Marketing

Din diverse motive care mai de care mai tâmpite, ce nu încap în socotelile Seraiului, dar de care trebuie ţinut cont, n-am de gând să mă prezint pe doi la baieramul ăla din Spice unde se va împărţi o anumită dreptate subiectivă numită Roblogfest.

Nici nu cred că am să iau ceva. M'en fous comme de l'an quarante, pe bune.

Dar pentru că nimic nu e mai penibil decât o mare linişte atunci când cineva te strigă şi tu nu eşti neam, o rog pe Monik să se prezinte în locul meu.

Ar putea spune chiar aşa:

"Ar fi pentru prima dată, fie şi pentru scurta istorie a blogosferei române, când cineva ia un premiu pentru sabotaj instituţional patent şi tăiat frunză la câini.

Toate astea au, trebuie să recunoaştem, un aer relativ conspirativ.

Răpirea din Serai a început mai de curând, dintr-o mare plictiseală a unei seri de început de toamnă, cu gândul că am să trag perdeaua repede de tot. N-a fost să fie aşa. Slavă Domnului?

Am văzut relativ înfiorată cum curg nominalizările. Acuma serios: cui nu i-ar plăcea? Prin urmare, vă mulţumesc că aţi făcut-o: are să îmi fie cu siguranţă mai uşor să mă descurc în faţa oricărui ghişeu de impozite şi taxe. În viaţa reală.

Vă mulţumesc că pierdeţi vremea cu mine, de pe oriunde aţi fi. În ultima vreme, de mai peste tot: nicio masă fără peşte oceanic, niciun blogger fără counter!

Le mai mulţumesc şi fetei care fluieră, şi Stăpânei Contrariilor, şi ursitoarelor -în mi minor sau nu, şi arhitecţilor care bântuie de bezmetici pe coridoare burgunde, şi mahalagiilor, şi puşlamalelor de amorali, şi fiinţei desuete de la copywriting, şi bizantinilor rătăciţi în Chinatown, corcoranilor şi curtezanelor, celei care stă încăpăţânat la masa pustie şi departei sarcastice, Coanei Vio şi optzecistei. Am uitat pe cineva? să mă iertaţi atunci.

Cu totul la o parte îi mulţumesc Specialistului venit cu poşta: nişte circumstanţe savuroase explică chestia asta.

Şi mai există cineva pe care l-am lăsat înadins la urmă, pentru că mi-e tare greu să găsesc nume şi circumstanţe atenuante pentru aşa ceva: a fost şi este, pe rând şi câteodată chiar deopotrivă, Anonimul Veneţian, Pantazi, ctitor fără de sandà, djinn de mieznoptică, pontifex de diacritice, împletitor de trohei, şi dumnezeu mai ştie câte asemenea. Nu sunt foarte sigură dacă trebuie să-i mulţumesc pentru ceva. Sau pentru tot. Vorbim de o dihanie tare complicată. In niciun caz n-aş risca să-i stârnesc toanele.

Seraiul rămâne deschis 24/7, cu mare aglomeraţie la orele de cafea."

Mda. Discursuri scriu de când am pus mâna pe sapă şi pe plug. De ce nu şi ăsta, complet degeaba dar sincer de nu se poate, la o adică?

Four Weddings and Oh Well....

Am tot zis că e la pleaznă. Dar nu...

Nesimţitoare de orare deşelate şi de chiuluri sub acoperire, Gioconda îmi dă în cap la trezire cu data serbărilor, câmpeneşti pesemne (iunie douăzeci şi ceva, se pare).

Grozăvie şi zaveră: sunt martoră. Adică un fel de maid of honor. "Lasă dragă, nu te preocupa, e chiar mişto: semnezi şi tu hârtiile alea la biserică şi îţi facem şi poze fix atunci. Uite, negociem: buchetul ţi-l arunc numai ţie!"

O turmă de heruvimi deşiră azurul spălăcit al stupefacţiei mele matinale.

Pariu că e pentru speech?

Să ne apucăm să buşluim pe la Hanul cu Tei cu mare socoteală. Exclus să-i cumpăr grătar de mici de la Curtea Angliei.

Maică Precistă. Unii oameni trăiesc simultan cu Zaza. Dar pe altă planetă.

