Entre chien et loup

Glosând de una singură şi fără invitaţie specială pe marginea lui Céline, îmi vine cam brusc gândul ăl rău că numai pudelii fac pasiuni pe lumea asta.

Pudelii şi Descartes, care o termină ca un fel de pudel şi el, excusez du peu.

***

A nu se înţelege greşit: nu avem contra pasiunilor ipocrizia uscată a domnişoarei misionare în Indii. Nu credem că ele te fac chior şi analfabet. Dimpotrivă.

Numai că vae! ele nu sunt date oricui. Nu se fac, se respiră încă de la scorul APGAR. Nu se învaţă ca o limbă străină, cu sau fără profesor.

***

Cine zice altfel, minte de-ngheaţă apele. Emmanuelle Arsan, de pildă.

La leçon d'homme, o carte foarte proastă, din acest punct de vedere. Breviar pentru călcătorese de pălării.

Mici mârşăvii zăzeşti: când am plecat din mansarda aia irlandeză de vizavi de Parc Montsouris, am lăsat-o cu un bilet suedezei placide care ştiam că are să se mute la camera 69 and enjoy the view.

Sunt absolut sigură că a găsit-o încântătoare.

Suedeza făcea o teză despre celulele stem.

La întoarcerea acasă trebuie că au privit-o circumspect: prea s-a porcit fata asta în Franţa!

***

Tot aşa, ba încă mai rău, fraza aia a lui Gide din Nourritures terrestres: "Nathanaël, je t'enseignerai la ferveur."

Expirată rău. Tipic pederastă: în care il vecchio babone îl agaţă pe κοῦρος în autobuzul 38, fix unde se opinteşte la Luxembourg şi-ţi dă ocazia să te vâri -fără să fie nevoie să te scuzi- în sufletul omului.

În şase luni, κοῦρος învaţă să bea ceaiul cu degetul mic ţanţoş şi să colecţioneze tâmpenii overrated.

Ah şi uitam, devine brusc incolabil la genealogii care nu sunt ale lui. Pentru că, atunci când blazonul e calp, apare sindromul coţofenei hoaţe.

***

Revenind la pasiuni: cu alte cuvinte, te naşti cu ele. A native speaker of odds.

Încă ceva: muzica de cantautor nu ajută la mare lucru. Lălăiala pe Leonard Cohen cu ochii închişi: inadmisibilă, după primele coşuri.

Nici cântecelele leşioase ale lui Vivaldi, gen Sol da te mio dolce amore. Alea sunt de zile ploioase în maşină şi de amabilităţi la ceai cu mătuşi pe jumătate nebune, gen Miss Havisham.

Nu. Trei lucruri pe lumea asta transcriu exact pasiunea în stare brută, năucitoare. Te-ai duce fix în zid pentru asta. Cu ochii închişi.

Şaraimanul Pucencei. E selbstverständlich, zău aşa.

Concertul pentru pian numărul unu, opus cinşpe al lui Beethoven şi anume partea dintâi: allegro con brio. V-am zis: suntem alfabetizaţi.

Şi Barco Negro al Amáliei da Piedade Rebordão Rodrigues. Mi-e şi ruşine să vă spun din ce cântă femeia aia de fapt.

Jugeons plutôt à froid: Amália da Piedade Rebordão. Dacă ăsta nu e nume de caravelă, ptiu!

PS: S-ar putea insista cu Thoinot Arbeau, de care vorbeam ieri cu mare drag. Inutil. Ăla nu e de aşa ceva. Ăla e de cristalizare. Fix momentul în care începi să vezi cu şase mii de ochi şi să te crezi ubicuu.

Să pui ochii pe, cum se zice în Valahia.

Pentru pete, întrebaţi un etaj mai sus.

PS2: Poza, Lala Deen Dayal, Gitane au lion, tiraj săruri de argint şi gelatină, 1901.

Tenez, cadeau!

Pentru tartorul căruia îi plac pozele din Serai, ultima descoperire: Serghei Mihailovici Prokudin - Gorskii şi irealele lui clişee colorate de la 1915.

Este că au ceva de pe altă lume?

Este că aventura fotografierii Maicii Rusii pe banii ţarului în plin război mondial are ceva de Corto Maltese?

Pentru că la mijloc e o chestie cu copyright, nu pot să vi le arăt aici.

Dar vă dau cu plăcere o moară de vânt de pe râul Somme a lui Atget. Hârtie cu reacţie directă, 1898.

Sabed por qué.

Nişte alte fericiri calme

Motto:
"Verdi prati, selve amene,
perderete la beltà"
(Anon./Haendel, Alcina)

Perseverent, Neghiniţă tot întreabă chestii la janela. Câteodată, i se mai şi răspunde.

De data asta a aşteptat cam mult. Să dăm grabnic vina pe crizisme copilăroase şi să ne străduim să răspundem, întârziat, dar onorabil.

De data asta, întrebarea e simplă:

Platon sau Aristotel?

Das Ding für mich, fireşte. De-ar fi fost das Ding an sich, n-aş fi răspuns. Nu am suflet de pasdaran.

***

Cu toate că nu-l putem bănui pe Neghiniţă de maliţii subreptice, să recunoaştem cu mâna la gândire: este, totuşi, ceva aproape obscen în întrebarea asta.

Întâi, pentru că nu poţi sau în fine, teoretic ar trebui să nu ţii cu unul sau celălalt aşa cum ţii cu Rapidul, de pildă, dintr-o veche şi atavică preferinţă care nu e a ta, ci a colonelului englez din Indii.

Pe urmă, pentru că răspunsul la aşa o întrebare te obligă să-ţi sumeţi mai mult decât eşti dispus să o faci, fie şi în Serai, poalele de la cămeşa ta scolastică. Fără să fii absolut sigură de rezultat.

În sfârşit pentru că o astfel de întrebare sună ca un nonsens de amator în lumea complicată a ideilor fără bătrâneţe şi a întrebărilor fără de moarte.

De aici Neghiniţă, ca şi la aluatul franţuzesc, o primă foaie de răspuns: când vorbim de coana Σοφία, facem ca Jdanov. Nu ne legăm de oameni, ne legăm de probleme, dintâi.

Pentru că se egzistă un adevăr simplu şi nasol: coana Σοφία nu are niciun scrupul pe lumea asta. Îţi face creierii origami cât ai zice peşte. Şi nici măcar nu-ţi răspunde, a naibii.

Şi pe urmă, cum ar spune Ilf şi Petrov, plecăm la Taşkent. Nu, Tatanka?

***

Jeanne Hersch zice că filosofia e mirare. Formula e seducătoare şi verosimilă. De altfel, ne şi apucă vertijul pe neve, după primele pagini din Etica Nicomahică , să zicem.

La toate s-a gândit Stagiritul ăsta, domnule. E dat în spirt, nu alta!

Ceva de speriat, zău.

Pentru un spirit neexersat, mirarea asta că lucrurile s-au zis deja de şapte mii de luştri e o mare capcană. Important nu e ce, important e cum.

Cunoaştere orizontală, gurmandă şi pantazească, vs. pietate verticală şi clasicistă. Care a fost întotdeauna, temeinic de-altfel, a Seraiului.

Să nu se îmbufneze Messire le fauteuil: les deux se valent.

Sacul lui Hogea şi peticul din toga lui Diogene, cum ar veni. La meciul ăsta nu se egzistă KO.

Pire encore: les deux se croisent. Pierpont Morgan ar fi de acord: dacă se-ntâmplă asta, stăpâneşti lumi.

***

În fine, să-i răspundem totuşi lui Neghiniţă.

Pantazi zice Platon. Aş fi băgat mâna în foc.

Eu am zis iniţial Aristotel, de dragul unor cetiri de noapte din altă viaţă.

***

Dar m-am răzgândit brusc, au quart de tour.

Jean-Jacques, definitiv.

Poate mă întrebi şi de ce, hein?

PS: Poza, Olympe Aguado, Admiration, tiraj pe albumină, 1860.

Veniţi cu pluta 7: Nedumeriri

Ce dumnezeu se poate comenta la chestia asta?

Pfft...mai bine mă apuc să-i răspund lui Neghiniţă.

Aşadar: Platon sau Aristotel?

Stay tuned.

Chiyogami

Motto:

"Don't be an escapist in the room of nothing".
(Pantazi, cu infinită graţie)

Nu prea am obiceiul să mă justific. Să explic. Să întind pelteaua. Şi totuşi...

Ieri a fost una din zilele alea în care creşti cât alţii într-un an. O zi istovitoare, cu stenahorii din senin care vin nechemate şi fără nicio noimă.

Dar o zi sfârşită cu un koan mai delicat decât o pereche de petale de mătase şi mai profund decât genunile minţii melancolice de seară. Somnul tun de după discuţia pe care aş fi vrut-o mai cursivă şi mai limpede a avut virtuţi sanitare.

Te trezeşti altfel. Şi, lucrul dracului fără îndoială, cu un soi de fericire dinamică şi vocală, ca de fiecare dată în care cineva îţi strecoară în palmă o legătură de chei.

Le-am prins din zbor. Şi pentru că exerciţiul recomandă îndelungă rumegare, am de gând să spun câte ceva în fiecare zi cu şi despre chestia asta de mai sus.

Are să ia ceva vreme, asta e clar. Poveştile zen ale lui Pantazi sunt fix ca veduta din Delft: nu ştii niciodată când poţi să dai ca Bergotte de faimosul petit pan de mur jaune. În privinţa citirii unui koan, ceea ce ieri părea evident, astăzi este secundar, pentru ca mâine să se stingă de tot din memorie.

Ţi-ai dori să ajungi cu răbdare încăpăţânată la perfecţiunea unui adevăr despuiat de servituţile sinapsei.

Te mulţumeşti deocamdată să-ţi repeţi docil vorbele astea în cele mai incongrue situaţii. Când îţi încalţi charentaisele Novacheck de dimineaţă. Când pui cheia în contactul madamei Zoe. Când aprinzi a şaptea ţigare a zilei. Nu a cincea, nici a şasea, de bună seamă. Şi tot aşa.

Astăzi, de exemplu, ochii minţii s-au dus cu insistenţă spre ideea de "room of nothing".

Nu ne-o putem închipui altfel, deocamdată, decât ca un gazebo din teck lăcuit roşu în care suspină înfundat amintirea unei gheişe.

Dar ne uităm la toată chestia asta ca la una din acele lungi şi răscolitoare scene belicoase din Kagemusha în care camera lui Kurosawa se plimbă peste lumi şi obiecte cu sentimentul că între prize trec secole.

Cu timpul, ajunsesem să mă uit la Kagemusha fără dublaj, şi chiar şi fără sonor, cu plăcerea infinită a privitului în şi pentru sine.

Cam aşa şi cu poveştile asiatice ale Tartorului.

Pentru ele, nu se poate mulţumi. Dar se pot scrie nişte lucruri.

Pe păretele asiatic al minţii caligrafiem, bunul meu domn, mari fericiri cuminţi şi apăsate.

Lilia non laborant neque nent

Motto:
"Assise, la fileuse au bleu de la croisée,
Où le jardin mélodieux se dodeline;"
(Paul Valéry, La fileuse)

Din minunata Orchesographie a lui Thoinot Arbeau în după amiaza asta, ca în multe alte după amieze, de-altfel, tulburarea calmă a unei pavane, formă muzicală de o eleganţă absolută şi faţă de care Seraiul are mare afect.

Anume Belle qui tiens ma vie, în foşnet de taffetas şi vibraţii de dantele.

Ai lui Savall o redau în cheia cea mai justă posibil. Lento, cu mare băgare de seamă să nu facă ţăndări cupola de vise ce se ţes cu mare repeziciune.

Lento, dar nu dezabuzat sau neutru. Lento ca o litanie păgână.

Ceea ce, de bună seamă, şi este.

***

Se ia distihul: "Quand tes yeulx je regarde / Je me perds dedans moy". Vorbim de 1589 şi zarurile sunt aruncate. America e descoperită, şi foarte curând Europa se va apuca de băut cafele. Prin urmare, teorema latului de sabie nu mai e la modă.

Introspecţia, da. Pentru că legităţile echilibrului funcţionează întotdeauna fără greş. Urmările vor fi devastatoare, ceea ce menestrelul întârziat prevede, cu o ciudată detaşare, de peste umăr. Ca într-un Vermeer de Delft: "Car tes perfections / Changent mes actions".

Restul e o chestiune de scară.

***

Vorbe pravoslavnice pentru zile ploioase, pentru adormit mai repede de una singură, pentru uitări. Singurele suportabile pe gustul meu imposibil: "Împărate ceresc, Mângăietorule".

Şi-atâta tot. Restul e calcul contabil, turnat în mierea veche a pravilei.

PS: Din cauza asta, Seraiul are astăzi patru sunete, nu trei. Şi ceva de la madam Shikibu, anume R. von Stillfried, Studiu de atelier, cca.1885.

La nişte aniversări

Astăzi nu am o zi simplă deloc. Până mai ieri, era zi de îndelungi oftaturi din cauza unui domn cu Twingo fuchsia care sărbătorea cu nazuri nişte cifre, întotdeauna + 1.

Niciodată cadourile nu erau îndeajuns de lucitoare, niciodată vorbele nu sunau destul de convingător.

Boring and not good enough. Cam asta era lozinca zilei.

Anul ăsta nu se mai oftează. Doar înţeapă stins, ca un membru amputat.

Anul ăsta am să tac.

***

Pentru că viaţa e ce e, anume un pumn de bile aruncate sub picioarele certitudinilor mărunte, iaca pârăsc: tot astăzi fratele Abd'allah, leat cu Zaza, are şi dumnealui un jubileu amabil.

Exit tristanii torţionari de trei parale. Ziua de 30 mai ne aduce mai nou urechea binevoitoare a confidentului cu evantai.

Aş fi vrut să-i fac la Metoc urări diverse, care s-au pierdut de bună seamă prin interstiţiile unor stromate fără teină.

Pentru că ştie să asculte, pentru că are bunul simţ al nuanţei, pentru arhitectura complicată a unei minţi în perpetuă nestare, Zaza îi urează Scolasticului să aibă parte de un dram de neruşinare în anul care vine.

Poza: Auguste Salzmann, Cactuşi pe o coloană a Porţii Judiciare din Ierusalim, cca. 1855.

Un maestru de ceremonii al Utopiei: Walter Benjamin

E lucru ştiut: Franţa e ţară de tiparniţe. Imposibil să le numeri pe toate pe degete, de-altfel: ar trebui să fii şi tu hindus.

Evident, Grasset, Gallimard sau Albin Michel sunt pentru peizajul editorial galic ceea ce The Ivy League este pentru mozaicul gringo de alma matres. Sau pentru amatorii de tricouri şmechere de agăţat din întreaga lume, c'est selon.

Ar fi, prin urmare imposibil, oricât de posedat ai fi de bibliomanii cumulative, să fii la curent cu întreaga producţie editorială, fie şi numai a unei jumătăţi de sezon.

Cu atât mai improbabil ar fi fost, în lipsa unui hazard propice, să aflu despre existenţa editurii Allia, care scoate cu încăpăţânare pe veline delicioase cărţulii precum cea a lui Walter Benjamin, Paris, capitale du XIXe siècle , pierdută dimpreună cu Passagenwerk într-o mutare.

În realitate, furate literalmente de către Alaric K. Pasajele începuseră să fie tare la modă în Parisul queer.

Şi-atunci lesne ne înţelegem: o plimbare printr-o mare librărie franţuzească echivalează cu o expediţie olandeză în Indiile de Vest ce speră, poate, să descopere misterul cafelei fără de cusur.

***

Walter Benjamin. Un nedreptăţit, fără îndoială. Un fel de Panait al filosofilor, uşor castrat de Adorno, ilizibil pentru multă lume a epocii, dar perfect legitim astăzi, pe timpurile astea care ar vrea să fie oriunde, numai hic et nunc nu.

Inutil să vă fac capul praştie cu repere biografice accesibile mai peste tot. Ceea ce merită cu siguranţă reţinut, poate cu deasupra de măsură faţă de studiile de filosofia istoriei, este marea caznă numită Passagenwerk.

Caznă dublă: cea a înţelegerii prin ochelari germanici a unui mare fenomen de nerăbdare istorică, anume anii 1830-1885. Apoi, la nivelul transcrierii, efortul de a exprima ceea ce nu se lasă decât foarte rar prins în laţul moriştilor de vorbe: febrilitatea mentalului colectiv al acelor decenii.

Este evident că stilul se resimte, cu astfel de limite. Dar se resimte într-un fel care e numai şi numai al lui Benjamin. În gura altuia, alternanţa cvasi-senzorială de niveluri şi conotaţii discursive, uneori fără nicio tranziţie, ar suna prost. Mediocru, poate.

Se egzistă o vorbă franţuzească pentru asta: mal-ficelé. Unii cetitori au căzut în plasă.

Şi-au luat-o cu brio, cum se spune pe maidan.

***

Bunăoară Susan Sontag, care vrea cu tot dinadinsul să vadă în Benjamin apostolul ilizibil al unui stop-cadru baroc, uitând poate deliberat performanţa absolută a autorului.

Care reuşeşte să respire într-un alt secol, ceea ce presupune totuşi o minimă continuitate în idei.

Pentru literatură, respiratul de epocă e banal. Pentru filosofie, unde lucrurile merg uneori mai repede decât la păcănele, e fix pe dos.

***

Paris, capitale du XIXe siècle e ceea ce se numeşte pudic o carte alimentară, de circumstanţă. Momit de perspectiva unei burse în Statele Unite, Benjamin reface minuţios, cu preţul cinic al unor reformulări care sună ca tot atâtea înfrângeri, seria de conferinţe scurte cu şi despre.

Pentru că pesemne şi dragostele scolastice au senzualitatea lor, Benjamin ia pur şi simplu în braţe teritoriul temporal asumat. Cinci repere esenţiale. Cinci personaje emblematice pentru fiecare din ele.

Dintre toate, unul e aparent neaşteptat. Ludovic-Filip, regele burghez, asociat evident noţiunii de interior locuibil şi locuit. Democratizării paradoxal simultane a spaţiului şi intimităţii. Asta îi dă ocazia lui Benjamin să devină profund uman.

Şi la asta ne-am oprit, din motive care ne privesc cu totul.

"L'intérieur est l'asile où se refugie l'art. Le collectionneur se trouve être le véritable occupant de l'intérieur. Il fait son affaire de l'idéalisation des objets. C'est à lui qu'incombe cette tâche sisyphéenne d'ôter aux choses, parce qu'il les possède, leur caractère de marchandise. Mais il ne saurait leur conférer que la valeur qu'elles ont pour l'amateur au lieu de la valeur d'usage. Le collectionneur se plaît à ressusciter un monde non seulement lointain et défunt mais en même temps meilleur; un monde où l'homme est aussi peu pourvu à vrai dire de ce dont il a besoin que dans le monde réel, mais où les choses sont libérées de la servitude d'être utiles. (p. 26)"

Poza, Giorgio Sommer, Lustragiu şi hoţ de buzunare, tiraj pe albumină, cca 1865.

D'estate

Metoc. Ploaie de vară, aparent anarhică, în fond plictisită. Şi deşi zuruitul de birjă se aude la mai puţin de cinci metri, este fără îndoială ceva serafic şi mânăstiresc în toată atmosfera asta în care încă mai există guguştiuci.

Se hotărăşte cu de la sine putere, bineînţeles, că în virtutea unor legităţi subtile ale echilibrului, la aşa ceva nu se poate bea cu folos decât un singur lucru de pe lumea asta.

Şi anume mate pampero, adică prăjit îndelung. Care, în ciuda gustului patent de mătase de porumb sălcie, reuşeşte să aibă chiar şi pe Dâmboviţa mireasma subtilă a lânei ude de poncho.

Flânerie 71 : De capul ei, de bună seamă

Cornişele astea atinse de gută nu pot avea decât o poveste bine circumscrisă.

Anume asta, foarte precis:

"Ieşind în curte, putui să constat că la Arnoteni până şi casa unde stăteau părea deşucheată. Unui vechi trup de clădire pătrat şi cu un singur rând i se înnădise mai târziu, în dos, pieziş, o coadă deşirată şi îngustă cu două caturi, rămasă netencuită şi fără geamuri la şubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul şi da într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta, care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă, dobândea, în bătaia lunii, ceva tainic şi mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo, prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine."

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche, Asfinţitul Crailor)

Strada Visarion. Pentru că Mateiu e peste tot. Dar asta e un sofism, nu-i aşa?

Flânerie 70: Zoaie

De regulă, demersul de graffiti bucureştenesc e relativ despuiat de lucruri politice. Sigur, se poate îndelung discuta, întrucât fix lucruri din astea scapă de regulă mai mult decât altele printre degetele percepţiei neutre.

Când e vorba de politici, tot megieşul simte enorm şi vede monstruos.

În ziua referendumului, în drum spre votare, îmi pică ochii pe ceva care uite că nu povesteşte despre isprăvile lui Oase din Militari.

Ci rezumă într-o vorbă clinică un sac întreg de disperări.

Iaurt în flăcări, vorba lui 336.

PS: Fug să scriu un raport, evident de deplasare. Dar n-am uitat ce promisesem. Cu amendamentul că barbarul a fost confiscat de madam maică-mea - ce mârşăvie!- şi probabil că se află în avionul de Chişinău.

PS2: Strada Crăciun.

Corrigenda la Michaux

După douăsprezece ore suficient de agreabile la birou, ajung acasă unde sunt constrânsă curtenitor de către tartor la o erată în cascadă.
Tartorul pretinde cu tupeu că nu am dat samă cum se cade despre esenţa cărţii lui Michaux.

