sus, numai de marele hatâr de a vedea cum se schimba lumina, cum se umple strada si cum suna, succesiv: aducatorul de haz al lui Holst (dimineata aproape în zori), Berliozul fabulos pe la orele prânzului, gasca de la coltz pe la mijlocul dupa-amiezii si, în fine, Boris Godunov cu recitativul capietor din ultimul act (al lui Ghiaurov) la asfintit. Dupa asta si niste cafele en famille sub tzechini, se ajunge acasa cu un soi de fericire, cine mai stie, constatând ca de atâta hoinareala a cedat si muzica din masina, ceea ce le va da mari fericiri garajistilor de la Dorobanti mâine de dimineata.

O descoperire, aratata cu degetul de altii, dar néanmoins geniala si evident, trecuta cu vederea sau mai degraba niciodata gândita, e ca vizavi de Capsa se mai afla înca ultimul magazin de stofe unde se mai masoara cu creta si cu metrul de lemn. Si care evident, nu se putea chema decât Lâna de Aur. Perfect pentru argonauta bezmetica dintr-o duminica ce se lasa cu insomnie si cu astenie de primavara. Dar ce naiba mai e normal anul asta, hummm?

PS: Sa fi ajuns, sa nu fi ajuns?
PS2: Poza de-aici, la marele fix.

Episodul trei : La très vulgaire chymie de l'argent

Mda, hotarât lucru, cucoana asta machiata ca un Jaguar de contrabanda avea, totusi, picioarele cam groase, semn neîndoielnic de prosperitate pentru societatea aleasa din Tambov, dar si de nelinisti conjugale înecate amarnic la ore de smoala în paharul de vodka proaspat scos de la rece.

Fusese odinioara straniu de frumoasa, ca toate fiintele suficient de tâmpite ca sa traiasca numai din asta. Dar, o sa aflam numaidecât, cu vremea, o pâcla de viata satula si provincial de monotona îi stinsese definitiv din ochi scânteia aia de tupeu amestecat cu vagi bovarisme sfertodocte, niciodata constiente, întotdeauna ascunse cu mare rusine sub presul unei minti usor de încântat.

Deocamdata, Zinaida se sculase în dimineata asta de vineri treispe cam fara chef. Tipase aspru la imbecila de Grushenka, iar îi daduse cafeaua prea fierbinte si prosoapele prea reci. Toate mergeau anapoda: hainele nu veneau la vreme, slugile se miscau încet (de buna seama, o faceau înadins!) si unde mai pui ca se pornise pe un fel de lapovita insistenta, marunta si gri, care tragea la somn sau la sinucidere. Zinaida nu era, din pacate, atât de desteapta pentru cea de-a doua posibilitate narativa: se margini sa se întinda scurt pe pernele de puf de gâsca si sa mârâie nemultumita ceva neesential, probabil un alt capriciu de satisfacut neaparat. Cât rasfat, câta plictiseala, ce drama!

Norocul ei de minte goala, altfel asa o vreme ar mai fi împins-o sa-si aduca aminte la cum era pe vremuri, când fusese de meserie picioare. Fiindca ce altceva putea sa faca stranepoata si nepoata de mujici lenesi si iuti la betii si mânie si fiica militianului de la colt ce fusese odinioara Zinaida? Cu liceul terminat gratie echipei raionale de baschet si unor târguieli cam sordide de vestiar, se lansase fulgerator în gubernie drept manechin al Fabricii de Ciorapi "Sanatate si Virtute", fireste din Tambov, ajungând sa se arate chiar la Moscova privirilor pofticioase, dar cam nevolnice ale ultimilor membri ai Politburoului PCUS.

In regatul previzibilului, lumea învata repede sa nu se mai mire de nimic. Astfel încât nimeni nu se mai scandaliza atunci când Zinaida, fala strazii si floarea noroaielor, se însoti insistent si definitiv cu secatura de Serghei Matveevici Protasov, mica maimuta paroasa si încaruntita în rele, cu un rânjet vesnic vapsit între buzele crapate de tutun si rautate, care nu-l parasea nici la slujba de duminica.

Fata de baiatul secretarului cu agitatia de la gubernie, care platise scump favorurile Zinaidei de o noapte, cu treisprezece sejururi de dezalcoolizare la Montreux si niste cicatrici dubioase pe la încheieturile de la cot, Serghei Matveevici avea avantajul portofelului gras, miraculos si sordid.

Incepuse timid, cu mici gainarii la centrul de reparat automobile de pe Kommunalnaia Ulitsa si din ambreiaje cârpite în vagoane de suruburi montate pe hârtie, îsi cumparase cu rabdare postul placut zornaitor de copeici de gestionar al macelariei alaturate. Odata cu asta, pretentiile crescusera, aparu dacea de la mestecanis, ZIL-ul teoretic inaccesibil înlocui Ceaika luata la mâna a doua de la un ofiter KGB scos la pensie pe caz de boala. E limpede ca pentru procuratura federala, Protasov intrase pâna-n beregata în hatisul sever al ilicitului de mahala. Trei ani de puscarie la Miciurinsk si pe urma la Morshansk, traiti cu cartuse de Sobranie si navete de Absolut date pe sub mâna la vorbitor, îl ajutasera, taman la vreme, sa se reconverteasca în altfel de macelarie, mai vremelnica, odata cu schimbarea domniilor.

O adevarata epifanie: Serghei Matveevici n-avea pereche la adulmecatul de la o posta al disperarii cumplite de carne frageda sau al viciului atavic si tainic de fecioara de ursari ruteni. O afacere de succes, aproape un mic imperiu. Pe care procurorul stagiar al Judecatoriei din Miciurinsk, venit taman din fundul Ucrainei la pierzanie, n-apucase sa-l mai vada: la o saptamâna dupa liberare, Lada cu care circula imprudent explodase, în indiferenta generala, în fata unei benzinarii. O gaina cu oua de aur, pe care Zinaida o fugarea pâna la epuizare, aproape în joaca.

In fine, odata îmbracata, machiata cu îndelungi grimase si oftaturi, cozile oxigenate cu grija si disciplinate traditional si cam fara imaginatie în vârful testei, se hotarî sa iasa macar pâna la laptaria din coltul strazii. Nu strica sa afle ce se mai bârfea prin urbea adormita, desi la o adica, mirosul de talpi nespalate si de ciorapi vechi si cârpiti îndelung o ofensa profund.

Bentley-ul verde sticlos trasese deja în capul scarilor de marmura pe care Serghei Matveevici le înjura cu patima ori de câte ori venea tandari de la mesele tovarasesti. Nu se cadea, desigur, ca Zinaida sa se arate mergând pe jos: ati mai vazut rusalce în papuci? Nici noi.

Calcând cu grija mare, ocoli cu succes toate baltoacele si gramezile de hârtii unsuroase pe care crivatul furios le matura în fata pravaliei Valeriei Ipatievna, biata posesoare de familie numeroasa, pete de ficat pe mâinile topite de spalatul cu lesie si capoate informe si cenusii. Ceru doua sticle cu lapte, strica vreo douazeci de minute pe vorbe albe despre vreme, copii si catei, despre cât de scumpa e viata si cum nu ne mai ajungem de-atâtea impozite. Era splendida, rece si cretina. Si mirosea îngrozitor de tare a Poison. Ca sa fericeasca asistenta, lasa nonsalant o bancnota cu multe cârlige pe tejgheaua jupuita si-i ordona Valeriei Ipatievna sa dea toata marfa zilei pe degeaba, din partea ei, pomana pentru maicuta secerata de ciroza si lupus si niciodata uitata.

Parastasul improvizat displacu. In urma Zinaidei, cineva ofta din rarunchi, în asentimentul general: "A naibii curva, s-o arza focul, nu le mai ajunge!" Gloata uita repede, dar veti vedea, e câteodata profetica.

Insa Zinaida era deja departe, în fata portii de fier forjat tras în aur, pe care sedea în relief, giganticul blazon al Protasovilor: cinci turle de biserica deasupra carora se odihnea un crucifix de talia unui plod de sapte ani, totul înfasurat într-o amenintatoare ghirlanda de serpi.

Ziarele urlau, evident în desert, si nu din cauza ca pustula metalica fusese carata cu vaporul, pe bani cu care s-ar fi putut construi trei spitale, tocmai de la Samarkand. Pâna si in Maica Rusie presa asta blestemata e greu de dus de nas. Caci blazonul Protasovilor nu era semnul pravoslavnicei aplecari spre metafzica mântuire, ci doar rabojul vulgar al celor doua puscarii si trei ani de detentie ai lui Serghei Matveevici, uns de la sine putere pakhan si, previzibil, martir unanim recunoscut al abuzurilor bolsevice.

Dar Zinaidei nu-i pasa de atâta morala: dumineca viitoare primeau la dacea, profitând de dezlegarea la peste. Daca era în toane bune, avea sa invite si vreo trei scriitori, ca doar mâncare era la greu. Auzise ca ar fi putut fi chiar amuzant.

Spoiler cinstit: Pentru ca nu ne mai saturam privindu-i, e totusi timpul sa-i vedem cum nu se mai satura ei de multe. Mergem duminica viitoare la dacea din mestecanis, unde se comit multe tâmpenii triste si unde aflam o taina foarte mare: anume ca Protasovii nu fac cu nici un chip împreunare în Paresimi. Puhoiul de bucate anume grijite are si virtuti sedative.

Tribulatia de sâmbata trei: Tres, dos, as

Motto:

„Geme il vicino mar sotto l'incarco

de l'alte navi e de' piú levi pini,

sí che non s'apre omai securo varco

nel mar Mediterraneo a i saracini;

ch'oltra quei c'ha Georgio armati e Marco

ne' veneziani e liguri confini,

altri Inghilterra e Francia ed altri Olanda,

e la fertil Sicilia altri ne manda”

Torquato Tasso – Gerusalemme Liberata, canto primo, LXXIX

Eheu, pân’ s-ajunga alde Zaza si abd’allah la Mediterana, mai erau înca multe cufere de grijit! Toale, haleluri, tingiri si tehnicale, cofeturi si bambilici, taroturi si alte fleacuri de spiterie, bref indispensabilul.

Acuma ca snapanul de teolog dete în vileag tarasenia cu bagajele, ce-i mai ramâne de facut vocii narative de-a doua, decât sa-nchida-n mare zarva ultimele lacate si zavorul de la bastilie si sa fluiere doua birje? Una plina cu balamucul ambulant, ailalta cu multa inconstienta si mari dubii.

Nu era singura. Credeati ca gondola se ducea spre aeroport, ca-n reclama aia fara zahar, de vreme ce Pantazi îngramadise în ea sprinten toate valizele din piele de crocodil cu monograma si cifru de nespart, ca seria lui Fibonacci nu e la-ndemâna oricarui pungas napoletan ? Aiurea! O pierdem din ochi repede, fiindca dupa ce pufneste scurt la vederea unui vaporetto nevinovat plin cu turisti sud-coreeni care fac poze cu tona si-i face nitel cam prea apasat cu ochiul unei suedeze ratacite ce se chinuie cu imposibilele harti de la Lonely Planet, messer Pantazi scoate calm un ditamai Constantinatos din buzunarul de la ceas:

„- Pile ou face!” Côté pile, Burano, unde sa se încuie într-o fosta abatie pe jumatate pulbere si sa studieze sanscrita într-o atmosfera grea, de brocart destramat, bref mustind de spleen si lux patinat ca o oglinda veche de trei secole. Côté face, il Ghetto, stie el de ce, noi însa ne facem ca înca nu, asa, de amorul artei. Fiti siguri însa ca intriga s-ar încinge rau, ar mai aparea si niste actanti noi pe care doar-doar si i-ar tocmi adjuvanti si asta e numai si numai din vina slepului.

Zeii tin, de buna seama cu povestea asta, de vreme ce dupa un looping de toata frumusetea prin aerul umed si lipicios, silueta încarcata de cercei si fibule a preacuviosului Βασιλεύς ateriza în podul palmei cu degete lungi si atât cât trebuie de noduroase ca sa lesine cucoana de la taraba de chiromantie de-atâtea hieroglife de descifrat.

Il Ghetto, prin urmare e vai de mama noastra!

In birja ce se poticnea cu frisoane de caldarâmul Lipscanilor, Zaza tinea strâns ditamai nabucodonosorul de Moët Rosé. Slepul trebuia botezat, altfel avea sa le mearga rau.

Pisica n-aveau la bord si asta, în buna traditie marinareasca, chiar era un scandal! Pasa o refuzase între doua pufaituri de trabuc, explicând ca trebuia sa se duca sa-si vada o matusa cu perspective interesante de prin Lake District, Zorro era cu lotul olimpic de acrobatii cu farfurii pe undeva pe la Pekin. Iar Pocahontas Bubka a lui abd’allah cazuse în dragoste si schimba frenetic biletele cu birmanezul procuroarei de la DNA ce locuia vizavi. Ar fi fost cruzime curata sa le chinui viata cu calatorii bezmetice!

Ajunse în fata Hanului lui Manuc cu sticla teafara. Inca de la coltul Halelor se deslusea silueta eleganta a caravelului. Fiindca zica abd’allah ce-o vrea, numai de caravela n-o s-aveti parte si pentru asta Zaza nici nu discutase. Poate ca abd’allah ar fi preferat ca barca sa se cheme Filofteia sau Parascheva, sau Aglaia sau Eulampia, sau vreun alt nume pios de martira facatoare de minuni si placut mirositoare. Mai dintr-o bucata, Zaza decisese pentru toata lumea: caravel avea sa fie si, ca sa-mpacam capra teologala plina de referinte binecrescute cu varza venetiana de pe scoarta muiereasca, avea sa-l cheme Le Tasse. V-am spus io, Zaza si-o cauta cu lumânarea!

Pentru ca înca nu ne-au calcat piratii, pentru ca suntem înca la cheu si n-am prapadit rezerva de piramidoane cu prostii neprevazute, Le Tasse arata de-a dreptul (cum altfel?) splendid. Lemnul de stejar de culoarea coniacului vechi, alamurile frecate cu grija de-ti luau ochii, odgoanele întinse atât cât trebuie, sezlongurile din teck, asta era nimic, pe lânga ce mai îngramadise zapacita înauntru. Bucataria impecabila, cu o gaziniera AGA ce avea sa fie pusa la grea-ncercare, cu toate cele de trebuinta din care nu lipseau nici macar sucitorul de aluat pentru crostate si mojarul de marmura. Cabinele, îmbracate cu totul în lemnul ala de balsa care o înnebunise, cu dusumea ce mirosea a ceara de albine si mobila englezeasca confortabila si rabdatoare, cu pleduri usoare si vechi de vicuña tesute în culori stinse si solemne si saluri de Ispahan aruncate ici-colo pe câte o canapea sau berjera. Cu paturi caste si moi înfatate cu in nitel aspru, cu dulapuri în perete mirosind a lemn de cedru si cu rafturi de carti cu iz de minte treaza, cu vase persane pictate cu seu si de alama batuta cu har, pentru flori si, ca e important, cu bai protestante, stricte si functionale, ce miroseau a lavanda proaspat taiata si a unt de cacao. Ar fi pus Zaza si un semineu în sufragerie, dar se razgândise îndata: Le Tasse n-avea sa fie Christina lui Onassis pentru nimic în lume!

Argati nu tocmisera: pâna la Stambul sperau sa se descurce si-apoi ce farmec ar mai fi avut o expeditie pusa la punct dupa regulile Navlomarului? Cu toate astea, prevazusera vreo patru cabine suficient de luminoase si de bine rânduite si pentru cine s-ar fi gasit pe drum. Loc era berechet!

Teoretic, se-ncepe cu trei ciocanituri de sticla sparta. Hachita pantazeasca sau ghinion, nabucodonosorul rezista eroic.

„- Lasati bre, la mine, rezolva baiatu’!” se auzi o voce dogita exact de peste umarul stâng al lui abd’allah.

„- Da’ matale cine naiba mai esti?” bombani banuitoare Zaza.

„- Tralea, saru-mâna, de toate stiu sa fac, luati-ma bre boieri si pa mine ca ma salta potera!”

„ – Ia vezi Traleo, scrie fraiera pe mine, bre?”

„ – Nu cucoana, pacatele mele, haidi, fa si 'mneata o fapta mare, ca nu-s baiat al dreacu’! I-am jumulit pe fraierii aia de la Gabroveni de parai la barbut, altfel inima moale, nu musc io mâna matale, sa moara mama de te mint! P-al da s-apropie da matale, jeeeaaaap!” Si indexul fumuriu se-nvârti persuasiv în aer.

Cumpanira: cine sa schimbe sigurantele arse, cine sa mestereasca garnitura de la robinet, cine sa curete cartofii, cine sa schimbe apa la flori. E drept ca Tralea arata ca dracul ghem, cu Rodica aia scrisa pe biceps cu creionul chimic de Rahova si cu pantalonii care avusesera sapte vieti, cândva, cu urechea smulsa pe jumatate de cine stie ce potaie furioasa si cu teasta rasa...

