Căldură mare

Acum vreo două luni şi ceva, în paşalâc a apărut o firmă de design. Care nici una, nici două a puiat pe undeva prin teritoriile vizibil inamice ale Etajului Unu.

Bien mal leur a pris!

Numaidecât, s-a trecut la rezistenţă. Şi întrucât nu se poate aplica cu spor tactica veche de când lumea a fântânii otrăvite şi pământului pârjolit, după întocmirea catalogului mişcărilor zilnice ale veneticilor, s-au luat măsuri ferme.

Pisicile din curţile din spate au fost, prin urmare, sfătuite să nu cumva să răspundă la bună ziua. Să se uşureze întotdeauna fix pe preşul cu Welcome! dispărut cam suspect după numai două săptămâni de la inaugurare.

Tomberonul, becul de pe scară, măturoiul de nuiele şi restul de infrastructuri au fost restricţionate. Touche pas à mes dominions.

Ai dreacu' dă italieni.

Televizoarele, bezmetice, merg singure cu mare sârguinţă la maximum între nouă şi şase. Oare marţienii ştiu că Gaviota are probleme cu maică-sa vitregă?

Astăzi, comandoul rezistent a prins curaj şi a trecut la răzmeriţă pe faţă. Din ipacul fuchsia ne dăm seama că undeva, cineva a sfârşit prin a riposta cumva:

"Vă rog să permiteţi accesul pe scara din spate! Aceasta nu este groapa de gunoi a Dvs.!!!"

Non, mais!

Lesne se înţelege de ce la întoarcerea din flânerii am avut o criză de râs isteric în plină scară. Fireşte, din cauza nedumeririi fuchsia de pe uşă.

Cred că se vroia chestie de piraţi de Caraibe. Lipsa de talent a huidumei de la trei a transformat-o urgent într-un soi de semi-moşmon cu iz de drac siberian.

Din care cel mai tare ne plac - dar foarte tare!- dintzii. Şi sper să nu vă supăraţi că i-am scris aşa, numai şi numai de data asta.

PS: Răspuns pentru A. : Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord. Une merde dans un bas de soie.

Nu era nevoie de hint, btw. :)

Flânerie 89: Propunere de chiul patru

Dragă Hiacint,

În Bucureşti a venit vara. Probabil că partea cea mai fermecătoare a acestei propoziţii informativ-meteorologice ţine de epifania teraselor bine ascunse la ultimul etaj al unui bloc interbelic, undeva pe lângă Mântuleasa.

Este chiar casa londoneză atât de dragă inimii lui Abd'allah, de pe Calea Călăraşilor. Numită aşa pentru că ori de câte ori plouă, zidurile niţel poroase devin tare melancolice.

Ceea ce este, trebuie să o recunoaştem, foarte puţin levantin în purtări.

În scenariul ăsta de chiul, aş propune nişte şezlonguri, o tablà de caipirinha taman scoasă de la gheaţă şi hum, Astrud Gilberto în surdină.

Să ne fie de bine.

Flânerie 88: Versatilităţi ι

Hrubele de la Cluny?

Edificiul cu Mozaic de la Constanţa?

Moscheea din Damasc?

Aiurea, duşumeaua de la English.

PS: Hard to tell. Ar fi putut foarte bine să fie oricare din astea trei, dar nu e absolut deloc. De-altfel, mă tot întreb de la o vreme, domnule Pantazi, dacă nu cumva pasajul lui Cârciumărescu nu e şi el unul din locurile de trecere despre care vorbirăm cu atâta spor prin iarnă.

Cert este că aşa ceva nu se mai vede nici măcar la Véro-Dodat.

Iar restul e, fireşte şi cum altfel, scandal şi restlessness.

Ipac de întrecere 3 : The English Patient

Motto:

"Este fix nuanţa în care un xantofob începe să-şi revină, considerând o degradare de la galben la alb."
(Pantazi)

Aşa cum am promis mai deunăzi, ne-am trezit de dimineaţa de sâmbătă cu gând rău de dat samă despre dezlegarea de mistere urbane.

Şi tot căscând din rărunchi, dimpreună cu coana Zoe ne-am pomenit cât ai zice peşte la Palatul Telefoanelor.

Dont acte et preuve, pour faire et valoir ce que de droit.

Ne-am făcut lecţiile, prin urmare. Nu ştiu încă dacă întrecerea Seraiului are sorţi de izbândă. Dar e tare cald în Bucureşti zilele-astea, aşa că sunteţi dinainte iertat pentru hm, indolenţe bunule domn.

Întotdeauna indolenţa ni s-a părut perfect fermecătoare, deci amplu scuzabilă. Ceea ce recunosc, este absolut îngrozitor, ca orice capitulare de pe lumea asta. Fie şi numai pe jumătate.

Până una-alta, flâneria asta matinală ne mai aduce şi o serie scurtă de versatilităţi. Dimpreună cu o concluzie absolut implicită şi previzibilă.

PS: Am văzut bine, ăla e un afet de tun?

Reclamă neruşinată

Astăzi am fost literalmente târâtă la iarmarocul de vară de la Muzeul Satului şi pe cuvântul meu de onoare că nu mi-a părut rău, dar absolut deloc.

De obicei, ştiam că chestiile astea adună fluierarii, tăbăcarii, chirigiii de diverse şi olarii din Valahia şi de pe aiurea. Dar oricât de haioase ar fi mobilele pictate săseşti sau oalele de Corund sau turta dulce de Deliorman, ne cam învăţasem cu diverse previzibile.

Astăzi, pentru că între timp au apărut şi în Românica oamenii de la Slow Food, am avut bucurii de burdihan cât cuprinde.

Încerc să nu deviu lirică. E tare greu, pentru că puhoiul de bucate fantasmagorice ne-a dat nu numai sinapsele peste cap, dar şi portofelul.

Intervine, de-altfel şi mecanic, reflexul citadinului de a pune mâna pe telefon să-şi anunţe gurmanzii de serviciu că a găsit chestii rare şi bune rău.

Am făcut şi asta. Iar acuma, pun mâna pe blog să dau de ştire urbi et orbi de crăpelniţa de pe Kiseleff.

Trei tarabe şi nu mai mult. Ne-au fost de-ajuns să ne dea peste cap toate sofisticăriile.

La grande Histoire s'en fout certainement, dar cum să descriem mai rotund endorfina zglobie care intervine în secunda cumpărării a patru borcănele de dulceaţă săsească de Rucăr - nuci verzi, revent (!), fragi şi zmeură- fără de conservanţi, de zahăr de sfeclă şi în fond de prihane posibile?

Şi fericirea conspirativă cu un uşor iz obscen a caşului de capră şi a telemelii cu verzituri de Fundata?

Şi puhoiul de nostalgii pe care ţi-l dă tablaua cu vărzare armânească a muşatei de Constanţa?

Şi -sper să mă opresc- îndelunga discuţie cu măcelarii de pe lângă Câmpulung Moldovenesc, de la care ai luat tot felul de carmangerii vinovate, posibil hughenote în grijeală şi sistem?

O singură soluţie, domnilor şi doamnelor care sunteţi prin urbe: hopa în primul taxi şi liber la amintiri din copilărie sau la şoc de civilizaţii.

Şi iaca, recunosc: ăsta e un post pofticios şi casnic, deci reprobabil. Dar fără chestiile astea, carnea ar fi tare tristă în toate şi tot timpul. Timp e berechet: e deschis până duminecă. Deşi pentru delicatese presupun că mâine e deja târziu, vae!

Nu e tocmai politica Seraiului. Dar asta e, evident, altă poveste.

Meseria, brăţară de aur - 2

Astăzi, litera b:

Ce-mi place chestia asta, domnule, parcă e din Ilf şi Petrov!

PS: Ahile, nu sunt nesimţită, dar pur şi simplu chestia de la telefon s-a prelungit. Pe bune. Dacă mă înjuri, o merit.

PS2: Urmează chestii din trafic, scrisoarea din Ulan Bator şi mai vedem noi ce.

Dilemele lui Hiacint 2: Heraldici personale

Motto:

"Ne-ar trebui un expert în heraldică, precum Mateiu."
(Pantazi)

Că o după-amiază estivală poate aduce diverse complicaţii, asta e deja lipsit de senzaţional: o ştim deopotrivă de la Fărâmă şi de la Gavrilescu. Dar că o după-amiază estivală poate să închege într-un peisagiu urban cele două catapetesme ale Seraiului, în Moldova unde mai pui, asta e ceva la care trebuie neapărat a se răspunde.

E lucru ştiut: de prea multe ori grozăviile se arată anume ascunse sub nişte ponoseli. La urma urmelor de ce nu şi pe un permis de construire, stimabilă corespondentă?

Dacă Seraiul ar avea nu numai carpetă ci şi blazon, cam ăştia ar fi corifeii.

În lat, domnia sa Naso, care ne dă brânci lacom spre toate catargele posibile şi ne obligă să ne reinventăm, dacă nu în fiecare zi, măcar de fiecare dată, ceea ce nu e tocmai acelaşi lucru.

În lung vectorial, conul Pantazi care nu se mulţumeşte cu piruete scolastice, cu giumbuşlucuri sintactice şi cu superficialităţi de cafea, cerându-ne întotdeauna mai mult, mai proaspăt, mai altfel.

Per aspera ad astra. Parcă.

Cotul pontic al complicelui de lângă salepuri şi exigenţele bărbiei drepte ce ne vin ubicuu şi cu mare regularitate sunt întrucâtva echivalente cu fâşiile argăsite ale reginei Didona. Din ele şi cu ele întindem cu mare veselie graniţele Cartaginei astea cam smintite.

Pe alocuri.

Dar vânzare de suc ieftin, je vous en prie, aicea protestez vehement!

Hidromel, substantifique moëlle, pocale pline de căpieri şi de perplexităţi diverse şi felurit conotabile, aşa da!

Şi trafic internaţional de vată de zahăr, cum am mai zis.

În orice caz, să nu se neliniştească prea tare Bahluiul: circumstanţa asta care nu e pe de-a-ntregul a sa are, totuşi, farmecul şi poate şi rostul ei.

Am zis bine?

Nu ştiu dacă asta e important: am zis sincer şi asta face toţi banii.

Dilemele lui Hiacint 1: datele problemei

Duduca Hiacint de pe Bahlui simte enorm şi vede monstruos. Cu îndoiala de rigoare datorată temperaturilor incandescente din Principatele Unite -singurele acceptabile pe de-a-ntregul pentru şovinismul Seraiului-, putem totuşi considera semihalucinaţia de mai jos ca pe un început fermecător de sincronicitate.

Dintâi, cu bunăvoinţa implicită a Mesei Pustii şi a prietenului Richard - Strauss? Wagner? Inimă-de-Leu? asta proprietara nu ne mai spune - avem de gând să batem toba fix aici despre nedumeririle lui Hiacint, fără de care bieţii noştri cetitori ne-ar crede duşi cu pluta, biscuiţii şi ce s-o mai găsi.

Şi deşi pe Le Tasse sunt în general şi pesmeţi -altfel nu se poate- asta e altă păreche de mănuşi.

Iată, prin urmare dilema de pe Bahlui, la care se va răspunde cu penseta.

Ne-a stârnit, ce vreţi:

" Rău fac că nu ies mai des din casă. Azi, în circumstanţe suspecte a ploaie (da' de unde, o fierbinţeală hellish), ce-mi fu dat să văd, să mă oprească în mijlocul trecătorilor iritaţi?!

Asta: Obiectiv: Centru comercial Beneficiar: Pantazi Ovidiu Data începerii: 20-06-2007

Şi de la mine:

Situare exactă: peste stradă de un presupus hotel în construcţie şi de o frumuseţe îngălbenită, unde îşi are sediul PRM, cu neruşinare. Lîngă un monstru de sticlă şi o terasă încinsă.

Activitate curentă: vindem îngheţată şi suc la pahar (ieftin) Se cere, cu îngrijorare, părerea Seraiului despre această potrivire. Poza doveditoare vine curînd."

Aşa cum se poate constata, se cere, ca la mate-fizică şi unde mai pui "cu îngrijorare, părerea Seraiului".

Pentru chestia asta şi în lipsă de combinezon de Wonderwoman - e cald de mori- Seraiul şi-a făcut un putinei de cafea.

Sperând, dacă nu să lămurească, măcar să priceapă de unul singur câte ceva.

Meseria, brăţară de aur - 1

În zile din astea în care nu se ştie exact dacă plouă înspumat sau ne facem ochiuri româneşti pe capota coanei Zoe, Seraiul Muncitoresc onorează o frumoasă tradiţie a tăietului de frunză la câini.

Anume lectura aproape palindromică a Clasificării Ocupaţiilor din România, chestie imbatabilă şi savuroasă en diable, mai ales dacă te uiţi la alăturări din alea involuntare.

Astăzi, aşteptând povestea de seară despre un anume vel vornic, începem cu litera a. Mai soft, aşa:

Neuronul Vesel SCP

Chestia asta a avut curajul să apară pe un site total inocent de recrutări, habar nu am care, că e venită cu poşta.

Anume azi pare să fie ziua cu no comment, zău.

Ca să ştim de o treabă...

Des nouvelles du Petit Nicolas.

Ieri Johnny H., azi Barbra S.

Comunicatul de presă zice-aşa:

"Il témoignera de l'attachement des Français à cette femme d'exception, amoureuse de la France, qui, après 47 ans de carrière, a donné, pour la première fois à Paris, un inoubliable concert."

Cum să vă zic...

Flânerie 88: Anonime Veneţiene

Târguiam nişte mărunţişuri pentru un ceai de cucoane fix ieri după-amiază şi am dat într-o cofetărie echivocă din Beller peste astea din stânga.

Lichior de whatever, coajă de portocală şi ceva ganache, dacă nu mă înşeală memoria.

N-aş şti să spun de ce le cheamă aşa şi nu le-am deranjat din vitrină, pentru că am aflat pe drum că se egzista şi parfait din ăla vintage în hârtie artizanală de staniol. Pe care am tăbărât, recunosc!

Habar nu aveam că există. Dar într-un fel sunt şi ele, iacă, sur mesure.

For the sweet tooth of the Esquire.

PS: Nici nu vă gândiţi să faceţi scandal. I was not photographing -vile- food.

I was photographing ehrm, some circumstances.

PS 2: Ciudată treabă cum sentimentul Veneţiei face şi scriitura de patiser aproape duioasă, cu aplicaţie. Răsucelele, de exemplu, n-au avut aşa soartă caligrafică. Un creion chimic acolo, nişte glife cazone şi transparente, ura şi la gară.

Altă leapşă livrescă

De la Coana Vio, deci imposibil de refuzat.

Sună cam aşa:

"Luaţi cea mai apropiată carte. Deschideţi-o la pagina 111. Şi citiţi primul paragraf nou din pagină. Să vedem ce iese!"

Heh. Ce putea să iasă decât asta, obraznic de pertinentă:

"At some point it began imperceptibly to change. The wind became light. I don't think there was any visual awareness of this, it was simply that I knew the wind had become light (perhaps Conchis had told me the wind was light) and this light was intensely pleasing, a kind of mental sunbathing after a long dark winter, an exquisitely agreeable sensation both of being aware of light and attracting it. Of having power to attract and power to receive this light." John Fowles - The Magus

Leapşa mai departe la Curtea de Cheshire care încă e datoare, la Stăpâna Contrariilor de la care aşteptăm semn de viaţă, la Abd'allah să mă-njure când s-o-ntoarce şi la Oedip, uite-aşa.

PS: Pentru că lumea s-a plâns că le urlă Engelbert Humperdinck în secunda în care bat nevinovat la uşa noastră, iaca am scos butonul ăla rău cu lancement automatique.

Fado taică, la tot cartierul, săptămâna asta.

Misiune comandată: Poveste despre broasca care scuipă bani (sic!)

După cum l-am invitat zilele trecute şi pentru că nici măcar Dumnezeul ales al Nepalului nu poate rezista la "an offer he can't refuse" venită de la Serai, Gavagai ne-a scris cu foarte multă expresivitate estivală povestea despre broasca care scuipă bani.

Deşi auctorele are îndoielile sale demiurgice asupra rezultatului -evident, considerăm numaidecât asta drept fandoseală de pension, dar bref- nouă ne-a plăcut de nu se mai poate, în special pentru că face parte din Aventurile broscuţei cu ochii bulbucaţi. Care habar nu avem de ce, ne sună foarte entertaining.

A fost a doua oară ca niciodată broscuţa cu ochii bulbucaţi. Am pus link, aşa că nu vă mai povestesc cum era, că vreau să trec mai repede la a doua ei călătorie spirituală, atunci când s-a întâlnit cu broasca care scuipă bani.

Într-o zi, pe când broscuţa cu ochii bulbucaţi se uita la televizor la emisiunea lu Teo, a văzut că la emisiune era invitată Broasca care scuipă bani. Teo mai că nu râdea în hohote luând interviu, da broscuţa cu ochii bulbucaţi, mai naivă fiind, a crezut tot ce spunea broasca. Şi crezând, s-a gândit să se ducă s-o caute, că vroia şi ea nişte bani ca să-şi cumpere ce-şi cumpără broscuţele. Gândit şi făcut, mai ales că broasca care scuipă bani era şi vecină cu broscuţa cu ochii bulbucaţi.

- Tanti Margaretaaaa!!! strigă broscuţa cu ochii bulbucaţi.

- Da, dragă, intră. E deschis.

Şi broscuţa cu ochii bulbucaţi sări în apă şi intră în casa broaştei care scuipă bani. În casă era plin de bancnote ude şi o dezordine pe care nu pot să v-o descriu, fiind indescriptibilă.

- Tu eşti cu-adevărat broasca care scuipă bani? întrebă broscuţa cu ochii bulbucaţi.

- Da.

- Şi cum faci.

- Păi mănânc stuf, nu pot să-l diger şi cand scuip iese bani.

- Şi poţi să-ţi cumperi ce-şi cumpără broscuţele cu banii ăştia?

- Păi da, că uite, broscoiu-ăla de colo lucrează la banca naţională şi pune serie şi ştampilă la bancnote.

- Hmm, zise broscuţa cu ochii bulbucaţi. Mulţumesc mult.

Aceasta a fost, dragele şi dragii mei, a doua călătorie spirituală a broscuţei cu ochii bulbucaţi. În urma ei s-a ales c-o groază de bani, cu care să-şi pregătească următoarele călătorii spirituale.

După cum sigur ştiţi, povestea e însoţită de un link către Zaza.

În afară de asta, chiulit birou, pană de net şi cetit din Fowles. Cu marea fericire a constatării că pentru privilegiile pantazeşti nici patternul ăla din The Magus nu pare să funcţioneze de tot.

Ca să spălăm ruşinea, mai scriem ceva de prostii de noapte, asta e clar.

Tribulaţia de sâmbătă douăzecişiopt: Cărările inundate ale mănăstirii ( III)

Abd'allah ne face marea surpriză să ne dea Tribulaţie tocmai când ne aşteptam mai puţin, crezându-l noi la Trei Papuci. Şi deşi încă e la Neamţ, Scolasticul ne promite juruit că nu mai face şi că în fine la proxima ajungem şi noi la Constanţa.

În sfârşit!

Ia să vedem, cu amendamentul că nu ne-am mai jucat prea tare cu alfavita de data asta: se ştie doar că Scolasticul scrie suficient de hm, ţepos.

Primul argument n-are a face cu teologia, ci cu filosofia politică. Asta dacă ne încăpăţânăm să credem că fundamentul discursului politic nu e unul de tip teologic. Aşa că să mă ierte Voltaire şi Rousseau, dar în felul său, iluminismul este cel mai mare banc.

