Ţoale

Bucureşti looks, sau ce mai punem pe noi.

Ciudat, nu seamănă cu ce este de fapt, anume extragere loto din dulap cu periuţa de dinţi între maxilare.

Şi mai ciudat, un fel de hartă a oraşului, altfel.

Plăcut, recunosc, domnul cu messenger bag i.e. existentialist philosopher in alligator boots, cum spune autoarea. Trebuie curaj să te îmbraci aşa în Bucureşti, hm. Probabil expat. Presupun.

Şi babeta refurbished, adică granny chic revisited.

Restul, nu prea ştiu. Am impresia că răsfoiesc un catalog de la Quelle, hm.

Votivă

La o ţigare, dau să mă uit peste revista presei de fiecare zi, unde îmi atrage atenţia un story îmbulinat despre Biserica din Densuş.

Şi înţepenesc.

Le-o da mescalină, în tura de noapte?

Sau e o echilibristică neruşinată, à la Dalí?

A se vedea legenda cu aldine: "Pe unul din stâlpii interiori se află o pictură surprinzătoare: pruncul Iisus îmbrăcat într-o ie (până aici, toate bune) protejat de Fecioara Maria".

Ce să mai, m-a lăsat paf.

Hopscotch

Dimineaţă cu program de hârţoage, pesemne că povestea se continuă în acelaşi ritm şi după prânz, tant pis.

Astăzi la cafea însă mă amuză teribil răspunsurile la întrebarea din stânga, anume dacă Zaza a pus sau nu în viaţa ei piciorul la Veneţia.

Avem, grămadă, optsprezece doftori în chestiune.

Patru se înşeală şi asta e delicios, trei pun un diagnostic corect clinic dar bazat pe analize sumare, alţi trei se alintă, opt pun degetul unde ar fi trebuit, la drept cuvânt.

Zaza n-a fost până acuma la Veneţia, din cauza unui dezinteres stupid faţă de coaja de clişeu a Serenissimei. Şi de lene. Şi din cauză de Siena, la drept vorbind.

Cu toate astea, avem de gând să, cât de repede posibil, cu certitudinea că aşteaptă şi acolo epifanii mărunte.

Dar adevărul e unul singur şi evident: nu are nicio importanţă dacă e aşa sau altfel.

Deocamdată, hm.

Sperăm din tot sufletul că Veneţia e un fel de şotron.

***

Cutremurul de catapetesme de aseară continuă. Locotenenţa e încă vacantă, dar nu mai puţin de şapte nume de potcapuri care arată absolut la fel se vântură prin ziare.

Pe nimeni nu pare să mire detaliul biografic ucigător.

Nu cred că e interesant cine, dar e interesant ce şi mai ales cum. De sforăriile de pe Dealu Spirii depinde dacă în următorii ani discursul ecleziastic va fi unul încleiat în melasa ipocriziilor diverse sau cât de cât zdravăn şi mai adunat, cumva.

Negăsind pe nicăieri purpura unor recomandări fatale -heh- cred că am să mă consolez cu Barnabooth, temporar se înţelege.

Engolpionul sfărâmat

Electroencefalogramă plată. Cuminecătură pe jumătate prăpădită aiurea, în mare frică de ireversibil. Fricativele anterielor de triplu voal pe linoleumul culoarelor de bolniţă. Sonerii cu aliluia şi blagoslovenii pe jumătate bicisnice.

Apare un SUV din care se poate zări, cu răbdare, un capac impersonal din lemn de mahon. Bariera Vergului, în stradă toată, ca în Pernambuco.

Ungro-Vlahia plânge cu lacrimi de parafină.

În SUV, Evul Mediu. Snopi de lumânări aprinse care fumegă gros cutia de viteze şi prosoape chinezeşti la repezeală. Ghicim un miros dulceag, intruziv, persistent de relicvariu, mosc şi tămâie.

Conjuncţia dintre parfumurile franţuzeşti ale vicarilor şi moaştele cu călcâie crăpate dintr-un schit pierdut prin vreun bărăgan improbabil.