„ – Un clandestin, déjà?” apuca sa-ngaime abd’allah, aiurit de aburii din asfalt, de canicula si de vedenia de underground.

„- Pfft, mais voyons, effendi, quel manque d’imagination: c’est le Bon Sauvage et ce sera notre Vendredi. Da-i drumu’ Traleo, ca-mi cresc radacini!”

Zdrang! Si sticla se sparse cu zgomot mare. Puteau sa plece. Cu Dumnezeu, desigur.

Undeva, în dosul unei curti sufocate de iasomie si de zorele, o încapere racoroasa, cu pereti de piatra blânda. Indaratul unui vitraliu vechi si pe jumatate sters de soare, palma cu hieroglife desfacea cu mare îndemânare un rulou mancat de vreme pe care mai mult se ghicea o inscriptie caramizie: "A. 141.. Albertin diuirga me fecit in vinexia" .

Spoiler : Se va ajunge –în sfârsit- la Braila, unde Zaza coboara singura si belalie la Tanti Agripina, vrajitoarea. Abd’allah nu vine: în primul rând crede deocamdata ca Zaza e plecata dupa iaurt de bivolita pentru papanasi, iar în al doilea rând de-ar sti, ar afurisi-o. Intervin datul în bobi si înfiptul cutitului la coltul casei la miezul noptii. Tralea are revelatii mistice, iar Pantazi face si desface.

Tribulatia de sâmbata doi: despre cum plecam divagând la bord cu tâlc

Pentru ca l-am pisat cu spor, iacata ce se-ntampla estimp on the other side of the fence, cu diacritice, ca abd'allah e domn, nu cucoana activa. Urmarea sta sa dea-n foc pe maine, cum ii sade bine:

Abd’allah se gândi că timpul plecării a sosit, vremea zăbovirii a trecut, ceasul dubiilor s-a consumat. Cum adică? Păi chiar aşa, imaginează-ţi o fregată, dar ce fregată?..., o caravelă ancorată pe Dîmboviţa, la podul de la Hanul lui Manuc. Şi da, uite-o acolo, cu pânzele încă strânse şi coborâte, cu trei catarge care, în sfârşit, dezlegau misterul prezenţei pescăruşilor din centrul capitalei. Şi toată forfota hamalilor, zarva precupeţilor şi înjurăturile căruţaşilor încărcaţi cu cele necesare unei călătorii atât de lungi, înjurăturile apăsate şi strigătele răstite, căci, desigur, un port nu este areopag, iar manierele figurează prea rar pe lista priorităţilor, însă, fără a ne închipui, din această cauză, că toată hărmălaia nu este într-un fel ordonată, căci, şi în aceste zile, grija pâinii de mâine sau proiectul bine chibzuit sunt patronii consacraţi ai locului. Vom vedea mai târziu ce se află în sacii căraţi şi în coşurile de nuiele adunate laolaltă, în cuferele atent ferecate şi în lăzile straşnic zăgăzuite, ne vom opri mai târziu asupra pavilionului sub care navigăm şi, abia după aceea, vom descrie camerele şi lăcaşurile acestei caravele. Nu voi mai spune decât că azimutul stabilit, fluctuant în rigiditatea lui, ştie unde să ne ducă. Mai întâi, într-o singură noapte, la Brăila, pentru o manţie în bobi, apoi, într-o altă noapte, pe Prut şi pe Moldova, la Sfintele Mânăstiri ale Neamţului, pentru a ne încărca cu odoare pentru Hagios Oros şi cu poveţe pentru inimile noastre încă pietrificate şi netopite de respirul isihast pe care îl simţim profetic în ceafă şi nu eschatologic în ritmul cardiac. La întoarcere, ne vom opri în oraşul vechi al Constanţei, vom bea o cafea în grădina de lângă vechea hagie, vremea e frumoasă, în ton apocaliptic, aşa că, trăind finalul în orice clipă, vom sorbi răbdători din cafele. De acolo înainte, drumul bizanţului este aşternut, biblioteca alexandriei ne asteaptă, veneţia nu mai are răbdare, buenos-aires-ul suspină în aşteptare şi milonga, iar răsăritul se va deschide fără încetare la bord de noi. Rămâne doar să aflăm cum doamna seraiului şi a arborescentelor ocultări ale sale ne-a călcat iremediabil puntea şi a decorat indelebil velierul.

PS:Ba bine ca nu! :)

Ce noapte groasa, ce noapte grea!

Da, e din Arghezi, fiindca în capul meu Arghezi îl taie în multe pe Eminescu, mai ales în momente din astea. Si e Duhovniceasca, singura poezea româneasca în stare sa ma faca sa izbucnesc în plâns aiurea-n tramvai, ca ultima valiza uitata-n gara.

Habar n-am daca migrena asta care nu se mai termina îmi atâta agurida sictirului, cu care nu v-am obisnuit pâna acum, sau daca nu cumva trebuia sa se întâmple taman asa. De luat, am luat însa o hotârare grea care de fapt nu e decât cronica unei morti anuntate de ceva vreme chiar în batatura Seraiului.

Intâi a fost o parere de rau si-o sticla slobozita-n apa. Dupa aia, am ars hârtiile, scrisorile, mailurile, pozele, desenele, capitolele de carte, încet, metodic si în final cu frenezie, în cosul de hârtii al domnului T. Dupa care am închis sandramaua frantuzeasca, definitiv, curatând ce se mai putea scapa de la prapad, lucruri care în fond nu îi apartineau si de care nu i-a pasat niciodata.

In seara asta îi zic gata! si-i dau ignore de peste tot, cu un calm de care începe sa mi se faca si frica, serios.

N-ai facut nimic rau si de fapt, aici e problema: n-ai facut nimic, stiind ca eu eram acolo, tot timpul. N-ai facut nimic sa ma opresti, dar m-ai tinut pe pres si eu am obosit cumplit. Noi am murit demult, dupa cum de mult timp ni s-au terminat toate cuvintele.

E mai rau decât "s-a terminat". Parca nici n-a fost. Du-te. Uita tot si arde tot. Nu-ti mai apartin. N-am sa mai vin, dar probabil ca am sa te bântui.

Ma duc sa zac, reparatoriu. De mâine, Zaza e înapoi la post. Vie. Ce qui ne tue pas rend plus fort.

Poza, evident Gustave Doré.

Another Tune

Pentru ca voiajorii au vreme splendida intr-un ianuarie bucurestean insolent. Pentru ca am migrena de vreo doua zile si ma pitesc si eu cum pot. Pentru ca iar era sa trec pe rosu la Aviatorilor. Pentru ca ma distreaza horoscoapele de nu se mai poate...

...am ajuns la concluzia ca daca Zaza ar fi sunete, ar trebui sa fie tema mediana din Jupiter - The Bringer of Jollity a Planetelor lui Holst.

That's right: bringer of jollity.

Everything You Always Wanted to Know About Zaza...

...But Were Afraid to Ask .

Ok, am luat leapsa in portie dubla, de la Monica si de la Optzecea si m-am gandit, plina de bunavointa, sa dau pe fata niste lucruri.

Leapsa suna asa: "trebuie sa va spun 5 lucruri pe care inca nu le stiati despre mine". Grea treaba, din doua motive: eu, eu, eu si ceilalti e subiectul favorit de discutii, cu exceptia (laudabila!) a situatiilor in care discutia o ia din nimic pe ulei pe diversi coclauri livresti si nu numai. Si doi: din cauza asta, Seraiul e cum nu se poate mai exhibitionist, dar asta stiati deja.

Sa trecem, deci, la chestii cu greutate:

Unu: la fel ca Departea si ca alte cucoane bine, injur cu gura plina si mint cu mare usurinta, dar numai si numai cand e neaparat necesar. Intotdeauna, minciunile mele or sa fie catastrofiste, deci profund necredibile, in speranta ca hlizeala va da grabnic pe usa afara ranchiuna si frustrarea. Maica-mea stie despre ce vorbesc, saraca! :)

Doi: singurul lucru pe care l-am furat cinstit in viata mea a fost o carte, din biblioteca unei babe. M-a prins la usa. Rusine sa-mi fie! Busluiala prin geanta maica-mii dupa bani de tigari, absolut normala la pubertate se pare, nu se pune.

Trei: am plans la Bambi. Who hasn't? Am fost fan Patrick Bruel. Who wasn't (in the mid-nineties, of course)? Venindu-mi repede in fire din tot diabetul asta, am tras betii crunte si-am cantat pe mese si pe strazi la cinci dimineata, ca sa ne deschida brutarul pravalia sa ne dea paine de secara calda.

Patru: am avut in viata relatii extrem de comice cu banca, in special cu Société Générale. In disperare de cauza, i-am aruncat consilierului de clientela care era de prin spitza lui Karageorgevic mi se pare, ca "io vin la banca exact cum vin altii la spovedanie, dom'ne!" In mari chinuri, adica. Boierul tot boier: am pufnit in ras amandoi si m-a lasat in plata mea. Jur pe sfinte: sunt arhetipul clientului-problema caruia nu-i poti rezista.

Cinci: Daca sunt in toane proaste, ma apuca cheful de persecutat imbecili. Categoriile cu risc maxim: martorii lui Iehova, chemati la cafea de Mamaie care se plictisea crunt; stewardesele de pe cursa Bucuresti-Bruxelles; vanzatoarele de la Agipul de pe Vacarescu; fetele cu promotii la tigari; baiaderele care vand busuioc, etc.

Bonus: cu cat trece vremea, imi dau seama ca n-am iubit pe nimeni in viata mea. Am iubit situatii, constructe culturale si povesti, asta da, cu patima mare, dar persoane, hummm, nu. Ever. Iata ceva chemat -probabil- sa se schimbe.

Poza e a unei carti care sade pitita (cum altfel?) dupa niste dictionare: My Secret Life, citita cu mari delicii in nopti cinice de canicula. Isi spune Walter si e induiosator pe alocuri, mai ales cand i se intampla sa caza in dragoste. Unii spun ca ar fi cineva mai prozaic: Henry Spencer Ashbee, altfel domn victorian cum se cuvine, care trebuia inventat. In consecinta, leapsa se da la Amoral.

PS: Am citit numai jumate din Harry Potter, volumu unu. Altfel, tot ce scrie aici e adevaru-adevarat! Pe bune! :)

Ectoplasme

In plina tormenta legata de un anume castel, abd'allah imi spune foarte pince sans rire la cafeaua de dupa-amiaza, ca a primit un telefon de la o tipa de pe la bibisi sau whatnot, care vroia cu tot dinadinsul numarul de celular al lui Nicolae Iorga, nu de alta dar sa-i ia un interviu omului, ca parea qualified in the matter.

Don't hang up. The Romanian Psychic Society can definitely help. For immediate feedback, press 1.

Pai la o adica, daca Bess Truman a fost in stare sa-i spuna lui madam Ralea cat de rau ii pare ca nu se mai termina odata problema cu dacii, why not?

De la Zaraza, numai respect.

Au bon beurre

Peste mai putin de doua ore, s-a terminat definitiv, teoretic vorbind, cu casul, telemeaua si smântana groasa si aurie de la Floreasca, Amzei, Dorobanti si restul tarabelor bucurestene. Experienta fara ambalaj sous vide posibila deci numai la stâne, lenea e mare, drumurile proaste, ciobanii nu-stiu-cum.

Qu'à cela ne tienne! Madame Mère ma informeaza ca sibianca guresa si plina de inele din Floreasca face comers clandestin cu cas dospit, undeva în spatele tejghelei unei mercerii aparent nevinovate, despre care o sa aflam daca dam telefon la niste cimotii de-ale precupetei, "da numa' spre sfârsitu'lunii, no!"

Am trait s-o vad si p-asta: le maquis de la feta fourbit ses armes! Si chestia asta merita o entorsa de la politica Seraiului de poze eterate si/sau second degré, gratie flickr.

PS: Biletul pantazesc plecat în vâjaiala. Ma duc sa trag un pui de somn, nu pot sa dorm în tara la aia!

Foaie de temperatura

Dupa siesta de 45 de minute, ies pe Avenue Louise sa merg la niste cafele, fara sa-mi dau seama ca, între timp, orasul murise deja. Avenue Louise care, la rândul ei, e un fel de rue de Rennes cu aere de Oxford Street, dar o rue de Rennes retezata, într-atât cladirile 1900 sunt îndesate si greoaie si taie perspectiva în chip grozav de neplacut.

Pe Chaussée de Charleroi, vizavi de Holiday Inn si de-a-mboulea, ca orice lucru în Belgia, o pravalie deliranta, "Mes Sorcières Bien-Aimées" (past life reading: 15€ - ieftin ca braga biletul de Atlantida!; datul în bobi 10€/question - mersi, stiu ce fireturi se-arata ;). Perne peste tot pe podea, din buret plebeu acoperite cu soie écrue si pânza de sac, statueta lui Ganesh dimpreuna cu la Virgen de Guadalupe în vitrina. Teurgia întâmplandu-se fara perdea de margele sau macar paravan, aproape în strada, de unde senzatia dezagreabila ca asisti la spectacolul unei colici biliare în avion.

Note to self: de scris ceva despre doua lucruri , Cernautii pierduti pe veci si Misteri d'Elx. Nu-mi explic înca alaturarea.

Scris pe trei sferturi biletul de sub pres al lui Pantazi. Sper sa-i dau drumul în seara asta.

PS: Am intrat în UE cu o paruiala monumentala pe deconturi, featuring Zaza în forma ei cea mai dispretuitoare ("Mesdames, nous frôlons l'incident diplomatique!"), un plaies nevinovat de la Educatie care se credea singur pe lume, cititoarea mea preferata, the French biatch from Ze Commission (pull-over lilas... wtf?!?) si doua belgience sarace cu duhul, deci ashes into ashes.

Deslusiri

Prolegomena fragila a unor decenii complicate, dandysmul este, probabil, prima asumare inconstienta, colectiva si europeana a elipsei. Fiindca în ciuda jabot-ului stacojiu al lui Charles de la Battut, zis si Milord Arsouille si a stridiilor cu ciocolata de la Tortoni, exista fara îndoiala o epura ciudat de extrem-orientala, ce pare a-l defini intrinsec.

Jabot-ul? Recuzita! Cursele de cai? Recuzita! Scrisorile ce se citesc un rând din doua? Recuzita! Ramânând la nivelul asta, ne-am pierde busola în padurea de concepte si l-am lua orbeste drept ce nu este. O prelungire a unui joc de masti de portelan, juvenil si bucolic, cu alte cuvinte a unui secol optsprezece apusean ce nu vrea înca sa iasa din scena.

Nu e, deci, de mirare ca asumarea unei atari identitati nepasatoare si nitel incerte cutremura burghezul cu cheutoare de ceas mai grozav decât germinalii si cordelierii. Se stie: nuanta irita obrazul gros , iar ce nu se striga pe acoperis cu pumnul pliat regulamentar e neaparat mai subversiv decât revendicarile funciare.

Unde se termina boema cu frisoane si unde începe Balul Contelui de Orgel?

Trebuiau sa moara oamenii aia în uitarea si dispretul general? Si chiar trebuie sa-i îngropam dupa tone de praf gros numai pentru ca ni se pare desuet demersul?

Hahalerei cautatoare de absolut în cinzeaca de absint si grabnic risipitoare de rente adunate de babe bigote si uscate, cu boneta si lorgnon, proscrisului si hoinarului, spargatorului de martingala la ceas de seara muiat în cucuta pierzaniei la joc, datornicului bovaric cu mii de sibile, impostorului de nobilime scapatata, cretinului gastronom ce habar n-avea ca inventeaza la Nouvelle Cuisine si marinarului atemporal, ei bine tuturor astor dihanii, Zaza le face, înfiorata de atâta adevar, temenea mai adânca decât o metanie.

In care miroase a nuci verzi

Plec - cam fara chef!- la Bruxelles, la o sedinta de vreo doua ore jumatate în care se vor bate câmpii civice cu gratie. Sper ca la Holiday Inn au net, altfel o sa ma plictisesc letal, desi am si în locul ala inutil perspectiva unor sforarii monumentale.

Zi absolut splendida, de aprilie prietenos. Tentativa de baut cafele & taclale la Fratelli dar vai! acolo îsi faceau copiii mafiei ceva sindrofie cu ragete de Mos Craciun absolut off-topic. In consecinta, migrat rapid pe Franklin, la French Bakery, minuscula venue de cofeturi aproape potabile.

Placerea de a vedea un Barbour citind relaxat Le Monde pe terasa improvizata pe caldarâm. De neimaginat acum cinspe ani, când eram toti prea crânceni, prea naivi, prea stingheri.