Câmp semantic

Aubusson, tissu bayadère, éolienne, diamantine, vichy, bure, jute, reps, métis, sabra, bengaline, lustrine, nid d'abeilles, flanelle, gaze, alépine, velours Grégoire, calicot, ottoman, chevron, crêpe de Chine, batik, whipcord, linon, cordelat, tissu Madras, haïtienne, velours à moustache, serge, vigogne, mousseline, caban, organdi, popeline, velours de Parse, liberty, gabardine, feutre, shetland, pashmînâ, étamine, jacquard, ninon, Prince de Galles, toile de Jouy, aïda, batiste, polonaise, taffetas, tarlatane, cloqué, chambray, marceline, velours de gueux, tulle point d'esprit, andrinople, cachemire, tussor, chintz, damas, camelot, percale glacée, zéphyr.

Fără nicio îndoială posibilă, câmpul semantic franţuzesc al pânzeturilor şi albiturilor diverse e unul dintre cele mai fermecătoare -şi gratuite!- pretexte pentru o plimbare agale printr-o pădurice de sinapse şi oftaturi.

Aş putea scrie cel puţin trei nuvele. Dar, se ştie, sufăr de ce am suferit toată viaţa: o lipsă cronică de imaginaţie.

PS: Pasienţa se închide, evident, cu toile de Jouy, care mi-a mâncat cu graţie jumătate de noapte pe puţin. Ca şi în biletul promis, domnule Pantazi!

"some pretty nefarious things"

You're Lolita!

by Vladimir Nabokov

Considered by most to be depraved and immoral, you are obsessed with
sex. What really tantalizes you is that which deviates from societal standards in every
way, though you admit that this probably isn't the best and you're not sure what causes
this desire. Nonetheless, you've done some pretty nefarious things in your life, and
probably gotten caught for them. The names have been changed, but the problems are real.
Please stay away from children.

Take the Book Quiz
at the Blue Pyramid.

Via Hiacint. Mai poţi să mai zici ceva? ;)

În peţit

Demult de tot, pe vremea când Zaza bătea toţi băieţii din clasele paralele, cu legendarul ei croşeu dreapta, uşa biroului lui Madame Mère se deschise sfios, într-o dimineaţă de mai. Să tot fi fost anno domini 1989, n-aş mai şti să vă zic pe jurate. Un domn cărunt şi serios, cu sacou călcat impecabil, avea o mare problemă de discutat, "aşa, ca între părinţi, mă înţelegeţi tovarăşă, nu?"

Niţel speriată, Madame Mère bâigui ceva amabil, probabil luaţi loc vă rog, beţi cumva o cafea. Evident, se aştepta la ce e mai rău, deşi belicoşeniile din pauza mare se rezolvau de obicei prin arbitrajul ferm şi gureş al lui Mamaie. Dar domnul C. nu venise pentru din astea. Legănându-se de pe un picior pe celălalt şi trecând cu mare uşurinţă de la tovarăşă la doamnă, aşa, să mai dezmorţească atmosfera, domnul C. sfârşi prin a da drumul unui of mai special.

Bref: de când Zaza recitase imprudent Scrisoarea a Treia în mare băşcălie, trebuie să o spunem cu acribia istoricului, de faţă cu tot soborul paideic al Sectorului Doi precum şi cu inefabila tovarăşă Filofteia de la Pionieri, la nu mai ştiu ce şezătoare jacobină, Vlăduţ, beizadeaua menajului C., nu mai putea dormi nicicum.

Boicotase cafeaua cu lapte, salamul de Sibiu şi bomboanele cubaneze săptămâni în şir. Ofta cu priviri pierdute, refuzând împărtăşania pe bani grei cu minunile algebrei. Media generală scăzuse drastic, spunea domnul C., cu disperarea pariorului experimentat: de la 9.75 la 9.56. Îngrijorător. Într-un târziu, părinţii C. se resemnară şi se hotărâră să ceară relaţii: cine era zâna cu bentiţă şuie şi şosete pline de praful de pe stradă, care le stricase liniştea plină de certitudini glorioase?

