Meserie, te halesc
Geoană are blog.
Blogul lui Geoană e ca Geoană.
PS fără legătură: Să mai adaug câte ceva la muzici, dacă tot am timp şi v-a picat bine.
30 aprilie 2007
Blogul lui Geoană e ca Geoană.
PS fără legătură: Să mai adaug câte ceva la muzici, dacă tot am timp şi v-a picat bine.
Coming soon...
Chestia asta circulă pe net de vreo două zile, cu o legendă mortală:
"Bientôt dans toutes les mairies".
Asta dacă Pantazi are dreptate, encore une fois.
"Bientôt dans toutes les mairies".
Asta dacă Pantazi are dreptate, encore une fois.
Building ze dream
Când Nicolas S. bate cu furculiţa în pocale la banchetul republican toată poiata face linişte groasă: vorbeşte Şefu'!Tout devient possible, comme qui dirait. Inclusiv sabotajul cu bună ştiinţă al prestaţiei oratorice.
Nefăcuta, de la France 2. Chestie care l-a costat pe tălmaci pâinea.
Ce bine că au crăpat Porfirogeneţii. Pentru ceva echivalent, în Bizanţ i-ar fi tăiat limba.
Tărăşenia sordidă, pe îndelete, aici.
Una pe zi #15: Ubu, King of the Feathers
Penele lui Hiawatha şi ale duduilor de la Moulin Rouge vin tot de la organismul dubios care se numeşte Prodexport, care trimete fără probleme peste mări şi ţări suc de coacăze şi zamă de mercur.
Reclama zice aşa:
"Rumanian feathers are sought for in all markets. Rumania supplies all sorts of feathers in all qualities. Rumanian feathers are greatly appreciated for their high percentage of down. Rumania is the most important European producer of coloured goose and duck feathers."
On vous aurait donc menti, Messer, cu anatideele alea?
Una pe zi #14: Reclame
Gramophone plates and musical scores, se laudă reclama de pe vremea lui Dej.Din Rumania, scoasă la o fantomatică Foreign Languages Publishing House în 1959. Mină de aur de halucinante, nu alta.
Zece lei la colţ, la ţiganul cu albeaţă pe ochi care mi le aduce pe comandă de la talciocul din Pantelimon.
Mai avem. Chiar şi sur mesure.
Recviem pentru un dandy
Motto:"- Ei, acuma recunoaşte, eşti un dandy!
-Am fost."
(dintr-o conversaţie cu C.)
S-a-nsurat sâmbătă. Mai exact ar fi să spunem aşa: s-a măritat.
Prea tânăr ca să fie băgat în seama badinajului părinţilor noştri şi să i se împrumute Salut les copains pe sub mână şi nici îndeajuns de bătrân ca verişorimea venită pe lume cam din doi în doi ani să-i spuie credibil "unchiule", C. -despre care am mai povestit aici- e un fel de struţocămilă binecrescută, cu umori egale şi educaţie englezească.
Grija calculată a doamnelor T., mamă şi fiică, au făcut din C. un fel de sportsman lipsit de spleen ce nu dispreţuieşte virtuţile caietului de cheltuieli, are acribii recuperatorii -şi deci multe rente-, se pricepe decent la conversaţie cu un ceai sub nas şi la urbanism, fiindcă asta îi este legitimaţie de respectabilitate. O lene incomensurabilă la trezirea de dimineaţă îl face pe C. să proiecteze ansambluri rezidenţiale numai atunci când îşi aduce aminte. Adică din an în Paşti.
C. are cea mai impresionantă colecţie de Vaillant şi de Pif din toţi Bucureştii, pe care nu ne-o dădea nicidecum pe mână. C. este incolabil la jazzul anilor patruzeci şi la Corto Maltese. C. face parapantă în Muntenegru şi fotografiază grădini englezeşti de când a prins o bursă la Oxford acum trei mii de ani, adică imediat după Revoluţie. C. dă petreceri cu temă care durează până la primul metrou, unde se fumează şi se bea mult şi se bârfesc templierii. Ca să intre la Mincu, C. a făcut meditaţii cu cine trebuie, care au costat-o pe doamna T. un Gallé fumuriu cumpărat la centimetru patrat de un student din Cipru care acum ţine cabinet dentar prin Dorobanţi. C. are colecţie de Meissenuri, pe care le dispreţuieşte numindu-le amabil "cretinele".
Ar cam trebui să puneţi paragraful ăsta la imperfect: în decor a apărut A., cobreslaşă cu parohia în decoraţiuni interioare.
Şi asta pentru că într-o bună zi, C. s-a trezit absolut singur acasă. Neplăcut: cine îi mai calcă fracul pentru cursul de dans de societate? Constatând că îi lipsesc indimenticabilele oatmeal cookies ale maică-sii, C. şi-a luat viaţa în mâini.
Fată de Dristor, A. a devenit subiect acum doi ani, stând pe jumătate de jilţ toscan şi mârâind anapoda pretinse mondenităţi. Un an mai târziu, o veioză absolut hidoasă de la fabricantul de chibrite suedeze crescuse ca o pecingine drept în faţa comodei Riesener. Iar A. stătea aşezată domestic pe toată canapeaua şi pontifia a cucută: "Ah, Roma e atât de overrated!" Semn foarte rău, mai ales că în bucătărie, printre ceasloavele lui Madame de Saint-Ange, A. lăsase la derută material didactic lămuritor: "Cel mai simpatic ghid de sarcină". De exemplu.
Mama lui A. venită alla riscossa, nu pierde vremea ca fie-sa cu defăimarea celor şapte coline care nu sunt good enough. Ia referinţe, tot la bucătărie, unde desfrânaţii la tutun sunt toleraţi, după o scurtă discuţie despre umezeala de Crăciun:
"- Aş vrea să ştiu şi eu în ce fel de familie pune piciorul fata mea."
Nu m-am abţinut:
"- Într-una cu dosar prost, stimată doamnă!"
Rudele joviale care cântă din Anton Pann nu sunt întotdeauna ce par.
Pe drumul spre casă, mi-am dat seama că l-am pierdut cu toţii pe C., bonzul vesel rupt din swinging London. Mi s-a spus că aiurez.
Ei bine, nu. Un bristol cu poze sepia ne-a lămurit de tot, acum vreo lună şi ceva.
La Sfat, C. a "uitat" să lase bacşiş ţiganului cu acordeon şi cu Stetson. Iar A. şi-a permis relaxat să fie sinceră, printre paharele de plastic cu şampanie Angelli -care ar fi omorât-o cu zile de ruşine pe soacră-sa, mais c'est déjà fait- răspunzând unui moş cenuşiu de la ea de la bloc, care o întreba cum îi e în ziua zet:
"Am reuşit!"
Nu, românescul nu e suficient de expresiv. De-ar fi ştiut spanioleşte, A. s-ar fi împăunat şi mai tare: "lo logró".
Iar orice comentariu de la biserică e de prisos, cu slujbă lungă şi baraj de babe pomanagioaice la intrare care făceau orice escapadă la ţigare iluzorie.
A. nu a aruncat buchetul, în ciuda liotei de muieri disperate care aşteptau cu mari speranţe. Zice că vrea să-l ţie, "să-i fie de drag".
Ca Madame Thénardier, în camera cu mobilă de mahon de la Montfermeil.
29 aprilie 2007
Tribulaţia de sâmbătă, şaptesprezece: Sarailiile lui Piri Reis
Motto:"En entrant cet étranger salue les souverains d'une proskynèse en tombant à terre, et aussitôt les orgues jouent. Ensuite, il s'avance et s'arrête à une certaine distance du trône et aussitôt les orgues cessent. Et tandis que le logothète du Dromos lui pose les questions habituelles, les lions se mettent à chanter harmonieusement, et les bêtes du trône se dressent sur leur socle. Pendant que la cérémonie se déroule ainsi, les cadeaux de l'étranger sont apportés par le protonotaire du Dromos. Peu après, les orgues cessent à nouveau, les lions se tiennent tranquilles, les oiseaux cessent de chanter et les bêtes reprennent leur position assise. Alors, à la fin de la présentation des cadeaux, l'étranger, sur les indications du logothète, fait la proskynèse et sort. Pendant qu'il fait mouvement pour sortir, les orgues jouent, les lions et les oiseaux se font entendre chacun à leur façon, et toutes les bêtes se dressent sur leur socle."
(Constantini Porphyrogeniti imperatoris De cerimoniis aulae byzantinae , II 15)
"Ce e asta, Zaza?" întrebă Abd'allah, cu ceaşca de Earl Grey uşor nedumerită în mâna dreaptă.
"Un mister, mi se pare evident. Nu aşa începe? Fii atent: ma il mio mistero è chiuso in me", zise alene desfăcând silabele cu mare poftă.
"Ah şi tu nu mai poţi de nu-ştiu-ce acuma, aşa e?" Frunza de bristol scrisă cu tuş nervos de China tremura frivol pe măsuţa de cafea de pe terasă.
"Mă priveşte."
"Amin. Dar eu ştiu de la cine e."
"Secretul lui Polichinelle, zău dragă."
Abd'allah tăcu greu. Situaţia mă depăşeşte: Zaza primeşte flori şi un bilet care ar arunca în aer şi Pentagonul şi stă de parcă are în audienţă tălmacii veneţieni pe vremea Porfirogenetului. De obicei, aveam parte de spovedanii la cafea, iar acuma uite cum tace semeţ. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine...
Hai că ăsta n-a fost niciodată expert în taine de gineceu. Să-l fi ofuscat cu ceva, totuşi?
"Ai grijă cu ceaiul ăla, te rog."
Prea târziu. Trei picături de ploaie de iasomie picaseră cu tupeu chiar pe mistero.
"Oh! Ia stai niţel: asta nu e o hartă?"
Săracul de el, l-a luat Bizanţul de cap şi pe ăsta. Şi mi-a pătat răvaşul. Un scandal.
O mare descoperire: dedesubtul epigramei, Pantazi desenase cu destulă migală harta exactă a Perei, însemnând cu un x ca în orişice ecuaţie, intrarea în Çiçek Pasaji.
"Parcă era vorba să mergem la Αγια Σοφια ?"
"Mâine dimineaţă. Avem treabă pe la Beyoğlu."
"Adică Pera."
"Beyoğlu. Bizanţul meu e ăla de după apocalipse."
"Am înţeles."
Aiurea. Nu înţelesese nimic. Dar puteai să te opui? Şi dacă Pantazi era după colţ?
***
Am vrea să putem scrie aici cam aşa: "în curtea cu zorele din Ghetto Nuovo era mare harababură". Dar ca multe lucruri care au legătură cu Domnia Sa, plecarea la drum lung era o mare fericire calmă şi îndelung calculată.
În ciuda reputaţiei pe jumătate achiesate, cartierul general al dihaniei nu era în bătătura Serenissimei, ci într-o metropolă provincială diacronică, încă buimăcită de atâta Ev Mediu şi soare cu dinţi. Prin urmare, Pantazi nu vedea niciun motiv pentru care să-şi strice reputaţia de senior al voiajului lejer. Maria della Contraria avea să se ocupe de detaliile supărătoare de intendenţă, ca şi până acum. Iar cuferele absolut necesare aveau să se umple cu siguranţă de zeci de circumstanţe adunate de pe drum.
Trebuia totuşi să recunoască un lucru destul de neplăcut: nu-i ardea absolut deloc să se îndrepte spre miazănoapte, aşa cum îl sfătuise aproape în cheie de somaţie Maxenţiu.
Unele chestii nu trebuiau, însă zgândărite. Numai unele.
Apropo: o fi ajuns snopul ăla de iasomie?
"Păi puteam să rămânem bine-mersi la Villacrosse, tot aia era."
"Mda, dar nu. E o chestie cu Pantazi şi pasajele."
Oftă.
"Omul ăsta e plin de nuanţe."
Se uitară unul la altul absolut căpiaţi de soarele care se prelingea indolent prin acoperişul de sticlă. Aşteptau o epifanie, ceva. Însă în jur zăngăneau tablalele cu cafele la nisip ale cafenelelor evropeneşti.
Şi brusc se pomeniră în cor:
"Tu crezi că e pe undeva, pe-aicea?"
"Da."
"Nu."
"Nu? Păi harta...şi restul?"
"Ar fi prea simplu. Nu şi-ar ierta niciodată aşa o greşeală."
"Cam subţire."
"Aş! Ia uită-te niţel mai bine: vezi tu vreo florărie în jur, că tot se cheamă Çiçek ?"
"Deloc. Bizar, nu?"
"Îţi spun eu: Pantazi ne încearcă."
Grozave sarailii erau în Çiçek! Pasajul Florilor nu era numai pinten de Paris înfipt cu mari speranţe civilizatoare în coasta Levantului, ci şi un templu al cafelei şi tablalelor ce se însoţesc cu ea. Sarailiile lui Piri Reis, bineînţeles.
Fluierară un taxi. Repede, că se închide. Să mai venim şi mâine.
***
În ciuda reputaţiei pe jumătate achiesate, cartierul general al dihaniei nu era în bătătura Serenissimei, ci într-o metropolă provincială diacronică, încă buimăcită de atâta Ev Mediu şi soare cu dinţi. Prin urmare, Pantazi nu vedea niciun motiv pentru care să-şi strice reputaţia de senior al voiajului lejer. Maria della Contraria avea să se ocupe de detaliile supărătoare de intendenţă, ca şi până acum. Iar cuferele absolut necesare aveau să se umple cu siguranţă de zeci de circumstanţe adunate de pe drum.
Trebuia totuşi să recunoască un lucru destul de neplăcut: nu-i ardea absolut deloc să se îndrepte spre miazănoapte, aşa cum îl sfătuise aproape în cheie de somaţie Maxenţiu.
Unele chestii nu trebuiau, însă zgândărite. Numai unele.
Apropo: o fi ajuns snopul ăla de iasomie?
***
"Nici prin cap nu mi-ar fi dat să-ncep Bizanţul la Çiçek, " recunoscu exclamativ Zaza."Păi puteam să rămânem bine-mersi la Villacrosse, tot aia era."
"Mda, dar nu. E o chestie cu Pantazi şi pasajele."
Oftă.
"Omul ăsta e plin de nuanţe."
Se uitară unul la altul absolut căpiaţi de soarele care se prelingea indolent prin acoperişul de sticlă. Aşteptau o epifanie, ceva. Însă în jur zăngăneau tablalele cu cafele la nisip ale cafenelelor evropeneşti.
Şi brusc se pomeniră în cor:
"Tu crezi că e pe undeva, pe-aicea?"
"Da."
"Nu."
"Nu? Păi harta...şi restul?"
"Ar fi prea simplu. Nu şi-ar ierta niciodată aşa o greşeală."
"Cam subţire."
"Aş! Ia uită-te niţel mai bine: vezi tu vreo florărie în jur, că tot se cheamă Çiçek ?"
"Deloc. Bizar, nu?"
"Îţi spun eu: Pantazi ne încearcă."
Grozave sarailii erau în Çiçek! Pasajul Florilor nu era numai pinten de Paris înfipt cu mari speranţe civilizatoare în coasta Levantului, ci şi un templu al cafelei şi tablalelor ce se însoţesc cu ea. Sarailiile lui Piri Reis, bineînţeles.
Fluierară un taxi. Repede, că se închide. Să mai venim şi mâine.
***
Il Gallo Nero era gata de plecare, undeva spre capătul lui sestiere Dorsoduro. Cu atenţie sceptică la superstiţii explicabile, Pantazi evită să treacă între cele două coloane patronale ca orice turist inconştient.
Amurgul văpsea în stacojiu aprins lancea Recrutului călare pe un crocodil absurd. Multe lucruri erau, la Veneţia, deturnări dubioase de prăzi militare, adunate lacom şi răbdător. Simţul exhibiţionist al locului nu le ţinuse încuiate în vreun chiostro ca aiurea, ci le lăsase la vedere, aproape în gura mare, nu ştiu cum.
E totuşi de mirare cum aşa o lume mercantilă şi lipsită de imaginaţie poate să nască lucruri din astea fără de care se trăieşte inutil. Dar secretul e în îngrămădeală. Dacă stau să mă gândesc, luate separat nu sunt grozave. Bine, dar asta spunea şi Ruskin. Într-o zi proastă, enfin.
Fără mare ceremonie, fără să piardă vremea, ridicară ancora. Pantalone se descurcase perfect. Echipajul nici nu se auzea. Un confort suplimentar.
Şi tocmai pe când dădea peste cap rămăşiţele unui toast cu Moët Rosé, ca să le meargă bine, Pantazi realiză că-şi uitase bastonul cu măciulie de camee romană în tiparniţa din Ghetto Nuovo.
"- Pantalone, ţine drumul spre Valletta, îmi trebuie neapărat ceva de-acolo!"
În faţa Fortunei care se tot învârtea în jurul bogăţiilor lumii acesteia, Il Gallo Nero coti elegant spre sud-vest.
Maria della Contraria oftă: cu Pantazi lucrurile nu erau niciodată simple.
Amurgul văpsea în stacojiu aprins lancea Recrutului călare pe un crocodil absurd. Multe lucruri erau, la Veneţia, deturnări dubioase de prăzi militare, adunate lacom şi răbdător. Simţul exhibiţionist al locului nu le ţinuse încuiate în vreun chiostro ca aiurea, ci le lăsase la vedere, aproape în gura mare, nu ştiu cum.
E totuşi de mirare cum aşa o lume mercantilă şi lipsită de imaginaţie poate să nască lucruri din astea fără de care se trăieşte inutil. Dar secretul e în îngrămădeală. Dacă stau să mă gândesc, luate separat nu sunt grozave. Bine, dar asta spunea şi Ruskin. Într-o zi proastă, enfin.
Fără mare ceremonie, fără să piardă vremea, ridicară ancora. Pantalone se descurcase perfect. Echipajul nici nu se auzea. Un confort suplimentar.
Şi tocmai pe când dădea peste cap rămăşiţele unui toast cu Moët Rosé, ca să le meargă bine, Pantazi realiză că-şi uitase bastonul cu măciulie de camee romană în tiparniţa din Ghetto Nuovo.
"- Pantalone, ţine drumul spre Valletta, îmi trebuie neapărat ceva de-acolo!"
În faţa Fortunei care se tot învârtea în jurul bogăţiilor lumii acesteia, Il Gallo Nero coti elegant spre sud-vest.
Maria della Contraria oftă: cu Pantazi lucrurile nu erau niciodată simple.
***
Ajunseră pe la Topkapî Sarayi pe înserate. Loc de complot decadent şi de intrigă iscusită, cu grădini opulente şi dantelării complicate în piatră, sidef şi lemn. Probabil că timpul nu le ajungea cum se cuvine.
Ca să nu-şi piardă minţile de tot, intrară în sala cu odoare unde se înghesuiau ultimii vizitatori.
Lui Abd'allah îi făcu rău să vadă mâna Botezătorului încuiată anonim într-o vitrină. Ce nu îndrăznise prăpădul osmanlâu, făcea firesc şi instituţional moştenirea fragilă a Junilor Turci.
Dar Zaza observă ceva interesant. Degetul uscat arăta prin aer fix Veneţia din harta lui Piri Reis, uimirea care dormise zeci de ani sub un maldăr de moloz din harem şi şedea acum atârnată în copie pe celălalt perete.
Numai turiştii credeau că se holbează la original.
Ajunseră pe la Topkapî Sarayi pe înserate. Loc de complot decadent şi de intrigă iscusită, cu grădini opulente şi dantelării complicate în piatră, sidef şi lemn. Probabil că timpul nu le ajungea cum se cuvine.
Ca să nu-şi piardă minţile de tot, intrară în sala cu odoare unde se înghesuiau ultimii vizitatori.
Lui Abd'allah îi făcu rău să vadă mâna Botezătorului încuiată anonim într-o vitrină. Ce nu îndrăznise prăpădul osmanlâu, făcea firesc şi instituţional moştenirea fragilă a Junilor Turci.
Dar Zaza observă ceva interesant. Degetul uscat arăta prin aer fix Veneţia din harta lui Piri Reis, uimirea care dormise zeci de ani sub un maldăr de moloz din harem şi şedea acum atârnată în copie pe celălalt perete.
Numai turiştii credeau că se holbează la original.
***
La Széchenyi Fürdő era hărmălaie de nedescris. Aburi, paşi care lipăie nepăsător pe mozaic şi turbane din prosop. Pinten turcesc de data asta, în coasta Europei Centrale care altfel ar fi tare plicticoasă: seamănă cu o succesiune de gări.
"Turn alb la b7. Şah!"
" Îngrozitor! Aşa repede?"
"Stăm de trei ore, mon amiral, oare unde vă e mintea?"
"Mă gândeam că trebuie să pun odată şi odată mâna pe pramatia aia de Pantalone. Când am dus degetul ăla la expertiză mi-au spus că e un gunoi fără importanţă de la KFC. Ia stai un pic: cum ai zis? Turn alb la B7?"
"Intocmai."
"Ach, va trebui plecat înspre Istambul. Te rog, nu începe cum ai obiceiul: să nu cumva să pui întrebări tâmpite!"
La Széchenyi Fürdő în copaie, un monoclu fumuriu sticlea satisfăcut. Vai de sufletul tău Pantalone, ai să dai seamă!
Spoiler: Odată cu plecarea lui Pantazi, avem şi primele emoţii marinăreşti. La Budapesta se coace un complot pripit: amiralului îi lipseşte jumătate de sinapsă. Iar la Istanbul e vreme neştiutoare de rele: în fine, are să i se facă hatârul lui Abd'allah.
La Széchenyi Fürdő era hărmălaie de nedescris. Aburi, paşi care lipăie nepăsător pe mozaic şi turbane din prosop. Pinten turcesc de data asta, în coasta Europei Centrale care altfel ar fi tare plicticoasă: seamănă cu o succesiune de gări.
"Turn alb la b7. Şah!"
" Îngrozitor! Aşa repede?"
"Stăm de trei ore, mon amiral, oare unde vă e mintea?"
"Mă gândeam că trebuie să pun odată şi odată mâna pe pramatia aia de Pantalone. Când am dus degetul ăla la expertiză mi-au spus că e un gunoi fără importanţă de la KFC. Ia stai un pic: cum ai zis? Turn alb la B7?"
"Intocmai."
"Ach, va trebui plecat înspre Istambul. Te rog, nu începe cum ai obiceiul: să nu cumva să pui întrebări tâmpite!"
La Széchenyi Fürdő în copaie, un monoclu fumuriu sticlea satisfăcut. Vai de sufletul tău Pantalone, ai să dai seamă!
Spoiler: Odată cu plecarea lui Pantazi, avem şi primele emoţii marinăreşti. La Budapesta se coace un complot pripit: amiralului îi lipseşte jumătate de sinapsă. Iar la Istanbul e vreme neştiutoare de rele: în fine, are să i se facă hatârul lui Abd'allah.
28 aprilie 2007
Butonări
După lupte seculare în căutarea sesamului de pus muzici în Serai, On Air fait peau neuve, cu ce-am găsit prin calabalâcul lui Switch la două dimineaţa şi în ordine absolut aleatorie.Şi-om mai aduna noi câte ceva zilele-astea, timp s-avem. Dar până ne ţinem de vorbă, să vă fie de bine!
Mâine nuntă, la naiba! Şi tribulaţie. Pe care trebuie mai întâi să o visez, altfel nu funcţionează.
PS: Dacă mă gândesc bine, conţinutul o să se schimbe o dată pe săptămână. Fără surprize, sâmbăta.
27 aprilie 2007
Oare?
| You Should Travel to India |
 You're a passionate, gusty traveler - and India's gritty urban centers won't scare you away. Maybe you'll take in the Taj Mahal, eat the best curry of your life, or attend a huge street festival. |
Mda. Buba e că Zaza e, de când se ştie la cuţite cu jambalaya -Washington DC, aprilie 2000-, alergică la curry într-un hal fără de hal. Tendance Ganesh, aşa.
Banker's lamp
Ceasurile trei şi jumătate. Zaza stă, scrie strategii & rapoarte, ascultă chestii sfâşâietoare -Dulce Pontes, etc.-, înjură birjăreşte şi fumează ca un pompier. Ca să nu i se învârtă minţile ca busola căpiată a lui Marco Polo, a găsit soluţia minciunii neruşinate cu casele din faţă, proptită fix na janela verde.Nu mai face. Data viitoare, are să schimbe plaivazul cu "primim marfă". Sau "descărcăm navete". Sau cartofi. Sau bomboane cubaneze.
Whatever.
Partea cea mai mişto a circumstanţei e vaierul unanim de la masa de negociere atunci când douăzecişişapte de minţi pe bigudiuri au aflat că nemţii grăbesc pasul. Bavareza i-a bătut berlinezului obrazul, de parcă ar fi băut toată leafa. Spaniolul a început să roadă nervos muştiucul de la pipa -stinsă-, iar Xunta de Galicia a ridicat două degete şi a cerut un pic voie până afară. Italienii au dat ochii peste cap: iar n-au timp de program déluré la han. Pe franţuzoaicele catho-tradi le-a pufnit un râs isteric. Irlandezii erau deja foarte veseli de la nouă dimineaţa: au scris repede un sonet şi-au zis că ei asta o să zică şi vineri la negocieri. Grecii nu mai erau în sală. Portughezele au tăcut filistin şi şi-au dat bileţele pe sub masă. Englezii au făcut în continuu avioane de hârtie, solniţe şi alte origami, până s-a dat stingerea. Finlandezii şi-au suflecat fluierând mânecile de la cămăşi şi au zis că se-apucă de măturat. Austriecii au scris repede cu carioca o notă de protest în şapte puncte şi douăzeci de subpuncte. Pe ungur l-a pocnit depresia. Poloneza şi-a scos rozariul, din obişnuinţă. Bulgăroaica avea probleme cu traducerea simultană.
Iar eu m-am făcut că-mi sună telefonul şi m-am dus să-mi iau o cafea.
În noaptea asta, douăzecişişapte de banker's lamps, toate gemene în bune intenţii, stau şi ard peste douăzecişişapte de documente word. Mâine la nouă, douăzecişişapte de capuchehaie le-aşteaptă scuipate de cutia poştală de la cafea, mai ceva ca pe viennoiseries.
Noi să fim sănătoşi. Zaza nu riscă să facă sindromul ăla japonez de epuizare: aţi văzut lemurian surmenat?
Whatever.
Partea cea mai mişto a circumstanţei e vaierul unanim de la masa de negociere atunci când douăzecişişapte de minţi pe bigudiuri au aflat că nemţii grăbesc pasul. Bavareza i-a bătut berlinezului obrazul, de parcă ar fi băut toată leafa. Spaniolul a început să roadă nervos muştiucul de la pipa -stinsă-, iar Xunta de Galicia a ridicat două degete şi a cerut un pic voie până afară. Italienii au dat ochii peste cap: iar n-au timp de program déluré la han. Pe franţuzoaicele catho-tradi le-a pufnit un râs isteric. Irlandezii erau deja foarte veseli de la nouă dimineaţa: au scris repede un sonet şi-au zis că ei asta o să zică şi vineri la negocieri. Grecii nu mai erau în sală. Portughezele au tăcut filistin şi şi-au dat bileţele pe sub masă. Englezii au făcut în continuu avioane de hârtie, solniţe şi alte origami, până s-a dat stingerea. Finlandezii şi-au suflecat fluierând mânecile de la cămăşi şi au zis că se-apucă de măturat. Austriecii au scris repede cu carioca o notă de protest în şapte puncte şi douăzeci de subpuncte. Pe ungur l-a pocnit depresia. Poloneza şi-a scos rozariul, din obişnuinţă. Bulgăroaica avea probleme cu traducerea simultană.
