A câta oară punea piciorul în Portugalia, de care-l legau atâtea lucruri, poate chiar unele dintre primele amintiri conştiente? Inutil şi complicat să mai numere. Într-o existenţă suveran asumată de capricii, delectări şi inconsecvenţe diverse, ţara asta ascunsă şi aparent ternă era una din constantele inexplicabile.
Ah câtă lume nu trecuse, la Paris şi pe aiurea, peste sau pe lângă subiect, cu un zâmbet mai mult sau mai puţin încurcat. În fond, ce ştiau francezii ăştia despre paradoxul unei naţii căpoase de navigatori şi ţărani, capabilă de infinite nuanţe şi de subtile permutări?
Pentru cucoanele întotdeauna grăbite să prindă primele defilări de modă de la
Castel, Portugalia avea cu siguranţă aparenţa mustăcioasă şi răstită a jupânesei, a cameristei, a bonei sau a menajerei. Iar dacă în fumoarele după care nu se omora defel -prea îmbâcsite şi în general pline de stampe de duzină şi de lambriuri noi- coniacul nu era răsuflat şi trabucurile îşi făceau treaba digestivă cum se cuvine, apăreau aproape mecanic bancurile mai mult decât îndoielnice.
Cam la aşa ceva trebuie că se gândea Pantazi în timp ce taxiul se înţepenise într-un buşon de pe Podul
25 de Abril, evident fost Salazar, evident pastişă justificativă de
Golden Gate. Noroc că Portela era tare aproape de oraş: de-abia vreo două leghe, după vechea socoteală franţuzească dinainte de Colbert.
Şi ca de obicei, totul era mai complicat decât părea. Socotise îndelung unde să tragă de data asta. Luase, pentru orice eventualitate, legătura de chei din
Rua das Janelas Verdes. Însă perspectiva unor aventuri neprevăzute şi farmecul lenevelii pe îndelete cu o carte în mână, neapărat pe una din terasele din Alfama, fuseseră fără îndoială mai convingătoare. De data asta.
Mustăcind aproape fericit, de parcă chiulea de la nişte cursuri plictisitoare de fonetică, dădu adresa:
Rua dos Bacalhoeiros. Fix vizavi de
Casa dos Bicos.
Ma planque favorite: parfum de jacaranda primăvara, rufe la uscat şi ghicitoare în cafea din două în două străzi, tot timpul anului. Mahala căpietoare şi asta!
Pe
Le Tasse se citea
en détail. Zaza înţepenise cu
Patul lui Procust în mână de câteva ore bune, străduindu-se din răsputeri să nu se foiască sau să ofteze prea tare.
Abd'allah asuda pe unul din zecile de alfabetare pravoslavnice apărute ca ciupercile după ploaie în ultimele şase luni. De unde naiba să scoată cele zece mii de semne de conspect până mâine după-amiază?
Sadic, Tralea prăjea gogoşi. Mirosea a vanilie.
Berlineze, bre, berlineze vă fac azi la desert! Două spasme gemene îi făcură să pufnească în râs ca proştii: înghiţiseră în sec în aceeaşi secundă. În cărţile de pe şezlong, Fred Vasilescu se plictisea absolut sfâşâietor. La Abd'allah era şi mai alarmant: autorul se pierduse într-un raţionament care dădea şi restul, la centimă.
-
Povesteşte-mi despre Pantazi, zise Abd'allah într-o doară.
Trebuia să mă aştept şi la chestia asta. Cu toate că Abd'allah lăsase întrebarea deschisă şi probabil că nu aştepta
la chanson de geste. Nici n-avea de gând. Nici nu se cădea.
-
Anume? Aproape i se oprise respiraţia. Îşi umezi buzele bine de tot.
-
Cine e tipul ăsta?
Kant vs. Heidegger.
Das Ding an sich oder das Ding für mich? Întrebarea n-avea absolut nimic interpretabil, dacă stătea bine să se gândească. Tonul era egal, fratern, îmbietor la taclale. Nicio urmă de făţărnicie, fără surprize: Zaza ştia preabine că Abd'allah era incapabil de aşa ceva.
Dilema n-avea rost. Îi făcu vânt aşa cum goneşti o muscă nepoftită.
-
Cine e tipul ăsta...
Iar avea zece ani şi iar o scosese Dumitrescu la tablă, să-i spună pe de rost toate capitalele africane.
Capitala Angolei este...
- Foarte bine. Am să-ţi spun adevărul.
- Nu insist. Nu trebuie neapărat. Îngrozit, Abd'allah se gândi că făcuse o gafă. Neajunsul era că, în zăpăceala generală a oricărei destăinuiri anticipate, nu găsea subiect de dres.
Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. O dată, de două ori, de trei ori. De enşpe ori, dacă trebuie.
