Superstiţie

Ori de câte ori o văd în mijlocul intersecţiei de la Romană, la orele cele mai căpiate şi de regulă când rămân fără tutun în casă, prin urmare la capătul lungilor mele plimbări jubilatorii cu maşina, mi se face brusc sufletul mic de tot.

Să fie paltonul inform? Căciula aproximativă? Creatura uşor monstruoasă pe care o ţine de braţ, de frică să nu se spargă?

Nu cere niciodată. Merge belalie, de parcă lumea asta în care fierb atâtea patimi acre nu are nicio importanţă pentru ceea ce trebuie că i se arată numai şi numai ei.

Una peste alta, mă tot trezesc că-mi spun, de fiecare dată, cam aşa: Dă-i ceva. Nu se ştie niciodată. Poate e Sfânta Vineri.

Poate te trece şi pe tine la pomelnic.

Şi tot de fiecare dată, duc mâna în buzunar şi-mi mai plătesc nişte vămi. Dar asta e deja egoism, nu-i aşa?

PS: Nimic în seara asta despre hoinăreala delicioasă din poalele Dealului Mitropoliei. Nu veţi avea nici tribulaţie înainte de mâine seară. Pic de somn. Dar revin cu poze, de vreme ce tot v-am învăţat prost. :)

Dezlegări

Misterul de aici, parţial dezlegat de articolul ăsta senzaţional şi ţinut- nu pricep de ce- în mare linişte.

Să fie de vină publicaţia de nişă?

Ideea de bază: da, Henri Cartier-Bresson a fost în Românica. Nu, nu am halucinat. Da, e probabil trenul -de noapte- spre Baia Mare, după cum mirosim din perspectiva voiajului de şase zile în Maramureş.

Pozele sunt, evident, spectaculos de inteligente. Ceea ce nu e dat oricui, trebuie să recunoaştem. Asta de alături, de la Big Berceni.

Pentru că poveştile sunt absolut peste tot.

Via Alex Gâlmeanu. Unde se mai egzistă şi nişte poze geniale de la Suceviţa, descărcabile şi pentru asta se mulţumeşte cu gura până la urechi. Hiacint, s-a auzit până-n Ieşi? ;)

Hagialâcuri personale

create your own visited country map
or check our Venice travel guide

Via Tonans.

Taclageli

Indiferent de circumstanţe, o tacla cu domnul Pantazi echivalează cu mersul în coloană, fix pe şina de tramvai. Iar dacă a mai şi plouat, atunci cu atât mai bine.

Fermecătoare echilibristică. Şi deşi clişeul te face să te gândeşti numaidecât la aiurea, nimic mai înşelător.

Taclaua asta e pesemne fermecată, de vreme ce reuşeşte să aibă şi miez şi rest.

Întotdeauna. Şi mai ales când nu pare.

Pe strada Şelari

Seară de iarnă în care se iese în mare amuzament grupat de la nişte cafele. Umezeală, pesemne că tocmai a plouat, becuri chioare din loc în loc, prin urmare lumina e mai apropiată de cea a gazului lampant decât de orice altceva.

Trecem de Curtea Sticlarilor, care are un aer de compromis de caravanserai şi de chiostro. De magazinul de căţei melancolici. De prăvălia sârbească de antichităţi care vântură falsuri cu mare dezinvoltură.

Pe mâna dreaptă, doi puradei se păruiesc cam fără convingere. Să tot aibă patru-cinci ani şi frumuseţea dubioasă a buruienilor. Ne apropiem, nimeni nu a observat nimic, la stânga şi la dreapta mea se bârfeşte ceva despre Pleşu.

Pesemne că nu aud bine. Dar trebuie să-mi leg şiretul, ceea ce pică la fix.

Puradelul, variantă puerilă de Rudolf Valentino, îi urlă Sakuntalei de buzunar ceva de genul: "Ce dreacu', femeie, cu toţi te-ai întins, în frigider nu e nimica de mâncare, de gătit n-ai gătit, gazul e neplătit..." Ea, pe un ton de femeie de patruzeci de ani, nu se lasă neam: "Beţivule, porcule, n-aduci un ban în casă.."

Psihodramă domestică în toată regula.

Corrigenda

Aţi avut dreptate, Vuecencia: nu există contradicţie între Marivaux şi des Esseintes. Există doar cronologie.