Oh, dar vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Fetiţa dumneavoastră nu are absolut nicio vină. Nici Vlăduţ al nostru, de altfel. Asemenea lucruri se întâmplă în fiecare zi. Important este, nu-i aşa doamnă, să avem mare grijă. Să nu se apuce de prostii. Să nu ne trezim cu cine ştie ce la uşă (să ne înţelegem: aveam unşpe ani amândoi). De-asta am hotărât: anul ăsta dăm un ceai pentru ziua lui Vlăduţ. Sâmbătă la două. O lăsaţi?

M-au lăsat, evident. Ce puteau să facă, zău? Mamaie cu o criză de râs sarcastic: ah, cine e ţafandache ăla mamă, blondul de la C? ai grijă, Cătălina, numai farfuridi din ăştia o să ne care asta de-acu' încolo!

Cu două zile înainte de zaiafet, în caietul de lucru manual al Zazei, de mult ferfeniţă, ateriză un răvăşel inept şi evident nesemnat, ceva de genul "eşti tare frumoasă!" Mda. Paşalâcul se cutremură de râs. Nevinovată, Zaza se duse să joace ţară ţară vrem ostaşi. Pe cine? Pe Vlăduţ, pardi!

Peste două zile, undeva pe strada Julius Fučík, la ultimul etaj al unui bloc mirobolant şi care sclipea de curăţenie, se deschise stacojie de ruşine o uşă masivă, de stejar. Vlăduţ primea oaspeţi. Cu această ocazie, Zaza avea să descopere o altă lume, pe care azi ar şti la o adică să o asimileze perfect unui standard American middle class, absolut scandalos pe timpurile alea de foamete cruntă.

C'était Byzance. Que dis-je, c'était Capoue: din fructiere de Consignaţia curgeau firesc ciorchini de banane, în baie dormeau molcom stive de prosoape pufoase şi de săpunuri Camay. Se aduseră lăzi de Pepsi-Cola "adevărat". Şi Brifcor. Şi Vinifruct-şampania copiilor, ne spunea căpşuna cam băţoasă de pe etichetă, e drept cu gust de ploşniţă asasinată, dar ce conta.

Vlăduţ avea trenuleţ electric din refege cu triaje complicate şi tunele cu copăcei delicaţi. Vlăduţ avea veselă din carton cu sarbacane optimiste pe ea, pesemne pentru ca doamna C. să nu-şi facă praf cu Tix proletar mâinile pline de inele. Vlăduţ avea chitară electrică făcută pe comandă specială de la Reghin, din care zdrăngănea pierit Dragoste la prima vedere. Vlăduţ avea tort cu bezea făcut din zeci de albuşuri de ou bătute straşnic loco. Să recunoaştem: dacă un comando securist ar fi năvălit amabil în hol şi i-ar fi cerut Zazei, aiurită de atâtea chestii măreţe şi şocante, să se joace niţel de-a Pavlik Moruzov, ei bine pariu că ar fi făcut-o fără mari strângeri de inimă?

Totul era ca scos din cutie, prietenos şi triumfător. Zaza se pomeni că e luată cu draga noastră şi cu scumpa mamii, se ieşi bonom pe terasa mare cât un aerodrom militar, unde domnul C. făcu nişte poze Polaroid exuberante. Se făcu dezmăţ video cu Tom şi Jerry. Zaza era de-a dreptul imponderabilă.

Pe la miezul nopţii, domnul C. hotărî că e vremea să se termine serbările galante şi să o ducă pe Zaza înapoi în lumea ei. Era o noapte splendidă de iunie, teii înnebuniseră, iar candelabrele castanilor explodaseră cu mare veselie. Aşa că o luară pe jos: nu era prea departe, aveau să ajungă cam într-o jumătate de oră, la pas.

Cam prin dreptul Pieţei Cosmonauţilor, după ce discutaserăm foarte serios despre dumnezeu mai ştie ce, domnul C. îşi luă -a doua oară- inima în dinţi. Să mai treci pe la noi, să vă faceţi lecţiile împreună. Uite, noi ne-am gândit la toate: lui Vlăduţ îi trebuie o fată cuminte, de familie bună. Aşa, ca tine. Să ştii că i-am cumpărat un apartament cu trei camere, undeva pe lângă Sala Palatului. I-am făcut carnet de CEC. La vară ne vine şi maşina cea nouă. Poate cine ştie?