Potrivit acestui argument, chestiunile care apar în spaţiul public sunt reglate de comunitate sau prin acordul comunităţii. Statul nu are de ce să intervină iar reglementările sale, în privinţa acestui acord, sunt ininteligibile.

Al doilea argument este ceva mai aproape de miezul chestiunii. Potrivit acestuia, icoana are, printre altele, o funcţie anamnetică. Mai de grabă o alegorie, decât un simbol, căci ea vorbeşte păstrând tăcerea despre ceva care nu poate fi epuizat de discurs.

Bref, că tot îţi place ţie vorba asta crăiască, într-o societate atât de astenică şi de orbită de pudoarea corectitudinii politice, numai de lipsa semnului nu ducem lipsă. Apoi, chestiune ceva mai subţire, genul ăsta de corectitudine politică suferă incurabil de ceea ce orice urmaş al filosofului cu nume de mizilic numeşte self defeating argument. Căci, mă întreb dacă pentru ateu sau pentru ζώον ὀρθον πολιτικόν peretele alb nu devine, prin chiar gestul arborării sale, o altă alegorie, chiar dacă sinistră în corectitudinea ei. Iar această observaţie îmi provoacă un hohot plin de viaţa pe care toţi cei loviţi de pudoare semantică o trăiesc, dar nu o ştiu.

Desigur, îmi vei putea spune că imaginaţia va avea de suferit datorită respiroului univoc la care suntem supuşi. La asta ţi-aş replica aşa: n-are-a face!

Grecul deosebise deja între două tipuri de imaginaţie. Una vulgară şi la îndemâna oricui, însă cu grade diferite de profunzime. Alta, mult mai subtilă şi, pe deasupra, creatoare. Dacă pe prima nu o putem pierde, decât prin severe accidente craniene, fiind facultatea care mediază între intelect şi sensibilitate, pe a doua o putem anchiloza, dar nu prin unidirecţionarea privirii – să nu uităm că minimalismul zen este una dintre matricele generative ale imaginiii divine –, ci prin lepădarea acesteia în uitare.

Ca atare, şi din acest motiv nu am pudori semantice, ci dimpotrivă, le recomand. Nu am nimic, păstrând logica acestui argument, să punem pe pereţi şi crucea şi semiluna şi ochiul lui Buddha şi steaua lui David şi compasul masonic. Oricum, labirintul semantic în care suntem aruncaţi este evident. Şi dacă abundenţa semnelor este înlocuită, ca în povestea lui Borges despre cele două labirinturi, cu absenţa totală a acestora, tot labirint şi semn este şi acesta din urmă, deşi mult mai ermetic prin chiar golul deschis, căci, atât timp cât suntem în el, căutăm, încă, un sens.

De aceea, până la a pune problema unei ierarhizări a profunzimii cuvântului care nu încetează a fi mereu rugăciune, eu cred că textura avraamică pe care credinciosul se aşează, spunându-i fie niyyah, fie kavanah, fie nepsis, este mereu aproape aceeaşi.

Iar asta mă bucură, căci, dacă e să dăm crezare unei cronici despre înfruntările dintre templieri şi muslmani, „războiul dintre aceştia seamănă, atât de ciudat, cu iubirea”. Părintele S. remarca, într-un vitraliu al catedralei de la Chartres, un cuplu de cavaleri – un arab şi un templier – care se înfruntă cu lănci ce se frâng şi care formează un triunghi. Ce poate fi mai minunat? Ştiu doar că ce este mai rău şi mai rău este un peretele alb care nu aparţine unui dojo zen şi în care, deci, nu este nimic de citit, pentru că nu este nimic de citit. Vorba cuiva: au fost admise căsătoriile interconfesionale, dar nu a fost îngăduită rugăciunea interconfesională. Iar asta tot datorită analfabetismului simbolic cu are avem de-a face.

În finalul acestui argument, propun o analogie: în condiţiile în care 90% din locuitorii unei ţări nu ştiu să citească un obiect-subiect de artă, cel mai sinucigaş gest cu putinţă este cel de a închide muzeele, de a elimina statuile publice, de a distruge orice reper arhitectonic.

Al treilea argument ne trimite către nucleul poveştii: dat fiind faptul că actul infinit şi fluctuant al credinţei are o morfologie şi o anatomie atât de profundă şi de volatilă, de ce să îl vulgarizăm prin prezentificarea sa obscenă, transformându-l în banal şi afectându-l cu priviri imunde? În primul rând, pentru că actul credinţei are o patologie extatică, provocând, în ambele sensuri ale cuvântului, eklesia. Apoi, pentru că, în cheie koan-cosmotheandrică, „zei sunt şi în bucătărie”.

Zaza ar fi vrut să răspundă, dar fără să înţeleagă de ce şi cum, de pe la jumătatea peroraţiei lui Abd' allah, începuse să recite crezul niceeo-constantinopolitan. Şi pentru că nici măcar imaginea stării de natură nu putea să curme înşiruirea epiglosică şi aproape sacadată a lui „născut şi nu făcut”, îşi promise că se va îngriji altă dată de replica cuvenită Scolasticului.

***

Tot la replică se gândea, în acelaşi timp, şi Pantazi. Mai bine zis, la replicile sale, înşirate de vârful bastonului ce împungea la pas trotuarul.

Către ce trimite chipul pe care îl tot purta de atâta vreme? Căci, dacă în indefinitul început magia emanată acoperea sentimentul glisării, destul de devreme şi-a dat seama că acesta din urmă era esenţial. Că, în absenţa acestei prezenţe fugitive, perpetuu glisante şi veşnic vii, efigia e golită de sens. Şi, deşi înţelegea faptul că aventura nocturnă şi scrima ironiilor subţiri nu făceau decât să îi alimenteze respectiva senzaţie, pentru o perioadă s-a complăcut în a crede că despre asta era, în definitiv, vorba.

Nec plus ultra.

Abia mai târziu, intuiţia faptului că pasul nocturn, parfumul fremătător şi sarcasmul infinitezimal măsurat trebuie să ducă altundeva a prins contur precum aluzia unui nimbus. Unde anume trebuia să ajungă, nu ştia, motiv pentru care rămânea cu rătăcirea şi cu melancolia unui anacronism înnăscut, dar bine camuflat de excelenta deprindere a uzanţelor acestei lumi.

Sau poate că şi asta era doar o mască?

Una profundă şi greu de înlăturat, pe care o primise de când învăţase să scrie, să converseze, să citească.

Adesea, simţea imboldul devastator de a prinde, a apuca, de a smulge, de a se bucura de purul act al atingerii sau al privirii, dar preţ de o clipă lipsită de paradigmele şi lentilele prin care învăţase să scrie, să converseze şi să citească. Moment al apariţiei, asta dacă nu cumva şi aceasta este una dintre cele mai subtile măşti prin care privim şi înţelegem.

Şi pentru că nu avea prea des parte de această suspendare privilegiată, se lăsase sedus, în mod propedeutic, de catatonica senzualitate a koan-ului, de labirintul luminos al aporiilor, de estetica schematică în indeterminarea pe care o propune a Indochinei, de savoarea desluşirii tâlcului şi emoţiei a tot ce era patronat de muze, de arborescentele sisteme şi miresme lingvistice ce mărturiseau amalgamarea babelică.

Dar toate acestea, până în apexul urcuşului, atunci când nu va mai avea nevoie de scară.

Desigur, nu întotdeauna îşi dorea aşa ceva. Erau momente în care naviga prin lume în căutarea unui Teatru Magic, Doar Pentru Nebuni, luându-şi numele diavolilor maltezi sau walpurgici, îmbrăcând gesturile lui Woland, respirând nostalgia şi mirarea lupului de stepă. Iar acum, când găsise ceea ce dorea, se temea că va avea de pierdut, fie prin frustă dezamăgire, fie prin neatenţie şi orgoliu. Desigur, echilibristica practicată cu ajutorul unui fertil tutoriat cu tente regizorale îl mai putea ţine pe drum, dar nu pentru prea mult timp. Şi, deşi nu era sigur că avea nevoie de un final, că trebuia să ofere, în definitiv, ceva anume, intuia o alternativă. Una de care se temea şi pe care o spera.

***

„Sper să ne mai întâlnim”, spuse Abd’allah. „Nu că nu aş fi recunoscător pentru ceea ce am primit până acum, dar dacă se poate şi mai mult, de ce să nu o facem?”

„Întotdeauna se poate mai mult, aşa că îngerii Domnului să vă sufle în pânze”, spuse părintele într-o cheie augustiniană remarcată de urechea catolică a Zazei care ar fi vrut să se despartă în cheie proustiană.

Astfel, caravelul, încărcat de sfinte daruri pecetluite de binecuvântări, porni, pe deasupra trandafirilor mănăstirii, spre Constanţa.

Tribulaţia de sâmbătă, douăzecişişapte: Un târg bizanţ

So very late, dar negreşit, ca în fiecare săptămână. Altfel, nu se poate defel.

Motto:

"Că sufletul nu e fântână,
Decât la om, fiară bătrână"
(Ion Barbu - Riga Crypto şi lapona Enigel)

Dimineaţa următoare aduse caravelului căldură lipicioasă şi guri uscate de cucuta îndoielilor hors-sujet.

Primul se trezeşte Abd'allah, parcă mai liniştit. În aparenţă numai, se vede treaba. De-altfel, ştie cu precizie că mintea limpede de faţă e numai iluzie, ce nu are nimic de-a face cu apneea dinaintea unui examen de hermeneutică.

De exemplu.

Să nu se înşele cetitorul: Scolasticul e la fel de confuz şi de neputincios ca ultima dată când ne-am despărţit de el, lăsându-l să adoarmă în oftaturi şi sughiţuri ce nu ştiu încă să renunţe la certitudinile fragile ale copilăriilor.

Poate din cauza asta nu se mai grăbeşte absolut nicăieri. Se grijeşte îndelung în baia impersonală. Se piaptănă auster, aproape cazon. Şi se rade aproape cu ură şi cu silă. Pentru că e prima dată de la epifanii încoace, când Abd'allah se simte cu desăvârşire părăsit.

Serafimul cât un degetar, ce i se aşezase pe umărul stâng într-o noapte de Înviere în care uitase să se mai îndoiască, a luat-o la sănătoasa.

Ei bine da, în dimineaţa asta Scolasticul şovăie şi mâna tremură tare pe briciul pietrarului din Umbria, păstrat cu sfinţenie din tată-n fiu. Şi pe negândite, fără să ceară voie, o muşcată stacojie îi înfloreşte obraznic în colţul buzei de jos.

Oftează: ar trebui, totuşi, nişte hipermanganat de potasiu.

Şi uite că nici Woland nu se grăbeşte, deloc.

În schimb, de la antipozi, sparge liniştea răgetul Zazei:

- Bre, avem un răvaş de la Pantazi!

***

Ţinusem eu bine minte: bastonul de jasp era la Valletta, bine păstrat de doică în sipetul mamei din firida camerei albastre.

Se mai găseau ca din întâmplare în cufărul de piele cu monograme complicate, cascheta conquistadorului de la care pornise o bună parte din risipeala neamului pantazesc, nişte portulane făcute sul de care uitase cu desăvârşire şi pe care le privea cu încântare, un teanc zdravăn de obligaţiuni de la L'Emprunt Russe pentru construirea căii ferate transsiberiene, de la Ufa la Zlataust mai precis şi programul sezonului 1907 de la Scala din Milano.

Măcar de-aş putea să o fac pe Euricleia să mai îmi spună câte ceva despre toate lucrurile astea despre care nu se vorbea aproape niciodată.

Nimic mai adevărat: în Malta se întâmplă tot felul de ciudăţenii. Dacă cineva ar fi atât de neobrăzat încât să se uite pe gaura cheii camerei albastre de vizavi de cabinetul de lucru al dihaniei, l-ar putea vedea pe Pantazi cum oftează şi-şi şterge pe furiş o lacrimă. Ceea ce e absolut anapoda.

Să nu cumva să-l ştie careva.

Însă Pantazi nu mai are vreme de melancolii. De undeva de la parter, aude văicărelile lui Pantalone şi pufneşte fără să vrea în râs. Idiotul ăsta iar şi-a jucat pantofii de lac la Vittoriosa!

***

- Sator Arepo Tenet Opera Rotas, citeşte pe nerăsuflate Abd'allah.

- Merge şi invers, eh? Ţi-am mai spus eu: Pantazi e dat dracului, ce să mai... Mă aşteptam la orice, dar la un palindrom nu, pe cuvântul meu de pionier!

Nici urmă de persiflare: găselniţa Tartorului a dat-o pur şi simplu pe spate pe Zaza, care se pomeneşte că face ce fac toţi juriştii de pe lumea asta. Şi anume se tot întreabă cam aşa: şi ce-o vrea dihania să ne spună cu chestia asta?

- Un palindrom. Păi e simplu, nu?

- Crezi? Serios acuma, noi înnebunim şi Tartorului îi arde de calambururi. Culmea, dom'ne, e culmea!

Abd'allah se gândeşte ce se cuvine să răspundă la aşa ceva. Dar cum spuneam, e simplu:

- Zău e simplu, Zaza. E chiar logic, dacă stăm bine să ne gândim.

- Ei!

- Dacă-ţi spun... Eu zic că Pantazi a vrut să ne liniştească, nu ştiu cum.

- Mersi, asta ştiam. De fapt asta e esenţialul.

- Deloc. Nu e numai asta: palindromul e o chestie ca şarpele cu pene. N-are început, n-are sfârşit şi pe deasupra mai e şi sieşi suficientă. Puţin îi pasă lui Pantazi dacă a dispărut Spania, sau de cum va fi timpul probabil poimâine...

- Normal. Asta cu timpul probabil e chiar cheap, de acord. Dar evident, mai e ceva.

- Da. "Cei din urmă vor fi cei dintâi."

- Oh, lasă-mă cu ceasloavele tale!

- Pariu că habar n-ai de unde e chestia asta?

- Marcu?

- Matei.

- Mi se pare normal.

***

Stăpâna Contrariilor e tare veselă: a petrecut de minune toată noaptea pe undeva pe la San Gorg. Iar Pantalone arată jalnic, de parcă l-ar fi fugărit prin toată Valletta o haită improbabilă de Felis Sylvestris Lybica. Pare evident că a băut prea mult Bajtra, amestecat cu vin de Cassar şi cu bere Hopleaf.

Pantazi nici nu vrea să se gândească la ce mahmureală groaznică îl aşteaptă pe Pantalone din cauza asta. Oricum, n-au cum să plece de la Valletta înainte de a doua zi în zori.

Nu e rău: ne putem, cel puţin, odihni fără emoţii. Iar pe seară, când se mai moaie arşiţa asta, zău aş ieşi la o plimbare prin Buskett Gardens, până hăt înspre Verdala.

Chiparoşi, eucalipţi, linişte şi nişte mistere.

Tout ce que j'aime.

***

- Mister rezolvat. E tare Pantazi, domnule!

Scolasticul fluieră cu niţică invidie admirativă. Nu multă, atâta cât se cuvine.

- Aiurea, Abd'allah! Problema rămâne în picioare. Nu s-a schimbat absolut nimic în firea lucrurilor.

- Ba da. Pantazi e bine mersi. Nu din cauza asta ţi-ai băut minţile?

- Lasă asta. Tu vorbeşti, care ai leşinat ieri din cauza lui Sanlucar?

Şi Abd'allah tace chitic. A naibii Zaza asta, uite-aşa îmi închide mie gura de fiecare dată. În plus, are dreptate. Das Ding für mich e teafăr şi asta e grozav, că nu ştiu cum m-aş fi descurcat dacă era pe dos. Cu das Ding an sich e problema, hm.

- Haidi, dragă, nu mai ofta. Ajungem la Atena în două ceasuri şi ne lămurim. Ia stai niţel: şi dacă Pantazi ne-a dat soluţia de ieşire din porcăria asta?

- Pardon?

- Fix aşa. Dacă palindromul Tartorului ne rezolvă problema?

Dumnezeule. A luat-o razna şi asta. Of, la naiba, la o adică de ce nu?

Scolasticul a obosit şi aproape că ar vrea acasă. Flutură istovit din mână:

- Pe bune, Zaza, fă ce vrei.

N-a aşteptat invitaţie specială. Zaza citeşte încă o dată biletul cu voce tare şi grijă maximă.

Nimic.

Deocamdată.

Pentru că în străfundurile caravelului chestia asta l-a trezit brusc pe Ahile. Care plescăie a sete cumplită.

Ia uite frate, o bubă. Cu ce ocazie pe la noi?

***

- Ia zi, Traleo, mai avem?

- Nu, coniţă. Dar e ceva ciudat, priviţi.

Tralea îndreaptă luneta anume ca să vadă şi Zaza grozăvia.

Rada din Pireu e tot aia din cărţile poştale obişnuite. Dar flamura care se zbate alene în briza după-amiezii nu e albastru vărgat cu alb.

Prin lunetă se desluşeşte arogant valtrapul roşu şi aur al Paleologilor.

- Abd'allah, repede, vino-ncoace! Asta e chiar culmea!

- Ce e dragă?

- Abd'allah, a înviat Bizanţul!

Şi Abd'allah vine. Se uită îndelung, incredul, frecându-se la ochi, ceea ce nu se face.

- Aiurea. O fi vreun congres, ceva.

- În port?

- Sunt două rânduri de steaguri, dragă. Ăla bizantin şi ăla normal.

- Abd'allah, eu cred că te-ai prostit. Păi albastrul nu e culoarea de Σεβαστοκράτωρ?

Lui Abd'allah chestia asta începe brusc să-i placă foarte, foarte tare.

***

Deşi e o după-amiază de început de septembrie, pe cheiurile din Pireu e mare zarvă. Lume amestecată, tuciurie şi expansivă, puzderie de saci şi baloţi cu de toate ale pământului, descărcaţi în fluierături volubile, frânturi de vorbe în cel puţin jumătate din limbile posibile.

E aşa o bogăţie de bazar în toate chestiile astea, că zăpăcita mai că ameţeşte de tot.

Se dovedeşte că Zaza a avut dreptate: pe paşapoartele stacojii scrie Βασιλεία Ῥωμαίων, iară nu Ελληνική Δημοκρατία, ceea ce e absolut căpietor pentru Scolastic, care zâmbeşte cu gura până la urechi.

Mai are un pic şi are să sară într-un picior, să vezi.

Dacă ar fi avut curiozitatea să se uite prin Britannica, ar fi priceput cum e cu putinţă aşa ceva. Ar fi aflat de pildă că odată cu moartea lui Constantin, Demetrios Paleologul pune la cale din hrubele cetăţii Mistra rezistenţa, până la ultimul om dacă e nevoie. Că mânuind abil tărăşenia junelui Jacopo, reuşeşte să-l înlăture pe dogele Foscari de la cârma venetă şi să-l înlocuiască cu Pasquale Malipiero, o secătură binevoitoare căruia βασίλισσα îi trimesese dinainte, să ştim de o treabă, douăzecişişapte de sipete de mărgăritare şi vreo patru căruţe cu baloţi de purpură.

Cu titlu de avans.

Astfel mituită, Veneţia renunţă să mai fie pofticioasă şi rupe tratatul cu Mahomed al doilea, cu sentimentul că a scăpat de un furt din coşniţă pe faţă.

Prin urmare, în Britannica de pe Le Tasse, Mohamed nu e pomenit nicunde drept فَاتِح , fireşte.

Tant pis pour lui.