Before and after, da capo al fine. Şi tot aşa.

Restul e recuzită, poate chiar butaforie.

Cât despre legătura cu contextul baroc al unui covor oriental: simple repere de timp.

Cârje de sinapse. E drept, foarte personale.

De unde, pesemne, confuzia. Şi amenda onorabilă, que voici.

PS: Bulibăşeala general-primăvăratecă pare să-mi fi sabotat, fără voie, demersul de povestit. Sper să trimet biletul pe diseară.

Amintirile altora - 8

"Habar n-aveam în '45, când l-am născut pe Petrică, ce urgie o să vină peste noi. Bine, venise deja Groza la putere şi socru-meu spunea tot timpul că o să vedem noi ce-i poate pielea lichelei ăsteia şi că o să fie de rău. Voi credeţi că ne păsa de ce spune un om născut în secolul nouăşpe? Aiurea, mergeam în fiecare seară la recepţiile de la misiunile aliate, stăteam până pe la trei-patru dimineaţa. Şi nu ştiu cum, ni se părea că avem toată viaţa-nainte şi că lumea e a noastră. Cu războiul scăpasem ieftin, fiindcă pe G. îl scutisem de mobilizare. În fine, evident că trăsesem nişte sfori, dar aveam bărbatul acasă şi planuri mari de viitor.

Pesemne că ne simţeam şi-n siguranţă, tot făcând naveta între reşedinţe, consulate şi legaţii. Aparent, nu se schimbase nimic, urlau doar ziarele roşii dar cum să iei în serios patru sute şi ceva de zăpăciţi? Ah, de-am fi ştiut!

Însă nimeni nu ne spunea nimic, nici măcar aşa, un apropo, o aluzie, o împunsătură... Nimic, nimic. Numai conversaţie din asta de salon. Nesemnificativ.

Ştii, mă tot întreb de-atuncea, dacă ne-ar fi zis, i-am fi crezut?

Aşa, deci. Eram aşa de sigură că totul o să reintre în normal, că am simţit nevoia să-mi trag a bine. Şi când am ieşit din spital, l-am rugat pe G. să ne-aducă acasă pe Petrică şi pe mine cu trăsura lui socru-meu, pe Calea Victoriei.

O zi splendidă. Ce-o fi fost în capul meu?

Peste cinci ani eram la Mislea şi G. la Canal. Motiv pentru care, să mă iertaţi, dar nu mi-e clar dacă dumnezeu există altundeva decât în capul nostru.

Ce vin e ăsta, că e tare bun! Lacrima lui Ovidiu? Aiurea, mamă, asta e lagrima christi, de unde mania asta de schimbat numele la toate? Iţi spun eu că aşa e, că doar am băut la Ischia în voiaj de nuntă. Că de-atâta am avut şi noi parte."

Cu veioza-n ochi: chestionarul Sophie Calle

Pentru că leapşa de săptămâna trecută a plăcut. Pentru că n-am întrebat pe toată lumea chestii şi am făcut-o special. Pentru că Sophie Calle are într-adevăr o poveste de viaţă mişto, cu care merită să vă pierdeţi cinci minute la cafea.

Astăzi leapşa inchizitorială a dumneaei:


1. Când aţi murit ultima dată ?

La Berezina, presupun.

2. De ce vă mai treziţi dimineaţa ?

De-a naibii.

3. Unde sunt visele din copilărie?

Pe toţi pereţii.

4. Ce vă deosebeşte de ceilalţi?

Un pumn de circumstanţe.

5. Vă lipseşte ceva?

Foarte rar, dar crunt.

6. Chiar oricine poate să fie artist?

Asta ar mai lipsi!

7. De unde veniţi?

Dinspre sud.

8. Credeţi că aveţi o soartă de invidiat?

Probabil că nu.

9. Aţi renunţat la ceva?

La ciocolată, amin!

10. Ce faceţi cu banii?

Praf.

11. Ce sarcină menajeră vă displace cel mai tare?

Spălatul vaselor.

12. Plăcerile prin excelenţă?

Constante, fulgurante şi cu urmări.

13. Ce v-ar plăcea să primiţi de ziua dumneavoastră?

Mediterana la pachet.