Nu mai ştiu ce naiba am răspuns. Chiar: cum naiba puteam să răspund la unşpe ani la oferta de cumpărare în rate reciproc avantajoase a unei genealogii?

Cotind pe Nisipari, am ajuns în paşalâc rapid. N-am suflat o vorbă despre dialogul suprarealist, mai acasă în Jaipur decât în mahalalele poetice ale Bucureştilor. Mormăind ceva, am adormit tun cu picioarele ţăndări de la Danse des Canards.

Peste vreo două săptămâni, după ora de sport, Vlăduţ mă întrebă suav, asta da, îmi amintesc foarte clar: "pot să te sărut?" Prin minte îmi defilară absurd carnetul de CEC, maşina cea nouă, apartamentul de la Sala Palatului şi maşina de gătit cu rotisor încorporat din Julius Fučík. Într-un soi de transă, m-am pomenit că îi spun moale: "ei, cam peste vreo şase luni, aşa".

Peste fix şase luni venea Revoluţia.

Din lumea Capitalului: Abribus Story

Cum i-am promis Mahalagiului, la schimb cu magistrala relicvă stalinistă de comitet de bloc vizibilă numai şi numai aici, perla asta de tembelism feminist smulsă cu elan sub privirile stupefiate şi în fond recunoscătoare ale muierii loner by choice, with a white turtleneck, fix din staţia de avtobus 21/27, Boulevard Saint Michel, gard în gard cu Gibert Joseph.

Muierea Alpha, astă-seară în versiune hardcore, nu vrea să crape neam, by the rivers of Babylon.

S-ar putea scrie cel puţin un eseu, bănuiesc, despre rolul cariocii fluorescente în conjurarea fricilor inepte. Sau nu.

PS: Băgaţi click pe poză, n-am chef să fac pe scribul, şi-aşa am primit reclamaţii de la don Pantazi. Pe care, se ştie, nu-i chip să mă supăr. Dont acte. :)

PS2: N-am murit, am tras un pui de somn!

Episodul şase: Macchu - Picchu din Tambov

Se tot grăbea. Mai era oare, vreme? Nu se-ntâmplase oare prea târziu vedenia aia, pe care nici nu fusese vorba s-o ia drept sminteală născută dintr-o beţie jigărită de eşec şi de amărăciunea de care nici măcar nu era prea conştientă ?

În dimineaţa aceea, slugile răsuflară uşurate. Niciun papuc nu mai zbură după Gruşenka, cu toate că de data asta ar fi avut de ce: de nesomn, greşise temperatura băii de trezire. Nimeni nu-l mai sudui pe Timofei. Câteva zile bune, în casa cu peron de transatlantic domni o linişte emotivă, pe jumătate mirată de norocul neaşteptat al dispariţiei desăvârşite a toanelor Zinaidei. Mergeau în vârful picioarelor. Nu se mai înghionteau pe te miri ce, prin bucătării şi debarale. Nu se mai pârau unii pe alţii. Înfioraţi de-a binelea, ar fi chemat şi vraciul, dacă între timp vizitele parohului de la Precista nu s-ar fi îndesit cu mare sârguinţă.

Nu că ar fi fost ceva nou: deşi toată lumea ştia că sunt de-a dreptul nemernici, nimeni nu comenta prezenţa Protasovilor de fiecare duminică la slujbă, după cum nimeni nu s-ar fi gândit să refuze plicul gros pe care Serghei Matveevici îl strecura în palma păroasă a părintelui Arteon la fiecare Crăciun, Paşte şi Zi a Morţilor. Ceea ce stupefiase gura târgului însă, erau tainele ce se ţeseau cel puţin de trei ori pe săptămână, în iatacul Zinaidei, aşa cum mintea puţină a Gruşenkăi le desfăcea, cu mare regularitate, în ziua următoare, drept în mijlocul prăvăliei Valeriei Ipatievna.