Iată ce a ales Curtea Veche din tribulaţiile barbarului în Asia, pe care le dau, ca niciodată, şi în traducere pantazească. Pagina cincizeci. Are -din plin- farmecul lucrurilor imperfecte şi îngrozitor de neruşinate.

"Il y a même des Hindous qui se masturbent en pensant à Dieu. Ils disent qu'il serait encore beaucoup plus mauvais de faire l'amour avec une femme (à l'européenne) qui vous individualise trop et ne sait pas passer de l'idée de l'amour à celle du Tout."

Sunt indieni care se masturbează gândindu-se la Dumnezeu. Cică ar fi mult mai rău să se culce cu o femeie (ca europencele), care individualizează prea mult omul şi nici macar nu sunt în stare să treacă de la ideea despre dragoste la ideea despre Totul.

***

"L'Hindou, cupide: il n'y a pas longtemps, le tiers de l'argent du monde était chez eux.

Il thésaurise. Il aimé évaluer son or, ses perles. Songer à ce qu'il est potentiellement.

Dans l'ordre spirituel, il est vorace de Dieu. On se représente les Hindous comme des sangsues sur la surface de Dieu.

Vivekananda à Ramakrishna. Sa première question : "Avez-vous vu Dieu?"

Dhan Gopal, revenant d'Amérique, demandant des nouvelles de son frère: " A-t-il vu Dieu?"

Avez-vous eu Dieu? serait encore plus près de leur pensée.

Le Yogi économise ses forces. Ce surhomme ressemble au boeuf. N'atteint jamais le centre douloureux et vif de soi, et l'évite volontairement. Le sanscrit, une langue possessive.

Amour de l'Hindou pour l'explication homérique, la description embrassante, magnétique, qui impose la vision. Pour lui, un cheval, tout court, n'est pas un cheval, il faut qu'on lui dise cheval à quatre pattes, avec quatre sabots, avec un ventre, un sexe, ses deux oreilles: il faut que le cheval se sculpte en lui.

[...]

Tel est pourtant l'esprit hindou - large, panoramique, possessif, jouisseur. Au rebours du chinois, tout en allusions, détours, brefs contacts."

Indianul este hrăpăreţ: acum nu mult timp, o treime din toţi banii din lume era în mâinile lui. Adună. Îi place să-şi evalueze aurul, perlele, să gândească ce înseamnă potenţial. În ordinea spirituală este vorace de Dumnezeu. Pe indieni ţi-i imaginezi ca nişte lipitori pe suprafaţa lui Dumnezeu.

Vivekananda lui Ramakrişna. Prima lui întrebare: "l-aţi văzut pe Dumnezeu?". Dhan Gopal, întors din America, cere ştiri despre fratele lui: "l-a văzut pe Dumnezeu?"."Dumneavoastră l-aţi posedat pe Dumnezeu?" Ar fi mai exact.

Yoghinul îşi rezervă forţele. Acel superom seamană cu boul. Nu ajunge niciodată la centrul dureros şi viu al eului şi îl evită deliberat. Sanscrita este o limbă posesivă.

Pasiunea indianului pentru explicaţia homerică, pentru descrierea cuprinzătoare, magnetică, una pe care o impune viziunea.

Un cal şi atât, pentru el, nu este un cal: trebuie să i se spună cal cu patru picioare, cu patru copite, un sex, două urechi; trebuie să i se cioplească calul.

[...]

Dar aşa este mintea indianului: amplă, voluptuoasă, panoramică, posesivă. Impotriva a chinezului, care este toată aluzii, târcoale, atingeri scurte.

***

Mâine, ca să nu rămân ca proasta-n târg, vă dau o a doua salvă de citate, chipurile să mă răscumpăr.

Acuma nu. Mi-a fugit neuronul la altceva.

Pe lângă faptul că m-am hotărât să nu dau lista de cumpărături decât cu maximă încetineală. Unele chestii vin mai bine în sistem de picătură chinezească.

PS: Adormit cu capul pe broşurica lui Benjamin, despre care ar cam fi de spus nişte lucruri preţ de o cafea şi jumătate. Adică mâine dimineaţă, hum.

Flânerie 69: Passagenwerk 5, Mar adentro

Pierdut între cuiburi de cartofi şi livezi de meri, târgoveţul de Lipsca are totuşi -ce curiozitate!- nostalgii marine.

Astea de faţă, pozate la Steibshof, sunt geometrii de faianţă cuminte şi devreme-acasă. Undele sunt tăiate la milimetru, careurile sunt aliniate ca la artilerie.

Povestea trebuie că s-a pierdut printre-atâtea măsurători. Dar dacă ar exista, ar fi cu siguranţă despre baloţi umezi de postav şi saci de iută cu heringi ţinuţi îndelung, aproape cu pasiune, în sare grunjoasă.

Dish of the Day : Leapşa trapistă a lui Meri

Motto:
"Enkidu can move no more.
Enkidu can lift his head no more."
( The Epic of Ghilgamesh, tablet 8, col.2, 90)

Della Contraria îmi dă leapşa cu un început de scandal, întrucât e una din întrebările de aici, la care cucoana nu a catadicsit să răspundă, mi se pare.

Dacă totuşi are de gând să se amendeze, Seraiul are să citească rezultatele, evident cu mare drag. În orice caz, somaţia la cafea rămâne valabilă.

Aşadar, della Contraria zice-aşa:

"Ce v-ar plăcea să vi se scrie epitaf când vă strămutaţi pe plaiurile vânătorii eterne?"

Cum naiba să faci să nu sune sinistru răspunsul? Ia să vedem...

Nu ştiu, cucoană, ce e după colţ. În schimb, pot doar să-mi doresc să mă aştepte un pumn precis de oameni şi de răspunsuri la nişte întrebări esenţiale.

Şi o groază de cafele.

Presupunând acuma că m-aş răzgândi de la ideea măreaţă a lui "throw my ashes into the Mediterranean Sea", care văd că tot revine cu regularitate fără să-l caut neapărat, singura formulă posibilă ar fi cea a inscripţiilor tombale de pe marginea Viei Appia:

"Non eram. Fui. Non sum."

Mi se pare nu numai simplu, concis şi elegant. Mi se pare cert .

Puţine lucruri sunt certe, pe lumea asta. Cantatele lui Bach. Lucrurile latineşti. Şi ceea ce alegem să nu spunem nici în ruptul capului.

Par exemple.

Nu ştiu ce să mă fac cu leapşa asta, zău. O las deschisă. Cine-o place, să şi-o ia acasă.

PS: Poza, Frederick H. Evans, Piscine sacrée du Norfolk, Little Snoring Church, tiraj platină, cca 1905.

Veniţi cu pluta 6: Cică job

Gogomănia se arată numai celor care dau click pe ea.

Ne-am mai liniştit...

PS: Vérification faite, se pare că e un ceva de lobby farmaceutic pe la Haga.

Hai luminal, cum ar zice Gavagai.

En guise de bună dimineaţa

De la cafele plecăm spre casă, eu şi madam maică-mea, cu chef de plimbare de mieznoptică prin cartier.

Cu o mare surpriză, şi anume strada General Coandă care pare că a înlemnit de tot prin 1939.

Cu o menţiune specială pentru casa de la numărul doisprezece.

Strada General Coandă încă aşteaptă, printre tufe de iasomie şi salcâmi, izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Din cauza asta îmi tot spun că nu se pot face poze acolo ziua, ci numai noaptea, când se aprind vitraliile şi se trage zăvorul gros, bucureştenesc şi târgoveţ din vestibul.

Să nu-i calce hoţii, de bună seamă.

Nălucile, au contraire, sunt binevenite. Anytime.

Din cauza asta, poate mă veţi ierta că n-am mai dat semne de viaţă aseară. Nu e puţin lucru să te întorci dintr-o plimbare de vreo şaizeci de ani.

PS: Capacul de sewing e de pe Visarion, dar asta nu are nicio importanţă. Ce e important e că azi nu ni se arată mare lucru la orizont. Prin urmare, îi dăm înainte cu nişte restanţe. Sunetele zilei, din prima, de-altfel.

Cutia de go a lui Josef Knecht

Zăpuşeala după-amiezii de duminică e făcută praf şi pulbere de un nor care se sparge fix deasupra Pieţei Romane. Foarte repede, din fuiorul de vată de zahăr cad în mare dezordine veselă bucăţi de grindină de mărimea oului de porumbel.

***

Babele de la numărul patruzecişipatru îşi fac cruce cu limba în cerul gurii şi trag obloanele ruginite, să nu le intre în casă urgia. Să nu le spargă geamurile nespălate de pe vremea lui Dej. Să nu le sperie balerina chioară de pe televizorul cu lămpi.

***

Maidanezul binaţional Grâuşor, o jigodie oportunistă, de vreme ce şi-a găsit oploşire şi castron cu oase şi în paşalâc şi în republică, fuge şi se refugiază grabnic sub jeepul tătăroaicei de la colţ.

***

Dove sono le donne? întreabă un calabrez care nu ştie să folosească soneria ce nu ascultă decât de scobitori.

***

Patronii uzinei de vată de zahăr, anume Charles Hoy Fort şi Josef Knecht râd cu gura până la urechi. Sătul de remize, Fort a răsturnat tablaua cu perle albe şi negre undeva, la întâmplare.

***

Singurul personaj trist din stampă e vatmanul de pe linia cinci. Grindina îi bate în cutia de conserve cu care se plimbă prin oraş cu sunetul a sute de mitraliere.

Vatmanul e pocăit şi ca atare, are obiecţiuni de conştiinţă.

PS: Ploaia a stat, între timp. Am corectat o redundanţă înfiorătoare în prima frază, ruşine! Diseară, terminăm în fine cu cumpărăturile. Dar mai încolo, hum.

Tribulaţia de sâmbătă douăzecişidoi ter: Noaptea amiralilor

Motto:

"General Tanz:[outside Maxim's] An adequate restaurant, very clean."
(Hans Hellmut Kirst, The Night of the Generals)

După cum spuneam, partea a treia de tribulaţie din săptămâna asta va fi una uşor mai scurtă decât celelalte. Cu toate astea, are de gând să răspundă, cum s-o pricepe mai bine, la o întrebare interesantă, deşi implicită, de la cafeaua de vineri după-amiază: "cine este Amiralul?"

Citească-se, cum se spune prin Retiro: "care e Amiralul?"

Din când în când, rar de-altfel, scribului i se face milă de cetitor: va scrie un ceva cu mâna agăţată strâns de o legătură de chei, franceze ori ba. Sau are o minte foarte leneşă: e suficient să iasă în drum şi să adune de-acolo ce se nimereşte mai lucitor.

Scribul de faţă nu are milă, deoarece asta ar declasa groaznic demersul. Dar are o minte puturoasă rău. Şi privilegiul unor cârdăşii minunate, de care se tot miră.

Nu are decât să întindă mâna şi să ia. Din cauza asta, una din multele etichete precise ale poveştii e cea a fericirilor.

Amiralul intră în Tribulaţie dintr-o nevoie de echilibru, crede cealaltă faţă a ecranului la care vă uitaţi cu toţii. Într-un fel, este de bună seamă celălalt versant, bubos, rece şi rău al lumii acesteia. Pe care ne străduim să o facem, după cum am mai scris, proaspătă firii şi sinceră ritmului cardiac.

Din cauza asta, Amiralul e cea mai liberă interpretare posibilă a ce se vede pe stradă.

Aşa ceva nu se întâmplă fără o serie de probleme de croitorie. Sau de construct narativ, paradigmatic, arhetipal, poietic şi alte terminologii de spiţerie.

Îi putem croi o biografie din trei mişcări agere de foarfece. Să scriem, de pildă, că e orfan, englez, abuzat în boarding school de un master care îl învaţă diverse lucruri inutile şi otrăvite. Cum se falsifică un Canaletto. Cum se înnoadă bine de tot mănunchiul de bacterii al armei chimice. Cum se taie, spânzură, minte cu program, fură de la sacul văduvei, siluieşte fântâna darurilor. Bref: cum se devine personaj negativ.

În bolgia a doua, îi putem descrie îndelung şi poate cu miez pasiunea pentru obiectele de chirurgie, pentru fierăstraiele de hirurg militar de pe vremea lui Buonaparte, pentru cauterele de la Lepanto, pentru seringile lui Pol Pot. Înadins nu îl facem pe Amiral poponaut, cum ne gândisem iniţial într-un acces de lene: prea multe nuanţe, prea mari eforturi. Ci arhanghel al unor devianţe caste.

În fine, în bolgia a treia s-ar putea descrie mici manii explicative: cum Amiralul nu poate dormi nicicum altfel decât în camere neîncălzite. Cum poartă cu încăpăţânare o singură mănuşă de piele, tot timpul. Cum se îndeletniceşte îndelung, răbdător şi inutil cu vânarea de fluturi pe Amazon.

În duminica asta, ne oprim aici însă. Bineînţeles că tot ce s-a scris până acuma e teribil de adevărat.

Ce părere aveaţi?

Spoiler: Acuma că ne-am răcorit niţel şi cu speranţa că Abd'allah se ţine de vorbă urnind binomul narativ de la Neamţ, putem să mergem înainte, în cheie mai amabilă. Sosirea la Valletta nu are mare lucru de împărţit cu evenimente recente din jurnale. Dar, pentru a o zugrăvi cum se cade, avem vreme destulă. Restul se îndreaptă spre Atena. Destul am stat în şezlong. Caravelii nu sunt sanatorii gen Thomas Mann, aşa să ştiţi!

Tribulaţia de sâmbătă, douăzecişidoi bis: Al şaselea sigiliu

Motto:

"And I beheld when he had opened the sixth seal, and, lo, there was a great earthquake; and the sun became black as sackcloth of hair, and the moon became as blood."
(King James' Bible, The Book of Revelation, 6.12)

Din fericire, Tralea ghicise cum se cădea să i se ia Zazei cu mâna criza de introspecţie.

Cu cremă de zahăr ars, un lucru la care nu rezistă nicio stenahorie.

Abdallah îi fu recunoscător. Asta îl scutise de chinul explicaţiilor şi analizatului îndelung de posibile scenarii.

Nici nu mai era vreme de aşa ceva: în zare, se putea deja desluşi cea dintâia dintre Dodecaneze. Şi Σκάλα, unde sclipeau în soare zidurile albe ca laptele Zuzu ale caselor, ce văzuseră poate prea multe pe lumea asta ca să mai aibă chef de stat la taclale.

Era ceva ciudat în văzduhul insulei Patmos. Nu semăna aproape deloc cu Grecia, aşa cum o apucase zăpăcita: neglijentă, mahalagioaică şi cabotină, întocmai unei muieri de patruzeci de ani, cu pretenţii irefragabile şi frici biologice incipiente.

Deloc. Iar singurul termen de comparaţie mai pertinent pe care mintea îl găsise erau vălurile verzi ale Connemarei la răsăritul soarelui, furate cu coada ochiului din zeppelina care făcea zilnic legătura dintre New York şi Geneva.

Adică, din punct de vedere urban, dintre Babilon şi Atacama.

Spectacolul îmbelşugat al acostării iminente însufleţise toată suflarea de pe Le Tasse. Zenobia, Tralea şi bineînţeles Abd'allah se străduiau cu mare bucurie să facă din asta o reuşită tehnică fără cusur.

Privindu-l din spate pe Scolastic, Zaza se tot întreba cum fusese cu putinţă juxtapunerea neaşteptată de divergenţe a unei camaraderii lipsite de drojdia lucrurilor ambigue.

***

Nu erau de acord în absolut nimic pe lumea asta, de la rolul cârligelor de rufe în armonia conjugală şi până la duşmanii societăţii deschise. În ciuda aparenţelor superficiale şi bonome, Abd'allah era unul din cei mai temeinici şi chiţibuşari învăţăcei ai Salmanticei de la ceas. Dincolo de puhoiul de citate eline şi calambururi carteziene de care vorbesc din abundenţă cronicarii de la Petraşcu, Zaza nu dispreţuia rimele drăcoase ale Pucencei şi literatura franţuzească deşucheată a anilor treizeci, păstrată cu grijă în cufărul albastru din paşalâc.

Dacă sarcasmul devenea prea unsuros, Abd'allah se înroşea ca o călugăriţă dusă la mirungere întru Hristos şi încerca să devieze discuţia spre maluri mai frumos mirositoare.

Aş! Se putea întâmpla să i se răspundă cu lucruri de soiul "f*tu-i, când eu îţi spun că dreptul la imaginaţie e inalienabil, de ce naiba mai vii să mă tromboneşti cu teoria simbolului anamnetic de pe perete?"

Treceau ceasuri suprapuse, ca vagoanele cu navetişti ale personalului de Urziceni. Fröhliche Wissenschaft vs. substantifique moëlle, în perpetuă remiză.

Şah-matul era, definitiv, numai şi numai al altcuiva.

Cu toate astea, Zaza trebuia să recunoască sincer ceva, lucru care o istovi fără măsură, ca întotdeauna în astfel de situaţii.

Şi anume că avea neapărat nevoie, în toată scarlatina asta meridională, de certitudinile calme şi blânde ale fratelui Abd'allah.

***

Liniştea niţel adormită a portului minuscul îi nedumeri. Dar sezonul invaziei turmelor de pachebot se sfârşise săptămâna trecută.

Iar după-amiaza de-abia începea: bărcile nu se întorseseră încă de la pescuirea de-a doua, marfa de dimineaţă se terminase în pas alergător, iar restul populaţiei, inclusiv arhimandritul care băgase în sperieţi tagma neofiţilor de la Πατμιάδα, zornăia vesel din κομπολόι la Γρηγόρης.

Muierile, după obloanele închise să nu intre muştele şi restul de căldură. E de presupus, de-altfel, că se îndeletniceau cu confecţionarea la scară industrială de Αμυγδαλοτο, bază sigură a economiei insulare.

Nivelul de alarmă al deşucherii era băutul de cafea la orele patru şi ceva, în grup psihoterapeutic inconştient şi cu chiseaua de zaharicale în faţă.

Uneori, rar de-altfel, pe câte una o apuca făcutul de urât din nimica toată. Altfel, viaţa se scurgea lent şi fără surprize majore. Pe insula cumplitelor arătări, oamenii mureau cu sentimentul că se duc la piaţă.

Şi cam astea erau moravurile: Patmos înţepenise definitiv în chihlimbarul post-Eteriei.

Lui Abd'allah îi plăcea chestia asta: cam aşa îşi închipuia Scolasticul viaţa de moşie gen Medeleni. Cu popi sfătoşi, babe rumene şi decorative, gavanoase şi trezire după soare.

Pe Zaza riscau să o apuce nervii: ăştia n-au wi-fi, frate Golescule?

***

Încă de la început, decretaseră ceva neobişnuit de civilizat: să se lase unii pe alţii în pace pe terra firma în caz de divergenţe de traseu. Era, deci, de la sine înţeles că Zaza avea să scape de chinul vizitării cu ochi daţi peste cap a hrubei teologale.

Ar fi putut aproape să o audă pe Madame Mère: "Zău, tu ai crize de analfabetism când te-apucă!"

Ultima dată în viaţa asta, la Luvru, dimpreună cu refuzul de a citi fără comentarii a enşpea plachetă cu explicaţii. De la scatoalca pedagogică, mecanică în astfel de situaţii, Zaza rămăsese cu o ură viscerală pe împuţitul de scrib de la Saqqarah.

***

Pe la vreo şase, hotărî că se plictisise îndeajuns. Cumpărăturile de rigoare: folclor şi bune intenţii. Mamaie avea să fie mulţumită, de bună seamă la întoarcere: găsise la cooperativa din Χώρα presă de sărăţele zdravănă, de fontă. Şi cizme de cauciuc. Şi petrol lampant, dar se stăpânise în ultima clipă de la achiziţii nesăbuite.

Îşi dăduseră întâlnire pe la şase şi jumătate pe plaja de la Άγιος Νικόλαος, ferită de lume şi de colportorii de prosoape, gogoşi şi obiecte diverse din material plastic, pentru un fel de siestă şi cu siguranţă şi o baie.

Îl ascultă cu mintea aiurea cum povestea nişte grozăvii pe care le mai auzise cu mai mult spor în gura altcuiva. Ceva cu sori negri şi lune stacojii. Parcă.

Ah, mda. Normal: multe o termină în scursurile de la Vieille Lanterne. De ce nu şi aşa ceva, dacă e până acolo?

A enşpea mia oară: e chestie de si-nap-se.

Pe unde-or mai fi, apropo?

***

- Ei şi vestea de interes general este că stareţul ne-a invitat pe amândoi la masă...

- Splendid, dragă, toţi popii tăi mănâncă spartan, bag seama!

- Dacă nu vrei, nu vii. Dar m-ar amărî să faci asta. Deja că azi n-ai vrut să vii la peşteră...

Zaza deschise gura să-i reamintească ferm tratatul de non-ingerinţă de la Manuc. Dar nu mai apucă să articuleze ceva coerent. Din spate îi izbi pe amândoi un sunet de trâmbiţă sarazină:

!السلام علي- se auzi de-a-ndoaselea.

Pantazi?

Combien de fois faut-il vous le dire: ar fi prea simplu.

- Prealuminatule, moţatule, firoscosule cu evantai, te salută Ahile, nu Aladin!

Vocea era chiar melodioasă. Dar vocabularul era cel al lui Jean Constantin, cu sau fără secretul lui Bacchus.

- Cine naiba e căcănarul ăsta lamentabil? Presupun că ştiţi de unde vine replica, nu?

- Un suflet creştin, de bună seamă. Nu pare, dar este.

- Aiurea! Dă portofelul încoace, na cinci euro să-i dai, poate pleacă.

E foarte curios cum în situaţii-limită avem toate tonul riguros exact al nevestei de pe cearşaful de la Vasile Roaită.