Cum sa lasi Bucurestii singuri când miroase a nuci verzi peste tot?

Episodul doi: "Pe strazile pustiite de Volga cea neagra"

In ocurenta dracul era proteic, pentru ca tot ce se întâmpla pe ruseste are ceva de joc infinit de oglinzi paralele. Cam ca le Palais des Mirages de la Grévin. Dar sa mergem cu bagare de seama: când era asta? Mie una, mi se pare foarte important.

Nu era pe vremea barbilor pline de boabe de hrisca uitate din Postul trecut al Pastilor. Mi s-a parut saracacioasa perioada si, în plus, daca te gândesti la Ivan cel Groaznic, casapirea venea repede de tot. Nu mi-era chiar de folos. Pe vremea lui Petru Intâiul, e prea mult rumegus de la santiere si prea putina paduchernita cinstita. Lenin în Octombrie merge cu locomotiva cu aburi sub care s-au aruncat milioane de Anna Karenina, celelalte urmând sa deretice prin hoteluri berlineze sau sa dea lectii de pian la Nisa. Cu atât mai mult e legitim sa dai drumul la cuplet sub domnia scurta, dar pilduitoare a unui betiv arhetipal: Boris Nikolaevici Eltân, un fel de Hrusciov fara opinci de coaja de mesteacan si balalaika.

„Ah, ce vremuri, ce vremuri, dadada!” ar fi putut sa horcaie Alla Pugaciova din fundul baldachinului ei roz-bonbon, fara regrete cu privire la stramosul cu mai multe scrupule. E ceasul în care Rusia descopera, cam cu iuteala si fierbinteli, ca aruncase sub pat, într-o clipa de neglijenta exuberanta ce durase totusi pret de vreo saptezeci de ani, aparatul de epilat, sapunul si democratia. Din pacate, nu numai atât: mai pusese pe foc, la prima betie strasnica, fituica cu modul de întrebuintare al tuturor acestor futilitati indispensabile. Reînvatând sa descopere apa calda, pe strazile pustiite de Volga cea neagra si în gheretele fara dijurnaia apar chestii noi. Pâna la datini si obiceiuri mai e mult, într-atât tot ce e menit sa ramâie mai mult de trei zile geologice în constiinta mujicului si a curvei din cabina telefonica moscovita trebuie sa aiba chef strasnic sa faca o bucata de drum cu ei. Si sa le suporte fie betia scarnava cu vodka de pufoaica în fundul santului colhoznic, fie drama social-politica a neplatii la timp a gazelor, luminii, întretinerii si a unui tata abuziv care foloseste prea des maieul cu gaurele si batatorul de covoare cum nu se cuvine.

Dintre toate burtile cu Rolex si picioarele ce -în fine!- respira mângaierea aspra a manusii de ceara bilunara, m-am oprit la Protasovi. I-am zarit pe când suduiau lustragiul din colt si pe când cumparau scobitori de aur pentru peste. Nu ca mi-au placut: m-au fascinat.

Jos perdeaua de pe procleti! Dumineca viitoare, Zinaida Grigorievna are sa îsi faca o intrare în scena dont elle a le secret. In ciorapi navod si cizme de crocodil cu pafta de platina, cozi învârtite de samur peste un négligé cu care se duce si la lapte, caci Zinaida are grija de gura ulitei, nu se stie niciodata! Are sa crape usa furtunos, fredonând cam prea jos uvertura din „Rusalka”. Adica o chestie de la noi din batatura.

Spoiler cinstit: Se descopera, dimpreuna cu alte lucruri rusinoase, nu numai ca Zinaida are picioare (cam) groase si ca bea pe-ascuns de stinge, dar si ca toata chestia asta ascunde câteva alte -mici- perspective delicioase, cum ar fi exemplara cariera a domnului Protasov. E, deci, normal ca familia sa aiba si un blazon despre care sa se scrie în ziare.

Tribulatia de sâmbata, unu: Chiseaua avvei Varsanufie

Motto:
"There is nothing new under the sun but there are lots of old things we don't know."
(Ambrose Bierce -The Devil's Dictionary)

-"Esti sigur, fiule?" ofta din rarunchi avva Varsanufie, mângaindu-si alene barba de matase de porumb înspicata cu miere salbatica.

-"Sunt sigur, parinte; alta cale nu este. Fiindca cui bate i se va deschide, iara cine cauta va gasi."

-"Si crezi ca o sa puteti sa..?" Nu, nu era bine sa aduci asemenea dihanii la taclaua cu dulceata. Avva alunga îndata, cu un gest scurt, gândul nepoftit în filocalie. Fiindca, în adevar, punea mare pret pe ascultarea învatacelului ce tocmai se hotarâse sa mearga pe firul apei dupa raspunsuri. Singur avea sa fie greu, tare greu. Poate ca fiinta aia ciudata si dornica de cazne la spalat puntea, ca toti papistasii, ar fi stiut la nevoie nu numai sa-i cârpeasca nadragii, ci si orele de cart.

-"Fii fara grija: n-as fi luat-o cu mine daca n-as fi stiut ca si ea cauta ceva în povestea asta. Nu mi-a spus exact ce si nu cred ca îl cauta neaparat pe Domnul. Dar eu stiu un lucru, parinte:are prea mare trufie si n-are sa-si calce în veci cuvântul dat, mie sau altuia. "

-"Vezi, fiule? Fii cu bagare de seama, încurcate sunt caile ispitei. Nu-ti raci inima de la cele legate cum se cuvine si nu te pierde pe unde ai sa umbli. Altfel, drum bun: blagoslovenia o ai, ca altfel vad ca nu se poate."

Abd'allah se ridica alene si saruta mâna de pergament a avvei. Strasnic duhovnic si strasnica dulceata de scorus negru mai avea Metocul armenesc! Undeva, de nebuna pe asa o caldura lesinata, se porni sa cânte o mierla.

Estimp, lumea se-nvârtea în legea ei: precupetele cântareau telemea la Floreasca, specialistii dramuiau moleculele ploioase ca pe bomboane cubaneze, soferii de troleibuz frânau cu aceeasi regularitate unde întoarce tramvaiul la Mecet, pe Planeta Advertoriala se faceau si se desfaceau briefinguri în scrâsnet de bici conceptual, iar bârfa de cantina ministeriala o luase, ca de obicei, razna.

Zaza înjura de mama focului (cum altfel?), multumita totusi ca reusise sa dea ravasul ce se misca acum prin vazduh, înainte ca firele de cupru din podea sa-i traga veselia de sub picioare. Cu exactitate de metronom chinezesc, atunci când discutia se mai dezmortea, dervisul din calculator se facea nevazut, cu sau fara voia lui.

Prin urmare, Zaza n-avea de unde sti ca trei cuvinte de nimica toata si anume "plec cu slepul", urmate de cea mai odioasa pana de net din istoria digitala a Sectorului Unu, îl întristasera pe dervis fara ca acesta sa-si explice cu precizie de ce.

Treizeci de secunde mai târziu, pe terasa de la Gritti, cineva scapa furios o lingurita de argint pe dalele de marmura, ce se prabusi cu un vaier cristalin. Un servet zbura prin aer, împreuna cu un stol de porumbei satui de turistii americani si pesmetii lor plini de chimicale.

Ciudat lucru, Zaza auzi cazatura linguritei, fiindca e chiar începutul partii a doua din Elvira Madigan, dar nu-i dadu atentie: "drace, iar m-a capiat Pantazi !"Mai mult decât neplacut: credibil.

Ofta: ce caldura netrebnica domnule, si-atâtea cufere de facut pâna la miezul noptii!

Lanterna, brichetele, termostatul, rachetele de semnalizare, portulanele, sextantul, pesmetii, sosetele, hangerul zapciului, plasturii, polonicul si Visul Maicii Domnului (asa, sa-i faca placere teologului). Ca veni vorba de carti, întreprindere complicata, constata pufnind ca mai trebuia un cufar.

Repede-repede, se apuca sa le trieze ca pe camasi: neaparat Baedekerul indispensabil, adica Craii. Lampedusa, fara îndoiala. Montaigne. Aristotel. Voiculescu. Quixote, desigur. Zumthor. Auerbach. Humm, Minulescu nu, Istrati da. Proust, prea înflorat, cu ce naiba sa-l port? Marquez nici atât, prea multe dungi. Cucoanele Brontë, bune de stat si oftat în cart, dar neaparat Conrad si Julien Gracq. Tolstoi, pentru zilele în care ploua si Ishiguro pentru cele în care nu. De Quincey si Ambrose Bierce, din spirit subversiv. Aloysius Bertrand. Wilde nu, ca visez urât. Jules Romains, plin de bune intentii, ca de obicei, ori eu visez la multe, deci nu... In fine, are sa mai cumpere din drum si daca n-are sa gaseasca, are sa le inventeze.

Gondola taia alene apa verde putred si undeva în spatele plin de cufere de piele fauve un baston ticaia nervos. Noroc ca pe Dâmbovita nu sunt asemenea ambuteiaje!

Spoiler: dupa ce are sa îsi termine odata bagajele alea epice, Zaza are de gând sa povesteasca cum s-a transformat slepul în galion confortabil, cine se invita la bord pe nepusa-masa si de ce salepul din Piata Ovidiu s-a prostit în ultimul hal. Dar pâna atunci, Zaza îi ordona suav lui Abd'allah sa spuna tot, ca la mititica.

PS: In mod exceptional, prin gratia ISPului of doom, tribulatia n-a ajuns la voi decât duminica. Protasovii de asemenea: e lucru mare, aveti doua seriale pour le prix d'un seul.

Headquarters

Noul cartier general al Zazei în Bucuresti, unde nu primeste decât lume subtire, sur rendez-vous, descoperit la prânz absolut întâmplator, dupa ce un an de zile se deghizase în magazin de cizme imposibile:

Fratelli, lounge bar & club, str. Nicolae Golescu nr.5, peste pârleazul de la Boteanu. Loc cu verdeata, croissant neturcit (ceea ce e rar la Bucuresti!) si cafea ilegal de buna, unde în plus sunt si sofale, sa tot stai într-un pesh. Chef de vorba maxim, restul e literatura. Stat, fumat si palavragit exact pe sofaua de sub tzechinii de sidef, altfel ingrozitor de seventies, dar ciudat de la locul lor în contextul unei discutii cu Madame Mère, care a sfârsit prin a-mi da dureri de cap si oftaturi.

Siesta, dupa care (habar n-am, pe la noapte), dam drumul la slep si explicam chestii esentiale legate de ceea ce are vocatie sa devie Serialul Peripatetic de Sâmbata.

Great Expectations

Azi, în Finca, la niste cafele bien tassées, la care s-a discutat multa filozofie frantuzasca si a fost bârfit Patapievici cu nerusinare smintita:

Abd'allah: "si ce-ai de gând sa faci de-acum încolo?"

Zaza: "pai am de gând sa-ncerc."

Via Urbana

Via Bukresh, cu noaptea-n cap si asteptand cafeaua & taclaua cu abd'allah, o initiativa geniala: Dan Vartanian's Flickr archives. Cartierul Uranus (before & after), strazile pe care mergea troleibuzul 79 si, evident, santierele.

Bref, un Bucuresti pe care-l cautam de muuulta vreme. Si care nu mai e. Bucurestiul levantin, care ar putea sa fie al meu, daca lucrurile ar fi asa simple pe batatura personala.

Bukresh, tout un programme. Sau cum ar zice Scrintina: bunbun.

ευαγγελια de la utrenie

Sandra G. seems to be back! Bucurati-va bre, ca are ambalaj nou si misto si e tot ea, dom'ne!! ;)

De scos in oras, dar urgent, cucoana asta bine! Sau cum ar spune Specialistul: o mare speranta a blogului romanesc ( cu sau fara â din a, hehe).

Din buricul târgului

Aflu pe seara de la un preabun si saritor corespondent (aka Arhitectul, caruia i se da o bezea prin fereastra de la cupeu) ca, desi nu e prea dusa la biserica în ultima vreme, sau poate tocmai din cauza asta, Rapirea a ajuns si ea în ziare, pe bune dar indirect.

Se-ntâmpla fix aici, slava domnului fara specifics, în afara de poza zilei de marti mi se pare (probabil le-a placut formatul, dumnezeu stie) si cu ceva aluzii cam pripite, zic eu, dar comerciale atâta cât sa-mi bubuie counterul, presupun. Oricum, îi multumesc întrucâtva autoarei, care n-a avut în viata ei placerea sa constate ca dihania din spatele ecranului e si mai si decât Zaza si nitel altceva, fiindca fumeaza si se misca si da din mâini haotic daca se-nsufleteste în mijlocul tiradei si mai stie si bancuri din alea de nu se spun la mama-mare si alte câte, doamne... Ii multumesc deci, pentru ca n-a dat cu bocancul în colivia cu sinapse si pentru ca nu ia tagma celor care mai ard gazul la birou drept bilete potentiale de trimitere la Noua. E o evolutie, fara sa fie de tot deconspirare, fiindca Rapirea nu e manifest artistic sau moral, nici gherghef intimist, nici ikebana filozofica sau ghiveci de taclale date-n vileag aiurea-n tramvai.

Asa ca, din curiozitate si nu numai, continuam halimaua! Mâine, plec cu slepul ca nu se mai poate asa si mai vedem noi...

PS: Exista însa un detaliu cu privire la care cucoana n-are dreptate: nici Zaza, nici restul Seraiului nu-si fac bezele furibunde si bamboocha la Universitate la ceas, daca se vad. Nu exista sau nu stiu eu sa fie, semne din alea de recunoastere gen gastile vesele din Frisco. Dar o iertam, ea n-are blog. :)

PS2: Zaza aia din Cotidianul e mai melizanda decat subsemnata, hehehe :)

Sport sangeros doi: In care sudui republicani

Draga Republica,

Pici prost azi, peste niste cazne nepoftite si un sictir get-beget de pasalac exilat in birocratic. Pici, probabil, si mai prost decat se cade, fiindca o faci kilometric, cu toate ca argumentatia ta ma face sa ma gandesc (a cata mia oara?) la diferenta dintre ocaua de pene de pilota si cea de plumb de minerit greu. Marturisesc insa ca nu m-am grabit: Inchizitia spaniola, de la care iau meditatii care nu te privesc, m-a invatat ca intarzierea vaga e cea mai nasoala cazna inventata de la Pisistrate incoace.

Precum am si anuntat, azi avem program napoletan de spalat rufe si maculaturi, asa ca iti raspund inainte de cafeaua-din-oras, sperand sa nu ma fure tandara genealogica mai mult decat i se cade Pasalacului.

Draga Republica, indispus e eufemism calp: nu m-ai indispus, m-ai infuriat, ceea ce e cu totul altceva. Daca ai fi fost in trafic, ti-as fi slobozit o olteneasca de luat carnetul pe loc, basca ad digitum medium ca sa nu fie urma de ambiguitate literara in propozitie. Si tot acest efort considerabil pentru niste anume lucruri in care vad ca persisti, cu inflatie de aberatii de conjugare si agramatisme crunte de care mi se face si rusine. Culmea, tot mie!

Vad ca visezi la "cunoasterea biblica a carnii" subsemnatei, fie ca socotesti oportun sa ma injuri (un non-eveniment), fie ca e altceva mai abscons la mijloc, ceea ce nu numai ca suna infiorator de pleonastic au second degré fireste, dar si cumplit de utopic. Ce sa-i faci, Republica, nous n'irons jamais au bois (nu, Republica, coaiele pe pagina de blog sunt sau pentru oameni care si-au facut din asta brand, sau pentru frustratii de la coltzu strazii), asa e viata dobitoaca, fiecare in festila proprie piere si-n propriul mediu social-politic. Apropo: scuza cu isteria e ieftina, iti dai seama, fara argumentatie cu fapte, nu cu impresii!

Doreste Republica sa fie "corgibila" (sic!) ? Desi umanismul profund al Seraiului ii susoteste la urechi adevarul de bronz cum ca omul e supus greselii (sudeaz-o si pe asta, te rog!), genealogia mai ca s-ar burzului si mai tare de atata postmodernism la mana a paispea. Ce ne facem, bre, cu silogismele-astea vestede si cu halimaua din nimic, ii dam drumul pacientului acasa cu DOOM-ul in brate?

Asadar Republica, deoarece perseverare diabolicum, iti dau ascultare de inventar: cand o sa fii in stare sa scrii ca lumea cuvantul "infam", cand o sa-l citesti pe Freud si cand o sa poti sa-ti arunci peste gard o idee care nu se pierde pana la aprozarul din colt, fara sa te temi de hangerul meu virtual (care, te asigur, cumplit este!), vii matale cu tata tuns si ne pupam de impacare, fireste cast.

Pana atunci, Republica, o sa-ti tin linkul la ad nauseam : din cauza ta, era sa-nchid taraba, de icter mecanic.