14. Citaţi trei artişti pe care nu-i puteţi suferi.

Balthus. Elfriede Jelinek. Karlheinz Stockhausen.

15. Susţineţi vreo cauză?

Toate cauzele pierdute, de regulă.

16. Ce aţi fi în stare să refuzaţi?

Nu mare lucru.

17. Care e partea cea mai fragilă a dumneavoastră?

Ochiul drept.

18. Ce aţi fost capabili să faceţi din dragoste?

Mari tâmpenii jubilatorii.

19. Ce vi se reproşează?

Lenea.

20. La ce e bună arta?

La respirat.

21. Scrieţi-vă epitaful.

Non eram. Fui. Non sum. Neapărat pe o urnă.

22. Cum aţi vrea să vă întoarceţi?

Pe gaura cheii.

Leapşa se dă la: Meri, Mahalagiu, Abd'allah , Coana Vio şi Monica .

Esmeralda şi tabloidul

De-abia descălecată în sala de şedinţe aflu că tot sistemul de wireless a dat ortul popii cam de două săptămâni.

Asta e, desigur, versiunea oficială. În realitate, nu vom şti niciodată cu precizie dacă nemţii ne-au tras preşul de sub picioare din grijă faţă de buget:varianta unu.

Sau din oroare faţă de exuberanţele latine care o împing, de pildă pe sarda cea hlizită să stea pe Yahoo cu băiatul cu marcel cu găurele de-acasă, pe spaniol să stea în permanenţă cu pipa stinsă între degete şi pe franţuzoaică să scrie esemesuri din cinci în cinci minute. Varianta doi, mai plauzibilă, cred.

***

Vreme frumoasă, leneveală de prânz pe la Parcul Léopold. La Zaventem, mi se lipesc de mână şi aterizează în besactea Point de Vue -Images du Monde şi Hola! Recunosc, după vreo cinci ani de abstinenţă. De unde aflu cu probe că Gina Lollobrigida, devenită un fel de matroană resentimentară, i-a dat unei jurnaliste cu geanta în cap în uşa birtului madrilen unde nu mai ştiu exact ce naiba căuta.

Din păcate, mai interesantă decât ştirea e starea pe care ţi-o dă cititul picior peste picior de aşa ceva. Stilul ăla unsuros şi cretinoid îţi omoară instantaneu lirisme, sinapse, referenţiale fiindcă îşi este, de bună seamă, sieşi suficient. Efort minim, anchiloză maximă. Iar din punctul ăsta de vedere, foaia de varză spaniolă n-are egal decât inenarabilul Jours de France.

Încă o chestie: nici măcar pagină de sudoku n-are! La ce bun: neuronul a crăpat pe la pagina doişpe.

Mda. Zice corbul: Nevermore.

Chiar aşa...

În pauzele cam frugale de la şedinţa de ieri şi din bătut coclauri la cumpărături de azi dau peste întrebarea anului, aterizată în cutia de scrisori.

De ce scrii ce scrii?

Tare mi-e frică de un lucru: e imposibil de dat un răspuns la aşa ceva, serios.

Circumstanţe anume potrivite într-o logică numai şi numai a lor ar vrea să scriu sur mesure. Dar nu e chiar aşa. Ne-am plictisi repede, tot zuruind morişca asta de vorbe.

Şi-atunci? Păi cum să vă spun: e cam ca la bungee-jumping.

Dă-i drumul şi-om vedea.

PS: "Colegei de la asociaţia 3" (cine, unde, cum?) am să îi răspund mâine.

Sonatine bureaucratique

Tristeţea incomensurabilă a iarmarocului birocratic. După ce dejeunez frugal la cantină, dau o raită revigorantă la baie, unde dau nas în nas cu două nemţoaice care se spală pe dinţi cu mare seninătate, simultan la cele două cristelniţe şi aproape coordonate în mişcări.

Habar nu am dacă se cuvine să mă pufnească râsul sau să mă apuce disperarea.