Iar eu m-am făcut că-mi sună telefonul şi m-am dus să-mi iau o cafea.
În noaptea asta, douăzecişişapte de banker's lamps, toate gemene în bune intenţii, stau şi ard peste douăzecişişapte de documente word. Mâine la nouă, douăzecişişapte de capuchehaie le-aşteaptă scuipate de cutia poştală de la cafea, mai ceva ca pe viennoiseries.
Noi să fim sănătoşi. Zaza nu riscă să facă sindromul ăla japonez de epuizare: aţi văzut lemurian surmenat?
26 aprilie 2007
Mistagogii bucureştene
Citit cu interes, în ciuda unei zile infecte de lucrat sans filet comentariile din ultima vreme, cu osebire cele de la ghicitoarea pantazească.Mare mister, frate Golescule! Şi ochi enciclopedic al dihaniei, de bună seamă, de-a reuşit dumnealui să-ncuie târgoveţii şi chiar şi capuchehaia în devenire de ţine taraba asta cu aplomb de nu se poate.
Din reacţiile voastre aflu dezolarea lui Gramo unit (boy&girl&kid&cat), cărora să-mi fie ruşine că nu le-am băgat de fâstâceală niciun comentariu până acuma. Dezolare în treacăt fie spus complice, care pe bune că m-a pus pe gânduri rău, având în vedere că unitul are ochi retorico-fotografic redutabil.
Sfântul Haralambie e, ca de obicei, săritor şi-mi dă o mână de ajutor, înainte să capitulez -chestie hors de question în circumstanţele actuale...- amintindu-şi că parcă era ceva într-un pasaj, demult.
Nu-mi trebuia mai mult. De ceva vreme mă bâzâie ideea unui Passagenwerk nouvelle vague, ai cărui poli fireşti să fie Bucureştii şi Parisul. O amânasem pe vară, când asfaltul botezat cu aureola apei din găleata de plastic miroase a dude şi a cerneală de ziar. Şi când Parisul e gol puşcă, căci o ştie orice puşlama: les juilletistes, c'est comme les Feuillants, toujours en minorité.
Din nou, daimonul mână lectica cu 300 la oră -doamne, aşa o face şi cu Vespa? şi cu gondola? şi cu aeroplanul?- şi mă obligă să iau viteză.
Prin urmare, am să sărbătoresc ziua de unu mai prin muncă. Şi-i promit dihaniei un mister la schimb, văd eu de unde.
PS: Poza, de la Minovici. Dacă tot vorbim de mistagogii, treceri, pasaje şi dacă stau bine să mă gândesc, chiar bolgii? Mda.
Flânerie 28 bis: Ieşirea din iarnă
Motto:"Căci dacă de Paşadia aveam evlavie, de Pantazi aveam slăbiciune, una porneşte de la cap, cealaltă de la inimă, şi oricât s-ar ţine cineva, inima trece înaintea capului. Omul acesta ciudat îmi fusese drag şi înainte de a-l cunoaşte, într-însul mi se părea că găsisem un prieten de când lumea şi adesea, mai mult chiar, un alt eu-însumi."
(Mateiu Caragiale - Craii de Curtea Veche,Întâmpinarea Crailor)
Te-ai aştepta ca bârlogul pantazesc din târgul Bucureştilor să fie o simplă escală, aşa cum ne învaţă pravila mateină. Nu e tocmai aşa. Dispreţuind improvizaţia, moftul cu nuanţe a vrut pesemne domus.
Un domus încăpător şi împărţit cu mare grijă. Vreme e de-ajuns pentru toate, iar ceea ce contează cu adevărat pe lumea asta e poate fericirea pavanei de lumină a unei după-amieze leneşe, fără vârstă şi fără de moarte.
Împărăţia domnului Pantazi e raiul detaliilor grozav de subversive. Ai putea pune prinsoare, de pildă, că prin verdele de alge al acoperişului se iveşte în nopţile cu lună plină luneta exploratorului de fractali.
Iar la fiecare jumătate de aprilie, vreascul de liliac de la intrare prinde brusc vlagă şi-i dă stăpânului de veste că toropeala din soba olandeză a rotondei de muzică s-a sfârşit. Fix din acel moment, azimutul se roteşte imperceptibil şi domnul Pantazi ştie că a venit vremea de mătase a sinesteziilor ce nu trebuie şi nu se pot povesti niciodată îndeajuns.
Flânerie 28: Schiţă de latifundie
Întrucât atunci când vine vorba despre tartorul pantazesc nimic nu este tout à fait ce pare, ne-am permis -e drept, după multe căutări infructuoase- luxul mistificării.Recunosc cu mâna pe inimă, fix ca în valtrapul lui Theotokopoulos: am întors, timp de o lună şi jumătate Bucureştii pe dos cu răbdare benedictină, sperând că o să-i găsim bârlog imaginar sur mesure. N-a fost chip, sau cel puţin n-a mers unde mă aşteptam.
Unele case aveau lacăte groase, de colonie dezafectată. Altele erau pur şi simplu ruine descărnate de pe care căzuse şi ultima spoială de poem. Altele se turciseră cu termopane şi aparate de aer condiţionat.
Or noi aveam nevoie de pretext, nu de faţadă.
Ca de obicei, lucrurile ascunse sunt fix la vedere, la mai puţin de 100 de metri de Romană. Dar de dragul poveştii, sunteţi rugaţi să nu vă pese de cadastru şi să vă închipuiţi că ăsta nu e maidanul Christian Tell, ci -bineînţeles- strada Parfumului.
O mireasmă echivocă. Şi neapărat sweet & sour. Cu domnul Pantazi nu se ştie niciodată pe ce uliţe poţi să ajungi şi nici măcar de unde începe şi unde se termină.
Urmează povestea. Imediat.
PS: A mai rămas Pena. Dar credeţi că e simplu?
25 aprilie 2007
Martingale électorale
Apuc să cumpăr în mare fugă un balot de gazete care să mă pună la curent cu harababura franţuzească. Dintre toate, dă clase cu aplomb şi impertinenţă sensibilă, fără diabet sau cucută, curajoasa Marianne a lui Jean-François Kahn, care pentru cetitorul cu vagi nelinişti progresiste echivalează cu Nouvel Obs première façon, dinaintea zaharisirii encomiastice a lui Jean Daniel.Vă previn de pe-acum: are să fie un bilet cu multe citate, într-atâta cuprinsul numărului de luni merită osteneala, întru lămuriri limpezi. Nu le veţi găsi pe net: pagina lor e plină de prostii gastronomice şi alte inconsistenţe.
Dintâi, editorialul lui J-F. K., Excusez-nous, mais vous nous posez un problème are meritul fundamental să rezume perfect dilema de antract:
"Nous avons toujours dit, pour ce qui nous concerne, que la révolution humaniste, que nous appelons de nos voeux, nécessite, face à la nouvelle réaction, la confluence du courant socialiste (communiste compris), du courant social-républicain, du courant écologiste, du courant social-démocrate, des courants centristes, chrétiens-démocrates et libéraux de progrès et du courant authentiquement gaulliste. Or, la plupart des dirigeants socialistes prétendent être hostiles à cette grande alliance, qui fut celle et reste celle de la Résistance. Avez-vous changé?
C'est la question. Si oui, le succès est plus que probable! Sinon..."
Mare minune să fie aşa! Dar analiza lui Kahn are un merit esenţial: să ne reamintească adevărul simplu şi usturător că Sarkozy are clar ceva din Pierre Laval.
Mai la vale, într-un entrefilet edificator, ne uităm pe gaura cheii birourilor de campanie ale cucoanei Royal. Unde vedem cam aşa - horribilis videtur, by the way-:
"Il règne une ambiance de start-up au 282, boulevard Saint-Germain, le siège de campagne. Un gamin se balade avec un tee-shirt Too busy to fuck (Trop occupé pour baiser.)"
Rafinamentul e patent. Dar să continuăm:
"Recommandation se dit reco, on se fait des briefs. La charte tacite de Désirs d'avenir proscrit le vieux français de la vieille maison. Les stratégies les plus fines sont pensées en langage Texto; il ne s'agirait pas de ressembler aux momies de la rue de Solférino."
Rue de Solférino fiind sediul istoric al PSF, la o aruncătură de băţ de Orsay. Mi se pare clar: în goana ei sfertodoctă după aur, Ségolène deschide uşa zdrenţelor fără căpătâi. Grea treabă să trebuiască să-ţi spui "on fait avec".
Şi în fine, un lung articol al lui Nicolas Domenach despre Bayrou, La révolution Bayrou, quand même. Aşa de bine scris că l-am citit cu oftaturi. Pentru că am şi eu sentimentalismele mele de coafeză şi de genealogii. Vă lămuresc imediat:
"Qui aurait prédit cet ébranlement de l'hégémonie des partis? Qui aurait vu la percée de Bayrou? Ce provincial de la course venu du diable vauvert, d'à peine plus de 6% des suffrages en 2002 grâce à une calotte sur la joue d'un gamin. En 2007, on ne lui accordait guère plus d'espérance. La toise à un chiffre, voilà tout ce qu'il méritait, ce plantigrade pyrénéen.
Un plouc, un péquenot prétentiard, rien qu'un pauvre (enfin...) paysan. [...] Un serviteur tâcheron de l'ancien monde jamais ne pourrait incarner une nouvelle France. Le valet Planchet ne saurait être d'Artagnan."
Şi încă:
"La France s'apprend par les pieds et par les yeux. Et par la main. Celle de l'écrivain. Bayrou, comme Mitterrand, sait que tout commence par le Livre, et non par des fiches. Le texte n'est pas le Texto. Le style, c'est l'homme politique. Il déteste celui de Sarkozy, du fric et des flics. Tellement prosaique. La République française est d'abord celle des lettres. Notre nation est un roman épique dans lequel il faut s'inscrire et donc écrire sa propre histoire, en s'inspirant de la grande. Bayrou avait accroché la sienne au panache blanc d'Henri IV. Lubie de Béarnais, crut-on. Son aventure commençait là, pourtant. Avec le Roi libre, l'épopée de la France réunifiée. La poule au pot et le coup de rouge plutôt que le McDo et le jus d'o de Sarko."
Şi gata:
"La longue marche en avant encore du paysan qui en appelle aux âmes des résistants, en citant dans son ultime rassemblement de frères de larmes et de lames la devise d'Henri IV: Le Béarnais est pauvre, mais il ne baisse pas la tête. Quels que soient les grêles et les vents."
Adevăr grăiesc vouă: o să fie groaznic de strânsă treaba tura asta. Iar dacă lumea nu s-a scârbit îndată, să zicem Segolena fără entuziasm, pe principiul " e muiere, da' e de-a noastră". Cu toate că tartorul nu e de aceeaşi părere cu mine.
Dar când e, heh?
Breadcrumbs
În autobuz, fibrilaţie subită la gândul că poate am rătăcit carnetul ăsta de muşama prin vintrele zeppelinei.Întotdeauna m-am prăpădit după detalii. Dispariţia ăstuia m-ar fi contrariat cel puţin până la descumpănire.
***
Dacă pe stradă e soare primăvăratec, Bruxellesul râde târgoveţ. Dantelele puerile, postavurile şi ciocolata par aproape vii.
***
Dedesuptul sweaterului de misionar quaker, mi-am luat pe mine astăzi un T-shirt piratesc. Mă apăr şi eu cum pot, nu?
La birtul la care m-am oprit ca să-mi iau doza de trezvie în situaţii din astea îmbâcsite - allongé + orange pressée- îmi pică ochii pe o tăblie de ardezie scrisă cu Tippex cam aşa:
"Hablamos Español (de vez en cuando)"
Din două una: ori patronul e un fel de Thénardier care îşi trage osânza din umilirea temporară şi aleatorie a Iberoamericii, ori hispanofonii sosiţi cu bune intenţii o iau la sănătoasa repejor din lipsă de chimie cu Belgica.
La masa de alături, doi englezi roz bârfesc uscat chestii de la Comisie. Trece un domn orb. Bastonul zuruie trist pe caldarâm şi se împiedică de un picior de scaun.
"Stop!" rage matern englezoaica. Seamănă izbitor cu Sarah Brightman (don't they all?) şi are în ochi îngrijorarea directoarei de tabără şcolară.
Dedesuptul sweaterului de misionar quaker, mi-am luat pe mine astăzi un T-shirt piratesc. Mă apăr şi eu cum pot, nu?
***
La birtul la care m-am oprit ca să-mi iau doza de trezvie în situaţii din astea îmbâcsite - allongé + orange pressée- îmi pică ochii pe o tăblie de ardezie scrisă cu Tippex cam aşa:
"Hablamos Español (de vez en cuando)"
Din două una: ori patronul e un fel de Thénardier care îşi trage osânza din umilirea temporară şi aleatorie a Iberoamericii, ori hispanofonii sosiţi cu bune intenţii o iau la sănătoasa repejor din lipsă de chimie cu Belgica.
***
La masa de alături, doi englezi roz bârfesc uscat chestii de la Comisie. Trece un domn orb. Bastonul zuruie trist pe caldarâm şi se împiedică de un picior de scaun.
"Stop!" rage matern englezoaica. Seamănă izbitor cu Sarah Brightman (don't they all?) şi are în ochi îngrijorarea directoarei de tabără şcolară.
Fasten Your Seatbelts
În zeppelina de dimineaţă, unde cunosc de regulă vreo jumătate de muşterii, dau peste E., bruneta cu picioare lungi şi privire violet, cu care am lucrat în vremurile preistorice ale domniei lui Hildegarde P.Un alt grup de troubleshooting pesemne, la dugheana de vizavi de taraba unde se duce Zaza şi cu nişte orare mai decente.
Pare uşor mai emaciată ca pe vremuri. E şi normal: mă anunţă cu ego stângaci cum că a sfârşit prin a promova bizantineşte. Dar să fii conţopist-şef e mai degrabă un soi de regres. Mă rog. The Romanian dream coming soon in a theatre near you.
Cu Dolby Surround. Altfel nu se pune.
Prin urmare, sunt volubilă. N-am mare lucru de împărţit sau de pierdut. Tot zăpăcită eşti, îmi aruncă, le regard de biais, uşor nedumerită că nu m-am apucat de tuns oi la Perth, cum le ameninţam de trei ori pe săptămână.
Toată chestia asta transpiră un soi de plictiseală ocultă. Plictiseala slugii rupte din şale.
Mă abţin - cu greu- să n-o întreb cât a mai murit de ultima dată când am văzut-o, chicotind rumen din tocul unor uşi de staţie de metrou. În drum spre locuri cu verdeaţă şi soap dispenser constat că aproape mă pocneşte un soi de milă.
Ceea ce pentru Zaza e inadmisibil.
24 aprilie 2007
Leave a message after the beep
Trufanda pantazească, numită delicios: întrecere. Şi cât lipsesc, temă pentru acasă.De unde şi ce e cu chestia din imagine. Daţi click pe ea, căpiaţi şi voi, tribulaţi prin urbe, răscoliţi prin sertare. Vă descurcaţi voi.
Pentru că sunt munificentă, primesc orişice opinio juris. Chiar şi obiter dictum. Adică hors-sujet, în clar.
Eu cred că tartorul nu vrea să recunoască, şi totuşi e clar: ar cam vrea o poveste.
Până mă-ntorc cu tablaua de plăcintă cu mere, vă las pe voi la comenzi. Iar de nu vă puteţi abţine, negociaţi via janela de comentarii cu Domnia Sa Pantazi. Poate îl prindeţi într-o zi bună.
Ceea ce îi dorim din tot sufletul.
PS: Cu toate eforturile întreprinse, n-am reuşit să pescuiesc decât următoarea informaţie. Chestia e din Bucureşti, de pe o "clădire publică".
Embarquement éminent
Fără diacritice şi fără virgulă, altfel aveaţi surpriza unor bâzdâgănii nelalocul lor. Şi fără han. Mă întreb dacă nu cumva avem cea mai dubioasă agenţie de voiaj din istoria Românicii, hum.
Cetitoarea şi colega mea e însă o cucoană sadea.
Comble de malheurs, mi-am uitat ordinatorul la biurou.
Mille sabords.
Ne vedem miercuri după-masă. Să nu faceţi prostii cât lipsesc, ok?
23 aprilie 2007
Flânerie 27: S-a stins viaţa falnicei Veneţii
"Okeanos se plânge pe canaluri...El numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri."
(Mihai Eminescu - Sonet)
Bucureşti, fireşte. Strada Paleologu.
Bucureşti, fireşte. Strada Paleologu.
Flânerie 25: Acronime
Budapesta, aeroportul Ferihegy.
Sans blague, quoi. E dat dracului Sarkozy ăsta, dom'ne!
Flânerie 24: Rutieră
În batjocura manifestă a clauzelor Tratatului de la Tordesillas, o cariocă anonimă începe Spania din buricul aşezării helvete Vevey, pe care o ştiţi cu siguranţă de pe ambalajul oricărei ciucalate cu lapte mai de doamne-ajută.În acest sens, eu aştept cu interes nota de protest a ambasadei.
PS: Carioca ţine cu Aznar.
Flânerie 23 : Via Praetoria
În postavul gros al burgului vremelnic al Ursulei Jost, Via Praetoria se dă de trei ori peste cap şi se face rue des Tartines.Pe la 1765, zice placa de pe zid.
Adică de ce nu. Qu'ils mangent de la brioche!
Flânerie 22: Un altfel de loc de chiul
Dragă Hiacint,Numai ce mă preumblam prin buza pieţii Gutenberg de la Strasbourg pe o vreme splendidă ce face clişeele praf şi pulbere, că am dat peste ce se vede. Prost, de-altfel, întrucât suferă de un ţipător contre-jour.
A doua propunere a mea de zonă de chiul.
Am putea fuma Davidoff ascultând Kindertotenlieder pe care le frecventezi sârguincios, bag sama.
Ca să nu ieşim din monadă, nu de alta.
Data viitoare, promit să fiu mai atentă. Şi mai iscusită.
Il giardino di messer Weiss
Capitolo 12
Strasburgo, 3 dicembre 1527
È nel giardino della grande casa di messer Weiss. Da dietro una colonna, senza farmi scorgere, ne seguo il profilo affilato, la massa dei capelli che tiene sciolti, le dita sottili sul bordo della vasca.
Un gatto va a strusciarsi contro la sua sottana. Le carezze sembrano i gesti ripetuti di un rito e le parole mormorate quelle di una formula magica: c'è un che di strano nei suoi movimenti, una casualità improbabile e affascinante.
Esco alla luce che piove dall'alto, ma alle sue spalle, senza che mi possa vedere. Mentre le scivolo accanto percepisco l'odore acre di donna, quel misto inebriante di lavanda e umori, quel crocevia tra la terra e il cielo, l'inferno e il paradiso, che in un attimo ci perde e ci fa risorgere. Riempio le narici e osservo da vicino.
Una voce tiepida: - È il mestruo che ti ubriaca, uomo?
Si volta lenta, occhi neri luminosi.
Attonito: - Il tuo odore...
- È l'odore delle cose basse: il terriccio appena smosso, gli umori del corpo, il sangue, la melancolia.
Immergo una mano nell'acqua gelida della vasca. Gli occhi di lei attraggono lo sguardo; la bocca è una curva strana sul volto ovale.
- La melancolia?
Guarda il gatto: - Sí. Hai mai visto l'opera di mastro Dürer?
- Ho visto l'Imitatio Christi, il ciclo sull'Apocalisse...
- L'angelo melancolico no, però. Altrimenti sapresti che è una donna.
- Come?
- Ha i tratti femminili. La melancolia è donna.
Sono confuso, sotto i vestiti si diffonde il prurito.
Scruto il profilo tagliente: - Saresti tu?
Ride, i brividi scrosciano lungo la schiena: - Forse sí. Ma la donna che è anche in te. Ho conosciuto mastro Dürer, ho posato per lui una volta. È un uomo cupo. Spaventato.
- Da cosa?
- Dalla fine, come tutti. E tu hai paura?
È una domanda sincera, curiosa. Penso a Frankenhausen.
- Sí. Ma sono ancora vivo.
Gli occhi le ridono, come se avesse aspettato questa risposta per anni.
- Hai visto scorrere il sangue?
- Troppo.
Annuisce seria: - Gli uomini provano impressione del sangue, per questo fanno la guerra, cercano di scongiurarne il terrore. Le donne no, devono vedere scorrere il proprio a ogni cambio di luna.
Rimaniamo zitti, a guardarci, come se la sua frase avesse sancito il silenzio con una saggezza sacra.
Poi: - Sei Ursula Jost.
- E tu sarai Lienhard Jost?
- Tuo marito.
Lo stesso silenzio, a sancire l'alleanza dei fuggiaschi. Cerca i dettagli del mio viso. La sua mano scivola sotto la sottana, poi sul mio polso, dove è incisa una vecchia cicatrice: il dito la ripercorre tingendola col rosso del sangue.
Sento che impallidisco, un'onda di sudore freddo si spande sotto la camicia insieme al desiderio improvviso di toccarla.
- Sí. Mio marito.
(Luther Blissett - Q.)
Iscoada cardinalului Carafa
E nevoie de ceva vreme şi rumegat ca să pot să îngaim câte ceva coerent despre întâlnirea taumaturgică cu Luces de bohemia a lui Ramón del Valle-Inclán. Pe care, de-altfel, sunt tentată să o furişez în altă parte. Să-mi ierte, prin urmare, tartorul pantazesc neruşinarea întârzierii.Însă promisesem mai demult o cronică la uluitorul roman colectiv semnat Luther Blissett, iar circumstanţa unei tribulaţiii veneţiene de sâmbătă mi-a adus aminte de restanţă. Şi de impresia primei cetiri, care este cea a unei luxurianţe invers proporţionale cu asceza demersului de scriere la mai multe - câte, habar nu avem- perechi de mâini.
Nu am de gând să încerc aici un rezumat absolut iluzoriu. Trama e destul de simplă, dar pe ea blisseţii brodează cu fir greu. Pe scurt, preţ de vreo cinci sute de pagini, asistăm uşor căpiaţi la un altfel de tribulaţie, prin ruinele încă verzi ale idealurilor Reformei lutheriene. Imediat compromisă de ticăloasa birocratizare în sistem, pe care a văzut-o atât de bine Max Weber şi de jocurile meschine ale unor principate demult ţăndări.
Într-o lume convulsivă, ruptă din Hieronymus Bosch, mişună proxeneţi iluminaţi, spioni papali, războinici fără cauză, doamne cu licorne, predicatori cvasi-marxişti. Sub cuferele de la Fugger se coace complotul lumii moderne, în aburul de cucută turnată în ureche al intrigii. Utopia merge pe stradă, în spatele obloanelor cu zăvoare grele dospeşte falansterul, iar samarele poartă praf de puşcă, litere de tiparniţă şi corespondenţă conspirativă.
Avem şi cumplit de multă violenţă brută, cu beregăţi frânte de bâtă şi descăpăţânări care gâlgâie pe pagini întregi, scârne şi puroaie şi foc şi pară. Asta pentru că blissettul prepus la chestii militare plimbă cu voluptate oglinda lui Beyle peste o Europă care a pierdut pedalele, au nom du Père, du Fils et du Saint Esprit, amen şi în care se poate întâmpla şi chiar se întâmplă orice. Fiindcă spre deosebire de alte romanţuri istorice, ce nu se pot stăpâni mai devreme sau mai târziu să nu cază în şabloane şi aproximări, Q. are calitatea absolut remarcabilă a unei lucidităţi în analiza de situaţii, pe care o credeam definitiv pierdută de la Vremea Ducăi Vodă încoace.
Nici de tot mizerabilistă, dar cu siguranţă nici trandafirie de speranţe puritane à la Bunyan, tranziţia recreată de blisseţi ne arată că în fond puţine lucruri s-au schimbat pe lumea asta.
Nu ştiu, domnule Pantazi dacă Vuecencia are ceva de-a face cu întreprinderea asta măreaţă, în ciuda faptului că unul din miile de nume ale dumitale pare să fie tocmai ăsta, dacă e să dăm crezare Seraiului dintâi. Sinceră să fiu, mi-ar plăcea să fie aşa. Mai exact: m-aş înroşi să fie aşa.
Ştiu însă un lucru. Există în pânza asta ameţitoare de păianjen, nişte chestii pe care mi-aş dori să le fi scris dumneata. Nu dinamica militară. Nu pasajele cinice, de sfârşit de lume şi de viaţă. Ci două lucruri precise: întâi, scrisorile lui Q(oèlet), bijuterii de analiză a ceea ce pare a fi încă insuficient cartografiat, cu un ochi fotografic rar pentru un timp plin de alegorii.
Şi doi, dar mult mai important: o anume scenă de la Strasbourg. Pe care, profitând de generozitatea autorilor o dau în întregime numaidecât. În italieneşte, lesne de priceput pentru toţi pietonii.
Nu am de gând să încerc aici un rezumat absolut iluzoriu. Trama e destul de simplă, dar pe ea blisseţii brodează cu fir greu. Pe scurt, preţ de vreo cinci sute de pagini, asistăm uşor căpiaţi la un altfel de tribulaţie, prin ruinele încă verzi ale idealurilor Reformei lutheriene. Imediat compromisă de ticăloasa birocratizare în sistem, pe care a văzut-o atât de bine Max Weber şi de jocurile meschine ale unor principate demult ţăndări.
Într-o lume convulsivă, ruptă din Hieronymus Bosch, mişună proxeneţi iluminaţi, spioni papali, războinici fără cauză, doamne cu licorne, predicatori cvasi-marxişti. Sub cuferele de la Fugger se coace complotul lumii moderne, în aburul de cucută turnată în ureche al intrigii. Utopia merge pe stradă, în spatele obloanelor cu zăvoare grele dospeşte falansterul, iar samarele poartă praf de puşcă, litere de tiparniţă şi corespondenţă conspirativă.
Avem şi cumplit de multă violenţă brută, cu beregăţi frânte de bâtă şi descăpăţânări care gâlgâie pe pagini întregi, scârne şi puroaie şi foc şi pară. Asta pentru că blissettul prepus la chestii militare plimbă cu voluptate oglinda lui Beyle peste o Europă care a pierdut pedalele, au nom du Père, du Fils et du Saint Esprit, amen şi în care se poate întâmpla şi chiar se întâmplă orice. Fiindcă spre deosebire de alte romanţuri istorice, ce nu se pot stăpâni mai devreme sau mai târziu să nu cază în şabloane şi aproximări, Q. are calitatea absolut remarcabilă a unei lucidităţi în analiza de situaţii, pe care o credeam definitiv pierdută de la Vremea Ducăi Vodă încoace.