Ceea ce istoria nu ne mai spune însă, este că βασίλισσα Paleologului s-a trimes şi pe sine pentru ca vulturul bicefal să nu moară în veci.

Şi al naibii să fie, toată povestea asta pare să aibă cumva legătură cu Pantazi.

***

Al cărui baston de jasp mătură maiestuos cărările de ţărână roşietică de la Wied il-Luq.

În bastonul de jasp zace o lamă albastră de Toledo. A spintecat la vremea ei multe degete de osmanlâi.

Fix la Lepanto, zice letopiseţul pantazesc şi istoria nesmintită.

Hotărât lucru, cu dihania nu e bine să te pui. Nu se ştie niciodată.

Spoiler: Plimbarea prin Plaka pe care tot o amânăm are, bineînţeles, noima ei. Mai întremat, Ahile e primul mirat de agitaţia pe care a stârnit-o. Evident, n-am băga mâna în foc că e şi sincer, zău aşa.

În fond, nu prea ştim cum e mai bine: să lăsăm lucrurile aşa cum sunt sau să răsturnăm iarăşi tablaua de go?

Indiferent la toate astea, Il Gallo Nero ia calea Compostelei. Timpul, vârstele şi restul nu mai au absolut nicio importanţă.

Şi totuşi. Pe unde naiba umblă Amiralul?

PS: Poza, baronul Louis Gros, Acropole - Propileele, dagherotip, cca. 1850.

Ipac de întrecere 2: And the Winner Is...

Habar nu avem dacă vă mai aduceţi aminte de întrecerea legată de detaliul bucureştenesc din stânga, dată cu graţie de Tartor.

La chestia asta, Gramo a dat pas, dacă îmi aduc bine aminte, iar Sfântul Haralambie avea clar o pistă preţioasă, dar insuficientă.

Ca să nu mai fim vituperaţi pe la janelă că ne ocupăm numai de Sibiu, iaca facem amendă onorabilă cu soluţia pentru care s-a urlat de victorii mai ceva ca la Plevna fix azi după-masă.

And the winner is... Pasajul Englez, păretele din dreapta. Pe care pe la orele patru, cu maşina blocată în trafic tot se încăpăţâna să cază lumină lină. Cu Zoe blocată în buşon şi indispensabila privire peste umăr, s-a rezolvat şi asta.

De nedescris, hm.

PS: Cred că este posibil ca sigla să vie de la editura interbelică "Cultura Naţională". Dar nu sunt supersigură de chestia asta. Mai căutăm.

PS2: Probe în week-end, pentru că între timp s-a schimbat vopseaua, evident, aşa cum de-altfel fusesem anunţată.

Sunteţi absolut diabolic, domnule! Partea proastă e că mai vrem.

Iar până una-alta, ne grăbim cu transcrisul Tribulaţiei.

PS3: Iar am adormit cu capul pe tastatură. Mai interesant e că nu m-au trezit nici patiserii din Dresda, nici pişcăturile de revent, hm.

N'importe quoi, hein?

Flânerie 87: Iubitori de animale mici

Pentru leneşi şi cu scuzele Seraiului pentru calitatea deplorabilă cu tendinţe reprobabile a clişeului, pancarta din stânga spune aşa:

"Asociaţia Judeţeană a Crescătorilor de Păsări şi Animale Mici de Rase Pure Sibiu"

Uneori şi cel mai infect pasaj de pe lumea asta poate să-ţi dea peste nas cu tâmpenii savuroase de genul ăsteia.

Mă întreb cam ce fac oamenii ăia la Adunarea Generală. Oare se căsăpesc între ei pentru postul de casier? Urzesc comploturi de mieznoptică pentru detronarea preşedintelui tiranic din Bucureşti?

Ca de obicei, nu vom şti şi nici măcar nu mai contează.

Iubitori de animale mici... nous en rêvions, à Bucarest. Ils ont osé le faire à Sibiu.

Aşa e viaţa maică, nedreaptă, hum.

Flânerie 86: L'amour des chiffres

Auzită cam pe lângă Podul Minciunilor, care judecând după aşezare şi restul numai pod nu se poate numi, ci mai degrabă pasarelă.

Două pipiţe, probabil în buza bacalaureatului, cu acutramentele de rigoare şi cu acel aer agale pe care îl are toată urbea:

"- ...mi-am pierdut răbdarea joi la şapte patruzecişişase."

Hm. Câtă precizie...

Flânerie 85: Il deserto dei Tartari

Nu se poate pomeni despre saşi şi tribulaţiile lor diverse fără să te gândeşti la ennui.

În cazul de faţă, juxtapunerea absurdă a unui scaun desfundat, a ceea ce se cheamă cu pioşenie meuble d'appoint şi a jgheabului prin care se scurge fără să se grăbească prea tare vremea.

***

După ce ne-au arătat tainiţa bisericii, pitită bine în nişte lambriuri, tinerii voluntari saşi cu tricouri roşii au zâmbit fotogenic, cam ca la jurnalul de actualităţi: "Ei vezi, mai sunt şi oameni normali, tu, pe lumea asta".

Mda. Am prins curaj şi-am întrebat ceva de genul: " şi cum e viaţa în Cisnădie?"

"Plictiseală, doamnă bună" -irezistibilă frastică, zău!- "unde să ne ducem şi noi?"

"Păi, în Germania?" pleacă sugestia fără să se gândească.

"D-apoi ce, îs bolund? Acolo îi mai rău ca aice."

"Şi cu ce vă umpleţi timpul?"

"Păi ne jucăm şi noi Warcraft. Îi fain."

Dumnezeule mare. Noi plecăm, ei rămân. Şi nu-i mai aşteaptă absolut nimeni.

Flânerie 84: Versatilităţi Θ

Turnul Londrei?

Cluny?

Vézelay?

Aş, Cisnădie.

Flânerie 83: O legătură de chei

Cheile bisericii fortificate din Cisnădie se găsesc de zeci de ani la domnul Küster, care arată tot de zeci de ani absolut imperturbabil. Un fel de Professeur Tournesol, cu pulover ros în coate, sandale franciscane şi încăpăţânare cronică să nu se ducă dimpreună cu restul lumii, înapoi în Heimat.

Nu are niciun fel de importanţă dacă îngrijitorul e unul şi acelaşi cu cel despre care face voroavă placa de lângă uşa grea de stejar negeluit. Ceea ce i-a închis Seraiului minţile în pâclă groasă de tot de coincidenţe este expoziţia aproape aberantă de gravuri biblice ale lui Doré dinăuntru.

Prin bunăvoinţa incongruă a unui mecena, dentist pe nu mai ştiu unde.

Dali în stânga, Doré în dreapta. Despre care tinerii saşi tocmiţi cu ziua să spuie chestii la turişti nu ştiu mare lucru. Dar ţi-o spun cu sfială tărăgănată: "un domn aşa, mai necunoscut, cu nişte gravuri frumoase rău".

Noi nu credem că junii saşi sunt proşti, de vreme ce încă mai au instinctul fraged al lucrului teribil de complicat. Dar pentru noi, ăştia care tot căutăm sensuri, toată povestea asta mică seamănă al naibii cu blestemul lui des Esseintes.

Flânerie 82: Un arrière-goût de coupe-gorge...

Motto:

"– Les beaux cheveux ! s’écria le barbier.

– Combien m’en donneriez-vous ? dit-elle.

– Dix francs.

– Coupez-les.

Elle acheta une jupe de tricot et l’envoya aux Thénardier."

(Victor Hugo, Les Misérables, Tome I Fantine; Livre cinquième, La descente; Chapitre X, Suite du succès)

... şi pe cuvântul meu de pionier dacă am vreun chef de alte comentarii.

PS: Şi totuşi... ridicolul omoară în Provincia Magna şi dramul de abjecţie. În josul dazibaoului cetim, ritos en diable: "În alte zile rugăm să nu ne deranjaţi".

Or fi plecaţi la Taşkent, mai ştii?

Flânerie 81: Paranoia

Reclama, sufletul comerciului.

Asta de pe strada Bălcescu e foarte burzuluită şi sinceră, mai ceva ca modista plictisită de pe strada Franceză a sudiştilor împuţiţi de pe Dâmboviţa.

Magazinul, gol: asta ţine de evidenţe. Modista aia tot mai avea ceva susceptibil să te facă să-i înghiţi hachiţele aleatorii. În cazul de faţă, retorica s-a dezbrăcat de caracter şi poartă halat din ăla bej de gestionară.

Neapărat cu dantelă de furou deasupra ecusonului de la piept.

Şi cu bigudiuri evanghelice.

Plus près de toi, mon sou.

Flânerie 80: Amintiri analfabete

Chestia asta cu amintirile analfabete riscă să-i placă suficient Tartorului.

Dont acte. Pe undeva, pe lângă Piaţa Mare.

Nu e un caz izolat. În dubiu grafic, ar fi trebuit însă ca telalul să se abţină, serios.

N-a fost să fie.

Flânerie 79:Vestire gli ignudi

Fix în buricul târgului aflu cu stupoare că încă nu a crăpat de tot falansterul.

Ceea ce e previzibil, să zicem în Carinthia, nu e foarte evident într-un loc care se săturase de gazul lampant, de cizmele de cauciuc şi de măştile de apicultor care zăceau toatele cu anii în orişice cooperativă sătească.

Deşi e capitală europeană de băzneli anul ăsta, Sibiul nu m-a convins, nu ştiu cum. Poate e şi pentru că toată viaţa mi s-a părut mai valabilă intriga niţel siropoasă din Accidentul lui Sebastian, decât bombăneala din au hasard, Lacrimi şi sfinţi, hm.

Drăgaica nu poate să treacă fără Tribulaţie, evident. Dar ne mai tragem un pic sufletul: ziua de azi a fost tare lungă şi grea.

Seceriş

Seceriş la Tălmaciu, din goana microbuzului. Pălării de paie şi rochii de diftină, previzibile dar înduioşătoare: fără vârstă şi fără de moarte.

Aproape ne-ar lua de guler nostalgiile diverse despre care nu se vorbeşte nici la pocher.

Momentul ăsta aparent fără importanţă şi chiar aş îndrăzni să spun fără circumstanţă de sine stătătoare mă tot face să mă gândesc, iarăşi şi iarăşi, că aţi avut dreptate, domnule Pantazi.

Anume că sunt unele locuri pe lume unde timpul trece mai repede şi viaţa mai încet.

Nu ştiu cum...

Întotdeauna Pantazi are dreptate, în multe. Şi asta e perfect enervant, dar evident irezistibil.

Peuh...

PS: Dumneata nu îţi uiţi argumentele, Seraiul nu îşi uită temele pentru acasă. Partant de là, nous sommes raisonnablement quitte.

PS2: Hazardul unei logistici abulice ne smulge netul din braţe toată ziua de mâine. La naiba ghem. Găsim noi o soluţie.

Gogoşile împăratului Galba

Nu e un secret: Seraiului îi crapă mintea după Braşov, nu după Sibiu, dintotdeauna. Presupunem numaidecât că toată povestea asta are legătură cu bucuriile misterioase ale străduţelor din Şchei, cu mirosul de lumânări de seu din biserica Adormirea Maicii Domnului, pitită în spatele unei covrigării de pe Mureşenilor şi cu nişte cafele la nisip băute demult, la Orient, în Piaţa Sfatului.

E o chestie de nuanţe, tipic provincială, cert singura: am ţinut întotdeauna la iconoclastie. Surtout et soigneusement, ne rien faire comme tout le monde. Revenind însă la chestia asta, presupun că e similară preferinţei pentru Umbria iară nu Toscana, pentru Iaşi iară nu Suceava, pentru Bastia -indiferent de locuitorii săi transparenţi- iară nu Ajaccio.

Dar pentru genealogiile complicate ale Seraiului, Sibiul ar trebui neapărat să fie ceva aparte, de vreme ce Mărginimea este primul popas documentat cum se cade al hughenoţilor de la Bègles, cu ceva vreme înainte de alianţele dabijeşti, de Cernăuţi şi de tot restul. De unde, două spiţe distincte şi vivace: pe ardelenii printre care se numără, exemplar şi mama lui Blaga nu-i cunosc absolut deloc. Mai rău de atât: de la legenda despărţirii desagilor celor doi fraţi - Ioan şi Iosif, cum altfel?- cele două hemisfere afective nu mai ştiu absolut nimic una despre cealaltă, fiind de presupus că ar putea sta absolut fără probleme la taclale, mirându-se sincer de coincidenţa de nume.

***

Cu toate astea, amintirea dulapului florentin cu trei uşi al colonelului englez din Indii e tare încăpăţânată.

Găseai în el absolut de toate: două fracuri păstrate impecabil, cu plastron niţel îngălbenit şi vestă albă de mătase salvată miraculos de molii, butoni rotunzi cu monograma împletită a lui Carol, cutii de metal de la Bomboneria Regală. Un veston militar fără epoleţi, cu care se spunea că se întorsese de la Mânăstirka. Şi o besactea de tutun de prizat pe care scria vesel Hermannstadt şi care era în mod absolut apocrif unul din puţinele obiecte rămase de la Cernăuţi.

De-atunci şi până în ziua de azi, Sibiul a rămas legat în chip absolut iraţional de ideea de baloţi de postav şi nimic altceva.

***

Venisem deci ieri seară căutând ceva nedefinit, poate un ciob de poveste sau o sinapsă nostalgică. N-a fost să fie: canicular, strâns pe margini, Sibiul stă cloşcă peste dughenele de langoşi şi peste i mascheroni de la Römischer Kaiser, încă aşteptând nedumerit ceva.

Nu e încremenirea în proiect a lui Pleşu & Co. E doar o mirare puerilă: chiar v-aţi adus aminte să treceţi şi pe la noi?

Ei bine, din cauza asta lucrurile merg tare greu. La recepţie, e nevoie de cel puţin treizeci de minute pentru ca borderoul să se facă bivuac. Pe stradă, bulzul joacă în reluare, cu scuze de Kellner sincer dezolat că domnii de la Bucureşti crapă de foame după zece ore aberante de microbuz. Lumea se dă cu fereală la o parte în faţa zelului cu care te apuci să fotografiezi firma de la Bijuteria sau gangul palermitan.

Şi o uşoară ostilitate, mirată şi ea, tocmai din cauza asta inocentă, nu ştiu cum: "De ce fotografiaţi, doamnă? Nu e interesant." îmi aruncă din spate Baucis în varianta locală.

Acuma serios, ce dumnezeu să răspunzi?

Sunt o laşă: am mormăit ceva franţuzesc şi m-am întors la Carabulea.

Pe fugă

Mda, chervansaraiul Carabulea are net. Prin cablu roşu ca focul şi după parlamentări cu recepţia, evident.

Ajuns în mari ordalii rutiere: ultimii douăzecişicinci de kilometri făcuţi ca pe Chomolungma, în cinci ore, din cauza unui accident stupid de TIR în buza cătunului de gabori Lazaret. Făcut comunicatul de presă azi-noapte, dormit puţin şi prost şi pe urmă diverse lucruri neesenţiale, dar aparent necesare până pe la vreo cinci şi ceva.

La parastasul cu purcel de lapte de la ASTRA dau pas. Se egzistă, totuşi nişte vagi urme de limită.

Şi deşi Sibiul nu e Braşov, ni se pare evident inevitabilă darea de seamă. Un oraş tare ciudat. Urmează imediat, de vreme ce tot am făcut rost de ceva timp liber.

Poza, curte interioară de pe strada Nicolae Bălcescu. Un fel de aer palermitan, nu ştiu cum, unde te aştepţi mai puţin pe lumea asta.

Divizia B joacă în deplasare

La Sibiu până pe sâmbătă seară. Cred.

Nu mă fericiţi: mâine car cabluri şi alerg cu staţia, pesemne.

Cică la Ramada au net. S-o văd şi pe asta.

Am zis: when your number is up, your number is up.

Veniţi cu pluta 13: Dilema de marţi

În clar: "cum să-i spui cuiva drag cuvinte frumoase de dimineaţă".

Hm, vaste sujet. Nu ştiam că se mai poartă, cel puţin în Românica.

Spusul de chestii frumoase de dimineaţă i se pare Seraiului ceva evident. Mai mult decât atâta, parte neapărată a acelei idei despre politeţe născută, iară nu făcută.

Frumoase, nu siropoase. Nu ştiu cum, am avut întotdeauna senzaţia că în spatele siropului coace acru buba de abuz.

La cererea de mai sus nu se egzistă decât un singur răspuns posibil.

Din tot sufletul, domnule sau doamnă sau beizadea neştiutoare.

Din tot sufletul şi nu altfel.

Toolbox

Să nu uit de asta, neapărat, că tot vroiam de foarte multă vreme să scriu ceva despre Cuba:

Şi de asta:
Şi în fine, de asta, cea mai importantă pe gustul meu:


Dacă ăsta e o parte din meniul verii, amin!

Din mijlocul iurtei

Habar nu am cine a căutat aşa ceva, însă ideea e mortală şi merită vreo duzină de aşa ceva.

Da, aţi cetit bine: "scrisori din Ulan Bator".

Mais comment peut-on être Persan?

Ei uite că se poate.

Nu îndrăznim să promitem frecvenţe. Vinerea ar fi o zi bună de aşa ceva.

Că e de post, hm.

Dar de săptămâna viitoare încolo. De mâine e foarte posibil să nu mai ştiu nici cum dumnezeu mă cheamă, baremi altele.

Winnie statique

Gioconda se mărită în noiembrie. Însă până nu dă dumnezeu să se întâmple chestia asta şi să se apuce de tocat cu mare uşurătate creiţarii de la Curtea Angliei, Gioconda şade încă tare îmbufnată la un ceva de birou de pe lângă Plaza Mayor.

Una peste alta, cela donnerait à peu près:

Gioconda says:
là je colle des stickers de winnie the pooh sur mon PC
Zaza says:
heh
Gioconda says:
genre rien à foutre de mon boulot
Gioconda says:
je te jure
Zaza says:
heh
Gioconda says:
4 mini stickers
Zaza says:
Ah bon

Gioconda says:
winnie lève les bras numéro 1
Zaza says:
coquine

Gioconda says:

winnie regarde à droite

Gioconda says:

winnie statique

Gioconda says:

et winnie qui marche

Gioconda says:

me recuerda a chanchita

Zaza says:
un peu psycho no?

Gioconda says:

no tonta

Gioconda says:

j´ai juste réalisé la coïncidence

Zaza says:

i know

Zaza says:
sauf que bon

Gioconda says:

C’est des stickers que j´ avais acheté pour la fille de quelqu´un

Gioconda says:

qui traînaient sur mon écritoire

Zaza says:

he ben ça alors

Zaza says:

le truc de psychotique c'était rapport aux stickers en tant qu'activité

Gioconda says:

hahahha

Gioconda says:

je suis HYPER apathique au boulot

Zaza says:

Me rappeler de me présenter à Madrid avec mes stickers, stp

Gioconda says:

looooooooooooooooooooooooooool

Heh da, a fost o vreme -eheu fugaces- când mi se spunea Winnie The Pooh. Se vede treaba că s-a mai schimbat chestia.

Creierii însă tot ne fierb într-o veselie şi pentru asta zău dacă e altă soluţie decât deplasarea aia la Sibiu.

Despre ce idei delicioase ne mai dau veniţii cu pluta, imediat. Au să vă placă rău, şi de data asta.

Veniţi cu pluta 12: Care este

Mailul de la biurou iarăşi ne dă tâmpenii la greu.

Tâmpenii de luni. Care este, hm.

Marţi dimineaţă: Terminat tribulaţia. See below. Sau mă rog, aici.