Fara stima, zau asa,

Zaza

Sinapse

Deus illuminatio mea: pentru ca Sostakovici ii da urticarie, pricepui si eu (ca de obicei, la stop la Aviatorilor) grozavia ca valsul lui Pantazi nu poate fi decat cel "allegro non troppo" din Simfonia Fantastica a lui Berlioz.

...Et confortetur cor tuum.

Valeu ce zi m-asteapta!

Sport sangeros unu: Qu'ils mangent de la brioche!

Draga SPQR,

Legai blogul matale, parte din cauza Republicii de la Ploiesti, parte fiindca muieri proaste ca mine înca mai cred foarte tare si inutil în chestia cu dacii si romanii si, în fine, a tonului inteligento-sarcastic. Mare îmi fu mirarea hlizita sa dau peste eticheta pusa pe Rapirea în al dumitale blogroll, cam din satâr, daca-mi dai voie: "luati-o de nevasta daca vreti sa slabiti". Splendid: am cerut -cu maxima curtoazie, adu-ti aminte-, lamuriri!

Ma asteptam la orice, la asta nu: un sarcasm promite daca are pe dedesupt si suficient humor. Fara chiloti, mai greu, veni sezonul rece!

Draga SPQR, m-ai dezamagit profund cu comentariul ala aruncat pe când io bateam câmpii pe la alte taclale; ceva de genul "pai da, ca tu o sa stai cu cartea-n brate, barbatii (sic!) o sa manânce la amante, deci o sa slabeasca". Fara chiloti ziceam?!?

Beneficiezi de mare bafta: dac-as fi în toane proaste, te-as da la ienicer sa-ti faca creierii varza cu poezie chineza veche în text sau cu juxtele alea din Cato de care probabil ca habar nu ai. Delenda est Carthago! Dar vai, domnule/doamna/tinere/mai copile/tovarase, am alte chestii mai arzatoare de facut, uite de exemplu niste poale-n brâu ca la Dorohoi, sau niste lièvre à la royale, sau niste Kievskaia, sau niste oeufs pochés au caviar, ca-mi plâng copiii de foame si Eugenii dimineata la prânz si seara, ça suffit! Daca vrei, vorbim pâna mâine despre cum se prepara un sitar (îti spunem eu si Pastorel, asteapta sa-i pice ciocul de la sine!), sau despre ce mânca Brâncoveanu. A propos: cum dracu fac damele alea din Boccaccio sa dea mare crapelnita si sa nu se-ngrase neam?!? Pana de gâsca nu e o explicatie suficienta!

Cu alte cuvinte, draga SPQR, ai fost de toata jena, mitocania & co. la faza asta, fiindca ai batut în cuie cliseul de la început pâna la sfârsit si l-ai mai si semnat cu mânie proletara. Se întâmpla ca oamenii care citesc sa mai si gateasca, e drept, nu tot timpul, dar cu patima si cu sistem. Din pacate, am mai spus-o, nu gatesc pentru necunoscuti, fiindca nu gatesc rântasuri, de felul meu. Si când nu gatesc, exista birturi! Fiindca vezi tu, SPQR, când o sa te faci mare, o sa pricepi o chestie grozava: gatitul e nu numai taina mare si culturala, gatitul e si ceva extrem de senzual si probabil din cauza asta, nu e bun fara masura! As merge si mai departe: cratita turceste gustul, domnule/ doamna, etc...

Nu te obosi sa raspunzi. Mai vorbim dupa vreo trei lustri si doua stacane cu Biactol,

Zaza

PS: Apropo de amante: ce-i aia?!? :)

PS2: Republica (mi s-a atras atentia, sunt femee cu obraz!) loveste din nou, iezuito-clacas. Serialul nu vrea sa crape de la sine, prin urmare va anunt ca in Serai rufele murdare se vor spala pe strada, pe undeva prin buza pauzei de masa. Cam ca la Napoli. Apropo: Republica, esti cumva ardelean? Pacat de tine, atunci, ar fi putut sa fie tare frumos! :)

Demain, à l'aube qui blanchit la campagne...

"- Plec la Tanger!"

-"Calatorie hangerlie, am adormit aseara cu capul pe un ierbar din Boemia. Ah, si vezi sa nu te pierzi prin casbah, printre cutitari, pesti, barcagii si jucatori de barbut. Desi, daca nu te-ntorci macar cu o scena din aia de urmarire nebuna pe coridoare si scari duhovnicesti, e degeaba!"

-"Cu sau fara maturoi?"

-"La drept vorbind, maturoiul e un parametru indiferent pentru ce ne ocupa la ora asta. Iar o poveste pe jumatate e ca si cum n-ar fi existat niciodata. Pana una alta, o sa stau s-aliniez planetele lui Holst si-o sa scriu scrisorile de sub pres. "

-"Nu cumva ai scapat un sarcasm pe jos?"

-"O, ba da! Burroughs e leit Adenauer! Nu-i asa ca traieste intr-o batista cu patratele?"

Libro aperto

Toata viata am avut un viciu grozav: chestia cu cititul, începuta pe la vreo trei ani si ceva, cu o editie a Caprei cu Trei Iezi în brate. Ah da, un detaliu: unii citesc pe genunchi, altii numai si numai cu cartea bine învalita în musamale sau în piele de Cordoba, anume asezata docil pe vreo masa sau un brat de berjera. N-am asemenea rafinamente: citesc aproape oriunde. Sunt din cei care au etajera cu politiste si alte asemenea în baie. Anume carti îmi plac fizic, se vede dupa cotor si dupa harcea-parcea de stilou de pe margine. Mmmh, mirosul de clei de tipografie si aroma de praf de crama a unei carti coclite!

Viciul asta m-a costat mult: printre altele, niste dioptrii nepotrivite. Dati-mi drumul într-o librarie, o sa vedeti pe pielea voastra ce e aia "cartofor". De obicei, urc miza repede si aparent ilogic. Mi s-a întâmplat sa fac sa roseasca dinastii de casiere, alaturându-l în teanc pe Mac Orlan lui Ignatiu de Loyola, sau pe madam Fanny Hill culegerii de jurisprudenta anoste. Ah privirea aia furtiva, de frantuzoaica neobisnuita sa minta cum trebuie, nesigura daca trebuie sa spuna ceva sau nu si în final muscându-si buzele a paguba, totul pâna sa apuci sa scoti cartea de credit sau (mai întotdeauna cazul meu, din sadism pur) sa scrii alene si apasat cecul izbavitor!

In ultima vreme, se întâmpla ceva foarte curios: nu mai pot citi orice. Devin extrem de iritabila si de nesuferita daca apare vorbaria multa si descrierea ca nuca-n perete. Asa a sfârsit Pamuk, cum altfel decât în oribilul cliseu de la „cumpana dintre ani”, exhumat de menajera azi-dimineata din strafundurile pilotei, asa a sfârsit pe geam si Slavici (Mara numara prea multi creitari, ma rog!), în debara Madam Blavatski si alte lighioane.

Turcu' plateste! :)

Cu atât mai grava e treaba când o carte ma chinuie. Ieniceri si mameluci, arestati-l odata pe cetateanul Bulgakov! Tot week-endul m-a facut sa zac cu Pilat din Pont si cu Berlioz si cu Ivan si cu toti aia din Azilul de Noapte meets Tânara Garda si, stupoare! am ajuns de-abia la pagina o suta si ceva. Nu din lene: din placere vinovata. Pentru ca spre deosebire de Mateiu (alta javra savurabila cu încetinitorul!), Bulgakov se citeste aproape pe litere, asa cum citeam pe la vreo trei ani si cu aceeasi politica: credo quia absurdum!

Patruzecisiopt de ore am avut iarasi trei ani.

Sleep, sleep, I couldn’t sleep tonight.... pfft! ;)

Unde se cânta pe nas...

" In Iordaaaan, botezându-te tu, Doaaaamneeee"

Pentru ca noi nu putem sa facem niciodata lucrurile ca toata lumea, în fiecare an avem doua rânduri de blagoslovenii: popa de la Visarion, pentru Mamaie; pater de la Sacré-Coeur, pentru restul lumii.

Anul asta, ierarhul bizantin a venit pur si simplu între doua piramidoane, dimpreuna cu diaconul (nu se stie de ce, toti diaconii au figuri de soarece), mi-a facut cu ochiul când a vazut ca ma-nchin de-a-ndoaselea, a zâmbit subtire cu ochii la peretele de icoane de care Pasadia ar fi probabil mândru. "Vaaai ce icoane pe sticla frumoase aveti, probabil e cineva care vi le picteaza, deh" zise târcovnicul, cu un fir de voce psaltica ("ai naibii ciocoii astia de la vila!"), caruia i-am aruncat o privire sinistra si i-am suierat (ca de fiecare Boboteaza) "a murit de mult ala". Haidi, doua hieroglife în aer cu matauzul de busuioc "siiiii duhuuuuu ce din porumb s-a întrupaaaaat....'miiiiiin, ce faci ba pisoi, saru-mâna doamna, pentru comitetu parohial, sa v-ajute Dumnezeu, multi ani cu sanatate!"

Nici o suta de secunde pe ceas. Astia nu sunt preoti, sunt functionari. Mâine sau poimâine, extrema ailalta, o suta de minute în cap. O suta de minute franciscane, cât sa ma spele ca nu ma duc duminica unde (poate) ar trebui mai des. Adica nu poate, sigur. Dar carnea e slaba si cartile-s înca multe...

Un départ

La cafea, abd'allah ma anunta ca vrea sa plece in croaziera si ma intreaba, gentiment, daca vreau sa viu si io. Croaziera hoteasca, se-ntelege, cu fregata trasa la cheu taman in fata hanului lui Manuc si barcagii ce mesteca tutun la asfintit injurand gros de pricesne si priveghiuri. Mai imi spune si ca avem sa oprim in Constanta (eu as cam vrea si Braila, dar asta urmeaza sa negociem, cred...) si pe urma, mai vedem.

Fiindca e vorba de o intreprindere extrem de serioasa, ii dau spatiu de Serai, numai sa se decida stimatul domn sa bage ceva zilele-astea. Anunt deja cativa clandestini la bord! Si fiti fara grija: Protasovii n-au sa sufere, deloc-deloc.

Mana, birjar!

PS: poza, ca si titlul, Edouard Vuillard, Un départ, tiraj pe albumina, cca. 1901.

Disclaimer, 13.01.2007: Nu dorim sa introducem confuzie în mintea de argint a cetitorilor deja ametiti de aburii de scandal ai voiajului filocalic ce se pregateste: prin urmare, am înlocuit eticheta fandosita cu una mai cuminte: "tribulatia de sâmbata". De ce sâmbata? E ziua în care Zaza îi gaseste ceaiului gust de iasomie.

Una pe zi # 11 - Garder un objet trouvé, c'est voler

O regula pe care o calc in picioare aproape in fiecare zi, hehe. Sau, ma rog, cand mi se intampla sa gasesc chestii: afinitati elective, diamante pe zloata, atmosfera picaresca, povesti esentiale, conversatii pana la vecernie, calatorii à l'improviste, isarlakuri, carciumi de mahalagii si carutasi, toate baroce si toate fragile.

Mda.

PS: due credits go to cetatenii Lecerf & Demoulin, cu a lor Morale par l'exemple, so 1900. Pe dupa masa, daca termin hartogaraia, am sa va spun de ce si mai ales cat m-a chinuit pe mine Bulgakov. Si inca ma mai chinuie, rau de tot.

Vectori urbani

Sculata de un sms fara vreo vina, în loc sa-njur autoarea ce povestea ceva de Londra, îi multumesc chiar, pentru ca mi-a descâlcit fara sa vrea o problema fundamentala:

Londra, cucoana, e un oras din care în general si oricât ai bate strazile, tot se pleaca at some point, dupa cum Parisul e orasul în care se vine, Roma - locul în care se poate uita cu folos, New York- unde (se) poate începe mai orice, Siena - muri (dar numai vara), iar Bucurestiul - sta la de toate (taclale, bârfe, cafele, tigari...). Printre altele si din cauza faptului ca, daca e în toane bune, Calea Victoriei se conduce usor, numai din încheietura mâinii stângi. Ar fi bine sa existe si un motet în masina, dar asta nu e o conditie sine qua non.

In alta ordine de idei, Eulalia -probabil mezina Eufrosinei- ma anunta ca dat fiind absenta mea -?!?- (= nicio) de reactie, are sa ceteasca Ghidul Ipohondrului. Ca sa-i treaca sictirul, i-as recomanda niste Dan Botta, are sa-i placa. Merge cu aporia.

Zau e momentul sa vie Haralambie!!! :)

PS: Reactie? en voilà deux pour le prix d'une: Rachmaninov e insolent de manierist în purtari si cu toate astea te escrocheaza de fiecare data, iar Bulgakov... eeeh, Bulgakov e poveste lunga. Those Russians!

Partage de midi

Rapirea sarbatoreste jubilând sarcastic, adica ce sa mai, sardonic de-a binelea, doua chestii: primul vizitator de la Ulan Bator, nimerit nu se stie cum (am poze frumoase!), cu steagul ala care seamana cu o fatza de perna cu tot, pe la orele amiezii. Si a doua, cele mai tari rezultate de cautare ever: "numele adevarat al lui petruta din vocea inimii" si "cum se dreg icrele de peste". Nu stiu de ce, am impresia ca aia doi m-au înjurat cu sete. :)

Episodul unu: „Unde si-a-ntarcat dracul copiii”

Prima data, îmi cazura ochii pe ceva atât de lucitor, încât ai fi jurat pe sfinte si pe grozave ca vreunul fusese atât de nesocotit încât sa arunce patruzeci de galeti de spoiala de aur într-o hazna. Dar nu era nimic de Rembrandt în toata sinapsa asta: aurul era prea nou, jegul gros si fundamental.

Povestea asta locuieste între limbile acelor de ceasornic si numai dupa ceva vreme printre claxoanele de la stop, îmi dadui seama unde eram. Ceapa hindusa ratacita parca pe fundul beregatii unui abataj nu putea fi decât turla cea din mijloc a bisericii Precista din Tambov.

Ca sa fiu cinstita, m-a cam dezamagit sa vad unde nimerisem de data asta, desi în mod sigur nu gubernia trebuie sa ne scoata peri albi. Si pe urma am chibzuit, se putea altundeva? Nijni-Novgorod n-avea cum sa fie, desi e urbe de negustorime îmbuibata, unde poti face contrabanda nu numai cu plutoniu sau fecioare biblice, dar si cu pene de pinguin en gros si en détail sau vin de împartasanie. De dragul asemanarii sonore cu Nijinski si poate si din cauza vreunei pasari de foc, ce tocmai ma întrebase cât e ceasul, n-a fost sa fie.

La Vladivostok e prea frig, iar ziua are jumatate de norma. Noptile sunt, asadar, prea lungi ca sa îndemne la rau absolut, iar trocul cu piei de foca pe chibrite suedeze nu ma înflacareaza defel. Nu mergea nici la Samarkand, care are suficienta culoare si suficient jeg si de unul singur si de unde privirea poate sa alunece lesne întru clatire cu diverse basme culturale. Iar eu va voiam cu sufletul la gura: neaparat trebuia deci ceva patetic si tern, in ciuda zorzoanelor euharistice. Tambovul era perfect de la dracu-n praznic, fiindca e fara îndoiala jubilatoriu de pervers sa scrii în cheie vehementa despre un loc pe care nici macar nu stii sa-l arati cu degetul pe vreun atlas. Intind coarda imaginii si trag: dac-ar avea harta, Tambovul ar fi nu pe unde scria pe vremuri hic sunt leones ci „aici si-a-ntarcat dracul copiii”. Devil’s Spawn, în limba de ceai si în traducere libera. Este ca va miroase a crima sau macar a pedeapsa maniheista?

Spoiler cinstit: dumineca viitoare, din voia Precistii, pentru ca Anna Karenina a plecat putin sub tren, Alla Pugaciova e cea care ne va spune ceva din fundul baldachinului.Trece meteoric si Micuta Vera dar nu sta, ca o bate tata-sau. Rigaudon care se închide cu Zinaida, deghizata, crede ea, în rusalca.

PS: Poza e chiar de la locul unde nu s-a-ntâmplat nimic, în fond. Si nu se putea numi decât Komunalnaia Ulitsa. Ah! nici ca puteam nimeri mai bine!!

Ce mai pun la cale....

....când nu fac din trecut Berevoiesti.

Stat cu Bulgakov ore si ore si ore, prin urmare acuma am capul banita (tendinta clinica de a se transforma în stare de normalitate, noroc ca e duminica!). Pe la orele sase, cupola de la CEC, vazuta din dreptul hidoaselor fântâni, luase si ea foc desavârsit si violet. Cum era si de asteptat, n-aveam râsnita la mine, asa ca o sa ramâna numai pentru mine si pentru Chagall, chemat de sinapsa.