Nici de tot mizerabilistă, dar cu siguranţă nici trandafirie de speranţe puritane à la Bunyan, tranziţia recreată de blisseţi ne arată că în fond puţine lucruri s-au schimbat pe lumea asta.
Nu ştiu, domnule Pantazi dacă Vuecencia are ceva de-a face cu întreprinderea asta măreaţă, în ciuda faptului că unul din miile de nume ale dumitale pare să fie tocmai ăsta, dacă e să dăm crezare Seraiului dintâi. Sinceră să fiu, mi-ar plăcea să fie aşa. Mai exact: m-aş înroşi să fie aşa.
Ştiu însă un lucru. Există în pânza asta ameţitoare de păianjen, nişte chestii pe care mi-aş dori să le fi scris dumneata. Nu dinamica militară. Nu pasajele cinice, de sfârşit de lume şi de viaţă. Ci două lucruri precise: întâi, scrisorile lui Q(oèlet), bijuterii de analiză a ceea ce pare a fi încă insuficient cartografiat, cu un ochi fotografic rar pentru un timp plin de alegorii.
Şi doi, dar mult mai important: o anume scenă de la Strasbourg. Pe care, profitând de generozitatea autorilor o dau în întregime numaidecât. În italieneşte, lesne de priceput pentru toţi pietonii.
Du carnet de la marquise
Gioconda ne trimete iarăşi circulară la toată lumea cum că în fine a găsit şi biserică şi chervansarai pentru tot alaiul de boda. Nervi de mireasă: la Ritz e totul plin până în 2008.O chestie mă scoate din minţi: iar au schimbat data. Adică doi noembrie. Adică ojalá ultima strigare.
Slavă domnului că n-am luat încă biletul de zeppelină.
Adică văleu nenorocirea de rochie sur mesure. Şi pantofii de crocodil cu care probabil au să mă îngroape. Adică mă-mpuşc. Tocmai am aflat că iar trebuie să plec mâine la Bruxelles aiurea în tramvai, până miercuri dimineaţă.
Détestable, que tout cela.
Slavă domnului că n-am luat încă biletul de zeppelină.
Adică văleu nenorocirea de rochie sur mesure. Şi pantofii de crocodil cu care probabil au să mă îngroape. Adică mă-mpuşc. Tocmai am aflat că iar trebuie să plec mâine la Bruxelles aiurea în tramvai, până miercuri dimineaţă.
Détestable, que tout cela.
22 aprilie 2007
Tribulaţia de sâmbătă, şaisprezece: Cum începe Bizanţul
Motto:"Or croyez bien qu'ils regardèrent beaucoup Constantinople, ceux qui jamais encore ne l'avaient vue; car ils ne pouvaient penser qu'il pût y avoir ville si riche dans le monde entier, quand ils virent ces hauts murs et ces riches tours dont elle était close à la ronde tout alentour, et ces riches palais et ces hautes églises, dont il y avait tant que nul ne l'eût pu croire, s'il ne l'eût vu de ses yeux, et la longueur et la largeur de la ville qui entre toutes les autres était souveraine."
(Geoffroi de Villehardouin, maréchal de Champagne - Histoire de la conquête de Constantinople)
Băută destul de în grabă, ceaşca de salep mare şi pântecoasă ca un şorţ de casap, le căzuse destul de greu. Din pricina asta, ridicară în grabă ancora de la Trei Papuci, cu nişte Alka Seltzer salutară sub nas.
În seara aceea, nimeni nu avea chef de pasienţa lui Napoleon Bonaparte. La bordul lui Le Tasse se aşternu linişte grea şi un fel de tristeţe. Poate că aşa se şi întâmplă de obicei înaintea unei plecări care de data asta se ia în serios.
Împins din pupa de briza prielnică din amurg, caravelul trecu cam leneş pe lângă falezele bătute cu neoane roz. Depăşi falansterul voyeurist de la Vama Veche. Iar pe la Kaliakra, Zaza anunţă pe toată lumea că i se făcuse tare somn.
Rămas singur pe punte, Abd'allah savura emotiv moleşeala unei seri de început de septembrie. Apropierea de Bizanţ, de atâtea ori visată şi niciodată rumegată cum trebuie, îl prindea nepregătit. Crezuse, de pildă, că cetatea celor o mie de biserici era capătul multor căutări. Iar acuma, când ştia întâlnirea inevitabilă, îşi dădu brusc seama că lucrurile nu făceau decât să înceapă, iarăşi şi iarăşi.
De-acum ne-am obişnuit cu ideea că pentru Zaza totul se scrie în cheie mai prozaică. Nimic din neliniştile teleologice de pe corvetă nu-i tulbură aţipeala insinuată peste făcutul cu mâna în direcţia unui pâlc de foci şi chicoteala cu gândul la un lanţ de bicicletă uşor sărit de pe fix.
În seara aceea, nimeni nu avea chef de pasienţa lui Napoleon Bonaparte. La bordul lui Le Tasse se aşternu linişte grea şi un fel de tristeţe. Poate că aşa se şi întâmplă de obicei înaintea unei plecări care de data asta se ia în serios.
Împins din pupa de briza prielnică din amurg, caravelul trecu cam leneş pe lângă falezele bătute cu neoane roz. Depăşi falansterul voyeurist de la Vama Veche. Iar pe la Kaliakra, Zaza anunţă pe toată lumea că i se făcuse tare somn.
Rămas singur pe punte, Abd'allah savura emotiv moleşeala unei seri de început de septembrie. Apropierea de Bizanţ, de atâtea ori visată şi niciodată rumegată cum trebuie, îl prindea nepregătit. Crezuse, de pildă, că cetatea celor o mie de biserici era capătul multor căutări. Iar acuma, când ştia întâlnirea inevitabilă, îşi dădu brusc seama că lucrurile nu făceau decât să înceapă, iarăşi şi iarăşi.
De-acum ne-am obişnuit cu ideea că pentru Zaza totul se scrie în cheie mai prozaică. Nimic din neliniştile teleologice de pe corvetă nu-i tulbură aţipeala insinuată peste făcutul cu mâna în direcţia unui pâlc de foci şi chicoteala cu gândul la un lanţ de bicicletă uşor sărit de pe fix.
***
Ori de câte ori îşi acorda cu de la sine putere luxul şi cazna unei enervări surde, Pantazi îşi întorcea cu o mişcare scurtă şi categorică pecetea crestată delicat în aurul vechi cu inflexiuni de jăratec de la degetul cel mic al mâinii drepte. Şi trebuia să-l cunoşti bine de tot pe tartor ca să-ţi dai seama de asta: Pantazi nu are ticuri, ci doar contrarietăţi aproape imperceptibile.
O dată. De două ori. De trei ori la rând, în mai puţin de o jumătate de minut. Maria della Contraria începu să se îngrijoreze. Habar nu avea, pesemne, ce porcărie cumplită îi făcuse canalia de Pantalone la Port Moresby.
Dar Pantalone nu dădea semne că pricepe. Vorbea precipitat, cu acea aglutinare peltică a veneţienilor, despre nişte bobine dărăcite de bumbac pamuk, ce-i aduseseră mari bucurii la drum de seară. Pentru că reuşise să o convingă pe Lady de Winter că-i vinde ei şi numai ei ultimele două duzini de gheme din lâna argonauţilor.
Cred că s-a sclerozat, mârâi Pantazi. Am mai auzit povestea asta de cel puţin trei ori.
"- ...ei, şi ce credeţi că am luat pe ele? Două şuviţe din scăfârlia Annei Boleyn, un Barbour şi serviciul de ceai al lui Somerset Maugham.
- Ah, dar ai schimbat placa domnule, felicitări! Data trecută o jupuisei de Milady de paftaua lui Heliogabal, plus degetul arătător neputrezit al sfintei Eufrosina. Nu?
- Ah da, Signore? Şi anume unde ai fi putut dumneata să mă auzi povestind aşa o tâmpenie?
- La Port Moresby, per esempio?"
Pantalone tăcu electrocutat de privirea vert-doré. Negocierile puteau să înceapă pe bune.
O dată. De două ori. De trei ori la rând, în mai puţin de o jumătate de minut. Maria della Contraria începu să se îngrijoreze. Habar nu avea, pesemne, ce porcărie cumplită îi făcuse canalia de Pantalone la Port Moresby.
Dar Pantalone nu dădea semne că pricepe. Vorbea precipitat, cu acea aglutinare peltică a veneţienilor, despre nişte bobine dărăcite de bumbac pamuk, ce-i aduseseră mari bucurii la drum de seară. Pentru că reuşise să o convingă pe Lady de Winter că-i vinde ei şi numai ei ultimele două duzini de gheme din lâna argonauţilor.
Cred că s-a sclerozat, mârâi Pantazi. Am mai auzit povestea asta de cel puţin trei ori.
"- ...ei, şi ce credeţi că am luat pe ele? Două şuviţe din scăfârlia Annei Boleyn, un Barbour şi serviciul de ceai al lui Somerset Maugham.
- Ah, dar ai schimbat placa domnule, felicitări! Data trecută o jupuisei de Milady de paftaua lui Heliogabal, plus degetul arătător neputrezit al sfintei Eufrosina. Nu?
- Ah da, Signore? Şi anume unde ai fi putut dumneata să mă auzi povestind aşa o tâmpenie?
- La Port Moresby, per esempio?"
Pantalone tăcu electrocutat de privirea vert-doré. Negocierile puteau să înceapă pe bune.
***
Probabil că nimic de pe lumea asta nu poate rezuma mai bine ideea de sinestezie barocă în afara cheiurilor stambuliote. Mirosului greu de ulei de susan îi răspundea brocartul în mii de ape al Dardanelelor. Dimineaţa era însă uşor răcoroasă: simţiseră nevoia să-şi tragă pe umeri două lâneturi gemene de caşmir, de culoarea cafelei cu lapte.
Jur-împrejur, totul era ciudat de imprevizibil şi de caricatural, deopotrivă. Cu totul prins de aiurările lui bizantine, Abd'allah se miră straşnic că nu aude vorbă grecească şi că mai peste tot, de la simigerie la prăvălia de ceaprazuri, îi rânjeşte aprig şi-i zgârâie retina nimeni altul decât Atatürk.
Hotărâseră dinainte să tragă la un chervansarai cu fumuri: Çiragan Kempinski. Zaza susţinea sus şi tare că numai aşa avea să li se aştearnă Bizanţul la picioare cum se cuvine. Abd'allah s-ar fi mulţumit însă şi cu o chilie cu duşumea şi pereţi daţi gros cu var. Iar Tralea n-avea decât să se bucure prin Laleli de programul de voie.
Probabil că nimic de pe lumea asta nu poate rezuma mai bine ideea de sinestezie barocă în afara cheiurilor stambuliote. Mirosului greu de ulei de susan îi răspundea brocartul în mii de ape al Dardanelelor. Dimineaţa era însă uşor răcoroasă: simţiseră nevoia să-şi tragă pe umeri două lâneturi gemene de caşmir, de culoarea cafelei cu lapte.
Jur-împrejur, totul era ciudat de imprevizibil şi de caricatural, deopotrivă. Cu totul prins de aiurările lui bizantine, Abd'allah se miră straşnic că nu aude vorbă grecească şi că mai peste tot, de la simigerie la prăvălia de ceaprazuri, îi rânjeşte aprig şi-i zgârâie retina nimeni altul decât Atatürk.
Hotărâseră dinainte să tragă la un chervansarai cu fumuri: Çiragan Kempinski. Zaza susţinea sus şi tare că numai aşa avea să li se aştearnă Bizanţul la picioare cum se cuvine. Abd'allah s-ar fi mulţumit însă şi cu o chilie cu duşumea şi pereţi daţi gros cu var. Iar Tralea n-avea decât să se bucure prin Laleli de programul de voie.
***
"- Va bene, Signore! Aţi câştigat: nu vă iau o parà şi puteţi să mă credeţi pe cuvânt, nu fac asta des!"
Pantazi surâse atât cât se cădea în situaţii din astea: nu mai mult decât o despicătură de sabie. Pantalone era, evident, o jigodie patentă dar trebuia să admită că nimeni nu strunea mai bine echipajele la drum lung, mânuind cu îndemânare zăhărelul permisiilor portuare şi biciul pesmeţilor punitivi.
Bătură palma. Mai rămânea astfel o jumătate de zi pentru cel mai nesuferit detaliu al oricărei tribulaţii de pe lumea asta: bagajele.
Şi o circumstanţă de pus la punct, neapărat. Pantazi grăbi pasul. La urma urmelor, poate că Diocleţian mai ştia totuşi câte ceva.
"- Va bene, Signore! Aţi câştigat: nu vă iau o parà şi puteţi să mă credeţi pe cuvânt, nu fac asta des!"
Pantazi surâse atât cât se cădea în situaţii din astea: nu mai mult decât o despicătură de sabie. Pantalone era, evident, o jigodie patentă dar trebuia să admită că nimeni nu strunea mai bine echipajele la drum lung, mânuind cu îndemânare zăhărelul permisiilor portuare şi biciul pesmeţilor punitivi.
Bătură palma. Mai rămânea astfel o jumătate de zi pentru cel mai nesuferit detaliu al oricărei tribulaţii de pe lumea asta: bagajele.
Şi o circumstanţă de pus la punct, neapărat. Pantazi grăbi pasul. La urma urmelor, poate că Diocleţian mai ştia totuşi câte ceva.
***
"Vous signez ici, Mademoiselle, merci beaucoup".
Ia să vedem...
"Ma il mio mistero è chiuso in me,
Il nome mio nessun saprà!
Bienvenue à Constantinople!"
În camera 154 nu mai era absolut nimeni.
Înainte de orice altceva, trebuiau să lase sarsanalele la hotel. Un eunuc bucălat şi pofticios le cără pe toate, cu mari junghiuri de lene acută, până la odăile anume oprite numai pentru ei, la ultimul etaj.
Totul era absolut perfect. Am ochit bine şi de data asta. Çiragan are marele şi indiscutabilul avantaj al sutelor de detalii mărunte care fac o plăcere nebună. Şi o vedere imbatabilă asupra Bosforului.
Zaza apăsă distrat butonul telecomenzii, aşteptându-se să nimerească peste vreo reclamă la sugiuc sau un western spaghetti dublat cu mare artă. În loc de asta, fu cât pe-aci să-şi vâre cu mare graţie rimelul în ochi atunci când o voce de cadână o anunţă catifelat că o aşteaptă un răvaş.
Câteva minute mai târziu clopoţelul camerei 154 sună vesel. Politeţea otomană, oprită pe la 1850, se petrece aproape întotdeauna în franţuzeşte. De zăpăceală, dăduse o hârtie absolut indecentă.
Totul era absolut perfect. Am ochit bine şi de data asta. Çiragan are marele şi indiscutabilul avantaj al sutelor de detalii mărunte care fac o plăcere nebună. Şi o vedere imbatabilă asupra Bosforului.
Zaza apăsă distrat butonul telecomenzii, aşteptându-se să nimerească peste vreo reclamă la sugiuc sau un western spaghetti dublat cu mare artă. În loc de asta, fu cât pe-aci să-şi vâre cu mare graţie rimelul în ochi atunci când o voce de cadână o anunţă catifelat că o aşteaptă un răvaş.
Câteva minute mai târziu clopoţelul camerei 154 sună vesel. Politeţea otomană, oprită pe la 1850, se petrece aproape întotdeauna în franţuzeşte. De zăpăceală, dăduse o hârtie absolut indecentă.
"Vous signez ici, Mademoiselle, merci beaucoup".
Ia să vedem...
"Ma il mio mistero è chiuso in me,
Il nome mio nessun saprà!
Bienvenue à Constantinople!"
Snopul de iasomie mirosea absolut insolent. O luară ameţelile. Şi simţi brusc nevoia complet absurdă, de bună seamă, să se uite peste umăr.
În camera 154 nu mai era absolut nimeni.
Spoiler: Insuficient treziţi din marea zăpăceală stârnită de răvaşul ajuns unde se cuvine, o luăm agale şi cu melancolii majore spre Αγια Σοφια şi pe la Topkapî. Unde ne aşteaptă neprevăzute. În Orient, covoarele fug tare repede de sub picioare.
De pe mătură - 2 : Mitteleuropa
Grea caznă şi asta cu datul peste cap al cafelei de una singură la birt, domnule Pantazi! Mai ales când la masa de alături şăd nişte nemţi bicisnici care se plictisesc, ce să facă şi ei...Recunosc: înjur straşnic, dar înjur in petto şi curios lucru, cu un soi de voioşie, pentru că tot am bătut în cuie că nu e chip să mă supăr pe Vuecencia. Iar în momente din astea, carnetul de muşama pică tare bine, de vreme ce la Bucureşti telefoanele sună a pustie, de parcă ar fi cutremur sau molimă sau naiba mai ştie ce.
***
Budapesta: haltă de poştalion în plină puszta, cu pretenţii de imperiu. Presupun numaidecât că un oraş în care lumea e în stare să joace şah la baia publică nu poate ascunde altceva decât o imensă disperare existenţială. Şi oricum ai întoarce ceasul, totul are aici un aer uşor morganatic. Pe care vin de se aşează nişte mari tristeţi fino-ugrice.
De bună seamă pentru că la Budapesta totul se întâmplă cu încetinitorul şi nu e chip să fie altfel. De fiecare dată îmi sare în ochi tocmai aritmia asta. Şi dau ochii peste cap cu sastiseală, aşteptând sangvin să se termine escala. Ar cam fi singura atitudine convenabilă în Mitteleuropa.
Da, beizadele şi târgoveţi, Zaza îşi asumă fără mofturi şovinismul levantin. Şi da, nu-l înghit de nicio culoare pe Stefan Zweig.
Cu Hesse e însă altceva.
PS: Patiseriile sunt hélas! al dracului de bune. Şi entorsa mea de la intenţii virtuoase, reprobabilă. Dar reversibilă.
De bună seamă pentru că la Budapesta totul se întâmplă cu încetinitorul şi nu e chip să fie altfel. De fiecare dată îmi sare în ochi tocmai aritmia asta. Şi dau ochii peste cap cu sastiseală, aşteptând sangvin să se termine escala. Ar cam fi singura atitudine convenabilă în Mitteleuropa.
Da, beizadele şi târgoveţi, Zaza îşi asumă fără mofturi şovinismul levantin. Şi da, nu-l înghit de nicio culoare pe Stefan Zweig.
Cu Hesse e însă altceva.
PS: Patiseriile sunt hélas! al dracului de bune. Şi entorsa mea de la intenţii virtuoase, reprobabilă. Dar reversibilă.
De pe mătură - 1:Reacţiunea de joi după-amiază
Zeppelina spre Budapesta de azi după-amiază are ceva de salon de reanimare. Nu cred că e vorba neapărat despre muşterii. Dar mă tem că paricidul bicameral de astăzi ar putea explica măcar în parte atmosfera de năuceală generală, ca după o ieşire din anestezie grea.Nefiind la Troisième République, Românica nu-şi prea poate permite chiverniseala mizerabilă a atotputerniciei reprezentative, cu debateri submediocri, neruşinare cu duiumul şi lipsă de subiect.
Tot circul ăsta îmi jupoaie sarcasmele şi mă face răutăcioasă. Evident că Traian B. nu e Dimitrie Cantemir şi că pesemne Benvenuto Cellini nu s-ar pricepe neam la finanţe publice. Nu e mai puţin pertinent totuşi, că zaţul întâmplării de astăzi şade în distrugerea reciprocă şi cu mare aplicaţie a două oligarhii gemelare. În batjocura unui Lumpenproletariat mai exigent şi mai sentimental decât pare, dar -pasămite- uitat de absolut toată lumea din ecuaţia asta.
Traian B. e mult prea spurcat ca să fie Mesia. Însă gestul de a-l crucifica inutil şi niţel grotesc e o patentă greşeală tactică.
Una peste alta, mi-e tare silă, din senin. Şi-mi tot spun de ceva timp că dacă ar fi fost după mine, de mult aş fi pus pe roate votul cenzitar. Ceea ce e, poate, o mare demisie de la iubirea de oameni, întru ura nestinsă faţă de Sistem.
PS: 336 are să recunoască pesemne poza, care e fix de la dumnealui din urbe. Fiindcă joi toate au fost cu fundul în sus, uite de-aia!
19 aprilie 2007
De pe mătură
Pariurile sunt deschise: unde e Zaza?
Aveţi trei posibilităţi:
a) Pondichéry.
b) Geneva.
c) Lehliu Gară.
Qui dit mieux, qui dit quoi?
Când mă-ntorc, dau în vileag o taină mare, dar mare de tot. Am găsit, după căutări laborioase şi secrete, care erau să mă coste straşnic, unde grijeşte Safta tablale cu plăcinţi bucureşteneşti pentru Pantazi, fiindcă numai Domnia Sa lipsea din reconstituirea absolut personală a topografiei Crailor.
Anume pe singura stradă care mai miroase încă a timpul ce le aparţine lor şi numai lor. Anii 1910.
O fi de la liliac, dumnezeu ştie. Dar eu ştiu că toate astea vin cu o poveste. Iar Tribulaţia, aia din hrisoave, duminică seară.
Hai noroc şi nu-mă-uita!
Anume pe singura stradă care mai miroase încă a timpul ce le aparţine lor şi numai lor. Anii 1910.
O fi de la liliac, dumnezeu ştie. Dar eu ştiu că toate astea vin cu o poveste. Iar Tribulaţia, aia din hrisoave, duminică seară.
Hai noroc şi nu-mă-uita!
Albiturile lui Constance Bonacieux
O plimbare ieri spre biurourile lui Madame Mère de pe Podul Mogoşoaei mi-a scos în cale, tot la Romană, nişte chestii geniale şi neaşteptate, dont Bucarest seul a le secret.Pe gardul dinspre bulevardul Dacia, chiar vizavi de ceea ce a fost ani de zile poate cea mai sinistră vespasiană din istoria omenirii - se zvonea, chiar că acolo dispăreau fără urmă oameni mai mult sau mai puţin subversivi, într-o ciudată deturnare a poveştilor lui Fărâmă- ţiganul poet îşi scosese roaba de cărţi la soare.
N-am rezistat niciodată la acadele, pantofi şi cărţi. Şi deşi eram cam în întârziere, acolo am înţepenit cam pentru o jumătate de ceas.
În stânga se vede pesemne achiziţia anului la chestii neaşteptate şi inutile, dar pline de miez. Oare trebuie să adaug că tărăşenia era fix lângă Decameron?
***
Oh, ştiu că vă hliziţi şi pe undeva asta şi aşteptam. Dar vă jur că în 1938 asta era treabă serioasă, după cum o demonstrează prefaţa scrisă de autoare pe un ton de guvernantă prusacă. Chiar ideologic, dacă vreţi, după cum vom vedea numaidecât.
Şi asta fiindcă retorica doamnei ce se recomandă delicios, la frontiera templierului cu picarescul, adică "maestră de rufărie" - iată ceva ce trebuia neapărat inventat!- se scrie cu sistem şi mai mult deât atât, cu program, într-o română elegantă şi pierdută pe veci amin.
Fiindcă doamna - domnişoara?- Christescu citeşte ziarele şi e sensibilă la lumea în care trăieşte. O ghicim născută la sfârştiul secolului nouăsprezece: încă are credinţă tare în progres, în aspirine şi în Raţiune majusculă. Explications...
"Întocmind acest manual pentru clasa a IV-a, m'am gândit că fac un lucru folositor şcoalei şi Doamnelor Maestre cari se vor îndruma după el. Atât teoria cât şi încercările practice ce le ilustrez în carte sunt întemeiate pe o îndelungată experienţă."
Simplă frastică de circumstanţă? Fireşte că nu: recitiţi paragraful, vă rog. Nu veţi găsi aici nimic comercial, nimic senzaţional, pe scurt nimic epifanic. În schimb, veţi găsi un presupus clar rousseauist. Investită cu harul epistemologic al beteliilor, doamna Christescu scrie nu numai ad usum Delphini, ci şi în numele interesului general, paliind carenţe de nişă -dar, bănuim noi, de neiertat- ale sistemului de învăţământ tehnic al vremii. Ciceronele spre uzul doamnelor Maestre face deci, operă fondatoare, iar abordarea mesianic-aţoasă e parcă ruptă din Toma d'Aquino. Dar să nu anticipăm...
"Sunt unele schimbări pe cari am găsit de cuviinţă să le fac, atât în manualul primilor doi ani începători cât şi'n acesta de faţă, pentru uşurinţa predărei şi înţelegerei copiilor."
Maestra de rufărie devine demiurg al lucrurilor mici. Stăpână pe tarlaua ei cât o batistă de păpuşi, ea poate să schimbe ordinea lucrurilor cu aiuritoarea prestidigitaţie a expertului liniştit. Aflăm că nu e vorba de o cutezanţă izolată, ci de un demers ordonat în chingile unui sistem. Mai mult decât atât: ca în orice iniţiere, cunoaşterea se dă cu linguriţa de sirop de tuse. Şi asta deşi viziunea e una clar utilitaristă: celeritate, randament, profit. Acceleratul taylorist tocmai a ieşit din gară.
"Astfel, am înlocuit literele întrebuinţate în vechile manuale de şcoală, ca să statornicească punctele, cu însemnătatea acestora faţă de locul ce-l au în tipar, fiindcă am ajuns la convingerea că literele singuratice încarcă numai memoria, fără să deştepte acele asociaţii trebuincioase care întregesc spaţial în imaginaţia copiilor liniile şi înfăţişarea tiparului."
Ah, ce parfum alchimic are toată tărăşenia cu înlocuirea literelor şi statornicirea punctelor! Ei bine, şi totuşi nu e vorba despre mesia cel ascuns sau despre ce dumnezeu s-a-ntâmplat în vremea fugii în Egipet, ci de o simplă viziune sinoptică asupra unei materii odinioară prăfuite şi desconsiderate. Se invită şi sinapsele: ai jura pe sfinte că domnişoara Christescu l-a citit -şi- pe Piaget. O mică revoluţie: apelul la imaginaţie, într-o lume a iniţerii pe de rost. Cât despre "literele singuratice", ei bine iată o sintagmă splendidă şi care o să-mi rămână cu siguranţă pe cortex!
"Apoi am simplificat pe alocuri unele socoteli ce trebuesc făcute la desenarea tiparului, tot cu aceeaşi grijă să uşurez, pe cât m'a lăsat lămurirea cunoştinţelor, truda copiilor."
Autoarea ştie cu cine vorbeşte. Ştie, de pildă, că pe enoriaşe le aşteaptă ochi înroşiţi şi abur de fier de călcat cu cărbuni, cifoză la patruzeci de ani şi amoruri în oficiu cu ordonanţa stăpânilor. În marea ei munificenţă, ea poartă mesajul speranţei uşurării caznei croielii întru modernitate şi capitalism igienic şi binevoitor, căci anii treizeci cred în rolul sanitar al apei, aerului şi luminii. Orgoliul e însă mai puternic: lămurirea cunoştinţelor e o taină cu monopol. O taină mare, ce nu se lasă descuiată cu una, cu două. Revoluţia doamnei Christescu e îngrozitor de burgheză: lupta cu îngerul cunoaşterii nu zguduie din temelii edificiul scolastic preexistent.