Să recunoaştem: concluzia suna mai bine ca strategia de auto-apărare.

Fireşte, e chiar momentul să lăsăm intriga în doi peri, până săptămâna viitoare. Probabil aşa făcea şi Eugène Sue şi aşa fac şi scenariştii de la Yo soy Betty, la fea, când îi apucă somnul. Deşi -şi asta e o idee mai mult decât nota de subsol- slavă domnului, nu prea au cinstitele obraze ce împărţi cu mis circunstancias.

Spoiler: Partea a treia pe care o presupunem mai scurtă doreşte să pună gaz pe focul unor mistere încă insuficient explorate. Din cauza asta, poliloghia cu Ahile mai poate aştepta. Nu foarte multă vreme.

Tribulaţia de sâmbătă, douăzecişidoi: A poings fermés

Un fel de avertisment: se iau trei afirmaţii simple. În Bucureşti e caniculă şi paparudele sunt la botezul de la Snagov. Enervările asiatice ne-au ţinut în casă toată ziulica. Aceste două orori trebuie aspru pedepsite.

După îndelungi solilocvii pe drumul spre benzinăria Văcărescu, am ajuns la concluzia că tribulaţia din sâmbăta asta va fi una triplă, cu bis şi ter. Ca orice casă-vagon, care se chinuie să ocupe din spirit de clan acrul şi jumătate cumpărat de târgoveţul îmbogăţit de vânzarea de calupuri de telemea de Brăila cu purici de chimion şi măsline de Volos.

Motto:

"PÈRE UBU

Eh ! mon bel ami, vous avez la langue fort bien pendue. Je ne doute pas que si vous vous échappiez il en pourrait résulter des complications, mais je ne crois pas que les casemates de Thorn aient jamais lâché quelqu'un des honnêtes garçons qu’on leur avait confiés. C'est pourquoi, bonne nuit, et je vous invite à dormir sur les deux oneilles, bien que les rats dansent ici une assez belle sarabande."

(Alfred Jarry - Ubu Roi)

- Pantalone, fii bun şi pisează-mi trei aspirine! se aude brusc vocea baritonală de pe corvetă.

Pantazi n-a dormit toată noaptea, ocupat cu constructe culinare scandaloase şi se vede treaba că asta are un preţ fix: un început de migrenă, la şase dimineaţa.

Pantalone bombăne, ca de obicei: sunt destul de în urma planului de navigaţie. Marea e absolut inertă, soarele a început deja să bată tare în scăfârlia musului de pe catarg.

Vara moare greu în apele indigo ale Mediteranei africane.

Însă Pantalone nu poate refuza absolut niciun capriciu pantazesc. E secretul lui de nimica toată şi parte din ciudata alchimie de fascino şi frustrare care-l face, iată, să meargă neplătit unde şi-a-nţărcat dracul copiii.

Prin urmare, Pantalone scoate trei comprimate de Bayer efervescent pe care le pisează conştiincios şi le sloboade în jumătate de pahar de apă limpede şi rece. Nicio particulă să nu zgârâie nepotrivit gâtlejul, niciun rest de acid să nu rămână pe pereţii de cleştar.

Secrete mici, efecte mari.

- Pantalone, am poftă de un pahar de orange pressée, mârâie amabil dihania, parcă mai înviorată.

Pantalone oftează. Bucătăreasa nu se trezeşte niciodată înainte de jumătatea ceasurilor şapte, pentru că de regulă e obişnuită să stea de veghe până la orice oră. Iar Pantazi se uită la el cu atâta neajutorare şi recunoştinţă, de parcă viaţa nobilissimă şi soarta nucleară a planetei ar depinde de noul rând de resuscitante.

Cum să refuzi. Pantalone e aproape vesel. Este băgat din nou în seamă. Cineva are nevoie de el pe lumea asta: mai mult, dimineaţa asta poate fi o promisiune de prieteşug. De fericire, Pantalone îi cântă storcătorului o canţonetă care de obicei stoarce lacrimi sincere în orice tripou marinăresc de pe lumea asta:

"Core, core 'ngrato,
t'haie pigliato 'a vita mia
tutt'e' passato
e nun ce pienze cchiu'!"

- Pantalone, dacă chiar vrei să mă faci fericit în dimineaţa asta, mai e nevoie de o cafea turcească.

De data asta începe să fie cam mult. Lui Pantalone nu i-au plăcut absolut niciodată ibricele. L-ar înjura şi pe ăsta zemos, ca în piaţa de flori de la Burano, dar se abţine. Să nu începem şi ziua asta de-a-ndoaselea.

Va trebui să râşnească singur boabele rumene de kopi luwak din punguţa de iută. Opintindu-se din greu, Pantalone desface şi potriveşte de şuruburi maşinăria lunguiaţă de bronz cu semilună.

Oh, lu schifosu.

Şi o circumstanţă agravantă: Pantalone nu e de tot veneţian. Maică-sa, fie-i ţărâna uşoară, era din bătătura napolitană San Biagio dei Librai, nu foarte departe de San Gregorio Armeno. Ar trebui, presupune impertinent Pantazi care ştie cu de-amănuntul toată povestea cârmaciului, să se priceapă la făcut cafele.

Pantalone se execută fără să crâcnească. Cinci minute mai târziu, cafeaua tare dar ineficace aterizează pe măsuţa de lângă şezlong.

Lui Pantalone îi este imposibil să îşi explice de tot de ce simte nevoia să se poarte impecabil cu Pantazi.

Care iată, dă semne imperceptibile ochiului insuficient exersat că audienţa s-a terminat.

***

Ca şi cum nu s-ar ocupa în principal cu asta de vreo trei episoade încoace şi probabil ca să enerveze pe toată lumea, lui Pantazi îi vine brusc chef de citit ceva. Activitate care de regulă ascultă de o serie de reguli ferme dar fluctuante, în funcţie de arabescurile năzuroase ale unei firi din cale-afară de complicate.

- Huo! asta ştim deja, zice fotoliul Chesterfield ce în fiecare dimineaţă de pe lumea asta stă şi se uită melancolic la grădinile lui don Cecilio Rodríguez. Dă-mi povestea şi repede!

Fort bien, Messire le fauteuil.

În dimineaţa asta, de pildă, dihania socoteşte că nu poate nicidecum da mâna inter pares cu doamna Murasaki Shikibu altfel decât din vârful unui muong. Pe care Pantazi se încăpăţânează să îl scrie หมอนขวาน şi nu altfel. Niciodată.

Care are neruşinarea, que dis-je, prostul gust să lipsească cu desăvârşire de la bord.

Iar până la Valletta mai sunt câteva duzini bune de leghe. Cale de o jumătate de zi.

***

Încetul cu încetul, Pantazi se pomeneşte că adoarme peste foaia în rânduri verticale bătute cu cerneală stacojie. E a doua oară când se întâmplă aşa ceva, dar spectacolul dihaniei dormind merită, crede vocea auctorială, un soi de intermezzo neprevăzut.

Cum doarme, deci, Pantazi?

Întrebarea nu e decât parţial corectă: cum adoarme Pantazi ar fi o variantă infinit mai bogată în posibilităţi descriptive.

Ei bine, de regulă pe Pantazi nu îl ia somnul ca pe alţii, în bolboroseli de descântec bulgăresc în bărbie. Nu. Aţipitul cunoaşte, la această specie elegantă şi ameninţată cu dispariţia, tranziţia agreabilă şi duioasă la privit a pufnitului scurt şi în trei etape pe nara stângă.

Ai crede că vrea să strănute. Să nu se înşele privitorul: e semn că somnul dă târcoale pe undeva, pe preşul de la intrare.

Cum arată aşa ceva? Simplu: aduceţi-vă niţel aminte de madam Montgomery in Bewitched. În ciuda aparenţelor, principiul e de fier: dormir, c'est du sérieux. Vine de se întâmplă, deci, cu multă graţie firească.

Capul cu trăsături tăiate în obsidian se deplasează aproape imperceptibil spre stânga. Şi dacă îl cunoşti bine de tot, ştii clar că acela e momentul în care imaginarul pantazesc se învârte ca un dinam în jurul axei sale şi decolează spre Neverland.

Pe unde dumnezeu o apucă cu drumul, nu ne mai priveşte. Poate îi cântă de leagăn Paul Robeson fix dintr-o şalupă cu zbaturi de pe Mississippi. Sau -varianta cu triplu axel- poate că o fugăreşte pe Tess undeva prin pârleazurile de la Talbothays Dairy.

Sau trece Dâmboviţa. Asta putem şti cu precizie dacă se întâmplă, pentru că apare un fenomen scandalos: Pantazi sforăie.

- Vai de mine, dragă, zice fotoliul Chesterfield, cum e cu putinţă să înşiri aşa nişte tâmpenii? Sunt revoltat, protestez!

Păi nu, ne grăbim să adăugăm. Lucru extraordinar de plăcut auzului, Pantazi nu sforăie psaltic, precum vulgum pecus.

Pentru că intervine de această dată colţul din dreapta jos al gurii, care compune, zâmbind de unul singur, un fel de impromptu pentru alămuri.

Astfel, tartorul îşi poate permite să explice asistenţei la trezire, dacă aceasta există, că a jucat o partidă delicioasă de drum-de-fier în seara asta, la Arnoteni.

Şi că, previzibil, Tita habar nu are în ce anume se varsă Mekongul.

Spoiler: Pentru că iar suntem pe fusul Noii Zeelande, imediat se grăbeşte bisul, în care aflăm despre Patmos, despre Ahile şi despre o sumă de alte poveşti care se străduie să fie agreabile. Unele clişee trebuie păruite cu frânghia udă, serios.

Nesimţire

Columbeanu -aka Iri, eşti varzâ-, Cretina & co au astăzi jubileu dublu: patru sute cincizecişipatru de ani ai tăticului tomnatec şi botezul ploadei, care este singura persoană inocentă din această propoziţie.

Chestie transmisă de un post de televiziune de zdrenţe vecin şi prieten, care şi-a vârât camera şi în meniu, şi în cristelniţă şi chiar şi în creierii mamei purtătoare de arginţi, scoşi monden la o şuetă, pe corveta şalupei Iri II.

Manifestare de interes planetar, botezul-aniversare include şi un potop de focuri de artificii care se aud până în Bastiliei. Prietenii Seraiului din Străinezia trebuie să afle, pentru a aprecia corect situaţia, că povestea se întâmplă live la Snagov, adică la câteva leghe de biroul din care vă scriu, cu sentimentul iminent al zaverei de pe dealul Spirii.

Iar o să urle alarmele de maşină pe Nisipari toată noaptea. Prin urmare, ne apucă hărnicia maximă.

Wayang Kulit

Sunt ceasurile opt fix şi n-am reuşit să ies până la Romană.

În schimb, tocmai am plecat din China spre Japonia. Vedeţi dumneavoastră, bunule domn, asta este o carte care se citeşte printre aţipeli, într-atâta e de nesuferită.

Aş spune chiar mai mult, de mi s-ar îngădui: Michaux e o mare hahaleră. Sau cum ai putea spune dumneata în cheie plusquamperfectum: une abominable crapule lyrique.

Pentru că isprăvile asiatice ale barbarului din Gallia Belgica -şi e bine de subliniat asta, într-atâta Michaux este si peu belge de son état- sunt echivalente în politică şi efect unui îndelung, caligrafic şi bineînţeles neobrăzat sărut pe buze.

Foc şi pară, anunţ că răzbunările sunt pe jumătate scrise în carnetul de muşama.

***

Deocamdată dăm la schimb o chestie fantastică: fix asta. Chestia cu Stephanus Spielberg vel Ludimontius m-a surescitat de-a binelea.

Mă duc să pun benzină.

***

Un hic, ceci dit: pas d'accord cu viziunea asupra senzualităţii chinezeşti. Dar deloc deloc deloc. Se vede treaba că Michaux n-a citit sau nu citise în 1931 sfaturile bătrânei curtezane către tânărul împărat.

Dar asta e o altă poveste, desigur.

Imprecaţie

Ieri la cafea, Scolasticul mă înjură amabil de după evantai, ceea ce mi se pare -încă un clişeu!- fermecător şi relativ irezistibil. Nu neapărat Scolasticul în sine: evantaiul mânuit de matahala amabilă cu cămaşă în carouri, da.

Evantaiul vine direct de la Pekin, nu din Europa. Revoltător: dacă faci greşeala să-ţi faci vânt cu el, rişti să te tulburi de vibraţia a mii de glife fără stăpân.

Ceea ce se şi întâmplă, cu precizie algebrică: fix din momentul ăla, taclaua o ia razna. Respiră pentru sine. Terasa transpirată devine mucava. Noi, spectatori.

Nu e de mirare că dacă aş fi stenografiat ce s-a discutat, de-altfel în cheie extrem de urbană, ceea ce ar fi rămas cu siguranţă din toată povestea asta pe zăpada minţii ar fi fost, ca la Diderot, menuetul amabil de iniţiale -A. şi Z.- care-şi trimet vorbe peste gard cu mare vivacitate.

O lume întreagă. Neutre et propre sur soi, fără să fie monotonă sau plicticoasă. Dimpotrivă. Altfel însă, nu merge.

Scolasticul mă înjură apăsat, dar o face în dulcele stil clasic: cu aerul că îţi ceteşte din ziar buletinul meteo. Motivul e, firesc -oare, pe vremurile astea?- o carte în dar şi anume The English Companion, de care pretinde că nu se mai poate dezlipi şi care îi sabotează diversele social graces.

Şi chiar şi datul cu aspiratorul, zice energumenul.

***

Ei bine, astăzi este rândul meu să înjur pe înfundate Tartorul, din cauza tribulaţiei altcuiva prin Asia, de care am scris aseară cu mare entuziasm.

Aflaţi, domnule, că efectele sunt devastatoare. Că din cauza asta sunt vreo trei ceasuri şi ceva de când îmi spun cu hotărâre: " ah, numai o pagină şi gata, ies în oraş".

Aiurea. Imposibil să mă hotărăsc să fac un pas în faţă. Şi afară e o zi splendidă cu soare, numai bună de cafele pe terasă, de cumpărat flori, de mers cu maşina în oraş, de ieşit la cârciumă, de multe altele.

Nu e stupefacţie. E tiparniţă opiacee.

***

Şi atunci, apare problema: cum să vă înjur cumsecade?

Dat dracului sunteţi, de bună seamă. Mai rău de-atât: o şi revendicaţi, o afişaţi cu poftă şi tupeu şi ceea ce am crezut că e neruşinare fără seamăn, e numai vai, modestie aproape de neînţeles.

Inutile d'en rajouter. Nu e nevoie de lucrări de consolidare: lucrurile sunt destul de bătute în cuie şi aşa.

Răzbunarea mea nu va fi decât şi mai cumplită, prin urmare.

PS: Calculând numărul de pagini rămase -suntem cu minţile undeva prin ideogramele lui Li Po- ajungem la concluzia că se poate părăsi garnizoana cam pe la cinci şi ceva.

Mie una mi-ar fi frică de ce-o să dea tribulaţia din seara asta.

Serios.

Take Five: Tatanka & Co.

Dar până să vă ameţesc de tot cu listele mele de cumpărături, mutăm camera cu maximă curiozitate pe cafelele de la ora şase şi jumătate. Le au pe toate, cum zice reclama de la Milka: program, criteriu, aplomb, dar şi un fel de unexpected twist.

Cred că v-aţi obişnuit deja: uneori, e nevoie de timp ca să se tragă linia peste crochiu.

Aşadar, bătusem în principiu palma cu domnul Corcoran încă dinainte de burduful de dimineaţă de la Coandă. Toate bune şi frumoase, numai că oboselile crâncene din ultima vreme şi ideea fixă că se pleacă la loc cu verdeaţă şi wi-fi au făcut-o pe Zaza să nu scoată plaivazul şi să scrie numărul de telefon al cinstitei Companii.

Mare tâmpenie: quiproquoul e gata!

Despre ce-a fost după-masă numai de bine deci, cu excepţia notabilă că baletul naţiunilor tot trăgea să moară -dar viguros- încă spre orele şase şi un sfert. Ştiind că la şase şi jumătate trebuia să fiu uşor în partea cealaltă a oraşului, o uşoară contrarietate risca să ia proporţii iberice cu onoare jumulită şi alte consideraţiuni etice de acest fel.

Să intru sub mochetă de ruşine, nu alta. Şi să stau acolo până s-o urni Godot. De exemplu.

Zaza nu dă ţepe la oameni.

D'humeur passablement massacrante, ies pe uşile împărăteşti de la Consilium cam pe la şase şi douăzeci şi cinci. Manque de pot, logofătul doreşte să-şi vază răvaşele la Misiune.

Şi vae! traficul e de cacao, ipacurile din Capitală se pare că sunt lungi şi nu suferă amânare, taxiuri canci, stăm deci şi ne uităm cum se învârt acele de la ceasul lui Aquiu: 35. 40. 45.

La dracu ghem!

Înveselit, logofătul cel mic coboară şi ne propune nişte divertimenti cu waterzooi. Nu, zic eu virtuos, pe mine mă lăsaţi în drum. Vai dar ce păcat, zice asistenţa. Ei lăsaţi, lăsaţi că nu e mare catastrofă. De asta ce ziceţi, că mă duc să mă văd cu oamenii ăia ca de la sapă, cu servieta în mână?

Ajungem. S-a dus pe pustii demult regula sfertului academic: nice try, Zaza. Acuma cum dracu mai scoţi cămaşa, ia să vedem...

Cititoarea mea preferată previne: noi bem o bere -groaznic, dar util pe căldura aia!- la taverna aia, ştii tu, e prima la dreapta, mă duc să găsesc loc de parcare şi trecem să te luăm dacă e ceva.

Dacă ai întâlnire cu Hannibal Lecter sau cu Furby, de pildă. La Saint Hubert în pasaj, ceea ce e bloody considerate & charming. Passagenwerk cu cazne, carevasăzică.

Noroc cu leul oranj. În faţa lui, două siluete care îţi dau peste cap toate pronosticurile. Fiindcă în mintea ta Corcoran e un domn corporate peste patruzeci. Iar Roza, ei bine la ea nu ne-am gândit suficient şi asta e foarte, foarte rău.

Surpriza fiind totală, mintea refuză firescul şi asta e un scandal. Dar înainte să daţi cu piatra, ia gândiţi-vă fix ca-n South Park: what would Brian Boitano do?

Le-am încercat pe toate: am scos punga de culoarea muştarului. Am răspuns -tare şi în limba română- la telefon, cu scuzele de rigoare pentru majusculele ce vor urma, oneste întru răget: "CE SĂ FAC DRAGĂ, UITE TREBUIE SĂ BEAU NIŞTE CAFELE CU NIŞTE OAMENI, DA HABAR N-AM UNDE SUNT, UNDE SUNTEŢI DOMNE?"

Oder?

Ciuciu. Apar cititoarea, logofătul şi Aquiu: "Zaza!" sparge acalmia relativă strigătul taiorului roz care fumează prea mult. Nicio reacţie şi sunt la doi metri de mine, sporovăind prea încet ca să-mi dau seama în ce limbă se întâmplă chestia asta.

Viu în cinci minute, dacă tot mi-am dat cu firma în cap.

Scot pachetul de ţigări şi rămân aşa, ca un ansamblu statuar al lui Duane Hanson. Bun gust patent, se-nţelege. Un al treilea personagiu apare: e clar, ăştia nu stăteau după mine. Dar ce ciudă că sunt belgieni, domnule. Îngrozitor.

Două soluţii: să prefacem piaţeta în aeroport, cu plaivaz şi foaie pe care să scrie Corocoran -slash- Roza. Mda, dar nu: face prea casa de copii nu e acasă. Moment în care sună telefonul. Madame Mère care se oferă să scoată ea numerele de telefon. Dar îi sun eu dragă, dacă tu nu ai -tonul de reproş că nu ai dus gunoiul de două săptămâni e de rigoare- niciodată pix la tine. Heh. Să nu exagerăm, doamnă.

O minune, undeva în zare sună un celular şi studentul întârziat cu sacou cafeniu scoate în fine un da triumfător.

How friggity charming. How utterly stupid.

Să trecem peste ruşinea autistă, dar utilă. Fără să ne chinuim după explicaţii ne ducem tuspatru spre berăria de vizavi de logofeţi şi înţepenim acolo. Un al cincilea personagiu va apărea puţin mai târziu: are un rol important în economia dezbaterii amabile la care, dacă îmi aduc bine aminte, nimeni nu a luat bere.

Corcoran şi Roza nu se mulţumesc numai să dea peste cap portretele chinezeşti plăsmuite de mintea Zazei. Au în comun circumstanţa fermecătoare de a avea amândoi meserii care încep cu litera a, în speţă alchimist şi arhitectă. Răsuflăm uşuraţi: dacă ar eşua pe o insulă pustie, ar găsi cu siguranţă soluţia să aibă carnet de bord şi acolo. Să croiască palais imaginaires în plină selva şi să se joace de-a medicine man.

Iar din punct de vedere estetic, un contrast perfect între figura de Hiawatha a lui Corcoran şi purtările prerafaelite ale Rozei. Înduioşător şi irezistibil: probabil chimia contrariilor funcţionează şi de data asta previzibil de perfect. Zaza aplaudă, fiindcă Zaza crede în aşa ceva. De bună seamă în lipsă de alte explicaţii suficient elaborate ştiinţific despre potriveli de soiul ăsta.

Corcoran e laconic, dar binevoitor: noi îl credem timid, ceea ce iarăşi e o chestie mişto. Roza e mai hum, vocală, cu un soi de ironie de caipirinha cu multă gheaţă pisată. I. care îi însoţeşte a copilărit pe Năstase Pamfil, unde are cârciumă cu piscină, amoraşi şi boltă de viţă de vie un anume târgoveţ Bană. Şi râdem ca chiorii de babele în negru care gătesc la spirtieră în casa vagon unde I. pretinde că era bordel.