***

„Ce faci, domnule? Bine, mă pregătesc să o iau la sănătoasa primăvara viitoare.Cum aşa, ieşi la pensie, deja? Da, gata, ne-am săturat de stat pe la ăştia, ies la pensie şi plecăm să ne deschidem un lodge în Mozambic. La patru sute de kilometri de Victoria Falls. Ah, Mozambic! Eram şi eu pe-acolo, prin nouăzeci, cu o misiune de la Crucea Roşie. Ei, o sunam pe mama la Marsilia şi ea de colo, dragă ce se-aude la tine, că parcă e zgomot, y’a de la friture ou quoi? Nu dragă, am nişte prizonieri în curte, că îi scot ăştia la aer o dată pe zi. Mă-nţelegi, îi lasă să bubuie niţel din tam-tam şi pe urmă îi bagă la răcoare din nou. Şi mama, săraca, vai de mine bieţii oameni! Ei lasă mamă, ce? Se-ntâmplă la noi chestia asta?”

Dialog surprins în fumoarul de la etajul doi de la Justus Lipsius. El, spre cincizeci de ani, figură de doge cărunt, uşor accent lombard de cancelarie, un fel de aer de Bridges of Madison County. Ea, mică, oacheşă, şmecheră.

Nihil novi sub sole.

Zaza ia avionul:"Dear Bride, Say Farewell"

Zeppelina în care mă aflu are, bineînţeles şi ea revista proprie de prostii aviatice, iar pentru aşa ceva numărul de primăvară al Insight Tarom este exemplar. Mai ales când vine vorba de traduceri din română în engleză făcute cu capul în pungă.

Iată, de pildă, un articol despre balerina naţională Alina Cojocaru, care începe cel puţin ambiguu: „Slender, shy and extremely reserved at the press conference, she was about to explode 24 hours later, in all her glory.” În toată splendoarea ei, se-nţelege.

De departe cel mai nedumeritor articol din toată poliloghia scoasă pe bani grei de la buget este cel care dă titlu, viaţă şi destin postului de astăzi. Aquiu şi cu mine ne-am declarat absolut neputincioase să concepem vreodată aşa o chestie măreaţă. Prin urmare, focus pe o temă de maxim angajament, veche de când lumea: nunta la români sau Ia-ţi, mireasă ziua bună.

Încă de la prima litră de semne ne dăm seama că autoarei i s-au iertat toate păcatele, de va fi comis vreodată aşa ceva. Compunerea liberă pur-sânge începe gureş şi promiţător, în stilul năuc de ştiri televizuale care vorbesc discuţii şi enumeră a sfârşit de lume: „Căsătoria trece prin câteva momente speciale: peţitul, strigările, chemarea la nuntă, ruperea turtei, masa miresei, jocul zestrei, aducerea miresei, iertăciunea, cununia, masa mare, închinatul, îmbroboditul miresei şi ...calea primară.”

Deja versiunea română e ambiguă şi deja mă zgârâie pe retină epitetul ăsta de gore-tex: „special”, neapărat cu grimasa pofticioasă a Andreei Esca. Totuşi tufa de Veneţia autohtonă e mic copil pe lângă varianta angleză: „The traditional wedding ritual comprises several sequences: the asking-in-marriage, the callings to the wedding, the splitting of the unleavened bread, the bride’s meal, the dowry dance, the bringing of the bride (?), the parents’ forgiveness, the religious service, the Big Dinner (aka Marea Crăpelniţă), the dinner, the (aicea traducătoarea suferă chinuri groaznice) moment when the bride wraps up her head with a scarf (indubitabil, Ferragamo) and... (nervii au cedat, repet, nervii au cedat!) the primary path.”

Nimic nu va mai fi la fel, de-acum încolo. Cu minţile complet îmbrobodite e şi cetitorul suficient de plictisit sau de inconştient să citească în paralel toată tărăşenia. Risky business.

Ia să vedem. „Părinţii băiatului trimeteau un om mai hâtru” devine la f*u-i norocul că tot nu citeşte nici dracu ghem, un admirabil altceva englez: „a trustful person of the groom’s part”. Bine măcar că suntem cinstiţi şi ne ţinem de un program: „The party however does not mean eating a lot but rather drinking and dancing.”

Aproape ne pocneşte mila duioasă când mai citim din carte, cu răbdare, tâmpenia que voici: „În dimineaţa nunţii, ginerele şi prietenii săi împodobesc brazii cu diferite obiecte, fructe şi chifle.” Situaţia e atât de disperată, încât aflăm şi ce haleşte tălmaciul: „including fruits and bake rolls.” Că mariajul la români şade sub semnul chiflei, ştiam. Că aşa un secret de stat e dezvăluit cu atâta neglijenţă e, mă tem, cu totul altceva.