"În acelaş timp, izbindu-mă de greutatea cu care prindeau copiii înţelesul cuvintelor străine, atât de mult întrebuinţate în învăţământul industrial al fetelor, m'am străduit să le înlocuiesc, pe cât m'a lăsat tradiţia, cu cuvinte româneşti, luate din graiul nostru popular."
Ah, poate credeaţi că demersul e simplu? Alcolu ieste viaţă, creaţia e zbatere. Mai mult decât atât, într-o atmosferă subjugată de Nae Ionescu un pic de naţionalism nu strică. Să ne întoarcem deci, în bună logică trăiristă, la vatra satului care le ştie pe toate. Nu de tot: pe cât ne lasă ghergheful tradiţiei din Gand. Extremismele româneşti se întâmplă întotdeauna în tepidarium.
"În această ultimă privinţă mai sunt multe de făcut, fiindcă avem obiecte întregi de îmbrăcăminte cari poartă numiri streine (cu deosebire franceze) deşi am putea să le găsim cu puţină bunăvoinţă şi în limba noastră. Prin aceasta facem şi o lucrare folositoare culturei naţionale."
Desigur că Franţa cea frivolă trebuie pusă la punct cum se cuvine. Autoarea nu îndrăzneşte, poate din raţiuni de coerenţă cu restul argumentării, să ne propună acrobaţii germanice întru recompunere cu prefixe. Dar înlocuieşte cu de la sine putere sutienul cu -uşor sulfurosul- "susţinător al sânului" care i se pare mai neaoş - la îndemână, ceea ce este inestimabil. Sistemul se dă de trei ori peste cap şi se face program fiindcă, nu-i aşa, "mai sunt multe de făcut", inclusiv arheologie lexicală. Iar în anii treizeci, cultura e încă un soi de birt spaniolesc în care la o adică de ce să nu-ncapă şi festoanele, domnule? Şezători, aşezăminte şi epigrame spre propăşirea neamului, demandez le programme.
"Am crezut de asemeni că nu e de prisos să ilustrez în manualul meu şi îndrumările practice care să întregească teoria predată şi să rămână la îndemâna elevelor ori de câte ori vor avea nevoe de ele."
Orgoliul e pe măsura efortului crucial de a pune ordine în hărmălaia din coşul de rufe. Doamna Christescu nu se îndoieşte că opera ei va dăinui peste veacuri, că va deveni letopiseţul tehnicist al croielii vremurilor celor noi. Şi deşi e o babă gogo-cuzistă ce ne propune un Mesia protestant care şade împărţind dreptatea la pedala maşinii Singer, o tinereţe irosită cu ceasloavele lui Paul Bourget în braţe îi trădează cel mai mare secret posibil.
Domnişoara, doamna, camarada Christescu gândeşte în franţuzeşte atunci când scrie cu aplicaţie şi chemare pentru mase. Iar utopia ei e una cu ateliere cu geamuri mari frecate îndelung cu pagina de reclame din Gândirea. Unde o armată neştiută de croitorese emancipate taie cu metodă americană pantalonii lui Codreanu.
Oh, ştiu că vă hliziţi şi pe undeva asta şi aşteptam. Dar vă jur că în 1938 asta era treabă serioasă, după cum o demonstrează prefaţa scrisă de autoare pe un ton de guvernantă prusacă. Chiar ideologic, dacă vreţi, după cum vom vedea numaidecât.
Şi asta fiindcă retorica doamnei ce se recomandă delicios, la frontiera templierului cu picarescul, adică "maestră de rufărie" - iată ceva ce trebuia neapărat inventat!- se scrie cu sistem şi mai mult deât atât, cu program, într-o română elegantă şi pierdută pe veci amin.
Fiindcă doamna - domnişoara?- Christescu citeşte ziarele şi e sensibilă la lumea în care trăieşte. O ghicim născută la sfârştiul secolului nouăsprezece: încă are credinţă tare în progres, în aspirine şi în Raţiune majusculă. Explications...
"Întocmind acest manual pentru clasa a IV-a, m'am gândit că fac un lucru folositor şcoalei şi Doamnelor Maestre cari se vor îndruma după el. Atât teoria cât şi încercările practice ce le ilustrez în carte sunt întemeiate pe o îndelungată experienţă."
Simplă frastică de circumstanţă? Fireşte că nu: recitiţi paragraful, vă rog. Nu veţi găsi aici nimic comercial, nimic senzaţional, pe scurt nimic epifanic. În schimb, veţi găsi un presupus clar rousseauist. Investită cu harul epistemologic al beteliilor, doamna Christescu scrie nu numai ad usum Delphini, ci şi în numele interesului general, paliind carenţe de nişă -dar, bănuim noi, de neiertat- ale sistemului de învăţământ tehnic al vremii. Ciceronele spre uzul doamnelor Maestre face deci, operă fondatoare, iar abordarea mesianic-aţoasă e parcă ruptă din Toma d'Aquino. Dar să nu anticipăm...
"Sunt unele schimbări pe cari am găsit de cuviinţă să le fac, atât în manualul primilor doi ani începători cât şi'n acesta de faţă, pentru uşurinţa predărei şi înţelegerei copiilor."
Maestra de rufărie devine demiurg al lucrurilor mici. Stăpână pe tarlaua ei cât o batistă de păpuşi, ea poate să schimbe ordinea lucrurilor cu aiuritoarea prestidigitaţie a expertului liniştit. Aflăm că nu e vorba de o cutezanţă izolată, ci de un demers ordonat în chingile unui sistem. Mai mult decât atât: ca în orice iniţiere, cunoaşterea se dă cu linguriţa de sirop de tuse. Şi asta deşi viziunea e una clar utilitaristă: celeritate, randament, profit. Acceleratul taylorist tocmai a ieşit din gară.
"Astfel, am înlocuit literele întrebuinţate în vechile manuale de şcoală, ca să statornicească punctele, cu însemnătatea acestora faţă de locul ce-l au în tipar, fiindcă am ajuns la convingerea că literele singuratice încarcă numai memoria, fără să deştepte acele asociaţii trebuincioase care întregesc spaţial în imaginaţia copiilor liniile şi înfăţişarea tiparului."
Ah, ce parfum alchimic are toată tărăşenia cu înlocuirea literelor şi statornicirea punctelor! Ei bine, şi totuşi nu e vorba despre mesia cel ascuns sau despre ce dumnezeu s-a-ntâmplat în vremea fugii în Egipet, ci de o simplă viziune sinoptică asupra unei materii odinioară prăfuite şi desconsiderate. Se invită şi sinapsele: ai jura pe sfinte că domnişoara Christescu l-a citit -şi- pe Piaget. O mică revoluţie: apelul la imaginaţie, într-o lume a iniţerii pe de rost. Cât despre "literele singuratice", ei bine iată o sintagmă splendidă şi care o să-mi rămână cu siguranţă pe cortex!
"Apoi am simplificat pe alocuri unele socoteli ce trebuesc făcute la desenarea tiparului, tot cu aceeaşi grijă să uşurez, pe cât m'a lăsat lămurirea cunoştinţelor, truda copiilor."
Autoarea ştie cu cine vorbeşte. Ştie, de pildă, că pe enoriaşe le aşteaptă ochi înroşiţi şi abur de fier de călcat cu cărbuni, cifoză la patruzeci de ani şi amoruri în oficiu cu ordonanţa stăpânilor. În marea ei munificenţă, ea poartă mesajul speranţei uşurării caznei croielii întru modernitate şi capitalism igienic şi binevoitor, căci anii treizeci cred în rolul sanitar al apei, aerului şi luminii. Orgoliul e însă mai puternic: lămurirea cunoştinţelor e o taină cu monopol. O taină mare, ce nu se lasă descuiată cu una, cu două. Revoluţia doamnei Christescu e îngrozitor de burgheză: lupta cu îngerul cunoaşterii nu zguduie din temelii edificiul scolastic preexistent.
"În acelaş timp, izbindu-mă de greutatea cu care prindeau copiii înţelesul cuvintelor străine, atât de mult întrebuinţate în învăţământul industrial al fetelor, m'am străduit să le înlocuiesc, pe cât m'a lăsat tradiţia, cu cuvinte româneşti, luate din graiul nostru popular."
Ah, poate credeaţi că demersul e simplu? Alcolu ieste viaţă, creaţia e zbatere. Mai mult decât atât, într-o atmosferă subjugată de Nae Ionescu un pic de naţionalism nu strică. Să ne întoarcem deci, în bună logică trăiristă, la vatra satului care le ştie pe toate. Nu de tot: pe cât ne lasă ghergheful tradiţiei din Gand. Extremismele româneşti se întâmplă întotdeauna în tepidarium.
"În această ultimă privinţă mai sunt multe de făcut, fiindcă avem obiecte întregi de îmbrăcăminte cari poartă numiri streine (cu deosebire franceze) deşi am putea să le găsim cu puţină bunăvoinţă şi în limba noastră. Prin aceasta facem şi o lucrare folositoare culturei naţionale."
Desigur că Franţa cea frivolă trebuie pusă la punct cum se cuvine. Autoarea nu îndrăzneşte, poate din raţiuni de coerenţă cu restul argumentării, să ne propună acrobaţii germanice întru recompunere cu prefixe. Dar înlocuieşte cu de la sine putere sutienul cu -uşor sulfurosul- "susţinător al sânului" care i se pare mai neaoş - la îndemână, ceea ce este inestimabil. Sistemul se dă de trei ori peste cap şi se face program fiindcă, nu-i aşa, "mai sunt multe de făcut", inclusiv arheologie lexicală. Iar în anii treizeci, cultura e încă un soi de birt spaniolesc în care la o adică de ce să nu-ncapă şi festoanele, domnule? Şezători, aşezăminte şi epigrame spre propăşirea neamului, demandez le programme.
"Am crezut de asemeni că nu e de prisos să ilustrez în manualul meu şi îndrumările practice care să întregească teoria predată şi să rămână la îndemâna elevelor ori de câte ori vor avea nevoe de ele."
Orgoliul e pe măsura efortului crucial de a pune ordine în hărmălaia din coşul de rufe. Doamna Christescu nu se îndoieşte că opera ei va dăinui peste veacuri, că va deveni letopiseţul tehnicist al croielii vremurilor celor noi. Şi deşi e o babă gogo-cuzistă ce ne propune un Mesia protestant care şade împărţind dreptatea la pedala maşinii Singer, o tinereţe irosită cu ceasloavele lui Paul Bourget în braţe îi trădează cel mai mare secret posibil.
Domnişoara, doamna, camarada Christescu gândeşte în franţuzeşte atunci când scrie cu aplicaţie şi chemare pentru mase. Iar utopia ei e una cu ateliere cu geamuri mari frecate îndelung cu pagina de reclame din Gândirea. Unde o armată neştiută de croitorese emancipate taie cu metodă americană pantalonii lui Codreanu.
18 aprilie 2007
Boatpages # 33: "Nous avons bu du porto dans la Graduate Common Room"
Primăvara 2000 aduce la University College zavistie şi unrest, ceea ce e cu siguranţă un eufemism evlavios judecând după viteza de reacţie a corespondentei Zazei care îşi face probleme existenţiale într-un ev -aprins!- în care lesa electronică nu era nici pe departe ce e în ziua de azi.Pentru că l-a citit pe Denis de Rougemont, 'girafa' ştie că Dama şi Cavalerul său servant trebuie să lase -măcar de ochii lumii- o lăţime de spadă între interesele lor convergente. Dar ce îngrozitoare faute de goût, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, să-l pui pe Panayiotou să-ţi spuie de dragoste la ureche în astfel de ehrm, circumstanţe. Non, mais!
De: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
A: marie-camille.xxxxxx@university-college.oxford.ac.uk
Objet: Das Telefon klingelt
Date: Wednesday, March 08, 2000 3:28 PM
Allons donc, tu te prends la tête pour rien, très chère. Et puis si ma mémoire est bonne, le téléphone a été inventé par Graham Bell en 1876.
Moralité: appelle-le, bon sang...
Moralité: appelle-le, bon sang...
Z.
PS: Pouah, "mystification"... tout de suite les grands mots!
De: marie-camille.xxxxxx@university-college.oxford.ac.uk
A: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
Objet: Re:Das Telefon klingelt
Date:Wednesday, March 08, 2000 4:18 PM
Eh oui, ma chère, tu as raison, je me prends la tête pour rien, d'autant plus que je n'arrive pas à vérifier mon email sur le serveur de la fac aujourd'hui (problèmes de maintenance, ce qui fait que je vais l'appeler ce soir!). Enfin, hier soir tout était charmant, après le dîner (dîner d'échange avec le SCR, Senior Common Room, les old fellows, quoi!) nous avons bu du porto dans la Graduate Common Room et discuté deux heures (la vie, la mort, il m'a dit que ce que je disais était beautiful, a lu les lignes de ma main et m'a parlé de son interview à NY chez Baker & McKenzie...) puis une fois la bouteille de porto terminée on a pris une bouteille de vin et on est allés dans ma chambre... Là on a commenté les cartes postales de Turner qui ornent sagement les murs de ma chambrette, puis on a écouté de la musique (ça a bien duré une heure, nous sommes très sages, pas comme certains, hein?). Il s'est allongé sur mes genoux et alors qu'il y avait une chanson de George Michael, il a eu cette réflexion 'mais comment peut-on être gay' qui m'a charmé (tout cela en me regardant de manière envoûtante). Et puis ce qui devait arriver arriva, évidemment: nous nous sommes embrassés pendant une demi-heure (sage, mais tout de même assez passionné...) et il est parti en me disant qu'il m'écrirait le numéro de son boulot pour que je l'appelle ce soir!
Donc pas de nouvelles ce matin, serveur qui déconne cet après-midi...diagnostic: je l'appelle!
Ciao, la vita è bella!
M-C.
Donc pas de nouvelles ce matin, serveur qui déconne cet après-midi...diagnostic: je l'appelle!
Ciao, la vita è bella!
M-C.
Do something about it !
Întrucât mi-am tocat toată dimineaţa de concediu cu activităţi de origami automobilistic -cum să facem din acordeon la loc ascuţitoare- ajung şi eu pe jos, ceea ce e rarissim şi pe undeva dezonorant, la Romană.La trecerea de pietoni de la Turist o babă curăţică ţine în mâini o cutie de o litră de îngheţată. Rostul ei pe lume nu e cerşitul, am impresia, ci cu totul altceva. Şi asta pentru că nu am avut parte de data asta de povestea cu Precista, de pomelnice medicale şi de alte drame urduroase care nu interesează pe nimeni.
Deloc. Cu o privire aproape sfidătoare, baba mesteca mecanic şi pe jumătate plictisit diatriba aiuritoare ce urmează: "Faceţi o acţiune!" Iar pe vremuri din astea belalii nu ştii dacă nu cumva îndeamnă la désobéissance civile gen Thoreau sau ne anunţă mari reduceri la pachetele promoţionale de indulgenţe plenare de Paşti.
Fireşte, personalizate. Cum altfel?
***
Dau colţul- mi-e somn şi lene să-ntind drumul până la Cărtureşti- înspre librăria cu miros de cooperativă sătească de la Coloane şi constat cu năduf că e bineînţeles în inventar. Dar descopăr la chioşcul de merdenele -apropo, cam spurcată denumire!- o minune de aberaţie urbană: pateul rebotezat "piaptăn (sic!) cu brânză de vaci".
Nu ştiu cum să vă spun. Are ceva de basm popular şi de Sanepid.
Cu dragă inimă aş fi făcut o poză. Dar tanti de la tejghea mi s-a-nfăţişat în format sumotori. Deci nu. Că-mi făcea converşii ikebana, nu de alta.
Dau colţul- mi-e somn şi lene să-ntind drumul până la Cărtureşti- înspre librăria cu miros de cooperativă sătească de la Coloane şi constat cu năduf că e bineînţeles în inventar. Dar descopăr la chioşcul de merdenele -apropo, cam spurcată denumire!- o minune de aberaţie urbană: pateul rebotezat "piaptăn (sic!) cu brânză de vaci".
Nu ştiu cum să vă spun. Are ceva de basm popular şi de Sanepid.
Cu dragă inimă aş fi făcut o poză. Dar tanti de la tejghea mi s-a-nfăţişat în format sumotori. Deci nu. Că-mi făcea converşii ikebana, nu de alta.
17 aprilie 2007
Zăzisme
Meet Elaine. Elaine Benes.
Cam aşa ca Zaza când e în toane bune, hum. Sarcasmele ar putea fi chiar gemene. The clumsiness, aswell.
Country profile
...sau câteva circumstanţe româneşti de pe la 1928.Ca de pildă, inenarabila Uniune a Muncitorilor Compactori, despre care nu ştim foarte bine dacă e vreo rămăşiţă a falansterului de la Scăeni sau un fel de IG Metal în devenire. Dar care e, spun englezii bine informaţi one of the "biggest unions affiliated to the International Federation of Trade Unions, Amsterdam."Şapte sute de cotizaţii anuale plăteau safteaua unui sediu pe Calea Victoriei, 59. Calea Victoriei din Cluj, se grăbeşte scribul să adauge.
Sau Bank of Rumania, Ltd., care nu e nici Banca Naţională, nici Banca Românească. Fundată în 1866 "as branch of the Imperial Ottoman Bank", are un iz de conspiraţie fluvială şi de dinastie în declin. Ca pentru multe lucruri cam uitate ale României moderne, lumina vine de la Londra, mai precis de pe Old Broad Street, unde şăd în jurul unei mese de consiliu Chippendale patru amirali bărboşi cu monoclu, în numele jetoanelor de prezenţă şi dividendelor îndelung chibzuite.
Cu toate astea nu Bucureştii sunt campionii poeziei bancare façon 1928 ci Lisabona, unde fiinţează -sperăm că pe puţin de la Pombal încoace- Banco Nacional Ultramarino.
Sau Bank of Rumania, Ltd., care nu e nici Banca Naţională, nici Banca Românească. Fundată în 1866 "as branch of the Imperial Ottoman Bank", are un iz de conspiraţie fluvială şi de dinastie în declin. Ca pentru multe lucruri cam uitate ale României moderne, lumina vine de la Londra, mai precis de pe Old Broad Street, unde şăd în jurul unei mese de consiliu Chippendale patru amirali bărboşi cu monoclu, în numele jetoanelor de prezenţă şi dividendelor îndelung chibzuite.
Cu toate astea nu Bucureştii sunt campionii poeziei bancare façon 1928 ci Lisabona, unde fiinţează -sperăm că pe puţin de la Pombal încoace- Banco Nacional Ultramarino.
16 aprilie 2007
Zeppelina lui Morand
Motto:"Detaliile sunt importante, Mademoiselle!"
(Pantazi)
(Pantazi)
Tot din Year-Book (sic!) aflăm exact cu ce zeppelină descalecă- relativ des- Paul Morand la Bucureşti dinspre Avenue Charles-Floquet, pe la 1934, după privirea şaşie de "cucuvea" (dixit Françoise Giroud) a moştenitoarei satrapiei bancare Chrissoveloni.
Neapărat una cu blazon de Compagnie Internationale de Navigation Aérienne, fostă Franco-Roumaine şi viitoare LARES şi în fine Tarom, cu birouri -remarcabilă constanţă!- la Paris pe 22, rue des Pyramides şi la Bucureşti pe strada Franklin la numărul 14 (posibil pe unde are acuma Levintza magazinul).
În 1934 deci, fix ca şi la 1928, zeppelina unde se călătoreşte laborios - fiindcă unele lucruri nu prea se schimbă- aterizează ca şi în Tribulaţie în buza Codrilor Bănesei o dată pe zi, cu excepţia perioadelor de început şi sfârşit de sezon, în cadenţă redusă la trei zile pe săptămână. Şi întreruperi zgribulite între 15 noiembrie şi 15 februarie, când les hospodars îşi cară pesemne cuferele la moşie cu vaporul sau cu trenul.
Rutele sunt prudente: Bucureşti-Constantinopole, spre fericirea spionilor. Bucureşti-Belgrad-Budapesta-Viena-Praga, spre mulţumirea misiţilor petrolişti, probabil. Dinspre Praga, zeppelina poate bifurca, la nevoie, înspre Varşovia sau Paris, via Strasbourg, care pe vremea aia are încă aere de subprefectură nemţească. Pentru toate astea, se plăteşte peşin suma colosală de 18.000 de lei.
Aveţi mare dreptate, domnule Pantazi: detaliile sunt importante. Zeppelina lui Morand se poate ascunde până şi în coperţile de culoare roşu ecleziastic ale unui banal anuar statistic.
Neapărat una cu blazon de Compagnie Internationale de Navigation Aérienne, fostă Franco-Roumaine şi viitoare LARES şi în fine Tarom, cu birouri -remarcabilă constanţă!- la Paris pe 22, rue des Pyramides şi la Bucureşti pe strada Franklin la numărul 14 (posibil pe unde are acuma Levintza magazinul).
În 1934 deci, fix ca şi la 1928, zeppelina unde se călătoreşte laborios - fiindcă unele lucruri nu prea se schimbă- aterizează ca şi în Tribulaţie în buza Codrilor Bănesei o dată pe zi, cu excepţia perioadelor de început şi sfârşit de sezon, în cadenţă redusă la trei zile pe săptămână. Şi întreruperi zgribulite între 15 noiembrie şi 15 februarie, când les hospodars îşi cară pesemne cuferele la moşie cu vaporul sau cu trenul.
Rutele sunt prudente: Bucureşti-Constantinopole, spre fericirea spionilor. Bucureşti-Belgrad-Budapesta-Viena-Praga, spre mulţumirea misiţilor petrolişti, probabil. Dinspre Praga, zeppelina poate bifurca, la nevoie, înspre Varşovia sau Paris, via Strasbourg, care pe vremea aia are încă aere de subprefectură nemţească. Pentru toate astea, se plăteşte peşin suma colosală de 18.000 de lei.
Aveţi mare dreptate, domnule Pantazi: detaliile sunt importante. Zeppelina lui Morand se poate ascunde până şi în coperţile de culoare roşu ecleziastic ale unui banal anuar statistic.
Lumea lui Adrien Deume 2: onomastică
Atunci când se plictiseşte de situaţia Culoarului de la Dantzig şi de ascuţit creioane Koh-i-Noor, Adrien Deume iese la o ţigărică pe culoarele pe care şi în ziua de astăzi se găseşte mătasea broaştei aceluiaşi linoleum, anume tocmit nemţeşte să-nfrunte ere geologice.Pe culoarul cu becuri chioare, de cancelarie virtuoasă, trec aferat Epitacio da Silva Pessoa sau Azcarate Florez, extrem de autenticul Fromageot de la Quai d'Orsay şi absolut improbabilul British subject Zilliacus, enigmaticul Tetsuro Furukaki şi cubanezul Urrutia, cu nume de vătaf de plantaţie de trestie de zahăr.
Adrien Deume e întotdeauna dornic să declame bancuri deocheate cu un aer complice sau ditirambe administrative. Chestie de ierarhie.
Poza, Louis Rousseau L'envoyé diplomatique de la Cochinchine à Paris, tiraj pe albumină, 1863.
Poza, Louis Rousseau L'envoyé diplomatique de la Cochinchine à Paris, tiraj pe albumină, 1863.
Lumea lui Adrien Deume 1: biografii
Hazardul unei permutări logistice a scos din vintrele dulapului cu arhivele de birou ale Zazei The Europa Year-Book 1928 publicat la Londra de George Routledge & Sons, Ltd. şi cărat din paşalâc pour faire classe pe un birou plin de hârtii importante şi urgente.Din plictiseală maximă, aşteptând trei zile de concediu, Zaza a stat şi a oftat cu mari delicii peste o felie de monadă: trombinoscopul Ligii Naţiunilor de la Geneva. Adică lumea în care se mişcă nonşalant între parcare, stenodactilografe, cantină şi vespasiană nesuferitul de Adrien Deume.
Utopie în utopie.
Găsim bunăoară, la pagina 135, urma unei fabuloase Social Questions and Opium Traffic Section, cu vag parfum de Inchiziţie. O ghicim patronată cu mână de fier de o nu mai puţin aiuritoare Dame Rachel Eleanor, născută în 1884, şcolită la foarte strictul Hyde Park New College. Stagiu la Guy- Fawkes?-'s Hospital, diplomă universitară în farmacie, preparatoare la National Health Society.
Războiul o emancipează: comandant al Voluntary Aid Detachment pentru Franţa şi Belgia, citată într-o depeşă a Statului Major britanic pentru "gallant and distinguished services in the Field", Lady of Grace of the Order of St. John of Jerusalem în 1917 şi în fine, Dame Commander of the British Empire doi ani mai târziu. În 1928, are patruzecişipatru de ani şi poate e încă acceptabil de frumoasă. Suficient pesemne pentru sinecura cosmopolită, pe care o împarte cu un anume Duncan Hall din Brisbane - vag pederast?
Şi cine anume e profesorul român Neculcea de la pagina 136, membru al Comitetului Economic al Ligii Naţiunilor, care îşi dă, cu aplombul lui Dinicu Golescu, adresa lapidară: Athénée-Palace, Bucarest?
Trei pagini mai târziu, o celulă matriarhală, cea de asesori ai Traffic in Women and Children Committee, parohie de bune intenţii pentru soarta tuturor Elviritelor de pe lumea asta. Miss Baker, mesdames Avril de Sainte-Croix, de Montenach şi Curchod-Secrétan veghează. Irezistibilă impresie de Ancien Régime, cu iz muced de Viejas.
"Es grave confundir la anestesia con la esperanza... "
Terminat astă-noapte pe la vreo patru La colmena, fără să găsesc pasajul despre vizcotur, pe care-l bănuiesc adaos ulterior şi cinematografic al lui Mario Camus. A se verifica numaidecât, de îndată ce catârul piratesc termină de descărcat tărăşenia. A nu se înţelege greşit: am şi eu etica mea consumeristă în materie. Ţinând cont de circumstanţele în care m-am găsit cu Cela, socot însă că e mai savuros lucrul de furat, într-o primă instanţă.Dincolo de farmece toxice şi înduioşătoare, o rudenie imediată. Doisneau şi faimosul lui colaj de interioare, din care n-am găsit, vae! decât unul singur şi răzleţ.
Ar putea fi chiar Consorcio López, trăgând melancolic din tritón, cu minţile la Marujita Ranero.
15 aprilie 2007
Boatpages#32: J'ai cédé au snobisme façon Assas
Deschiderea de sezon înseamnă vizite de-acasă şi cumpărături măcar o dată pe an utile. Primăvara 2000 e agitată de diverse comploturi despre care nu ni se pare interesant să dăm raportul. Şi rău facem: protagoniştii au dispărut, cu greu ne mai amintim câte ceva în afară de senzaţia absolut splendidă a machiavelismului aplicat.
Precum se vede, la Oxford lucrurile se repetă retoric. Degeaba: ne e foarte clar că 'girafa' nu vrea de nicio culoare să fie respectată.
E numai începutul unei lungi serii de whimpering claims. Stilul rezistă mai bine decât circumstanţele. Cel puţin în Albionul văzut prin lunetă BCBG.