I. are dreptate, ceea ce oferă un început autorizat de explicaţie pentru casa de vizavi de paşalâc, de pildă.

Apare M. despre care se poate spune cu mare impertinenţă că este singurul belgian inteligent în viaţă care ne-a pus până acum piedică în praful drumului. M. vorbeşte mult, dar nu prolix şi deşi are în seara asta un display de vorbe de nişă niţel paralele cu locurile noastre comune, nu te poţi sătura rezonabil în două ore şi jumătate.

Ceea ce nu înseamnă că nu se leagă şi alte sinapse: pe la vreo zece şi ceva ne pomenim că taclaua sare la Braudel, moment în care Corcoran dă stingerea.

Pentru că deşi căpiat, ăsta e numai începutul. Pentru că mă duc des la Bruxelles, unde mă aşteaptă alte duzini de Passagenwerken.

Pentru că e minunat să pui o faţă prietenoasă pe un oraş.

Un soi de victorie: retragem cu torţe verdictul de oraş de cacao industrială de care scriam demult de tot, pe vremea unui rebus ce de-abia dădea să înceapă.

E minunat că e aşa.

Barbarisme

Curtea de Cheshire mă somează să dau în fapt ce-am cumpărat de la FNAC tura asta şi profit de întârzierile caniculare ale Scolasticului ca să iau la rând aşa cum am şi promis teancul de cărţi din valiză.

De data asta n-am avut aşa multă vreme în faţă: de-abia vreo trei sferturi de oră. Şi tentaţia disciplinată a unei recomandări din cele imperioase. Dar ce zic eu aicea recomandare aiurea în tramvai: ucaz ar fi cu siguranţă mai potrivit.

Doamnelor şi domnilor, tura asta căzui apăsat în dragoste cu colecţia L'Imaginaire de la Gallimard. Există unii oameni, de-altfel, pentru care le livre de poche e un fel de empireu al cărţilor ce se pot sublinia în voie, fie şi pe prosopul de plajă. Care fac din mirosul ăla de aurolac al cleiului gălbiu ce leagă fascicolele scoase de misterioasa corporaţie un soi de fetiş. Care mărturisesc emoţiona(n)t plăcerile vinovate ale cititului democratic în tramvai.

Jos pălăria. Se poate trăi şi aşa: am crezut şi cred foarte tare în ideea care vrea să vadă în citirile esenţiale un fel de dat în cărţile ungureşti cu zodii. Suportul nu are nicio importanţă. Poate fi revoltător de soios şi aproape pe jumătate şters de atâta divinaţie. Pentru că lucrul cu adevărat viu ţine de sinapsă şi prea puţin de ferestre.

Cu toate astea, Gallimard face bine şi minţii şi ochiului, cu colecţia lui alb-sobră şi aerisită. Ceea ce este mai mult decât o performanţă funcţională: un început de restituire a unei autonomii a formei lecturii în sine. Prin urmare nu vom găsi poze, gravuri şi fiorituri, ci cu puţin noroc câte un CD cu arhive vorbite ale penei în cauză.

Începem din abundenţă cu recomandarea cea eufemistică, ce ne va ţine preţ de câteva minute şi un bilet, anume Henri Michaux, Un barbare en Asie. Îl ştiam cam din şcoală pe Plume şi isprăvile sale delicat-cinice cu mai multe chei posibile. Acuma, graţie tartorului care bag sama că veghează îndeaproape la propăşirea mea spirituală, nu am de ales şi deschid uşile de santal. Care ameţesc cu siguranţă niţel sweet and sour nările de european neobişnuit cu atâtea senzaţii.

Michaux ştie ce spune şi o face într-un fel tare fermecător, care te lasă iniţial cu impresia aproape fizică a cuvintelor care se preling pe lângă minţile tale concentrate. Un fel de ploaie tropicală pe care o auzi dar care nu mai are vreme să te şi ude cum se cuvine. Minunea este că încetul cu încetul intri şi tu într-un fel de inhalaţie ironică: Un barbare en Asie e o carte care se respiră, nu se citeşte în cheile şi tacticile obişnuite.

Într-atâta neruşinarea senzorială e mare şi rezultatul cu panaş.

Teaser la-ntâmplare: "Il y avait dans cette cour un très vieil homme: il me salua, mais j'aperçus le salut trop tard. La musique reprit et je me disais: "Pourvu qu'il me regarde encore!" C'était un pélerin, il n'était pas d'ici. Il m'avait semblé qu'il avait de l'amitié pour moi. La musique s'acheva. J'étais transporté. Il se retourna sur moi, m'adressa son regard et sortit.
Dans son regard, il y avait quelque chose pour moi, particulièrement. Ce qu'il m'a dit, je le cherche encore. Quelque chose d'important, d'essentiel. Il me regarda, moi et ma destinée avec une sorte d'acquiescement et de réjouissance, mais un fil de compassion et presque de pitié y passa et je me demande ce que cela signifie." (p. 93)

Acuma da, pot să-nceapă cafelele. Mai vedem mai pe seară.

Veni, vidi, Tralea

În fine, acasă, după douăzecişipatru de ore de vâjâială, în care nu aş fi foarte convinsă că am şi plecat undeva în Străinezia, de nu ar fi teancul de chestii delicioase de la FNAC despre care vom vorbi pe îndelete pe seară.

Nici nu se putea altfel: ultimul ipac pantazesc îmi urase la ore mici întoarcere grabnică. Drept pentru care asta am şi făcut, mai ceva ca Steve Prefontaine.

Deasemenea, despre vedenia epică featuring Corcoran, Roza şi două alte cinstite obraze, despre Bengalul de la poarta numărul şaptesprezece şi câte toate asemenea, mai pe seară.

Că acuma mă aşteaptă Scolasticul la o cafea la colţ.

Tren de nevoie

Pentru că la drum cu noaptea-n cap ni se arată iar Belgica, se cheamă că mă-ntorc în garnizoană pe vineri după-amiază.

De data asta tărăşenia e al dracului de gomoasă, adică în taior pe măsură şi alte escarpelniţe relativ nesuferite, dar necesare.

Să nu se sperie Tatanka& co., cu care avem cel mai probabil să bem cafele pe la Saint Hubert: n-am de gând să mă arăt în acutramente de Eurobiatch.

Să nu uit drumul la FNAC -har domnului iar stau aproape ca de obicei!- după Michaux.

Till then, rugaţi-vă să aibă ăia ţeavă la Consilium.

(R)umori

Vestea se răspândeşte cu repeziciune pe la orele prânzului. Se strecoară siflant pe sub uşă, moaie mocheta de culoarea muştarului, anesteziază mâna care învârte toată ziulica morişca de ppsuri bezmetice din cutia de scrisori, bate în cuie de oţel geamurile de la birouri şi aruncă ulei încins peste increduli:

A explodat o centrală nucleară în Cecenia, zice D. care scrie poezii cu căprioare, are fântână feng shui la capul patului şi abonament la Revista Fenomenelor Paranormale.

Ba nu, la Kozlodui, se bagă în vorbă A. care a primit şi un spam pe tema asta, plin de să nu cumva să. Să nu ne mai spălăm pe dinţi şase luni. Să nu mai mergem la vodevil. Să nu mai halim corcoduşe.

Bătut în majuscule diamantine, spamul se termină cu apoteoza paranoică a lui "şi nu este primul incident de acest gen".

Evident că nimeni nu ne-a anunţat decât pe la vreo trei şi ceva, când una dintre muierile de la secretariat se miră de ferestrele deschise, de hărmălaia hilară din birou şi de mersul la spălat pe mâini în şir indian şi ne anunţă calm că nu e la Kozlodui, ci la Măgurele.

Fără să poată explica de ce nu ne-a adunat încă nimeni cu făraşul de pe pereţi. De exemplu.

În direcţia din fundul culoarului unde fiinţează D. domneşte un aer de molimă necruţătoare. Ai zice că e ciuma de la Florenţa, nu alta. Ameţeli, săruri, speculaţii. În momentul în care se pomeneşte fatalist de seria lui Fibonacci nu mai rezistăm şi ne umflă râsul.

Apare B. Bă, aţi auzit, nu?

Ce?

A explodat o butelie în Daghestan.

Şi ieşim pe terasă la o ţigare, sub privirile asasine ale conclavului căruia i se ascunde încă din cele mai vechi timpuri any given ceva.

Să nu ne pripim, totuşi. Să întrebăm şi Străinezia.

Străinezia, care în după amiaza asta are vocea dublu autorizată a Sfântului Haralamb, ne zice că în Cecenia nu se egzistă centrale nucleare.

Ci probabil fabrici de dopuri de plută.

Later edit:Nu mai puţin de 25 (douăzecişicinci!) de muşterii au încercat clanţa uşilor de la Serai în răstimp de 3 (trei!) ore, căutând aproximativ acelaşi lucru: centrale nucleare Cecenia.

Este radical mai mult şi mai dens decât dacă aş fi scris ceva de genul Barbie e o boarfă cu tot cartierul.

Iar circumstanţa demonstrează cât de simplu se poate isca o altă ispravă -etimologic vorbind- a Marelui Zeu Pan, scoborât din spiţa lui Hybris, anume panica.

Le dorim să aibă nervii tari şi să mai poftească şi după apocalipse.

Prin urmare, toată lumea care căutaţi nenorociri, luaţi de-aici link folositor. Via şi mulţumiri Piticu.

PS: Uf, în final cineva care căuta catapeteasma!

În care ni se flutură spectrul logomahic precum tramvaiul cinci la Polizu

Neobositul Neghiniţă, care are înduioşătorul obicei să se întrebe chestii de regulă cam pe la jumătatea după-amiezii, fiind de felul său un soi de mic conspirator de calcaneu, vine astăzi cu o întrebare la punct fix.

Interesant în toată tărăşenia e că nu i se adresează Zazei, cum a mai făcut altădată, ci direct tartorului pantazesc. Iar pentru asta se egzistă o explicaţie, fireşte cu două viteze.

Dar mai întâi, meteoritul interogativ, aşa cum a aterizat na janela acum câteva minute, revendicându-se de la Nozick şi mai mult decât probabilele Socratic Puzzles:

"Ei bine, îmbârligat în chestiuni de morală cum mă aflu în ultimele două zile, mă întrebam ce ar crede Pantazi, un teribil degustător de plăceri (şi culinare, printre altele, probabil) despre cruzimea faţă de animale."

Indiferent de ce-i va răspunde -dacă se va întâmpla aşa ceva- tartorul lui Neghiniţă, explicaţie pentru îndrăzneala trecătorului se poate găsi au premier degré. În închipuirea cu iz flamand a jupuirii iepurelui din poveste. Dar şi în omagiul indirect şi naiv adus spătarului laconic ce binevoieşte de temps à autre să arunce pastile revoltător de enciclopedice înspre Serai.

Golind cupa lui de ce până la drojdie însă, ne pică fisa brusc că bietul Neghiniţă nici nu avea pe cine altcineva să întrebe. Pentru că dacă dăm crezare teoriilor fermecător de lipsite de temei ale lui Vasile Lovinescu, ursita lui Pantazi stă clar sub semnul ambivalent şi desfăcător de lumi al Marelui Zeu Pan.

Pentru că pare şi este binecrescut şi ruşinos, Neghiniţă ţine să trimeată răvaşul cu un timbru.

Nu poate fi altceva decât un cap de bour. Tertium non datur.

Rue de la Vieille Lanterne

Hic occultus occulto occisus est...

Seara era absolut câinoasă. Nu neapărat umezeala cronică era de vină. Însă vântul tăios, adus în rafale afirmative dinspre Sena, împietrise până şi fumul tablalei vânzătorului de castane din colţul străzii de la care cumpărase un cornet, sperând fără folos că are să îi mintă foamea.

Vesta răpănoasă nu ţinea de bună seamă loc de pardesiu. Şi cu toate astea, era un soi de lumină de pe altă lume în uitătura care o speriase de toţi sfinţii pe brutăreasa din fundătura Brisemiche, atunci când îi ceruse să-i mai aducă o stacană de hidromel.

De unde doamne iartă-mă să facă rost de aşa ceva? Bombănind de mama focului, nici nu mai ştia cum se descurcase să se descotorosească de el, închizând apoi cu zarvă mare obloanele ciobite de lemn de la tarabă.

Je suis l'Autre.

Multă vreme, gândul ăsta îl chinuise până la epuizare, fără să-şi găsească un răspuns. Oh, dar totul era brusc atât de simplu:

Je suis l'Autre.

I am the Other.

Gaspard Hauser, c'est bien moi Gaspard Hauser.

Patru silabe de nimica toată şi un început de explicaţie pentru prea multe lucruri deodată ca să le poată cuprinde pe toate în poiata minţii şi să le toarne în cuvinte. La ce bun?

Ma seule étoile est morte et mon luth constellé...

Grăbi pasul fără ţintă.

Prin dreptul unui grilaj sinistru din fundul lumii, unde mirosea a tămâie şi a stârv proaspăt, i se păru brusc că o vede pe Stăpâna Arcanelor care surâdea stins.

Madame et souveraine,
Que mon cœur a de peine...

Risipite prin odăile sufletului, toate sunetele astea se strângeau în sfârşit într-un singur punct fix.

Nici nu-şi mai dădu bine seama anume când se aplecase Stăpâna să-l sărute pe fruntea îngheţată de febră.

***

Paşii vardiştilor de noapte scârţâiau simetric în zăpada proaspătă a dimineţii.

- O fi fost pesemne vreun contabil, zise unul dintre ei, în timp ce celălalt înjură gros pregătindu-se să scrie cu plaivazul procesul verbal.

Elaine Benes, take 3

Pentru că aţi avut răbdare toată ziulica, bonus. Pe care e ruşine să nu-l ştiţi până acum, heh.

Spun Sugar For Ornamental Purposes

Ziceam şi eu că adorm ca oamenii normali, mă rog cât de cât normali, pe la vreo două. Aş! când colo, tocmai în toropeala aia ce se ţine numai într-un cui al somnului, paf! gândul ăl rău.

Constatarea că de foarte multe ori taclalele à l'improviste pe care le începe un anume personagiu lasă senzaţia că dihania te-a luat de guler pe Magheru şi te tot ţine de cot undeva între două uşi.

Cam pe la Patria, să zicem.

Nu ca să te înjunghie: toată lumea din propoziţie e, slavă cerului, destul de a naibii.

Ci ca să-ţi propună, de pildă, să o laşi dracului de meserie şi să te apuci de citit în stele sau de trafic internaţional cu vată de zahăr.

Îngrozitor.

Ego Corner

Ştiu că detestaţi chestiile astea, dar nu m-am putut abţine să nu leg ecourile Curţii de Cheshire de la cafeaua prelungită de ieri seară. Pentru că sunt proaspete şi sincere şi pe bune? cela fait un bien fou.

Ei las' că nici cu preopinenta nu mi-e ruşine...

O chestie pe care uitasem să o scriu ieri, despre tărăşenia blogosferică românească. Sau cum ajunserăm noi fără profesor la concluzia foamei de idei care înlocuieşte beţia de cuvinte publică şi care, în lipsă de adăpost instituţional mai răzbeşte şi aşa.

În alte vorbe, la paradoxul unui underground asumat, acolo unde aiurea este vae! numai alternative.

Façon art et essai, justement.

Poza de aici, că sunt profesionişti şi merită. Mai precis de la Speakers' Corner, Hyde Park. Acolo, da.

PS: Cheshire are dreptate; da, înjur ca un birjar când mă apucă pandaliile de sistem, ceea ce e destul de des, fără să fie supărător. E totuşi o diferenţă între Pompaduroaia şi Ferentari, nene...

Cât despre mine, mă afund în culcuşul de birou toată ziulica lumină de mâine, întrucât joi iar iau drumul Belgicăi la nu ştiu ce chestie din ziare. Şi uite-aşa, mai ies io pe seară cu lampa lui Diogene în mână pe Kiseleff.

Corcoran, recepţie?

Praporul polcovnicului Arouet 2: εἰκών

Motto:

"Commençons donc par dire: « Ce n’est pas à nous à donner à Dieu les attributs humains, ce n’est pas à nous à faire Dieu à notre image. "

(Voltaire, Dictionnaire philosophique, Du Bien et du Mal, physique et moral)

"Trei argumente în favoarea păstrării icoanelor în instituţiile de învăţământ", zice Scolasticul şi cu asta îşi cam dă foc la valiză cu mare naivitate. Pentru că în mintea mea, asta ar fi o chestie de neconceput, deşi nu se mai poate face mare lucru cu privire la aşa ceva.

Simţul estetic şi o anumită inconsecvenţă în idei nu ar avea nimic împotriva crucifixului de fildeş dintr-o sală de clasă prost încălzită a unui colegiu iezuit, unde coclesc ambiţii de ucenici inchizitori. Cu un amendament: toată chestia asta să fie privită prin geamul gros al imaginaţiei. Sau în cheie redundantă, al unor aiurări de febră autumnală.

Tot despre imaginaţie va fi vorba şi în brevia ce urmează.

Pentru că unele lucruri sunt mai puternice dacă sunt privite numai prin ochii minţii.

Pentru că e tot atât de inutil şi agresiv să-ţi afişezi praporul pravoslavnic deasupra alfabetarului şi a planşei cu metacarpiene, pe cât e de kitsch să agăţi zaruri de pluş de oglinda retrovizoare a birjei. Cu efect taumaturgic echivalent, fireşte.

Pentru că imaginaţia e un drept inalienabil al fiecăruia şi pentru că îi este dat firii să-şi spoiască, dar numai în mare linişte, αχειροποίητα dacă îi este frică să adoarmă cu lumina stinsă.

Cu alte cuvinte, lăsaţi sinapsele să vie la Mine.

Alternativ chinoviei christice, dar nu neapărat împotriva ei, ştergarul alb ce ţine loc de prapor al polcovnicului Arouet invită la dialogul cu sine, fără de care orice κῆρυγμα ar fi echivalentă cu completarea unui formular de viză.

PS: Via 336, un articol bunbun al lui C-P Bădescu despre Şerban-Vodă, aici. Adică în arhivele generoase ale Secolului XX. Şi tot acolo, un foarte pertinent articol al lui Mihai Zamfir despre Mituri ale oraşului, unde regăsim chestii despre care tot am vorbit, tot vorbesc şi tot o să vorbesc până mi s-o întoarce gura la şale.

Nexum

Aflu, mai zilele trecute, cu mare silă stupefiată că, din dorinţa de a fi -prea- prietenoase cu lumea de pe stradă, unele tarabe propun un soi de credit pe viaţă pentru diverse marafeturi electrocasnice.

Eu credeam că s-a terminat cu chestiile astea cam de pe la Lex Poetelia Papiria, dar se vede treaba că nu.

Şi-atuncea mă întreb: care naiba e pedeapsa recuperatorie la aşa un aranjament, plutonul de execuţie?

Praporul polcovnicului Arouet 1: Lexic

Motto:

" Arouette, arouette..."
(336)

De foarte multe ori, cafelele sau salatele scolastice se săvărşesc sub spija unei duble culpabilităţi delicioase. A chiulului de la diverse îndatoriri domestice şi livreşti şi a halelii de concepte pe pâine, ceea ce e bineînţeles o mare nesocotinţă bogată în lipide gnostice.

Ce importă falimentul adagiului care vrea bătând din picior să nu laşi pe mâine ce poţi face numaidecât? Ce relevanţă mai are pisoiul neţesălat sau piaţa nefăcută sub pretexte încântător de ilogice?

Zero. Sustrăgându-ne infracţional de la caznele duioase ale cotidianului, luăm pe negândite lecţii de dialectică.

I-am reproşat, credeam în deşert, Scolasticului seconde manière mimetismul discursiv à la Patapievici, care în numele lui Boileau mă calcă pe nervi cumplit de tare. Constat cu mare plăcere că poate să scrie şi de pe stradă, ceea ce nu toceşte vârful săgeţii argumentului. Dimpotrivă.

E o platitudine, zău: flacăra moale a colocvialului apropie. Inoxul tehnic al stromatei, deşi toarnă profil de efigie pesemne, depărtează neplăcut dar previzibil auditoriul, cu frică cumpătată.

Persist şi semnez: în secunda în care Scolasticul va pricepe că în dialogul socratic toată lumea are dreptatea ei, indiferent de cum se ajunge la asta, are să-şi destindă util resortul de judecată.

Pentru că dacă maieutica nu e semn de echivalenţă, este cu certitudine semn de egalitate. O politeţe indispensabilă a unor mari taine vorbite.

De aceea, salut apariţia unei teme de dispută urbană printre bucatele călugăreşti din tribulaţia de sâmbătă.

M-am gândit mult dacă să-i răspund acolo. N-am de gând să o fac: nu e tocmai de pe lumea aia. Am să-i răspund aici, bineînţeles cu impertinenţă, fiindcă nu ştiu care sunt exact argumentele alea trei pe care are de gând să le scoată din buzunar.

Ştiu însă care sunt ale mele: cele dintotdeauna, ce de la Ferney se trag. Şi care nu au pretenţia convertirii, ci numai pe cea a unui salutar şut în fund înspre masa de scris.

Trafic

Scriam undeva despre sentimentul că anumite taclale se aseamănă cu mersul în coloană pe şina de tramvai într-o zi cu ploaie.

Mai sunt unele care seamănă cu mersul pe contrasens pe mare arşiţă.

N-are legătură, dar eu tocmai m-am hotărât să trec Mekongul pe bicicletă.

