Ţoale

Bucureşti looks, sau ce mai punem pe noi.

Ciudat, nu seamănă cu ce este de fapt, anume extragere loto din dulap cu periuţa de dinţi între maxilare.

Şi mai ciudat, un fel de hartă a oraşului, altfel.

Plăcut, recunosc, domnul cu messenger bag i.e. existentialist philosopher in alligator boots, cum spune autoarea. Trebuie curaj să te îmbraci aşa în Bucureşti, hm. Probabil expat. Presupun.

Şi babeta refurbished, adică granny chic revisited.

Restul, nu prea ştiu. Am impresia că răsfoiesc un catalog de la Quelle, hm.

Votivă

La o ţigare, dau să mă uit peste revista presei de fiecare zi, unde îmi atrage atenţia un story îmbulinat despre Biserica din Densuş.

Şi înţepenesc.

Le-o da mescalină, în tura de noapte?

Sau e o echilibristică neruşinată, à la Dalí?

A se vedea legenda cu aldine: "Pe unul din stâlpii interiori se află o pictură surprinzătoare: pruncul Iisus îmbrăcat într-o ie (până aici, toate bune) protejat de Fecioara Maria".

Ce să mai, m-a lăsat paf.

Hopscotch

Dimineaţă cu program de hârţoage, pesemne că povestea se continuă în acelaşi ritm şi după prânz, tant pis.

Astăzi la cafea însă mă amuză teribil răspunsurile la întrebarea din stânga, anume dacă Zaza a pus sau nu în viaţa ei piciorul la Veneţia.

Avem, grămadă, optsprezece doftori în chestiune.

Patru se înşeală şi asta e delicios, trei pun un diagnostic corect clinic dar bazat pe analize sumare, alţi trei se alintă, opt pun degetul unde ar fi trebuit, la drept cuvânt.

Zaza n-a fost până acuma la Veneţia, din cauza unui dezinteres stupid faţă de coaja de clişeu a Serenissimei. Şi de lene. Şi din cauză de Siena, la drept vorbind.

Cu toate astea, avem de gând să, cât de repede posibil, cu certitudinea că aşteaptă şi acolo epifanii mărunte.

Dar adevărul e unul singur şi evident: nu are nicio importanţă dacă e aşa sau altfel.

Deocamdată, hm.

Sperăm din tot sufletul că Veneţia e un fel de şotron.

***

Cutremurul de catapetesme de aseară continuă. Locotenenţa e încă vacantă, dar nu mai puţin de şapte nume de potcapuri care arată absolut la fel se vântură prin ziare.

Pe nimeni nu pare să mire detaliul biografic ucigător.

Nu cred că e interesant cine, dar e interesant ce şi mai ales cum. De sforăriile de pe Dealu Spirii depinde dacă în următorii ani discursul ecleziastic va fi unul încleiat în melasa ipocriziilor diverse sau cât de cât zdravăn şi mai adunat, cumva.

Negăsind pe nicăieri purpura unor recomandări fatale -heh- cred că am să mă consolez cu Barnabooth, temporar se înţelege.

Engolpionul sfărâmat

Electroencefalogramă plată. Cuminecătură pe jumătate prăpădită aiurea, în mare frică de ireversibil. Fricativele anterielor de triplu voal pe linoleumul culoarelor de bolniţă. Sonerii cu aliluia şi blagoslovenii pe jumătate bicisnice.

Apare un SUV din care se poate zări, cu răbdare, un capac impersonal din lemn de mahon. Bariera Vergului, în stradă toată, ca în Pernambuco.

Ungro-Vlahia plânge cu lacrimi de parafină.

În SUV, Evul Mediu. Snopi de lumânări aprinse care fumegă gros cutia de viteze şi prosoape chinezeşti la repezeală. Ghicim un miros dulceag, intruziv, persistent de relicvariu, mosc şi tămâie.

Conjuncţia dintre parfumurile franţuzeşti ale vicarilor şi moaştele cu călcâie crăpate dintr-un schit pierdut prin vreun bărăgan improbabil.

Doliu naţional, zice comunicatul de presă şi jumătate de Berceni se întreabă dacă asta înseamnă program redus şi-şi scuipă numaidecât în sân, a afurisenie.

Tot e bine: poate mai prindem liber la Carrefour. Dumnezeu să-l ierte!