Fiindca ma asteapta o saptamâna care se ia în serios si se termina cu un plecat la Bruxelles, sa dam drumul grabnic la povestea ruseasca îndelung promisa.

Cu precizarea ca din sinapsa nascuta dintr-o anecdota scuipata printre dinti cu ceva dispret în masina s-a transformat în poveste si din poveste în serial de duminica. Câte un episod pe saptamâna, dar cu spoiler suficient de cinstit încât sa va tina pe jar vreo luna jumatate de-acum încolo. Sa intre, deci, în scena Protasovii!

Si uite-asa îl omorâm noi pe Tolstoi!

PS: poza, Anonim, "Inmormantarea lui Tolstoi", 1910, tiraj bromura de argint.

Boatpages # 28: Notes d'une autre vie - 2

Du même Calepin à soufflets, le 25 octobre 2000:

Curieux enchaînement:

Le XVIIIe, siècle de l'écrit, du colportage, du programme, donc siècle rationaliste, vectoriel. La rupture est donc jacobine, violente dans ses actes.

Le XIXe, siècle de l'image, du concept, de l'effet de style, donc siècle crédule, translatif. La rupture est paradoxalement régressive, violente dans sa fictionalisation (onirisme romantique).

Le XXe, siècle contradictoire, du parlé, du mouvement et du discours, donc transitif. La rupture est nietzschéenne, violemment lexicale.

(Boulevard Jourdan, 25 octombrie 2000)

Edit: Restul îl cam stiti, se întâmpla aici si prin oras(e).

Pe vorbele-astea neutre si cam uscate se termina boatpages galore, sterg blogul frantuzesc, sterg linkul, adio si-un praz verde, mortul de la groapa nu se mai scoala! Sa traiasca si sa-nfloreasca Rapirea din Serai!

Boatpages # 27: Notes d'une autre vie -1 / Zaza, altfel

Aujourd'hui, comme tous les dimanches à venir, j'ouvre mes archives, car je fais le tri décannal de mes papiers divers et tout ça, ça risque de prendre un temps fou.

En vedette pour cette rentrée, le calepin Clairefontaine à soufflets, acheté à la fin d'un siècle compliqué et divisé en trois parties: "Notes juridiques", "Dans le métro "et évidemment, "Personnel".

En exclusivité donc, je sors de mon soufflet "Juridiques", ce que j'écrivais le 12 octobre 2000, au Café de Flore, deux lectures fondamentales en tête, à savoir "Surveiller et Punir " (Michel Foucault) et "Le Nom de la Rose " d 'Eco, l'absolu.


Intéressante évolution que celle du droit pénal moderne, du moins pour ce qui est de sa téléologie. Jadis instrument purement étatique, il se plaisait à supplicier le corps, pour exalter et racheter l'âme des coupables. Sous un régime absolutiste, on ne peut pas concevoir plus inquisitoire que cela, ce qui se voit non pas forcément dans les stigmates corporels que le châtiment induit, mais surtout dans le paradigme punitif. Système d'extrême déséquilibre entre le Haut et le Bas, vus en termes de topos politique, qui se veut sinon totalitaire, du moins totalisant, l'Ancien Régime se sert d'un paradigme processuel et punitif expiatoire, ce qui fait que le centre de gravité de la pénalité au Moyen-Age est inverti du processuel vers le punitif. Cela vise évidemment l'uniformisation de l'individu coupable par rapport à tout le reste de la communauté.

C'est bien cette uniformisation qui est l'enjeu véritable de l'aveu in extremis de ses fautes. Un aveu qui est censé clore le litige à l'échelle sociale, donc humaine et assurer la transition avec ce que l'on suppose être l'ouverture d'un nouveau litige. Sauf que cette fois-ci, ce litige sera un litige céleste, le point d'orgue final et définitif d'un enchaînement de souffrances qui s'annulent réciproquement, en vue du but final de l'aveu-catalyseur.

Ceci montre, mine de rien, plusieurs choses. D'abord, sur un plan strictement idéatique, le nominalisme occamien de la procédure pénale moyen-âgeuse. Puisque l'Homme a perdu, par le pêché, le contrôle (statique) et l'accès (vectoriel) à la connaissance, les juges humains ne savent pas ce qui attendra le criminel sur le plan transcendant du Jugement divin. Il faut donc que celui qui part d'ici-bas soit muni d'un exéat, qui soit une sorte de circonstance atténuante pour l'au-delà. C'est en ceci qui la procédure pénale du Moyen-Age est nominaliste: en avouant son impuissance à résoudre le problème sur un plan moral et éthique, elle n'offre qu'une transition purificatrice par le feu vers ce qu'elle croit être la vraie justice. La Splendor Veritas ne peut être qu'au Ciel...

Mais, et le paradoxe est là, plein et entier, elle est aussi thomiste, dans le sens où elle articule parfaitement la cohabitation entre l'humain et le divin. Eût-elle été occamienne jusqu'au bout, qu'elle aurait préféré les ordalies homériques ou précapétiennes au processuel élaboré. Eût-elle été nominaliste donc, qu'elle aurait pratiqué une forme punitive plus primitive, de type communautaire restreint, tel l'isolement, le banissement ou le dépérissement par la faim. Soyons précis: les ordalies sont bien là et le resteront jusqu'à l'orée des Lumières. Mais il est sigificatif que les ordalies sont là simplement pour les crimes difficiles à qualifier. Crimes qui sont ainsi parce qu'elles impliquent la mise en jeu d'éléments irrationnels, alléatoires et presque toujours magiques (sorcellerie, satanisme ou bien...scientisme). Puisque l'équilibre ontologique est rompu, de même sera rompue la codification " savamment dosée " (Foucault) des peines et alors tous les excès seront permis.

D'un point de vue matériel ensuite, et comme le relève Michel Foucault, la procédure pénale médiévale est axée sur le corps, dont la punition est immédiate, publique et donc exemplaire. Droit et morale s'y mêlent étroitement. Mais je ne peux souscrire à la qualification de "biopolitique " donnée par Foucault, car on le voit, l' épistèmé n'est ici que le voile rituel vers une justice à double vitesse. De plus, l'emploi du terme "biopolitique " déresponsabilise et neutralise le procédé. Voilà pourquoi le terme de "théopolitique " ou de "théojuridictionnel " pour rendre compte circulairement du concept.

D'un point de vue économique enfin, le pénal médiéval est spectaculaire, donc coûteux. Coûts institutionnels que l'on retrouve dans la splendeur des Chambres Criminelles et des prisons (le cas de la Conciergerie est éloquent à ce titre), coûts administratifs (liés au statut privilégié des bourreaux), coûts en termes de rendement-temps enfin et ce, à un double titre, car la longueur des exécutions signifie autant d' heures de travail de perdues et autant d'imprévus à gérer. Pourtant, ces coûts, aussi élevés fussent-ils, semblent ne pas gêner outre-mesure, car ils sont largement compensés par la recherche, par le truchement du ludique, d'une stabilité interne. Elle découle du renouvellement du contrat d'adhésion politique du peuple avec la Royauté, dont le spectacle pénal sera l'outil par excellence.

On pourrait ajouter à cette triple perspective celle, éclairante, de la psychanalyse, qui met en scène à la fois l'outil castrateur (punitif) et l'élément paternel / divin. Encore une fois, le processus est à double vitesse, la mort étant ici la courroie de transmission vers le catharsis espéré.

Puis vinrent les Lumières et derrière le masque généreux et désintéressé des Droits de l'Homme on voit transparaître les préoccupations plus terrestres des physiocrates. Il faut que le pénal soit productif au sens matériel, et non plus seulement fonctionnel, du terme. Autrement dit, il faut que le pénal soit productif de biens, d'heures de travail, qu'il s'inscrive dans un circuit économique, situé certes en marge de la logique du marché, mais qui ne vise pas moins le profit. Le pénal se dépolitise et s'économise. C'est le début de la gloire du carcéral. La prison et le bagne deviennent des unités de production. Car le retour à Hésiode est manifeste: le Travail et les Jours. C'est également le retour à l'étymologique, car tripallium veut bien dire "torture" ou du moins vers le Bas Empire travail pénible . Ce travail pénible façonnera des Justes.

Rentabilité toujours et rousseauisme.Le travail est censé adoucir la Bête humaine. Il est également censé assurer la réinsertion rapide de l'individu dans la société, puisqu'on commence justement à penser en termes collectifs, en n'oubliant plus l'individu. Retrait du religieux et recherche du profit même par les voies peu orthodoxes de la pénalité - vénalité (et non plus pénalité - parabole) seront les deux coordonnées de cette conception classique, beccarienne des délits et des peines.

De nos jours, ce n'est plus tellement la situation de précarité des détenus de Fleury - Mérogis ou de la Santé qui préoccupe les esprits "sérieux". Reléguée au rang quelque peu mondain de phénomène de société, elle ne peut qu' émouvoir les journalistes de gauche qui s'empressent de crier au déclin, voire à la fin des prisons. Ce qui préoccupe, ou qui devrait préoccuper, c'est l'abstractisation du pénal, avec l'apparition dans le sillage de la Loi Sapin de 1993 de la responsabilité pénale des personnes morales.

Despécialisation du pénal, qui se préoccupe moins, et sous couvert de circonstances atténuantes, de l'individu, ici recodé en agent. Désymbolisation de la peine, qui devient à la fois morale, dans la mesure où l'accent est mis sur la mise en cause de la responsabilité et triviale, dès lors que tel conflit ne se résoud que par l'octroi de dommages-intérêts réparateurs. Hybridation du pénal enfin, qu'on a du mal à distinguer du civil dans les voies d'extinction du conflit. Le cycle morale/économie/outil est ainsi clos. Le paradigme pénal du prochain siècle sera peut-être abstrait et utilitariste.

(Café de Flore, 12 octombrie 2000)

Boatpages # 26: Vu / Entendu

Aéroport de Bruxelles-Zaventem, le 8 septembre 2006, 19 heures.

Embarquement du vol SN xxx pour Genève.

Moi, treillis, Converse, polo et gilet, traînant ma serviette de négos, ma housse de voyage et les dernières courses compulsives, plongée dans les fabuleuses tribulations d'Alvin le Faiseur.

Elle, blondasse bronzée façon Saint-Trop', un vague air de famille avec Loana Petrucciani, sandalettes en croco (du vrai, quelle honte!), fausses couettes anglaises et vraies dents longues, twin-set en cachemire et Nokia à oreillette encastrée dans son lobe droit, dont le centre de la faim est discrétement piercé d'une épingle en diamant.

" Allô? Ah c'est toi, c'est cool de t'avoir, là je suis juste en train d'embarquer, ouaip on va dîner au Noga ce soir, non, j'ai pas trop flambé, ouaip, t'envoies le chauffeur, non, c'était pas trop ça à part le shopping, je connaissais pas la ville, Bruxelles tout ça, bof, à part ça les gens trop bien quoi, ouaip on a bouffé dans un restau pas trop mal du côté du Sablon, number one il paraît, puis figure-toi qu'on est allés voir Nicolas, ouaip il est venu rassurer tous ces gars de la Commission, nan, tu parles, ce mec il est vraiment a-do-ra-ble, une vraie crème, ouaip, ça vaut le coup, ben tu sais comment je suis moi, toujours le networking, hein? bon ben j'te laisse, passe le coucou à Gilberte, à pluuuuus".

J'ai pas pu m'empêcher, j'ai tout pris en sténo, discretos. Mes fervents remerciements à Paul, qui m'a appris qu'il faut jamais, sous aucun prétexte se séparer de son calepin.

Que Nicolas Sarkozy, venu effectivement prêcher la bonne parole auprès de Guy Verhofstadt à Bruxelles soit, par le hasard d'étranges synapses faites de bien de snobisme et d'une vraie stupidité aveugle, a-do-ra-ble , me laisse de marbre. Mais il y avait dans ce gazouillis inepte un tel air de famille avec certaines conversations d'une autre vie (Alaric K., en l'espèce), que j'en ai presqu' écrasé une larme.

A celle qui fut et qui ne le sera plus jamais.

( Bastiliei, 10 septembrie 2006)

Boatpages # 25: "Bonjour/Au revoir "

Oyez, oyez, gentes gens:

Evil Frenchman and certified plouc JGL packed and left for good !!!

Finalement, ce qui l'a tué, ce n'est pas mes roulements furibards de globes oculaires, ni les crachats de Zorro Vizir du Châtelet les Halles.

Vous ne devinerez jamais...

Hier, en rentrant de Bruxelles à bout de patience, j'ai inventé le jeu du vouvoiement, façon Grand Siècle.

Je vais vous demander de vous faire rare, ces jours-ci.

Dont acte.

J'avais raison: il est finalement mort d'une overdose d'alexandrins.

RIP, pauvre tâche.

(Bastiliei, 9 septembrie 2006)

Boatpages # 24: Paris au mois de mai est une chose très dangereuse

Vous avez été prévenus. Et si j'ai mis tant de cérémonie, c'est que bon ce post, je le tourne et le retourne dans ma cervelle depuis quelque temps déjà.

Et pourtant, il faut que ça sorte. Mettre des mots dessus, en espérant que ça va faire relativement du bien. C'est pas gagné.

On va dire ça comme ça. J'ai pas l'habitude de revenir sur mes décisions, bonnes ou mauvaises, ni vraiment de me prendre la tête sur ce qui a cloché il y a très exactement neuf ans et trois mois. Auquel cas, fallait pas relire mon journal de 1ere ni surtout celui de mes premières années de fac.

Ils ont ramené des profondeurs abyssales du déni de justice un bien étrange personnage. Approchez donc du feu et tendez bien l'oreille...

C'était sans aucun doute, une apparition, "longue, mince, en grand deuil" je serais presque tentée de dire. Il y avait chez ce jeune loup une sorte de mélange entre Lawrence d'Arabie et Ignace de Loyola, un je ne sais quoi de secret et de terriblement excitant, le genre à avoir été trouvé un soir de grande pluie sur un parvis d'église avec des layettes à monogramme arrachée, une bourse d'écus et un mot mystérieux.

A la place de quoi, ce grand échalas à débit haché se mit soudain à nous raconter une bien étrange histoire. Il y était notamment question de Keynes et de New Deal, de Courbe de Laffer et de problème de l'eau au Moyen-Orient, d'Aristote et de G7+1, de politique démographique en Russie et des Tigres du Sud Est asiatique.

Nous en sortîmes, ce jour-là, classe de péronelles qui croyaient Marguerite Duras cool et lisaient en cachette Nous Deux en cours de SVT, éblouies, épatées, probablement déjà confusément amoureuses. Je ne le saurai jamais. J'avais, à l'époque, une sorte de saint mépris pour la gent féminine et tous ces gloussements me répugnaient, à moi, la vertueuse, la sarcastique, l'intouchable. Non, merci. Très peu pour moi, le trip "To Sir, With Love".

Ceci dit, c'était indéniable, cette intelligence chauffée à blanc, ce cours sans programme ni notes, cette homélie faite d'une voix un peu lasse devant une parterre de jeunes paroissiennes bourgeoises, ça crevait les yeux, c'était insolent et drôle et, surtout, ça sonnait vrai. La classe de 1ere ES avait enfin trouvé son dieu. Elle allait lui vouer une sorte de culte maladroit, fait de beaucoup de soupirs stratégiquement placés, de devoirs écrits jusqu'à plus d'heure et de voyages sous prétextes fallacieux en salle des profs.

Je me fis donc un devoir d'être encore plus sarcastique et iconoclaste, ne pouvant supporter de voir cette soudaine transformation qui nous ramenait cent ans en arrière. Par conséquent, je fus irréprochablement neutre, sans aucune arrière pensée, ni calcul. Dans mes rapports d'aujourd'hui, je me féliciterais d'avoir bien "géré le dossier". La petite technocrate pointait déjà son nez.

Le journal me renseigne que cet hiver-là, on spécula beaucoup sur sa santé. Le moindre toussotement, le plus maigre soupçon de fièvre était tourné, retourné, pesé et analysé en place publique, de l'air expert et péremptoire des instituts de sondage un soir d'élections.Tant était grande, tout compte fait, la peur de voir s'évanouir l'événement. Derrière les haies du lycée, ses allées et venues étaient épiées avec dévotion, la moindre confidence était recueillie avec ferveur. C'est vous dire si nous vécûmes pendant dix mois avec le sentiment constant d'un happening planétaire.

Probablement à cause de mon air blasé et de mes vacheries pas trop stupides, mais certainement davantage à cause des charmes de Madame Mère (dont elle était mi-inconsciente, mi-amusée), j'eus le privilège de l'avoir deux fois à table. Oui, je sais, de façon totalement provinciale et fortement gênante. Mais je m'en foutais. Je prenais avec philosophie ce que je pensais être un grand hommage à mon esprit de répartie, j'étais la confidente racinienne, je jouais dans la cour des grands. J'avais certainement tout faux. D'ailleurs, cette année-là, Jospin perdit (à mon grand dam) les élections présidentielles. Les dés étaient pipés d'avance.