Doliu naţional, zice comunicatul de presă şi jumătate de Berceni se întreabă dacă asta înseamnă program redus şi-şi scuipă numaidecât în sân, a afurisenie.

Tot e bine: poate mai prindem liber la Carrefour. Dumnezeu să-l ierte!

Panegirice verbioase la televizor: foaia ruptă definitiv din calendar şterge râca acră de ieri dimineaţă. Nu se ştie niciodată, dacă îl apucă, doamne fereşte, să ni se arate în geam la utrenie?

Nimic mai ameninţător pe lumea asta decât o falangă dematerializată. Aşa că...

Aşa că, ad majorem Dei gloriam, sfârşitul caniculei e sinonim cu căutarea grabnică de sfinţi. Şi de ploaie: porumbii se usucă pe vrej şi e de-abia sfârşit de iulie.

PS: ...et un courrier -non, deux!- sur mesure, comme promis.

Cachez ce ...

Pe după-masă, îmi pică ochii pe un articol al lui Manolescu din România Literară -numărul din 6 aprilie curent- despre Eliade, în care se vorbeşte şi despre Isabel. Interpretarea eminentă îmi displace profund, ca de-altfel toate interpretările eminente.

De pildă, poftim: "Dar începînd cu Isabel şi apele diavolului, toate -romanele- suferă de vorbărie şi ne reţin mai curînd prin febrilitatea ideilor decît prin obiectivitatea întîmplărilor ori adîncimea caracterelor. Afară de oarece stînjenitor esoterism, nu este nicăieri o mitologie subiacentă îndeajuns de consistentă."

De ce vorbărie, anume prolixitate, nu îi este extrem de clar Seraiului, care ar fi mizat mai degrabă pe elipsă, cel puţin la nivel de fond. Explicaţie: dacă povestea are în mod clar lungimi inevitabile -dar nu inadmisibile- retorica e una a elipsei, nu a arabescului. Dar e strict o părere, bineînţeles.

Altceva care mă zgârâie pe retină: stânjenitorul esoterism. Oare? Nu mi se pare mai stânjenitor ca aiurea, dintâi: chestie de pact narativ. Pe urmă şi dimpotrivă, contururile sale sunt mai degrabă schiţate în creion cu mină de 0.5, nu în cărbune ca Pe strada Mântuleasa . În fine, se poate susţine înzecit că miza ezoterică e alta: ceea ce ni se pare nouă ezoteric, de pe malul celălalt, e firescul asumat al poveştii.

Jamais deux sans trois, găsesc o chestie care ne lasă cu gura căscată, sperând profund că e vorba de o scăpare: "Domnişoara Christina (1936) cultivă, printre puţinele, fantasticul psihologic în maniera din La Horla lui Mérimée ori The Turn of the Screw a lui Henry James, dar mereu un ton prea sus."

Nu pot să cred, doamnelor şi domnule şi beizadele şi ce-o mai trece pe stradă. Nu pot să cred că se poate confunda Maupassant cu Mérimée - care da, are şi el băznelile lui gen Vénus d'Ille - şi nu pot să cred că avem drept bonus un ditamai gender issue.

Că nu e la, ci le Horla, maestre, cu statornic respect instituţional.

Cât despre hăurile de la prânz, cred că am soluţia. Wilde. Dacă nici cu asta nu-mi bag minţile în cap, pesemne zău sunt proastă.

Zaza Napoli

Zaza Napoli tire sa révérence.

Rău îmi pare de Serrault. Ca şi cum nu era destul de nasol că m-am întors la birou.

La naiba ghem.

Fourre-tout

Nişte veşti despre nunta din noiembrie: da, trebuie să ţiu un speech şi da, trebuie să şi rag ceva în biserică, la un moment dat.

Înduioşător.

Şi da, culoarea oficială pare să fie fildeşul, prin urmare mă ia cu vapori încă de-acuma. Ca să-l parafrazez pe A(hile): Zaza? Rochie?? Fildeş???