Presupunând multe. Presupunând că aş şti să mă şi folosesc de aşa ceva, de exemplu.

PS: O întrebare pentru dihanie. Ba nu, două: cum să facem ca ziua să aibă patruzecişiopt de ore? Cum ai putea fi în mai multe locuri în acelaşi timp?

Lucru care îmi aduce aminte că datoram cuiva o păruială de care mă apuc numaidecât. Nu de alta: risc iarăşi să plec de la birou la zece seara.

Cuvântul zilei: abulie

Erată la Panait: nu sunt maci, sunt garoafe, ceea ce este inadmisibil.

Nu te duci la aed cu florile cu care te duci la bancă, să mulţumeşti cămătarului pentru indulgenţa plenară a dobânzii calculate la sfert de procent.

Chioară mai sunt, domnilor şi doamnelor. Chioară, sinceră şi fără de concesii.

Scandalul se dublează cu sticlele de plastic tăiate cu evlavie necrofilă. Deşi n-ar prea trebui să ne pese de chestia asta.

Uneori, unele lucruri se văd cu sufletul: lui Panait i s-ar fi cuvenit armate de maci din toate bărăganurile lumii ăsteia.

De unde confuzia.

Viaţa în limba română

Cafelele de la Petraşcu de aseară, cu participarea alertă a Curţii de Cheshire au jucat îndelung în prelungiri, până pe la ceasurile unsprezece şi ceva.

Conversaţie însăilată firesc şi fără acrobaţii inutile. În ciuda reputaţiei livreşti a stemei alese, pisica de Cheshire îţi lasă impresia reconfortantă, dar nu emolientă a cuiva care asumă pe de-a-ntregul ce i se întâmplă, cu bune şi cu rele.

Reţin, dintr-o discuţie ce ar fi putut foarte bine să se încheie spre dimineaţă, cu condiţia -vae, suspensivă!- a traiului în Castalia, două idei scoase la tocat cu mari pofte.

Prima, care îi aparţine cu direptate, că există pe lumea asta unele cărţi, unele poveşti, unele lumi care ne adună pe toţi cei rămaşi să ne plătim ratele şi să stăm la stop îndelung la nouă dimineaţa, pe lumea asta mică şi cam strâmtă.

Monade catalitice. Nu e puţin lucru.

Dar toate astea nu mai au greutate şi rest atâta timp cât pe lume mai sunt Craii de Curtea Veche, conchidem cu certitudinea adevărului. Şi e ciudat că uneori speranţa recunoaşterii vine tocmai dinspre acolo, anume dintr-o lume care trage să moară fără lumânare şi în mare linişte.

A doua, aruncată la fileu de mine, că trăim probabil într-una dintre cele mai exigente culturi de pe lumea asta. Într-o limbă maternă cu infinite nuanţe, de la abject până la perversităţi rafinate, mai toate intraductibile.

Un exerciţiu simplu, în preumblarea scurtissimă spre casă mi-o confirmă din plin. Nu mai puţin de trei registre de vorbire, de la conversaţia cu stromate a cafenelei din colţ şi până la ţigănismele din buza străzii Slătineanu, rostite cu gura plină de doi tuciurii. Pe un ton care tăia cu briceagul absolut toate tufele de iasomie iţite printre gardurile de fier forjat.

De ce nu ştim sau mai degrabă de ce am uitat să ne bucurăm de chestia asta îmi rămâne mare mister.

Poza de la ceainăria -hughenotă?- Riquet a urbei Lipsca. În lipsa mozaicului dinspre Vulturul de mare /Cu peştele în ghiare (sic!). Dispărut cu desăvârşire, de va fi existat vreodată altundeva decât în amintirile abulice ale Zazei.

În care se împlineşte hatârul

Motto:
"Cireşi, amurg, Panait."
(Pantazi)

Hagialâcul nu se putea sfârşi cu strângeri de inimă. Undeva, nu foarte departe de ventricole, cineva poruncise din vârful bastonului un al doilea popas, fără să aibă aerul că face neapărat asta.

A fost să fie, cum spuneam, ceva mai scurt şi fără amărăciunile de dinainte. Ceea ce e just în sine: mă îndoiesc că Tartorul ar fi avut în gând să mă supuie unei cazne suplimentare sculatului de dimineaţă în zi de duminecă.

Pentru Panait Istrati nu se cuveneau violetele mateine. Fericirea cumpărăturilor incongrue în crucea nopţii i-a adus un trandafir japonez, după priceperea Vasilicăi, care ar fi putut, ar fi trebuit de-altfel să fie fiore di virtu.

Panait dă bineţe lumii cu maci proaspeţi şi cu loc îngrijit cu un devotament absolut înduioşător, chiar dacă pe alocuri naiv.

Se face brusc linişte şi începe să plouă limpede şi des. Cum nu bate vântul, lumânările aprinse încă de dimineaţă devreme nu se sting, ceea ce e probabil un început de faptă.

Catapeteasma spartă

Ce se poate întâmpla în mintea cuiva care se reazimă neştiutor de multe tocmai pe tâmpla vasiliscului Mateiu, năpădită de buruieni şi şerpi ai casei?

O stupefacţie foarte greu de definit, în momentul în care constaţi neîngrijirea cronică a locului unde teoretic îşi aşteaptă sfârşitul zilelor Eleganţa însăşi, majuscul şi impar asumată. Este, de bună seamă o ironie nedreaptă.

Două posibilităţi de reacţie: nedumeriri şi revolte.

Revoltele sunt civice: ele au de-a face, de regulă, cu furia jacobină a lipsei becului din casa scării, iar în speţă, cu indolenţa şi nerecunoştinţa urmaşilor şi bicisnicelor stăpâniri.

Pe toate acestea, Mateiu le-ar fi izgonit din voroavă. Cu laserul unei replici laconice şi fără drept de apel, în care dispreţul faţă de vremelnicii s-ar fi diluat probabil într-o mare, într-o imperială lehamite a celui bătrân de zile.

Nu-i vom face insulta omagiului prostitut, pentru că travestit confortabil şi laş în indignare pe dijurnaia. Deşi sufletul ar vrea să nu fi uitat în balcon nécessaire-ul de grădinărit şi să nu fie o zi noroasă, în credinţa că ar mai putea repara câte ceva din dezastrul estetic.

Nedumeririle sunt însă fără îndoială mai interesante. Nu ştii, de pildă dacă ăsta nu e rezultatul conspiraţiei tacite, obtuze şi tenace a unei posterităţi complicate, despre care am mai vorbit. Sau dacă din contră, numai aşa se putea verifica paradigma lui Lampedusa: în praful şi pulberea de aur a unui avatar dispărut aproape fără urme.

Cu alte cuvinte, încăpăţânate şi insomniace, dacă i s-a făcut lui Mateiu mare nedreptate sublunară, numai pentru ca platoşele aurite să i se arate în toată slava acolo sus, în lumea formelor fără viciu din care a binevoit să coboare prea puţin timp printre noi.

Şi în viaţă, ca şi în moarte, Mateiu este absolut ireal. O excepţie care confirmă asimetria cumplită a lumilor în care ne mişcăm, cu destul de puţină graţie, de-altfel.

Dacă metempsihoza ar fi o ipoteză de luat în serios altfel decât pentru ficţiuni semi-conştiente, ţi-ai dori de bună seamă ca lui Mateiu să i se dea o soartă de stăpân al lumilor.

În lipsă de certitudini, ţi-l asumi însă, conştient şi de bunăvoie, ca stăpân şi părinte al multor lucruri fragile şi uşor frivole din care ai ales să fie făcută lumea ta.

***

După cum ironic şi nedrept este şi un detaliu biografic aparent de nimica toată: este de presupus, atât cât putem pretinde că ştim astăzi despre asta, că Mateiu n-a văzut niciodată Parisul altfel decât cu ochii minţii.

Lucrul ăsta dă foarte mult de gândit. Atât de mult, încât de astăzi înainte îl vei lua cu tine mai peste tot.

Dimpreună cu brusca înţelegere a faptului că sunt multe, prea multe locuri pe lumea asta unde nu vom călca niciodată la vânătoare de tigri.

Poza, de la Minovici. Cu imperfecţiunea de rigoare a lunii februarie.

Binecuvântări şi hatâruri

Trezire de dimineaţă relativ vioaie, cu gânduri virtuoase, cam ca de fiecare dată când Zaza se străduieşte din răsputeri să se ţie de vorbă în termene rezonabile.

O primă modificare a ticluirii de la mieznoptică vine dinspre măsuţa de cafea din sufrageria caselor din faţă. Madame maică-mea aude destinaţia şi îşi aduce aminte brusc că are ceva administrative de pus la punct în cealaltă margine a celuilalt Bucureşti.

Plecăm pe un trafic devenit încetul cu încetul infect, întrucât mahalaua Pieptănarilor arată cam ca Marea Liniştii, de n-ar fi autobasculantele ce enervează şi îngrozesc tot ce speră să ajungă într-o singură bucată care pe unde.

Paradoxal pentru condiţia sa de necropolă levantină, Bellu e în ziua de astăzi un loc cu mari speranţe şi planuri de viitor. Se tencuieşte, se asfaltează, se spală şi se curăţă, de parcă mâine-poimâine nu unul, ci zeci de tetrarhi ar vrea să-şi ridice obelisc de porfir întru glorie eternă şi pomelnic nesmintit.

E numai pe jumătate adevărat, din păcate. Pentru că Bellu este, de bună seamă, oglinda chtonică a unor realităţi urbane tentaculare, e arhisuficient în zilele noastre să adaogi sedimentelor care miros a vin mănăstiresc pe viii de azi, după ce ai şters sau nu cu briceagul zapisele şi stemele de ieri. Aşa se face că undeva fix în primul rând vertical al aleii din dreapta- cum ar veni, chiar la stradă- neamului Eustaţiad i se adaugă evident ilegitim, dar lucrativ cuplul de căldărari Gică şi Bonbonica (sic!) P. Şi că vizavi, cavoul în chip de sarcofag al magistraţilor V. de la Curtea de Cassaţie a dispărut complet sub machiajul foarte recent întreprins de căpetenia clanului Z., om cu orgolii, import-export, ţiganca lui Luchian în salon şi lift în casă.

Înarmată cu preţioasele indicaţii ale lui Iovan, defrişez cu macheta plaiurile figurii 26. Scriu "indicaţii preţioase" fără urmă de ironie, pentru că altfel aş fi căpiat definitiv. Numele lui Mateiu este ignorat de scribul de la Administraţia Cimitirelor care ne mai lămureşte cât de cât, într-o gazetă de perete a veşniciei urbane, care de-abia se mai ţine într-o rână şi pe care ploile cu benzen au spălat-o de tot.

Nimic. O beizadea moartă de lingoare cu tondo, nişte muzici militare împietrite într-o ghirlandă de sfârşit de secol nouăsprezece, neamul Pontbriant care aşteaptă vecernia cea de pe urmă la Bucureşti -trebuie că aveau mare răbdare şi un simţ ascuţit al ironiei!-, surorile Coposu cenuşii şi şterse ca şi pe strada Mămulari...

Ameţesc niţel de contrarietate, undeva sună un celular, o tanti de la lumânări umple casnic o stropitoare pentru cenotaful rudarilor din dreapta - "neuitata mama Rica şi German"- şi mă pomenesc că mă sprijin de un gard de fier forjat năpădit de buruieni. Mă uit mai bine şi mă cutremur: dumnezeul lucrurilor mici mă oprise fix în dreptul bunului domn al tuturor melancoliilor de pe lumea asta.

Despre ce catapetesme s-au frânt în mintea mea în secunda aceea şi despre tot restul, când mă-ntorc de la cafea. Pentru că fără să se anunţe, dar cu desăvârşită eleganţă, mi-a bătut la uşă Orientul.

Orientul nu poartă niciodată ceas.

Cablograma de azi

Dormit aleatoriu. Sculat în crucea după-amiezii. Terminat de scris. Mers şi votat. Plimbat maşină Victoriei, Mântuleasa, Universitate, Aviatorilor, băut limonadă mistică. Băut cafele Petraşcu, taclale.

Găsit trei poveşti.

Cumpărat violete de Parma la miezul nopţii de la ASE. Fericiri că se egzistă Vasilica pe lumea asta, care nu închide taraba în vecii vecilor amin.

Pus ceasul să sune la orele opt.

Cam asta.

PS: Încredinţată că ghiveciul de violete nu va supravieţui ieşirii mele de pe poarta de la Şerban Vodă. Dar cu speranţa că are să-l fure vreo Pena. Altfel mi s-ar părea inacceptabil.

Trei ore în agendă de umblat după nişte hatâruri ce nu mai pot suferi amânare, absolut deloc. După-masă, să vedem dacă se arată Scolasticul, iar pe seară Curtea de Cheshire.

A venit vara. Săptămână ciuruită însă, în perspectivă.

Tribulaţia de sâmbătă, douăzecişiunu: "Verde şi aur, aur şi verde"

Motto:

"Behold, he cometh with clouds"
(King James' Bible, The Book of Revelation, 1.7)

Detesta să recunoască chestia asta, dar versurile albe şi clinice ale lui Elytis o tulburaseră îndeajuns. Unii aveau nevoie de amestecul greţos de ayahuasca pentru ca să-şi facă de la sine putere cazna introspecţiei: i se făcea milă de ei.

Unele cuvinte sunt mai puternice decât orice pshihotrop. Din cauza asta, Zaza avea luni în şir în care nu citea decât eseuri, biografii şi fresce istorice fără relief. Un soi de armistiţiu, din care se trezea ca după o lungă, o salutară convalescenţă.

Défense et illustration du mieux-être, reîntoarcerea la lucruri fibrilante se întâmpla aproape întotdeauna cu Ronsard. Deşi existau şi excepţii: dar asta e o altă poveste, ce se va spune la timpul ei.

Deocamdată, în seara asta, sub ţeasta care înlemnise cu a nu ştiu câta sondă de martini în mână, se pornise clacă vie de vorbe ale altora. Bătuse la uşă, de pildă, şi un distih înduioşător, dar oh cât de adevărat, al lui Camil Petrescu ce deschisese odată, demult, un luminiş pentru Kicksikém. Şi care suna cam aşa: "Eu povestesc ce-mi trece prin cap, / Şi seriozitatea ta e fără margini".

Pe măsuţa de lângă şezlong, bloc-notesul de muşama neagră aştepta cu reproş. Nu în seara asta, îi şopti. Să treacă o noapte...

Cu înfrângerea asta cam ruşinoasă, hotărî că ziua se putea încheia. Coborând cu pas lent spre cabină, o fulgeră gândul că Abd'allah, în inocenţa lui patentă, îi propusese să facă escală tocmai pe plaja vecerniei celei de pe urmă.

Tomorrow is another day.

Poate că vârful creionului de argint cu mină de 0.5 care sublinia cu sârg nişte juxte ale lui Plutarh în vestibulul somnului avea să o liniştească:"qui nodum istum soluisset, regnum orbis terrarum fato destinari."

Aiurea! Un pumn de gânduri pe care spera că nu i le aude nimeni pe lumea asta, şi Zaza se pomeni aruncată în hăul unui somn fără vise, fără să-şi dea seama că trecuseră vreo două ceasuri lipsite de tentativa vreunei ţigări.

***

Îl trezise briza răcoroasă a amurgului, care răsfira neglijent paginile lui Baudelaire aţipite şi ele pe genunchi. Şi era o linişte atât de deplină şi de grea pe punte, că pentru o clipă îi dete prin cap că poate reuşise să se descotorosească de Pantalone.

Pantazi nu purta absolut niciodată ceas. Ar fi lăsat urme dizgraţioase la încheietura mâinii şi în plus, i-ar fi comprimat ilegitim pulsul. Ori controlul asupra bătăilor inimii era o chestiune absolut vitală pentru dihanie. Iar întrebarea recurentă "cât Dumnezeu să fie ceasul?" îi dădea un aer absolut neajutorat chiar şi de unul singur, ceea ce era fermecător de observat pe gaura cheii, de pildă.

Aşa se făcea că, de câteva decenii bune, am putea spune chiar dintotdeauna, ritmul vieţii pantazeşti nu asculta decât de poftele în infinite nuanţe ale unui desăvârşit egumen al tagmei celor puţini şi treji.

Fiindcă pesemne astea erau lucrurile cu adevărat importante. Restul era numai circumstanţă, ce putea fi revocată numaidecât prin decret, fără ca nimeni să îndrăznească să se împotrivească.

Îşi aduse aminte cum reuşise să zăpăcească, cu nişte ani în urmă, doi viceconsuli în momentul în care le explicase răbdător că refuza să măsoare vremurile altfel decât după Hegiră, socotind că era singura soluţie la dilemele unui calendar care nu se mai învârtea demult după soare. Pripăşită din întâmplare pe-acolo, contesa Quarini-Benzoni, a douăzecişipatra din spiţă, îi trimesese a doua zi acasă un bilet neruşinat dimpreună cu un orologiu de pe care rânjeau a eternitate două păstoriţe janseniste.

Tout compte fait, ceea ce dăduse mai bun pe lumea asta neamul Quarini-Benzoni, anume tunica de organdi care se zbânţuia nepăsător pe ruinele unei lumi pe cale de dispariţie, era demult ţărână undeva la San Michele.

Prin urmare, Pantazi nu întorsese nici cheile de la ceas şi nici invitaţia deşucheată. Pentru că de la o anumită vârstă, muierile astea cu sânge subţiat trebuiau să priceapă că liftingurile nu mai foloseau la mare lucru.

Aţipeala anapoda îi făcuse foame şi nevoia să se dedice unui altfel de exerciţiu.

În bucătăria ţinută ca o farmacie, slugile Contrariei lăsaseră parcă înadins un iepure care aştepta de bună seamă să fie jupuit cum se cuvine în zori.

Avea să o scutească pe bucătăreasă de cazna asta.

"A grand renfort de précautions", recomanda Madame de Saint-Ange. Dar dacă te luai după ea în totul, te-ar fi ajuns din urmă şi broasca ţestoasă din povestea lui Zenon.

Cine-mparte, parte-şi face: după ce bătuse rapid o jumătate de duzină de cepe translucide în mozaic de cuişoare, Pantazi îşi turnă cu elan un pahar de Margaux rubiniu. În aşa ceva avea să se închege alchimic apriga tocană care frânsese nenumărate orgolii menajere de-a lungul istoriei.

***

Undeva în străfundurile lui Gallo Nero un ceas de voiaj sovietic cumpărat la talciocul din Alma-Ata, de pe care zâmbea galeş Gagarin, fluieră ca o cratiţă sub presiune ora cinci dimineaţa. Înjurând printre dinţi, Pantalone începu să-şi caute cipicii de lac pe care se hotărâse să-i poarte şi în timpul cartului de noapte.

Nu puteai şti niciodată la ce oră găsea de cuviinţă să adoarmă indescifrabilul de pe upper deck.

Prin dreptul cabinei cârmaciului, pe Pantalone îl izbi un miros irezistibil de lièvre à la royale. Carevasăzică, Pantazi nu închisese un ochi toată noaptea.

Pantalone zâmbea cu subânţeles. Pentru că Pantalone ştia că asta nu se întâmpla aiurea în tramvai.

***

Lucru ciudat, în dimineaţa aceea, Abd'allah se trezi fără gânduri. Dacă totul mergea cum stabiliseră, aveau să ajungă la Patmos imediat după prânz şi pesemne că certitudinea asta îl liniştise de tot.

Exerciţiul isihast din dimineaţa zilei de joi, travestit în taina umilă a spălatului pe dinţi, suna proaspăt şi clar. Şi deşi învăpăierea de care vorbise de atâtea ori cu avva Visarion nu avea să i se arate pe lumea asta, şi cu atât mai puţin în atari condiţii, Abd'allah era mai sprinten ca un derviş rotitor pe drumul spre cafeaua de dimineaţă.

Cu atât mai mare fu nedumerirea să o găsească pe Zaza prăbuşită în şezlong ca după o noapte grea, de spovedanii îndelungate şi costisitoare, cu toate că mărturisise chiar ea somnul buştean de douăsprezece ore.

Se lămuri repede, însă: era din cauza destinaţiei, căreia nu i se putuse găsi nici rostul, nici amuzamentul.

Asta e: va trebui să fiu didactic.

Dar cu toate acestea, Abd'allah bănuia că nu vedeniile lui Ioan Teologul o tulburaseră atâta pe zăpăcită. Şi se bucură foarte.

Îndelungi cafele îl învăţaseră că Zaza nu reacţiona niciodată pe loc la lucruri grozave. De data asta, Abd'allah ar fi băgat mâna în foc, i se trăgea de la verdele şi aurul snopului de iasomie stambuliot.

Spoiler: După o noapte mânată în agitaţii simetrice, atât Le Tasse cât şi Gallo Nero ajung pe câte o insulă care înseamnă atât de multe deodată, că ne gândim insistent să le facem parte separată. Pantazi îşi recuperează la Valletta bastonul ce ţine închisă o lamă albastră de Toledo: nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Pe plaja din Patmos nu apare cine trebuie, ci hahalera de Ahile. Le va fi foarte folositor, tuturor.

Pentru că pe paşaportul Amiralului, cineva tocmai a pus cu tuş negru ştampila "Giriş".

Meteorologii

Printre telefoane, hârtii şi lume de vineri se poate întâmpla să se strecoare mirosul de cărbune încins al unei locomotive cu aburi care se îndreaptă somnolent spre Nong Khai.

Mi se pare absolut normal ca imediat după aceea, în Bucureşti să se pornească o ploaie musonică.

De bună seamă, cineva e foarte de vină.

Printre telefoane, hârtii, agende şi lume de vineri se poate întâmpla ca din şapte vorbe să-ţi intre pe fereastră ceva pentru care nu există alte vorbe la schimb pe lumea asta.

