Încet-încet, Moldova îşi desăvârşea tainicele moşmoane, ce suciseră încă din vremuri vechi aprige şi nesăbuite minţi de comişăi cu păr negru. Visul cu ciute zvelte şi cu parfum greu de ghindă uscată nu-i fericise defel şi şedeau pe punte cu sondele de martini amar în palme, afundaţi în gânduri grele ce nu se întâlneau niciunde, în niciuna dintre monadele posibilului.
Două linii paralele de brazdă de plug, care îi duceau departe de tot, unde nu se prea cădea în voiaj de plăcere a minţii. Lui
Abd'allah, de pildă, i se făceau obrajii trandafirii numai la gândul şerbetului de la Neamţ şi a voroavei domoale cu părintele Visarion: puteai să ştii dinainte ce mistere desluşise ierarhul cu palme de fum, despre care se spunea că are darul citirii nu numai în Carte, dar şi în cele mai adânci cămări ale duhului? Puteai ghici ce piruete scolastice avea să ţeasă mintea lui ageră de răzeş molcom, ce giuvaeruri aveau să vieze sub straiele ponosite dar vesele ale snoavei? Oare ce-i aştepta în seara asta?
I se făcu frig. Acum da, se gândea recunoscător la patroana papanaşilor şi la pledurile ei melancolice. Picau tare bine.
În paharul de vizavi, se topeau alte două perechi de cuburi de gheaţă cu transparenţe înşelătoare. Fiindcă nici măcar Zaza nu putea şti anume de ce vederea covorului de iarbă albăstruie ce bătea în negru îi aducea amintiri de departe, care nu erau tocmai ale ei şi sunete de orgi ce tăcuseră demult, undeva pe malurile altei ape mari, de la capătul lumii.
În acel undeva, prin fum şi sânge şi foc îşi croiseră drum podgorenii căpoşi şi răstiţi, hotărâţi să înhaţe grabnic hăţurile de la coviltir şi să scape stirpea hughenotă de zavistie şi prăpăd. Copiii se speriară în somn, dobitoacele tresăriră în staul, iar podgoreanul cel bătrân şi uscăţiv ştia că muierilor avea să le vie tare greu să lase pătulele şi glugile de coceni nimănui.
Oftând, stinseră focul din vatră, smulseră din cui coada deasă de usturoi de vara trecută şi închiseră uşa cu grijă. Legătura de chei atârna de belciuge grele la cheutoarea de la nădragi. Se vor întoarce.
Bătură drum lung şi cu hârtoape multe. Copiii învăţară între timp să silabisească zdravăn din cartea fără poze, femeilor le trecuseră lehuziile şi beteşugurile cu leacuri de pe marginea drumului către soare răsare. Ştiură că se săturaseră de bejenie atunci când după un pâlc de frasini scârţietori se ivi o pajişte cu iarbă grasă şi albastră, ce bătea în negură deasă şi la ceasurile amiezii.
Se opriră în dangăt solar de psalmi. Râseră cu gâtlejul desfăcut în lumina vie a dimineţii. Săpară puţuri trainice de piatră. Traseră gard de uluci grijite, cât ţinea ochiul să cuprindă. Desţeleniră primăvară după primăvară ţarina prietenoasă, puseră vie trainică, învăţară la lumânare, se ţinură cu bărbia dreaptă. Supravieţuiră, cumva.
Duhurile penaţilor hughenoţi nu-i dădeau Zazei pace cu niciun chip. Îi strângeau gâtlejul în menghina lor de catifea şi o duceau departe, în Béarnul vesel şi vocalic al unui rege cu ochi care râdeau şiret. Îi aprindeau inima în văpăi de Bach, care se ştie, zvâcneşte întotdeauna roşu aprins, tăietură proaspătă de frăţie de cruce. Ar fi vrut să se topească de fericire şi de mândrie şi de ruşine.
Însă drumul de-abia începuse...
Uşor intrigat,
Pantazi o lăsase în plata domnului pe Zoe cea ţăndăroasă. Începuse să fulguiască, lucru care îl irita niţel. De-abia dacă auzi preoteasa de la Visarion cum îşi chema puşlamalele în casă, la spălat de mâini ce bătuseră aiurea berbunca pe vreme proastă. Tot socotind şi măsurând, se pomeni nas în nas cu vitrina de la Capşa.