De: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
A: marie-camille.xxxxxx@university-college.oxford.ac.uk
Objet: Barbour
Date: Sunday, March 05, 2000 8:13 PM
Chère, très chère incomprise,
Voilà, Maman est finalement partie, me laissant avec des courses toutes faites, une inspection minutieuse de ma chambre et de la débauche au Procope. Nouvelle entre les nouvelles, j'ai cédé au snobisme façon Assas et je me suis acheté the Barbour, vert bouteille. Très chic, très chasse à courre, très Saint Nicolas du Chardonnet, très Jeanson de Sailly, très tout ce que tu veux, y compris messe à six heures pile, j'insiste.
Seul hic, c'est que tu gèles dedans, surtout qu'en ce moment à Paris on ne peut jurer de rien côté météo.
Quant au présent de K., je le connais G., pour m'avoir fait suer pendant toute ma deuxième année de DEUG en TD de Civil. Ma foi, quel mufle, oy oy oy (interjection carrément Sentier pour le plaisir de ton ouie).
Sinon, un conseil pour ton rower: agis/fais quelque chose ma fille, sinon tu t'enlises dans de la guerre des tranchées dans le brouillard oxonien.
J'attends ta réponse fournie à la Joinville/Villehardouin/ et les deux autres, j'ai oublié et j'ai la flemme de vérifier.
Salamalecs divers,
Z.
De: marie-camille.xxxxxx@university-college.oxford.ac.uk
A: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
Objet: Re: Barbour
Date:Monday,March 06, 2000 2:47 PM
Salut Z.,
Merci pour ce rafraîchissant oy oy oy qui vient égayer ma brumeuse journée oxonienne. Quant au rower, évite ce genre de choses traumatisantes. Je n'ai pas les moyens d'agir matériellement, car:
1. Il m'envoie (une fois par semaine maximum) des mails plutôt romantiques que chauds.
2. Au pub, il ne boit que du thé ou, les jours de débauche, un chocolat chaud. Self discipline, comme il dit.
3. Il ne parle que de sa course et de ses grandes ambitions et nous avons des conversations genre comment tu vois la vie, quelles sont tes ambitions, mon passé, mon présent, mon futur...
4. Il me raccompagne toujours, mais au moment de me quitter s'empresse de me faire trois bises très respectueuses.
En gros, le message qu'il veut me faire passer est un subtil mélange de: je suis un garçon bien, je te respecte et ne te prends pas pour une one night stand girl et évidemment je t'entretiens à coups de petits mails ambigus, histoire d'avoir un peu d'amusement après la course. Et même si je pense toujours beaucoup à sa charmante personne (eh oui, il est terriblement envoûtant...), je n'exclus pas d'aller rapidement me casser ailleurs (j'ai peut-être quelques idées à ce sujet). Comme je te l'écris désespérément depuis trois semaines, j'ai besoin qu'on me prête un peu d'attention...
Mais bon, pas d'inquiétude, le moral est bon et je pars travailler avec, en tête, la délicieuse image de notre petit couple Sentier (il la comble de cadeaux démesurés si tu veux savoir, le rôle de femme entretenue ne lui va pas si mal finalement). Mon Dieu, Assas est plein de petites putes, qu'est-ce que ça me manque! L'indien ne cesse de me parler de son intégrité morale et du fait qu'il est un good boy, c'est terrible, surtout quand on sait qu'il a pété un restaurant en Espagne en décembre avec ses potes de l'aviron...si maman savait ça!
Ciao,
'girafa'
Voilà, Maman est finalement partie, me laissant avec des courses toutes faites, une inspection minutieuse de ma chambre et de la débauche au Procope. Nouvelle entre les nouvelles, j'ai cédé au snobisme façon Assas et je me suis acheté the Barbour, vert bouteille. Très chic, très chasse à courre, très Saint Nicolas du Chardonnet, très Jeanson de Sailly, très tout ce que tu veux, y compris messe à six heures pile, j'insiste.
Seul hic, c'est que tu gèles dedans, surtout qu'en ce moment à Paris on ne peut jurer de rien côté météo.
Quant au présent de K., je le connais G., pour m'avoir fait suer pendant toute ma deuxième année de DEUG en TD de Civil. Ma foi, quel mufle, oy oy oy (interjection carrément Sentier pour le plaisir de ton ouie).
Sinon, un conseil pour ton rower: agis/fais quelque chose ma fille, sinon tu t'enlises dans de la guerre des tranchées dans le brouillard oxonien.
J'attends ta réponse fournie à la Joinville/Villehardouin/ et les deux autres, j'ai oublié et j'ai la flemme de vérifier.
Salamalecs divers,
Z.
De: marie-camille.xxxxxx@university-college.oxford.ac.uk
A: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
Objet: Re: Barbour
Date:Monday,March 06, 2000 2:47 PM
Salut Z.,
Merci pour ce rafraîchissant oy oy oy qui vient égayer ma brumeuse journée oxonienne. Quant au rower, évite ce genre de choses traumatisantes. Je n'ai pas les moyens d'agir matériellement, car:
1. Il m'envoie (une fois par semaine maximum) des mails plutôt romantiques que chauds.
2. Au pub, il ne boit que du thé ou, les jours de débauche, un chocolat chaud. Self discipline, comme il dit.
3. Il ne parle que de sa course et de ses grandes ambitions et nous avons des conversations genre comment tu vois la vie, quelles sont tes ambitions, mon passé, mon présent, mon futur...
4. Il me raccompagne toujours, mais au moment de me quitter s'empresse de me faire trois bises très respectueuses.
En gros, le message qu'il veut me faire passer est un subtil mélange de: je suis un garçon bien, je te respecte et ne te prends pas pour une one night stand girl et évidemment je t'entretiens à coups de petits mails ambigus, histoire d'avoir un peu d'amusement après la course. Et même si je pense toujours beaucoup à sa charmante personne (eh oui, il est terriblement envoûtant...), je n'exclus pas d'aller rapidement me casser ailleurs (j'ai peut-être quelques idées à ce sujet). Comme je te l'écris désespérément depuis trois semaines, j'ai besoin qu'on me prête un peu d'attention...
Mais bon, pas d'inquiétude, le moral est bon et je pars travailler avec, en tête, la délicieuse image de notre petit couple Sentier (il la comble de cadeaux démesurés si tu veux savoir, le rôle de femme entretenue ne lui va pas si mal finalement). Mon Dieu, Assas est plein de petites putes, qu'est-ce que ça me manque! L'indien ne cesse de me parler de son intégrité morale et du fait qu'il est un good boy, c'est terrible, surtout quand on sait qu'il a pété un restaurant en Espagne en décembre avec ses potes de l'aviron...si maman savait ça!
Ciao,
'girafa'
14 aprilie 2007
Tribulaţia de sâmbătă, cincisprezece: Un monde au sein du monde
Motto:"Altre volte ho annusato l'odore delle spezie, altre ho aspirato il fumo del tabacco, ma mai come ora ho avvertito la sensazione di trovarmi a un crocevia di luoghi possibili. Un suk di Costantinopoli, un porto del Catai, una stazione di cambio a Samarcanda, una festa per le strade di Granada.”
(Luther Blissett- Q.)
Nu există nimic pe lumea asta mai filistin şi mai superficial decât un aeroport. Şi nici măcar nu e vorba de ochii daţi sistematic peste cap ai casierei de la cafenea sau de mirosul ăla aspru de deodorant de interior de trei parale de la lieux d'aisance. Dar cum e posibil ca aeroportul Serenissimei să arate ca o fabrică de geamuri din Pomerania, domnule?
Scăpă repede. Luat prin surprindere de capriciile de pe canapelele de catifea roşie, Pantazi nu cărase mare lucru după el. Un doctor's bag sobru şi încăpător, pe care l-am zărit deja din goana birjei de la Bucureşti. Şi o singură husă de haine, cu speranţa -pe jumătate iluzorie- că dunga de la pantaloni avea să ajungă intactă la destinaţie. Cu toate astea, hărmălaia din aeroport risca să devină rapid insuportabilă: nişte americance idioate se întrebau, bunăoară, dacă hârtiile de o sută de euro cu care se pricopsiseră la Bruges sunt acceptabile şi pe Canal Grande.
Consolarea veni rapid. Spre deosebire de alte oraşe de pe lumea asta, în utopia veneţiană se poate ajunge, slavă Domnului! şi cu motoscaful. Foarte James Bond, foarte années soixante, cu iz de risipă scandaloasă şi de starletă oxigenată cu eşarfa în vânt. Încă mai zâmbea de plăcerea unor amintiri cam fără perdea, în faţa uşii dărăpănate de mahon din sestiere Cannaregio, numărul 2457.
Un miros de vin santo îl linişti. Madama cu capot era acasă şi probabil perpelea nişte piccata. Iar pe canapelele de catifea roşie Maria della Contraria aştepta să-şi încaseze avansul.
Deşi nesuferită şi palavragioaică, baba gătea cu har: piccata era minunată. Afacerile mergeau ca pe roate. Mai mult decât atât, efortul fusese recompensat cu deasupra de măsură: Stăpâna Contrariilor reparase puntea lui Gallo Nero, ce putea porni la drum cam în două-trei zile. Se tocmise echipaj iscusit într-ale navigaţiei şi un secund cu care urma să-şi bea cafeaua de dimineaţă, ca să pună la punct ultimele amănunte.
Rămânea o singură necunoscută: încotro să o apuce? Spre surprinderea lui Pantazi, prinsă cu toate preparativele de plecare, Maria della Contraria nu se ocupase şi de asta. Îi mărturisi roşind niţel că habar nu avea, dar că aveau să afle cu siguranţă la vreme.
Bârfiră până cam pe la miezul nopţii. Refuză net oferta de găzduire. Îl aşteptau curtea cu zorele, bagajele de drum lung şi o plimbare digestivă prin Piazza San Marco, ce odată cu căderea nopţii putea fi savurată în voie.
Ah, cette impression d'urbanité permanente despre care vorbea atât de bine Proust nu se dezminţea niciodată, oricât de proastă ar fi fost vremea, oricât de mare agitaţie ar fi obosit ochiul şi enervat urechea. După atâtea preumblări, merita cu siguranţă o flânerie fără preocupări imediate, fără grabă, la ceasurile fluide la care se arată lucruri nevăzute, zidurile ţes intrigi complicate şi mirosul de turist dispare cu desăvârşire.
N-am să pot să scriu probabil niciodată despre asta. Nu din lene. Presupun însă că nu s-au inventat cuvintele potrivite pentru atâtea nuanţe şi imagini suprapuse. Tunica ateniană a contesei Quarini-Benzoni, care dansează transparent în jurul unui arbre de la Liberté, oroare sanchilotă adăugată oportunist fix în mijlocul pieţei. Cicatricea lui fra Paolo Sarpi. Făţărnicia fermecătoare a dogelui Dandolo şi de ce nu, toată...
- Umblă mai cu băgare de seamă, signore! îi vâjâi brusc în urechi o voce răguşită, tocmai pe când se pregătea să fluiere o gondolă apărută ca prin minune prin dreptul Portei della Carta.
Începuse să se obişnuiască cu chestiile astea. Surmenaj cronic? Vreun talent special de care să nu fi ştiut dinainte?
Nici măcar nu apucă să răspundă cum se cuvine. Patru chicoteli gemene ameninţau să se transforme în hohote de râs, e drept cam obraznice.
- Ei, ia spune, vrei să ştii încotro s-o apuci, nu-i aşa?
- Noi ştim tot. Restul depinde de tine.
- Ce-ai de pierdut? E fără bani: ne eşti simpatic, şi nu de ieri.
Carevasăzică aşa: tetrarhii sângerii aveau chef de vorbă. Din păcate, nu putea să scoată niciun sunet. Oboseală curioasă, dar copleşitoare. Ruşine să-mi fie!
- Eu aş ţine drumul până la Istanbul.
- Prea târziu. Ia-o spre vest şi opreşte la Bastia.
- Aiurea! Nu-l asculta pe Diocleţian, te rog: e zaharisit bine. Înspre Marsilia trebuie să te uiţi.
- Credo quia absurdum. Nu-ţi pierde vremea cu prostii din astea. Descurcă-te să ajungi la Santiago de Compostela.
Sugestie perfect absurdă, într-adevăr. Dar irezistibilă. Foarte bine: am să-i spun mâine dimineaţa Mariei della Contraria că o luăm înspre vest şi că nu ne grăbim. O să trebuiască trecut Gibraltarul, e posibil să fie nevoie de opriri destul de dese. Dar să nu anticipăm. Avem vreme să ne gândim şi la asta.
Uşor nedumerit, gondolierul aştepta răbdător. Pasul era cam şubred şi se temu să nu alunece în apa moartă de lângă bordură. Din fericire, mai existau reflexe. Oftând, Pantazi se lăsă epuizat să cadă pe bancheta de moleskine.
Dădu adresa şi mai apucă să audă ca prin vis începutul unei păruieli foarte puţin cavalereşti:
- Am auzit bine, m-ai făcut "zaharisit"?
Ar fi jurat că Maxenţiu răspunsese cu un sictir sonor. Pesemne din cauza asta aveau tetrarhii nasul spart.
***
Fix la orele unsprezece şi jumătate, uşa cu grilaj de la Harry's Bar se deschise sprinten. Se trezise tare bine dispus.
Beatitudinile sunt de scurtă durată. Fix la masa la care era aşteptat, întors pe jumătate cu spatele dar suficient de vizibil cât să nu mai încapă umbră de îndoială, un fes roşu rânjea sarcastic.
Bineînţeles. Secătura, impostorul, puşlamaua, derbedeul, javra nenorocită de Pantalone.
L-ar fi făcut fără îndoială chisăliţă, dacă zâmbetul Mariei della Contraria nu l-ar fi invitat inocent să ia loc. Se răcea cafeaua.
Spoiler: Negocierile au un deznodământ pentru care deocamdată, ca pentru foarte multe lucruri veneţiene, nu avem decât puncte de suspensie. Se fac multe planuri. După ce trece de nişte foci binevoitoare, Le Tasse ajunge în fine la Stambul.
N-o să ne fie simplu deloc.
13 aprilie 2007
Câte ceva despre Milady de Winter
Domnule clonă,
Bineînţeles, felicitări: e din ce în ce mai bine. După pantalonadă, uzurparea de identitate: e şi ăsta un progres!
Mă rog, treaba dumitale. Nu despre asta vroiam să vă răspund.
Precis sunt defectă: toată viaţa m-am prăpădit după Milady de Winter. Bine, fie, şi după Buckingham, deşi Dumas se fereşte de complicaţii şi se face că nu ştie ce poponaut splendid a crăpat la Portsmouth de cuţitul, care de bună seamă a căsăpit-o şi pe Carmen, nu după multă vreme. Dar şi noi cu el: felul în care Buckingham îşi dă mustăţile cu pomadă, în fiece dimineaţă, suduind melancolic valetul că nu i-a grijit cizmele cum se cuvine e absolut irezistibil. Şi improbabil: domnii aceia le cam aveau cu cross-dressingul. Un scandale!
Să judecăm drept: Constance Bonacieux e o broască de sacristie nesuferită şi filistină, bine că dispare repede din peisaj, că deja ne plictisise cu bileţelele alea pitite conspirativ pe Pont Neuf în coşurile cu albituri. În ziua de azi, Constance a noastră ar avea plan de pensii la Crédit Lyonnais, speranţe de măritiş cu Eddie Barclay (ah, cum, a murit? vai, nu se poate!), ar fura zdravăn la coşniţă, s-ar întinde cu conaşul, ar citi Nous Deux în fiecare joi curăţând argintăria cu Sidol. Şi cum e , pe deasupra şi boarfă lirică, precis ar scrie poezele din alea insuportabile posibil şi în versuri albe, dar numai pe comandă - viaţa, operele, de ce-ai plecat, fotoliul din odaie, mama, moartea, ţara, mieii de pe coclauri şi să ne-ajute dumnezeu pe toţi.
Ah, dar pe când Milady, daţi-mi voie, daţi-mi voie! Vai ce puşlama irezistibilă, aia muiere domnule! Cu floarea aia de crin pe care gâdele i-a muşcat-o de umăr, cu intrigile ei cam puerile, cu privirea aia arsă de friguri, uite că mă înduioşez. Să nu facem greşeli de lectură: Milady nu e o nimfomană. Milady e o nimfofilă, cu propria grilă de analiză şi sinteze ameţitoare. Mai rar într-un secol de babe confiate în jansenism şi de subrete neruşinate, din care adolescenţa e aproape absentă.
Iar otrăvirea lui Constance la Béthune, la carmelite, un act de igienă socială. Sau o pişcătură pentru Flaubert: cum să moară sluga aia precum Emma B., domnule?
Très sainte garce, priez pour nous.
Bineînţeles, felicitări: e din ce în ce mai bine. După pantalonadă, uzurparea de identitate: e şi ăsta un progres!
Mă rog, treaba dumitale. Nu despre asta vroiam să vă răspund.
Precis sunt defectă: toată viaţa m-am prăpădit după Milady de Winter. Bine, fie, şi după Buckingham, deşi Dumas se fereşte de complicaţii şi se face că nu ştie ce poponaut splendid a crăpat la Portsmouth de cuţitul, care de bună seamă a căsăpit-o şi pe Carmen, nu după multă vreme. Dar şi noi cu el: felul în care Buckingham îşi dă mustăţile cu pomadă, în fiece dimineaţă, suduind melancolic valetul că nu i-a grijit cizmele cum se cuvine e absolut irezistibil. Şi improbabil: domnii aceia le cam aveau cu cross-dressingul. Un scandale!
Să judecăm drept: Constance Bonacieux e o broască de sacristie nesuferită şi filistină, bine că dispare repede din peisaj, că deja ne plictisise cu bileţelele alea pitite conspirativ pe Pont Neuf în coşurile cu albituri. În ziua de azi, Constance a noastră ar avea plan de pensii la Crédit Lyonnais, speranţe de măritiş cu Eddie Barclay (ah, cum, a murit? vai, nu se poate!), ar fura zdravăn la coşniţă, s-ar întinde cu conaşul, ar citi Nous Deux în fiecare joi curăţând argintăria cu Sidol. Şi cum e , pe deasupra şi boarfă lirică, precis ar scrie poezele din alea insuportabile posibil şi în versuri albe, dar numai pe comandă - viaţa, operele, de ce-ai plecat, fotoliul din odaie, mama, moartea, ţara, mieii de pe coclauri şi să ne-ajute dumnezeu pe toţi.
Ah, dar pe când Milady, daţi-mi voie, daţi-mi voie! Vai ce puşlama irezistibilă, aia muiere domnule! Cu floarea aia de crin pe care gâdele i-a muşcat-o de umăr, cu intrigile ei cam puerile, cu privirea aia arsă de friguri, uite că mă înduioşez. Să nu facem greşeli de lectură: Milady nu e o nimfomană. Milady e o nimfofilă, cu propria grilă de analiză şi sinteze ameţitoare. Mai rar într-un secol de babe confiate în jansenism şi de subrete neruşinate, din care adolescenţa e aproape absentă.
Iar otrăvirea lui Constance la Béthune, la carmelite, un act de igienă socială. Sau o pişcătură pentru Flaubert: cum să moară sluga aia precum Emma B., domnule?
Très sainte garce, priez pour nous.
Ego Trip
Primesc, în ultima vreme, tot felul de mailuri înfiorate, comentarii în chip panegiric, răvăşele emotive şi bilete rupte din carnet de bal. Ptiu, să nu mă deochi!În aşa hal încât azi în birjă -Zoe e la reanimare o lună de zile- mi-a trăznit mintea să-mi fac partid. Aţi cetit bine: partid politic.
Partidul Absolutist Român.
Promit să fiu milostivă cu supuşii mei. Să le fac manufactură de anterie, cădelniţe şi tranzistori. Să reduc fumăritul şi zeciuiala. Să poruncesc Craii lectură obligatorie în şcoli, iar în colhozuri să se ia zilnic lecţii de clavecin. Biletul de 1000 de galbeni să fie cu Wilde pe el, paraua cu Pena Corcoduşa. Să institui Ordinul Naţional Mateiu Caragiale, neapărat cu lentă, pentru succese indiscutabile întru otium creativ. Iar la brutărie să nu se mai găsească decât brioşe. Non, mais! Croissanţii, evident, numai pentru nomenclatură. Care tot e plecată cu lunile la Singapore.
Până una alta, sper doar că nu are să mi se urce la cap prea repede atâta solicitudine. Une révolution est si vite arrivée...
Evident că în toată chestia asta trage sforile într-o veselie Marele Inchizitor. Fără, nu se poate.
Afacerea Pantalone şi alte marafeturi
Dragă Pantalone,
Şi, mă rog, de ce să mă fi supărat? Nici vorbă. Nu am obiceiul ăla de vestală violată să zbier peste răzoare, uite cam aşa:
"Huo trollul! huo clona! Haidi bre, adă tulumba de la Dealul Spirii, I just got flamed!"
Pe cât de soupe au lait sunt în viaţă, pe atâta de amabilă sunt la tarabă. Pe net sunt ca Iov: "Domnul a dat, Domnul a luat".
Dar deşi nu sunt supărată, gura tot nu se stăpâneşte şi zice-aşa. Nu pe Pantalone l-am confundat cu cineva. Ci invers, ceea ce e cu totul altceva. Cum ar zice 'girafa': Eh oui, mon petit, il faut faire ses preuves!
Şi pentru că tot veni vorba de ea, iată o problematică interesantă: mailurile alea sunt fictive sau nu? Dumneavoastră (toată muşterimea, fireşte) ce părere aveţi?
Pe bune aştept. Şi promit să vă dau răspunsul incontestabil când oi termina. Adică pe duminecă seara.
PS: Ah, şi: Pantalone, rogu-te, ia-ţi alt pseudonim. Vorba lui Petre Roman: ăsta sună ca dracu'. Iar dracu' e numai unul.
Dar deşi nu sunt supărată, gura tot nu se stăpâneşte şi zice-aşa. Nu pe Pantalone l-am confundat cu cineva. Ci invers, ceea ce e cu totul altceva. Cum ar zice 'girafa': Eh oui, mon petit, il faut faire ses preuves!
Şi pentru că tot veni vorba de ea, iată o problematică interesantă: mailurile alea sunt fictive sau nu? Dumneavoastră (toată muşterimea, fireşte) ce părere aveţi?
Pe bune aştept. Şi promit să vă dau răspunsul incontestabil când oi termina. Adică pe duminecă seara.
PS: Ah, şi: Pantalone, rogu-te, ia-ţi alt pseudonim. Vorba lui Petre Roman: ăsta sună ca dracu'. Iar dracu' e numai unul.
Persoana a doua, singular
Motto:
"MOI.-- Vous êtes difficile, et je vois que vous ne faites grâce qu'aux hommes sublimes."
(Denis Diderot, Le neveu de Rameau)
"MOI.-- Vous êtes difficile, et je vois que vous ne faites grâce qu'aux hommes sublimes."
(Denis Diderot, Le neveu de Rameau)
Cum să te descurci onorabil cu politeţurile în situaţia delicios de delicată în care interlocutorul îţi inspiră deopotrivă nedumerire admirativă şi un fel de drag niţel sarcastic?
Slavă domnului, avem soluţia în română. Deşi miroase de la o poştă a lampă de gaz şi duşumea de târg de provincie, vorba "dumneata" e suficient de elegantă şi deopotrivă complice, fără să pună încă semnul egal al cafelei.
Unul din motivele pentru care sunt absolut convinsă că acel "vous" din Le neveu de Rameau nu poate, de bună seamă, fi în intenţii decât un foarte românesc "dumneata".
Vă vine mânuşă, domnule Pantazi. Iar Pantalone se respinge definitiv şi irevocabil. Pentru viciu de formă. Că Pantalone nu e dumneata.
PS: Poate nici n-a fost? În care caz, pe lângă chioară (asta e chestie patentă), mai sunt şi fraieră, pesemne!
PS2: Ah, mister dezlegat. Tant mieux.
Slavă domnului, avem soluţia în română. Deşi miroase de la o poştă a lampă de gaz şi duşumea de târg de provincie, vorba "dumneata" e suficient de elegantă şi deopotrivă complice, fără să pună încă semnul egal al cafelei.
Unul din motivele pentru care sunt absolut convinsă că acel "vous" din Le neveu de Rameau nu poate, de bună seamă, fi în intenţii decât un foarte românesc "dumneata".
Vă vine mânuşă, domnule Pantazi. Iar Pantalone se respinge definitiv şi irevocabil. Pentru viciu de formă. Că Pantalone nu e dumneata.
PS: Poate nici n-a fost? În care caz, pe lângă chioară (asta e chestie patentă), mai sunt şi fraieră, pesemne!
PS2: Ah, mister dezlegat. Tant mieux.
Boatpages #31: "Dieu, quelle langue de vipére ce soir"
Lucrurile se accelerează. În Boulevard Jourdan începe turneul de primăvară, motiv pentru care se pun sub preş activităţile scolastice şi se dă drumul la bârfă, shopping şi birturi. Un Twingo fuchsia devine brusc de actualitate, dar asta vom afla ceva mai încolo. În schimb, la Oxford timpul nu mai are răbdare, din cauza unei anumite curse de caiac-canoe. Conversaţii inepte la Coupole, despre care nu vom face vorbire, din decenţă. Încercăm să tragem nişte sfori pe la Londra, for the cause. Nu ne iese: suntem încă înfiorător de gâşte, zău aşa.Trecem jenat peste nişte tâmpenii cam FN, presupunând că M-C a băut fără măsură. Progresiv, ne dăm seama că aşa şi este.
De: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
A: ron _xxxxx@hotmail.com
Objet: Damsel in distress
Date: Friday, March 03, 2000 10:02 PM
Major,
Mum's coming to Paris this WE, so you'll probably have to wait until Monday for that Assas mock trial team confirmation. Lost M-C's number, but still got her emails. You'll find them in the cc field.
Cheers,
Z.
De: marie-camille.xxxxxx@university-college.oxford.ac.uk
A: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
Objet: Re:Damsel in distress
Date: Saturday,March 04, 2000 1:07 AM
Salut Z.,
Et voilà comment j'intercepte les messages que tu envoies à Ron. Charmant. Comment vas-tu? Nages-tu toujours dans le bonheur? Au fait, tu as raison, mon email a complétement déconné ces derniers temps, et j'ai reçu aujourd'hui sept messages datant d'hier, dont un du charmant allemand dont je t'ai parlé (Cercle des Poètes Disparus, cryptopédé) qui m'invitait au ciné. Raté. Ce soir, je suis allée avec la French delegation boozer et danser un peu (en fait, raisonnablement), je rentre maintenant me coucher car je suis absolument claquée (j'avais un tutorial cet après-midi et j'ai bossé une bonne partie de la nuit).
A part ça, plusieurs choses se rapportant à ton mail d'aujourd'hui. D'abord, je connais l'élu du coeur de K., un mec qui sans rentrer dans la caricature, a quand-même certains des attributs du juif Sentier (il y en a tout de même une bonne représentation dans notre vénérable université, mon Dieu tout se perd). Il est très gentil, mais a l'air d'avoir arrêté sa maturation après l'âge de 15 ans... Enfin bon, je deviens mauvaise et je dois dire que même s'il fait un peu adolescent attardé, il est charmant et attentionné à l'égard de notre Miss Weight Watchers. Dieu, quelle langue de vipére ce soir, cela doit être l'effet du cidre et du rhum, évidemment...