Sinestezii ferfeniţă

In absentia, au tăbărât în studio doi oaspeţi. Cuplu provincial, dintr-un oraş cu port. Bref: oameni cumsecade, veniţi douăzecişipatru de ore în capitală să expedieze chestii ce nu sufereau amânare, pesemne.

Pe la trei, au plecat. De unde era să fi ştiut? Dormeam tun, somn abulic de casele din faţă.

Plec la benzinărie, beau o cafea cu Curtea de Cheshire la Petraşcu, de vreme ce a şi plouat. Şi îmi fac curaj să mă apuc de treburi importante, să zicem, pe seară.

Aş! Geaba mă ia zelul proletar, sinestezia nu se leagă neam!

Şi orele trec: avem povestea, avem vorbele, dar nu avem ligaturile.

Nasol.

Şi-mi dau seama, într-un târziu, că e de la apa de colonie a dumnealui, domnului cunoştinţă. Ceva cu iz patent de frizerie respectabilă de subprefectură maritimă.

Cum dracu să scrii despre dihănii când la mine pute persistent a un fel de bulgărism ieftin? Hein?

Ba mai mult: pute plebeu, pute gros de tot ca un abur de gogoşi pe plaja de la Mangalia. Pute glorios, fără complexe. Pute cât un trailer americănesc de pe Route 66.

Mirosul ăsta e casnic şi fericit. Miros de papuci de piele şi de sufertaş cu dragoste.

Şi eu trebuie să scriu ceva sensibil şi sarcastic şi care nu se prea ia în serios şi uăf dacă sunt în stare.

E cu va urma din partea casei, carevasăzică.

The Devil Wears Burberry

Cam cu ce s-ar ocupa în zilele noastre His Lordship, Henry Wotton?

Dincolo de ipoteza de oisif occupé, rezervată definitiv altora care doar se alintă mai ceva ca Mademoiselle Fifi de la trapez cu pseudonime din astea, rămâne o singură ipoteză cât de cât valabilă.

Trebuie că lucrează pe undeva prin publicitate. Genul ăla de profesiune despre care nu ştii niciodată dacă nu ascunde, redundant, narcotraficul.

Trendsetter. Sau cam aşa ceva, huh?

În orice caz, ceva de genul creative inc.

PS: Ne place să vedem dihănii alintăcioase cu de la sine putere. Chestia asta are ceva absolut înduioşător: îţi vine să le dai umbrela ta pe ploaie.

PS2: Ăsta din stânga e varianta benignă, evident.

Veniţi cu pluta 11: Misiune comandată

Dragă Gavagai, poveştile nemuritoare fiind specialitatea ta şi pe mine apucându-mă o lene absolut istorică, vă rugăm dispuneţi.

În plus, sunt înfiorător de întârziată cu Tribulaţia, deşi i-am ţinut rând în ziua de ieri, sâmbătă. După datină, nu?

PS: Povestea broaştei care scuipă bani e un fişier .png. Pe cuvântul meu de onoare! :)

PS2: Word verification: exigtzjl. Exig bre, da! ;)

Dilemă livrescă

Ce e mai nasol pe lumea asta: să-i recomanzi o carte deşteaptă unei muieri proaste, sau o carte proastă unei muieri deştepte?

Chiche, quoi.

Valpurgia de pe Bastiliei

Ajuns acasă pe la vreo unşpe noaptea, căldură îngrozitoare, musafiri în studio, dormit puţin şi prost.

Din cauză de Wilde, fir-ar. Şi de beţivi care iar s-au bătut cu cioburi fix sub geamul meu preţ de vreo trei ore şi ceva.

Cela faisait certainement la paire cu episodul vizitei opiacee la Adrian Singleton.

Ca toate recomandatele pantazeşti, şi asta acuză recepţie fix în plex.

Dar despre asta o să se mai scrie.

Bref: plec după ţigări. Şi pe seară mai vedem, vreun Metoc, ceva?

Heh. Şi Tribulaţia: riscă să dea iarăşi un şut în muşuroiul de furnici.

Blame it on that gent with the green orchid, over there.

Şi m-ar dezamăgi să nu se găsească, fie la Vasilica, fie la chivuţele din Amzei aşa ceva.

Breakfast Affairs

Zi de drumuri, cu plecare comodă în mijlocul după-amiezei şi tranzit comod la Paris vreo două ore şi ceva.

Din păcate, absolut insuficient pentru o raită în oraş. A se studia posibilitatea pentru aşa ceva, toutefois, la toamnă.

Timp berechet pentru a doua raită la librărie, au mai rămas vreo două-trei chestii de cumpărat, să-mi ajungă amplu pe vară.

***

Perechea de nemţi de la micul dejun. Ea brună, ternă şi insignifiantă, ceea ce este totuşi o maximă performanţă biologică. El cârlionţat şi cu ochelari cu ramă de bagà, converşi şi pantaloni scurţi, ceea ce îi dă un vag aer Seventies.

Gardarem lou Larzac, mai exact.

Foarte liniştiţi, bien installés dans la chose pareil que dans un meublé. Ea, domestică, face totul să fie bine. Poate doar uşor aferată, mămoasă: toarnă cafeaua cu gesturi de gheişă nesmintită, unge tartina cu oftaturi, pregăteşte farfurioara cu tot apretul necesar.

I-ar da şi-n gură, de s-ar putea.

Merceologul de vizavi de ea citeşte sobru Le Figaro, în care Fillon bâjbâie ceva pe prima pagină despre la TVA sociale. Pesemne mai interesant decât zâna cu maieu vărgat de vizavi, căreia nici măcar nu-i trece prin cap vreun protest sau provocare oarecare.

Pariu că el e tălmaciul, de unde o cumplită dependenţă lingvistică?

Treaba mă absoarbe complet, de vreme ce răspund distrat cu o mânecă în cafea la venitele cu poşta de dimineaţă. Urmează un şir de mârâieli sugestive, după care binomul se ridică şi pleacă.

Acum cinci minute, cum şăd să beau cafeaua şi să fumez nişte ţigări în hol, aud dintr-una din camerele din faţă nişte răgete inumane, dar vae! tare sugestive.

Morala unu: se egzistă şi gheişe fericibile à bas prix.

Morala doi: Don't be German. Extensively use room service upon traveling abroad.

PS: Imposibil de terminat tribulaţia la vreme, probabil că se va scrie restul prin avion. Incredibil cât de cucoană respectabilă devii cu un laptop în braţe, chiar dacă iar ai luat cu tine tricoul cu cap de mort. Cadavre exquis, cum ar veni.

Tribulaţia de sâmbătă, douăzecişişase: Ἀνάγκη

Motto:
"...un soir équivoque d'automne"
(Paul Verlaine, Les ingénus)

Împăturise aproape cu furie foaia de Moleskine, după care căzuse într-un soi de melancolie laşă. Se simţea istovită şi aproape proastă. Şi ciudat lucru, după atâta zarvă, nu se putea gândi la absolut nimic. Frânturi de înjurătură birjărească făceau numaidecât casă bună cu rămăşiţe de sonet pe jumătate uitat, tabla înmulţirii se spărsese în mii de cioburi, iar descifrarea unor juxte suna aproape obscen.

Pentru o secundă, crezuse că răvaşul are să schimbe ceva în ordinea nouă a lucrurilor astea devenite brusc amnezice. La o adică, fusese suficient ca Ahile să emită aproape în batjocură o ipoteză impertinentă. Care însă, nu se ştie cum, devenise brusc reală şi prevestitoare de neputinţe.

De când se ştia, Zaza crezuse în misterele unor simetrii necesare. Prin urmare, îşi spuse rozând nervos vârful de la plaivaz, dacă un giumbuşluc sintactic de nimica toată fusese suficient să-l leşine pe Scolastic, să-l înfurie pe Tralea şi să dea peste cap Enciclopedia Britanică, în mod necesar şi suficient contrariul avea cu siguranţă să restabilească lucrurile.

Ia să vedem. Au pif, Diego Rodríguez de Silva y Velázquez.

Şi un duş rece: "Portugal's greatest painter was also one of the supreme artists of all time."

Ei bine, de data asta Zaza nu mai înjură. Gluma filosofică de două parale începe să se îngroaşe inadmisibil. Ceaslovul cade pe duşumeaua de teck cu un zgomot mat şi încep să defileze, una după alta, sondele de cachaça.

Nebotezată.

Partea proastă e previzibilă. Zaza ştie că n-are să reuşească să-şi bea minţile nici de data asta. O aşteaptă poate cel mult o migrenă înfiorătoare. Cam peste două ceasuri.

***

E nemaipomenit câte lucruri poţi să afli numai dintr-un scris de mână, îşi spune Pantazi după ce citeşte îndelung biletul de pe foaia cu pătrăţele. Aşa fac dihăniile: nu se grăbesc niciodată. Pentru că ştiu că povestea cu timpul şi corolarul ei necesar, anume influenţa staţiei de autobuz asupra sistemului nervos central, e apanajul vatmanilor, spălătoreselor şi patiserilor.

Pantazi habar nu are pe unde dumnezeu e Zaza: o astfel de informaţie e, prin definiţie, lipsită de farmecul deducţiei. Dar a priceput că lucrurile nu sunt deloc în ordine; scrisul mărunt se controlează, dar nu de tot. Pe alocuri plaivazul străpunge foaia de velină, iar majusculele abundente vorbesc de la sine: scrisoarea asta cam năucă are mare nevoie de un punct de sprijin.

Ia să vedem: "Nişte oameni foarte răi pretind, cocoţaţi pe certitudini ce ne vin de la Londra, că nimic din istoria ultimilor cinci sute de ani nu e adevărat."

Sper că nu e vorba de dragul de Wilde. N-are totuşi, obiceiul să citească chestii din astea ca pe anunţurile din Le Monde. Dar ipoteza nu e rea deloc: "nimic din istoria ultimilor cinci sute de ani nu e adevărat". Dacă recapitulăm, asta ne-ar scuti de o serie de tâmpenii cu tupeu: 1789 ar fi numai una din ele, probabil cea mai obraznică.

Désolé, Zaza: ştiu că încă te prăpădeşti după Jean-Jacques. Presupun însă că dacă ar mai fi avut zile, lucru obiectiv imposibil pentru cineva care n-a ştiut niciodată să trăiască măcar un sfert de oră fără văicăreli optimiste, Robespierre ar fi avut grijă numaidecât să-l trimeată să joace şah cât o pofti cu l'Être suprême.

Jean-Jacques: iubitor de pisici, prin urmare nesuferit. Iar văicăreala optimistă, faliment ideologic în toată regula, disonant, repetitiv şi supărător. Metempshihoză pentru menajere: dindărătul perdelei de frunze a imbecilului de Bon Sauvage se zăreşte, greoaie, Lubianka.

Le Bon Sauvage. Peuh, there is no such thing. Nu există decât Paradoxul pe lumea asta, chère Zaza.

Paradoxul şi Epigrama. N-au nevoie de paşaport.

În mare linişte, Pantazi îşi ascute niţel amuzat o pană de gâscă. Vive Coblenz!

***

Douăsprezece sonde de cachaça nebotezată ar da pe spate şi un batalion de grenadieri, darămite o zăpăcită davantage de ceea ce nu poate controla în poveste.

În loc să se bucure că intriga a lăsat libere hăţurile reperelor de toate felurile şi că din cauza asta începând de acuma se poate întâmpla cu adevărat orice, în loc să se uite în volumul unu după Bizanţ - la urma urmelor, poate Scolasticul ar fi fericit să afle că Porfirogeneţii sunt bine-mersi- Zaza îşi face griji aiurea în tramvai. Crede că şi-a pierdut pesemne nu numai minţile, în loc să vadă cum se cuvine că nimic nu se pierde pe lumea asta.

Ar vrea să poată dormi. Ar vrea să facă un duş care să o spele de toată porcăria asta. Da, să se trezească mâine dimineaţă sau la prânz sau chiar pe seară în cearşaful care miroase a lavandă şi să i se spună că a visat urât.

Imposibil. Creionul cu muchie de argint se tot învârte dubitativ prin aer, refâcând socoteli şi legături de la cauză la efect. Nu prea ajută.

Dar, de vreme ce tot a scris biletul ăla, ar trebui să îl poată trimete undeva. Întrebarea este unde: ipoteza sticlei aruncate în apă nu e lipsită de farmec, dar e aleatorie. Până să se milostivească cineva să răspundă, au să o ia razna de tot.

Brusc, o idee care ne vine -cum altfel?- fix de la Brăila. În aburii de trestie de zahăr, Zaza îşi aduce aminte brusc de o simetrie simplă: la situaţii absurde, există în mod necesar şi suficient soluţii absurde.

Obiectiv vorbind, Zaza e pulbere, dar asta nu are nicio importanţă dacă asta ne poate rezolva problema. Pentru că din fundul unei beţii cumplite, Zaza îşi aduce aminte că a visat la un moment dat, într-o bătătură gălbuie de pe Dunăre, un cal roib.

"Valletta would be one of my winning horses."

Hah, ei bine εὕρηκα! Acolo trebuie să fie dihania la ora asta, precis!

De fericire că e genială şi dacă ar mai putea să mai pună piciorul drept pe podea, Zaza l-ar pupa şi pe Tralea. Să ne abţinem: parcă lampa aia de cart nu şedea în diagonală sau cum?

Din fericire, pe balustrada lustruită şăd şi nu se dau duse două rândunele, pe care e sigură că le-a mai văzut undeva.

Cu băgare de seamă, Zaza o mângăie pe creştet pe aia mai moţată: pare mai deşteaptă, nu ştiu cum.

Tralea a înţeles că se întâmplă ceva. Îl vedem că se apropie şi cum scoate din buzunarul pantalonilor bleu marine, cu o nemaipomenită gingăşie de care sincer nu l-am fi crezut în stare, un fir răsucit gros de borangic pe care i-l întinde fără mari vorbe Zazei.

"Haidi, du-te la Valletta cu biletul ăsta!"

Advienne que pourra. Alea jacta est.

***

Hm. La aşa o dilemă se răspunde sur mesure, pesemne.

Pana scârţâie uşor, fără să zgârâie de tot urechea.

Cu aplicaţie, dihania scrie ceva într-un pătrat desenat cu mare grijă:

SATOR
AREPO
TENET
OPERA
ROTAS

Parfaitement, mademoiselle!

Restul nu e de nasul vostru, sublunarilor!

Unele lucruri n-au nici început şi nici sfârşit pe lumea asta. Să le dai şi logică e o mare prostie, foi de Templier.

Să nu uit să o întreb pe Euricleia dacă îşi mai aduce aminte unde dumnezeu e bastonul meu de jasp.

Spoiler: Venit parcă de nicăieri, răspunsul lui Pantazi aruncă echipajul de pe caravel în mari dileme. Se ajunge în sfârşit la Atena şi lucrurile sunt bizare, cel puţin pentru Scolastic, care dă nas în nas cu nişte dihănii pe care le crezuse pierdute prin conspectele lui cu rest. Du reste, nu numai lumea asta subţire nu poate dormi: avem să dăm şi peste Amiral. Nu e prost deloc: nu se ştie cum, a ajuns la Çiçek.

Ce află pe acolo şi cine e Signor Corteggio, sâmbătă.

Îngrijorări

"Plouat torenţial, visat aiureli" zice Corcoran.

Şi noi la fel. Plouat torenţial, visat ceva cu des Esseintes. O cafea cu namely, la Fratelli.

Huh?

O fi cazul să mă caut, pesemne?

PS: Cafea delicioasă cu 336 în oraşul vechi, pentru care grabnic se mulţumeşte. Şi mai vedem mai încolo ce.

Leapşa testamentară

Bag sama de ceva vreme că pe blogosfera românească au luat-o frigurile baroce. După ce della Contraria ne-a cerut să ne scriem epitaful, Mahalagiul vrea acuma să ne scriem testamentul.

Mă rog, un fel de aşa ceva, mai şugubăţ pesemne.

Treaba sună aşa:

"Dacă aţi fi Neagoe Basarab, ce învăţături i-aţi lăsa în scris fiului dumneavoastră Teodosie? Mă rog, nu e neapărată nevoie să vă imaginaţi Neagoe Basarab, merge şi Rudyard Kipling, sau vă puteţi imagina că sunteţi chiar dumneavoastră înşivă."

Vai de mine, Stroescule, cum să fiu io Neagoe? Sau Rudyard K. ?

Învăţăturile Zazei către descendent ar arăta cam aşa:

"Dragă descendentule,

Sunt absolut convinsă că în viaţa vieţilor tale nu ţi-ai fi închipuit că o să ajungi să domiciliezi la nişte oameni atât de zăpăciţi.

Să nu te mire: a fost cu premeditare şi după îndelungă şi îngrijită alegere.

Pentru că tot ne-am pomenit unii cu alţii pe cap, înainte să mă apuc eu, maică-ta, să-ţi dau sfaturi, două vorbe de reparaţii:

N-am avut pesemne întotdeauna răbdare cu prostiile tale, după cum nu am răbdare nici cu stopul de la Aviatorilor, o ştii foarte bine. Nu m-am priceput la făcut probleme de matematică. Bunică-ta ar fi plătit meditatori: eu te-am lăsat să duci cât poţi. Corijent, ai devenit brusc popular. Mulţumeşte-mi pentru asta, zău. În fine, n-am avut cine ştie ce efuziuni de filme americane, dar recunoaşte măcar că am avut humor şi -foarte important- nu ţi-am tras o palmă în viaţa ta.

Aşa să faci şi tu, descendentule, cu ai tăi.

Una peste alta, nu cred că te-ai plictisit cu noi. Nu-i plictisi nici tu pe alţii cu problemele tale, cu circumstanţe de ghişeu, cu facturi şi cu bonuri de casă. Nu te scobi în nas, nu împrumuta cărţi, nu chinui pisici şi canari, nu uita să te speli în fiecare zi de trei ori şi o dată pe zi pe cap.

Şi pe dinţi, ori de câte ori e nevoie.

Nu-ţi strica glicemia cu dulciuri de cofetărie şi fă sport cât poţi. Aparenţa e tot atât de importantă ca neuronul.

Fii politicos: lumea e şi-aşa destul de urâtă de una singură.

Învaţă să asculţi. Vorbeşte rar, dacă poţi. Ţine-ţi la îndemână întotdeauna un carnet de notiţe: ajută dacă trenul, avionul, pachebotul întârzie.

Nu aştepta de la alţii absolut nimic. Numai aşa ai să poţi să ai frisonul bucuriei negândite dinainte.

Să minţi numai când e necesar. Şi să o faci cu suficientă graţie astfel încât să nu fii crezut, dar să nu ţi se poată reproşa, în acelaşi timp, scuza formularistică.

Să te îndrăgosteşti, descendentule: merită întotdeauna, chiar dacă la un moment dat ai să o laşi plângând ca proasta pe vreun peron de gară. Chiar dacă are să îţi vie să o omori cu mâna ta. Şi în fine, chiar dacă o să te trezeşti într-o dimineaţă şi ai să vezi în forma caldă de lângă tine o biată spălătoreasă spartană.

Dar niciodată să nu amesteci clasele sociale între ele, descendentule, mai ales în chestii din astea. Nu iartă.

Noi ne ducem, tu rămâi. Să nu uiţi niciodată de unde vii: sunt lucruri frumoase, care mângâie memoria. Să-ţi faci toate voile. Să dai de pomană.

Bref: încearcă să fii liber.

E al naibii de greu."

Mă mai gândesc cui o dau. Poate lui Vio, tiens.

Nimic mai nasol...

...pe lumea asta decât un oraş de frontieră în care plouă toată ziua.

Şi nu e ploaie musonică.