Al chiflei şi pişcotului epifanic: „nowadays, the bread has been replaced with cookies, but the symbolic essence is the same.”

În fine, cetitorul fiind considerat niţel retardo, iar Românica fiind o ţară tare tare tristă, bairamul se sparge pe acest mesaj plin de speranţă: „Naşii erau conduşi acasă, iar ceilalţi nuntaşi se amuzau bând rachiu roşu.”

În traducere cu neuronul căpiat : „then the guests would start drinking red tzuica.”

S-a’nţeles, nene?

Rutină

Şi uite iar o să stau să scriu poveşti la şedinţe, că tot am nişte restanţe de-mi crapă obrazul de ruşine!

Cu un amendament logistic: de data asta n-am nici ce lăuda, nici ce forfeca hotelier. În oraşul ăla ameţit e nu ştiu ce congres de microbiologi şi ciuciu loc la han.

Aşa se face că, cel puţin teoretic, Aquiu şi cu mine suntem pe drumuri. Teoretic numai: cititoarea mea preferată are inimă largă şi salon mare.

Amintirile altora - 7

"Cel mai bogat om din oraş nu era Tăticu, săracul, că pe noi criza din 29 ne-a cam pus pe butuci. Păi ia gândeşte-te, nu mai aveau oamenii ce să muncească, crezi că se mai înghesuia cineva la stofe englezeşti?

Şi-apoi facultatea lui Ionel costa o groază, mai era şi Gogu Florescu pe care îl ţineam toţi la Charlottenburg, că biata maică-sa nu putea să se descurce de una singură. Eh, ce băiat văru-meu ăsta, un prost, a venit în 46 înapoi şi l-a mâncat Aiudul!

Una peste alta, nu ne puneam noi cu de-alde Andreadis, de vindeau grâne peste tot, până hăt la Călăraşi şi la Brăila. Erau putred de bogaţi şi încă o dată pe-atâta de mână spartă. Eforia Spitalelor Civile, Straja Ţării, Epitropia şi Şcoala de Băieţi, la toate alea dădeau fără să se uite.

Prin 45, când a-nceput să se-mpută treaba, Andreadis le-a făcut vânt alor lui la Atena. Uite domnule că n-am să înţeleg niciodată de ce dumnezeu a rămas singur în oraş. Poate credea că se linişteşte situaţia? Zău dacă îmi dau seama...

În fine, la un moment dat a dispărut complet, nu l-a mai văzut nimeni de azi pe mâine. Crezusem că i-a venit mintea la cap şi a reuşit să fugă, că doar avea bani, nu era o problemă. Ei şi uite că lumea a început să mârâie pe la colţuri că l-ar fi ridicat Securitatea ca pe un sac de cartofi într-o noapte. După vreo trei luni am aflat, bine lumea vorbea toate prostiile, că l-ar fi denunţat Căpităneasca. Fiindcă Andreadis îngropase o tingire cu cocoşei în curte, sub cuşca de la câine.

Ce, crezi că s-a mai întors vreodată? Dumnezeu ştie pe unde-i putrezesc oasele, săracul de el, că se zvonea că numai în cap i-au dat ăia la beci. Şi că n-a vrut să recunoască nimic, normal. Ce, eu aş fi vorbit?

Dar nu e mai puţin adevărat că ani de zile lumea tot spunea că în curte la ei se vedeau flăcări verzii în nopţile cu lună plină. Dar ştii că lumea asta e tare proastă şi le crede pe toate.

În fine, nici nu ştiu de ce mă tot întrebi de chestiile astea, că ai noştri au plecat din oraş curând după toate astea. Bine măcar că Tăticu n-a mai apucat vremurile alea îngrozitoare, mai murea o dată!

Mă tot pisezi că de ce nu vreau să mă mai duc o dată acolo, că nu e aşa departe, că mă duci tu cu maşina. Păi la ce să mă mai duc, că strada nu mai e, casa nu mai e, şcoala nu mai e. Ce, eu mă mai descurc printre blocuri, doamne iartă-mă!

Să-mi fac sânge rău, asta vrei?"