Ce que durent les roses.... A la rentrée, violente claque, avec l'apparition d'une Toulousaine révêche à l'accent impossible et aux idées bien trempées. Nous nous consolâmes comme nous pûmes, en allant en cours de Latin, où le vieux lion corse nous farcit de géorgiques et d'églogues. Nous étions inconsolables, mais déjà divisées sur le statut de vestale du mythe, de Mazarine Pingeot de l'héritage idéologique du grand homme.

La vestale, c'était moi. Enfin, pas tout à fait. Mais j'avais, sur la concurrence, l'avance d'une martingale imbattable. J'avais l'Adresse. Le Sésame. La Promesse. Et déjà, des plans bien arrêtés de départ à Paris. Et bientôt, grâce à mon engouement pour la philo, allant de pair avec la pitié que m'inspirait la pauvre prof sur laquelle nous fîmes nos crocs inconscients (elle ne s'en remit jamais et quitta l'établissement deux ans après), une place dans la plus facho des facs de droit de France et de Navarre.

La préparation du Grand Bond en Avant supposait des voyages de repérage à répétition. Strasbourg fut ainsi écartée des options possibles (trop loin, trop allemande, trop glacée, trop tout, en fait). Je caressai un instant l'idée d'Aix en Provence ("mais c'est pas sérieux, tu bosseras rien!"), hélas vite reléguée au rang de caprice sans pertinence. Une nième semaine de débauche et de fuite en avant à Paris finit par convaincre Madame Mère, principal bailleur de fonds de l'Equipée Fantastique.

De plus, je serais entre de bonnes mains. Outre les belles âmes des amies de toujours (qui ne bougèrent pas le petit doigt lors du premier pépin de taille), nous retrouvâmes Lawrence d'Arabie à la sortie des cours de Sciences Po. Nous allâmes au Flore. On m'offrit un bouquin éthéré et poétique, dont j'oubliai le nom et que je finis par perdre dans mes déménagements successifs. Je pris des libertés, j'allumai une cigarette. Impossible de me souvenir de ce qui s'est dit, mais j'en tirai d'augures qui avaient sans doute trop fumé, eux aussi. Le monde était soudain peuplé d'éléphants roses. Une épiphanie en bonne et due forme, m'estimant désormais déliée des conventions petit-bourgeoises. "Soyons fous, mon cher Marquis, vous reprendrez bien du chocolat chaud?"

Six mois plus tard, une lettre sourcilleuse et très hussard noir de la République, m'apprit que la mention assez bien au baccalauréat n'est pas une référence et qu'il fallait faire mes preuves. Je me promis religieusement de m'en tenir coûte que coûte à cette vulgate.

J'arrivai donc à Paris comme on y montait en 1848 avec, dans mes bagages, le Gaffiot, beaucoup d'idées fixes, des plans sur la comète et une rente de boyarde que j'économisai en bonne huguenote pendant les trois premiers mois. En prime, une adresse qui faisait baver, Boulevard Saint-Michel, dans un Foyer pour jeunes descendantes d'armateurs grecs ou patriciens brésiliens. La Reine des Allumettes du Nébraska, c'était moi.

Je laissai d'atroces messages à l'imparfait du subjonctif sur le répondeur idoine. Et ce qui est vraiment extraordinaire, c'est qu'on me répondit. Mon dossier fut ainsi traité avec une dilligence qui m'empourpra insupportablement les joues. Rendez-vous fut pris au Café de la Mairie, devant Saint-Sulpice. Je séchai allégrement mon cours de Politiques Economiques Comparées avec le sentiment d'avoir porté un coup mortel aux saintes institutions de la Famille et de l'Académie. Avec un mépris certain pour la société de consommation, j'y allai affublée à la diable, clope au bec et cahiers roulés nonchalamment au poing. J'imagine que j'étais parfaitement ridicule.

Là encore, rien ne subsiste du moment mémorable de revanche sur mes petites camarades. Si ce n'est la soudaine envie de me voir gratifier davantage, en proposant à la cantonnade, rue Bonaparte, le tutoiement prolétaire. J'avais oublié que j'étais en pleins "Malheurs de Sophie" ou bien "Education Sentimentale" , c'est selon. On me répondit avec un air narquois "Je vais réfléchir à ta requête". Je n'y vis que du feu. De retour au Foyer, on me qualifia sans rire de "bombe sexuelle".

S'ensuivit un silence de six ou sept mois. Entre temps, les choses étaient devenues très compliquées. Je m'étais remise à gribouiller des essais pas trop mauvais, en tapant sur une machine à écrire électrique qui réveillait tout l'étage et me valait les regards noirs de la Directrice. Nous nous improvisâmes spirites. Je fis également mes premières cuites assez amusantes. Je découvris Shakespeare & Co. Tous les jours, je tombais amoureuse, sans distinction aucune (clochard, agent de police, employé de banque, boulanger...) et surtout sans suites concrètes. Ce printemps-là, je vis vingt-quatre fois de suite Le Patient Anglais. J'avais tout bon. D'ailleurs, cette année-là, Jospin gagna les élections parlementaires anticipées.

Paris au mois de mai est une chose très dangereuse, à manier avec d'infinies précautions. Aussi, il ne faut pas resurgir du néant pour donner rendez-vous à ses sujets roumains chez Saint Louis en l'Ile, meilleures glaces de Paris, pires crapouilles de serveurs de la Capitale. Trop proustien. D'ailleurs, ce jour-là, Albertine me fit faux bond. Humiliée, j'avalai mon Ricqlès, puis mon diabolo-menthe, puis ma Guinness, puis des capiroska et je rentrai bredouille et ivre morte chez moi.

Une semaine après, après des excuses très Ancien Régime et des conciliabules interminables subséquents au Balzar avec mes nouvelles camarades de débauche, rendez-vous fut pris au même endroit. Le soleil était magnifique, des touristes japonais prenaient des tonnes de photos de Notre-Dame depuis les péniches, je me sentais libertine et géniale et j'alignais les platitudes avec la vitesse de la lumière. Là encore, rien d'épique, si ce n'est des bourdes effrayantes du genre "ma vie est un sitcom". A revoir. Peut mieux faire.

Enfin, et c'est là que tout se brouille comme dans un film de série B, cette ultime conversation téléphonique, où je fus carrément goujate, suite à quoi on me raccrocha au nez sans ménagements. A cet âge heureux, je me consolai vite, en tirant la langue au précipité de circonstances. Je n'appellai plus, on ne chercha pas à avoir de mes nouvelles. La Visitation est terminée, circulez, s'il vous plaît.

Aujourd'hui, après bien de conversations téléphoniques ratées, d' illuminations soudaines, d' élans du coeur et de défaillements sans crier gare, après des choses infiniment plus fondamentales et de vrais revers de fortune, il me vient comme un goût de remords et de perplexité. Je ne sais toujours pas ce qu'il m'arriva, l'espace de ce printemps parisien. Etait-ce de l'amour? Je doute fort, cela n'en avait ni le goût, ni l'immédiat. Toujours est-il qu'après toutes ces années, cela me manque ou plutôt, il me tarde ...

Il me tarde d'avoir ma minute de vérité, de bilan, de conclusion. Il me tarde de lui dire ce que je suis devenue et que c'est pas fini et que ça finirait certainement jamais, tellement la passion du raisonnement et l'insolence de la synapse, c'est de ces cours à la va vite que je les tiens, que je me suis résignée à suivre ma vocation qu'il avait si justement devinée et faire de la philo du droit. Il me tarde de lui dire que je sais maintenant qu'il s'en foutait comme de l'an quarante de ces précieuses de province, de ces congaies blanches et de ces fonctionnaires blasés de l'Education Nationale. Mais que je sais aussi avec certitude que ce jeu n'était ni tout à fait innocent, ni complétement inutile. Qu'il y a paternité certaine dans tout cela et pire, que sans s'en rendre compte il réussit à faire de nous des grandes personnes. Qu'il en est, finalement, sorti quelque chose, même si les apparences étaient décevantes.

En tapant sur mon clavier, j'ai appris qu'entre-temps il a repris l'affaire de famille, est devenu un viticulteur estimé, quelque part dans le Berry et que ses vins sont à son image: fins, subtils et racés, avec une pointe de mélancolie au final. Egalement un dramaturge qui n'a pas qu'un succès d'estime et un citoyen engagé, ce qui explique peut-être les paradoxes du personnage et donne une juste mesure de sa richesse. Tout compte fait, il vit une vie tchékhovienne, à la manière de cette Russie d'avant Octobre qu'il aimait tant, une vie d'hobereau éclairé, croyant au Progrès et portant sur le monde et les êtres un regard paradoxalement dénué d'illusions. Je daigne croire qu'il est heureux, ou au moins en paix.

L'ennui, c'est que je ne sais pas comment m'y prendre. Je me tâte, je me tâte de lui écrire un mail, mais j'ai aussi mes jacobinismes dont la peur du ridicule n'est pas le moindre. A quoi ça servirait, des années-lumière après? Oh bien sûr, je pourrais très bien lui balancer ce texte, en guise de pavé dans la mare, mais c'est pas pour ça que je l'ai écrit. Je ne sais même pas pourquoi je l'ai fait, d'ailleurs, si ce n'est que pour donner un sens à cet épisode et pour le refermer aussitôt dans un de mes tiroirs.

Et pourtant...

(Bastiliei, 10 august 2006)

Boatpages # 23: Lou Ravi. ExhibitsThree & Four

Three: Que quelqu'un m'explique que vient foutre un rouleau de PQ sur la table de chevet de J., bien en évidence sur un tome de Racine, édition reliée cuir pleine fleur, 1870 ?!?

PS: Le Racine en question, c'est moi qui le lui ai passé, dans le vain espoir d'une soudaine illumination suicidaire.

Four: Circonstance aggravante no 1: J. possède fiérement des charentaises Rohde (provenance mystérieuse: allemande? peuhl? amish?) en croûte de cuir vachette. Cela vire au cauchemar quand on s'aperçoit qu'il les cire tous les jours .

Circonstance aggravante no 2 : veille du départ de J., comme d'habitude en retard pour aller au bureau. J'attends, j'écume, je râle. Je me fais une raison, je vais voir. Je sonne. Rien. Petite lueur d'espoir, serait-il mort dans son sommeil, d'une overdose d'alexandrins? On entend le ronronnement supersonique d'un sèche-cheveux. Partagerait-il le triste sort de Claude François? Emue et me voyant déjà en cour d'assises pour non-assistance à personne en danger, je me signe, dégaine mon trousseau de clefs et j'ouvre.

Horribilis videtur . Insouciant à l'heure qui tourne, la bouche grande ouverte, les yeux dans le vague, J. fait son brushing matinal. A moins qu'il ne soit mort depuis hier soir (avant de sortir en boîte) et momifié depuis. Je me fais d'abord caressante, je miaule un Julien?!... amical, rien. Je monte d'une tierce. Zéro. Regard vitreux, posé sur moi. Bon. Je fais sortir mes trompettes de Jéricho ( JU-LI-EEEEEEN, BOR-DEL DE MEEEEER-DEEEUHHH!!!!) et je frôle l'extinction de voix. Un feulement me répond aussitôt, un crissement de pneus en plein bocage, une sorte de trille violée..."OOOOO-OH, pardon, je t'avais pas vue "

"Putain, j'ai failli avoir un infarctus, ne me fais plus jamais ça...". Sourire modeste: "oh tu sais, le matin, quand je fais moin brushing, je fais aussi ma petite minute philo".

Tu parles. Elle doit faire du 110 D et porter des strings mauve,sa petite minute philo. Tabernacle!

(Bastiliei, 10 august 2006)

Boatpages # 22: En Outre...

SMS de la semaine: "Embarquement éminent. Prends soin de toi. J." Hmph. Naître dans la plus belle langue du monde et la violer comme ça me fait penser que ce type finira sûrement par faire carrière. Et, à l'instar d'Arturo Ui, qu'il est éminemment dangereux.

Livre de la semaine, comme promis le dernier BHL, American Vertigo et ô surprise, c'est pas si mauvais que ça, excepté les délires sur Foucault, administré à dose vétérinaire au pauvre lecteur hébété. Un très beau passage, autant dire une pépite dans un océan de prosaille engagée et de politiquement correct:

Je me souviendrai, cette nuit-là, à New Orleans, au-dessus d'un restaurant de Bourbon Street qui sentait la bière et la sueur, de cette jeune fille, 15 ans, peut-être 16, dansant sur son balcon, retirant son chemisier, la barrette de ses cheveux, son soutien-gorge, sa jupe, pendant qu'une bande de gamins,depuis la rue, lui jetaient des poignées de perles. (p.245)

Décidèment, il flotte un soupçon de Duras sur ce livre, au demeurant très quelconque. Mais qu'une jeune Noire se transforme pour quelques secondes en Reine de Saba n'est pas le miracle de l'écriture, tant tout est possible à la Nouvelle Orléans.

(Bastiliei, 7 august 2006)

Boatpages # 21: La Tiganci

La Metoc, une surprise de taille dans ma bonne ville blasée et cynique, où l'on construit avec l'urgence que donne seulement le blanchiment d'argent à grande échelle. Je connaissais le salon de thé à l'anglaise, le bar à narghilés et le yuppie café, sorte de compromis entre Barnes & Noble et Pïer Import, qu'est Carturesti, une des meilleures librairies que je connaisse sur cette vaste terre.

Bucarest étant une ville de calques, il y en a qui sont, comment dire, risqués. Les pseudo-tea parlours, par exemple, n'ont certainement pas la grâce d'un de mes endroits parisiens fétiche, qu'est le Tea Caddie (rue Saint Julien le Pauvre, à un jet de pierre du Square Viviani et du Pont au Change), mais plutôt le "statement" balourd du machin livré en kit. Y aller, c'est probablement passer un moment assez agréablement tiédasse, entre un contrôle technique de bagnole et un rendez-vous chez l'esthéticienne. Raconter forcément des conneries qu'on oubliera vite fait et se tremper le museau dans de l'infusion roiboos-cannelle (bof).

Vous vous en doutiez, je pense, La Metoc est bien autre chose. Un endroit qui tient ses promesses, ce qui est déjà un exploit à Bucarest. Une des plus anciennes maisons de la ville, qui doit bien dater de la fin du XVIIIe siècle, avec sa véranda à lattes de bois en guise de plancher, sa verrière, ses pots de fleurs et son téléphone en ébonite noire. Une courette luxuriante pleine à craquer de lavande, sariette et bien sûr ces figuiers qui semblent être là depuis toujours. Du jazz. Six tables seulement avec leurs chaises en rotin et la redécouverte d'un des rituels les plus émouvants de mon enfance, la confiture de l'après-midi et son verre d'eau givrée, tout juste sortie du bac à glace.

Une vraie confiture à l'ancienne, faite sur place dans un chaudron imposant en cuivre et des thés qui osent dire autre chose que la sainte trinité Lapsang Souchong /Earl Grey/Thé Russe. Bref, un endroit qui donne envie. Envie de parler jusqu'à minuit en construisant des mondes, envie de danser pieds nus sur les tomettes à demi-enfuies dans l'herbe, envie de se mettre à écrire, envie d'y emmener les amis fondamentaux, envie de se demander en quelle année on est exactement, tant le jardin aurait pu très bien être celui de Hilegarde von Bingen ou de la Dame à la Licorne.

(Bastiliei, 7 august, 2006)

Edit: Postul asta nu trebuia sa lipseasca sub nicio forma!!! :)

Boatpages # 20: Lou Ravi: Exhibit One

Et puisqu'avec cette histoire de K. toute envie de dormir est passée à la trappe, petit extrait des péripéties roumaines de J.

J. est un vrai chevalier servant , comme on n'en fait plus. Quand il ne tripote pas son petit clavier ministériel ou n'insulte pas Zorro Vizir du Châtelet les Halles en lui donnant du mon lapin/iepurul meu dans un roumain chancelant, J. rend service comme chez les Scouts. En tant que tel, J. accroche toute une Cour des Miracles à ses basques, comme d'autres accrocheraient des pin-up ou des vierges fluo sur le pare-brise de leur camion.

Du Niçois désorienté en rupture amoureuse, errant dans les clubs de ma bonne ville à la stagiaire paumée des Trois-Rivières, nous eûmes droit à presque tout (en attendant le Khmer en rupture de stock et la babouchka éthylisée).