Şi Zaza nu are decât espadrilele şi balerinii de piele şocolatie trecciata, de dragul cărora moare cu vorbe.

Leapşa ex libris

Cerşită de la Coana Vio şi făcută imediat, de maximă plictiseală tehnocrată. Că în dimineaţa asta, delegaţia Românicii zice da la tot şi pleacă acasă mâine la prânz. A fost tare cuminte şi a cumpărat iar o valiză de cărţi.

De data asta absolut incendiare. Et c'est pas fini, hein?

1. Ce carte nu ai imprumuta şi de ce?

Un principiu: nu dau niciodată cărţi cu împrumut. Prefer să le dau pur şi simplu. Operaţiune de regulă calculată răbdător, ca orice alt cadou de pe lumea asta.

Tot aşa nu împrumut cărţi de la nimeni. Tentaţia e mult prea mare să nu le mai dau înapoi niciodată. Un exemplu, Les Indes Noires ale lui Jules Verne. Ar trebui să mă duc până la Vancouver ca să le restitui.

2. Ce carte nu ai recomanda şi de ce?

Anything Nothomb. Anything Reverte şi în special La Tabla de Flandes. Deprimante. Nici măcar la duşmani.

3. Ce carte nu ai cumpăra şi de ce?

Anything Barbara Cartland, Barbara Taylor Bradford ed alii. Literatură de coafeze.

4. Ce carte nu ai citi niciodată şi de ce?

Grea întrebare. Am citit şi Cărticica şefului de cuib şi Teoria rufăriei. Dar probabil că nu aş citi nimic de genul ghidului de reparat singur televizorul. Ştiţi voi bine, chestiile alea pline cu scheme de circuite integrate din care orice om normal nu poate înţelege mare lucru.

Deşi ştiu doi pe lumea asta care ar face chestia asta fără probleme. 336, pesemne, din diverse circumstanţe. Şi dumnealui Pantazi, din frondă şi au second degré. Îngrozitor, dacă te gândeşti că Pantazi este absolut în stare fie să rescrie aşa ceva în hexametri, fie să postuleze patru teorii contradictorii estetico-socio-politice cu şi despre circuite integrate.

5. Ce carte nu ai scrie niciodată şi de ce?

Probabil poezie, din lipsă de date biologice. Şi poveşti pentru copii. Din acelaşi motiv pentru care am evitat cu mare grijă în timpul facultăţii orice activitate de baby-sitting.

Şi-apoi, poveştile pentru oameni mari sunt mult mai amuzante de scris. Serios.

6. Care-ar fi prima carte pe care ai da-o, intru citire, copiilor tăi?

Absolut toate Mary Poppins ale lui Travers. Au un umor nebun. Eu le mai citesc şi în ziua de azi, heh.

7. Care a fost cartea copilăriei tale?

Două. Les trois mousquetaires, pe care o ştiu rezonabil pe dinafară. Şi Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi a lui Nosov.

Sidenote, pour connaisseurs seulement: Este că Pioneza e obsesiv-compulsivă?

8. Cartea pe care ai făcut-o cadou ultima dată, ai citit-o?

Da. Asta de acolo, pentru Sandra G.

9. Ce carte ţi-a marcat felul de a fi?

Ah, dar ele este mai multe. Am avea aşa, grămadă: Il nome della rosa a lui Eco, fără surprize. Steppenwolf a lui Hesse, iaca o carte care te jupoaie. Fahrenheit 451 a lui Bradbury. Война и мир : Pierre Bezuhov, c'est moi. Craii de Curtea Veche, înadins pierduţi prin enumerare, chipurile să nu se vază. Şi din vârful buzelor hai să mai scriem cam aşa: The Decay of Lying, despre care am mai zis câte ceva aici.

10. Ce carte pe care ai citit-o ai lua cu tine pe o insulă pustie?

Toate de mai sus. Ce-am mai luat pe Le Tasse. Dar dacă ar fi două şi numai două, Mateiu şi A Rebours. Şi integrala Yourcenar.

11. Ce carte pe care n-ai citit-o, ai risca să o iei cu tine pe o insulă pustie?

Heh. Biblia. N-am avut niciodată răbdare.

12. Cum se numeste cartea pe care ai citit-o de cele mai multe ori?(de câte ori)

Craii de Curtea Veche, de cinci ori. Să nu faceţi mişto de mine, vă rog!

13. Numeşte o carte plictisitoare.

Uite nu-mi vine în cap, zău. Jos Reverte!

14. Numeşte-ne o carte pe care ai început-o, dar nu ai terminat-o.

Nu prea fac din astea. Ok, fie: Mara lui Slavici. Am mai scris: a zburat pe geam. Oops!

15. Povesteşte-ne cum cumperi o carte.

Păi am povestit aici.

16. La ce renunţi ca să cumperi o carte?

La tot.

17. La ce nu renunţi ca să cumperi o carte?

Fireşte: la nimic.

18. Cărţile cărei edituri îţi plac cel mai mult?

Gallimard. Skira. Grasset. Fasquelle, dar numai cele cu coperta galbenă.

19. Cât timp a trecut de cand nu ţi-ai mai cumpărat o carte? Cum se numeşte acea ultimă carte cumpărată?

Optsprezece ore. Din nou, ele e mai multe dar am să zic numai The Picture of Dorian Gray, într-un Penguin Popular uşor de subliniat şi răbdător la scris pe el. Da, perversitatea goes that far, întrucât ar fi exemplarul numărul trei (?).

20. Ce carte/cărţi ai împrumutat ultima dată?

Ca beţivii, nu obişnuiesc. A se vedea răspunsul la unu.

21. Câţi ţărani au participat la răscoala din o mie nouă sute şapte?

Bah, qu'ils mangent de la brioche!

22. Care este scriitorul român preferat?

Pisălogilor. Mateiu C.

23.Care este scriitorul străin preferat?

Hai nu zău. Eco, punct.

24. Ecranizarea cărei cărţi ai dori să o vezi?

Tribulaţia de sâmbătă ;P.

25. Numeşte o carte a cărei ecranizare ţi-a plăcut mai mult decât romanul în sine.

N-am. Although, Coana Vio are dreptate: The English Patient e un caz interesant de recitire pozitivă şi inventivă.

26. Numeşte o carte bună cu o ecranizare proastă.

Oh combien! Uite numai una: Karenina cu Sophie Marceau. Dă-o dracului, nene!

27. Numeşte un blogger pe care-l citeşti cu plăcere.

În principiu, tot blogrollul.

28. Numeşte un blogger pe care ai vrea să-l cunoşti.

Fac deseori asta. Dar nu din cauză de blog. Ce, suntem la secta Moon?

29. Ce cântăreţ/trupă ţi-ar plăcea să concerteze în România?

Pardon me? Neapărat pe tonul lui Elaine B. de aici.

30. Numeşte întrebarea care-ţi place cel mai mult — nu dintre acestea, ci, în general.

Vrei o napolitană? Heh.

Dau mai departe în Republica Nisipari, la Curtea de Cheshire şi na, la Atreides, dacă n-a avut de lucru.

Reuniunea se prelungeşte. Cred că mai avem o leapşă de ridicat de pe jos.

Dimineţile unei femei de treabă

Pe cursa de Paris de azi-dimineaţă nimeresc lângă un altfel de monument al hagialâcurilor.

Doamna din dreapta mea este, fără îndoială posibilă, cineva cumsecade. Nu te calcă pe picior. Nu vociferează. Nu face comentarii aiurea în tramvai. Nu încearcă marea conversaţiei cu degetul lui „auziţi?”

Un non-eveniment? Nu. O tristeţe.

Femeia de pe scaunul din mijloc este rezultatul blajin al unui îndelungat antrenament nu pentru sacrificiu, ci pentru resemnare. Iar diferenţa asta de nuanţă teleologică are consecinţe dramatice.

Încetul cu încetul, sentimentul datoriei i-a omorât şi ultima pâlpâire de feminitate. Prin urmare, pariez că este incapabilă de a se defini altfel decât în chip de soţie, mamă, fiică, soră exemplară.

Mais une grande amoureuse ne saurait se dire au travers d’un quelconque statut. Trei posibilităţi în ipoteza asta fericită, nu mai multe: vasilisă, cerşetoare, curtezană. În jocul ăsta subtil cu mărgelele de sticlă, absolut toate permutările posibile sunt permise.

Dar anonima ce şade lângă mine este rezultatul unei domesticiri perfect reuşite, grijită după reţete ancestrale extrem de similare procedeului de sterilizare al borcanelor de şerbet.

Domesticire: amnezie programată a vectorului pasional, singurul de pe lumea asta care nu ştie minţi cu spor.

Şi pentru că totuşi instinctele nu pot fi asfixiate de tot, mama exemplară şi-a proiectat restul de feminitate refulată înspre fetiţa bălaie ce şade la fereastră şi numără în franţuzeşte cam până pe la cincizecişicinci.

Breton şmecher, clame de păr ingenioase şi ojă stropită cu artă şi sclipici. Cu alte cuvinte, cam tot ce poate provoca depresii oculte unei fetiţe vii, de vreo şapte ani şi ceva.

Probabil că doamna cumsecade nu e de aceeaşi părere cu mine. Poate că ar mai vrea încă să se joace cu păpuşile, pe ascuns. În loc de asta, şi-a făcut rost, printr-un mare mister de iasomii, de păpuşă la purtător.

În fond, un fel de poliţă de asigurare de viaţă.

Toată scena asta aseptică te face brusc să te gândeşti la oja crăpată de pe unghiile puradeilor de ambe sexe din Ţigănia Ciolpanilor. La mărgelele de plastic purtate cu capul sus, ca nişte giuvaeruri de Golconda.

***

De acord cu Baudelaire. Întotdeauna m-au stârnit sacrificiul şi combustia. Entregarse, cum ar veni.

Portret de dandy român 5: Cortegianismul unei Renaşteri întârziate

Geo Atreides scrie bine, mai ales când are aerul că nu se ia în serios. Din această cauză, Seraiul îl salută, fără să îşi propună mari polemici.

Şi totuşi, un detaliu.

A rebours nu este, ne temem, o carte potrivită cetirii trădătoare în traducere, fie trădarea cât de muncită posibil. Fix din cauza aceleiaşi probleme pe care o ridică, au hasard, cartea lui de Quincey, Confessions of an English Opium-Eater.

Nuanţe şi esenţe mai abitir decât cele din trusa unui parfumier din Grasse. De unde răsare o idee ce mi se pare gratuită şi tocmai de aceea, fermecătoare: de învăţat franţuzeşte numai de hatârul întâlnirii cum se cade cu des Esseintes.

***

Cortegianismul, acum... Ei bine, stimabile, poticneala este şi aici plină de farmec. Întrucât Corteggio, în lipsă cruntă de biografie Google, e doar un posibil nume de personaj al Tribulaţiei de sâmbătă, la care ne vom gândi intens în cele ce vor urma.

Dezlegarea misterului ne vine dinspre Oltrarno, plecând de la premisa corectă a inexistenţei istorice a jupânului de mai sus.

Mai rămâne doar Il Cortegiano al lui Baldassare Castiglione şi despre asta făcurăm vorbire legat de Princepe. O sinapsă impertinentă ne împinge, de-altfel insistent spre Despot Vodă, allez savoir pourquoi.

***

Şi-apoi: fireşte că Pantazi este cel mai puţin neaoş dintre Craii de Curtea Veche. De unde şi referinţa anterioară la alogenie.

Am putea împinge raţionamentul şi mai departe: Pantazi este şi cel mai puţin domestic, în sensul apartenenţei voite la celulă, binară sau nu.

Eliberat brutal de sindromul Siddharta prin episodul –oh, combien banal!- al văduvei sameşului, se comportă fix precum orişice hoţ de mănuşă albă. Fură justiţiar, căsăpind şi sublimând prin gestul ăsta un Oedip indirect. Şi iese din sensul şi logica matricei.

Justiţie marxistă, scriam aseară, cel puţin la nivel de intenţie şi afect, şi uite că lucrurile încep să se lege. Pentru că în noaptea pascaliană a dialogului pantazesc cu un principiu divin fugit niţel din iconostas, se coagulează convingerea de jad că nu au mai rămas de pierdut decât lanţurile contingentului.

Şi pentru că la vida es sueño.

Portret de dandy valah 4: Pantazi, o pledoarie

La toată tărăşenia, am primit trei răspunsuri. Am de gând să dau samă aici numai de două. Venite cu poşta, deci publice.

Prima mişcă din tastatură Casa de Cheshire. Pare foarte supărată pe Pantazi cel matein -nuanţele-astea o să ne căsăpească!- şi nici una nici două, harşti! Jos cu galoanele de dandy de pe spencerul marinăresc de alogen!

Da' ce-ai, cucoană? Ce ţi-a făcut?

Bref, Casa de Cheshire îl face în tot feliul. Îl face mercantil - horribilis auditur!- adică un fel de japiţă înduioşătoare. Sau Thénardier dus pe la Princeton, dacă ţinem morţiş să extrapolăm la infinit guma arabică a comparaţiei.

Îl face versat. Seraiul vede în asta un compliment malgré soi şi întreabă pe ce se bazează distinsa.

***

Dintâi, un lucru: ca multe alte cărţi de pe lumea asta, e minunat că Mateiu nu e citit niciodată la fel de două personaje diferite.

Prin urmare, nu ne vom răţoi la cucoană: ar fi total deplasat.

Însă din deformaţie profesională, tragem roba pe noi şi ieşim la bară.

Cum ne-om pricepe mai bine.

Pentru că unele cărţi au soarta ciudată şi ambivalentă a manţiei şi a scripturii, deopotrivă. Sunt, cu alte cuvinte, şi tarot ţigănesc cu zodii, dar şi Biblie.

Mateiu a scris aşa o carte. Interesant ar fi de citit în fiecare an în noaptea de Sânziene, când cele două operaţiuni se suprapun.

O carte de crăpat mintea, aşadar.

***

Citit în Serai, Pantazi apare cam aşa, vrea să spuie demersul polemic.

Gentilom al unor mari tristeţi ascunse sub un strai boieresc de facondă, Pantazi e numai aparent cel mai accesibil dintre Crai.

Pfft. Vedeţi ce greu este să vorbeşti de chestii din astea?

Craiul de treflă nu poate fi altceva decât elementul care îţi taie toată pasienţa. Serios.

***

Dacă tot jucăm cărţi în seara asta, ei bine atunci să se considere Craii aidoma unui brelan.

În care îl avem pe Pirgu. Cu măscările lui groase şi mitocănia patentă, zău îţi vine să îl înjuri la stop.

Pirgu poate fi logofătul năduşit de la şedinţele leşioase. Cretinul din jeep cu faruri de xenon. Parlamentarul care face sudoku vorbind la telefon în timpul unor discuţii bugetare.

Chiar aşa? Nu ştim. Sau mai exact: depinde.

Este până şi în Pirgu ceva vital care depăşeşte personajul în sine. Din vreme în vreme, naratorul aruncă nişte chei, ce se pot dovedi vertiginoase.

Oribilul Pirgu ceteşte Montaigne. Este oare suficient de alfabetizat ca să-l şi guste sau, dimpotrivă, să-l dispreţuiască?

Asta Mateiu nu ne mai spune. Şi uite aşa ne suceşte minţile.

Mine de rien.

În care îl avem pe Paşadia Măgureanu. Ne povesteşte destul de abundent toată ţesătura de intrigi ce conduc la o mare renunţare întru nimic, mister şi nebunie pe jumătate jucată.

Paşadia moare, cum se moare la sfârşit de lume, de-altfel. Hârtiile sunt arse. Povestea, risipită, la cheremul memoriei unui terţ.

Mai inaccesibil de-atât nu se poate.

În fine, îl avem pe Pantazi. Care vorbeşte mult şi bine. Am putea adăuga o bidinea de nuanţe: vorbeşte cu har, cucoană.

Nici noi, nici naratorul şi sunt convinsă că nici Mateiu nu ne mai săturăm.

Mai rău. Am vrea să nu se mai oprească în vecii vecilor amin.

Şi pentru că morişca hagialâcurilor trebuie să se oprească undeva, nevoia de continuare a poveştii de capul nostru este stringentă.

Mă tot întreb. Mă tot întreb dacă hagialâcul lui Pantazi nu e cumva un aiuritor exemplu de libro aperto în tot ghergheful de libro aperto al Crailor de Curtea Veche.

Dar generozitatea discursivă a lui Pantazi nu e vorbăraie. Ezit chiar să o numesc confesiune, într-atâta impresia că nenumăratele detalii, de la quinta manuelină la bârfa nevestei sameşului, mai mult ascund decât să dezvăluie.

Un Pantazi mercantil şi versat ar fi un Pantazi lizibil.

Nu este nici una, nici alta, nici ultima din cele trei.

***

Mercantil, Pantazi? Mais voyons!

Pas du tout.

E mai bine. Sau mult mai rău, c'est selon.

Cu Pantazi nu se egzistă cale de mijloc, mă tem. Cu sau după Pantazi se merge ca după fluierarul din Hamelin.

Până la combustie.

Prin urmare, mercantil este un epitet prea călâu pentru aşa ceva.

Seraiul ar fi preferat, ca la meci, un autogol. Sau un şut obraznic, gen Eusébio.

În capul nostru, Pantazi face haiduceală, în chestia testamentului. Aţi citit bine: marxism pe dos. Justiţie hedonistă.

Cineva trebuia să-l răzbune odată şi odată pe des Esseintes.

Să se remarce: ar fi mers şi ticălos. Dar pe tonul muierii de cu cincizeci de sutimi de secundă înainte să deie ochii peste cap.

Însiropată în friguri fără de atingere.

Cele mai periculoase, dacă mă întrebaţi pe mine.

***

Versat, Pantazi?

Cela se discute.

Dacă ne uităm cum se bâlbâie în faţa căţelei de Arnotence, numai de versat nu ar fi vorba în propoziţie.

Cât e cu de la sine putere, asta e altă pereche de mănuşi.

Se ştie: dandysmul e mistica mănuşilor de chevreuil.

Printre altele.

Ei, şi-aicea Onorată Instanţă de Cheshire, iaca pun mâna în şold:

Şi ce dacă?

Slavă domnului, e de bine! :)

PS: Efectele conjugate ale stării ţăndări şi ale avionului de dimineaţă mă împiedică să îi răspund lui Atreides cum se cuvine.

Să nu vă smiorcăiţi. Avem wi-fi.

Mie-n sută, de data asta.

PS2: Şi uite aşa facem şi cincinalul în patru ani şi jumătate, şi portretul catapeteasmă.

Portret de dandy valah 3: Cuadratura cercului

Motto:

"Le Dandy doit aspirer à être sublime, sans interruption. Il doit vivre et dormir devant un miroir."

(Charles Baudelaire, Mon cœur mis à nu, 1887)

Mai nainte însă de a ne oţărî acru la Ioana P. pentru presupuse lacune, să stăm strâmb şi să judecăm drept.

La întrebarea care vă urase noapte bună sperând să vă găsească în toane aşijderea nu există, mă tem, un răspuns categoric.

Nici nu s-ar putea pentru ceva definit atât de bine de Charles B. : "vaporisation et centralisation du Moi."

Se poate una ca asta pe Dâmboviţa, cea atât de lesne cuprinsă de toate frigurile Parisului?

Se poate imagina una ca asta într-un colţ de Levant care se trezeşte din toropeli pe la 1830, se stropşeşte latifundiar la tombatere şi intră în trap forţat de industrializare masivă şi cam anarhică?