Panegirice verbioase la televizor: foaia ruptă definitiv din calendar şterge râca acră de ieri dimineaţă. Nu se ştie niciodată, dacă îl apucă, doamne fereşte, să ni se arate în geam la utrenie?

Nimic mai ameninţător pe lumea asta decât o falangă dematerializată. Aşa că...

Aşa că, ad majorem Dei gloriam, sfârşitul caniculei e sinonim cu căutarea grabnică de sfinţi. Şi de ploaie: porumbii se usucă pe vrej şi e de-abia sfârşit de iulie.

PS: ...et un courrier -non, deux!- sur mesure, comme promis.

Cachez ce ...

Pe după-masă, îmi pică ochii pe un articol al lui Manolescu din România Literară -numărul din 6 aprilie curent- despre Eliade, în care se vorbeşte şi despre Isabel. Interpretarea eminentă îmi displace profund, ca de-altfel toate interpretările eminente.

De pildă, poftim: "Dar începînd cu Isabel şi apele diavolului, toate -romanele- suferă de vorbărie şi ne reţin mai curînd prin febrilitatea ideilor decît prin obiectivitatea întîmplărilor ori adîncimea caracterelor. Afară de oarece stînjenitor esoterism, nu este nicăieri o mitologie subiacentă îndeajuns de consistentă."

De ce vorbărie, anume prolixitate, nu îi este extrem de clar Seraiului, care ar fi mizat mai degrabă pe elipsă, cel puţin la nivel de fond. Explicaţie: dacă povestea are în mod clar lungimi inevitabile -dar nu inadmisibile- retorica e una a elipsei, nu a arabescului. Dar e strict o părere, bineînţeles.

Altceva care mă zgârâie pe retină: stânjenitorul esoterism. Oare? Nu mi se pare mai stânjenitor ca aiurea, dintâi: chestie de pact narativ. Pe urmă şi dimpotrivă, contururile sale sunt mai degrabă schiţate în creion cu mină de 0.5, nu în cărbune ca Pe strada Mântuleasa . În fine, se poate susţine înzecit că miza ezoterică e alta: ceea ce ni se pare nouă ezoteric, de pe malul celălalt, e firescul asumat al poveştii.

Jamais deux sans trois, găsesc o chestie care ne lasă cu gura căscată, sperând profund că e vorba de o scăpare: "Domnişoara Christina (1936) cultivă, printre puţinele, fantasticul psihologic în maniera din La Horla lui Mérimée ori The Turn of the Screw a lui Henry James, dar mereu un ton prea sus."

Nu pot să cred, doamnelor şi domnule şi beizadele şi ce-o mai trece pe stradă. Nu pot să cred că se poate confunda Maupassant cu Mérimée - care da, are şi el băznelile lui gen Vénus d'Ille - şi nu pot să cred că avem drept bonus un ditamai gender issue.

Că nu e la, ci le Horla, maestre, cu statornic respect instituţional.

Cât despre hăurile de la prânz, cred că am soluţia. Wilde. Dacă nici cu asta nu-mi bag minţile în cap, pesemne zău sunt proastă.

Zaza Napoli

Zaza Napoli tire sa révérence.

Rău îmi pare de Serrault. Ca şi cum nu era destul de nasol că m-am întors la birou.

La naiba ghem.

Fourre-tout

Nişte veşti despre nunta din noiembrie: da, trebuie să ţiu un speech şi da, trebuie să şi rag ceva în biserică, la un moment dat.

Înduioşător.

Şi da, culoarea oficială pare să fie fildeşul, prin urmare mă ia cu vapori încă de-acuma. Ca să-l parafrazez pe A(hile): Zaza? Rochie?? Fildeş???

Pe scurt: vai de mama mea.

***

Efectele secundare ale caniculei, fără îndoială. Nu ştiu ce se întâmplă cu Vlad Nancă, dar cum naiba sună Liberă la mare pe un blog postmodernist/urban-sofisticat/ alea-alea?

Groaznică treabă, căldura asta.

Should pull myself together.

***

Caut carte-aspirator. Din aia care te ia de cap şi te duce foarte departe.

Anyone?

Updates

Pentru că am terminat în mare de povestit despre Paris, mi se pare normal să încep să dau semne de viaţă, acum că temperaturile s-au mai calmat la Bucureşti. A se citi: nu mai leşină cincizeci la sută din pietoni în intersecţie.