La început, atunci când auziră sumele fabuloase pe care gura Gruşenkăi le scotea cu sughiţuri de oftică, crezură că Zinaida se prostise şi vroia să se călugărească. Peste vreo lună aflară că Zinaida intrase în Comitetul Parohial, că se purta de-altfel foarte cuviincios, aproape umil, că nu mai tăia acru vorba nimănui -nici măcar nevestei prefectului!- şi că, oroare, umbla peste tot cu un caiet pe care scria cu limba scoasă în colţul drept al gurii te miri ce măsurători şi cifre. Şiruri de cifre. Fără sfârşit, ca şi bunăvoinţa nouă şi tâmpă cu care nu apucaseră încă să se obişnuiască de tot.

Toată vara următoare bătură des şi surd ciocanele meşterilor greci anume tocmiţi pe bani grei de Zinaida ca să-mbrace turlele Precistii în staniolul orbitor al foiţelor de aur aşezate cu temei şi migală, ca acum o mie de ani în buricul Bizanţului şi pentru încă o mie de ani de-acum încolo.

Estimp, Serghei Matveevici făcea ce ştia mai bine: bani. La drept cuvânt, sminteala Zinaidei îi era comodă. Putea, de-acum, să lipsească cu săptămânile de-acasă, fără ca nimeni să se scandalizeze, fără ca nimeni să-i ceară socoteală, fără ca nimeni să plângă în perna de puf pe care o vedea mai deloc. Îşi făcu o socoteală: atâta timp cât plătea, avea linişte deplină. Plăti, deci, fără să crâcnească sume exorbitante, fără să se întrebe unde se duceau. Un soi de pact tacit: pentru că pesemne Zinaida îşi făgăduise să nu se mai atingă de el, avea să răsplătească cu vârf şi îndesat discreţia nebunei.

După vreo şase luni de muncă zdravănă şi chinuitoare, sub praful vânturat de suflul cald al stepei şi soarele care ar fi topit numaidecât şi un munte de îngheţată pe băţ, meşterii greci se dădură jos de pe schele. Turlele Precistii străluceau de-ţi luau mintea: de la Petru cel Mare şi dulgheria lui încăpăţânată nu se mai pomenise atâta risipă trufaşă şi cuvioasă.

Cu toate acestea, nimeni, dar absolut nimeni nu ştia taina cea mai mare a Zinaidei: turlele erau nimica toată. Învăţată de părintele Arteon, tocmise batalioane de tineri cu serviete, care bântuiau fără odihnă toate samsarlâcurile lumii, în căutare de odoare, icoane, tablouri, mobile meşteşugite şi tapiserii neruşinate, ce se strângeau încetul cu încetul în fostul siloz al unui colhoz neştiut de lângă oraş, în grămezi baroce şi copleşitoare.

Şi asta pentru că de la vedenie încoace, Zinaida luase două hotărâri: să-l lase pe Serghei Matveevici în izmene şi să facă dajdie Tambovului cea mai mare şi mai monstruoasă colecţie de artă ce se pomenise vreodată pe lumea asta.

Dacă prima parte a visului Zinaidei era departe de a fi posibilă, mulţumită haosului şi tâlhăriei care stăpâneau gubernia fără ruşine, baloţii de brocarturi vechi, velinţele gotice şi statuetele mâncate de secera vremii se îngrămădeau fără oprire în halele golite de grâne.

Câteodată, adusă pe furiş de Timofei în puterea nopţii, Zinaida pipăia cu o mână nesigură şi cam speriată baloţii, velinţele, mângâia cu fereală obrajii tăiaţi în cuţit de madonă renană şi-şi ferea grabnic privirea de necuvinţele lui Boucher.

Încă puţin şi-avea ea să le-arate lor. Tuturor, fără milă.

Spoiler cinstit: Colosala întreprindere nu se poate termina decât cu prapori, după un ger cumplit de cliché, nişte culoare locală şi un satâr despre care numai voi vreţi să credeţi că e de zahăr, fiindcă aşa vă zic eu şi nu-mi puteţi deloc rezista. Sperăm, fără iluzii, că toată lumea e în fine răzbunată.

Hapciu!

Pentru că de vineri încoace e un ger de crapă pietrele în urbe şi pentru că optimismul meu vestimentar e patent, uite că azi de dimineaţă m-am trezit cu guturaiul vieţii mele.