Pe scurt: vai de mama mea.

***

Efectele secundare ale caniculei, fără îndoială. Nu ştiu ce se întâmplă cu Vlad Nancă, dar cum naiba sună Liberă la mare pe un blog postmodernist/urban-sofisticat/ alea-alea?

Groaznică treabă, căldura asta.

Should pull myself together.

***

Caut carte-aspirator. Din aia care te ia de cap şi te duce foarte departe.

Anyone?

Updates

Pentru că am terminat în mare de povestit despre Paris, mi se pare normal să încep să dau semne de viaţă, acum că temperaturile s-au mai calmat la Bucureşti. A se citi: nu mai leşină cincizeci la sută din pietoni în intersecţie.

Ideea de zile libere în cea mai călduroasă săptămână din an: mare tâmpenie sau maximă înţelepciune, depinde de cum te uiţi la chestiile astea.

Bref, tare greu să pun în mişcare neuronul lichefiat. Constatare generalizată: la peste patruzeci de grade, simţul umorului o ia la sănătoasa.

Miercuri -parcă- văzut cu madama Gorgeoux la Turabo. Ceva ce plănuisem demult, fără să iau în serios posibilitatea concretă unui atare happening. Încă habar nu am cum naiba să rezum vreo patru ore de discuţii diverse, en vrac, sper doar să nu se fi speriat foarte tare.

Partea cu pantofii şi pe urmă fără tranziţie la Anais Nin: de mare angajament patriotic.

Impresia că Gorgeoux e fix cum scrie: un palimpsest chicklit.

Joi şi vineri, pe cuvânt de onoare dacă îmi aduc aminte de ceva în afară de efortul năclăit de a rescrie inteligent chestii. Şi mult Borges, printre nişte aţipeli ineficace.

Legătură cauză-efect? Pesemne.

Vineri, totuşi mers pe seară la Metoc, pentru nişte taclale cu Abd'allah şi un evantai pentru care avem recunoştinţă, deşi bănuim că a fost al lui Mao, nu al lui Qian Qin. Mai eficace decât un ventilator, trebuie totuşi două mâini de-ale mele ca să îl îmblânzesc.

Astăzi, cafele cu A(hile) la Galleron, alte ore de discuţii, pe care iarăşi îmi vine greu să le rezum. Nişte ciudăţenii de detaliu pe care am să mă străduiesc să le trec cu vederea - ego te absolvo.

Însă A. e profund simpatic: seamănă izbitor cu falsul dandy cu parapantă şi cretine pe etajeră.

Dacă Gorgeoux e un palimpsest şampanizat şi lipicios, A(hile) e o pagină cu formularistică locvace şi uneori contradictorie. Poate vorbi la nesfârşit despre Mexic -şi se ascultă cu plăcere- dar mie una mi se pare că ecuaţia e mai vastă de-atât. Necunoscutele nu sunt cele dispreţuibile - A. refuză de pildă să-mi spuie cum îl cheamă, dar eu ştiu că asta nu are nicio importanţă-, ci reticenţa de a întinde mâna neutru la plecare. De exemplu.

Pe cinstitelea, că altfel nu ştim? A. mi se pare, în felul său uşor incoerent dar binevoitor, dovada unui misterios Zeitgeist care roade cu precădere generaţia subsemnatei. N-o spun cu răutate: într-un sens, A. are şi el micile porniri austero-jupuite de vii ale unei generaţii tranzitorii, care descoperă roata pe la 1989.

N-o spun cu răutate, pentru că sunt oarecum solidară. Solidară şi nedumerită.

Misterul e una. Sechelele porcăriilor altora, cu totul altceva.

Nu-i dorim să le ierte. Îi dorim să le uite, dacă poate. Şi grabnic.

După cum se poate egzista posibilitatea să mă înşel. Mă înşel eu şi în lectură, darămite in situ.

PS: Da, ştiu, am o restanţă de la Ulan Bator. A se remedia, am deja o idee.