Ensuite, j'aimerais savoir ce que va foutre V. l'année prochaine. Tu avais l'air de dire qu'il honorerait toujours Assas de sa présence? Could you get some further information about it?
C'est bizarre, mais en ce moment j'ai une vie très dissipée, mais comme il ne se passe rien vraiment, tant ils ont tous l'air obsédés par leurs activités diverses, l'attention constante que me prodiguait mon cher Boche me manque assez souvent.
J'ai fait une croix sur J., dont la principale activité en ce moment est de traduire à peu près 10 heures par jour un papyrus dans le but d'être publié et finir dans les archives nationales d'une sombre bibliothèque en Germanie. En plus, il a eu le culot de m'écrire 'I think French female lawyers have already stopped working now!' Il a un peu tendance à nous prendre pour des minettes, mais je crois qu'il m'en veut un peu pour mon ironie concernant la haute utilité pour l'humanité présente et à venir de son travail d'ascète.
Bref, je lui prépare une réponse bien épicée pour demain, mi-agressive mi-très très inviting, bien entendu quand je serai un peu moins brainless que ce soir. Mais il ne m'intéresse plus trop car il manque tout de même assez de sex appeal, malgré ses traits parfaits.
Je continue donc à me faire des films sur l'indien qui, bien que très mignon et a priori ouvert à toutes les suggestions, est très très pris: rowing tout le WE, ensuite départ à New York où il reste 2 heures pour une entrevue chez Baker & McKenzie, je crois. Je pense le voir mardi soir à un dîner, mais je dois dire que tout cela me saoûle. Un peu d'attention, que diable, je ne demande pourtant pas grand' chose!
En plus, je ne sais pas si je t'ai raconté, mais j'ai passé la soirée avec lui mardi et il a réussi de manière plus ou moins discrète à se vanter comme j'ai rarement vu quelqu'un le faire de ma vie... Tout cela ne présage rien de bon, sauf qu'il est quand même très très mignon (il a réussi à me montrer 4 ou 5 fois ses abdominaux en enlevant et remettant ses pulls) et que tout cela est bien frustrant.
Bref, envoie-moi vite tes salutations et à bientôt (je viens d'être interrompue par la représentante étudiante de l'autorité du college qui me dit que je n'ai pas le droit d'utiliser la computer room des undergraduate. Et si je préfère les petits jeunes, moi!)
Bon, réconforte vite mon coeur solitaire,
'girafa'
C'est moi qui souligne
Pantalone
Pantalon est un personnage type de la commedia dell'arte portant une culotte longue. Bien que l'habit du personnage était originairement collant et rouge, le mot pantalon désigne actuellement toutes sortes de culottes longues.
Le personnage de Pantalon est citoyen de Venise, son nom-même marque son appartenance vénitienne. On a fait en effet dériver Pantalon de « Pianta Leone », plante le lion. En référence aux Vénitiens qui voulaient conquérir de nouvelles terres pour la république de Venise, terres où ils plantaient le drapeau de Saint-Marc illustré par un lion, emblème de Venise. Mais on attribue aussi le modèle du personnage à Pantéleimon de Nicomédie, Saint Pantaléon auquel Venise consacre une église.
(...)
Description de William Shakespeare : « Les chausses bien conservées de sa jeunesse se trouvent maintenant trop larges pour sa jambe amaigrie, sa voix, jadis forte, aiguisée en fausset d’enfant, ne fait plus que siffler aigrement d’un ton grêle. »
Mda. Mai lipseşte le Grand Turc şi ne-am liniştit de tot, zic eu. Dar nu vă faceţi probleme, apare probabil în douăzecişipatru de ore.
Subzistă o întrebare: de ce atâta sarcasm de sine, zău? Eu aveam altă părere.
De care am de gând să mă ţin. Ştiu eu ce ştiu.
PS: Estimp, HP vinde mai peste tot du papier glacé pour dépliants et prospectus. Să fi avut eu orbul găinilor? Se prea poate.
E posibil, până una alta, ca ăia doi să fi împărţit manifeste de la Sendero Luminoso. Care numai pe hârtie de Harper's Bazaar nu se întâmplă.
Prin Lipscani se poate întâmpla absolut orice.
Perspectivele sunt interesante. A débattre.
Până una alta, nu şterg nimic, sâc!
PS 2: Cele bune ?! Aoleu!
12 aprilie 2007
Politică monetară
Plec pe la vreo patru şi jumătate de la birou cu Sim., care îmi propune o cafea ca pe vremuri în oraş. Frustrarea şoferului poprit se face clar simţită prin faţa Palatului Telefoanelor, pe care tare l-aş fi însoţit cu nişte jazz, precis din pricina vremii de afară, în continuare luxuriantă, întotdeauna aiuritoare.Ajungem la Festival 39, unde Dobrovolschi Pro FM dă din picioare sangvin aşteptând masa de patru persoane promisă de chelnerul oxigenat cu şorţ lung şi negru. Şi cu toate că amânasem vizita o bună bucată de vreme, pe principiul pomului lăudat, ştiţi ceva? Nu mi-a părut rău deloc: e chiar haios. Un bun punct de plecare pentru exerciţiul cafelei solitare de duminică la unsprezece dimineaţa, aşteptând conversaţia de după.
Însă numai şi numai din loggia de la etaj, de unde ai o vedere rezonabilă asupra intrărilor şi ieşirilor în stabiliment. Nu că ai aştepta pe cineva, dar nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla în actul următor.
La ieşire, dăm nas în nas cu Rudolf Valentino şi Sakuntala lui, pe care îi mai întâlnisem fix aici. La fel de vocali şi de vii, de data asta în câmpul muncii, cu un teanc de prospecte de la banca de după colţ în braţe. Şi cu o morală, vae! veche de când lumea şi pământul.
Revelată în secunda în care Sakuntala excedată de efortul unor vocalize domestice de nu se mai poate, înşfacă un vraf elocvent de papier glacé şi-l vâră mişelului aproape pe gât urlând ca o erynie improbabilă: " Acu' ia dreacu' astea şi du-te să faci bani!"
Nu poate. Sigur mă mai vedeţi pe la Manuc. Curând de tot.
Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română
În ciuda angajamentelor optimiste, iar nu prea pot să adorm. Pe noptieră, don Ibrahim de Ostolaza y Bofarull face un discurs perfect calp despre uzucapiune şi vorbeşte exact ca asistentul peltic pe care l-am avut la Civil în anul I. Aparenţele înşeală: ca orice lucru prescris de reţetarul pantazesc, La Colmena sfârşeşte prin a te lua de cap.Asta pentru că deşi oscilează baroc prin mahalaua madrilenă Salamanca, La Colmena ar putea fi de oriunde. Cele o mie şi una de nopţi nu au prea mare nevoie de laissez-passer.
***
Tot pe noptieră şade şi Camil, de la care am sfârşit prin a pricepe şi eu de ce Madame Mère luase la un moment dat deprinderea de a-şi cumpăra din Amzei cârciumărese cu braţul. Pe care, nu-i aşa, le răspândea cu criteriu prin mai toate oalele sicilo-bucovinene din casă. Nous sommes toutes un peu doamna T.
***
Deşi oftatul pe pagină s-a dus de ceva vreme, jarul din Patul lui Procust încă luceşte stins şi ciudat lucru, numai şi numai în nopţile de insomnie, ca bunăoară asta de-acuma. Iar ceea ce îi spune Camil doamnei T. în nota de subsol a capitolului I e valabil pentru orişice impromptu de scriitură.
"Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie."
A nu se înţelege greşit: Camil invită explicit la insolenţă creativă, ceea ce este un început de adevăr în cultura română. Dar, ca întotdeauna de-altfel, cadoul e niţel otrăvit, de vreme ce libertinajul formal e neapărat subordonat condiţiei suspensive a liminarei sincerităţi.
Prins în menghina unui veac prea strâmt, Camil ne-a văzut prin lunetă până şi blogurile astea care reînvaţă să respire. În fiecare zi.
11 aprilie 2007
De unde începe Parisul?
Complicată întrebare.
Începe oare din holul de Sosiri de la Orly, descoperit prin 1991? Şi unde o doamnă distinsă i-a spus chirurgical Zazei la bagaje: "Ei sigur că da, Beethoven! Dar ţine minte: Brahms şi-atât."
Cu cartierul gării Saint-Lazare, pe partea bună, adică cea -frecventabilă- cu valizele lui César (ceasurile sunt înspre fete)? Şi cu prima pereche de viennoiseries cumpărată de la RUC în mari friguri şi bâlbâieli, de una singură?
Sau poate cu stalul cinematografului Luceafărul, în care îţi aduci aminte cum colonelul englez din Indii ţi-a şoptit, înroşindu-se vinovat "ceci s'appelle une taille de guêpe", uitându-se cam trist la Esmeralda.
E lesne de închipuit că fix după asta pelicula, şi-aşa hărtănită până dincolo de revizie a cedat. Nu?
Semana Santa şi vitriol on the rocks
Splendid articol despre Sevilla al lui Francis Marmande, tot în Le Monde, definitiv foarte bine în perioadă de campanie electorală.
A se reţine formula comiquement salopées, posibilă şi zemoasă numai cu acel aer pince-sans-rire pe care îl are le baroudeur urbain un tant soit peu débauché.
Boatpages #30: "Ce fut terrible de niaiseries et autres mignardises"
Au trecut cam trei luni. Estimp, Vadim Tudor urcă în sondaje, Franţa e lovită de furtuna din ajunul Anului Nou care rupe nişte copaci pe la Paris şi-l lasă pe D. în sevraj, fără lumină electrică, fără Internet şi cu campania nivel intermediar din Ron Meyer's Civilization III, neterminată. Gioconda se descurcă cum poate pe la Holborn, adică ne ţine la telefon cu tâmpenii despre men are from Mars, women are from Venus la unşpe noaptea. Iar eu... eu mă-ntorc de la Bucureşti pe patru ianuarie Y2K cu două borcane de caviar la purtător, două cartoane de prăjituri de la Vatra Ardealului, o sticlă de palincă foarte a naibii de Negreşti şi jumătate de ladă de Freixenet. Întrucât după baieram lumea nu mai iese pe uliţă vreo două zile, presupunem că de vină e numai şi numai frizzantele spaniolesc.Que voulez-vous, pe vremea aia eram mai naivi. Şi mai fără nuanţe.
De: marie-camille.xxxxxx@university-college.oxford.ac.uk
A: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
Objet: Re: Corto - suite
Date: Sunday, February 27, 2000 10:53 PM
Salut Z.,
Je t' écris rapidement surtout pour que tu m'envoies un de tes nouveaux délicieux messages bientôt. Pour ma part, je suis tellement claquée aujourd'hui que les fins jeux de mots ne seront pas au rendez-vous.
En fait, dans la mesure où j'ai trop bu mercredi, jeudi (en compagnie de deux charmants classicistes) et hier, la journée d'aujourd'hui est assez terrible. J'ai même pris un coup de cafard, genre j'en ai marre d'Oxford, je peux plus voir un étudiant en peinture, je veux humer le métro parisien...J'ai appelé mes parents, un peu désespérée et les pauvres s'inquiètent (enfin, ce n'est ni la première, ni la dernière fois).
Si tu veux en savoir plus sur ma vie, il y a 15 jours lors d'une soirée bien arrosée, et en petit bustier argenté (black tie oblige) je suis retombée sur l'indian rower dont j'ai dû te causer il y a un petit bout de temps.
J'ai sauté sur l'occasion et d'oeillades en jeux de jambe nous avons fini par danser langoureusement et je l'ai embrassé furtivement à 1 cm de la bouche juste avant que tout ne se rallume... Mais ce cher petit étant dans le premier bateau pour concourrir contre Cambridge dans 1 mois, il m'envoie de charmants messages mais il est vraiment difficile de se voir. Très frustrant, tu peux imaginer.
Enfin, hier soir nous nous sommes encore ratés et ça s'est fini par un coup de fil sur son portable à 1 heure du matin (il partait s'entraîner à Londres 5 heures plus tard...) et là, ce fut terrible de niaiseries et autres mignardises, du genre: il ne fait pas trop froid dans la cabine? Je lui demande ensuite s'il voulait vraiment aller boire un café avec moi demain, vu que son emploi du temps est pire que celui d'un drug smuggler et que j'en ai marre de lui courir après, et là il me dit en français avec un accent à faire pleurer dans les chaumières 'mais oui, je veux, je veux'. Enfin, il finit par me sussurer 'plus que 4 dimanches avant la course'. Donc très réjouissant, bien que prise de tête car ça traîne et il ne se passe rien. Mais bon, je vais tenter d'avoir une petite conversation avec lui à ce sujet...
A bientôt pour la suite et n'oublie pas de vite m'écrire!
Ciao,
'girafa'
Ce şi cum
Barbie loveşte din nou:
eXTReMe Tracking: "11 Apr, Wed, 08:05:18 Google: toate jocurile cu barbi care egzista"
Aceste cuvinte ne doare:
eXTReMe Tracking: "11 Apr, Wed, 10:29:29 Google Images: si dorm tot la tine ma gandesc"
Secrete mici, efecte mari:
eXTReMe Tracking: "11 Apr, Wed, 06:47:41 Google Images: femei perfecte"
Nu, nu m-am prostit. Din Istoria Poliţiei Române e unul din rezultatele Google Images la si dorm tot la tine ma gandesc. Mi se pare normal.
Iar dacă reluăm bunul obicei de a căuta cuvintele-cheie şi într-un catastif mai locvace, iar cădem din pom.
Numai şi numai în perioada asta prealuminată am mai avea aşa: "exemple de dans chinezesc", "capşa cu trei iezi" (ăsta da, omagiu matein deturnat!), "foi de manevre", "ce sa fac sa savez planeta" (grea treabă, taică!). "De ce simte omul cald în loc de rece", "facaturi de urat", "dar bou-i bou n-ai ce sa-i", "eseu my home cu schita cadastru", "jocuri de jale" (!), "porno prin gaura chei xxx", "compunere in care sa ne inchipuim ca suntem exilati", "hai aladin aladin freaca lampa mea putin", "cum vezi cucine te mariti", "de unde cumpar gaz ilariant", "rapirea din serai fara melci cu profesor".
În fond, cum am putea defini un demers semi-literar altfel decât aşa: "tampenii desavarsite"?
Nu, nu m-am prostit. Din Istoria Poliţiei Române e unul din rezultatele Google Images la si dorm tot la tine ma gandesc. Mi se pare normal.
Iar dacă reluăm bunul obicei de a căuta cuvintele-cheie şi într-un catastif mai locvace, iar cădem din pom.
Numai şi numai în perioada asta prealuminată am mai avea aşa: "exemple de dans chinezesc", "capşa cu trei iezi" (ăsta da, omagiu matein deturnat!), "foi de manevre", "ce sa fac sa savez planeta" (grea treabă, taică!). "De ce simte omul cald în loc de rece", "facaturi de urat", "dar bou-i bou n-ai ce sa-i", "eseu my home cu schita cadastru", "jocuri de jale" (!), "porno prin gaura chei xxx", "compunere in care sa ne inchipuim ca suntem exilati", "hai aladin aladin freaca lampa mea putin", "cum vezi cucine te mariti", "de unde cumpar gaz ilariant", "rapirea din serai fara melci cu profesor".
În fond, cum am putea defini un demers semi-literar altfel decât aşa: "tampenii desavarsite"?
Limba română este patria mea
Venită de la Presă la ceasul de cafele şi preluată evident din Caţavencu. Să ne fie ruşine!Ştiu şi cine a făcut-o. Între două borderouri de comandă pentru văpsele de păr.
Că tot vorbim de presă, articol mişto şi relativ realist despre moravurile parlamentare din Românica în Le Monde, azi dimineaţă. Nuanţele surprind, deşi subiectul ăsta e atât de ingrat, că eu l-aş fi făcut borş. Normal, Mirel B. se abţine tura asta.
Chestie de perspectivă
Scrisorile astea patru, dimpreună cu restul teancului, deşi fără nicio pretenţie de gen epistolar în sine, documentează totuşi suficient o felie de vreo cinci luni din viaţa Zazei de la Paris, între bugul Y2K şi dramoletele meridionale première façon, dinainte de 9/11.Prăjina binevoitoare, atât de prolixă în detalii necerute de nimeni, se străduie de fapt să-mi explice cum a uitat ea în regim fulger bavarezul tocilar şi cu coşuri, pe care nu l-ai fi prins sub nicio formă la Soufflot la un allongé. Dar care se ducea în fiecare zi de la dumnezeu la Luvru. Plictisul şade, în povestea asta, într-o manie care mie mi-a îngheţat mintea.
Şi anume că V. trecea glonţ prin toate, dar absolut prin toate celelalte săli în pas alergător, oprindu-se timp de ore în şir în faţa unui singur tablou. E drept, de mari dimensiuni şi cu lume multă în el: Nunta din Cana a lui Veronese.
Din secunda în care am pufnit cafeaua pe nas auzind de chestia asta, am fost constant convinsă că aşa începe cariera de Hannibal Lecter. Viaţa mi-a dat peste nas: V. are, la Bruxelles, grup de experţi în probleme vamale la două uşi de mine. Cu aproximaţie în aceleaşi zile, ceea ce adaugă bilunar cazna unei conversaţii minime de două parale în Hochdeutsch. Din care M-C, aciuată pe la Harvard parcă, a dispărut de mult.
Cât despre mine, îmi trăiam cu maximă inconştienţă scurta existenţă de muiere întreţinută, chivernisindu-mi graţiile cu un sadism pe care l-am uitat instantaneu undeva spre Canebière. Evident, toate astea trebuie luate cum grano salis. D. era un mic sacripant transilvan, clocind o interminabilă teză de doctorat la Limoges şi locuind absurd, din motive documentare, sub acelaşi acoperiş de tablă. Ros de invidii şi de şabloane, micul Marat de Hunedoara a fost fără îndoială singurul meu triumf şi singura mea ruşine.
Ţin la reputaţia mea de muiere cumsecade. Numai că uneori există limite. D. a plătit, poate fără vină, ticăloşiile altora şi a pierit fericit cu un pahar de coniac şi cu o Partagas între degete, fără să-şi dea seama că tocmai fusese repudiat. Deşi fusesem extrem de explicită.
Gioconda părăsise în toamnă bătătura cosmopolită pentru locuri mai umbroase. Deşi vom vedea cât de curând că o ia tare prost când e lăsată cu valizele în ploaie, am spus-o întotdeauna: are să ne îngroape pe toţi.
10 aprilie 2007
Boatpages #29: Prussian Blues: "je me suis cassée loin de l'objet de ma convoitise"
De:marie-camille.xxxxxx@university-college.oxford.ac.uk
A: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
Objet:Complete mess
Date: Sunday, November 28, 1999 1:47 PM
Salut Z.,
Quelle merveilleuse surprise, en ce charmant début d'après-midi dominical, après le merveilleux office de ce matin où M. le curé s'est montré sévére envers les creatures (j'écoute beaucoup Jacques Brel en ce moment, ce qui explique le ton soudain anticlérical de ma lettre, cf. la chanson Les Bigotes), de recevoir enfin de tes nouvelles. En fait, ce début d'après-midi est plutôt glauque, if you want to know the truth: je suis sortie tard hier soir, je viens de prendre un barbarious breakfast composé de patates et de bacon nageant dans le gras. Pour continuer dans le même registre, hier soir un type de New Mexico, dont la seule qualité est d'être un bon danseur (i.e. il est laid comme un pou et en plus il est lourd) m'a honteusement draguée et comme il est dans le même college que moi et que je ne suis pas une fille méchante (je ne lui ai pas dit get a life, mais j'ai plutôt essayé d'être très friendly, par opposition à flirtatious), je sens que je n'ai pas fini avec ce gars. Enfin, je trouverai bien une solution.
A part ça, ma vie amoureuse (ou même, soyons francs, sexuelle) est un complete mess. Comme je te l'ai écrit, je deviens assez douée pour le flirt. D'ailleurs, hier je me suis tout de même bien amusée avec mon ancien voisin, un jeune américain très sexy, qui m'a dit que j'étais pretty but not stupid (ça peut être interprété comme a good starting point, bien que la réflexion puisse paraître teintée d'un certain machisme). Le charmant enfant vient d'ailleurs à Paris le 8 janvier et je compte sur toi pour qu'on lui fasse entrevoir les fastes de la capitale.
A part ça, le magnifique prussien que j'attendais n'est pas venu.
Il faut que je te raconte l'histoire: je l'ai rencontré à une fête et il m'a invitée au cinéma. Mais ce jeune (21 ans) et charmant classiciste n'a pas réussi à m'envoyer un mail (plusieurs delivery failures) avant plusieurs jours. Je reçois finalement un message tout à fait lovely, et nous nous revoyons à une fête quelques jours plus tard. Ceci dit, il ne renouvelle pas son invitation en privé. Je lui envoie donc un mail dans le genre allons boire une bière quelque part mon pote, ce à quoi il répond qui c'est une very nice idea. Nous passons une soirée merveilleuse à rire comme des gamins, il me propose de se revoir, mais c'est la que le bât blesse, toujours à des soirées avec plein de gens autour. Le pire arrive: je le revois donc 2 jours plus tard, lui et ses amis, et tout ce qu'il trouve à faire, alors que nous nous étions quittés meilleurs amis du monde, c'est de m'ignorer plus ou moins (surtout pendant la deuxième partie de la soirée, quand nous sommes allés dans un stupide club) et de s'asseoir sur une banquette avec un de ses copains boches, de boire avec le but avoué d'être completely pissed off. Bref, tu imagines mon désarroi. En plus, il se casse sans me dire au revoir.
Du coup, je le revois le jour suivant à une autre party où il paraissait dans de meilleures dispositions mais là, j'étais si upset que je lui ai dit bonjour et que je me suis cassée loin de l'objet de ma convoitise. Bref, depuis 15 jours, pas de nouvelles, je l'avais quasi oublié quand une petite garce me glisse sournoisement hier soir: 'tu ne sais pas si J. (nom de cette charmante créature) vient ce soir? Il avait très envie de venir...' Bref, il n'est évidemment pas venu et du coup, moi ça m'a donné la sale envie de lui envoyer un mail plus ou moins sournois (il m'a dit qu'il aimait mes mails, qu'il a qualifié de malicious). Pour que tu puisses m'éclairer de tes conseils, j'ai encore deux précisions:
1. Il a confié à une amie qu'il avait des problèmes avec les filles. Attention, je t'interdis de penser qu'il est gay, mais il est plutôt le genre un peu sale gosse immature, car il m'a confié tous les problèmes qu'il a eu avec ses parents pendant l'âge ingrat et d'ailleurs il peut à peine foutre les pieds chez lui.
2. Il est capable parfois de faire de super sales réflexions à des gens sans aucune raison, du genre ta voix me fait penser à celle de Mickey Mouse. En fait, il est en général un peu asocial et obsédé par son boulot (il fait ici des recherches pour son doctorat).
3. Le plus important, il est beau comme un dieu!
Bon, j'attends ton diagnostic (tu penses que je lui envoie un nouveau mail?) et n'hésite pas à me parler de ta vie personnelle, afin que nous puissions nous faire de réciproques consultations.
Bye,
M-C.
PS: J'ai deux adresses, utilise celle que tu veux.
De: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
A: marie-camille.xxxxxx@university-college.oxford.ac.uk
Objet: Les boches ou comment s'en débarasser
Date: Sunday, November 28, 1999 1:47 PM
M-C,
Soyons raisonnables, et c'est moi qui te le dit, huh! Charmante enfant, je choisirais le gringo, si j'étais toi. C'est pas compliqué: lui, au moins, il fait des compliments.
Argh, j'avais déjà commencé une autre version de ce mail, mais la connexion a planté. Bah, voici en gros le résumé de mon carnet de bal. J'ai recommencé à fricoter avec D., dans le secret le plus total et malgré les remontrances de Madame Mère. Voici qui est rassurant: on finit toujours par faire les mêmes conneries. Bon, il est toujours aussi malheureux de sa petite personne provinciale (j'ai dans l'idée de lui faire complétement changer de garde-robe), mais j'ai décidé de repartir sur de nouvelles bases. J'en avais marre de ces histoires de pédé refoulé, je découvre les joies de la manipulation purement cérébrale et en plus - une première!- j'en profite matériellement.Ce qui est, à en croire Cosmo, un comportement réprobable.
Mais vérification faite en fin de mois, ce n'est pas si mal que cela, car il paie tout et se dit emballé. Parfait: la consommation relance l'économie, dixit Keynes. Et je ne te raconte pas les joies obscures que donne le fait d'avoir un crétin transi à ses pieds, à l'unilatérale.
Quoi qu'il en soit, ton engouement pour la Prusse est normal (non, tu n'es pas folle!). Frédéric le Grand n'était-il pas le protecteur de Voltaire?
Z.
Objet:Complete mess
Date: Sunday, November 28, 1999 1:47 PM
Salut Z.,
Quelle merveilleuse surprise, en ce charmant début d'après-midi dominical, après le merveilleux office de ce matin où M. le curé s'est montré sévére envers les creatures (j'écoute beaucoup Jacques Brel en ce moment, ce qui explique le ton soudain anticlérical de ma lettre, cf. la chanson Les Bigotes), de recevoir enfin de tes nouvelles. En fait, ce début d'après-midi est plutôt glauque, if you want to know the truth: je suis sortie tard hier soir, je viens de prendre un barbarious breakfast composé de patates et de bacon nageant dans le gras. Pour continuer dans le même registre, hier soir un type de New Mexico, dont la seule qualité est d'être un bon danseur (i.e. il est laid comme un pou et en plus il est lourd) m'a honteusement draguée et comme il est dans le même college que moi et que je ne suis pas une fille méchante (je ne lui ai pas dit get a life, mais j'ai plutôt essayé d'être très friendly, par opposition à flirtatious), je sens que je n'ai pas fini avec ce gars. Enfin, je trouverai bien une solution.
A part ça, ma vie amoureuse (ou même, soyons francs, sexuelle) est un complete mess. Comme je te l'ai écrit, je deviens assez douée pour le flirt. D'ailleurs, hier je me suis tout de même bien amusée avec mon ancien voisin, un jeune américain très sexy, qui m'a dit que j'étais pretty but not stupid (ça peut être interprété comme a good starting point, bien que la réflexion puisse paraître teintée d'un certain machisme). Le charmant enfant vient d'ailleurs à Paris le 8 janvier et je compte sur toi pour qu'on lui fasse entrevoir les fastes de la capitale.
A part ça, le magnifique prussien que j'attendais n'est pas venu.