Partea bună e că am stat şi eu să citesc / zac virtuos cu camfor la gândire toată ziulica. Partea proastă e că, evident, n-am putut să pun, cu toată bunăvoinţa, un picior afară din casă. Şi de data asta, aveam ce poza: acoperişurile de pe Nisipari, pudrate cu zahărul candel al primei zăpezi care de-altfel a dispărut până la prânz, meritau efortul. Şi altele - să nu-mi fac sânge rău!

Stat cu Jean d'O. până pe la vreo patru, când biruit-a lenea rău. Despre care am mai scris şi aici, de data asta cu -probabil- ultima producţie romanescă, "Une fête en larmes".

Cum să vă spun...pesemne că titlul plin de neobrăzare pe care-l găsisem la sfârşitul anului trecut era absolut premonitoriu, într-atât şi opusculul ăsta îmi confirmă prezumţia de literatură alimentară, sau ca să fiu extrem de amabilă şi cu băgare de seamă, de resucée qui s'essouffle.

Unde scriitorul venerabil primeşte în vizită juna ziaristă de la ceva politiquement correct (L'Express, ca să fim clari), care se ştie, ca toată lumea sub treizeci de ani, habar nu are o groază de chestii, mult prea preocupată de bascheţii din picioare. Urmează un pseudo-interviu, de fapt un fel de juxtapunere semi-galantă de tăceri (egal flash-back în trecut) ale lui şi mirări (egal travelling nu prea ştim unde) ale ei şi uite-aşa, fiindcă Jean d'O. e cozeur strălucit (scrie şi pe copertă...) se face naibii seară şi fata trebuie să plece înapoi de unde venise, fără să ne dăm seama dacă există efecte secundare de la atâtea anecdote duioase, sarcastice, cu oameni şi locuri şi diverse altele.

Conseil de la Maison Zaza: dacă aţi citit cumva Au Plaisir de Dieu, nu cumva să puneţi mâna pe cartea asta, care e un fel de footnote preacuvios la ceea ce odinioară avea un panaş onorabil. Jean d'O repovesteşte aici chestii de-acolo, dă chei de lectură şi o face suficient de convingător ca să te ţină cu degetul în priză vreo trei ore bune. Dar cartea asta, aşa cum o spuneam, e un fel de chintă de astm, pentru că exerciţiul se diluează în regrete şi reevaluări tardive, fără să aducă nimic nou, cu excepţia, poate, a unei anecdotici absolut delicioase.

La preuve: "Il y avait une chapelle à Plessis-lez-Vaudreuil. Le 21 janvier, date anniversaire de la mort de Louis XVI, le jour de la Fête-Dieu, le 15 août, à la Toussaint, à Noël et à Pâques, le chanoine Mouchoux, dont la spécialité était de croquer des noix entières, avec leur coque, sous sa mâchoire de fer, venait y dire la messe. Sur le mur de la chapelle était pendu un tableau assez ancien qui était peut-être une croûte, mais auquel nous attachions une importance démesurée et qui était censé représenter un membre de la famille à genoux devant la Vierge. Il tenait à la main un chapeau orné de plumes. Un jour d'été, pris de folie, nous avions, un de mes cousins et moi, fabriqué une bulle de carton que nous avions collée sur les lèvres de la mère de Dieu. La Vierge s'adressait à notre ancêtre et lui disait: Couvrez-vous, mon cousin. Le scandale fut énorme et nous fûmes mis pendant trois mois au ban de la famille. (pp.36-37)"

Din secunda dispariţiei lui Jean d'O., foarte puţină lume va mai fi în stare să povestească prostii din astea inocue cu atâta farmec.

Tribulaţia de sâmbătă, opt : "...y a Roma por todo "

Motto:
"Tous chemins vont à Rome; ainsi nos Concurrents
Crurent pouvoir choisir des sentiers différents."
(Jean de la Fontaine- Le Juge arbitre, l'Hospitalier et le Solitaire)

Mai că îi prinsese somnul cu paharele de Martini în palme şi cu multe întrebări fără răspuns, dacă pe Tralea nu l-ar fi apucat hărnicia: un miros de proţap incongruu îi trezi cu mare sfârâială de pulpă de berbec. Mujdeiul de usturoi le dete ghiont vesel şi plebeu în vârful nasului. Cui să-i mai ardă de genealogii sau de apoftegme?