Şi în fine: mai este loc într-o mitologie românească a virilităţii, în constantă dilemă între cinismul lui Ţepeş şi bâzâielile unui Ienăchiţă Văcărescu, pentru perversitatea colorată a vreunui Brummel?

E chestie de metodă. Şi de interpretare.

Metoda nu poate fi decât una, pentru început. Ne-o dă Caragiale cel rău: "Să-i numărăm, domnule!"

***

Întotdeauna săritori, cetitorii îmi aduc aminte cu noaptea în cap de alte excepţii şi posibili avatari mateini. Laura G. îl pomeneşte pe Macedonski, despre care se poate spune asta, cel puţin într-o anumită măsură.

Atreides ar merge mai departe, hăt până în Fanarul fără de moarte, cu Princepele şi cu Hrisoscelu cel smintit de Veneţii. Şi deşi înţelegem de ce şi pentru ce se leagă sinapsa, nu prea semnăm în josul ei.

Princepele îmi pare mai degrabă tributar unui cortegianism de Renaştere întârziată, tratat uşor aiuristic de Barbu, pe care îl interesează grozav tingirile dar destul de puţin stofa psihologică.

Băşcălie evlavioasă?

Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa lui Hrisoscelu. Hrisoscelu nu e dandy, nici măcar atunci când pune în scenă toată alegoria aia veneţiană uşor funebră. Habar nu am care au fost intenţiile lui Barbu în privinţa lui, dar un astfel de pariu ar fi fost ratat cu prisosinţă.

Faptul că Hrisoscelu bălteşte dintr-o lene incomensurabilă în mahalaua natală până la adânci bătrâneţi, indiferent la restul dinamicii lucrurilor nu e suficient să-l asemene lui des Esseintes.

Ceea ce este lehamite -iară nu melancolie!- la Hrisoscelu, devine la des Esseintes manifest sinestezic profund, în prea multe nuanţe ca să nu necesite amplă recitire. Fix acelaşi reflex ca pentru Craii lui Mateiu: a se citi din şase în şase luni. A se nota cum cade lumina de data asta nouă peste ei toţi.

Şi chiar şi peste noi.

Ceea ce îmi aduce aminte că le vine curând vremea.

Pe când Săptămâna Nebunilor, je vous en prie, cum ar spune Tartorul. Nici vorbă de aşa ceva: cartea e agreabilă de vizitat, din când în când, dar după cetire rămâne un singur lucru peste, să zicem, doi ani.

Rădvanul din ce în ce mai jigărit, din primăvară până în toamnă. Şi tot aşa.

***

Apropo de Craii, o părere care nu e încă sentiment. Singurul dandy în accepţiunea clasică a cuvântului este Pantazi.

Elementul de sinteză, cu puternice dimensiuni alogene. Metisajul rătăcitor de descântece grele.

Pirgu nu are cum fi aşa ceva, deşi pretinde asta. Iar Paşadia nu e dandy. Paşadia este ziua de ieri.

Probabil că Pantazi e şi singurul dandy din panoplia literaturii române. Sau cel puţin cel mai rotund creionat şi cel mai eficace.

Şi nu spun asta din cauză de cei de faţă şi viitori, sănătate.

Ar mai fi şi Fred Vasilescu. Oh mais non. Dintr-o droaie de raţiuni, Fred Vasilescu este l'homme pressé, façon 1930 al lui Morand.

După umila mea părere.

PS: Ceva îmi spune că disecţia nu s-a terminat. Nu ştiu exact când, dar se va egzista cu siguranţă şi un volet numărul patru.

Iar în seara asta, pesemne, alte restanţe. Fargue, de exemplu. Şi un răvaş.

Later edit: Seraiul este surprins de abundenţa de comentarii cu iz polemic şi curtenitor. Şi de intervenţiile de la janelă, puse deoparte şi despre care am îndrăzni să cerem oarecari lămuriri: nu e frumos să provocaţi în halul ăsta, domnule Pantazi!

În consecinţă, va exista şi un volet patru. Chiar în seara asta. Dar mai întâi, nişte chestii prin casele din faţă.

Portret de dandy valah 2: Un secol greu de apărat

Din capul locului, un fel de disclaimer: pentru foarte multă vreme, referenţialele culturale esenţiale ale Seraiului se opreau pe undeva prin dreptul Restauraţiei franţuzeşti.

Pesemne în pâcla brumei năucitoare de la Waterloo.

Însă numai boul e consecvent pe lumea asta, cum zicea -mi se pare- Iorga. Nişte circumstanţe noi ne-au deschis cu mare graţie abilă porţile unor lumi pe care le credeam -pleonastic- sterile, credule şi moarte.

Din cauza asta ce va urma poartă, fără îndoială şi deopotrivă, pecetea tupeului sincer şi subiectivităţii lesne de dus de nas a amatorului.

***

Mi-a picat în mână acum ceva vreme cartea Ioanei Pârvulescu În intimitatea secolului XIX. Poate că o să vă surprindă fermitatea cu care am de gând să adaug imediat că Seraiului i s-a părut absolut detestabilă. Bine, mai puţin decât cea despre Bucureştii interbelici, care suferă de un fel de superficialitate pioasă.

Se poate să reconstitui o lume numai din mica publicitate? Nu prea se poate.

Cartea Ioanei P. avea de pledat o cauză grea, anume cea a unui secol prea năpădit de clişee imbecile - poetesa ftizică, frenezia opiacee, pardesiul de Kamelhaar căruia i se face cu batista de pe peronul Gării de Nord, etc.- ca să se mai poată apăra eficace de unul singur. Nu sunt foarte sigură că a reuşit, de vreme ce pică fix în unele dintre ele: siluete masculine cam seci şi oh cât de nesuferite şi de profund responsabile, femei admirabile -Zoe, fii bărbată!-, zavere şi francmasonerii de bucătărie, Răcnetul Carpaţilor şi Magazin istoric pentru Dacia, strada Sapienţei şi cafelele de la Corso.

Toată hărmălaia asta nu prea lasă loc de subtilităţi. Nu e deci, de mirare că dandysmele, căutate alaltăieri cu creionul cu mină de 0.5 rezervat lui Tacit, lipsesc cu desăvârşire din cartea eminamente tous publics a doamnei P.

Nu e numai păcat. E o lipsă fundamentală.

Dar oare de ce, bunul meu domn?

Expediem nişte contingenţe şi încercăm un răspuns.

PS: Uitam despre poză. Werner Mantz, Etude dans une villa , tiraj bromură de argint, 1929.

"The Sun Always Shines on TV"

Adormit aseară cu capul pe Venises a lui Morand, aşa că n-am mai apucat să termin pseudo-eseul despre dandysmul valah. Ceea ce e, pe undeva bine: iată un subiect ce ameninţă să se lungească, presupunând numaidecât că s-ar putea vreodată epuiza.

Venises: cea mai surprinzătoare carte a unui mare trântor superficial. Am vrea să revenim amplu asupra şi despre.

Timp să fie.

Ah, la naiba, dacă zilele ar avea patruzecişiopt de ore!

Cela n'a probablement rien à voir, dar mâine luăm calea cafelelor cu 336 până pe sâmbătă noapte. Iar săptămâna viitoare, ei bine nici nu vreau să mă gândesc ce mă aşteaptă de miercuri încolo fix în Coasta Boacii.

Pentru că onorată asistenţă, săptămâna viitoare Zaza, iară nu Aquiu va fi netrebnica agăţată de staţia de Romanian organizing team ca de perfuzii.

Pentru că avem Summit.

F*u-i.

Portret de dandy valah 1: de unde până unde

Nu toată lumea bate la uşa Seraiului în căutare neapărată de tâmpenii, de jocuri cu idioata de Barbie sau de reţete de compot.

Asta pentru că, prin ochelarii unora şi altora care mai lasă din an în paşti câte un mesaj la janelă, fără să aştepte neapărat vreun răspuns, de-altfel, Seraiul mai poate fi şi un "loc mişto, cu pretenţii".

Deşi echivalenţa întru compliment nu ne e foarte clară, un lucru e cert: cu obsesiile lui tributare dar nu aservite unui referenţial cultural precis, Seraiul e produs de nişă.

Asta e!

***

Cineva ce se voia binevoitor îmi explica acum vreo săptămână, în termeni extrem de raţionali, şi cu toată seriozitatea, că Seraiul e pesemne un fel de iglu. În care pietonii se simt obligaţi să vorbească în şoaptă, de preferinţă între păreţii bine grijiţi ai propriei cutii craniene. Fie de teama hangerului de spahiu, fie -mai prozaic- din lehamitea de a lăsa comentarii gen şezătoare, mica bârfă, u.s.w.

Recunosc cu mâna pe inimă că individul avea dreptatea lui. Nu i-o contest. Aicea veţi găsi foarte rar sau poate deloc taclale din alea ţigăneşti care nu se mai termină.

Pentru asta, avem alte monade, alte farafastâcuri, altă sistemă.

În secunda în care am avea fie şi numai un minut impresia că miroase a petrosin şi a ulei de candelă, nu vă faceţi probleme: închidem numaidecât.

***

Foarte rar, din lista de veniţi cu pluta se mai poate scoate cu penseta câte o căutare valabilă care aduce cu ea diverse personaje necunoscute.

Astăzi de pildă, din mare plictiseală, am aflat că s-a putut ajunge aici în căutare de dandy valah în literatura română.

Cum spuneam, asta deschide o problematică absolut pasionantă şi anume: se egzistă aşa ceva?

De care ne vom ocupa în dulcele stil clasic: fără să ne luăm foarte tare în serios.

Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră: un sfert de oră sau poate mai puţin de telalâc agreabil, cu o cafea sub nas.

Urmează aргументы и факты.

Veniţi cu pluta 10 Perdu de vue

Ah, dar asta sună fix ca anunţurile alea din Libération.

Anume: "Acceleratul Bordeaux-Tarbes, 23/08, pe seară. Aveai bentiţă şi citeai horoscopul verii din Cosmopolitan. Te-am întrebat cât e ceasul, scrie post restant la redacţie. "

Qui transmettra. They always do.

Bietul om. Pariu că pe aia de la Jariştea o cheamă Giorgiana, că vorbeşte cu fată şi că mămica i-a zis de mică ursita la drum?

Veniţi cu pluta 9: How Could You, Gogule?

Evident, nici Seraiul nu a scăpat necălcat de hoardele de absolvenţi de gimnaziu cu mână repede apucătoare la copy/paste. De mame bugetare disperate care stau la birou cu un ochi pe forumul de la Culinar şi cu celălalt pe Referat, în timp ce neuronul zuruie dobânda lunară la bunuri de consum de folosinţă îndelungată.

Îmi aduc aminte insistent de privirea undescribable a turiştilor din Oklahoma - so Duane Hanson- în vitrina de la Maxim's.

Sunt departe de mărinimia lui Tonans, care văd că a luat în serios treaba asta. Dar dacă ar fi să scriu ceva în genul ăla, pe astea trei de mai sus le-aş combina cu graţie.

Compunere despre vară, contra transpiraţiei picioarelor.

Utilă. De sezon, unde mai pui.

Terminată apoteotic cu un monolog interior de mare încărcătură şi respiraţiune psihologică.

Păi chiar aşa, frate Golescule: cum dracu a putut să nu mai întrebe din noapte până în zori de ce pentru ce (sic! - transit?-)....

PS: Serios acuma, lumea mai ajunge căutând şi altceva. Lucruri ce ridică problematici de fractali, nu de ghişeu de informaţii. Mai avem o mitocănie, după care scriem pe bune chestii, unde li se va răspunde.

Veniţi cu pluta 8: Femeia cosmetică

Fără enclitic, bineînţeles. Dar ţigănia ne iubeşte, se vede treaba.

Şi noi pe ea, nu ştiu cum. Adică ştiu şi o să povestim despre asta.

Răspunsul va displace: probabil că nu.

Stay tuned, mai avem.

Les choses de la vie 2: Summing Up a Couple of Things

La suite du Trafalgar, că nu rezist la din astea.

Mortal: "nous avons évoqué tous les sujets: la Tchétchénie. La journaliste. Les droits de l'Homme. Les droits des homosexuels."

PS: Mă tot întreb ce dracu face Nicolas S. fix în secunda în care pomeneşte de problema rusească?

Les choses de la vie

Nicolas S., la Summitul G8, după întâlnirea cu Putin.

Une vraie crème, celui-là.

Fără comentarii, via RTBF care n-a aşteptat invitaţie specială.

Pour une fois que ça se passe chez les autres, hein?

Bicisnicia de la utrenie

Zilele-astea, se află în urbe statuia miraculoasă a Fecioarei de la Fatima.

E dreptul ei să se plimbe în lectică pe unde o taie capul. Şi bucuria papistaşilor bucureşteneşti.

Deşi nimic nu se poate compara pe lumea asta cu ghemul de vibraţii diverse, pe care îl simţi neapărat ori de câte ori poştalionul sau birja urcă răbdător şi cu evlavie serpentinele de Santarém, merită să stai la coadă şi în bătătura de la Sfântul Iosif.

***

Dintr-o serie de certitudini. Am mai scris asta: sunt puţine, în Serai.

Prin urmare, am întins drumul dimineaţă devreme. La utrenie, cum ar veni.

Ieri nu se putea. La ceasurile nouă seara, coada o luase razna spre Sala Radio. Ne-am abţinut.

***

Evenimentele astea cvasi-păgâne adună cu mare repeziciune tot evantaiul disperărilor de toate zilele.

În cheie ecumenică. În dispreţul canoanelor de spovedanie care afurisesc pe orişicine se roagă peste gard, comitetele parohiale pravoslavnice îşi trec vestea asta pe sub mână mai ceva ca manifestul unui comandou din Chiapas.

Prin urmare, catedrala de obicei foarte liniştită era azi-dimineaţă plină-ochi de reprezentantele unei specii absolut odioase. Pe care nu prea poţi de-altfel să o defineşti rotund. E ceva între peţitoare, cotoroanţă şi colivăreasă.

Frăţia basmalei înnodate strâns sub bărbie.

***

Vin puhoi, cu sticle de plastic pline cu apă pe care o speră pesemne imediat schimbată în agheasmă, ca la Izvorul Tămăduirii, cu prosoape de paralitic şi tricouri de ursită, cu legătură de mort şi poze de fată mare, cu cărţi ungureşti cu zodii şi cromolitografii minuscule cu sfânta Parascheva, în fond o amărâtă de subalternă.

Aşteaptă ceva. Să se crape catapeteasma, ca şi cum parcarea care creşte din zi în zi ca un şancru în coasta străzii Berthelot nu le-ar da, pe muteşte, dreptate. Să se despice apele, ca la Bobotează.

În spectacolul năduşit de pe strada Berthelot nu e nici graţia transei de derviş rotitor, nici violenţa senzuală a dansului candomblé de -heh- Salvador da Bahia.

Ci doar o stază hrăpăreaţă, cam ca pe vremuri, la coadă la unt.

Cu strict aceeaşi frazeologie, etichetă, recuzită.

Să se ajungă la toată lumea. Mi-am lăsat rând şi dincolo, nu se ştie.

Aici este...? întreabă cu puncte de suspensie un pensionar cenuşiu, însoţit de maştera domestică, în tupez de supraelastic imprimat de-a-ndoaselea cu faţade de cafenea germanopratină.

Aici este, mă rog. În principiu e peste tot, cum să vă spun, domnule.

Dar te cam abţii. Ghionoaia numără pozele cu sfânta Parascheva şi scrie repede-repede un acatist cu toate muierile adormite sau nu de la scara B6.

Şi să nu uităm. Punga, suverană şi irezistibilă.

Sfinţenia: disponibilă numai şi numai în vrac.

Iar cevaul olfactiv al momentului, un amestec de pipi stătut şi de sarmale, ca de-altfel în orişice scară de bloc respectabil.

Moment în care am decretat situaţia insuportabilă şi-am simţit nevoia de împărtăşanie.

Flânerie 78: Tudorică, dorobanţul

La capătul dinspre mare al podului lui Saligny locuieşte de foarte multă vreme Tudorică, dorobanţul.

Sau cel puţin aşa susţinea fără drept de apel colonelul englez din Indii, cam în fiecare vară.

Dimpreună cu zuavul de la Alma, Tudorică dorobanţul aduce numai şi numai veşti bune, ce nu se pot spune decât la ureche.

Flânerie 77: Versatilităţi η - Cvasi-medievală

Baux de Provence?

Umbria?

Capi Corsu?

Făclia.

Flânerie 76: Versatilităţi ζ - Bidonville

São Salvador da Bahia de Todos os Santos?

Salé?

Calcutta?

Valu lui Traian.

Flânerie 75: Stradella Vântului

În Constanţa veche, întinsă fără complexe din Peninsulă şi până spre Trei Papuci, n-am mai făcut poze.

Nu neapărat din lene: între timp, se înserase de tot şi aveam şi nişte anume social graces ce nu sufereau nicicum amânare.

Pe cuvânt de onoare că toate sunt cum le-am lăsat data trecută. Ca aici adică, très exactement.

Numele de străzi sunt lumi în şi pentru sine. Sulmona. Karatzali, în spatele bisericii greceşti cu hramul Schimbării la Faţă. Iederă, albastru Wedgwood şi zidurile cu linii de fregată ale caselor negustoreşti, abandonate demult şatrei sau timpului.

Strada Karatzali se termină cu o cârciumă cu mari pretenţii contrariate şi cu o scară care, în nopţile cu lună plină, te duce pe negândite până la Histria.

Însă unul dintre cele mai senzaţionale locuri din Constanţa e, fără îndoială, stradella Vântului.

Un loc teribil de senzual.

Multe lucruri pot începe chiar acolo.

Stradella Vântului e soră geamănă cu strada Sforii şi cu uliţa Trei Ierarhi.

Şi pesemne şi cu Mântuleasa.

PS: Evident, am să mă-ntorc. Pentru că mă mai aşteaptă şi bordeiele tătărăşti de la Limanu. Şi cimitirul geamiei mangaliote. Şi maidanele ţigăneşti din coasta gării.

Dar tare frică mi-e că toate lucrurile astea nu se lasă decât greu prinse în plasa de fluturi a flâneriilor.

Flânerie 74: Special Needs

Haleală pentru Kasparov.

Şi pentru ssalamandre. Ssalamandre ssalmantice, te pomeneşti.

Numai la intrarea în Constanţa, pe o dugheană supărată pe viaţă.

Flânerie 73 : Nişte alte sinestezii onirice

Sinesteziile vin întotdeauna atunci când te aştepţi mai puţin. Mai grav: când nici măcar nu le chemi.

Noroc de morişca de imagini la îndemână.

Trenul ca un tramvai, răzoarele de nu mai ştiu ce - rapiţă? porumb, e drept cam pipernicit? -, macaralele optimiste în ciuda ploii, toate astea lasă o impresie irezistibilă de ani cincizeci.

Anii cincizeci ai jurnalului de actualităţi al lui Mandric şi pozelor cu scârţ din almanahul revistei Femeia.

Numele locului îţi îngheaţă însă sângele în vine, fără mare ceremonial prealabil.

Poarta Albă.

Flânerie 72 : Neobucolică

Din goana maşinii, ochiul mai poate încă să înregistreze neobucolica de sâmbătă.

Pe ploaie mocănească, bineînţeles.

În poala podului nou de la Cernavodă, ciobanul tocmit Războinicului Luminii până la a şaptea spiţă şade în bâtă şi se uită cât e ziulica de lungă la camioanele cu mirodenii şi cu grâne care se scurg leneş dinspre Dobrogea spre Ţara Românească.

Camioanele beau benzină. Ciobanul, săniuţă de pufoaică, pesemne.