PS2: Se tot vântură prin minte reproşul de misreading al lui Eliade. De grâce, Messire, éclairez ma lanterne?

Tribulaţia de sâmbătă, treizecişidoi: Călcâiul lui Ahile

O lămurire: dacă vă mai aduceţi bine aminte, Seraiului i s-a aruncat săptămâna trecută o mănuşă. Circumstanţă agravantă, în contumacie.

De obicei, nici nu răspundem la din astea. Numai că expeditorul a făcut tâmpenia să pomenească de ţigări. Soit. O tâmpenie fermecătoare, încă una dintr-un lung şir. Iar pentru că uzanţe mondene minime ne interzic asasinate în cârciumi, la cafea, rezultatul întâlnirii tupeului cu perplexitatea se citeşte, sperăm cu un minim amuzament, mai jos:

Motto:
"Rien encore! - Et vainement ai-je feuilleté pendant trois jours et trois nuits, aux blafardes lueurs de la lampe, les livres hermétiques de Raymond Lulle."

(Aloysius Bertrand - Gaspard de la Nuit, Ecole flamande, VIII - L'alchimiste)

...Zaza vru să-şi aprindă o ţigară, dar Ahile i-o luă inainte politicos, dar ferm.

- Désolé, mais conformément à la loi anti-tabac (Décret no. 2006-1386 du 15/11/06) cet espace est un espace non-fumeur.

Zaza îşi muşcă limba. Ahile controla situaţia. Nu mai mergea cu replici simple, gen "overruled!".

- Hm, aşa deci?

Zaza trăgea de timp, ca liceeanul cu "n-am înţeles întrebarea". Îşi trecu limba peste buze, de parcă acolo ar fi putut găsi inspiraţie (nimic - doar un gust vag de la ciocolată băută cu puţin timp în urmă), şi începu ezitant:

- Ei, asta e culmea tupeului! În primul rând, eu fac regulile pe Le Tasse, pe urmă...

- Alo, păpuşa, lasă dracii! Vezi că ai nişte ciocolată pe buza de sus!

- Vai de mine, cum îndrăzneşti nesimţitule, - ah, e adevărat, în plus, la naiba...-ia te uită, domnule câtă neruşinare, asta e culmea!

- Mor când te văd că vorbeşti ca o contabilă de patruzeci de ani, mai vreau!

- În definitiv, dumneata ce vrei de la sufletul meu? Şi Zaza scapără nervoasă un chibrit, două, trei.

Incredibil. Nicio ţigare nu vrea să se aprindă ca lumea.

- Ei, ai văzut? Ciuciu ţigări dacă nu vrea băiatu!

- Scuteşte-mă cu din astea, Ahile! Ce cauţi în tribulaţia mea?

- Tribulaţia ta? Tribulaţia ta? Hai nu zău, că asta e chiar comic, fată!

Surprinzător: pentru un individ care zace pe duşumea de vreo două zile şi jumătate, râsul lui Ahile crapă de sănătate, sună rotund, odihnit, molipsitor.

De surprindere, Zaza a înţepenit în pragul uşii cu ţigarea neaprinsă. A douăzecişipatra pe ziua în curs, ceea ce este foarte politically incorrect de scris în gura mare.

- Haidi, Zazo, nu mai plânge, ia uite ce-are băiatu pentru tine...

Direct pe podea, între măscărici şi zăpăcită, de nicăieri, o sticlă de Bandol rosé, care se rostogoleşte cu zgomot.

- I come in peace, zice Ahile.

- Nu mulţumesc, nu beau, zice Zaza.

- Niciodată? Nici măcar saké la Kiotori, pe rue Monsieur-le-Prince?

- Şi mai ce, Ahile?

- RER ligne B, arrêt Luxembourg. Normal, nu? Mamă ce mai cântai la două dimineaţa, toată lumea te-a iubit în seara aia, pariu...

Zaza face ochii mici. Heh, Swing Low, Sweet Chariot. E demult, demult de tot.

- ...ieşeai de la un examen de Roman şi...