Aujourd'hui, ce fut le tour de la Canadienne paumée de faire surface (petit accent indéchiffrable, meilleurs plats micro-ondes de la ville). Visa expiré, vamos a Tijuana . Notre Tijuana, décidément moins glamour, c'est la ville bulgare de Rousse, soixante kilomètres sud de la ceinture bucarestoise, qu'un ridicule simili de Golden Gate baptisé Pont de l'Amitié relie au boui-boui malodorant qu'est Giurgiu, ville frontière, port fluvial, 40 000 habitants et beaucoup trop d'emmerdes.

Toujours prêt (suivez mon regard), J. saute sur son blanc destrier sa Polo maronasse ( je la lave jamais, comme ça on me la pique pas ), dégaine son épée appuie sur le starter, et en Route pour la Joie (d'offrir, plaisir de recevoir , enfin, ça dépend quoi).Après avoir assommé sa donzelle de remixes de Simon et les Modanais (mais oui, vous connaissez, c'est cet air crétin des Bronzés avec la Vache Superstar Dans un coin perdu des montââââgneuuuuus..../Etoile des Neiges..."), d'Hervé Vilard et de Clayderman, les voilà, sous un cagnard rieur, au poste-frontière bulgare.

Le beau film technicolor se brouille soudain, lorsque (patatras!) J. se voit intimer, dans un sabir anglo-bulgare de descendre de la voiture, de mettre ses mains bien à plat sur le capot et de surtout pas bouger d'un pouce, en attendant plus amples explications.

C'est pas ce que vous pensez. J. n'est ni le clone de Al-Zawahiri, ni un trafiquant de pavot turc déguisé en Bécassine. J. avait comme tout le monde, deux plaques d'immatriculation (avant/arrière) sur ladite Polo. Sauf qu'à la différence des mortels, la Polo de J. était impaired , comme disent les Américains. Deux plaques différentes , d'où soupçon de vol et autres joies en rab'.

Ce fut grâce à son permis de "consultant" de l'auguste Ministère de la Culture et des Cultes que J. s'en tira finalement, sans trop de plumes arrachées, sous l'oeil orageux de nos voisins et les feulements de rire de la file de voitures.

Après réflexion, il s'avère que le garagiste quimpérois se serait trompé de plaques lors du dernier CT, il y a deux ans (?!?). Comment J. a-t-il pu impunément sillonner les routes de France, de Navarre et en général, de cet évier qu'est l'Europe, à bord d'une voiture avec deux numéros, passé des frontières et des marchandises à déclarer, reste pour moi un coup de bol monstrueux.

Mais qu'il ait jamais eu la curiosité de regarder cette pauvre Polo de plus près me glace les sangs.

Heureusement qu'il ne fait pas de la chirurgie du cerveau, sinon on serait foutus.

Moralité : Parce que c'est bien connu que le postillon de Paris fait bien deux semaines jusqu'aux Principautés danubiennes, J. s'imagine qu'il est plus profitable de rentrer dare-dare en France se faire régler le problème existentiel par le garagiste (après arrachage de dents au saloon, probablement). Au lieu de se faire délivrer sur l'honneur une attestation d'erreur de fait par l'Ambassade de France (à dix minutes à pied de la maison). Sadiquement, je n'insisterai pas.

Dénouement: Les ennuis de cette sorte sont-ils solubles dans l'eau de vie? Paraît que oui. Fourbu de ses aventures, J. a pris le tchou-tchou de nuit pour aller à un mariage de ploucs à Bistritza (oui, la ville de Dracula de Stoker, très exactement), vis-à-vis duquel les visions similaires de Kusturica (Underground &co) ressemblent à La Cène .

(Bastiliei, 28 iulie 2006)

Boatpages # 19: Films qui marquent: Der Untergang (La Chute)

Bienvenue dans la tannière du Monstre.

QG de Rastenburg, 1942 . Des pichenettes traversent en pouffant la forêt du Roi des Aulnes. "Recherche secrétaire, si possible spontanée et d'aspect agréable" . Qui passait l'annonce? Pas moins qu'Adolf Hitler, ici presque bonhomme ("reprenons, Mademoiselle, si vous le voulez bien, hein? "), dans un étrange détournement du Père Noel. Et c'est ainsi que bascula définitivement l'étrange destin de Traudl Junge, gentille Heidi bavaroise, secrétaire de.. Jusqu'à la fin.

Berlin, le 20 avril 1945 . Après le Goetterdammerung. Fin du monde. Multiples ballets de sérail. Magnifique scène des dossiers qui volent par la fenêtre à la Propagandastaffel.

Speer. Obsession du stuc, du toc, des espaces amples et vides comme un cerveau trépané. Impression de hauteurs sans plafond, sans grâce aucune.

Eva Braun, tellement dépravée et conne qu'elle en est presqu' émouvante.

Un film en infinies nuances. Contrairement aux bons esprits de service qui s'indignèrent, je ne trouve pas ça forcément indécent. Et la performance dramatique de Bruno Ganz est absolument merveilleuse, car justement ce n'était pas évident de camper Hitler comme il l'a fait, en essayant de ne pas se laisser influencer par la juste répulsion qu'un tel personnage entraîne en chacun d'entre-nous. De l'exacte perspective de cet aveuglement inadmissible qui faisait dire à l'ambassadeur de France à Berlin dans une dépêche de 1933 "oui, Hitler est un homme bon ".

Der Untergang ne fait à aucun moment l'apologie du nazisme, mais rappelle une vérité simple, sobre et évidemment abominable: la seconde guerre mondiale, c'est pas uniquement le maquis, la Shoah, les GI's et les plages de Normandie, mais aussi le drame d'un peuple pris au piège de sa propre faim, dans les serres d'un roi barbare. Et je pense qu'on peut, qu'on doit vibrer à cela de la même façon qu'on vibre devant Auschwitz, La Rose et le Réséda, Guernica, Oradour sur Glane ou Lidice.

Je ne peux pas m'empêcher de me demander ce que Fellini aurait fait d'un tel sujet.

(Bastiliei, 19 mai 2006)

Boatpages # 18: Tchernobyl, vingt ans après

La manchette électronique du Monde me le rappelle, voilà vingt ans passés depuis Tchernobyl.

Je me souviens comme si c'était hier. Dans le pays de non-événements qu'était le mien à l'époque, les programmes télé brusquement interrompus par l'annonce d'une panne atomique. Ma furie de voir ainsi compromis l'épisode d'Arabella, série tchèque débile où une clone slave de Barbarella faisait multiples cabrioles pour échapper aux vexations diverses du personnage négatif, le ténébreux et vil sorcier Rumburak, sa cape d'invisibilité, son anneau qui ressemble comme deux gouttes d'eau à celui de Benoît XVI (sisi!).

Pour ainsi dire, je n'ai rien compris, ni les cuillères qui se figèrent instantanément dans le bortsch de poisson, ni la peur panique, ni l'attente interminable pour avoir la liaison téléphonique avec Bucarest et des nouvelles de mon insouciante de mère. Ni les hélicos qui tournaient, tournaient, tournaient au-dessus de nos toits. Mais je me souviens que c'était une journée d'une beauté insolente.

On décréta un simulacre d'état de siège. Dans la soirée, vinrent les hommes de main du Comité local du Parti. Nous avalâmes d'un air un peu imbécile des pastilles d'iode (plus tard on nous apprit que ça servait plus à rien du tout). Cet été, il n'y eut pas de vin dans nos fûts. Les raisins étaient, paraît-il, contaminés. Une première.

Puis, plus rien. Des rumeurs d'enfants à trois yeux nés en Moldavie (autant dire, les Indes), des mamans hurlant leur désespoir dans les cimetières. Et la perte inexplicable de mon grand-père, le même automne, que tout le monde attribua au désastre de Pripiat.

Je me souviens du visage de cet ouvrier russe (De mes mains nues j'ai arrêté les machines, de mes mains nues ). Quelle inconscience. Quel gâchis.

Je n'ai jamais été écolo, parce que je peine à donner mon aval à un mouvement idéologiquement prépubère. Ceci dit, je n'oublierai jamais.

(Bastiliei, 25 aprilie 2006)

Boatpages # 17: Insomnie

Cioran, philosophe sans système.

Sartre, philosophe qui finit écrasé par les contradictions du sien.

Match nul, en somme. Il paraît qu'ils se sont croisés au Flore et qu'ils ne se sont jamais parlés.

Ca m'étonne pas.

(Bastiliei, 3 aprilie 2006)

Boatpages # 16: Cioran

Juste vu à l'instant le documentaire sur Cioran, fait en 1997 pour France 3 par Patrice Bollon et quelqu'un d'autre. Presqu' obséquieux, si on peut dire.

Je n'ai jamais aimé de Cioran quoi que ce soit, si ce n'est les quelques pages qu'il aura écrites directement en roumain et où il ne parle pas de politique (alors à force de couper et de retrancher, on en reste avec une dizaine) et ce qu'il aura écrit sur le mysticisme espagnol. Même si on peut certainement "admirer" la froide beauté d'un phrasé torturé jusqu'à l'extase, l'homme, sa vie et ses oeuvres, ce n'est pas vraiment ma tasse de thé.

Son coup de génie certain, c'est cette mansarde de l'Odéon sous les fenêtres de laquelle il m'est moult fois arrivé de me traîner du cinéma à la maison à des heures indues (dans ma tête et de manière complétement idiote, j'étais tout à fait certaine qu'il avait habité au-dessus de l'UGC Danton, probablement à cause de la belle symétrie incongrue de la chose). Parce qu'on ne peut pas vivre à Saint Germain des Prés sans avoir impérieusement, un jour ou l'autre, envie d'écrire et de ce fait, être foutu pour le restant de sa vie.

(Bastiliei, 2 aprilie 2006)

Boatpages # 15: Quart d'heure avec les Phoenix

Ca fait plus de quinze ans que je les ai découverts, sur une espèce de LP fortement usé et criblé de rayures de Madame Mère. C'est ainsi que j'ai appris qu'il y avait eu une toute autre vie avant le vison, les week-ends à Rome et les cocktails, une vie faite d'inconscience, de ganja, de clopes chinoises, de pattes d' eph et de culot à revendre. Un choc.

Groupe mythique, musique grandiose, un souffle d'au-delà, ni gothique, ni revival. Mais handicap de la langue qui fait que leurs vers si riches et subtils se perdent complétement quand on ne parle pas le roumain et que l'on n'y connaît rien au pays.

Un peu mystiques, pas mal gamins, ce sont des djinns sans âge, des haidouks sans reproche, des balladins d'un autre temps. Un monument. A cause de leurs cheveux longs et de leur look Jesus Christ Superstar on les a longtemps taxé d'impérialistes et de fachos (idiotement, sans doute), alors que le message était plus proche de Gandhi que de la Garde de Fer. Souvent, ils se sont retrouvés à chanter dans des salles mal chauffées de kolkhoze devant des madame mère et des monsieur père de plus en plus nombreux et de plus en plus enthousiastes. Des films tournés pour la télé roumaine en 1969 et diffusés seulement il y a un an nous montrent une sorte de Dead Can Dance avant la lettre. Redécouverte d'un ailleurs, d'une vérité d'avant la vérité.

Alors, ils s'en sont allés, passant la frontière serbe dans les amplis de leur caravane. Arrêt en Allemagne, où ça n'a jamais marché, puis longue suite de quêtes inassouvies jusqu'aux Canaries, pour certains. Retour en larmes en 1989 et hénaurme concert dans leur bonne ville de Timisoara, dont les gamins massacrés avaient chanté leurs chansons pour se donner du courage pendant les fusillades. Au moment de Mugur de Fluier (que nous savons tous par coeur, ceci dit), tout un stade a allumé des bougies et s'est mis à genoux. Ils le valaient bien. Ils méritent tous les stades du monde.

Il m'est difficile de faire des hiérarchies, tellement leurs chansons sont toutes là, quelque part en moi et qu'ils m'ont façonnée telle que je suis, ne serait-ce qu'un petit peu. Tout de même, on n'aura rien vécu sans avoir écouté au moins une fois:

1) Mugur de Fluier, ah la belle respiration médiévale.
2) Mica Tiganiada , tout Byzance et toute la poussière des routes y est.
3) Norocul Inorogului : si La Dame à la Licorne pouvait chanter, voilà ce qu'elle dirait. Chanté en provençal !
4) Negru Voda : les Pink Floyd peuvent aller se rhabiller.
5)Paparuga: rituel paien d'invocation de la pluie, musique venue on ne sait d'où. Probablement tout droit de la Cité d'Orichalque.

(Bastiliei, 31 martie 2006)

Boatpages # 14: Ce soir,cinq minutes avec...

..Romica Puceanu. Parce que je parie que vous ne savez pas qui c'est (plus exactement, vous vous en foutez éperdument) ou si vous le savez, vous vous marrez comme des hyènes en me voyant entendre son Saraiman tout le temps.

Tzigane, complétement illetrée, elle a commencé à chanter pieds nus dans les années quarante, pour les boyards qui voulaient s'encanailler le temps d'un soir dans les bouges de Floreasca, un mix basané des Halles et de Ménilmontant. Depuis, Floreasca est devenue chic. On y a tué toute vie en plantant d'abord des villas de protocole et des salles de sport populaire et ensuite des tout-terrain et des hypers.

Elle n'a jamais été la diseuse proprette qu'on sortait chanter pour de Gaulle, ni l'artiste du peuple en tailleur Chanel (le strict contraire de Maria Tanase, on va dire). Atrocement kitsch, accoutrée de boubous betterave, mi-mafieuse et mi-pigeonne, on pouvait la soupçonner de tenir un bordel clandestin en voyant ses photos, le combiné d'un téléphone Graham Bell complétement blanc, fermement empoigné dans sa patte grassouillette).

Pétée de thunes (mariages, baptêmes et enterrements de l'underground), elle aura tout claqué méthodiquement. En 1996, vieille otarie hydropysique, elle se faisait renverser par une Renault devant chez elle sans avoir su qu'Arte lui ferait un fort joli portrait et que ses disques s'arracheraient.

Parce qu'elle a la voix d'Ella Fitzgerald (et non pas de Billie Holiday comme on l'a dit à l'emporte-pièces), parce qu'il y a en elle quelque chose de Piaf et de Césaria Evora. Parce qu'il est temps, je crois, d'arrêter d'être stupides et rejeter tout son monde en bloc.

Et parce que Saraiman, sous des apparences humbles de chanson facile est peut-être le dernier romancero gitan de ce Sud égaré. Une main tendue, les doigts ouverts. Un chef d'oeuvre absolu.

(Bastiliei, 28 martie 2006)

Boatpages #13: And the winner is...

Nuit des Oscars, insomnie (shootée au café/coca light) et comme les classements sont de saison, en voici celui des endroits où je suis globalement repérable dans cette bonne ville:

1) The English Bar du Hilton , endroit hors du temps, parfait pour larver en lisant quelque chose de bien gouleyant et compliqué (certains emails, des rapports de la Commission, Joyce...), surtout sur l'un des fauteuils victoriens à côté de la cheminée.Le café n'est pas top, mais au moins on me fout la paix sans ce côté collant et subalterne des serveurs qui me met carrément mal à l'aise. Il y a de la musique aux waters. Il paraît qu'on y drague sévère. Il paraît . J'avais le nez dans mes feuillets. Un jour, je m'y mettrai à écrire. Une révolution peut toujours éclater sur la place à côté (ce qui fut déjà fait je ne sais combien de fois), que l'on n'en saurait rien. S'il y a bien un dernier endroit à rester debout avant le Big Bang, c'est bien le Bar Anglais, I'm afraid .

2) Barka Saffron . Endroit jadis hype, cuisine fusion (tapas+ indien, très bon, low fat). Déco théâtreuse (comme son nom l'indique), super en été, nul en hiver (les alentours sont tellement laids et gris que décidèment, il s'en faut de peu pour s'automutiler -côté marché). Bon pour un café rapide en ville avec des gens qui n'ont même pas le temps de se caler correctement les fesses sur la chaise. Côté rue, un faux air de Tribeca.

3) El Café de Mi Finca , à côté des Sciences Po locales. Fumeux et fumiste, tenu par un couple de tantouzes très Gilbert&Sullivan, déco médiévoide accents ethno-chic et toc. Parce que l'on y sert le meilleur chocolat de la ville et parce que c'est à cent mètres de la maison à tout casser.Bruyant et un zeste louche en soirée, ceci dit.

4) The Fifties . Elvis pas mort. Gentil diner de l'Ohio parachuté chez les Barbares. Jukebox, chaises canteen kitschissimes, moquette fluo. Je ne sais pas comment ça se fait, mais tous mes moments kleenex s'y sont déroulés. De bons cocktails. Encore un bouge à côté de la maison, ce qui évite en l' occurence bien de dégâts.