Il faut que je te raconte l'histoire: je l'ai rencontré à une fête et il m'a invitée au cinéma. Mais ce jeune (21 ans) et charmant classiciste n'a pas réussi à m'envoyer un mail (plusieurs delivery failures) avant plusieurs jours. Je reçois finalement un message tout à fait lovely, et nous nous revoyons à une fête quelques jours plus tard. Ceci dit, il ne renouvelle pas son invitation en privé. Je lui envoie donc un mail dans le genre allons boire une bière quelque part mon pote, ce à quoi il répond qui c'est une very nice idea. Nous passons une soirée merveilleuse à rire comme des gamins, il me propose de se revoir, mais c'est la que le bât blesse, toujours à des soirées avec plein de gens autour. Le pire arrive: je le revois donc 2 jours plus tard, lui et ses amis, et tout ce qu'il trouve à faire, alors que nous nous étions quittés meilleurs amis du monde, c'est de m'ignorer plus ou moins (surtout pendant la deuxième partie de la soirée, quand nous sommes allés dans un stupide club) et de s'asseoir sur une banquette avec un de ses copains boches, de boire avec le but avoué d'être completely pissed off. Bref, tu imagines mon désarroi. En plus, il se casse sans me dire au revoir.
Du coup, je le revois le jour suivant à une autre party où il paraissait dans de meilleures dispositions mais là, j'étais si upset que je lui ai dit bonjour et que je me suis cassée loin de l'objet de ma convoitise. Bref, depuis 15 jours, pas de nouvelles, je l'avais quasi oublié quand une petite garce me glisse sournoisement hier soir: 'tu ne sais pas si J. (nom de cette charmante créature) vient ce soir? Il avait très envie de venir...' Bref, il n'est évidemment pas venu et du coup, moi ça m'a donné la sale envie de lui envoyer un mail plus ou moins sournois (il m'a dit qu'il aimait mes mails, qu'il a qualifié de malicious). Pour que tu puisses m'éclairer de tes conseils, j'ai encore deux précisions:
1. Il a confié à une amie qu'il avait des problèmes avec les filles. Attention, je t'interdis de penser qu'il est gay, mais il est plutôt le genre un peu sale gosse immature, car il m'a confié tous les problèmes qu'il a eu avec ses parents pendant l'âge ingrat et d'ailleurs il peut à peine foutre les pieds chez lui.
2. Il est capable parfois de faire de super sales réflexions à des gens sans aucune raison, du genre ta voix me fait penser à celle de Mickey Mouse. En fait, il est en général un peu asocial et obsédé par son boulot (il fait ici des recherches pour son doctorat).
3. Le plus important, il est beau comme un dieu!
Bon, j'attends ton diagnostic (tu penses que je lui envoie un nouveau mail?) et n'hésite pas à me parler de ta vie personnelle, afin que nous puissions nous faire de réciproques consultations.
Bye,
M-C.
PS: J'ai deux adresses, utilise celle que tu veux.
De: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
A: marie-camille.xxxxxx@university-college.oxford.ac.uk
Objet: Les boches ou comment s'en débarasser
Date: Sunday, November 28, 1999 1:47 PM
M-C,
Soyons raisonnables, et c'est moi qui te le dit, huh! Charmante enfant, je choisirais le gringo, si j'étais toi. C'est pas compliqué: lui, au moins, il fait des compliments.
Argh, j'avais déjà commencé une autre version de ce mail, mais la connexion a planté. Bah, voici en gros le résumé de mon carnet de bal. J'ai recommencé à fricoter avec D., dans le secret le plus total et malgré les remontrances de Madame Mère. Voici qui est rassurant: on finit toujours par faire les mêmes conneries. Bon, il est toujours aussi malheureux de sa petite personne provinciale (j'ai dans l'idée de lui faire complétement changer de garde-robe), mais j'ai décidé de repartir sur de nouvelles bases. J'en avais marre de ces histoires de pédé refoulé, je découvre les joies de la manipulation purement cérébrale et en plus - une première!- j'en profite matériellement.Ce qui est, à en croire Cosmo, un comportement réprobable.
Mais vérification faite en fin de mois, ce n'est pas si mal que cela, car il paie tout et se dit emballé. Parfait: la consommation relance l'économie, dixit Keynes. Et je ne te raconte pas les joies obscures que donne le fait d'avoir un crétin transi à ses pieds, à l'unilatérale.
Quoi qu'il en soit, ton engouement pour la Prusse est normal (non, tu n'es pas folle!). Frédéric le Grand n'était-il pas le protecteur de Voltaire?
Z.
Boatpages #28: Great Expectations: "maintenant que tu as l'air de t'être modernisée..."
In message added by amyris.wanadoo.fr on Friday, November 26, 1999, writes:
Salut, P.!
Mille excuses -bien plates, ma foi!- pour l'oubli impardonnable de la lettre qui t'était destinée. Ceci est décidément une horreur!
Bon, en guise de consolation, voici de mes nouvelles. Et voici mon adresse Internet, où tu pourras me trouver à toute heure: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
Mille excuses -bien plates, ma foi!- pour l'oubli impardonnable de la lettre qui t'était destinée. Ceci est décidément une horreur!
Bon, en guise de consolation, voici de mes nouvelles. Et voici mon adresse Internet, où tu pourras me trouver à toute heure: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
J'espère que tout se passe bien pour toi à Oxford, tu ne manqueras sûrement pas de me donner des nouvelles de tes conquêtes et de tous les trucs passionnants qui doivent s'y passer toutes les secondes.
J'ai vu C. et K. à la fac aujourd'hui. C'est d'ailleurs K. qui m'a donné ton mail.
Take care,
Z.
De: marie-camille.xxxxxx@university-college.oxford.ac.uk
A: xxxx.xxxx@wanadoo.fr
Objet: Re: Toujours en vie
Date: Friday, November 26, 1999 7:16 PM
Salut Z.,
Trop cool la transmission des pensées, je t'ai justement écrit une lettre hier! Je dois dire que ton message me fait super plaisir, car tu me manques pas mal (on peut même dire beaucoup). Eh oui, tous ces étrangers sont très sympathiques, mais il leur manque la 'moga touch'. Enfin bon, ne t'inquiète pas, ma vie est super chouette ici. Je rencontre tout le temps des gens nouveaux et je commence à trouver que la vie est pleine de surprises, parfois. Alors pour te raconter des trucs nouveaux, ça va être long. Adoptons la méthode anglaise, si pragmatique et si efficace (presqu'autant que la méthode allemande, et j'en sais quelque chose!): faisons une liste.
A propos d'allemands (première digression à mes pragmatiques résolutions, je ne suis décidément pas faite pour la méthode boche!), j'ai oublié notre ami V. Eh oui, tout cela est bien triste ( une si belle histoire...), mais mon coeur demeure de glace à l'évocation de ce doux nom...A propos, si tu peux l'apercevoir (s'il t'arrive d'aller en cours, toi qui es si dissipée!), j'aimerais savoir s'il a l'air d'aller bien. Eh oui, j'ai parfois d'abominables crises de conscience, comme cette semaine, car ça fait un bout de temps que je ne l'ai pas appelé. Enfin bon, il y a plus grave dans la vie.
Pour continuer dans mon exposé brouillon, je rencontre pas mal de mecs ici. Il y a plus de garçons à Oxford, bien qu'il y en ait un certain nombre qui ne méritent pas vraiment qu'on s'intéresse à eux. Tu n'es pas sans savoir que certains de ces jeunes éphébes ne se remettent pas de leur séjour dans les exigus dortoirs des public et autres boarding schools. En fait, mon but ici est de ne me prendre la tête avec aucun mec (même si c'est parfois dur, cf. rencontre que je ne manquerai pas de te raconter avec un superbe spécimen prussien/enfin je crois qu'il est prussien) et de me lancer dans un flirt effréné avec tous. Finalement, quand on joue, il se passe tellement de trucs qu'on n'a plus le temps de penser. J'essaie donc de me débarasser de ma mélancolie latine et il me semble que jusqu'ici ça marche plutôt bien.
Commençons à présent notre rigoureuse démarche:
1. Niveau boulot: je travaille pas mal, sans excès, mais j'ai un peu du mal à supporter mon adviser, qui est un type on ne peut plus glauque.
2. Vie quotidienne (excuse-moi, je m'énerve, il y a des pétasses qui se la jouent 'Xmas songs' dans le couloir et ça me les brise.../ bon, elles se sont cassées, je continue): les charmants responsables de l'accomodation m'avaient logée à 30 minutes à pied du centre-ville et après moult péripéties j'ai réussi à déménager. Je goûte maintenant les joies du main site: chambre minus, voisins prépubères de 18 ans en plein âge ingrat, qui allient périodes de mutisme obstiné à des périodes d'excitation avec d'autres prépubères en plein âge ingrat. Mais bon, ça doit être la 'typical Oxford experience'.
3. Mecs: trop de choses à dire en si peu de temps. Je blague! Comme je te l'ai dit, j'ai maintenant des idées bien déterminées: se lancer dans un flirt (attention, flirt à l'anglaise, i.e. le numéro de charme de la petite Frenchie perdue en cette sauvage contrée normande peuplée de barbares...) déluré avec un grand nombre de représentants du sexe masculin attirés par le sexe opposé (de préférence), et inhibition de toute faculté intellectuelle de réflexion. Réflexion voulant dire, étymologiquement, revoir ses actions par la pensée.
Très, très mauvais in this particular field.
4. Holiday prospects: visiting Z. in the Cité U, having a lot of fun, boozing together and talking about very, very bad things, before her going back to her awful native country.
Allez, je m'arrête là,
M-C
PS: Maintenant que tu as l'air de t'être modernisée, je veux un message TOUS LES JOURS!
Rata pe aprilie
Cu toată behăiala, trebuie totuşi să ies până la colţ, pe o vreme absolut neruşinată, de sfârşit de mai.Pe agenta de la biroul de schimb din Romană o cheamă Geta. Geta Khobasmani.
***
Una din ipostazele pietonale clasice: mama şi copilul. Mama, posibil amploaiată de bancă, îi spune excedată beizdadelei obidite care plânge cu sughiţuri în faţa dughenei cu bomboane:
"Nu mamă, nu aşa merg lucrurile în viaţă: o vreau şi pe aia, şi pe aia şi pe ailaltă. Câte una, mamă, câte una la rând!"
Mare greşeală pedagogică! E un drept inalienabil al copilăriei să le vrea şi să le aibă pe toate. După aia, ai tot timpul din lume să te apuci de cursuri de dezvoltare personală sau de tehnici de negociere.
"Nu mamă, nu aşa merg lucrurile în viaţă: o vreau şi pe aia, şi pe aia şi pe ailaltă. Câte una, mamă, câte una la rând!"
Mare greşeală pedagogică! E un drept inalienabil al copilăriei să le vrea şi să le aibă pe toate. După aia, ai tot timpul din lume să te apuci de cursuri de dezvoltare personală sau de tehnici de negociere.
Tribulaţia de sâmbătă, paisprezece: Cărările inundate ale mănăstirii (I)
De atâta preumblare, se poate întâmpla ca unora să le rămâie mintea-n loc, de la ameţeală. Lui Abd'allah însă, i-a rămas mintea-n Neamţ, vreme de vreo două luni şi ceva.
Se putea şi mai rău. Astăzi, Abd'allah se întoarce în Serai cu mare sprinteneală, ceea ce e lucru rar la aşa un personagiu aşezat din fire.
I-am atras atenţia corepetitorului meu asupra unor detalii incongrue cu restul intrigii. Mi-a răspuns amabil că l-am citit cu toţii pe Llosa.
Mai poţi să-i mai zici ceva? Nu mai poţi. Ia să vedem :
În timpul nopţii caravelul se opri undeva în dreapta bisericii, deasupra grădinii îngrijite de călugări. Desigur, ineditul andocării printre trandafirii obştei monahale nu putea rămâne necomentat. O cerea tradiţia şi o impunea tămăduitorul morb al tâlcuirii. În plus, un caravel zburător este o rara avis. Chiar şi la Neamţ.
Arhimandritul se apropie de velier, îi ascultă înneguratele prâsnituri şi se feri de apa ce încă şiroia şi se aduna la picioarele sale. Apariţia i se părea nu tocmai neaşteptată, ci doar necircumscrisă în sinaxarul întâlnirilor neprevăzute.
Senzitivă din fire, Zaza îi citi mirarea, se aplecă peste bordul lui Le Tasse şi-i şoporoi cu inflexiuni de hughenot:
„Nu vă feriţi de apă, părinte. Sunt convinsă că puteţi păşi pe ea”.
„Ba dimpotrivă. Nu am dobândit nici măcar un grăunte din înălţimea necredinţei Sfântului Petru, lăudat fie-i numele în Împărăţia Domului. Dar, ştiam că pe aici numai îngerii şi rugăciunile noastre zboară”.
Se putea şi mai rău. Astăzi, Abd'allah se întoarce în Serai cu mare sprinteneală, ceea ce e lucru rar la aşa un personagiu aşezat din fire.
I-am atras atenţia corepetitorului meu asupra unor detalii incongrue cu restul intrigii. Mi-a răspuns amabil că l-am citit cu toţii pe Llosa.
Mai poţi să-i mai zici ceva? Nu mai poţi. Ia să vedem :
În timpul nopţii caravelul se opri undeva în dreapta bisericii, deasupra grădinii îngrijite de călugări. Desigur, ineditul andocării printre trandafirii obştei monahale nu putea rămâne necomentat. O cerea tradiţia şi o impunea tămăduitorul morb al tâlcuirii. În plus, un caravel zburător este o rara avis. Chiar şi la Neamţ.
Arhimandritul se apropie de velier, îi ascultă înneguratele prâsnituri şi se feri de apa ce încă şiroia şi se aduna la picioarele sale. Apariţia i se părea nu tocmai neaşteptată, ci doar necircumscrisă în sinaxarul întâlnirilor neprevăzute.
Senzitivă din fire, Zaza îi citi mirarea, se aplecă peste bordul lui Le Tasse şi-i şoporoi cu inflexiuni de hughenot:
„Nu vă feriţi de apă, părinte. Sunt convinsă că puteţi păşi pe ea”.
„Ba dimpotrivă. Nu am dobândit nici măcar un grăunte din înălţimea necredinţei Sfântului Petru, lăudat fie-i numele în Împărăţia Domului. Dar, ştiam că pe aici numai îngerii şi rugăciunile noastre zboară”.
„Nu v-aţi înşelat cu nimic părinte. Deşi ne onorează, nu trebuie să confundaţi zborul cu banala planare orizontală”. Cuvintele rostite de Abd-allah ajunseră la stareţul mănăstirii tocmai în momentul în care acesta o ajuta pe Zaza să se dea jos din barca cu care fusese coborâtă din velier. Zâmbetul stoudit îi adie prin barba căruntă anunţând parachinseaua cordială şi plină de sens. „Iar ai venit doldora de cărţi şi nu te-ai lecuit de transformarea tainicei smerenii de reconfortantul autodafé”. „Vai, părinte, nici nu ştiţi cât de preţioase sunt aceste puneri în lumină”, spuse Zaza pregătind ceea ce se putea transforma într-o pantagruelică observaţie. Însă pentru că Abd-allah intui traseul catastrofic al unei discuţii rabelaisiene şi pentru că pleoapa stângă i se zbătea oricum dar numai liniştitor nu, se folosi de hybrisul ambfibolic al divagării spunând că da, numai că Sfinţia Sa nu ar fi interesată să afle asemeneae lucruri tocmai aici. Toate la timpul lor, şi să-i dăm dreptate cronocefalului din noi, nu doar de dragul său, ci pentru a-l putea întreba pe părinte dacă nu avea dreptate cel care, cu volută hiperbolică şi cu scumpătate ascetică, spunea că raiul este infinit flexibil şi lipsit de orice ironie. „Da, şi tocmai în aceasta constă nesfârşita candoare a infinitei ironii divine. Cu toată condescendenţa dispusă, sau tocmai din cauza ei, suntem întotdeauna în întârziere, mereu pe urma Sa. De aceea, bine ar fi să grăbim pasul, odoarele vă aşteaptă, ţuica cu tarhon trebuie respectată, masa este aşternută iar cuvântul deja încins". Un asemenea program putea naşte orice, numai indiferenţă nu. Neştiind cum să se împartă între cinstirea sfintelor odoare şi blagoslovirea comensualistă a bucatelor, şi Zaza şi Abd-allah mizară pe înţelepciunea pasului reţinut, pe tezismul tăcerii evidente şi pe relieful frunţii plecate pentru a fi remarcate. Şi pentru că stareţul ştia ce fel de hram purtau oaspeţii săi, îi invită la trapeza mănăstirii. Spoiler: ei bine, după aşa ceva nu mai rămâne decât răzbunarea bizantină de sâmbătă. Cuvine-se să adaug pe loc faptul că Zaza ştie nişte birturi din coasta lui Dolmabahçe Sarayi -şi nu numai!- cu care speră să bată în reluare ţuica şi tarhoanele mănăstireşti. Pe undeva, e la ea acasă, ce naiba!
Sertarul cu scrisori
Mare surpriză a unei zile de răceală, găsit cheia de la biroul din casele din faţă, unde se umplea de praf mapa de corespondenţă -electronică sau nu- şi diverse bătute la maşină pe la Paris, între 1996 şi 2000, très exactement. Plus jurnalele mele pe hârtie, din 89 încoace.Nu mare lucru de recuperat din ele. Subzistă vreo două pagini despre Procesul Noica, câte ceva despre The English Patient, cu indulgenţă două eseuri. Şi cu totul şi cu totul surprinzător, corespondenţa delicioasă din 99-2000 cu Marie-Camille P., prăjina binevoitoare care pe vremea aia plecase la Oxford.
Unde se va afla, în fine, ce naiba făcea Zaza în timpul -insuficient documentat istoric- al fugii în Egipetul facultăţii de drept. Iar ca bonus, portrete în mişcare ale lui Alaric K., domnului cu Twingo fuchsia, Giocondei, dimpreună cu o beizadea de maharajah, un apprenti grammairien din Hessa şi vreo doi telali din Sentier.
În franţuzeşte, fireşte. Cu erorile de perspectivă, contrasensurile şi tâmpeniile de rigoare.
Cartierul general, pe unul din bulevardele periferice cu nume de mareşali, la mansarda căreia don Pantazi îi găseşte un aer irlandais, chiar lângă l'œil-de-bœuf. Camera 69.
Reîncepe -sau mai degrabă se continuă- deci seria de boatpages. Nici habar n-aveam ce bine ne era pe vremurile alea!
Tristeţile tovarăşei
În ultima vreme, ieşea foarte rar din reşedinţa supravegheată atent de vreo şapte perechi de radioemiţătoare şi dobermani. Dar tot plouase, două săptămâni la rând.Peste privirea de silex stins, primele raze de soare aduseseră ceva nou şi sfâşietor: pofta de introspecţie.
Gambele umflate de apa sâmbetei râcâiau greoi pietrişul din faţa peluzei tăiate cu grijă. Nu renunţase la nimic, niciodată: de ce-ar începe în dimineaţa asta?
Dusă vremea când sufletul ei fusese sirenă roşie de locomotive ce spărgeau ascuţit liniştea păducherniţelor din Altai. Aruncate la gunoi, lozincile aurii care o dumnezeiseră vreo patru primăveri şi jumătate.
Tovarăşa ştia că după zid nu se mai afla absolut nimic. De aceea, nu avea rost să-şi mai aducă aminte de toate astea.
Însă zarzărul înflorit proaspăt lângă gardul de beton armat o făcu să se întrebe de ce îl bătuse atâta la cap pe Zaharia Fărâmă.
La întrebarea asta n-avea răspuns.
Tristeţi neprincipiale. Tristeţile dintre două lumi ale tovarăşei Pauker.
09 aprilie 2007
Parfum de trâmbiţă
Motto:
"Sonnez, sonnez toujours, clairons de la pensée"
(Victor Hugo, Jéricho)
Slujba de Înviere începuse cam moale. Psaltică fără ecou, pardesie scoase de la naftalină şi sciatice ordonate apatic în bănci.
Cam pe la mijlocul rânduielii, de la balconul corului unde şăd trei fete bătrâne cu mari speranţe de logodnă mistică, o trompetă sparge violet aerul uşor stătut de la atâta fum de cădelniţe. Cu badineria lui Bach.
Nu ştii foarte bine dacă e nefăcuta lui Woland sau ultima dintre minunile mărunte ale monseniorului Ghica. Însă nu prea mai are importanţă.
"Sonnez, sonnez toujours, clairons de la pensée"
(Victor Hugo, Jéricho)
Slujba de Înviere începuse cam moale. Psaltică fără ecou, pardesie scoase de la naftalină şi sciatice ordonate apatic în bănci.
Cam pe la mijlocul rânduielii, de la balconul corului unde şăd trei fete bătrâne cu mari speranţe de logodnă mistică, o trompetă sparge violet aerul uşor stătut de la atâta fum de cădelniţe. Cu badineria lui Bach.
Nu ştii foarte bine dacă e nefăcuta lui Woland sau ultima dintre minunile mărunte ale monseniorului Ghica. Însă nu prea mai are importanţă.
08 aprilie 2007
Amintirile altora 10
"Imediat ce s-a închis şcoala din Pitar Moş, că veniseră comuniştii peste noi, Nineta parcă se prostise de tot. Adică s-a întâmplat să cază aşa, într-un soi de lingoare. Nu se mai spăla, nu-şi mai tăia părul, ea care fusese cea mai cochetă, cea mai îngrijită. Cea mai hum, cum să zic să pricepi, cea mai acidulată dintre noi.Elle avait un chien de tous les diables, aşa să ştii. În fine, nu Zăroni era de vină pentru sfârşeala asta. Că eram cu toţii un pic sfârşiţi: ce naiba, terci toată ziua, bună ziua?
Nu. De vină era faptul că aflase, chiar de ziua ei, că Jeannot trecuse Dunărea la sârbi înot şi că de-atunci nu se mai ştia absolut nimic despre el.
Ei şi din ziua aia încolo, Nineta şedea toată ziulica în balconul din Spătarului şi se uita în gol. Curioasă treabă, se lua numai şi numai de sectoristul care trecea din când în când prin faţa casei.
Nu, nu-l înjura de mamă, nu te gândi la zoaie din astea. Nineta fusese un înger, un enfant de Marie şi toate maicile se prăpădeau după ea.
Atâta îi spunea: Calypso ne pouvait se consoler du départ d'Ulysse. Dans sa douleur, elle se trouvait malheureuse d'être immortelle.
Îţi dai seama că ăla nu pricepea neam. Scuipa în sân şi-şi vedea de ale lui.
N-au trecut doi ani de zile şi s-a prăpădit şi ea, fix în noaptea de Înviere. Ştii cum spun pravoslavnicii: cine se curăţă atunci, se sfinţeşte.
Urgia era după colţ."
07 aprilie 2007
Tribulaţia de sâmbătă treisprezece: Salepul de la ora şase
Motto:
" Sfânt şarpe dat în dar
alb, zidului meu statornic,
lui inimă eşti şi ornic.
Sfânt şarpe alb de var
rob zidului meu şi vornic,
fii, rogu-te, bun şi volnic."
(Şerban Foarţă/Andrei Ujică, Ştima casei)
În seara aceea, nici măcar ostropelul înstelat al lui Tralea nu reuşi să-i scoată dintr-ale fiecăruia. Circumspect şi bine crescut, Abd'allah lăsase elipsa suspendată în aerul formelor perfecte şi se reapucase de fişat. Însă până şi grafitul creionului bine ascuţit se rupsese într-o transcriere destul de migăloasă a unor demotice, răzleţite şi ele în raţionamentele cu multe fereşti.
Imediat ce scăpase din menghina amabilă a întrebării, Zazei îi veni să arunce naibii după-amiaza de august peste babord. O durea sufletul pentru Fred Vasilescu în ultimul hal şi nici măcar nu putea să-şi circumscrie un început de explicaţie. Of, aiurea voiaj de plăcere! Trăgând cu sete din ţigarea consolatoare, întoarse stoic pagina şi pieri de tot. Undeva pe strada Batiştei, un bilet prins de o uşă îl înştiinţa pe "omul care vine din partea domnului Vasiliu să întrebe la uşa din dos, la bucătărie, că are un pachet şi o scrisoare."
Oare plecaseră de-a binelea?
" Sfânt şarpe dat în dar
alb, zidului meu statornic,
lui inimă eşti şi ornic.
Sfânt şarpe alb de var
rob zidului meu şi vornic,
fii, rogu-te, bun şi volnic."
(Şerban Foarţă/Andrei Ujică, Ştima casei)
În seara aceea, nici măcar ostropelul înstelat al lui Tralea nu reuşi să-i scoată dintr-ale fiecăruia. Circumspect şi bine crescut, Abd'allah lăsase elipsa suspendată în aerul formelor perfecte şi se reapucase de fişat. Însă până şi grafitul creionului bine ascuţit se rupsese într-o transcriere destul de migăloasă a unor demotice, răzleţite şi ele în raţionamentele cu multe fereşti.
Imediat ce scăpase din menghina amabilă a întrebării, Zazei îi veni să arunce naibii după-amiaza de august peste babord. O durea sufletul pentru Fred Vasilescu în ultimul hal şi nici măcar nu putea să-şi circumscrie un început de explicaţie. Of, aiurea voiaj de plăcere! Trăgând cu sete din ţigarea consolatoare, întoarse stoic pagina şi pieri de tot. Undeva pe strada Batiştei, un bilet prins de o uşă îl înştiinţa pe "omul care vine din partea domnului Vasiliu să întrebe la uşa din dos, la bucătărie, că are un pachet şi o scrisoare."
Oare plecaseră de-a binelea?
***
Îl trezise clopoţelul argintiu al funicularului. Cât dumnezeu să fie ceasul? Judecând după umbra verticală a agavei din colţul terasei cu azuleijos, se apropia ora prânzului. N-avea vreme de pierdut, dacă voia s-ajungă la Veneţia până diseară: următoarea zeppelină decola pe la vreo patru.
Oglinda îi arătă că adormise la nimereală, peste un vraf primitor de perne. Cât îşi potriveşte barba năucită de neprevăzutul zilei de ieri, merită să ne uităm o clipă pe gaura cheii.
Pe cât de savantă era dezordinea sinestezică a cabinetului de curiozităţi de la Paris, pe atât de frugală şi aleatorie părea grijeala bârlogului din Alfama. Adăpostul unui cartograf s-ar fi arătat cu siguranţă mai vorbăreţ. Iar confortul sublunar ar fi fost, fireşte, o insultă grozavă adusă ecuaţiei locului.
O mână de cărţi alese cu mare grijă, câte una pentru fiecare limbă vorbită. Mierea de aur vechi a duşumelei, aproape intactă, lăsa să se ivească din loc în loc arabescurile enigmatice ale vreunei carpete de rugăciune din Samarkand, veşnică busolă naivă a Meccăi. Sau jarul în zeci de nuanţe al pernelor mari de anatidee chezaro - crăiască pe care, de-altfel, naufragiase seara trecută.
Patul spartan, nedesfăcut. Într-un colţ, un patefon care mergea perfect, dar evident din cele fără pâlnie: le găsise întotdeauna tare kitsch, bune pentru prăvălii de vechituri ţinute de telali şmecheri. Un secrétaire cu cilindru din lemn de lămâi şi o banchetă veneţiană pictată.