PS: Peretele asiatic al minţii rămâne gol până în momentul în care se va termina operaţiunea de dres vocea.

Nu e o demisie. E doar o hum, temporizare?

Deocamdată, ne îndreptăm cu pas care se vrea ferm spre Patmos.

Nu prea este...

Tribulaţia de sâmbătă, douăzeci: Cărările inundate ale mănăstirii (II)

Se pare că obiceiul lui Abd'allah de a livra cu întârziere partea sa de Tribulaţie are să devie cutumă.

Nouă ne place ce-am primit astăzi dimineaţă cu poşta, dar persistăm să credem că Scolasticul şi-o cam caută cu lumânarea.

Astăzi minţile lui Abd'allah sunt tot la Neamţ, cu toate că ar trebui să fie spre Patmos. Ce-are a face: ne-a promis că după partea a treia, gata! ne lasă cu din astea.

Trecură prin biblioteca mănăstirii în grabă. Asta pentru că Abd’allah mai credea, chiar şi înainte de masă, în puterea enciclopedică a privirii, în timp ce Zaza avea oroare, mai ales în astfel de momente, de paginile cu viniete şi cruciuliţe roşii, involuntara cortină medievală a pioşeniei prost asumate a editorilor. Apoi, orice bibliotecă nu poate fi decât labirintică, în special cele care, prin aparenta ordine, te rătăcesc, lăsându-te să vezi doar dansul cadenţat şi sacadat al paginilor şi al volumenelor. În plus, foamea căpăta conotaţii eshatologice.

Meniul călugăresc aşternu peste chipul lui Abd’allah o linişte adâncă şi îi alungă Zazei blazarea provocată de spectrul monocrom al terapeuticei salate. Ţuica cu tarhon şi cea cu busuioc deschiseseră incontrolabilul festin. Melcişorii de varză aburindă înseninară chipul celor prezenţi, în timp ce extirparea oricărei forme de abstinenţă gurmandă le reveni cârnăciorilor de năut, nobilă moştenire a livreştii orientări a Ivireanului. Şi, în timp ce şalăul bonne-femme adus pe masă era demn de tăcerea lui Gogol, macoşul şi dioşul bănăţeneşti exorcizară orice putea sta sub semnul cumpătării gastronomice. Şi, cu toate acestea, nimic nu era deplasat. Motiv pentru care, Abd’allah constată, încă o dată şi prin-lăuntru, paradoxul agapelor monahale. Cum e posibil să ai parte, tocmai aici, de un festin pantagruelic fără a exagera câtuşi de puţin. Adică, să mânânci tot, dar nu prea mult, nici prea greu şi nici doar un pumn de grăunţe încolţite apocaliptic. Şi binecuvântează Doamne bucatele acestea căci scris este „nu doar cu pâine se va hrăni omul”, dar nici chiar aşa.

Din candid entuziasm şi bucuroasă de absenţa oricărui sentiment de culpabilitate, căci mâncarea fusese grozavă şi nu picase greu, Zaza îşi încercă norocul prorocit de cafeaua abia servită.

„Ai zis că o să-mi spui ce crezi tu despre chestiunea statutului icoanelor din şcoli. Dacă nici acum nu e momentul, te declar iconodul, indiferent şi am să-i spun părintelui să nu-ţi mai lase pe mână icoanele pentru Sfântul Munte”. Asta ar fi trebuit să stârnească o reacţie, căci locul era prielnic, momentul oportun iar Abd’Allah de mult timp îndatorat. Inspiră, sorbi din cafea şi se abţinu cu greu să-şi aprindă o ţigară.

„Da, dar à propos de asta, tocmai mă gândeam la faptul că, deşi „nu doar cu pâine se hrăneşte omul, ci şi cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”, acesta din urmă este asimilat, finalmente, sub forma sfintei Euharistii, şi nu este vorba aici despre petitio principii, ci despre măsura în care suntem în stare să recunoaştem în bucata de cozonac sau de pâine punctul indefinit al lui Esher, adică mai mult decât un simbol şi mai puţin decât o evidenţă empirică”.

„Par ma chandelle verte!, dacă aflăm răspunsul la întrebarea asta, vom desluşi misterul acestor agape în care, aşa cum înţeleg, nu poate fi vorba doar despre comensualism analgezic”. Zaza, spuse ultimele cuvinte cu o rezervă infinitezimală. Asta pentru că ar mai fi gustat din merele coapte şi învelite cu miere şi scorţişoară. Apoi, întrucât ceva îi dădea de înţeles, ca un murmur răspicat în şoptă şi rostit într-o malteză pe cât de sacadată pe atât de insinuantă, că în La Bruyère ar fi de găsit ceva.

Astfel, ştiind că, orice ar fi făcut, gândul i-ar fi zburat tot la Pantazi, îndrăzni:

„Două lucruri nu se împacă: Voltaire, oedipianul, cu Caragiale, tatăl sau fiul. O să-ţi spun că, în morişca dialecticii, ar putea fi puşi laolaltă. Îmi vei răspunde că alăturarea nu ar fi decât abstractă, fără halbe de bere şi lipsită de batiste stropite cabotin. Şi ai avea dreptate. Desigur, rămâne ironia ochiului nebun şi încruntarea celui ce-şi râde pintenesc de moravuri. Dar cele două priviri şi cele două hohote au motivaţii diferite. De aici şi neîmpăcarea. Şi de aia nu am aflat, încă, cum să le port împreună pe blazon. Nu ar fi atât de important dacă nu s-a întâmpla să practicăm, par hasard, acea privire caleidoscopică asupra vieţii, chiar şi fără voia noastră.”

Abd’allah i-ar fi răspuns că nu e neapărat nevoie de blazon, că asta se câştigă după ce, mai întâi, a fost pierdut, dar ştia că, deşi ar fi găsit acordul, nu de asta avea Zaza nevoie. Iar ceea ce i-ar fi priit, urma să vină, fără a putea fi dezvăluit dinainte printr-un cuvânt. În plus, date fiind circumstanţele, ar fi înţeles greşit, motiv pentru care, până la Patmos, îi rămânea să se bucure de ceea ce i se întâmplă, fără să şi înţeleagă. Aşa că, hotărî să revină la ceea ce, deşi ducea înspre acelaşi subiect, deturna puţin atenţia. Momentul era bun, Zaza în transă aporetică şi convinsă că orice ar fi fost spus avea legătură cu lucrul la care se gândea ea, iar părintele stareţ tocmai se întorsese cu un platou de argint plin cu faguri de miere.

„Exact! Şi aşa ajungem la povestea de care aminteai tu. Dar pentru că nu sunt cel mai în măsură să lămuresc acest lucru şi pentru că Părintele ar putea şi ar trebui să rostească întrebările mult mai bine decât mine, voi prezenta succinct trei argumente în favoarea păstrării icoanelor în instituţiile de învăţământ. Apoi ne vedem de drum”.

Spoiler: Argumentele se desfăşoară niţel gongoric, dar asta nu e dramatic. Pe divanul mănăstiresc se însăilează pesemne o altfel de gâlceavă a înţeleptului cu lumea. Pentru Abd'allah iconodulia e lucru mare, ce purcede de la Teodor Studitul şi de la Ioan den Damasc. Iconoclastia Zazei e ceva mai deşucheată: nu numai dracul pantazesc rânjeşte dindărătul Margaretei din cufărul de bagaje al minţii. Ci chiar Domnia Sa polcovnicul Arouet, ceea ce e sămânţă de zâzanie curtenitoare.

Dar despre asta, ceva mai încolo. Deocamdată, avem treabă pe o insulă cu capre lirice.

Ce caută Ahile în toată povestea asta? Răspunsul mâine...

Les bonnes résolutions

Ca să deviu boieroaică, nu e suficient să sar de cinci sute de ori pe zi în sus sau să mă dau de trei ori peste cap.

Astăzi, i-a venit rândul ţigării puturoase, am numit Marlboro Red 100s, să ia calea coşului de gunoi.

Din cauză de asta, mult mai uşurică şi cu un filtru învălit în papier de soie cu delicate intarsii so 30s, cum ar ricana cineva, care se ştie foarte bine de asemenea.

Because details do matter.

Cine ştie, poate într-o bună zi am să mă şi las de tot...

Faut pas rêver: c'est pas demain la veille.

Sandra G. did it again

Sună telefonul, între două janele de conversaţie şi nişte posibile Passagenwerken. Cetesc: Sandra.

La ora asta?

Misterioasă, cucoana îmi spune cam aşa: Îţi dau pe cineva la telefon.

Şi îngheţ. Pentru că peste neuroni se prăvălesc rafturile cu Montaigne şi cu Nerval şi cu Duras şi cu piesele de teatru de pe bulevardul Dacia şi cu câte toate că nu pot decât să mă bâlbâi uşor etilic, deşi sub birou zace ditamai stacana de Coca Cola Zero.

După unsprezece ani, o aud pe ea, ca ieri, poate puţin mai lentă dar la fel de impertinentă ca întotdeauna.

Să bem o cafea. Să vorbim. Să vii pe zece iunie la Institut. Să multe.

Am întârziat prea tare. Dar m-am întors.

Il était grand temps, hein?

A treia cea mai grea cafea ever. Există unii oameni atât de fundamentali, că toate cuvintele o şterg englezeşte.

Surtout, faire face.

Şi o scrisoare altfel

De vreo două săptămâni, mă tot bate gândul să dau o fugă până la Bellu. Cuiva i se cuvine un -de bună seamă insuficient- bucheţel de violete de Parma.

Bristolul de lângă ar putea şi el suna -de bună seamă, tot insuficient- cam aşa:

Dragă domnule Caragiale,

Mărturisesc: mi-e tare drag şi tare greu să vă scriu o scrisoare. Am cumpănit îndelung, cu grijă şi insomnii, dacă se cade să o scriu în franţuzeşte sau nu.

Nu. Nu ar face bună şi dreaptă parte românei de mărgăritar a lumii Crailor de Curtea Veche, deşi în oglinda ei vorbele astea sună exact ca ultimul logodnic al Raşelicăi Nachmansohn: bondoace şi cam boante.

Dragă domnule Caragiale, posteritatea Domniei Tale a fost ciudată. A păstrat cu respectul ignoranţei monada Crailor, tocând cu satârul unei Istorii nemiloase atomii fermecători ai căror înşiruiri aleatorii poartă numele Paşadia, Pirgu, Pantazi şi bineînţeles Pena-la-dolente.

Lesne se vede, după cum îmi spunea niţel trist un mare domn al sarcasmelor: mai suntem foarte puţini. Mă tot întreb, de-altfel, dacă nu e cumva o constantă, fără ca asta să aibă vreo importanţă.

Domnule Caragiale, mintea mea puţină vă visează în culorile ameţitoare ale vistierului bunătăţilor întâmplătoare.

Şi vă mulţumeşte isihast pentru absolut tot. Şi cu deasupra de măsură pentru privilegiul ce poartă numele unuia dintre ei.

Sâmbătă dimineaţă, à l'heure où blanchit la campagne... Poate că aşa am să reuşesc să-mi înving repulsia iraţională pe care o am faţă de cimitire.

Nişte răspunsuri

Paşa Antipov i-a răspuns lui Madame maică-mea, ceea ce demonstrează că suntem încă normali:

"Valle de los caidos. Frumos, domnule, frumos...în rusă s-a tradus oarecum interesant: "depărtarea" celor căzuţi, un joc de cuvinte între vale, colină şi departe.

a.g. "

PS: Probabil că în ruseşte ar suna aşa: Долина павших. Zice Google.

Nişte elanuri civice

Cam ca în reveria dubioasă de sâmbătă dimineaţă, Madame Mère are elanuri civice. Dau aici mailul trimes unor oameni despre care am mai vorbit nu de mult.

Maică-mea are, totuşi, humor:

Dragii mei prieteni şi spadasini de pe sticlă,

În primul rând, vă mulţumesc că existaţi. Datorită vouă şi dezbaterilor voastre toride din fiecare seară eu -şi împreună cu mine mulţi alţii- ne trezim verticali şi o luăm de la capăt, surâzând, în telenovela cotidiană.

Cum chimia dintre voi şi noi anonimii a trecut de mult dincolo de sticlă îmi permit să vă supun atenţiei o utopie morală.

E simplu :

Noi, anonimii şi cotidienii am înţeles că în arena politică metaforele, imaginile şi mantrele, chiar subtile şi subliminale NU MAI ŢIN.

O regulă elementară de management spune că nu trebuie să-ţi plăteşti salariaţii care nu îşi fac jobul. Ba mai mult, dacă generează cheltuieli nejustificate şi nu îşi fac treaba le poţi imputa din salariu.

E simplu şi sec: referendumul implică nişte cheltuieli faraminoase pe care România trebuie să le suporte. Nu luăm în discuţie averile, pentru că sunt personale. Dar noi, cei care din impozite plătim salariile celor 322, ne-am gândit ca aceştia să treacă pe la casieria instituţiei unde lucrează ca angajaţi şi să suporte din salarii costurile din ziua de 19 Mai 2007. Vă rugăm să le transmiteţi că pot plăti şi în rate, noi avem răbdare şi nu e nimic personal. E o ieşire demnă din situaţie şi o reconciliere mai puţin dramatică decât la Valle de los Caídos.

Aici se încheie utopia mea pe care mi-aş dori să o includeţi în superbul lanţ de legătură civică pe care l-aţi iniţiat.

Aş fi vrut să semnez Gheorghe Chiflă, dar nu vreau să-l supăr pe Gheorghe, deşi ştiu că are umor.

Îmi permit, deci să semnez,

Managerul din drum

Veşti de la Paris

Mă tot întreb când o să apară Bulă.

Eu cred că stă după colţ, serios.

Nişte ubi bene personale

Revenindu-mi din căpierea unei taclale pantazeşti, găsesc imediat referinţa lipsă din chestiile pariziene despre care povesteam cu gura până la urechi.

Rue des Ursins, 4e arrondissement. Cum se vede şi pe placa din poza lui André Kertész. Din 1931, cred.

Varianta lui Doisneau, sub zăpadă şi cu o siluetă de flâneur fără pardesiu care lasă urme de Utamaro pe o pagină absolut albă, e din păcate de negăsit pe net.

De unde vine, unde se duce, nu mai contează.

Am putea presupune: în poala Precistii de aici.

După cum nu e mai puţin adevărat că aşa o nălucă ar purta cu sine aşa un iz existenţialist, că domnului Pantazi i s-ar arăta plictis fără farmec la drum de seară.

Şi ar fugi probabil să-l caute pe Avellaneda între scoarţele unei ediţii a lui Quixote care miroase a funingine, mirt şi piper. Très exactement.

După care s-ar duce precis la Círculo de Bellas Artes, să-i tragă una peste ceafă lui Reverte. Prea s-a obrăznicit, nu de alta!

PS: Ceea e ce cu adevărat extraordinar e că pe rue des Ursins Zazei nu i s-a întâmplat absolut nimic, niciodată. În viaţa asta, cel puţin.

DEX of DOOM 2: Jeleu

De aici. Fără comentarii.

DEX of DOOM 1: Zaza

Din nou, mi se pare absolut corect.

Sursa:Impact în Gorj, noiembrie 2005. Full story, here.

Mai căutăm, heh.

Un răspuns

Dragă Neghiniţă,

Va trebui odată şi odată să lepăd -prostul- obicei al cafelei de la ora şapte seara, indiferent de cât de tari sunt ţigaretele sau de cât de palpitantă e conversaţia sau notula pe un colţ de Moleskine!

Are să fie un răspuns uşor insomniac: pesemne că biletul merita ceva mai mult de un pumn de prostii de noapte.

N-are importanţă, de-altfel. Mă ţin de vorbă. Sugestia merită.

Crezi că scriu de la munte, ceea ce e absolut fermecător întru minciună pioasă. Intervine şi recuzita: crengi de brad, linişte...

Păi nu prea. Scriu din buricul Sectorului de Verde, pe unde apuc, cum am chef. Scriu sangvin şi cu toate astea cu teroarea logoreei inutile în spate.

Poate că într-o bună zi am să învăţ să scriu scurt şi la obiect, ceea ce e o altă poveste.

Aş putea foarte bine să tac. Să mă apuce ruşine mare sau lehamite şi dintr-un buton să trimet Seraiul de unde a venit. Adică de nicăieri. Dar asta n-o să se întâmple prea curând, deşi mărturisesc că ideea asasinatului gratuit sună tentant. Ca pentru orice circumstanţă, se va alege precis praful şi pomelnicele au să tacă probabil de tot cam în două săptămâni de la masacru.

Unul din motivele pentru care continui echilibristica sunt Bucureştii. Încă n-am terminat patrulatul, scotocitul pe după clanţe şi jocul de cabană. E lucru mare: cu oraşul ăsta am avut întotdeauna o relaţie dubioasă.

Mare dragoste de ce se vede dar şi mai mare de ce nu e accesibil decât în spatele gardurilor de fier forjat înecate în caprifoliu. Mare ură de neîngrijire şi de zoaie şi de gropi, deşi fără ele s-ar duce farmecul de cântic ţigănesc al mahalalei Teilor, de pildă. Şi, bag sama, o abisală necunoaştere de multe lucruri şi locuri.

Se întâmplă ceva ciudat: în secunda în care crezi că Bucureştii se termină, că ai priceput ce e cu ei sau cel puţin că ai circumscris nişte repere, un detaliu răstoarnă toate teoriile şi toate senzaţiile.

Şi o luăm de la capăt. Căutând ce? Pesemne pe noi înşine, în genealogii, în detalii şi steme şi perdele cu ciucuri aduşi dinainte de război de pe Avenue de l'Opéra.

Ajungem acasă şi constatăm existenţa unor poveşti persistente pe retina minţii. Şi tot aşa. Iar cu timpul, maşinile, blocurile şi boul de la stop nu mai există. Pentru că nu mai au nicio importanţă.

Am plecări dese şi tocate mărunt de ore prin avioane, de şedinţe şi de mese în alte oraşe. Dar mi-e din ce în ce mai clar că noţiunea de acasă, în registrul posesiv al exclusivităţii, nu face dreptate Bucureştilor, cu toate că e pertinentă şi adevărată.

E o circumstanţă personală: după ce am stat un sfert din viaţă la Paris, acasă e şi acolo. Acasă e şi la Washington, unde am întotdeauna o cheie sub un preş al unei suburbii liniştite, cu porticuri georgiene albe. Acasă e şi la Geneva şi într-o duzină de alte locuri de pe lumea asta. Acasă poate fi şi este oriunde, dacă ţi-e bine şi dacă ai unde să te duci.

Ubi bene...Iar asta e mare lucru, fără preţ. Pentru că acasă sunt în primul rând oamenii şi poveştile lor.

Cu un amendament: ubi bene e o condiţie suspensivă. Greu de îndeplinit, fragilă şi uneori trecătoare. Din cauza asta, cu vremea, stăm şi ne uităm la şiraguri de ubi bene atârnate prin vreo firidă a minţii.

Se numesc amintiri. Să le ai şi să le viezi nu e o chestie de vârstă, ci de memorie.

Care, o ştim bine, e o datorie.

Cam asta ar fi. Iar pentru lămurire aproximativă, o explicaţie a "minciunii pioase": orice numai nu munte! Mare, prieteni, mare!

PS: Nu îndrăznesc să vorbesc pentru alţii. Prin urmare nu ştiu ce s-ar cuveni să spun despre Pirgu, Paşadia şi Pantazi.

Asta nu înseamnă că nu am ma toute petite idée.

Ceva relativ scurt şi suficient de sensibil

Primesc in absentia la janelă -eram dusă după Zoe, scoasă de la chirurgie plastică: or să reînceapă plimbările nocturne prin urbe- un mesaj de la un anume Neghiniţă, cu care am mai schimbat accidental nişte vorbe cu miez.

Mi-a picat tare bine. Iaca:

"Zisesem că voi dezvolta o anumită idee pe un anumit subiect de mare actualitate, duminică seara. Îmi amintesc vag despre ce era vorba, dar vag. Era vorba mai mult despre nişte impresii de călătorie. Neghiniţă prinse gustul dialogurilor socratice în tête-à-tête-uri culturale. Nu prea se intelege ce zic, probabil. Nu contează. Ceea ce o priveşte oarecum pe Zaza, este însă că am câteodată impresia că dumneata locuieşti undeva în creierii munţilor la liniştea unor crengi de brad, unde scrii in linişte despre oraş şi toate detaliile lui, agresive de multe ori - în realitate.

Neghiniţă se întreabă cum e pentru Zaza atunci când părăseşte oraşul: se simte ca o straină când se întoarce sau se simte ca acasă? În ceea ce îl priveşte pe Neghiniţă, i se strânge câteodată inima când se trezeşte brusc invadat de oameni, maşini, asfalt, blocuri. Trece repede, dar întrebarea era dacă Bucureştiul este strain chiar şi pentru cei care au aici un acasă al lor. Pentru Pirgu, Paşadia, Pantazi cum o fi mă întreb? Li s-o fi strâns vreodată inima aşa cum i se mai întâmplă uneori lui Neghiniţă? Sau poate că acasă o fi acolo unde mai uiţi câteodat' sufletul (nu în acelaşi loc mereu)?"

Urmează răspunsul. Sper să fie scurt. Spoiler fiind că Zaza crede că Neghiniţă are şi nu are dreptate.

Poza, de la Macca.

Catering

Astăzi este ziua lui I. Ca de obicei în ţara Românica, se lasă cu paranghelie calorică cumplită la birou, lucru pe care Zaza, ca orice fiinţă irecuperabilă îl evită pe cât se poate.