- Şi la Ecritoire nu mai erau locuri pentru şase oameni, gata Ahile, gata cu astea. Lasă-le naibii unde sunt.

- Nţ! Acuma mă crezi?

- Poate.

- Ah, ce bomboană! Haidi, nu ţi-e milă, dezleagă-mă.

- Hm. Şi Zaza scoate din pantaloni -rochia nu e bună de mare lucru la bord şi există numai în imaginaţia voastră- un briceag roşu şi fâstâcit. Poftim.

- Mişto ideea cu mersul la cinematograf noaptea troscăniţi. Mi-a plăcut. Dar bine, integrala The Godfather la Champo, aş fi mers şi eu...

Pe Zaza o iau ameţelile. Nesigură, se aşează pe un colţ de berjeră. Nu că începe să-i pară rău, dar în fine, cum naiba s-a ajuns aici, n-ar mai şti să spună.

- Ah, bogdaproste, Zazo, să trăieşti o mie de ani!

Cu mişcări de pisică, măscăriciul se îndreaptă de spate. Mirarea continuă: în ciuda aparenţelor, condiţia fizică a lui Ahile e de invidiat.

Berjerele sunt gemene. Zaza le-a vrut în cabina ei de lucru, să-şi răsfeţe cum se cade ceasurile de citit pe muson. Aşezate faţă în faţă, permit inclusiv erezia şezlongului improvizat, când nu te vede absolut nimeni.

Dar Ahile n-are treabă cu astfel de consideraţiuni. Tot de nicăieri, apar două pahare impecabile şi un tirbuşon.

- Hai sănătate, şefa! Şi mersi că mi-ai dat drumul. Acuma să trecem la chestii serioase...

- Anume?

- Toată lumea are un călcâi al lui Ahile. Şi chiar şi tu.

- Se numeşte tendon, dragă.

- Lasă sofismele.

***

Dimineaţa asta văpseşte culorile Bizanţului în culori delicioase şi proaspete. Nimic din impresia de sepia de ieri după-amiază. Ce ciudat, îşi spune Abd'allah, încercând să ţie pasul cu Baldassare Corteggio prin străduţele sinuoase din Plaka.

Pare că a nemerit, fără voie şi fără neapărat ca să i se cuvină plăcerea asta, într-o feerie vivace. Ce păcat că Zaza e urgisită şi nu poate veni cu noi: imediat după cafele, Tralea a luat-o pe sus fix din holul de intrare de la Grande - Bretagne, cu un mare mister îngrijat pe faţă.

Numai de-ar fi toate bune pe vas. Probleme cu căpitănia ne lipseau, ei poftim! Dar lasă că se descurcă ea, în fine să sperăm. Niţel egoism n-a făcut rău la nimeni, conchide cam pripit Scolasticul.

E adevărat că Atena bizantină îşi ţine în totul promisiunile cele mai obscure. La Venier, de pildă, Abd'allah a reuşit să pună mâna pe ediţia cu operele complete ale Areopagitului pe care o căutase indignat prin toate cataloagele de librărie ale lumii pretins civilizate. Iar ca să nu se simtă Zăpăcita prost, luase şi Stanzele de la Missolonghi ale lui George Gordon. Povestea unei trezvii, cu alte cuvinte.

Mă întreb dacă o să-i placă. Chestia e cam riscantă: ştiu foarte bine că Zazei i-a fost întotdeauna mai drag de capuchehaie decât de orice altceva pe lumea asta. În fine, o să vedem.

Până una-alta, să mă bucur de ce văd.

Şi are de ce. Cerul e albastru-electric, de prin glastre se revarsă până aproape de scăfârlia trecătorului glastrele cu muşcate şi tablalele plăcintarilor miros a rai, pesemne. Dughenele marchidanilor gem de lucruri mărunte nemaivăzute: panglici, degetare pline cu şofran, ceşcuţe de cafea cu încrengături mai complicate decât cele ale unei declinări greceşti, pânzeturi în culori cu ape atât cât trebuie de discrete.