Şi deşi locuieşte schimnic într-o rulotă rămasă de la cine ştie ce şantier, o să stea tot aşa indiferent de normele sanitare de la Bruxelles.

Până la Judecata din Urmă.

Bref

Plecată la Constanţa până mâine seară.

Tribulaţia de sâmbătă, douăzecişicinci: Les jeux sont faits, rien ne va plus!

Motto:

"Eu n-am compatrioţi, mademoiselle."
(Pantazi)

Urcuşul spre corvetă se prelungeşte, fără voia lui Abd'allah. Pe la jumătatea drumului, Scolasticul se opreşte îndelung, să-şi tragă sufletul. Gambele sunt brusc de pâslă moale şi asta e de necrezut pentru regele coşului de trei puncte.

Transpiraţie rece şi umedă şi o pâclă în faţa ochilor pe măsura gurii uscate, menghinei din gâtlej şi golului ameţitor din stomac.

Plecat acum zece minute în pas de menuet, Abd'allah se întoarce pe punte cu târşâieli de octogenar.

În indiferenţa generală: Ahile îi explică Zazei cu detalii precise secretul jocului de ruletă. Doreşte oare cucoana o căsuţă de pescari la Portofino, numaidecât, fără efort şi fără compromisuri calpe? Vai, dar e atât de simplu: cât ai zice "teoria probabilităţilor", pesemne.

Haide, încă trei metri până la şezlong.

Dacă i-ar mai folosi la ceva, Abd'allah ar mai putea distinge privirea din ce în ce mai stupefiată a Zazei şi mâna dreaptă cu care opreşte politicos puhoiul de parametri din gura lui Ahile:

- Ce e, dragă? S-a-ntâmplat ceva? Ai văzut ceva? E cineva în salon? Ce e, Abd'allah? Vorbeşte, la dracu ghem, zi ceva! Abd'allah?


Bietul învăţăcel din poala Salmanticei! E mai mult decât poate îndura orice scolastic de pe lumea asta.

Din fundul şezlongului din faţă se mai aude doar atât, lent şi cu mari suspine:

- Zaza, dă-mi un pahar cu apă, te rog. A dispărut Spania!


- Cum să dispară Spania, Abd'allah? De unde să dispară? Unde să dispară? Te-ai ţicnit? Cum să dispară Spania, aud? Cum adică, dispărut? Abd'allah! Câte degete vezi? Cine e preşedintele Statelor Unite? Abd'allah, spune orice! Ce tramvai are staţie la Mecet? Abd'allah! Habla conmigo! Oh, la naiba! Tralea, aspirine şi o găleată cu apă! Şi repede! Ăsta ne leşină în braţe!

***

Capriciile istoriei vor ca numai parterul bâtrânului palazzo din coasta teatrului Manoel să aibă lumină electrică, apă curentă şi gaz.

Prin urmare, de la etajul întâi încolo, sufletul intră în alte vremuri. Încăpăţânată, doica pe care ar putea-o chema chiar Euricleia, a păstrat intacte în ciuda privirilor piezişe ale cartierului toate circumstanţele copilăriei domnului Pantazi.

Odată urcată scara cu trepte aurii pe jumătate măcinate de timp, apare evidenţa făcliilor de spermanţet şi a buiotei pentru seri umede.

Împietrirea acelor de ceasornic în tiparul fără de moarte al după-amiezei vânătorii de ciute şi de mistreţi, într-o Ithacă de niciunde, e dimpreună marele secret şi dar al Euricleei.

Fix din pricina asta, ori de câte ori sorţii îl readuc la Valletta, Pantazi se simte iarăşi cuprins de boala adolescenţelor.

***

O găleată de apă. Două. Trei. Şi patru perechi de palme, administrate ca în Rahova de Tralea.

Şi Scolasticul se trezeşte din greu.

- Ai leşinat, stimabile! Ia să vedem, dar încet, veux-tu?

- Ce să vedem... e o catastrofă, Zaza, o catastrofă!

Istovit, Abd'allah întinde atlasul răvăşit şi bea cu înghiţituri mici şi torturate paharul de apă cu zahăr grijit de Zenobia.

- Stai aşa... Iberian Peninsula Physical Map.... şi degetul se tot plimbă de sus în jos pe hartă, ia stai aşa... ce mama dracului e asta?


Este. Până şi pe valtrapul neutru cu fluvii şi platouri rânjeşte alternativ altceva: Península Hispânica. Meseta Central nu mai e Meseta Central, ci Planaltos.

E mai mult decât poate îndura bietul Scolastic.

Le moment de vérité.

- Dă foaia, te rog.

Linişte. Şi o mare mirare: Abd'allah ştie furiile Zazei, care de obicei vin pe nepusă-masă şi se dizolvă într-o taclà, după vreo câteva ore bune.

De data asta nimic.

Iar după vreo cinci minute, care durează cam din Devonian până în Cuaternar, cu o voce fermă, de gheaţă preistorică:

- Ahile, eu te calc în picioare. N-am murit şi n-am de gând.

Cineva a avut reflexe mai rapide, de bună seamă. Peste toată liniştea asta grea se prăvale, roşu aprins, pumnul de ocnaş al lui Tralea.

Un pumn ca o frână bruscă, pe bulevardul Carol.

***

Cu toate astea, camera în care dihania suflă praful de pe Avellaneda nu e nici mausoleu princiar hittit, nici văgăună englezească de regrete uscate pe picioare.

Nu. Scăldat în lumina lină a după amiezii, cabinetul de lectură de la Valletta nu are nimic resentimentar sau sinistru.

Pe pervazul ferestrei, s-au oprit, pesemne de oboseală, două rândunele. Sunt poate chiar cele care se plimbau ca nişte dragomani prin văzduhul de la Αγια Σοφια. Asta, nici povestitorul nu mai ştie cu precizie.

Ştie, sau cel puţin speră să ştie a spune liniştea de miere şi aur vechi care pluteşte peste toate lucrurile astea reduse la esenţe.

E liniştea iertării.

Pentru că în după-amiaza asta de la Valletta, Pantazi hotărăşte să se împace cu Avellaneda şi se apucă să citească, cu mare însufleţire “Nuevas andanzas del ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha”.

Cam ca în capitolul cincizecişinouă din Quixote:

"Y poniéndole un libro en las manos, que traía su compañero, le tomó don Quijote, y sin responder palabra comenzó a hojearle".

Câteodată, şi imposturile au farmecul lor.

Cu Reverte, Pantazi nu are însă de gând să se împace în veci.

***

Undeva, în străfundurile lui Le Tasse, Ahile zace în nesimţire, încuiat straşnic de Tralea şi păzit de Zenobia. Care are ordin să nu răspundă la nimic ce ar putea veni prin vizetă şi să-i deie apă şi pesmeţi, din douăsprezece în douăsprezece ore.

Iar pe punte, după foarte multă limonadă fără zahăr, paharele cu aspirină sfârâie a neputinţă, iar foile sunt date cu mare repezeală.

Din voia nominalistă a lui Ahile, Abd'allah şi Zaza s-au trezit brusc într-o lume fără Spania. Boleroul lui Ravel e scris pe o temă maură şi-atât, don Quixote de la Mancha e fără îndoială monumentul literaturii imperiale lusitane.

Ca şi cum s-ar agăţa de un pai, Zaza porunceşte:

- Abd'allah, caută te rog Ramón del Valle-Inclán y de la Peña.

Şi Abd'allah citeşte, poticnit şi scandalizat cam aşa:

- Spanish novelist, dramatist, terrorist and poet who combined a sensuous use of language with bitter social satire and strong nationalist beliefs and attitude.

- Terorist? Fantastic! Ei bine, au second degré, dacă vrei, şi numai de drag aşa, într-un fel.

Şi-atunci, Abd'allah psalmodiază, cu frică aproape, toată povestea complotului de la Pontevedra. Evident, fraza introductivă a Britannicei, aia cu "strong nationalist beliefs and attitude", era un nenorocit de understatement.

We are not amused.

Şi-atunci, Scolasticul îşi aşează capul în mâini şi se predă:

- Zaza, trebuie să-ţi spun ceva. Nu aveam de gând, pentru că nu ştiam cum o să o iei. Dar asta e, n-am ce să fac, poate o să fie util...

- Zi, dragă! În haznaua asta, ce poate fi mai rău decât Valle-Inclán căsăpit de Salazar în Britannica asta care a luat-o razna...

- Tralea are televizor, pe-ascuns.

- Unde?

- În cabină.

- Ah, dar asta e splendid! Cât e ceasul?

- Opt fix.

- Repede, un buletin de ştiri, ceva! Suntem salvaţi, Abd'allah! Salvaţi!

***

Chiar şi în cabina lui Tralea, PPDA e tot PPDA:

- Et voici maintenant, sans transition, un reportage de la réception à l'Elysée de Sa Majesté l'Impératrice Inês du Portugal et du Brésil, dont la visite d'Etat en France a débuté ce mardi même.

Zaza şi Abd'allah se uită unul la altul, increduli.

- Abd'allah, e lumea cu fundul în sus. Dă Britannica, eu trebuie să înţeleg cum de s-a ajuns aici...

***

Există în toată povestirea lui Avellaneda aşa o frică de personajele pe care uzurpatorul nu le ştie ţine în frâu, că orice lectură e aproape un act de caritate, îşi spune Pantazi întorcând foaie după foaie.

Fermecător. Oare l-o fi citit, cum i-am recomandat cu căldură?

Pesemne că da.

Sunt ceasurile şase dimineaţa şi rândunelele din fereastră nu se dau duse defel.

La-ntâmplarea fericită a unei raze de soare, Pantazi observă că una dintre ele are un răvaş legat cu şfară de mătase de piciorul drept.

Mais voyons...un peu tard, non?

Mai bine târziu decât niciodată, boier dumneavoastră.

***

Ei bine, Britannica cea şuie joacă sorţii la Alcanizes. Pentru că toată nebunia asta porneşte de la Olivenza şi din momentul în care regele Diniz al Portugaliei o strânge foarte puţin cavalereşte cu uşa pe Maria de Molina să semneze un tratat de pace.

Începutul sfârşitului.

Cu mare răbdare, criteriu şi ce-o mai vrea cetitorul, încetul cu încetul, încăpăţânarea lusitană se întinde ca pecinginea, Anschluss după Anschluss, peste toată Iberia.

Le merge bine. Străpung fortăreţe maure într-o veselie. Forfotesc pe mări şi oceane. La 1492, genovezul Columb, plătit de Dom João II, o Príncipe Perfeito, din casa de Aviz, descoperă America. Semnat cu Habsburgii în 1494, Tratatul de la Tordesillas deschide posibilităţile nelimitate ale unei cuceriri paşnice a tărâmurilor de cuişoare,mătase, tămâie, piper şi aur.

Până în ziua de azi, zice basmul nominalist.

Lui Abd'allah îi cedează nervii la vederea peceţilor de Valladolid. Ce-o să se facă el fără Sanlucar, fără Torquemada, fără Carol Quintul, fără Lepanto, fără Cortés?

Toate sunt aşa de paşnice şi de comerciale că iată: ultimul Atahualpa e preşedintele ales, prin consens şi vot la vedere, al Naţiunilor Unite.

Împins mai departe, silogismul devine sângeros: dacă Spania nu se egzistă, unde mai e Pantazi?

Sau mai exact: mai avem Pantazi în tribulaţie?

Asta n-o mai spune Abd'allah.

Asta o spune, uşor şovăind, Zaza.

***

Două dimineaţa. Lui Abd'allah i-am dat un somnifer, să se liniştească. Ahile s-a trezit din leşin, a mâncat pesmeţii înecăcioşi ai Zenobiei, a băut un pahar de apă stătută şi a leşinat din nou.

Tralea e de cart. Iar când se întâmplă asta, Tralea mai are obiceiul să vorbească singur.

Replica ocnaşului pentru sine e stupefiantă:

- Nu vă mai amărâţi. Pantazi e al lumii, în toate.

Iar pe corvetă, cineva scrie pe un Moleskine, cam aşa:

"Dragă domnule Pantazi,

Nişte oameni foarte răi pretind, cocoţaţi pe certitudini ce ne vin de la Londra, că nimic din istoria ultimilor cinci sute de ani nu e adevărat.

Dacă le-am da crezare, ar însemna că nici noi, ăştia sublunarii şi împiedicaţii, nu suntem deloc.

Nu e nimic mai de prost gust decât ipoteza asta rea.

Domnule Pantazi, eu ştiu că dumneata exişti. Fie că asta se întâmplă lento, ca în prima Gnosiană a lui Satie, pe căldura topitoare de la Moşii Bucureştilor, în faţa prăvăliei de turtă dulce a lui Popescu. Sau aiurea.

Pentru realitatea dumitale, domnule Pantazi, nu există nici graniţe, nici cronologii anume construite. În sensul multor lucruri de pe lumea asta, chiar dacă Seraiul se amuză să te numească Tartor, dumneata eşti pesemne dincolo de Bine şi de Rău.

Ne amuzăm şi noi cum putem.

Scrisoarea asta e niţel absurdă: deja că se întâmplă într-o poveste. Şi-apoi, slobozită aşa, pe genunchiul unei rândunele stambuliote, are să ştie oare să te găsească?

Eu cred că da."

***

Sunt ceasurile şase dimineaţa la Valletta şi cineva desface cu grijă foaia cadrilată scrisă cu tuş albastru închis.

Spoiler: Ajungem la Atena, unde lucrurile persistă în ilizibil. Şi cam atâta. Altfel, n-ar fi suspans pe lumea asta.

Fraza zilei

"L'hôtel est un instrument de décision" (Léon-Paul Fargue).

Nu sună rău deloc, judecând după numărul de decizii pe care le-am luat prin diverse camere de chervansarai.

Are, pesemne, de-a face cu sentimentul pachebotului atemporal. Pentru că odată intraţi în logica asta de pâslă, distanţa faţă de contingenţe e mult mai mare.

***

Singurul hotel de care nu reuşesc să-mi aduc aminte cu plăcere, oricum aş întoarce cheile de la flaşnetă, e şi unul din cele mai frumoase posibil.

Nu din cauza camerei în sine: orgoliile proprietarului o umpluseră de mobilă pentru zdrenţe cu pretenţii. Despre care nu se putea nici măcar spune, ca un fel de scuză pioasă, că e semnată Starck.

Neapărat dacă mobila e ţâfnoasă: pictură locală, de preferinţă de gang, pe peretele de deasupra patului.

Veghează cu albeaţă pe ochi adulterul de comis-voiajor. Şi onoarea e cumva, nu ştiu exact cum, salvată.

Culorile tari ale furtunii pe mare de deasupra lavaboului anesteziază de bună seamă şi ultima umbră de conştiinţă de sine.

***

Era însă suficient să apeşi pe butonul pentru leneşi din dreapta noptierei şi storul electric, de bancă populară, să se ridice cu mare elan. Şi să-ţi intre brusc, prin toţi porii posibili Mediterana, cu toate culorile ei de pe altă lume, de la negrul de tuş de China de la mieznoptică şi până la albastrul-oranj de la răsăritul soarelui. Sau la indigoul dens al unei după-amieze de septembrie.

Nu ştiai exact la ce să te uiţi mai întâi. La tot jocul de lumină obraznică sau la argintul foşnitor al frunzelor de măslin.

Numaidecât, decorul nu mai avea niciun fel de importanţă.

***

Până foarte de curând, crezusem episodul ăsta legat de epopeea unor mari tristeţi.

Apă de ploaie, serios.

Neplăcerea cu care mă gândesc la hotelul Pietracap e bineînţeles legată de lipsa reflexului sanitar al unei decizii, pe care Fargue mi-o aduce aminte.

Anume s-o fi şters naibii englezeşte. Şi cât mai repede.

Pentru că cineva pertinent şi important a învârtit, de foarte curând, niţel întristat hangerul ăsta, am să zic aşa pe ziua de azi:

Nimicul se anulează prin negaţie.

Ceea ce am şi făcut.

Nu s-a întâmplat. Sau cel puţin nu mi s-a întâmplat mie.

Altfel nu se poate. Pentru că altfel, nu reuşeşti să te bucuri de ceea ce ai suficient de des de la o vreme încoace.

Un foarte mare privilegiu fragil, despre care am tot vorbit. Şi pe care nu l-am da la schimb pe toate nuanţele de trecut de pe lumea asta, chiar dacă ele devin brusc amabile.

Ceea ce nu ar fi o utopie. Un nonsens fără rost.

Later: Şi dacă tot e nonsens fără rost, îl dăm de-a dura unde i se cuvine să steie. Adică la gunoi. Prin urmare şi fără precedent, chestia cu Twingo fuchsia intră fără fanfară la tocător.

Ne-a făcut rău destul, zău aşa...

O hahaleră galactică: Jean -Jacques Rousseau

Motto:

"J'aurais aimé les hommes en dépit d'eux-mêmes."
(Jean-Jacques Rousseau, Les rêveries du promeneur solitaire, Première promenade)

Previzibil, Neghiniţă întreabă de ce are Zaza aşa o slăbiciune pentru Jean-Jacques.

Şi tot previzibil, îi răspundem.

Nu înainte de a căsăpi dintr-un foc o restanţă şi o nedreptate.

***

Scriam acum vreo săptămână -adică aici- cam aşa: "Pantazi zice Platon. Aş fi băgat mâna în foc."

Se vroia, era de fapt, un compliment de-adevăratelea. Însă uşurătatea cu care a fost expediat subiectul a displăcut Tartorului.

N-am vrea cu niciun chip să-l dezamăgim, în Serai. Prin urmare, scriem degrabă cam aşa:

Indiferent de argumente mai mult sau mai puţin scolastice, mai mult sau mai puţin elegante, mai mult sau mai puţin fericite, preferinţa asta era absolut previzibilă.

Puţină lume are fericirea fundamentală de a se regăsi în mirările vreunui filosof, fie el Platon sau Jean-Jacques sau Cilibi Moise, ca într-un complet-veston.

Sur mesure, il en va de soi.

Să presupunem, deci: trebuie că asta este una din fericirile fundamentale şi păstrate cu grijă ale Domniei Sale, domnului Pantazi.

Fie că termină vinerea în ceas roşietic de dimineaţă cu lăutarii ce se ţin scai de birjă, sau traduce sangvin din Michaux, sau te provoacă sinestezic, vibraţia domnului Pantazi nu poate, nu are cum fi sublunară.

De aici şi până la a crede neobrăzat că domnul Pantazi e perfect, e însă o cale teribil de lungă, pe care nu avem chef să apucăm.

Because perfect is absolutely boring.

Pentru dihănii din acestea, Antichitatea a găsit o formulă relativ pertinentă: καλός και ἀγαθός. Iar când vine vorba de aşa ceva, perfecţiunea nu intră în joc. Dar ἀρετή, da.

Spună ce-or spune scolasticii de aiurea. În mintea Seraiului, καλοκαγαθία e vector curat, nu punct fix, şi cu atât mai puţin terminus de tramcar.

Et cela change tout. Pentru că asta te obligă, ca interlocutor, la multe.

Şi în primul rând, la replică.

***

Ce mai vine după Platon şi Stagirit? Hahalera de Jean-Jacques, cu pietate filială absolută şi naivă, deci lesne expusă contrasensului, pentru tot ce-a fost odinioară şi n-o să se mai întoarcă nicicând.

De asta, Jean-Jacques e profund convins, chiar dacă pe toate gardurile Contractului Social scrie cu totul altceva.

Nu ar fi dintâia manie ca nuca în perete. Dar este poate singura coerenţă din parcursul fugarului de Geneva ca dracul de tămâie.