Pentru că I. nu a dorit să ajungă pe Kiseleff cu savarinele fierte şi cu paleurile făcute varză în portbagaj, yay for online catering services!

Şi cum obrazul de duducă nu se poate întreţine cu aripioare unsuroase, am zis să facem rost de nişte verzituri:

Sau şi mai nedumeritoarea şi oftăcioasa:

Cum ar fi ca din vraful de maioneză de la Matache măcelarul să sară festiv vreo patru Chippendales bulgari?

Ostalgie

Nu, nu mi s-a părut. Die Ostalgie nu e numai efect de modă, ci trend de mentalitate.

Explicaţii în Le Monde, ediţia de azi-dimineaţă. Aici.

Iritările lui Paşa Antipov 3 : de ce e important

E important pentru că, dacă nu eşti surdo-mut sau dus cu zăhărelul lui Mircea G., îţi este clar că se coace un fel de dix-huit brumaire.

E important, pentru că România nu e siculă -în sensul de οἱ Σικελοί şi nu de Dózsa György- şi dom'Profesor nu e don Ciccio. Nici pe departe.

E important, pentru că în sfârşit am văzut şi eu pe cineva capabil să facă saltul de la statutul vag de "creator" la statura de "lider" de opinie.

Indiferent de ce va fi sâmbătă - şi asta e important pentru absolut toată lumea!-, indiferent dacă Băse e simpatic sau un alcolist nenorocit, bun de lada de gunoi, indiferent dacă ne e lene sau ne doare-n cot, purtările de şanţ ale lui dom'Profesor sunt şi rămân nule şi neavenite.

Pentru asta nu există scuze. Nici măcar din cele non olet.

Bravo, Gheorghe! Poate că totuşi nu ne-am tâmpit de tot de la atâtea reclame, zău aşa.

Iritările lui Paşa Antipov 2: cum de (mai) e cu putinţă

Să fie un paradox? Excesele se plătesc, de regulă: de multă vreme, nu mai suport televizor decât în doze absolut homeopatice, alese cu mare grijă dinainte şi numai când este absolut necesar.

Mă enervează nu numai reclamele, majoritatea resucées imbecile la chestii de care nu prea ai nevoie şi pe care le-ai văzut acum şase-şapte ani sucind minţi în America, de pildă. Nu numai documentarele de pe Discovery, care sunt pentru cunoaştere ceea ce cu siguranţă e piureul din fulgi pentru Tournedos Rossini. Nu numai dezbaterile tocmite de nişte unii cu bani întru căsăpirea altora cu şi mai mulţi.

Mă enervează tot ce se mişcă în cubul de plastic argintiu de pe comoda Arts and Crafts din sufragerie.

Există o singură emisiune care nu îmi dă colici pe lumea asta, pentru că e sinceră. Ultima Oră a lui Andrei Gheorghe, la care nu am de gând să fac reclamă inutilă.

Multă vreme l-am detestat sangvin pe Gheorghe, mai ales când se credea Împăratul Chinei la PRO FM şi îşi bătea joc de bieţi proletari fără minte care aveau masochismul să-i dea telefon cu toate prostiile pe la vreo trei după-masa. L-am crezut un mic Ilf şi Petrov de doi bani, uitând o circumstanţă importantă a personajului: aşa cum este, Gheorghe e unul din cei mai pertinenţi exegeţi ai lui Bulgakov din urbe. El ştie, de exemplu, ce nasol e să nu mai fie apă de Narzan la chioşcul din parc şi ce nenorociri la purtător poate aduce numele de Berlioz. În fine, ţepii de ţârcovnic şi dinţii rari mi se păreau culmea impertinenţei.

Dar asta e secundar.

Il se trouve que astă-seară, pe când învârteam eu cheia în broască sperând să nu scape pisoii pe scări, Gheorghe îl avea invitat pe un domn extrem de antipatic. Un anume dom'Profesor, patron cu biciul de platină în mână, fiu de casnică şi de instalator de closete devenit tetrarh al unui trust rival de presă şi evident, spiritus rector.

Plin de suficienţă, dom'Profesor ne explică niţel pe nas că suntem un popor bicisnic, inteligent dar invidios. Mai grav: ne putem înşela cumplit. Şi dacă e aşa ( ceea ce în japoneză ar suna fix sayonara), să ne spălăm pe cap cu tâmpeniile greşiţilor noştri. Cât despre domnia sa, va continua lupta sacră, din vârful antenei turnului de control. Ne va judeca mai dihai ca juraţii de la Nürnberg. Şi într-o bună zi, oh happy day, avem să pricepem. Să-i ridicăm statui. Să-l punem în sinaxar degrabă, în zi de dulce. Să-l batem pecete pe moneda de trei parale şi jumătate.

E dreptul domniei sale la utopie, fireşte. E caznă scârbavnică să asculţi asta în cheie lătrată, de birt. În răgete de mandarin cu ţâfne habsburgice. În ameninţări de descântec de urât.

La toate astea, Gheorghe a rămas de cremene. I-a spus calm ce nu i se părea în regulă în toată argumentaţia asta de oier pe de lături cu drumul. I-a explicat subliminal, răbdător dar sarcastic, că există o libertate a presei pe lumea asta, că are dreptul constituţional de a pune întrebări şi de a pretinde răspunsuri, că e mare păcat să amesteci borcanele personale cu tocana din αγορά.

Rien n'y a fait. Împietrit în discursul său prespălat, dom'Profesor a plecat tare nemulţumit de la emisiune. A sunat înapoi chiar, din maşina sa cu canapele de piele ciocoiască, vituperând greu şi fulgerând asistenţa cu un bună seara ce prevedea lucruri grozave.

Din toată epica asta rămâne gustul rânced al dispreţului copios. Şi un reportofon care se încăpăţânează să nu tacă.

Toate astea trebuie că înseamnă ceva. De unde, partea a treia şi răzbunarea.

Iritările lui Paşa Antipov 1: de unde vin

Astă-seară, după nişte cafele prelungite cu M. -pe care n-am mai văzut-o de vreo cinci ani- la Petraşcu, ajung în sfârşit acasă unde asist la ceva absolut inimaginabil.

În aparenţă cel puţin, una din zecile de dezbateri televizate servite în abundenţă într-o atmosferă de buboi generalizat fără precedent în ultimii şaptesprezece ani.

Un exerciţiu exemplar de retorică, aveam să constat.

Dar mai întâi, nişte paranteze utile.

Pentru că în 1989 aveam unsprezece ani şi jumătate, am trăit zilele alea căpiate de decembrie cu sufletul în televizor. O operaţiune media impecabilă, trebuie să recunoaştem. Vă mai aduceţi aminte? Ceea ce se spunea era literă de evanghelie a unei lumi noi despre care habar nu aveam cum trebuia, cum se cădea să arate exact.

Detaliile, excluse: nu era vreme de aşa ceva. Istoria majusculă, credeam noi, ne intrase pe fereastră.

Toate ziarele purtau numărul unu. Paradigma unor posibile se scria neapărat cu epitetul liber furişat în coada oricărui acronim instituţional, întru legitimare.

Montrer patte blanche, faute de drapeau. Reconcilierea putea să mai aştepte.

Timp de vreun an şi ceva, hipnotismul ăsta de amatori a continuat nestingherit. Televizorul, obiect inutil pentru cine nu apucase să prindă, cu sau fără lighean, bulgarii sau ruşii sau sârbii sau ungurii, devenise brusc epicentrul unor mişcări tectonice. Acvariul niţel verziu în care se mişcau, urlau, exultau, se făceau şi se desfăceau lumi, de la o zi la alta.

E de la sine înţeles: pentru istoriile noastre personale, nu mai era loc. Românica se turcise cu istoriile altora: căzuse în dragoste deopotrivă cu Petre Roman şi cu Escrava Isaura a lui Guimarães.

Ah, ştergarele răzeşeşti aşternute sub talpă de hidalgo de la POUM la Podu Înalt!

Ah, fuga de pe plantaţie de pe programul doi, fix în ziua în care au venit minerii!

Vreme e să asumăm aprigă naivitate: din viforul lui 89 şi până prin 92, toţi am fost nişte jacobini sentimentali, dependenţi de pulsul dezbaterilor CPUN ca de apariţiile de la Medjugorje, morţi de îngrijorare pentru toate tâmpeniile de subprefectură, incapabili de a citi legat literele noi ale unor timpuri ce nu se mai pomeniseră niciodată.

Erau anii în care se pleca la Paris cu multă uşurătate la pungă, cu tartine învălite în papier alu, în care habar nu aveam de audienţe, publicitate, cote de piaţă şi timpi de antenă. Un soi de fericire vorace, nejustificată, tembelă pe alocuri. Şi evident, haotică şi tranşantă, ca toate fericirile de pe lumea asta.

Dacă stau bine să mă gândesc, erau vremuri care i-ar fi plăcut lui Jean-Jacques. Faute d'être des bons sauvages, nous tâchions d'être au moins des sauvages aimables.

Nu ştiu cât ne-a ieşit chestia asta.

Am crescut cu televizoare Rubin, Opera, Sport portabil şi pe urmă cu Telecolorul din nouăzeci luat de la corespondenta Associated Press şi care valora reabilitare morală şi reintrare în circuitul de valori. Pe măsură ce se adunau orele suplimentare, Telecolorul a ajuns la Tanti Maricica sub Răpirea din Serai de peste gardul de la ţară, cu care am şi început toată tărăşenia asta. A apărut un Platinium, de care eram extrem de mândre. Şi un al doilea, şi un al treilea, şi cablu şi tot restul.

Când Zaza a ajuns la Paris, una din primele chestii cumpărate şi chivernisite a fost fix aşa ceva. Încet-încet, pe circuitele integrate şi pe tubul catodic s-a pus un strat gros de praf.

Asaltul Palatului de Iarnă se terminase. Începuse un fel de viaţă.

Ironia sorţii vrea ca astăzi Zaza să se ocupe fix de lucrurile astea, on a friggin' daily basis.

Ce legătură are asta cu restul? Walk with me for a while, will you?

E cu va urma. Imediat.

Flânerie 68: O impostură

Din ciclul "aşa ceva nu se poate", am dat nas în nas cu unul din multiplii mei avatari posibili.

Nu în chip de porumbel, cum ar vrea cazaniile de Bobotează, ci de veveriţă jmecheră şi cam nesuferită, in flagrante de squat la o papetărie.

La Paris eram Madame Zaza de Marseille (habar n-aveau ăia ce bine nimeriseră!), adică prăvălie de ţoale pe undeva prin spatele avenidei Rivoli.

La ăştia nici măcar casă de depuneri nu sunt.

Mon Dieu, tout se perd...

Flânerie 67: Passagenwerk 4, Speckshof

Plafonul de cupru de la Speckshof are un aer altfel.

Vine dintr-o Germanie care stătea să dea în foc, cu credinţă tare în petrochimie, furnale şi cabaret.

Poate din cauza asta, în lipsă de alte poveşti mai interesante, presupun că sub ciucurii de cupru şi becurile chioare de pachebot de la Speckshof bea Lola-Lola şocolată caldă cu franţuzul ei.

Şi gata.

Flânerie 66: Passagenwerk 3, Steibshof

Ca şi Bucureştii, ca şi Stambulul sau Parisul şi urbea de bresle are pasaje cu ghiotura.

Apare îndată o dilemă, pe care Zaza, ca o germanistă anemică ce se află, n-a reuşit să o dezlege până în ziua de azi: care este diferenţa de nuanţă dintre Passage, Gang şi Hof , atunci când e vorba absolut de unul şi acelaşi lucru.

Pasajele din Leipzig sunt tăcute rău. Rar le mai sparge tihna melancolică clopoţelul de la vreo Konditorei sau de la vreun magazin de ţoale.

Cam tristă treaba asta: am impresia că din oraşul ăla au fugit absolut toţi vardiştii cu vipuşcă rouge et or. Cu bicicletă cu tot.

Flânerie 65: Propunere de chiul trei

Dragă Hiacint,

Propunerea de chiul a treia vine dintr-o ţară a cărei limbă o stăpâneşti pesemne mult mai bine ca mine. Prin urmare, vei şti mai bine decât aş putea vreodată îndrăzni să încerc, cum se numeşte în nemţeşte statul cu picioarele în sus şi cu creierul după cai verzi pe pereţi.

Tot ştiu ceva, însă: e un pic mai mult decât Gemütlichkeit, mi se pare.

Leipzig, Nikolaistrasse.

Flânerie 64: Good- Bye, Lenin!

Ca în orice semi-metropolă estică, sufletul istoric al urbei de bresle e înfăşat zdravăn în scutecul de beton armat al cartierelor muncitoreşti.

Spre deosebire de Bucureşti însă, care dărâmă noaptea pe furiş ce-au construit alţii în ere geologice, nemţii îi zic pa lui Ilici aruncând în aer blocurile unde miroase a gogoşi şi supă cu chimen începând cu orele şase seara.

Dacă te uiţi cu grijă mare, se prea poate ca pe un perete deşelat să mai desluşeşti năluca unei diplome de comandant de pionieri sau de fruntaş în producţie.

Raport de deplasare: Serendipity

Evident, cuvânt intraductibil, cu toate că s-au încercat multe, dintre care "unde dai şi unde crapă" mi se pare cel mai apropiat de ideea de maelstrom bezmetic de circumstanţe din care tot o să iasă câte ceva.

Şedeam aşa de confortabil la conferinţa aia de la Leipzig, după ce zvârlisem cât colo căştile de traducere simultană, că aş fi putut să şi adorm. Un englez de la Open University - spre marea mea ruşine e prima oară când aud despre ea- care semăna cu Winston Churchill, ceea ce nu e o surpriză, se străduia să ne explice că nu e greu deloc să imaginăm "un oarecare control" asupra a ceea ce scrie lumea pe bloguri. Ah, eufemismele astea!

Urcă pe urmă la tribună o gospodină de la Universitatea din Salonic, care în ciuda numelui anglo-grec are broboadă şi e vopsită acaju deasupra unor sprâncene stufoase şi negre. În fine. Să avem pardon, ne spune dar între modelul de co-reglementare şi cel de auto-reglementare trebuie făcută o diferenţă, atunci când e vorba de "user-created content". Treaba asta nu prea îmi sună bine: între dictatura unor Terms of Service mai ceva decât o centură de castitate şi autocenzura amabilă nu ştii care e mai nasoală, at the end of the day.

O constatare care mă bâzâie: am impresia că toate personagiile astea, care bat ca-n Lodge toate parastasele de experţi worldwide, nu folosesc Internetul ca lumea de pe stradă. Ca mine şi ca voi, de pildă. Pare că acum au descoperit Wikipedia, de exemplu, de care se minunează sau în care dau cu pietre, depinde de ţară şi de umori personale.

Despre Wikipedia se discută mult, dar nimic despre toată galaxia şi chiar despre paradigma wiki în sine. Despre bloguri, prea puţin, deşi web 2.0 e o realitate cât casa.

Nu din timiditate. Din neputinţă de a cuprinde revoluţia naibii: azi, toată lumea e Gutenberg, dacă vrea. Nimic, de asemenea, despre impactul pe termen mediu şi lung asupra discursului şi purtărilor publice. Estimp, pe-afară, coace din greu furunculul abuzurilor diverse, chiar în circumstanţe uşor stupide, ca aceea a tinerei -?- Ariel, exmatriculată cu blog cu tot din cauză de prea mare sinceritate.

***

În toată ciulamaua asta de idei, apare pe după-masă prima idee interesantă. Ca de multe ori, ea vine din buricul pieţei şi surpriză, dinspre Paris, în pierdere serioasă a pariului cu noile tehnologii de la eşecul numit Minitel.

Franţuzul de la Exalead ne explică ceva care ar putea chiar schimba faţa internetului. Începem prin a afla că Google păstrează pe serverele sale absolut toate rezultatele căutărilor făcute de la o anumită adresă de IP. Carevasăzică, Google ştie sau are impresia că ştie, mai multe despre mine decât eu însămi, şi în plus asumă chestia asta: ultima versiune ne invită clar să frunzărim "our websearch history". Sau cam aşa ceva.

Nu asta ar fi problema, zice Bourdoncle, fără îndoială pentru a îndulci curara din vârful săgeţii. Dar lumea s-a săturat de Google, la care te duci din inerţie: e ca şi cum ai deschide în fiecare dimineaţă ziarul preferat la aceeaşi pagină. Să zicem aia cu timpul probabil.

Marfa trebuie vândută: Exalead şi o liotă de alţi investitori europeni adunaţi sub umbrela proiectului Quaero, dau cu praştia în Brink & co, propunând un alt model de căutare, ce se vrea intuitiv. Lumea nu se mulţumeşte cu rezultatele pe care i le dă creierul de silicon de la Menlo Park şi uite-aşa, din aproape în aproape, ţopăie pe Internet şi ajunge unde nici cu gândul nu gândeşti.

Serendipity, adaugă Bourdoncle şi mi-e tare drag de el fix în secunda aia, ştiind din proprie experienţă câte chestii cosmice pot să îţi aducă mailul, blogul şi chatul. În fine, cineva care a început să înţeleagă câte ceva!

Dar se ţine oare de vorbă?

***

Ajung acasă şi numai astăzi pe după-masă apuc să deschid pagina lor de net. Surpriză! E tot un fel de Google mai aerisit, e drept şi cu binevenite ferestre de preview a paginilor de net, în stânga interfeţei.

Ceva e totuşi schimbat, pare mult mai uşor de folosit şi mai prietenos. Deşi rubrica de related terms e încă analfabetă: "pe care" de pildă, pentru "rapirea din serai". Dar dă destul de puţine rateuri din alea pe care le pune Zaza la "veniţi cu pluta".

Nu sunt însă lămurită de tot în privinţa lui "serendipity", în toată chestia asta. Pentru că persist să cred că există o logică în afara parametrilor de toată ziua, atunci când vine vorba de unde dai şi unde crapă.

Nu prea are însă, importanţă. That was a nice try, though.

PS: N-am avut ce sarcasme aviatice să vă dau, de data asta. Dar probabil că vor urma altele, foarte curând.

PS2: Sunete de treişpe, de asemenea nu există, din pură superstiţie. Dar încarc numaidecât pumnul de zgomote de mâine, în speranţa că Astrud Gilberto poate clăti nedumeririle unei dimineţi de luni.

PS3: 336 îmi trimete ceva mai grozav decât Quaero, anume asta, care se dă de trei ori peste cap şi-ţi face rost de harta semantică de la search. Unde Zaza face bezele din balconul Operei din Timişoara. Aşa zice Aladin ăla verde de la ei, mă rog.

Se putea şi mai rău.

PS4: OK, Astrud şi Connie Francis, cu inoxidabilul Siboney. Că tot a venit vara la Bucureşti, nu?
Cu plecăciune, btw.

Peretele asiatic al minţii 3: China din dulap

E aproape un truism: desfaceţi uşile de la aproape orice dulap şi ca prin minune, China o să vă năvălească în mijlocul casei. De la spiţa de bicicletă la flecurile de pantofi, de la maşina de cusut la mixerul de bucătărie şi în fine de la rachetele de tenis până la satelitul de telecomunicaţii care poartă până tare departe poate chiar şi rândurile astea cu migrenă.

Eticheta e chinezească. De parcă milioane de mâini neştiute lucrează să ne ţie pe toţi prinşi în pânza de păianjeni a lumii de azi. Prin urmare, trăim un complot: dacă Peyrefitte avea dreptate, China s-a trezit demult şi ne conduce cu mână fermă viaţa.

Peyrefitte n-avea de tot dreptate, zic eu: China n-a adormit niciodată. Iar ceea ce ştim despre ea e foarte, foarte puţin.

Atât de puţin încât mă întreb câteodată la ce folosesc anii tociţi pe învăţat chineza, dacă acest lucru va fi vreodată cu putinţă. Gândiţi-vă la perversitatea delicioasă a sutelor, a miilor de ideograme care nu înseamnă aproape niciodată acelaşi lucru, odată puse unele lângă altele. Ar trebui probabil zece creiere de european adunate pentru a descifra taina ascunsă în cuţitul unui surâs de mandarin.

China e o altă planetă. Şi dacă acelaşi lucru se spune cu mare uşurinţă şi o oarecare impertinenţă despre Americi, nuanţa de aici e mai fragilă decât firul netors al unei gogoşi de mătase. America de Nord, de pildă, îmi apare în multe ca o Europă mai mare şi mai copilăroasă, în care parametrul discriminant e cel al distanţei. Dar ce să spui despre China, care pare că le ştie dinainte pe toate şi că nimic nu o mai poate surprinde cu adevărat? Într-atât unei singure Europe divizate şi contradictorii, spaţiul chinezesc îi poate contrapune numaidecât, aproape în joacă, zece alte lumi paralele, ce au numai aparenţa calchierii docile.

Oricum aş întoarce chestia asta pe toate părţile, o să zuruie la fel: China trăieşte în alt timp, numai şi numai al ei. Fără ea, am fi desculţi şi de multe ori nemâncaţi la birou. Fără noi, nu i s-ar întâmpla mare lucru: jucătorii de mah-jong din Xi'an, de pildă, şi-ar pierde cu aceeaşi filozofie vremea, pe ploaie sau pe ceaţă, imperturbabili.

Jucătorii de mah-jong din Xi'an, strănepoţii soldaţilor de teracotă ştiu că lumea de azi a început în imaginaţia lui Shi Huang Ti. Pentru care iată, noi europenii avem două sau chiar trei grafii posibile.

China e o paradigmă socratică: ştim că nu ştim.

Dar putem încerca. Însă pentru asta, analiza de risc nu serveşte la nimic. O secundă a ceasului chinezesc cu apă durează cât trei mii de luştri din bătătura noastră căpiată.

E tare bine că e aşa.