Pe la al treilea hartan, udat cu vin de pomuşoară dulce, anonim dar eficace, le trecuse cheful de tăiet firul în paişpe şi de data asta obrazul era cărmiziu de bine, nu de toane. Zaza ar fi vrut să-l pupe pe Tralea de fericirea reîntâlnirii cu hedonismele simple ale bucatelor grijite ţărăneşte, dar se abţinu. Mai sobru, Abd'allah îi strânse mâna : ar fi vrut să-l binecuvânteze, însă nu se făcea. Niţel fâstâcit, se pierdu de tot atunci când pe masa de bridge ateriză farfuria cu poale-n brâu, moft de beizadele netrebnice.

Capitulară.

- Sans aucun doute, ce Tralea est une perle! miorlăi Zaza, sătulă şi complice cu tot universul.

- Plutôt deux fois qu'une, apucă să mai îngaime Abd'allah, cam cu gura plină, ceea ce e absolut inadmisibil.

După masă, debarasată impecabil de puşcăriaşul ce avea geniul polonicului, se simţiră niţel stingheri. Parcă se epuizaseră toate subiectele : visatul de cai verzi pe pereţi istoveşte. Adormiră fiecare în cabina lui, care cu Dionisie Areopagitul sau - mai prozaic- cu Virtuţile Gimnasticilor în braţe.

Îi trezi toaca de la Neamţ. "Doamne, de fiecare dată am senzaţia că pentru mine bate", suspină infiorat Abd'allah, încă zăpăcit de un vis pe care nu prea ştia cum să-l desluşească. "Mai lasă-mă cinci minute, ce, arde?! Lasă-mă dom'ne, ce naiba!" bombăni Zaza. Apoi, pe jumătate trezită şi pentru că toaca nu tăcea defel: "pfft! să vezi că s-a stricat aragazul, mă duc să văd ce are." Nu vroia să se scoale deloc: iar visase taclale conspirative. Haide, încă cinci minute, zău aşa...

Tot bombănind aşa, se trezi pe cursivă. Mănăstirea se zărea bine de tot acum, pată albă pe fond verde bizantin. Niciun fior: chestia asta o îngrijoră de-a binelea. Era, doar, un hatâr pe care-l consimţise tovarăşului de drum: certându-se, sfârşi prin a admite că altfel ar fi stat lucrurile dacă în zare s-ar fi zărit nu clopotniţa Neamţului, ci porticul de la hm, au hasard, Santi Cosma e Damiano. Evident, aragazul n-avea nimic, toaca însă se apropia vertiginos. Repede, să tragem ceva pe noi, nu se cuvine să ne vază preacucernicii cu pijama de mătase vişinie şi charentaises Novacheck.

Pe puntea mică dinspre proră, ras proaspăt, Abd'allah aştepta întâlnirea cu Neamţul aproape ca în Cântarea Cântărilor. Ecclesia magistra vitae. Ca orice dragoste târzie, povestea asta îi păruse esenţială şi exigentă, năvălise peste el cu prospeţimea evidenţei miraculoase îndelung căutate şi sfârşise prin a-i pune stăpânire, într-un soi de nebunie bine temperată, peste toate sinapsele. Senzaţia că stăpânirea arcanelor preaputernicului λόγος aducea cu sine preumblarea prin lume cu cheile raiului în podul palmei nu-l mai părăsise niciodată.

Din acest punct de vedere, Abd'allah, cel atât de relativist în toate, se socotea un om fericit.

***

Plutea un aer greu şi stătut, de căldură leşinată pe Via dei Fori Imperiali. Şi când te gândeşti că nu erau decât ceasurile opt ale dimineţii... Pustiit de sulleoni, oraşul supravieţuia numai şi numai datorită hoardelor barbare de venetici veniţi să facă poze şi să se îndoape, cu senzaţia că istoria trece şi prin stomah, cu tramezzine infecte vândute cu preţul gramului de caviar sau de curara la fiece colţ de stradă.