Oftând, împinse poarta de fier forjat. Ceru o şocolată caldă, ce sosi numaidecât într-un vas pântecos de argint. Pe farfurioara cu floricele albastre şi fragile de Meissen, zâmbeau rubiniu şapte ciorchini de zmeură. Foaia de calendar arăta ziua de August, treizecişidoi. Iar barometrul, de nebun, se încăpăţâna să scoată la plimbare englezul reumatic cu melon, redingotă şi umbrelă de bambus din Indii.
Desfăcu ziarul. Numai nenorociri obositoare, deci nesemnificative. Dar îi picară ochii pe un anunţ neaşteptat de la pagina douăzeci, în colţul din dreapta jos: "Maria della Contraria, mercenary for all purposes and seasons. Solves most complicated cases, will start immediately. Absolute discretion, personalized services. Call toll free (0039) xxxxx."
"Back in business, cucoană.... carevasăzică aşa...hm!" Asta chiar era o veste straşnică: ştia că della Contraria nu aştepta alţi clienţi şi se minuna, pe jumătate amuzat, de cât de repede prinsese de veste. Cum naibii?
Fluieră o birjă, ce se opri în scurtă vreme drept în faţa uşii de stejar din Strada Parfumului. Mirosea a zahăr ars şi a scorţişoară, pentru că in absentia, Safta grijise o tablà de plăcinte bucureşteneşti cu mere absolut ilegale. Coleretele pudrate de infante şedeau cuminte pe comoda de lemn de lămâi, aşteptând.
Aveau să-i cază bine pe drum, de bună seamă. Dacă se grăbea, avea să prindă zeppelinul de la amurg. Porunci curtenitor să i se pregătească pardesiul, fularul, mănuşile. Iar vecinii de vizavi se cruciră de bună seamă la vederea dihaniei în palton de vicuña, într-o mână cu un elegant doctor's bag de crocodil, iar în alta cu sufertaşul Saftei învălit în carouri Vichy.
Ce-i păsa, dară... sorţii surâdeau cu gura până la urechi. Împinse uşor măciulia cu camee romană de la baston în şalele muscalului: "Codrii Bănesei, băiete, codrii Bănesei!"
Iară mai departe, rămâneţi boieri dumneavoastră pe mâinile experte ale puşlamalei venete, singura care dă cu ochii de Pantazi deocamdată, fiindcă partea asta de poveste o spune ea însăşi ca nimeni alta. E suficient să ştim că pe
Le Tasse e habubu gros şi că Tralea... well, Tralea spală vasele, ce să facă şi el.
***
După întâlnirea cu Zoe cea înaripată, Pantazi îşi ridică bocceaua de catrafuse şi se îmbarcă în cel mai rapid poştalion, acela ce ochi de om nu poate să-l găbjească. În poştalionul cu caii mâncători de jăratec Pantazi îşi aranjă reverele hainei, iar când ajunse la buzunar, dete peste un bilet pe care un scris de femeie ondulat nevoie mare îi lăsase:
“Familia Zilber, Ghetto Nuovo, sestiere Cannaregio, nr 2457. Întreabă de Maria della Contraria şi arată inelul cu sigiliu din buzunarul de la piept.”
Pantazi privi nedumerit ultimele cuvinte: Buzunar de la piept? Şi totuşi mâna i se scufundă în sacou şi în dreptul inimii, în despărţitura cu pricina dădu peste un anelo zvelt al cărui sigiliu lucrat migălos şi turnat dintr-o bucată înfătişa un şoim prădător care ţinea în gheare un alt inel ca un belciug.
- Tipic pentru draga mea highway woman veneţiană, mare hoaţă şi aventurieră extraordinaire. Eh, acum a venit vremea să mi se revanşeze pentru scamatoria diplomatică de i-am jucat-o ca s-o scot de la ananghie la Stambul când a încercat să fure bucăţi din mozaicele de aur, porfir şi smaragd de la Hagia Sofia ca să-şi ia souvenir de băgat la taşcă.
După două zile de părăsit grămezi de cai înspumaţi unul peste altul la diverse vămi vizitiul îndrăcit i-a strigat fară urmă de manieră lui Pantazi:
- Am ajuns la Veneţica, conaşule!