Încetul cu încetul, Abd'allah înţelege că fastul de i se spune bizantin în zilele noastre e doar interpretare abuzivă. Iar dacă Bizanţul ar mai supravieţui ca prin minune în lumile noastre atât de imperfecte, atunci pesemne nu la Stambul trebuie căutat, ci la Procuratie Vecchie, în devălmăşiile cumulative şi contradictorii ale vreunui ridotto.

Pasul lui Baldassare Corteggio e elastic. Scolasticului îi vine greu să se ţină după domnul non-respectabil care dă la o parte curtenitor perdeaua de mărgele de sticlă a unei frizerii unde se tunde după tipicul din Kurdistan, anume la flacără.

- Tundeţi-mă ca pe Galba, vă rog, zice Abd'allah şi închide ochii de frică şi de plăcere, amestecate.

***

Ei, uite că a sosit ceasul heruvimului cu baghetă de cleştar. După insomnia cu Avellaneda din noaptea de dinainte, lui Pantazi îi vine greu să adoarmă fără meremet.

Şi dihăniile au sinesteziile lor fragile şi de necuprins cum se cuvine cu vorba care turceşte intenţia sufletului.

În seara asta, lista e scurtă. Încotro ar dori să se îmbarce signor Pantazi?

Spre Soare Răsare, într-un hanamachi unde să mângâie cu privirea mătăsurile gheişei care ciupeşte monocord iţele de shamisen?

Într-o dimineaţă văzută prin ogivele unei linguriţe de absint, pe la Whitechapel, în care bastonul să zuruie a victorie hoţească pe caldarâmul umed?

În forfota Pieţei Chibrit, unde s-au băgat primele lăzi cu zmeură?

Pe ploaie măruntă, cu nasul în coama unui Ahal-Tekke, undeva pe la Daşoguz, în zare cu minaretul de la Kutlug-Timur care de-abia se ghiceşte de ceaţă deasă şi caldă?

Nu. Din toate şi din toate, cea mai dragă în seara de faţă îi e asta. Ultima din rând: în cochilia stacojie şi confortabilă a lojii de la Garnier.

Se dă Traviata. Preferata mea.

Pe scenă Violetta Valéry îşi dezvăluie, iarăşi şi iarăşi povestea pe care numai suflete bicisnice o pot găsi puerilă.

"...tu es éteinte /Au bleu de la croisée où tu filais la laine."

Şi deşi asta pare că e din sinesteziile altcuiva, Pantazi e fericit. Inima bate în mare linişte, calmul e cel al unei seri fără hulă.

Ca de obicei, stridiile de la Tortoni au fost senzaţionale. Băiatul de prăvălie cam roş în obraz, de vreme ce le mai trage poşircă de Beaujolais dintr-un clondir destupat pe furiş după tejghea, zvârle cojile de sidef cu zarvă marină.

Cinci dimineaţa. Cârciuma se închide. Ultimii cheflii aşteaptă primele birje, încă bosumflate de trezitul cu noaptea în cap.

Pe grămada de resturi ale zilei de ieri încă sticleşte stins spuma conversaţiilor scânteietoare de după actul al treilea.

Mâna cu peceţi ţine strâns în podul palmei o monedă de douăzeci de centavos bătută la Buenos Aires pe la 1899.

Pantazi a adormit.

Mâine urmează o zi tare ciudată.

Spoiler: Conversaţia între Ahile şi Zaza o ia razna rău. Tupeul Peleianului e fără margini, în adevăr. Abd'allah îşi vede extralucid un vis niciodată mărturisit pe de-a-ntregul: Sebasta l-a poftit la ceai. Dă dumnezeu şi Il Gallo Nero iese în larg.

Spre Coloanele lui Hercule.

PS: Corectat o cacofonie. Căldură mare. Mă duc înspre diverse prin oraş. Aştept bârfe.

Marţi: Curtains fall

La ieşirea din metroul de la Opéra-Garnier. Pasul lent, târâş şi sictirit de hospodar crucificat între două toarte de valiză şi care îşi face curaj să se întoarcă acasă.