Ca niciodată, Pantazi se trezise devreme, în chicotelile entuziaste ale unui grup de japoneze copleşite de două fericiri inutile: Piazza di Spagna dis-de-dimineaţă, goală puşcă deci colonizabilă şi deschiderea sezonului de solduri pe Via Condotti. Crezând că visase un haiku, se pomeni că aude sporovăială ineptă pe treptele scalinatei, ceea ce avu darul să-l amuze numai pe jumătate. Un rest de migrenă căpătată cu o seară înainte în zeppelină bubuia undeva, departe, la hotarele minţii.

Să dezvăluim aicea ce anume s-a ţesut trainic la numărul 2457 din sestiere Cannaregio ar fi pripeală fără rost. De-ajuns e doar să adăugăm că Maria della Contraria fusese foarte amuzată de safteaua ce-i propusese Pantazi, dar pentru că obrazul subţire cu cheltuială se ţine, poruncise suav dar ferm să i se aducă grabnic pana unui porumbel templier şi un carton de prăjituri de la anume cofetărie pitită în coasta trufaşului turn manuelin al Lisabonei. Uşor perplex, Pantazi nu îndrăzni să întrebe la ce anume putea servi fulgul de pasăre călătoare, dar zâmbi atunci când auzi numele delicatesei portugheze. Fiindcă numai sufletele largi şi care nu vor în ruptul capului să crească mari au lipici la dulciuri. Nu se tocmise: nu făcea asta decât în bazarurile soioase ale Orientului Apropiat. Prevăzătoare, Maria della Contraria adăugase:

- Şi zi mersi că nu ţi-am cerut ou de vasilisc şi ţepi de aspidă!

La micul dejun, constată cu mirare că lucrurile nu păreau atât de simple ca deunăzi. Porumbeii romani erau o raritate: pisicile netrebnice care infestaseră tot oraşul, de la Piramida lui Caius Cestius la Largo di Torre Argentina nu se săturau din dajdia babelor nebune ce locuiesc, se ştie, numai şi numai la mansarde. Adăugaţi la asta o tradiţie milenară ce se scoboară tocmai de la Apicius şi aveţi măsura justă a unui genocid. Unde dumnezeu să găsească un porumbel zdravăn şi pe deasupra, templier?

Răspunsul veni pe neaşteptate, tocmai pe când mânuia abil aparatul de ras, atât cât să dea statement bărbii de condotier: din nécessaire-ul florentin lucrat cu migala începutului de secol căzu cu zgomot cristalin taman Constantinatosul de la care pornise toată nebunia. Se porni să fluiere ceva fără noimă. Fiindcă unde altundeva decât în bazilica doctorilor făr' de arginţi se putea găsi ceea ce îi ceruse pirata atotştiutoare?

Pe la orele zece şi ceva, sub un soare de plumb, Pantazi împinse uşor grilajul ascuns pe jumătate de nişte schele. Nici ţipenie de fraticello. Linişte deplină, răcoare şi acelaşi mister al unui loc pe care se stratificaseră zeci, poate sute de destine, ambiţii, renunţări şi intrigi uscate de vreme.

In curtea interioară timpul nu mai exista. De undeva din spate, auzi un foşnet moale. De nicăieri, apăru un porumbel absolut obişnuit, cam gras e drept, care i se aşeză pe umărul stâng. Şi tocmai pe când se gândea cu regret că expediţia asta o să-i facă praf costumul de in proaspăt călcat cu grijă de cameristă, porumbelul se ridică încet în aer lăsând în urma lui, un fulg mare şi argintiu, cu care se puteau scrie şapte letopiseţe.

Mai rămâneau prăjiturile cu scorţişoară. Pentru asta, trebuia însă să bată ceva drum. Hotărî însă că nu se grăbea. Timp era berechet. Îi venise un chef nebun să se preumble pe sub bolţile vegetale de la Boboli.

Spoiler: Înainte de asta, însă, Pantazi mai are de vorbit ceva la ceas de seară cu Bocca della Verità, de unde are să afle pesemne nişte lucruri interesante şi probabil o sperietură zdravănă. Între timp, Zaza şi Abd'allah s-au răzgândit: nu se mai păruiesc pe filioque, ci pe icoane.

Pantofii lui Costel

Demult de tot, prin negura păstoasă a anilor '91-'92, pe când cărţile despre puterea neînfricată a chakrelor se găseau