Ideea de zile libere în cea mai călduroasă săptămână din an: mare tâmpenie sau maximă înţelepciune, depinde de cum te uiţi la chestiile astea.

Bref, tare greu să pun în mişcare neuronul lichefiat. Constatare generalizată: la peste patruzeci de grade, simţul umorului o ia la sănătoasa.

Miercuri -parcă- văzut cu madama Gorgeoux la Turabo. Ceva ce plănuisem demult, fără să iau în serios posibilitatea concretă unui atare happening. Încă habar nu am cum naiba să rezum vreo patru ore de discuţii diverse, en vrac, sper doar să nu se fi speriat foarte tare.

Partea cu pantofii şi pe urmă fără tranziţie la Anais Nin: de mare angajament patriotic.

Impresia că Gorgeoux e fix cum scrie: un palimpsest chicklit.

Joi şi vineri, pe cuvânt de onoare dacă îmi aduc aminte de ceva în afară de efortul năclăit de a rescrie inteligent chestii. Şi mult Borges, printre nişte aţipeli ineficace.

Legătură cauză-efect? Pesemne.

Vineri, totuşi mers pe seară la Metoc, pentru nişte taclale cu Abd'allah şi un evantai pentru care avem recunoştinţă, deşi bănuim că a fost al lui Mao, nu al lui Qian Qin. Mai eficace decât un ventilator, trebuie totuşi două mâini de-ale mele ca să îl îmblânzesc.

Astăzi, cafele cu A(hile) la Galleron, alte ore de discuţii, pe care iarăşi îmi vine greu să le rezum. Nişte ciudăţenii de detaliu pe care am să mă străduiesc să le trec cu vederea - ego te absolvo.

Însă A. e profund simpatic: seamănă izbitor cu falsul dandy cu parapantă şi cretine pe etajeră.

Dacă Gorgeoux e un palimpsest şampanizat şi lipicios, A(hile) e o pagină cu formularistică locvace şi uneori contradictorie. Poate vorbi la nesfârşit despre Mexic -şi se ascultă cu plăcere- dar mie una mi se pare că ecuaţia e mai vastă de-atât. Necunoscutele nu sunt cele dispreţuibile - A. refuză de pildă să-mi spuie cum îl cheamă, dar eu ştiu că asta nu are nicio importanţă-, ci reticenţa de a întinde mâna neutru la plecare. De exemplu.

Pe cinstitelea, că altfel nu ştim? A. mi se pare, în felul său uşor incoerent dar binevoitor, dovada unui misterios Zeitgeist care roade cu precădere generaţia subsemnatei. N-o spun cu răutate: într-un sens, A. are şi el micile porniri austero-jupuite de vii ale unei generaţii tranzitorii, care descoperă roata pe la 1989.

N-o spun cu răutate, pentru că sunt oarecum solidară. Solidară şi nedumerită.

Misterul e una. Sechelele porcăriilor altora, cu totul altceva.

Nu-i dorim să le ierte. Îi dorim să le uite, dacă poate. Şi grabnic.

După cum se poate egzista posibilitatea să mă înşel. Mă înşel eu şi în lectură, darămite in situ.

PS: Da, ştiu, am o restanţă de la Ulan Bator. A se remedia, am deja o idee.

PS2: Se tot vântură prin minte reproşul de misreading al lui Eliade. De grâce, Messire, éclairez ma lanterne?

Tribulaţia de sâmbătă, treizecişidoi: Călcâiul lui Ahile

O lămurire: dacă vă mai aduceţi bine aminte, Seraiului i s-a aruncat săptămâna trecută o mănuşă. Circumstanţă agravantă, în contumacie.

De obicei, nici nu răspundem la din astea. Numai că expeditorul a făcut tâmpenia să pomenească de ţigări. Soit. O tâmpenie fermecătoare, încă una dintr-un lung şir. Iar pentru că uzanţe mondene minime ne interzic asasinate în cârciumi, la cafea, rezultatul întâlnirii tupeului cu perplexitatea se citeşte, sperăm cu un minim amuzament, mai jos:

Motto:
"Rien encore! - Et vainement ai-je feuilleté pendant trois jours et trois nuits, aux blafardes lueurs de la lampe, les livres hermétiques de Raymond Lulle."