Şi taman de asta place Rousseau atâta Seraiului. Pentru că e incoerent. Pentru că-şi face viaţa praf, pierdut în reveriile lui cu spălătorese spartane. Pentru că se îndoieşte de foarte puţine lucruri pe lumea asta.

Şi pentru că se înşeală cu graţie absolută.

Give Or Take A Couple Of Hours

Plecat siestă dormit atât de tun toată noaptea şi ţeapăn, că pesemne n-aş fi auzit nici trompetele Apocalipsei, darămite cine bătea la uşa Seraiului.

Nu din orgolii, dar din bănuiala rezonabilă că la mijloc ar fi o afacere de clonă -să sperăm că nu, ceci dit-, rugăm abonatul să revie.

Ziua de azi fiind una de mari relaxări vivace, i se va răspunde lui Neghiniţă şi-om mai vedea ce...

Suspect de bine dispusă. Aferim!

Later: Evident că era sosie nenorocită, deşi mai dişteaptă ca altele. Isn't it ironic.

At the end of the day? Bălăcărit Sosia nu atât de virulent pe cât am fi dorit. Nu vom spune mai multe: ar însemna că îi dăm atenţie cât nu i se cuvine. De-altfel ne-am jurat de marţi încoace: nu ne mai spălăm rufele murdare pe uliţă, că zgârâie ochii şi mintea de cetitor.

Restanţe 1: Léon-Paul Fargue, Le piéton de Paris

Motto:

" Ce Comment faites-vous, on sait qu'il a poinçonné, comme un taon, les oreilles de Racine, de Baudelaire, du père Hugo, de Mallarmé, de Rimbaud, de Cézanne, de Debussy, qu'il travaille celles de Valéry, de Picasso, de Pierre Benoit, de James Williams, de Joe Louis, de Di Lorto, de l'homme qui a vaincu la roulette aussi bien que celles, plus ductiles encore de Greta Garbo. Il y a, dans l'Art et dans le Sport, des questions de chambre noire et d'alambic qui passionnent les foules."
(Léon-Paul Fargue, Le piéton de Paris, Par ailleurs)

Opt rânduri şi deja privirea se împiedică în trei nume total necunoscute cititorului, fie şi avizat, din secolul următor.

Oftăm. Şi ne ducem la dicţionare. Unde găsim aşa:

Un boxer gringo, Joe Louis Barrow, cunoscut şi sub numele suav de The Brown Bomber, plin de diverse medalii şi autor al unui aforism de maxim angajament: "Everyone has a plan until they've been hit." Şi un jucător de fotbal franţuz, Laurent di Lorto, portarul echipei naţionale la Cupa Mondială din 1938.

Victimă a unui patronim transparent, James Williams e pe vecie pierdut pe Quai des Brumes, ne temem.

***

Cam aşa şi cu cartea toată a lui Fargue. Charmante comme tout, plină de detalii oneste şi pe alocuri savuroase dar pe care nu prea poţi să le ţii minte după ce ai trecut la capitolul următor. Cu o slăbiciune destul de evidentă pentru gay & queer folks, dar un gay & queer care nu prea ştie bine pe unde să o apuce: la utrenia de la Chardonnet sau la bistroul de ceferişti. Uneori chiar savantă şi lirică dimpreună, ceea ce se întâmplă rar fără plictiseala snobismului prost plasat.

Dar cu o mare meteahnă. A lui sau a posterităţii noastre. Grija pentru fresca la cald face praf reperul esenţial, ierarhia de valori, epifania. Pe Fargue îl entuziasmează în aceeaşi măsură Pierre Benoit şi Picasso. Poate din gentileţe sau din acea politeţe onctuoasă şi iezuită a băieţilor de pension. Poate din efect de modă: n-am putea şti precis.

Nu putem şti multe, într-atâta mult din name droppingul aproape obsesiv împărtăşeşte soarta individului fugit din dicţionare şi pomenit mai sus. Care ar putea fi tot atât de bine guvernator de Indiana, broker de succes, rege al scobitorilor sau fotograf de nuduri artistice fără o leţcaie.

Una peste alta, frica asta de verdicte şi de entuziasme, atât de pudică încât nici nu apucă să scandalizeze te face să surâzi niţel amar: cum le roade, domnule, timpul ăsta pe toate!

***

Şi deşi nu ne lămureşte prea grozav despre pasaje şi dandysme -o face însă o chestie găsită prin străfundurile bibliotecii vechi şi despre care vom vorbi curând-, merită un exerciţiu de privit în oglinda anilor 2000, justement.

Ceea ce am de gând să şi fac. Poate chiar din seara asta.

Satori

Zi dubioasă, după o noapte fără somn la cazne relativ mecanice, iar hârtii.

Toate astea sunt tare departe de stampa în care voisem să mă pitesc azi-noapte, fără să-mi fie foarte clar dacă de tot sau nu.

Azi dimineaţă mi-am dat seama că n-ar servi la nimic.

Ia să scriem altfel: ar servi nimicului.

Asta nu se egzistă.

De ieri de la prânz ne ferim de nimic şi de prostiile la care ne împinge ca de nu ştiu ce zavistie.

Nu, domnule Pantazi, ăla n-a fost 公案 futil. Ăla a fost 公案 util.

Mai clar nu se putea.

Ei, şi-atuncea ne suflecăm mânecile şi ne-apucăm de tras linie. Nu cu vorbe. Cu fapte.

Tăiem un f. De la fuchsia, de bună seamă.

***

Asta aduce pe peretele asiatic al minţii o problematică interesantă, de vreme ce tot îi vine Japoniei rândul duminica asta.

Zazenul, cu asonanţele lui predestinate Seraiului, ne învaţă cam aşa, dacă am priceput cum trebuie.

Paradoxul translucid al koanului: exerciţiu de onestitate. N-ai priceput? Timpul oricum nu are importanţă, prin urmare nu contează când, contează cum.

Nu secundarul e important, de bună seamă. Respiraţia, da.

Dacă tot zurui koanul prin cămările minţii, e evident că au să apară dihănii. Sinestezii cu duiumul. Miniaturi pe un bob de orez.

Dar alegoriile astea sunt tranzitorii. Ceea ce văzusem la capătul heleşteului - şi despre care vom vorbi când se va cădea- nu e părăsirea perechii de converşi în sine.

Nici nu s-ar putea. Se tot întâmplă, de la o vreme.

Nu merge aşa.

Dar pesemne ceea ce mintea vede cu uşurinţă, reflexul dezminte, într-o primă instanţă. Şi-atunci vine de se leagă poticneala.

Poticneala kensho. Puţin importă dacă ea se petrece în jurul unei anecdotici stupide, pe care nu ştii să o arunci degrabă la gunoi. Sau în jurul consecinţelor ei, pe care le sperăm tranzitorii.

Important e că se întâmplă, odată şi odată.

Pentru că fără chestia asta, rezultatul ar fi că rămâi înţepenit în stampa fără de moarte. Între uşi. Între stări. Între lumi. Mai rău de atât: între vorbe.

Inadmisibil. Şi imposibil.

V-am tot spus, fără să mă explic: pe partea ailaltă e mult mai bine.

Şi-atâta. Unele lucruri trebuie asumate.

Le asumăm din tot sufletul. Nu pentru că trebuie. Ci pentru că altfel descoperi pe propria piele lecţia nimicului.

Ar putea fi chiar asta: deşi inocuu, nimicul căsăpeşte.

Nul şi neavenit

Nimicul nu are estetică. Nici coloană vertebrală. Nici gust sau precauţiuni politicoase.

Nimicul locuieşte într-un beci cu pereţii din cofraje de beton. Din când în când, iese şi întinde mâna pe stradă.

Poate pică ceva.

***

Vine o vreme când nimicul scoate capul în lume şi se crede nemaipomenit de important. Nu care cumva să-i deschideţi dacă sună la uşă.

Nu vinde Britannica. Se vinde pe sine, pentru cincizeci de arginţi dacă trebuie.

Intră în vestibul. Se descalţă, ca zugravii.

Vine pe canapea şi fluieră după dulceaţă.

Nimicul are şapte vieţi şi nu se sinchiseşte de avertismente, de poftiri afară sau de silă caritabilă.

Încetul cu încetul, nimicul e Împăratul Chinei, iar tu îţi cauţi de drum în altă parte.

Dacă ai minte.

Totul e să nu-l laşi să se transforme în hazna galactică. Să înghită tot şi chiar ce nu se cade.

Unele punţi trebuie trecute neapărat. Fără să te mai uiţi înapoi.

Costă.

***

Morala zilei de azi ar vrea să se pitească repede sub macatul dinspre fereastră şi să stea acolo până când i-ar zice Zaza să iasă.

Greu e să creşti. Greu, dar merită al naibii.

Chiar cu preţul unor zile ca asta, în care toate au ieşit pe dos, nu ştiu cum.

E tare târziu şi mai am nu ştiu câte pagini de lucrat. Tot e bine.

Se putea dormi?

Nu prea cred.

Până una alta, mă duc să mă pitesc într-o stampă. Poate aşa nu mai înşir tâmpenii aiurea în tramvaiul cinci.

Tribulaţia de sâmbătă, douăzecişipatru: Faux - fuyants

Motto:

"Rends-moi le Pausilippe et la mer d'Italie"
(Gérard de Nerval, El Desdichado)

Sorţii o luaseră razna. Devenea bunăoară evident că nu mai puteau onora invitaţia cartoforului ecleziastic. Pentru Zaza, o uşurare: nu se omorâse niciodată după cler, cu atât mai apăsat după discuţiile în care se bârfeau cu fereală nevăzutele.

Pentru Abd'allah, o înfrângere: sperase, fără îndoială că simpaticul vlădică avea să îi deie, la chiseaua cu dulceaţă, o scrisoare pentru egumenul de la Αγίου Παντελεήμονος de pe Munte, aşa cum îi promisese făcându-i complice cu ochiul după vreo şase ţoiuri de ρακόμελο.

Oftă: nu putea să o lase singură cu creatura aia care nu-i inspira absolut nicio încredere. Părea că totul i se cuvenea. Mai rău de-atât: părea că ştie dinainte ce avea să i se răspundă.

În ciuda asigurărilor Zazei că avea să se descurce, că Tralea ar fi putut, la o adică să-l căpăcească pe ciudatul musafir de s-ar fi obrăznicit peste măsură, Abd'allah se sacrifică şi de data asta.

Cu sentimentul că numai astfel de încercări stupide dau măsura sufletelor de cremene. În Hristos, fireşte.

La barza chioară...

***

Afecţiunea lui Pantazi pentru fesuri, pălării, chipie, burnusuri şi alte asemenea nu se dezminte nicicum. În după-amiaza asta, dihania a găsit de cuviinţă să poarte o panama du meilleur séyant.

E şi părerea geamlâcului de cristal zdravăn, tăiat acum şapte vieţi, de la cupeul care se pregăteşte să oprească de tot în faţa unui zid din piatră falnică şi gălbuie, ce ar înfrunta şi ciuperca nucleară cecenă fără probleme.

Porticul din fier forjat seamănă tare cu pădurea Licornei de la Cluny. O întreagă cosmogonie, adunată, cuminte şi naivă, ce povesteşte veşnic ritmul unor alte vieţi, împietrite în tinereţea unei primăveri caste.

Se egzistă şi un blazon pe jumătate pulbere. O trecciatură gracilă de cordoane, hermine şi scuturi complicate.

Să-l dezvălui de tot acum n-ar avea absolut niciun farmec.

N-avem timp de supoziţii: uşa se deschide scârţâind din greu şi atunci vedem ceva surprinzător, fix de pe trotuarul de vizavi.

Foarte încet, parcă de teamă să nu sfărâme o dantelă veche, dihania se apleacă şi sărută îndelung mâna de pergament care îl mângâie apoi abstract pe creştet. Cu o mare şi istovită bunătate.

La aşa ceva, nu ne-am fi aşteptat.

***

Bănuielile par brusc eufemistice, la bordul lui Le Tasse.

Ceva nu merge neam.

Să fie săritura felină, de puşcăriaş greu încercat, cu care Ahile ajunge din trei mişcări absolut dezinvolte pe unul din şezlonguri?

Zâmbetul impertinent cu care o măsoară pe biata Zenobia, care-şi scuipă cucernic în sutien şi coboară repede în cală mormăind ceva cam nedesluşit despre piaza rea şi tenace?

Nu putem şti cu precizie. Ce e însă cert, este că Tralea e suficient de circumspect încât să-şi calce discreţia proverbială şi să ţie aproape.

Demenţa începe cu un porto-flip, pe care Ahile nu se sfieşte să-l ceară sonor, pocnind uşor din două degete şi fluierând ca la meci.

Iniţial, vorba zuruie repede. Ahile e fluent, povesteşte câte în lună şi în stele.

Ştie multe. A văzut multe. Şi n-are ruşini.

Abd'allah se roşeşte ca o fată mare atunci când Ahile se-apucă să le spuie pe îndelete, ca şi cum ar vorbi despre creşterea viermilor de mătase, despre virtuţile şi viţiile ascunse ale hetairelor din Itatinga.

La un moment dat, fără noimă, în mijlocul unei fraze care îi dusese pe nerăsuflate la Bangkok, Ahile ridică un deget şi spune cam aşa, un rien frondeur:

- Ei, şi-acuma nene, să vedeţi voi pe dracul ghem: Spania nu există!

Pe Zaza o umflă râsul: e lucru mare ce imbecil au putut să pescuiască de pe plaja cu vârcolaci. Cum naiba să nu existe, ai căzut în cap?

Ia adu Britannica soro, îi dăm în cap cu ea.

Să se înveţe minte.

Aproape înveselit, Abd'allah coboară cu mare însufleţire scările care duc spre cabine. Şi scolasticii au răutăţi.

Câteodată.

Cu cât dau de ea mai repede, cu atât mai bine.

Ah, voilà. În salon, ştiam eu bine, raftul al doilea, în dreapta.

***

E doica. Deocamdată nu are nume şi nu credem să fim în stare să-i dăm unul din seara asta.

Prea multe senzaţii. Prea multe poveşti.

E lucru ştiut: amintirile sunt întotdeauna cu două tăişuri. Roze uscate şi un pic de leşie care strânge gâtlejul în menghină de catifea.

Nu mult. Nu se cade.

Dar a surzit aproape de tot şi nu mai ştie cânta ca pe vremuri.

Iar asta este absolut inadmisibil.

***

Atlasul Britannicei e gros. Le are pe toate: floră, faună, reţea hidrografică, statistici. Lui Abd'allah i-au plăcut întotdeauna atlasele, ăsta cu osebire. Ar fi putut sta cu orele turceşte pe covor, să se uite la desenele niţel cam seci.

Curbele de nivel? Pură convenţie. Dar de închizi ochii, lesne e să-ţi închipui cum e urcuşul de dimineaţă pe Route des Crêtes.

Un pur bonheur.

Când se emoţionează, scolasticul gândeşte chibzuit. Dar în fericirea aia măruntă şi vocală şade toată plăcerea pioletului înfipt cu sete unde te aştepţi mai puţin.

Aproape că l-a luat valul de tot.

Ehrm, să revenim.

Aşa, carevasăzică. Europa meridionalis.

Până şi înjurătura s-a fâstâcit de nu se poate:

Ce mama mă-sii e asta?

La pagina 445 planşa pe care o cunoştea cu ochii închişi pare schimonosită de cetele iadului.

Peste Algarve, peste Madrid, peste Andaluzia şi până hăt, spre Baleare o cerneală categorică scrie lăbărţat, sângeriu, cu bolduri înfiorător de seci:

O Império Português

Şi atunci Abd'allah înjură cât pentru trei sinaxare deodată. Şi de bună seamă ca să nu ameţească, ia repede ce-apucă din volumele alb cu albastru.

Pasul spre corvetă e de plumb.

- Ce faci dragă, ai murit?

- N-nu. N-numaidecât ajung.

- Extraordinar, face ca la Bucureşti. Zaza vin la şase, şase şi ceva. Şi se face nouă fără un sfert. Păi să nu-l afuriseşti? Hai dragă odată, ce, ai pietre-n pantaloni?

Spoiler: Sâmbăta ne prinde cu mari nedumeriri şi cu o uşoară frenezie ucronică. Se pune pe furtună mare şi discuţii aprins-dezolate, ce nu ştiu încă măsura o serie de circumstanţe. Se descoperă că Tralea e singurul om cu scaun la cap, dar asta nu schimbă cu mult situaţia.

Într-un pahar cu aspirină sfârâie încet o mare dilemă existenţială. Şi să fie a naibii de viaţă dacă silogismele sunt bune de ceva.

În disperare de cauză, se scriu scrisori. Pe mare, ciuciu internet.

Undeva lângă o vatră templieră, cineva care habar nu are că e apatrid de vreo zece minute suflă praful de pe porcăria de pastişă a lui Avellaneda.

S-or drege toate...

Préséances

Pentru că starea de ţăndări persistă, nu mă mai sui în seara asta la volan. Să nu exagerăm: probabil că nu ai în fiecare zi norocul păcăliciului de pe bulevardul Carol.

Taxiul mă lasă la ASE. Căldura s-a mai estompat, tutun nu prea se mai egzistă - insuficient pentru nişte ceasuri de scris, în tot cazul- şi mă bate brusc gândul că se cer câţiva paşi până acasă.

Pentru că miroase a tei, mai peste tot.

Prin dreptul chioşcului cu ţigări, se întâmplă ceva foarte ciudat cu trotuarul: intră la apă şi devine un fel de ficţiune. Un no man's land între casa cu felinar ce îmbracă suficient de romanţios colţul Intrării Orizontului şi strada pe care ursarii de la Silence şi-au parcat jeepul cu număr de Ontario.

Traversez. Din faţă, un tip de vreo douăzeci şi ceva de ani pe care pot cu greu să-l descriu altfel decât extraordinar de tern. Pantaloni de doc cafea cu lapte, cămaşă cafenie de asemeni, converşi.

Nu e cocalar. E băiatul cuminte şi devreme-acasă care a înnebunit pesemne blocul cu exerciţiile de pian.

Dau să trec: insignifiant privilège d'une paire de seins, j'imagine. Imposibil: pantalonii cafenii îmi barează tacit jumătatea de metru posibilă.

Mă uit reflex în sus. Privirea e motionless. Din două una: e cretin sau e poet.

Şi renunţ.

Trece. Şi îmi aruncă peste umăr un mulţumesc sonor, treaz, vesel.

Nu e de râs. E de cacao.

PS: Image credits given accordingly, avec mes remerciements.

Sâc!

A dat dumnezeu şi-am ajuns pe partea ailaltă a heleşteului nipon.

Acuma ştiu ce e acolo.

S-ar putea chiar să mă milostivesc şi să spun câte ceva. Deseară.

Tare frumos a fost, zău.

Comme un dimanche sans pain

Oh, bunul meu domn, tare rău ne-a părut în Serai că pierdurăm în zori cheile de la brutărie, zău!

Explicaţia prozaică fiind cea a unor treziri năzuroase cu migrene, căldură mare, cafele aproximative, curse alimentare văcăreşti şi eşuare pe banchiza de la Petraşcu până pe la vreo unsprezece şi ceva.

En tout bien, tout honneur, ceci dit.

Scrisă în minte, tribulaţia speră impertinent să vă trezească mâine de dimineaţă.

Andante cantabile. Ca-n Rahmaninov.

Ştii dumneata...

PS: Tehnica fiind o chestie cu mistere şi dihănii, tribulaţia va fi şi ea fictiv răboj de duminică subterană.

L'honneur est sauf.