Săptămâna viitoare, trecem balta spre Japonia. Mi se pare corect. Madame Duras poate să mai aştepte. There's no hurry when it comes to Asia.

Tribulaţia de sâmbătă, nouăsprezece: " Clima absenţei"

Motto:

"Δεν ελπίζω τίποτε. Δεν φοβούμαι τίποτε. Είμαι λεύτερος"

(Nikos Kazantzakis, epitaf)

Temerile lui Pantalone erau, de regulă, servile. Asta dacă nu cumva voise, ca în sfârşitul ăsta de după-amiază uşor melancolică, să lege vorba cu adevăratul căpitan al trebilor de pe Gallo Nero.

Un eşec. Pantazi, care ştia dintotdeauna că dispunea de tot timpul din lume, se hotărâse să nu şi-l irosească, pe cât posibil, cu tâmpenii, cu lucruri fără rost şi mai ales, cu interlocutori lipsiţi de un elementar simţ al conversaţiei vii şi uşor impertinente. Nimic mai neplăcut decât cineva care începe brusc o discuţie prin a-ţi da de ştire frânt de şale că e întrutotul, dar întrutotul de acord cu tine. Nimic mai agasant decât altcineva care se crede deştept de moare şi-şi îmbracă lipsa acută de calambururi şi jocuri de cuvinte în zdrenţe de erudiţie calpe. Nimic mai jalnic, în fine, decât excesul de zel aiurea în tramvai. Pantalone le făcuse, conştient sau nu, pe toate trei în după-amiaza asta.

Puţină carantină n-avea să-i strice deloc.

Câteodată însă, tâmpeniile debitate de ceilalţi, mai ales de celelalte - de ce să ne ascundem după deget?- aveau un fel de farmec aparte, cu siguranţă necesar dacă doza era păstrată în limitele amuzamentului inocuu. În astfel de situaţii, Pantazi le dădea numaidecât drumul înapoi în lumile mici de unde veniseră, cu o lecţie sau cu o parabolă. Depinde de cât de explicită, de nemiloasă sau de constructivă era punerea la punct.

Dar fie că era vorba de o uşoară nedumerire a sprâncenelor sau de rezultatul unei construcţii aiuritoare de circumstanţe, nu-i părea rău niciodată de întâmplările astea şi nu le socotea pierdere de vreme. Dimpotrivă, considera că făcuse un act dezinteresat de igienă şi de emancipare socială. Pentru că, îi plăcea să creadă pesemne pe bună dreptate, nimeni nu ieşea nevătămat dintr-o conversaţie cu Domnia Sa.

Din perspectiva asta, dihania era foarte departe de imaginea mefistofelică pe care şi-o cultiva cu foarte mare grijă, mai în totul.

Dar ce să te faci cu un astfel de cretin cu care va trebui să împartă câteva luni bune in the middle of nowhere? Cu manierele lui mieroase şi cucuta vărsată pe cei nevolnici, Pantalone părea un caz irecuperabil.

Oftă sarcastic, constatând că avusese iarăşi dreptate. Norii se risipiseră brusc.

Ah, amurgul pe Mediterana are întotdeauna ceva aproape mistic. Mai ales în larg. Timpul exterior nu mai exista.

Mediterana e o fibrilaţie calmă, ce nu se poate însoţi decât cu sinestezii delicate.

Pledul de vicuña care îl însoţea absolut peste tot. Halatul grenat. Şi nişte vorbe ale altcuiva, într-o carte răscitită şi învăţată pe de rost:

"Souvent, pour s'amuser, les hommes d'équipage..."

Imperceptibil, Pantazi aţipise aproape fericit.

***

Cu totul alta era atmosfera la bordul lui Le Tasse. Îl recuperaseră pe Tralea din Laleli, fără să-l întrebe desigur cu ce se ocupase exact în timpul permisiei. Abd'allah nu voise să-şi spurce de tot restul de vineri cu detalii licenţioase, iar Zaza considera că lucrurile astea nu aveau nicio importanţă, atâta vreme cât altcineva spăla vasele.

Proviziile erau proaspete. Aspirine destule. Cina, delicioasă: saumon à l'unilatérale, cu un sos atât cât trebuie de acid şi de parfumat. Zaza rămăsese cu gura căscată. Până acuma, Tralea îi obişnuise cu magistrale, dar ortodoxe chestii rustice.

Care să fie explicaţia?

Sfârşiseră prin a afla, bineînţeles. Cine poate rezista unui pahar de Porto pe corvetă?

Frâmântându-şi poalele de la şorţ ca o fată mare, Tralea le spusese cu multe codeli că la bord se mai afla cineva.

Ce stai Traleo, ia să vedem despre ce e vorba, zise Zaza. Stupefiat, Abd'allah se abţinu de la orice comentariu.

Tropăind greu din saboţii de cameră de gardă pe scara dinspre bucătărie, Zenobia apăru pe punte zâmbind cu toată gura ei ştirbă.

Zenobia bucovineanca. Zaza se linişti pe loc. Capitolul haleală era definitiv închis. Putea să răsufle uşurată. Tralea avea să aibă o primă grasă de tot.

No questions asked.

Fiecare-şi găseşte fericirea cum poate. De ce nu şi la Laleli, dacă e la o adică?

Să nu uit să o trimit la un dentist cât se poate de repede, îşi zise Zaza.

***

Amiralul locuia pe Váci utca, într-unul din acele hôtels particuliers care îi dau locului acel fals aer parizian căutat de călători sensibili, de cineaşti cu buget mediu şi de fete de pension cu mari speranţe de viitor.

Oficial, Amiralul era fericitul proprietar al unei galerii de antichităţi care se găsea chiar la parterul imobilului. Cicciolina, de pildă, venise să-şi facă unele cumpărături mai speciale relativ recent. Pentru clienţii importanţi, Amiralul deschidea l'arrière-boutique cu sentimentul că le făcea o imensă favoare.

O singură regulă: niciodată nu le făcea credit.

În cazul bombei blonde, regretase destul de repede publicitatea pripită. La Staller venise însoţită de un boxer bătrân şi incontinent, ţinut zdravăn în lesă şi care se uşurase fix pe o statuetă cam neruşinată, tocmai pe când se chinuia s-o vândă stăpânei pe bani grei.

Cu oroare, Amiralul văzu cum se topeau pe apa sâmbetei formele de hetairă. Cum să-i mai explice fără să se bâlbâie cumplit că se înşelase, că ceea ce dăduse drept un Canova rarissim era de fapt un vulgar mulaj de ghips, cumpărat pe nimica toată de la talciocul din Pantelimon?

Ofensată, la Staller trântise uşa cu putere de halterofil.

De atunci vânzările scăzuseră drastic. Era timpul să plătească nişte poliţe. Începând cu nenorocitul de Pantalone.

Zeppelina de Stambul pleca în câteva ore. Inutil de făcut bagajele.

***

- Mă roade ceva, de la o vreme, îndrăzni Abd'allah.

- Pantoful?

- N-nu, să vezi, eu...

- Îndrăzneşte, fiule. Ştia că nu se omoară după calambururi din astea. Dar era mult prea bine dispusă de la treaba cu Zenobia: putea să-şi permită şi sarcasme, cât poftea.

- ...m-am gândit că înainte de Atena, aş vrea să merg la Patmos, măcar câteva ore.

- Ce dai la schimb?

- O zi jumătate în Corsica. Ţi-am spus că n-are rost să-ţi faci caznă cu mâna ta. Dar dacă trebuie, retrag.

- Nu trebuie. Dar o zi jumate e prea mult. Am nevoie de o jumătate de zi. La Patmos putem sta cât vrei, de-altfel.

- Preabine, doamnă.

- Doamnă? Eu?

- Se poate mulţumi şi aşa. Mă duc să citesc câte ceva la mine în cabină.

În realitate, Abd'allah jubila. Şi i se făcuse îngrozitor de somn. Dar imaginea de cărturar perseverent şi asiduu trebuia păstrată cu orice preţ.

Fie şi cel al unei minciuni pioase, prin omisiune.

***

Abd'allah adormise uşurat, cu o adiere de siflante în colţul stâng al buzei de jos. Vasele erau spălate.

Linişte şi insomnii.

Brusc, îşi aduse aminte de un poem al lui Elytis, uitat în grabă la Bucureşti:

"După amiază
Şi imperiala sa singurătate
Şi tandreţea alizeelor sale
Şi aura sa cutezătoare
Nimic să nu vină Nimic
Să nu plece

Toate frunţile libere

Iar ca sentiment un cristal"

Probabil că pe Zaza o strângea altceva decât pantoful.

De exemplu, lipsa unei versiuni originale satisfăcătoare, oricât căutase mai peste tot.

De-asta era bună halta la Atena.

Spoiler: De regulă, la Patmos se văd "lucruri grozave pe cer". În după-amiaza de joi despre care va fi vorba, cetele de heruvimi şi cei Patru Călăreţi au însă alte treburi. Abd'allah devine oarecum didactic.

Undeva în zare, se zăreşte trufaşă, impenetrabilă, aproape imposibilă, Malta.

O fantezie îngrijorătoare

Am să renunţ, bănuiesc, la tras câte un pui de somn subversiv după trezirea de sâmbătă. Nu de alta, dar iar am visat ceva atât de dubios, încât mă grăbesc să notez ca să nu uit o iotă.

Aştept psihanaliza. Sunt foarte nedumerită. Precizez pentru cine nu citeşte că s-a visat la greu, în culori delicate. Nu mai ştiu dacă e de bine sau de rău. Rămâne la aprecierea publicului.

Visul ar putea avea patru fire logice, care se desfac uşor să nu se rupă, cam aşa:

Prima iţă: gândul, în timp ce schimbam terminalul ieri la Frankfurt, că n-am apucat să-i spun lui Vio că trec prin dependinţele domniei sale şi că aş repeta cafeaua. Senzaţia uşor dubioasă de Gattaca, în timp ce târâiam valiza pe un covor rulant subt nişte neoane roz. Ştiu că cineva râde, pe undeva, chiar în secunda în care citeşte asta, dar jur că e adevărat. Neoane însoţite de chestia aia enervantă care se numeşte worldwide zgomote din natură. Vrăbiuţe, râul, ramul. Şi tot tacâmul.

Pe unii chestia asta îi adoarme. Pe Zaza o împinge la closet. Fără false pudori. Pesemne de la "râul" din propoziţie mi se trage.

Cireaşa de pe tort, o sinapsă rătăcită şi pe care am uitat să o notez ieri, în toată zăpăceala asta cam shambalică: oare aşa e şi când mori?

Eu sper să nu.

A doua iţă: stupoarea inedită a găsirii imperfecte a porţii de îmbarcare. Să ne înţelegem: detest să întreb pe oricine de drum. Iar aeroportul din Frankfurt are cotloane înşelătoare. Pe asta jur.

Iar orgoliul meu de călătoare de când mă ştiu m-a făcut să sufăr: zece minute bezmetice între coridoarele B 1-B29 şi B 30-B60 cred, între care era o diferenţă de un nivel şi o scară rulantă.

A treia iţă: ajunsă la Bucureşti, constat că nu mă aşteaptă nimeni, bani oha, casa de schimb închisă, telefonul descărcat. Mă cam scuip cu o curvă basarabeancă la bagaje, chestie inadmisibilă care se va povesti mai încolo, are savoarea ei. Mă descotorosesc cu greu de insistenţa cleioasă a taximetriştilor, ajung să ameninţ nu prea credibil, schimb bani la zboruri domestice, încerc automatul de cartele de lângă maşina de cafea: care nu merge. Dar apar şi cucoanele. Şi drumul spre casă se petrece într-un hohot de râs nesfârşit, pe la unu dimineaţa.

A patra iţă, secundară: isteria ilizibilă din oraş. Se-apropie referendumul. Nu ştiu de ce, apare şi chestia asta. De fapt, cu asta se şi deschide toată treaba.

***

Visul începe pe canapeaua Chesterfield din séjour, dar toată casa e altfel, cam ca pe vremea unchiului T., totuşi cu un iz de anii cincizeci şi culori absolut spălăcite. Anacronism: canapeaua Chesterfield e insistenţă zăzească tardivă, adică din era noastră. Madame Mère nu dorea "canapele ca la dentist". Accesoriu vorbind, mi-a dat dreptate.

Aceeaşi Madame Mère, cu una din pălăriile englezeşti de pai în cap - ceea ce n-ar face nici moartă în casă- îmi spune chicotind că a vorbit la primărie şi că o să facem secţie de votare în Bastiliei. Unde, doamne iartă-mă, insist. Vrei să-ţi facă praf toate astea? Madame Mère, imperturbabilă: nu dragă, nu aici, la tine. Doamna de la biroul electoral era foarte drăguţă, a zis că nu avem nevoie de mai mult de patruzeci de metri pătraţi.

Se aud miorlăieli dinspre culoarul de la bucătărie. Paşa Grigio Umberto e apatic, în schimb Zorro Vizir devenit peste noapte gigantic şi negru chinuie o pisică ginger pe care nu am identificat-o. Pisica zboară jalnic prin aer, iar după trei tsukahara aterizează în coşul de hârtii. O cred moartă, dar nu, fiara se trezeşte şi începe apatic să se cureţe. Serviabil, Paşa o spală pe cap.

Apare doamna A. de la parter, într-un soi de capot beigeasse inform, cam ca alea de spital. Aflăm că e pisica ei: în viaţa reală menajul A. nu a avut niciodată aşa ceva. Doctorul stomatolog A. are astm. Doamna A. o felicită pe Madame Mère pentru civism, ceea ce e de necrezut.

Aici, prima tramă narativă se rupe, pentru că avertizez în gura mare şi în batjocura oricărui savoir-vivre că "pe mine mă săriţi de la astea, eu visez"-!-.

Nu mai ştiu cum, mă trezesc iar la Frankfurt, în faţa panoului de plecări de la coridorul B1-B29. "Be treişunu, be treişunu, be treişunu, la dracu ghem" îmi tot spun şi cu mantra asta o iau pe o scară rulantă care nu se mai termină. Constat că am uitat jumătate din bagaje jos, dar nu mai pot să mă întorc să le iau.

Şi urcăm. Urcăm până ne vine cu acru. Urcăm în folie de metal, în clopot de sticlă şi pe urmă în aer liber.

Ajungem la terminus, care seamănă până la absurd cu cenotaful Bătăliei Naţiunilor de la Leipzig sau cu o staţie de teleferic retezată, c'est selon, că mi le spun pe amândouă. Un grilaj dă înspre o a doua linie de funicular, care ne duce înspre Terminalul 3 -care la Frankfurt nu se egzistă, din câte ştiu- şi de unde pleacă scârţâind din toate osiile un fel de tramvai fistic.

Înjur: încă patruzeci de minute până la decolare. Aş mai avea timp.

Unde naiba e scara aia de ajuns înapoi de unde am plecat.

Problema e că nu e. Dar împrejurimile sunt aiuritoare.

Un vardist cu chipiu negru şi cu vipuşcă rouge et or, pe bicicletă. Seamănă cu Errol Flynn şi l-aş lua acasă. Dar brusc nu mai ştiu nici măcar atâta germană şi oftez.

Străduţe delicioase, pe care n-am mai umblat în viaţa mea. Pe terasa unei Konditorei, domni în vârstă, cu favoriţi şi lanţ gros la buzunarul de la ceas beau sirop de zmeură îndoit cu Seltzwasser. Totul arată de operetă, ca un colţ de Grinzing sau de ville d'eaux 1900. Parc-aş fi în Văduva Veselă, la naiba!

Mai am timp?

De undeva din stânga însă, se aud nişte răgete în ţigănească amestecată cu bucureştenisme. Constat că tot decorul ăsta amabil se desfăşoară exclusiv în partea dreaptă a câmpului de viziune. În stânga, o pădurice pe jumătate arsă, cu copaci calcinaţi şi iarbă de stepă. Pe pragul uneia din casele mişto de lângă drum şăd doi puradei. Fata are în braţe un ied pe care-l cred leşinat. Şi nu e. Apare piranda, furibundă şi din răgetele ei înţeleg că iedul a fost căsăpit cu cloroform pe când erau singuri acasă.

Cum se poate căsăpi un ied cu cloroform şi de ce au ţiganii vilă de porţelan Altes Wien asta e altă poveste.

Mă aia pă iedu'vostru, nici de stufat nu mai e bun, zice piranda. Puradeii râd cu gura până la urechi: în zilele noastre nici staborul nu mai e ce-a fost, baremi matriarhatul.

Apar două creaturi bărboase. Pădurarii din poveste?

Nu. Noii mei prieteni.

Bre, cum ajung la aeroport. Povestesc sincopat tâmpenia, mi se dă o alta la schimb. Să luăm tramvaiul propune sacul de zdrenţe numărul doi căruia nici nu i se văd ochii cum trebuie. Păi nu, că trebuie să fie pe lângă staţia de funicular dinspre terminalul 3. Mai raţionali decât mine: care terminal 3? Care staţie de tramvai?

Of, păi e lângă casa voastră. Nu, cucoană, să mor io. Scuipatul verziu e pecete de stupefacţie reciprocă.

Celălalt, mai în putere -oare o fi tot vardistul de pe bicicletă de adineauri?- sfârşeşte plictisit prin a spune: trebuie să mă duc la Bertelsmann să mă uit pe un atlas. Da' tu o să pleci mâine dimineaţă: e fără zece. Cinci minute nu ajung.

Şi-mi îngheaţă dinţii. Nu creierii: dinţii, allez savoir pourquoi.

De ce ţiganul din boscheţii de Meissen vorbeşte ca Pantazi, asta e altceva despre care vom păstra silenzio stampa, în lipsa unei explicaţii coerente.

Pentru Bertelsmann, trebuie luat tramvaiul. Îmi fac rapid socoteala: cum să trafichez biletul de avion, cum să sun acasă, de ce e telefonul descărcat şi în general unde e paşaportul albastru. Nu ăla pentru tot poporul, ăla e acasă.

Nervii cedează imperceptibil. Coborâm din tramvai într-o parcare de ceva IKEA, unde o ţigancă îi spune unei franţuzoaice care îşi revine după tamponarea cu un camion ceva de genul "le Dalai Lama nous enseigne la patience". Franţuzoaica bea apă dintr-un pahar transparent cu mare recunoştinţă şi frăţie interetnică.

Sidenote: Dalai Lama trebuia să debarce la Westin după plecarea hoardei audiovizuale.

Ne întoarcem de unde am plecat, alergând pe sub arcade, pe sub pereţi pictaţi în nesfârşite variaţiuni pe toile de Jouy. Apare şi staţia de teleferic pe care o privesc cu recunoştinţă: păi ce v-am zis io bă?

Hélas! La intrare şade o irlandeză îmbrăcată în uniforma vânzătoarelor de la Mc Donald's. Plătesc, dar fac tâmpenia să scot un pumn inform de bani unde icusarii, francii elveţieni, pistolii de Flandra şi euroii sunt amestecaţi tare. Are chef de vorbă: "you don't have pounds, do you?"

Înţeleg că n-o să mă lase să trec până nu-i arăt lirele sterline. Pe care nu le am.

Mă transform în oală sub presiune. Şi rag triumfător în momentul în care, din fundul buzunarului scot două bancnote cam şifonate de maşina de spălat, de pe care îmi rânjeşte, ca pisica de Cheshire, Elisabeta a doua.

"I've got pounds! I've got pounds!" zbier. Şi Lufthansa are întârziere!

Şi mă trezesc, fericită de nu se mai poate, deşi numai pe jumătate e drept, acasă.

Mă duc la birt. Aşa nu se mai poate.

Being Henry James

Motto:
"Live the life you've imagined"

(Henry David Thoreau)

Pe noptieră săptămâna asta, după îndelungi amânări şi o deturnare mateină, cartea lui David Lodge despre Henry James: Author, Author. Un exerciţiu neaşteptat pentru englezul pe care îl halesc de vreo zece ani încoace cu mari delicii amuzate.

Îl ştiam capabil de sarcasme absolute atunci când e vorba de povestit tribulaţii căpiate între Rummidge şi Euphoria sau de refăcut în cheie acidă le chemin de Compostelle. Cu atât mai grea prin urmare, cazna despre Henry James, ins atât de complicat şi de împotmolit în nesfârşite hăţişuri de nuanţe contradictorii.

Cum să nu fii Kazuo Ishiguro, dar nici P.G. Wodehouse, dacă se poate.

Mare dilemă, mijloace restrânse! Dar Lodge se descurcă, întrucât se mişcă sensibil şi avizat între toate astea. Îl ştie bine pe Henry James, cu toate năravurile sale care ne dau perplexităţi până în ziua de astăzi. Mai mult decât atât: îi e şi drag de el, fără ca pietatea filială să fie sirop de epigon picat pe spate.

Dar o astfel de stofă narativă nu e uşor de tăiat sur mesure, şi aici Lodge e servit din plin de două calităţi fundamentale ale scriiturii: sinceritatea şi sarcasmul.

Sinceritatea dintâi, iară nu realismul, pentru că altfel l-ar fi chemat probabil Dickens. Chestie care îl împinge să nu treacă absolut nimic cu vederea. Nici laşităţile reprobabile ale personajului în special în ceea ce o priveşte pe amărâta de Fenimore Woolson, nici vanităţile de domnişor bătrân. Şi cu atât mai puţin ambivalenţa celui care vorbeşte uneori atât de desăvârşit despre preludiul psihologic al vâlvătaiei amoroase victoriene, fără ca aşa ceva să i se fi întâmplat vreodată.

Sarcasmul, deopotrivă, fiindcă toate cele de mai sus ar fi sunat sterp şi neavenit, fără distanţa subtilă şi amuzată pe care Lodge şi-o ia cu de la sine putere, atunci când