(Aloysius Bertrand - Gaspard de la Nuit, Ecole flamande, VIII - L'alchimiste)

...Zaza vru să-şi aprindă o ţigară, dar Ahile i-o luă inainte politicos, dar ferm.

- Désolé, mais conformément à la loi anti-tabac (Décret no. 2006-1386 du 15/11/06) cet espace est un espace non-fumeur.

Zaza îşi muşcă limba. Ahile controla situaţia. Nu mai mergea cu replici simple, gen "overruled!".

- Hm, aşa deci?

Zaza trăgea de timp, ca liceeanul cu "n-am înţeles întrebarea". Îşi trecu limba peste buze, de parcă acolo ar fi putut găsi inspiraţie (nimic - doar un gust vag de la ciocolată băută cu puţin timp în urmă), şi începu ezitant:

- Ei, asta e culmea tupeului! În primul rând, eu fac regulile pe Le Tasse, pe urmă...

- Alo, păpuşa, lasă dracii! Vezi că ai nişte ciocolată pe buza de sus!

- Vai de mine, cum îndrăzneşti nesimţitule, - ah, e adevărat, în plus, la naiba...-ia te uită, domnule câtă neruşinare, asta e culmea!

- Mor când te văd că vorbeşti ca o contabilă de patruzeci de ani, mai vreau!

- În definitiv, dumneata ce vrei de la sufletul meu? Şi Zaza scapără nervoasă un chibrit, două, trei.

Incredibil. Nicio ţigare nu vrea să se aprindă ca lumea.

- Ei, ai văzut? Ciuciu ţigări dacă nu vrea băiatu!

- Scuteşte-mă cu din astea, Ahile! Ce cauţi în tribulaţia mea?

- Tribulaţia ta? Tribulaţia ta? Hai nu zău, că asta e chiar comic, fată!

Surprinzător: pentru un individ care zace pe duşumea de vreo două zile şi jumătate, râsul lui Ahile crapă de sănătate, sună rotund, odihnit, molipsitor.

De surprindere, Zaza a înţepenit în pragul uşii cu ţigarea neaprinsă. A douăzecişipatra pe ziua în curs, ceea ce este foarte politically incorrect de scris în gura mare.

- Haidi, Zazo, nu mai plânge, ia uite ce-are băiatu pentru tine...

Direct pe podea, între măscărici şi zăpăcită, de nicăieri, o sticlă de Bandol rosé, care se rostogoleşte cu zgomot.

- I come in peace, zice Ahile.

- Nu mulţumesc, nu beau, zice Zaza.

- Niciodată? Nici măcar saké la Kiotori, pe rue Monsieur-le-Prince?

- Şi mai ce, Ahile?

- RER ligne B, arrêt Luxembourg. Normal, nu? Mamă ce mai cântai la două dimineaţa, toată lumea te-a iubit în seara aia, pariu...

Zaza face ochii mici. Heh, Swing Low, Sweet Chariot. E demult, demult de tot.

- ...ieşeai de la un examen de Roman şi...

- Şi la Ecritoire nu mai erau locuri pentru şase oameni, gata Ahile, gata cu astea. Lasă-le naibii unde sunt.

- Nţ! Acuma mă crezi?

- Poate.

- Ah, ce bomboană! Haidi, nu ţi-e milă, dezleagă-mă.

- Hm. Şi Zaza scoate din pantaloni -rochia nu e bună de mare lucru la bord şi există numai în imaginaţia voastră- un briceag roşu şi fâstâcit. Poftim.

- Mişto ideea cu mersul la cinematograf noaptea troscăniţi. Mi-a plăcut. Dar bine, integrala The Godfather la Champo, aş fi mers şi eu...

Pe Zaza o iau ameţelile. Nesigură, se aşează pe un colţ de berjeră. Nu că începe să-i pară rău, dar în fine, cum naiba s-a ajuns aici, n-ar mai şti să spună.

- Ah, bogdaproste, Zazo, să trăieşti o mie de ani!

Cu mişcări de pisică, măscăriciul se îndreaptă de spate. Mirarea continuă: în ciuda aparenţelor, condiţia fizică a lui Ahile e de invidiat.

Berjerele sunt gemene. Zaza le-a vrut în cabina ei de lucru, să-şi răsfeţe cum se cade ceasurile de citit pe muson. Aşezate faţă în faţă, permit inclusiv erezia şezlongului improvizat, când nu te vede absolut nimeni.