5) Madeleine de Proust, un endroit qui n'existe plus, une sorte de bombe sans nom, mais avec deux serveuses révêches, des verres incertains et apparemment un gisement de cacao en poudre à portée de bouilloire, le bar à côté de mon lycée, où je passai moult matinées et intercours. Aujourd'hui, j'aurais honte d'y mettre les pieds. Mais il y a dix ans (déjà????) on y rigolait comme des connes et on se croyait dans M*A*S*H . Je signais mes mots d'excuse. Je skippais tous les cours de maths. Je croyais que Truc s'intéressait à mon existence. Bref, je crois que j'étais parfaitement inconsciente.

(Bastiliei, 6 martie 2006)

Boatpages # 12: Irréfutable

Barbie est une pute. Voilà.

Quoique...
Raffinons la chose:

La pauvreté de sa dot neuronale classerait Barbie plutôt dans la catégorie des putes franciscaines .

Alors que Laura Ingalls serait plutôt la tassepée jésuite . Et, par voie de conséquence, Nellie Olson la salope calviniste par excellence.

Devoir Sur Table: de quelle espèce seraient donc (dans l'ordre) Dr Quinn Femme Médecin , Mireille Mathieu, Véronique et Davina , Dorothée ou bien Hélène?


PS: Aux dernières nouvelles, il convient de ranger Hélène dans la catégorie des connasses communautaristes, tendance phalanstère aberrant.

Edit: Via linkul pe care probabil ca ati si apasat, "[Dorothée-cred ca pe ea am urât-o cu patima!] est aussi marraine d'une comédie musicale pour enfants Eric le roi des bêtises et le Professeur je sais tout au Royaume des Bonbons. En novembre 2006, Dorothée réapparaît sur internet dans des extraits d'un pilote d'émission de cuisine diffusés sur le site Dailymotion, qui provoquent un certain emballement médiatique inattendu (Dorothée se retrouve ainsi en « une » du quotidien gratuit Metro), qui y voient un vrai retour en marche. Il semble néanmoins que Dorothée n'ait pas participé à ce projet (réalisé par son ami Pat Le Guen) dans ce but et les vidéos sont rapidement supprimées. Le single du remix Allô, allô, Monsieur l'Ordinateur[sic!] est en vente le 4 décembre suivant." Grea e batrânetea, taica! :)

(Bastiliei, 4 martie 2006)

Per speculum et in aenigmate

Motto:

„Depuis, je veis qu’elle deschaussa un de ses esclos, nous les nommons sabots...”

(Rabelais – „Comment Panurge parle à la sibylle de Panzoust”, Le Tiers Livre, XVII)

Pentru multi dintre voi, Rapirea e un soi de acvariu în care se tese la razboi o intriga uneori mai complicata decât viata scarii unui bloc de pe Dristor. Am inima larga: va iau cu mine mai peste tot. La cumparaturi, sa vedeti ce prapad dau în coviltirul cu zama de naramze. La cazne, unde se-ncinge vesel cafeaua, taclaua, sfetnicia si postalionul. Nu scap de voi nici în sanctum sanctorum: iscoada electronica îmi da de stire fulger daca cumva am pacatuit cu vorba, fapta, gândul sau omisiunea, lucru care îmi stârneste uneori niste satisfactii absolut juisive.

Cititorul, în schimb, e o specie rara, cu ritm ciudat si sinapse uneori capricioase. Câteodata, i se poate întâmpla ceva de-a dreptul încântator si aberant, anume sa-si descalte o vocala în mijlocul drumului.

Nu mai suntem în Evul Mediu, din pacate, si astfel ctitorul nu-ti poate da decât argint viu narativ si chei de scriere. Pentru ca nu stiu înca daca Rapirea e paraclis sau gradina suspendata, mi-e imposibil sa tiu rânduiala si sa-i dau amplasament votiv. Sa-i dam în schimb, dara, înainte de orice altceva, o concesiune pe viata asupra astei facaturi homerice. E exact ca si cum ai avea pamânt pe Luna. Iar în politica externa a pasalâcului din Bastiliei, e un tratat de non-agresiune cu niste forte de gherila foarte urbana.

M-a furat clavirul si nici nu mai stiu daca la început nu cumva voiam sa-mi sterg nasul. Un lucru e însa clar, atunci când se stinge larma de dant a textului asta: si vocea auctoriala si ctitorul se merita cu vârf si îndesat unii pe altii, întrucât au un mare viciu ascuns cu grija dupa culorile vii ale macatului epic. Vedeti dumneavoastra, vocea auctoriala si ctitorul, pocheristii de la mieznoptica, sunt nitel escroci...

Signifiant / signifié, dar fara perdea

„-Ai grija cum te porti cu oaia mea, uneori poate fi chiar mai artagoasa decât Cantemir!”

„-Vorbeste si urdu, oaia ta?”

„-Vae, domnule, nu fii obraznic!”

„-Eu? Obraznic? Dar n-am facut decât sa îmi ascut un creion! E drept, l-am ascutit desavârsit: mai ceva ca lupta de clasa!”

„-Pe oaie am s-o tund si s-o fac pudel, asa sa stii!”

„-Dar de ce nu camila? Pare mai estetic. In plus, are si acel aer resemnat si nespus de distins al suferinzilor de guta.”

„-Camila e la Dragasani, tricoteaza trohei si asteapta la poste restante.”

„-Propun un voiaj de placere în Marea Sampaniei de Sud-Est, dupa care am sa-ti dezvalui un secret cumplit.”

„-Anume?”

„-Cantemir are peruca, draga!”

PS: Am avut bejenie zdravana, cu pana de net din care am iesit jumulind telefonul rosu pe la amiezi. Ce, credeati ca scapati de mine? ;)

Boatpages # 11: Nacht und Nebel

C'est paradoxalement quand on commence à oublier que l'on arrive à saisir la juste mesure des choses. Et c'est justement quand ce qui a été se met à se fondre dans une sorte de brouillard, quand on ne sait plus très bien si tout ça s'est passé pour de bon ou si on l'a rêvé pour de vrai et que la mémoire des voix s'en va doucement, que des éclats de vie se font nets et coupants.

(Bastiliei, 13 februarie 2006)

Boatpages # 10: Sunete

Aller à un concert de Nigel Kennedy, c'est piétiner une marée humaine informe pour entendre Mozart jouer le Double Concert de Bach.

Et le reste, ma parole, se passe complétement de commentaires.

(Bastiliei, 11 septembrie 2005)

Boatpages # 9: Sarcasme cu voaleta

Histoire apocryphe du temps où feue ma grand-tante explosait scandaleusement des lointaines taxes d'affermage, à Paris.

Elle voulait, semble-t-il, arriver aux Invalides et donc elle prend son courage à deux mains et demande son chemin à un vieux monsieur à canne et rosette:

"Je voudrais arriver aux Invalides, je vous prie..."

La réponse, c'est ce que Paris aura jamais eu de meilleur: "Et qui vous en empêche, Mademoiselle? "

Exactement. Et qui m'en a empêché?!?

(Bastiliei, 6 septembrie 2005)

Edit: poza, Gertrude Kasebier, "Homme sur un toit", tiraj bicromat, cca. 1907.

Boatpages # 8: Ca sa nu cumva sa credeti ca... :)

Puisque depuis bientôt trois mois je n'arrête pas de lire force journaux intimes qui racontent avec plus ou moins de bonheur la vie avant 1989 (faudrait que je parle un jour de l'impuissance d'une littérature réduite à l'immédiat), je n'arrête pas de m'énerver sur la pseudo-métaphore religieuse à trois balles qui y abonde, à savoir " la fin du règne de l'Antéchrist".

Non seulement ça hurle sur le papier et ça gratte furieusement la rétine de platitude. C'est, à mon humble sens, trente fois faux.

C'est pas le règne de l'Antéchrist. C'était, en revanche, pour bien de choses, le règne du Golem.

Voilà ce que c'était. Et malheureusement, je n'en ai pas raté une miette.

(Bastiliei, 29 august 2005)

Boatpages # 7: Unde constat chestii...

J'ai l'impression que la droite envie la gauche pour toute sa mythologie politique bigarrée. Pour son compte, elle n'aura jamais que le côté obscène de la Guerre d'Espagne, Vichy, Louis XVI qu'on continue obstinément à pleurer tous les ans dans une chapelle expiatoire près de la Madeleine ou bien à Picpus et probablement Adam Smith avec sa tête de drapier des manuels de sciences éco de Chavagnes. Tout ça ne vaut pas son pesant de baudruche agressive vis-à-vis de la gravité raphaélite de la dernière photo du Che.

(Bastiliei, 28 august 2005)

Edit: Din jurnalul Cetateanului Capet: "Mardy 14 (Le 14 juillet 1789!) : Rien."

Adica cum? pai aia e ziua in care s-a nascut strada pe care stau!

Carevasazica poza, strict autentica si cu stampile pe ea.

Boatpages # 6: Dry Goods

Impossible de fermer un oeil.

Du fin fond de ma pensée, ce soir je me dis que...

Décidément, avant d'être des cartes, voire des endroits, bien de pays commencent par être, pour la mémoire affective, des choses.

Je n'arriverai jamais à m'expliquer pourquoi la France a commencé ainsi par être une robe. Une robe rouge vif à fleurs qui rappellait furieusement les accoutrements des horribles soeurs Ingalls. La-robe-rouge-de-France, que je n'ai, d'ailleurs, presque jamais portée (peu importe!).

Ensuite et en vrac, les Suzette du grenier de ma grand-tante et les Pif de mon cousin, "Minouche à la montagne" et "Mon bel oranger", les biscuits à surprises Astérix de l'amie bordelaise et les soupes alphabet des colis-poste, les Opium et Balenciaga de madame mère, "l'Officiel des Spectacles" et "Paris Match", l'ail Amora en poudre (un ovni, en somme), les chaussures de chez André et les bonbons de chez Félix Potin, les Crayola et les feutres-qui-coulent-pas.

Désolée.

Avant donc d'être 1789, les principes généraux du droit, Montaigne et la Boétie, Rimbaud et Verlaine , Du Guesclin et Mérovée, le Mont Ventoux ou la Fest Noz, la France n'a été que cela.

D'une certaine manière, elle ne cessera jamais d'être, strictement dans ma tête, où que je me trouve et quoi que je fasse, cette petite robe rouge à fleurs, depuis belle lurette recyclée en serpillère.

(Bastiliei, 25 august 2005)

Edit: Pe cuvantul meu, chiar aia e textila! :)

Boatpages # 5: Strasbourg n'est pas Marseille

Après tant de cul involontaire (hélas, on déplore), voici venu le temps de la Maison en Pain d' Epice.

Strasbourg n'est pas Marseille. C'est une tautologie que Stoeffler a su exploiter à souhait, voici quelques années, pour la gloire de la choucroute.

Strasbourg n'est pas Genève (on applaudit, SVP, car ceux qui y ont mis les pieds savent que Genève est un mouroir aimable).

Mais...problème. Strasbourg n'est pas Paris.

Strasbourg voudrait être Paris.

Pour une mystérieuse raison, qui tient sans doute aux nitrates de l'eau du robinet, elle n'y arrive pas.

C'est pas en plaquant la Samaritaine, la FNAC des Champs, Printemps et les Galleries (Lafayette, of course) au même endroit qu'ils vont y arriver.

Les écluses de Vauban donnent envie de se tirer une balle dans le chou.

Les gens te disent bonjour dans la rue du Bain aux Plantes sans être des colporteurs (ça fait campagne, diraient les Parisiens).

Il n'y a pas d'"apéritifs dînatoires ", il y a des "Stamm". Donc des apéritifs dînatoires avec de la choucroute (un jour d'alerte rouge canicule, selon le Ministère de la Santé). La choucroute n'est probablement pas de chez Stoeffler, ce qui a l'avantage de ne pas te faire penser à Marseille et te suicider sur le coup. Tu as intérêt à avoir un foie de cheval (c'est pas le cas, on continue à déplorer donc depuis un moment).

Les vendeurs à la sauvette de la Place Saint Thomas te proposent des nougats de Montélimar estampillées Corsica. Vérification faite sur l'emballage, c'est fabriqué à Goespelsheim (3 km ouest de la ville). Sur la Place Gutenberg on s'arrache les posters vintage du Tour du Cap Corse Peugeot 1930 (faux).

Mais il y a un détail (?!?) qui rachète (presque) tout. La Cathédrale. Rien que pour ça, ça vaut la peine. Et vu que je vais y aller quasiment tous les mois, j'ai intérêt à m'y faire.

(Bastiliei, 26 iunie 2006)

Boatpages # 4: Une laideur intéressante

Ok, Bratislava est une ville parfaitement quelconque, dont on pourrait éventuellement dire avec pseudo-gentillesse qu'elle a "une laideur intéressante". S'en abstenir, je dirais.

Trois instantanés, en mouvement ou pas, peu importe.Voici, dans le désordre:

Samedi midi, sur une placette comme deux timbres mis bout à bout, quatre fanfares se disputaient les palmes de la partition la plus cacochyme (Lehar? Strauss? les cuivres de l'Armée Rouge?). Dont la fanfare de la Police Municipale, postée juste devant mon hôtel inénarrable (j'y reviendrai) et suivie avec grand intérêt par une prostituée vieille comme la Mort, habilée comme Nina Hagen (1983, très précisément, 99 Luftballoons, jupe mini en cuir, bas résille, rouge et rimmel de travers). Je me suis arrêtée, foudroyée net. A côté de moi, des ménagères de moins de 50 ans (locales, il va de soi) poussaient des landaus et houspillaient la marmaille de se dépêcher à la messe.

Arrivée à l'hôtel (lourde bâtisse pseudo-technocrate, avec un arrière-goût mafieux et une finition kitschissime), je me vois proposer par le sosie de la Sklenarikova les services de trois gigolos locaux "réputés". Je ne saurai jamais si c'était un cadeau de bienvenue de la Présidence slovaque de l'Observatoire ou d'une souveraine faute de goût.

Dans ma chambre, l'étendue du désastre se confirme. Les Slovaques ont inventé la chambre d'hôtel interactive.Tu enfonces sagement ton pass magnétique dans le loquet, les ampoules s'allument.Corbeille de fruits de la Direction, Nouveau Testament dans le tiroir du bureau (offert par la All Saints' Church de l'Alabama, j'ai vérifié).

Horreur. Les murs, le jeté de lit, les rideaux et la moquette sont couleur pêche. Il y a un waterbed (hoooooooooooo! mazette!!!!) qui fait splitch-splatch et donne envie d'aller aux waters toutes les cinq minutes. La télé s'allume et une ladida voice avec un accent slave à couper au coûteau débite des inepties sur le sauna, le spa, le fumoir et les restaus de l'hôtel (le Romeo e Giulietta est une sorte de maison de passe avec des serviettes en forme de coeur rose et des teintures mauves aux murs).Mais qu'est-ce donc ce bruit infect?

Il se trouve que derrière la voix sussurante qui n'arrêtait pas de convaincre "madame Moga" de "enjoy your stay at the Danube" roulait un porno allemand non-codé. Jaaaaaaaa.

Allons prendre une douche, ce monde est laid. La corbeille de cosmétiques tant prisée par les radins du monde entier contient, à Bratislava, du gel douche et du shampooing Carven (burp), le bonnet de douche ordinaire et (ta-daaa) du lu-bri-fiant, mes enfants.

Et avec tout ça, c'est encore Paris qu'on appelle La Grande Catin? Ces gens ne savent pas ce qu'ils disent.

(Bastiliei, 26 iunie 2005)

Boatpages # 3: Time's Wingèd Chariot

In a nutshell...

The Dork eventually managed to pass his dissertation (in Québec litterature, if I remember well). So did Laurent, but for some mysterious reasons, he retired in Alsace, turning his back to the Sorbonne's Sociology chair mandarinate.

Etienne was spotted by former Master fellow somewhere deep in the bowels of the Paris' Palais de Justice. He allegedly displayed contempt towards former education, claiming stock exchange is the future. Too bad, lad. It's been 15 years the Golden Eighties are over. You obviously watched too many times that Bonfire of the Vanities movie.

Greg is now an assistant tutor in Paris V, trying to carve into the masses' brains the terrifying Constitutional Law syllabus and formerly flirting with contemptuous sophomore bimbos.

Leticia presumably does well, still in that bridgetjonesque evergreen, unleashed mood of always. I've abandoned the very idea of counting her "loves me/loves me not" breakthroughs.

To the sharp contrary of Renaudeau's lame bragging, Ron Akram really is a broker for Crédit Suisse First Boston. In London. In flat talk, that probably means he turned into just another klingonian.

Meanwhile, I carefully carved my path. With my teeth if I had to at times. At the right middle of the road I weep my forehead and can only say that inocuous phrase: "it's good to be back. "From where? Hell, I presume. And I am glad I came back as myself.

PS: The CAC 40 always had a little Cacolac subliminal sound for my ears.

(Bastiliei, 28 februarie 2005)

Boatpages # 2: Vodka for the people!

Keine Justitz!

I'm currently moving through a very end of reign atmosphere at the office, cause éléctions. Of