La curiosité est un vilain défaut.
Pe şezlongul de vizavi, Zaza tăcea departe.
Coborând dinspre Alfama, dădeai nas în nas cu zarva de contrabandă şi alba-neagra din
Praça do Comércio. Şi cu toate că distanţa era destul de mare, se trezi relativ repede pe
Avenida da India şi pe urmă pe
Marginal, spre
Doca de Bom Sucesso. Căuta o chestie fermecătoare, cu nume cumplit:
Oficina do Segredo. Numai acolo erau adevăratele, irepetabilele
pastéis de nata.
Găsi lacătul pus pe uşă şi un bilet din care află că toată echipa de patiseri plecase în schimb de experienţă la Dresda. Un motiv în plus să-i dispreţuiască rece pe nemţi, cărora nu le recunoştea decât vreo trei merite: Baden-Baden, Nietzsche şi Îngerul Albastru.
Ei, pesemne că aicea se termină tribulaţia mea. Mâine după-amiază iau avionul spre Veneţia şi îi spun Mariei della Contraria că n-am putut să-i aduc safteaua. Oricum, nu se poate spune că n-am încercat.
Să nu se înşele cetitorul: emoţiile lui Pantazi sunt, de regulă, albe.
Hotărî să se-ntoarcă spre Comercio. Tare ar mai fi dat pe gât o
bica la
Tavares! Dar până s-ajungă, o plimbare prin brocartul amurgului care se lăsa era o necesitate absolută.
Prin dreptul statuii lui dom José se pomeni strigat cu toate numele de letopiseţ, cu o insistenţă atât de imperativă, că părea arţăgoasă. Nu se mai desluşea nimic ca lumea:
neblina îşi făcea tura de seară.
Mais qu'est-ce que c'est que... Ei bine, până şi imperialul şi flegmaticul Pantazi simţi nevoia absolut plebeiană să se frece la ochi.
Forma aproape pitică, înfăşurată absurd într-o mantilă cam zdrenţuită era cea a unui
cherubino fără gât, bălai şi creţ. Ai fi jurat că e vreunul din octavonii care mişunau mai peste tot, cale bătută până la
Rossio, gata oricând să-ţi arate rapid calea pierzaniei la muieri sau la jocuri de soartă.
Aiurea.
Ce n'est pas Dieu possible...
Dom Sebastião?
Aparent în carne şi oase. Jelit consecvent de tot regatul, pe care-l adusese fără să vrea la disperare şi umilinţa jugului spaniolesc, după ce dispăruse inexplicabil pe undeva pe lângă Tanger,
aşteptat iraţional sute de ani mai ceva decât Mesia, pretext pentru cele mai vibrante versuri ale lui Pessoa,
dom Sebastião părea că se-ndeletniceşte mai degrabă cu spălat parbrize de Jaguar, în zilele noastre.
Din trei tumbe elastice, năluca se apropie de Pantazi şi, fără să scoată o vorbă, îi întinse ceva ce semăna cu o cutie lunguiaţă, legată marinăreşte cu sfoară.
Zarva de la
Tavares îl mai linişti întrucâtva. Încet, cu mare băgare de seamă, de teamă să nu se facă bucăţi, înşiră pe masă pachetul cel misterios. Nodul cedă greu: fu nevoie de experienţa îndelungată de
yachtman ca să nu recurgă la briceagul care ar fi putut strica ce era înăuntru.
Sub corsetul mototolit şi vizibil rupt din ediţia de dimineaţă a lui
Diário de Notícias lucea stins un splendid
étui de fildeş mozarab.
Înăuntru, trei prăjiturele. Perfecte, neobrăzate şi inaccesibile. Trei infante ce l-ar fi corupt şi pe Torquemada. Fără probleme.
***
- Ehrm, îşi drese Zaza glasul, după vreo trei secole şi ceva.
Am găsit formula. Das Ding an sich = das Ding für mich. Complicată treabă.
Mda. Să recapitulăm:
- Ei bine, stimabile, Pantazi este o janelă manuelină.
- O ce?
- Ah, pardon, am uitat, heh. O fereastră manuelină.
- Ca aia de la Tomar?
- Exact.
Puteţi fi siguri că elipsa era absolut sinceră.
Spoiler: Întors la Veneţia, Pantazi se grăbeşte înspre sestiere Canareggio, unde între timp s-a plătit şi gazul. Constanţa înseamnă în principal cafea la geamie, iar Le Tasse îşi continuă imperturbabil drumul spre Bizanţ.
Ori de câte ori o văd în mijlocul intersecţiei de la Romană, la orele cele mai căpiate şi de regulă când rămân fără tutun în casă, prin urmare la capătul lungilor mele plimbări jubilatorii cu maşina, mi se face brusc sufletul mic de tot.