Dar Ahile n-are treabă cu astfel de consideraţiuni. Tot de nicăieri, apar două pahare impecabile şi un tirbuşon.

- Hai sănătate, şefa! Şi mersi că mi-ai dat drumul. Acuma să trecem la chestii serioase...

- Anume?

- Toată lumea are un călcâi al lui Ahile. Şi chiar şi tu.

- Se numeşte tendon, dragă.

- Lasă sofismele.

***

Dimineaţa asta văpseşte culorile Bizanţului în culori delicioase şi proaspete. Nimic din impresia de sepia de ieri după-amiază. Ce ciudat, îşi spune Abd'allah, încercând să ţie pasul cu Baldassare Corteggio prin străduţele sinuoase din Plaka.

Pare că a nemerit, fără voie şi fără neapărat ca să i se cuvină plăcerea asta, într-o feerie vivace. Ce păcat că Zaza e urgisită şi nu poate veni cu noi: imediat după cafele, Tralea a luat-o pe sus fix din holul de intrare de la Grande - Bretagne, cu un mare mister îngrijat pe faţă.

Numai de-ar fi toate bune pe vas. Probleme cu căpitănia ne lipseau, ei poftim! Dar lasă că se descurcă ea, în fine să sperăm. Niţel egoism n-a făcut rău la nimeni, conchide cam pripit Scolasticul.

E adevărat că Atena bizantină îşi ţine în totul promisiunile cele mai obscure. La Venier, de pildă, Abd'allah a reuşit să pună mâna pe ediţia cu operele complete ale Areopagitului pe care o căutase indignat prin toate cataloagele de librărie ale lumii pretins civilizate. Iar ca să nu se simtă Zăpăcita prost, luase şi Stanzele de la Missolonghi ale lui George Gordon. Povestea unei trezvii, cu alte cuvinte.

Mă întreb dacă o să-i placă. Chestia e cam riscantă: ştiu foarte bine că Zazei i-a fost întotdeauna mai drag de capuchehaie decât de orice altceva pe lumea asta. În fine, o să vedem.

Până una-alta, să mă bucur de ce văd.

Şi are de ce. Cerul e albastru-electric, de prin glastre se revarsă până aproape de scăfârlia trecătorului glastrele cu muşcate şi tablalele plăcintarilor miros a rai, pesemne. Dughenele marchidanilor gem de lucruri mărunte nemaivăzute: panglici, degetare pline cu şofran, ceşcuţe de cafea cu încrengături mai complicate decât cele ale unei declinări greceşti, pânzeturi în culori cu ape atât cât trebuie de discrete.

Încetul cu încetul, Abd'allah înţelege că fastul de i se spune bizantin în zilele noastre e doar interpretare abuzivă. Iar dacă Bizanţul ar mai supravieţui ca prin minune în lumile noastre atât de imperfecte, atunci pesemne nu la Stambul trebuie căutat, ci la Procuratie Vecchie, în devălmăşiile cumulative şi contradictorii ale vreunui ridotto.

Pasul lui Baldassare Corteggio e elastic. Scolasticului îi vine greu să se ţină după domnul non-respectabil care dă la o parte curtenitor perdeaua de mărgele de sticlă a unei frizerii unde se tunde după tipicul din Kurdistan, anume la flacără.

- Tundeţi-mă ca pe Galba, vă rog, zice Abd'allah şi închide ochii de frică şi de plăcere, amestecate.

***

Ei, uite că a sosit ceasul heruvimului cu baghetă de cleştar. După insomnia cu Avellaneda din noaptea de dinainte, lui Pantazi îi vine greu să adoarmă fără meremet.

Şi dihăniile au sinesteziile lor fragile şi de necuprins cum se cuvine cu vorba care turceşte intenţia sufletului.

În seara asta, lista e scurtă. Încotro ar dori să se îmbarce signor Pantazi?

Spre Soare Răsare, într-un hanamachi unde să mângâie cu privirea mătăsurile gheişei care ciupeşte monocord iţele de shamisen?

Într-o dimineaţă văzută prin ogivele unei linguriţe de absint, pe la Whitechapel, în care bastonul să zuruie a victorie hoţească pe caldarâmul umed?

În forfota Pieţei Chibrit, unde s-au băgat primele lăzi cu zmeură?