Iar pe pereţii tencuiţi cu grijă, sufletul de conquistador al lui Pantazi atârnase numai şi numai hărţi.
În bivuacul din Alfama se întâlneau deci în chip misterios latitudinea voiajului imobil al lui des Esseintes şi longitudinile fără de sfârşit ale avanpostului coloniei de la marginea portulanului. Chilie şi catarg: un paradox sur mesure.
Ca întotdeauna la Lisabona, spectacolul era pe stradă. O gavotă de culori.
Îl trezise clopoţelul argintiu al funicularului. Cât dumnezeu să fie ceasul? Judecând după umbra verticală a agavei din colţul terasei cu azuleijos, se apropia ora prânzului. N-avea vreme de pierdut, dacă voia s-ajungă la Veneţia până diseară: următoarea zeppelină decola pe la vreo patru.
Oglinda îi arătă că adormise la nimereală, peste un vraf primitor de perne. Cât îşi potriveşte barba năucită de neprevăzutul zilei de ieri, merită să ne uităm o clipă pe gaura cheii.
Pe cât de savantă era dezordinea sinestezică a cabinetului de curiozităţi de la Paris, pe atât de frugală şi aleatorie părea grijeala bârlogului din Alfama. Adăpostul unui cartograf s-ar fi arătat cu siguranţă mai vorbăreţ. Iar confortul sublunar ar fi fost, fireşte, o insultă grozavă adusă ecuaţiei locului.
O mână de cărţi alese cu mare grijă, câte una pentru fiecare limbă vorbită. Mierea de aur vechi a duşumelei, aproape intactă, lăsa să se ivească din loc în loc arabescurile enigmatice ale vreunei carpete de rugăciune din Samarkand, veşnică busolă naivă a Meccăi. Sau jarul în zeci de nuanţe al pernelor mari de anatidee chezaro - crăiască pe care, de-altfel, naufragiase seara trecută.
Patul spartan, nedesfăcut. Într-un colţ, un patefon care mergea perfect, dar evident din cele fără pâlnie: le găsise întotdeauna tare kitsch, bune pentru prăvălii de vechituri ţinute de telali şmecheri. Un secrétaire cu cilindru din lemn de lămâi şi o banchetă veneţiană pictată.
Iar pe pereţii tencuiţi cu grijă, sufletul de conquistador al lui Pantazi atârnase numai şi numai hărţi.
În bivuacul din Alfama se întâlneau deci în chip misterios latitudinea voiajului imobil al lui des Esseintes şi longitudinile fără de sfârşit ale avanpostului coloniei de la marginea portulanului. Chilie şi catarg: un paradox sur mesure.
Ca întotdeauna la Lisabona, spectacolul era pe stradă. O gavotă de culori.
***
Mirosea a bragă şi a alge moarte. Iar piaţa Ovidiu era clar mai strâmtă decât în amintirile din copilărie. Muchia cârnă a falezei dinspre Trei Papuci, praful de meteoriţi de pe sarcofagele din faţa Edificiului cu Mozaic, toropeala de subprefectură de pe treptele Muzeului de Istorie îi nedumeriră.
Vacanţele civile erau pe ducă. Festivalurile conjuncturale, în toi, spre ciulinii alchimici de la Vama Veche. Căpiat de caniculă, portul era absolut gol.
Fusese capriciul, pesemne atavic, al lui Abd'allah să oprească aici sub pretextul aprovizionării cu aspirine şi pesmeţi. Socoteală prudentă, de vreme ce îşi puseseră în cap să ţie drumul drept până la Stambul. Dar prilej de bombăneli ale Zazei, trezită la acostare dintr-un vis cu hipocampi absolut savuros şi pe jumătate pierdut în tubul de pastă de dinţi.
Ca s-o împece, Abd'allah vorbi mult şi făcu promisiuni cam riscante. Şuberecul de la dugheana din buza pieţii dezamăgi. Iaurtul se fleşcăise în tingiri. Farul genovez era închis.
Ca să evite recursul în anulare, mai rămăsese geamia. Oh, era nimica toată faţă de ce-i aştepta la Înalta Poartă. Dar în ortografia voiajului, putea fi o cratimă utilă. Cu puţin noroc, sinapsele anticipative aveau să facă restul.
Intrară în curtea cam înghesuită. Paznicul cu fes zornăi vesel legătura de chei şi se chinui vreo jumătate de ceas să aprindă, zâmbind fără încetare, candelabrul şi zecile de aplice. De emoţie, se arseseră siguranţele.
Probabil că era mai bine aşa. Penumbra amesteca vertiginos prafurile de aur şi de lapis-lazuli, ciucurii abstracţi ai mihrabului şi desişul cam masiv al covorului lui Abdul Hamid, cărat pe spinări mucenice de măgari tocmai de la Ada-Kaleh. Auziră vaier lichid de lăute şi şuşoteli fricative de roabe curtezane. Căzură de acord: Constanţa era o convenţie ce putea fi abolită oricând.
Dar poate voiau să vadă priveliştea din minaret? Urcuşul fu destul de sprinten, cel puţin până la ultimele zece trepte care se continuau surprinzător cu un fel de punte de lemn şubred.
Trebuia neapărat trecută. Curtenitor, Abd'allah întinse braţul. Să nu mă uit în jos că mor pe loc. Aşa: unu, doi, haidi încă unul şi gata!
Mai întâi crezură că au luat-o razna. Birtul cu scoici şi străzile desfundate dinspre Arhiepiscopie dispăruseră cu desăvârşire.
Abd'allah vedea din ce în ce mai clar incisivul de piatră de la Athos, pierdut printre măslini. Iar Zaza înlemnise vinovat: două cumetre tocmeau cu un aer expert nişte sardele. Pe Quai des Belges. Posibil numai şi numai la Marsilia.
Îşi dădură seama de-abia în faţa Fortunei de la Muzeu că nu vorbeau defel de acelaşi ἰχθύς. Cineva era cu siguranţă responsabil de toată chestia asta.
Grăbită să târguiască opaiţe de la casiera cu halat grenat, Zaza scăpă aparatul de fotografiat. Fix în dreptul imperturbabilului deus amabilis ce se rotea perpetuu în jurul axei sale, la celălalt capăt de Lapidarium.
Uitându-se mai cu băgare de seamă, se zăpăci de tot: Ştima Casei avea privirea calmă a prinţesei retezate de la Alcobaça.
Ceasul din spatele togii lui Naso bătu rar ora şase. Deşi fierbinte şi pipărat ca la balamuc, salepul băut pe terasa de pe mâna stângă a bătăturii pontice, cum te uiţi spre mare, pică tare bine pe o istoveală stupefiată.
Vacanţele civile erau pe ducă. Festivalurile conjuncturale, în toi, spre ciulinii alchimici de la Vama Veche. Căpiat de caniculă, portul era absolut gol.
Fusese capriciul, pesemne atavic, al lui Abd'allah să oprească aici sub pretextul aprovizionării cu aspirine şi pesmeţi. Socoteală prudentă, de vreme ce îşi puseseră în cap să ţie drumul drept până la Stambul. Dar prilej de bombăneli ale Zazei, trezită la acostare dintr-un vis cu hipocampi absolut savuros şi pe jumătate pierdut în tubul de pastă de dinţi.
Ca s-o împece, Abd'allah vorbi mult şi făcu promisiuni cam riscante. Şuberecul de la dugheana din buza pieţii dezamăgi. Iaurtul se fleşcăise în tingiri. Farul genovez era închis.
Ca să evite recursul în anulare, mai rămăsese geamia. Oh, era nimica toată faţă de ce-i aştepta la Înalta Poartă. Dar în ortografia voiajului, putea fi o cratimă utilă. Cu puţin noroc, sinapsele anticipative aveau să facă restul.
Intrară în curtea cam înghesuită. Paznicul cu fes zornăi vesel legătura de chei şi se chinui vreo jumătate de ceas să aprindă, zâmbind fără încetare, candelabrul şi zecile de aplice. De emoţie, se arseseră siguranţele.
Probabil că era mai bine aşa. Penumbra amesteca vertiginos prafurile de aur şi de lapis-lazuli, ciucurii abstracţi ai mihrabului şi desişul cam masiv al covorului lui Abdul Hamid, cărat pe spinări mucenice de măgari tocmai de la Ada-Kaleh. Auziră vaier lichid de lăute şi şuşoteli fricative de roabe curtezane. Căzură de acord: Constanţa era o convenţie ce putea fi abolită oricând.
Dar poate voiau să vadă priveliştea din minaret? Urcuşul fu destul de sprinten, cel puţin până la ultimele zece trepte care se continuau surprinzător cu un fel de punte de lemn şubred.
Trebuia neapărat trecută. Curtenitor, Abd'allah întinse braţul. Să nu mă uit în jos că mor pe loc. Aşa: unu, doi, haidi încă unul şi gata!
Mai întâi crezură că au luat-o razna. Birtul cu scoici şi străzile desfundate dinspre Arhiepiscopie dispăruseră cu desăvârşire.
Abd'allah vedea din ce în ce mai clar incisivul de piatră de la Athos, pierdut printre măslini. Iar Zaza înlemnise vinovat: două cumetre tocmeau cu un aer expert nişte sardele. Pe Quai des Belges. Posibil numai şi numai la Marsilia.
Îşi dădură seama de-abia în faţa Fortunei de la Muzeu că nu vorbeau defel de acelaşi ἰχθύς. Cineva era cu siguranţă responsabil de toată chestia asta.
Grăbită să târguiască opaiţe de la casiera cu halat grenat, Zaza scăpă aparatul de fotografiat. Fix în dreptul imperturbabilului deus amabilis ce se rotea perpetuu în jurul axei sale, la celălalt capăt de Lapidarium.
Uitându-se mai cu băgare de seamă, se zăpăci de tot: Ştima Casei avea privirea calmă a prinţesei retezate de la Alcobaça.
Ceasul din spatele togii lui Naso bătu rar ora şase. Deşi fierbinte şi pipărat ca la balamuc, salepul băut pe terasa de pe mâna stângă a bătăturii pontice, cum te uiţi spre mare, pică tare bine pe o istoveală stupefiată.
***
În sensul invers al acelor de ceasornic, zeppelina se ridica trufaş deasupra livezilor de portocali. Pantazi şi cele trei infante luaseră calea Serenissimei.
Spoiler: Târguiala poate să înceapă. Fire de intrigă lăsate de izbelişte sunt răsucite cu spor. Iar Bizanţul e tot Bizanţ, orice-ai face.
Spoiler: Târguiala poate să înceapă. Fire de intrigă lăsate de izbelişte sunt răsucite cu spor. Iar Bizanţul e tot Bizanţ, orice-ai face.
Două cafele 2: Coana Vio
Cafeaua asta a fost, se vede treaba, mai scurtă. Dar spre deosebire de cea băută cu 336, o tot amânasem încă din iarnă, din diverse motive, hum, fortuite, după cum îmi şopteşte la ureche hors contexte anonimul care tocmai mi-a comentat câte ceva.Să împaci orarele de tranzit aeroportuar cu dialogul, fie şi în afara ecuaţiei socratice, nu e lucru foarte la îndemână. Tot spre deosebire de 336, cu Coana Vio am avut taclale scurte, spumoase şi îndelung constante. Mintea crease deja forme şi certitudini.
Măturate de la prima ocheadă neîncrezătoare în faţa cafenelei unde cucoana se proptise, aşteptând să las desagii la încărcat.
Poezeaua însăilată pe colţul de şervet de azi dimineaţă avea mare dreptate. Mă aşteptam la Eliza Doolittle, am dat de duduca scoborâtă din urzeala Licornei. Una din cele mai limpezi priviri de Delft posibile, sub o pereche fermă de sprâncene dârze de Vitoria Lipan. Vocea e însă di pi Bahlui, taclaua alunecă uşor spre dialectal pe scările rulante, zâmbetul fără calcul. Peste Coana Vio au trecut multe. N-are rost s-o întrebi anume ce: ar fi o înfiorătoare faute de goût.
Un ciudat şi fermecător amestec de borangic şi cremene. O certitudine nouă: Coana Vio este o supravieţuitoare.
O însoţeşte discret, aproape merovingian, veşnicul P. cu politeţe niţel prusacă, dar eficace. Nu te poţi opri să nu le doreşti toată fericirea din lume, dar taci înnodând batiste imaginare în faţa uşii glisante de la parcare. Şi tu eşti niţel din Bucovina, realizezi brusc. Şi ştii atavic că acolo, ca în orice finisterrae, unele lucruri se mai şi tac.
Coană Vio, cum naiba sună primăvara în Copoul cât un cap de zimbru?
PS: Joyeuses Pâques urbi et orbi! Tribulaţia se arată după slujbă. Mă duc să mă-ncalţ!
PS2: Ce-a văzut Vio vineri, aici. Audietur et altera pars.
Diapazonul jupânului Johannes
Primăvara, Brahms, divanul din pai asiatic şi electrocardiograma perfect simetrică unui anume ma non troppo.
Esenţă de sunete: iată o primă constantă, domnule Pantazi.
Indiferent dacă, la a nu ştiu câta reprezentaţie, falanga instrumentistului de la - să zicem - corn englez a rămas anchilozată pe clape.
Esenţă de sunete: iată o primă constantă, domnule Pantazi.
Indiferent dacă, la a nu ştiu câta reprezentaţie, falanga instrumentistului de la - să zicem - corn englez a rămas anchilozată pe clape.
Amintirile altora 9
"Ah, dacă tot ai povestit chestia aia cu tramvaiul să-ţi spun şi eu una cam tot pe-acolo. Cred că era pe vremea lui Dej şi ăia instalaseră megafoane peste tot în oraş. Îţi dai seama, cum Roşiorii sunt trei palme şi la revedere, se-auzea absolut oriunde. Fanfare, comunicate, gimnastica de dimineaţă, toate prostiile. Lumea era teribil de indispusă.Chestia asta cu radioficarea era treaba lui Sică şi lumea zicea că e cam într-o ureche. Eu una nu-mi aduc aminte de el foarte bine şi de-altfel chestia asta mi-a povestit-o Dida Vişină, dar în tot cazul are miezul ei.
Ei bine, într-o dimineaţă pe la vreo opt, pesemne că ăla adormise cu capul pe vreun buton sau dumnezeu mai ştie ce se întâmplase, că tot oraşul s-a pomenit că urlă megafoanele de nebune. Aici Radio Londra.
Iar Dida se jura că absolut toată lumea înţepenise curentată. Cam ca la Pompei, exact. Cine ştie? Şi-or fi închipuit că s-au întors vremile."
Ochelarii lui Baruch Spinoza
Vineri. Zi absolut splendidă, cu soare insolent şi urbe căzută în sincopa Vinerei Mari. Evident, singurii care mai lucrează sunt brutarii şi subspecia lor ceva mai sclifosită: les traiteurs.Pe o zi din asta se cuvine cred, domnule Pantazi, să încep încet şi cu mare răbdare, exerciţiul de percepţie la care mă provoci. Fiindcă mi se pare interesant să-l începi într-un oraş de care nu te leagă aproape nimic, ale cărui mistere nu le poţi încă măsura şi care îţi este decor agreabil dar indiferent. Poate că aşa, despuiată de afecte şi sinapse, percepţia e mai liberă să o ia încotro se nimereşte.
Să nu se supere 336: cafeaua din după-amiaza zilei de ieri e o monadă altfel, iar rosturile ei sunt la Bucureşti, nu pe apa Rinului.
Cred că unul dintre indiciile trecerii timpului ţine chiar de optică şi presupun imediat cu oarecare încântare că pe Spinoza l-ar amuza grozav aşa o speculaţie. Bineînţeles că ne ţinem de ce ne-a picat sub mână la nimereală, mintea bănuind deja că de data asta nu e o temă simplă defel.
Et pourtant. Trei zile într-un loc în care privirea nu se poate odihni afectiv pe absolut nimic mi-au fost suficiente să-mi dau seama că nu ne clătim niciodată minţile de două ori la rând în aceeaşi tessitură luminoasă. Că o zi calmă de primăvară te poate surprinde cu spectacolul unui mănunchi de fascicole ce cad aproape în falduri peste călăreţii de granit ai catedralei. Că uneori, dacă îţi dai voie şi-ţi deschizi inima suficient, poţi auzi foşnet de aripi pe care ochiul a uitat să le vadă.
Că alteori -şi chiar de la un ceas la altul- ochiul simte, fără să fie absolut sigur, că limpezimea de deasupra autobuzelor, copacilor, baloanelor roşii din parc şi ceştilor de cafea de pe terase nu e decât primul din cele şapte văluri ale Salomeei.
Din perspectiva asta, domnule Pantazi, cred că am descoperit ceva grozav. Şi anume că lumina are un timp care e numai şi numai al ei. Timpul ăsta nu e totuna cu cel al dintelui care roade văpseaua de pe cercevele, toacă spornic piatra de râu a faţadei cu amoraşi şi ne pecetluieşte circumflex rădăcina nasului.
E foarte posibil să mă înşel, pentru că la urma urmelor e numai o intuiţie ca oricare alta. Mi se pare însă că aici poate fi una din explicaţiile paradoxului enunţat de dumneata: "sunt unele locuri unde viaţa trece mai repede dar timpul trece mai încet."
Un lucru e cert: sunt unele momente în care ai vrea să fii tare, tare departe şi nu poţi. Ei, în momente din astea, exerciţiul dumitale poate fi un început de soluţie.
Una peste alta, mărturisesc şi un semi-eşec: senzaţia persistentă a privitului prin lentilă. Sau de după geam, ceea ce e cam acelaşi lucru. Dar nu mă las.
Aviatică
În zeppelina de întoarcere, nimeresc între cuplul mixt de ţoape romgleze. Dumnealui, soţul se întoarce acasă de Paşte şi de bucurie aliniază toate ororile pe care lumea le face atunci când probabilitatea de a revedea omul aşezat cu furca pe locul de la culoar atinge cota zero. Scobitul în nas cu aplicaţie, mărgeluşele de diverse şi rosul meticulos al unghiei, chiar şi a celei care serveşte drept şurubelniţă d'appoint.Disperată, crăp urechea spre rândul din spate, de o frenezie aproape hormonală, că tot e primăvara în toi. O frumoasă şi exuberantă banchetă de imbecili corporate. Fetele şi băietul de la Vânzări. Din aproape în aproape, conversaţia alunecă înspre Românica lui Ceaşcă. Culoarul nu-şi mai aduce aminte absolut nimic despre asta: avea, pretinde, zece ani la Revoluţie. E oare posibil să fii în halul ăsta de amnezic? Şi cu ce rest se soldează refularea asta?
Mai rău stau lucrurile cu junele din mijloc, moreno împărţit echitabil de două priviri pofiticioase şi care - pesemne fix din cauza asta- se simte obligat să se râdă galinaceu la absolut orice are aerul că iese din sfânta treime lexicală trend- clienţi- briefing.
Ca de pildă, la auzul grozăviei, povestită de fereastră, că undeva în vremuri protoistorice şi insuficient documentate, zahărul şi uleiul se vindeau pe cartelă în orişice Aprozar.
"Pe cartelă?" şi izbucneşte brusc într-un chicotit -cum altfel?- bezmetic. "Reîncărcabilă?"
Pe cuvântul meu că mi-a venit să-l pocnesc.
Două cafele: 1. Linia 336
Prima cafea, joi după-amiază cu 336, o lume în sine, sub pretextul unui colifichet de vânturat amabil până la Bucureşti. Fiind vorba de nişte pastile, sunt incapabilă să refuz, dar senzaţia uşor stranie a deconspirării e tenace.În plus, suntem extrem de ceremonioşi. La cinci şi patruzeci de minute recepţia sună goarna şi nu mai am de ales: trebuie să mă arăt. În holul semirustic de la Francsbourgeois mă aşteaptă un domn care exsudă o infinită melancolie delicată şi blândă. N-aş vrea să-l jignesc: exact aşa arată la mine pe perete Sfântul Haralambie, văpsit se pare chiar de Pârvu Mutu în josul unei răstigniri răscolitoare, în culori de Degas.
336 are o voce catifelată şi uşor surdă, cu care povesteşte elegant şi spumos, desfăcând niţel stentorial fiecare silabă, despre Nisa şi Foltişeni, despre un anume tramvai îngheţat în faţa Spitalului Filantropia în 1962, despre nişte mimoze arborescente bucureştene şi despre Spania lui Franco. Ai vrea -şi poate că ai şi reuşit, cu puţin noroc- să ţii minte tot. Te miri, sorbind din allongé, să afli că nepoata lui Unamuno locuieşte la o aruncătură de băţ de Langstross. Brusc, Strasbourgul anunţă o serie de posibilităţi interesante, strada prinde culori. Pentru că de-acum înainte ai să ştii că are o privire uşor mirată, ironică şi prietenoasă.
Iar condotierul timid care are mare grijă de amintirile sale fabuloase nici habar nu are ce cadou aproape absurd a reuşit să-mi facă. Şi asta pentru că 336 are exact vocea colonelului englez din Indii, pe care nu am mai auzit-o de douăzeci de ani şi pe care credeam că am uitat-o de tot.
Din păcate, pentru asta nu se poate nici măcar mulţumi cum se cuvine. Şi totuşi...
PS: Despre cafeaua a doua de la Frankfurt cu Coana Vio scoborâtă din vârtelniţa Licornei, mâine. Mai am de rumegat chestii.
06 aprilie 2007
Aiureli
| You Are a Chimera |
 You are very outgoing and well connected to many people. Incredibly devoted to your family and friends, you find purpose in nurturing others. You are rarely alone, and you do best in the company of others. You are incredibly expressive, and people are sometimes overwhelmed by your strong emotions. |
Via Meri. Ceea ce-mi aduce aminte că trebuie să văd cum naiba e să beau o cafea singură în oraş. Fiindcă se pare că e important. Dimpreună cu o serie de alte exerciţii, ceea ce este cu siguranţă o altă poveste.
PS: Cea mai cretină reclamă ever: aia la Opel Corsa cu Come On! Îmi vine sincer să sparg televizorul când o văd. Mizerabil.
PS: Cea mai cretină reclamă ever: aia la Opel Corsa cu Come On! Îmi vine sincer să sparg televizorul când o văd. Mizerabil.
05 aprilie 2007
Necăjeli
Şăd şi mă tot uit pe furiş - recunosc, cam (prea) pofticios decât s-ar cuveni- la expertul junior spaniol, care din păcate face parte din tagma insuportabilă de pijos Oxford, prin urmare nu. Nu mulţămesc, ştiu cu ce se mănâncă aşa ceva.Mizeria majoră în toată chestia asta e că - tot din păcate - reacţia mea e mai puţin scandalizată decât ar fi cazul. Sau mai căpiată, c'est selon.
Le pas du flâneur
Pe la orele unsprezece, şedinţa se opinteşte din greu şi ia o pauză neprevăzută: Vinerea Mare e, se pare, jour férié în Alsacia.A se merge după per diem, peste gard de Curte, până nu se închide şandramaua cămătărească rouge et noir. În bubuit de hidrocentrală uşile se dau de perete şi hoarda fuge repede-repede spre plata cu ziua.
Rămân, evident în urmă. Nu e chip să alerg când în sfârşit vremea s-a muiat şi a ieşit chiar soarele. Pe o vreme din asta, Strasbourgul e chiar admisibil.
Fumez cu mare încântare şi mă gândesc la o chestie, în fond simplă şi snoabă: nimic nu pare mai greu de deprins pe lumea asta ca pasul de flâneur. Plăcerea cu care piciorul se sprijină alene pe asfalt, fără constrângeri.
There's no point rushing anywhere.
Nous avons tout le temps du monde. Et même plusieurs vies, s'il le faut.
Dis-moi ce que tu manges...
De citit neapărat, articolul ăsta din ediţia electronică de dimineaţă a lui Le Monde.
Mie una mi-e absolut clar că sunt la extreme, ca şi pe stradă, ca şi-n viaţă. Una peste alta, de ce-ar fi altfel, domnule?
Mie una mi-e absolut clar că sunt la extreme, ca şi pe stradă, ca şi-n viaţă. Una peste alta, de ce-ar fi altfel, domnule?
04 aprilie 2007
Astăzi e ziua ta...
"Mda, zi şi tu acuma ce chestie cu ziua mea, of! Mi-a picat receptorul din mână când l-am auzit pe tata aseară cu la mulţi ani et tout le tintouin, quoi. Ştii, tata nu ştie niciodată când e ziua mea: ori mă sună cu o seară înainte ori da, mi-ai luat vorba din gură, trei zile după aia. Că i-am şi zis maică-mii, ce-are tata fir-ar să fie, anul ăsta hopa! şi-a adus aminte exact, o fi semn rău? Uite vezi, de-aia nu mă-nţeleg eu cu tata, asta e! (cu voce brusc metalică) Madame, vous désirez? Après vous je ferme la caisse, hein?"Casieră, cca 25 de ani, accent de Maghreb, Monoprix, Place Kléber.
Rousseauisme
La trei săptămâni de primul tur de scrutin, campania electorală pentru prezidenţialele franţuzeşti, care părea absolut letargică, pare să dea, de vreo zece zile încoace, semne de viaţă.Constrânşi de principiul de neutralitate a funcţiei publice, un grup de cadre din diverse ministere, cu stânga sensibil catho-prolo gen Delors, publică sub pseudonimul Les Gracques o scrisoare deschisă către Ségo Royal, forţând mâna unei concilieri, totuşi utile, cu Bayrou.
Trei zile mai târziu, grupul Spartacus, din acelaşi microcosmos, dar judecând după stil- parcă mai dinspre Buget şi Finanţe- îndrăzneşte să îşi asume opţiunea favorabilă outsiderului din Béarn, ridicând mănuşa republicană. Comme son nom ne l'indique pas, d'ailleurs...
În numărul de azi-dimineaţă din Le Monde, altă bisericuţă ce are şi tarabă la stradă, şi anume Hannibal, vrea să o împece pe Ségo cu elefanţii PS şi să-i ţie, grosso modo, sufletul pe ultima sută de metri.
Cu o linie ideologică foarte dură, pe care nici măcar eu, în lumina unor epifanii recente, nu pot să o aprob nicicum. De pildă, zice anonimul (sper că are barbă şi el, de vreme ce se legitimează de la clanul Barca!) în ziarul de azi: "Nous pensons que les rentes dominent en France. Elles peuvent être symboliques, financières ou générationnelle. Une rente, c'est quand on reçoit quelque chose sans effort. Le rôle historique des socialistes est de combattre ces rentes."
Păcat pentru barbă, veşnic fetiş zăzesc. Pe mine nu m-a-ntrebat nimeni, zău aşa, că mie îmi plac chestiile nemeritate şi fără efort.
Quoi qu'il en soit, un lucru e clar. Având în vedere inflaţia de greco-romane şi indiferent de rezultatul final, avem o certitudine.
Marele câştigător al alegerilor prezidenţiale din Franţa anului 2007 nu e nici Nicolas S. - aici într-o variantă absolut hilarantă a encomiasticei lui David-, nici François B., nici Ségo R.
Nu. Marele, absolutul şi ironicul câştigător este Jean-Jacques Rousseau. The great pretender.
Cum să nu mă ungă pe suflet chestia asta, zău aşa?