Şi constatarea surprinsă că asiaticele habar nu au flâna. Scoase din contextul complicat al unui hanamachi, se mişcă lent, ca la ceremonia ceaiului, printre lucruri şi coduri pe care nu ştiu să le descifreze spontan.

O nedumerire: mă tot întreb, de-altfel, dacă se egzistă spontaneitate în Extremul-Orient. Fără ca asta să fie ceva rău an sich.

***

La aeroport, cei trei baloţi de chimarrão de-adevăratelea din fundul besactelei par la razele X bombă artizanală. Urmează parlamentări de care nu mă enervez, pentru că ştiu că pe undeva, filtrul antitero văzuse bine ce văzuse, hm.

***

Întoarcere fără incidente. La Bucureşti însă, te loveşte harmattanul încă de la banda de bagaje. A se sări săptămâna în curs.

Ceea ce am şi făcut, cu unele rare excepţii. Detalii pe mâine, dar habar nu am când: A(hile) doreşte cafele în oraş. E greu de refuzat, ca oricare din lumea de faţă.

***

Detest concluziile: de regulă, presupun adunări şi scăderi.

Prin urmare, n-am de gând să trag linie peste cinci zile extrem de indulgente cu mine însămi. Am să spun cam aşa:

Una peste alta şi întrucâtva deliberat, Parisul ăsta a fost altfel decât de obicei. Altcumva, ar fi fost imposibil, ţinând cont de seismograf.

Cu toate astea, marile schimbări au nevoie de timp. După vreo unsprezece ani de boicot aproape constant, nu te apuci să tropăi pe Rive Droite fluierând proletar, adică inconştient şi complice.

În zilele noastre, autobuzul 27 trece Sena pe la Quai de l'Horloge în treizeci de secunde, ca şi cum te-ai spăla pe dinţi. Mental vorbind însă, Seraiul şi lumea lui au trecut Sena într-un canot cu vâsle, în aburii uşor verzui ai unor zori nehotărâţi.

Îmi aduc foarte bine aminte de lumina fibrilantă a seului din felinar.

Efracţia prin Marais în vârful picioarelor, aparent involuntară, în realitate legată clar de persistenţa unor îndelungi plimbări de una singură, în aerul tare al unui anumit ianuarie. Pe urmă, pasajele câte au fost -au să mai fie, cu siguranţă- cu încercarea unor desluşiri.

Iar dacă planurile ne-au fost date peste cap, să ni se ierte. Parcursul e în totul fidel unor sinestezii cvasi-oculte.

Ne sunt mai mult decât dragi: ne sunt indispensabile.

Passagenwerk 12: From the Upper Deck

Tot episodul îmi confirmă fericirea de a fi calculat bine, faptă rară şi care merită o sporadică laudă de sine, nu cum ne stă în fire.

Asta pentru că deşi vrabia n-avea cum să fie rândunică sau columbă sau ceva mai nobil, pasajul ăsta îşi ţine promisiunile de căpiere.

Sau mai exact: de altă parte.

Nu ştiu dacă e de la lemnăria cu peceţile altei vremi, de la sentimentul uşor ireal pe care îl dă un jubileu oarecare pe zi de ploaie sau dumnezeu mai ştie de la ce alte fibrilaţii. De-altfel, nu e foarte important, am impresia.

Ştiu însă cu precizie că Véro-Dodat trăieşte în linia temporală a Tribulaţiei de Sâmbătă.

Pentru că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par.

În geografia imaginară a Seraiului, Véro-Dodat e puntea de sus a unui caravel care se îndreaptă toutes voiles dehors spre Indiile de Vest.

E firesc, prin urmare, ca după ce facem cu mâna din birjă preţ de încă o secvenţă, să ne-apucăm de tribulat cu spor.

PS: Cât despre săptămâna în curs, nu mare lucru: concedii, caniculă şi nişte cafele passées et à venir. Crochiul mai poate să aştepte.