Pantazi ieşi din hârbul de trăsură, puse un picior puţin ameţit în faţa şi se văzu la Piazzale Roma. Auzi fluierătura gondolierului taximetrist, îi plăti degrabă vizitiului care se pusese pe înjurături de admiraţie privind canalul şi casele colorate din jur şi cu un fluierat expert acostă la rândul său băiatul cu vâsla. Se aşeză pe băncuţa cu perne şi-şi aprinse pipa adulmecând “aromele” oraşului celor o mie de oglinzi. Într-o italiană clară şi perfect mânuită îi zise gondolierului vărgat:
- În Ghetto Nuovo, sestiere Cannaregio şi ai face bine să nimereşti degrab’ numărul 2457.
Două ore mai târziu, gondolierul vlăguit îşi îndreptă vâsla către un palazzo dărăpânat de pe un braţ de canal aproape inaccesibil.
- Acolo e, dar pare-mi-se că-i părăsit locul.
- N-are a face. Lasă-mă pe pontonul din faţă. Îi întinse două bancnote mototolite de 500 de mii de lire şi-şi luă rămas bun de la zâmbetul şugubăţ şi încântat al băietului vărgat.
Pantazi se găsea în faţa unui palazzo părăginit, pereţii mâncaţi, cioburi din mozaicuri de Murano cu fir de aur peste tot, semăna cu un arici în soarele cu dinţi, cercevelele ferestrelor arcuite erau prăvălite, geamuri sparte cât vedeai cu ochii. Pontonului, să spun drept îi cam lipsea un picioruş şi silueta zveltă în costum crème fraîche a conului Pantazi se cam clătina în ritm cu undele. Acesta trase un zâmbet din colţul ochiului spunându-şi în sinea lui:
- Nici că se putea s-o găsesc în altă parte pe Stăpâna Contrariilor.
Se îndreptă agale spre intrarea principală şi batu vârtos în uşa grea de mahon plină de aşchii şi carii, dar nemişcată ca o cortină de teatru.
- Da? Cine e? se auzi o voce răguşită şi deloc prietenoasă care bolborosea o italiană alintată cu accent evreiesc. Am plătit deja curentul.
Cu italiana la buricul degetului său mic, Pantazi îi răspunse că nu căuta gâlceavă şi că are nişte treburi cu Maria della Contraria, aşezând în dreptul lunetei inelul cu sigiliu cu şoimul înainte.
Uşa de mahon se mişcă niţel şi cu un scârţâit ce le-ar fi dat coşmaruri tuturor marilor violonişti, în cadrul ei se ivi o matroană grăsuţă, îndesată, roşcată îmbrăcată într-un capot brodat cu măiestrie, dar care avusese zile mult mai bune. Cu ţigarea rulată îndoielnic în colţul gurii, din care se iţeau tuleie blonde de tutun neaprins, îl măsură pe Pantazi din cap până-n picioare de parcă-şi nota mental toate detaliile pentru o croială de costum perfectă sau se strâmba calculându-i măsurile pentru un sicriu. În fine se decise asupra abordării tip tailor, şi-şi lăţi faţa într-o caricatură de zâmbet.
- Maria doarme, dar puteţi să poftiţi la o cafea con panna.
- Mulţumesc de invitaţie, duduie, zise Pantazi şi păşi în holul vast al palazzo-ului.
În urma lor uşa se închise cu acelaşi scârţâit scos din filmele cu fantome. În faţa lor se întindea un salon de primire uriaş cu mozaicuri tăiate exact în modele unduitoare care spuneau diverse poveşti, asupra cărora Pantazi nu apucă să se aplece ca de-obicei, pentru a-i zugrăvi Zazei minunile lor mărunte brodate în fiecare conversaţie cu şart.
Aşa că urma acest ghid-spiriduş pe picioarele-i grăsune către pântecul clădirii unde se afla un alt salonaş mobilat simplu, dar extrem de elegant cu fotolii “catifelate” în roşu şi măsuţe delicate de cafea, lumină discretă, ce mai, exact ce-avea nevoie un drumeţ răshurducat, cu o misiune de importanţă maximă.
Spoiler : La urma urmelor, ne e strict egal dacă Pantazi s-a călătorit spre Vinexia cu poştalionul sau cu zeppelina. Important e că a ajuns taman unde trebuie, lucru care îi va fi tare de folos în cele ce vor urma. Înainte de a merge mai departe cu safteaua, Maria della Contraria îi cere însă odoare scumpe de la Roma şi un carton cu pastéis de nata, dar nu din alea turcite ale lordului Stow. Ci numai şi numai de la Casa Pastéis de Belém. Drept avans, se-nţelege. Cu totul din alt film, neştiutori de tratative pe canapele stacojii, Zaza şi Abd'allah se păruiesc pe filioque.