Pe ploaie măruntă, cu nasul în coama unui Ahal-Tekke, undeva pe la Daşoguz, în zare cu minaretul de la Kutlug-Timur care de-abia se ghiceşte de ceaţă deasă şi caldă?

Nu. Din toate şi din toate, cea mai dragă în seara de faţă îi e asta. Ultima din rând: în cochilia stacojie şi confortabilă a lojii de la Garnier.

Se dă Traviata. Preferata mea.

Pe scenă Violetta Valéry îşi dezvăluie, iarăşi şi iarăşi povestea pe care numai suflete bicisnice o pot găsi puerilă.

"...tu es éteinte /Au bleu de la croisée où tu filais la laine."

Şi deşi asta pare că e din sinesteziile altcuiva, Pantazi e fericit. Inima bate în mare linişte, calmul e cel al unei seri fără hulă.

Ca de obicei, stridiile de la Tortoni au fost senzaţionale. Băiatul de prăvălie cam roş în obraz, de vreme ce le mai trage poşircă de Beaujolais dintr-un clondir destupat pe furiş după tejghea, zvârle cojile de sidef cu zarvă marină.

Cinci dimineaţa. Cârciuma se închide. Ultimii cheflii aşteaptă primele birje, încă bosumflate de trezitul cu noaptea în cap.

Pe grămada de resturi ale zilei de ieri încă sticleşte stins spuma conversaţiilor scânteietoare de după actul al treilea.

Mâna cu peceţi ţine strâns în podul palmei o monedă de douăzeci de centavos bătută la Buenos Aires pe la 1899.

Pantazi a adormit.

Mâine urmează o zi tare ciudată.

Spoiler: Conversaţia între Ahile şi Zaza o ia razna rău. Tupeul Peleianului e fără margini, în adevăr. Abd'allah îşi vede extralucid un vis niciodată mărturisit pe de-a-ntregul: Sebasta l-a poftit la ceai. Dă dumnezeu şi Il Gallo Nero iese în larg.

Spre Coloanele lui Hercule.

PS: Corectat o cacofonie. Căldură mare. Mă duc înspre diverse prin oraş. Aştept bârfe.

Marţi: Curtains fall

La ieşirea din metroul de la Opéra-Garnier. Pasul lent, târâş şi sictirit de hospodar crucificat între două toarte de valiză şi care îşi face curaj să se întoarcă acasă.

Şi constatarea surprinsă că asiaticele habar nu au flâna. Scoase din contextul complicat al unui hanamachi, se mişcă lent, ca la ceremonia ceaiului, printre lucruri şi coduri pe care nu ştiu să le descifreze spontan.

O nedumerire: mă tot întreb, de-altfel, dacă se egzistă spontaneitate în Extremul-Orient. Fără ca asta să fie ceva rău an sich.

***

La aeroport, cei trei baloţi de chimarrão de-adevăratelea din fundul besactelei par la razele X bombă artizanală. Urmează parlamentări de care nu mă enervez, pentru că ştiu că pe undeva, filtrul antitero văzuse bine ce văzuse, hm.

***

Întoarcere fără incidente. La Bucureşti însă, te loveşte harmattanul încă de la banda de bagaje. A se sări săptămâna în curs.

Ceea ce am şi făcut, cu unele rare excepţii. Detalii pe mâine, dar habar nu am când: A(hile) doreşte cafele în oraş. E greu de refuzat, ca oricare din lumea de faţă.

***

Detest concluziile: de regulă, presupun adunări şi scăderi.

Prin urmare, n-am de gând să trag linie peste cinci zile extrem de indulgente cu mine însămi. Am să spun cam aşa:

Una peste alta şi întrucâtva deliberat, Parisul ăsta a fost altfel decât de obicei. Altcumva, ar fi fost imposibil, ţinând cont de seismograf.

Cu toate astea, marile schimbări au nevoie de timp. După vreo unsprezece ani de boicot aproape constant, nu te apuci să tropăi pe Rive Droite fluierând proletar, adică inconştient şi complice.

În zilele noastre, autobuzul 27 trece Sena pe la Quai de l'Horloge în treizeci de secunde, ca şi cum te-ai spăla pe dinţi. Mental vorbind însă, Seraiul şi lumea lui au trecut Sena într-un canot cu vâsle, în aburii uşor verzui ai unor zori nehotărâţi.

Îmi aduc foarte bine aminte de lumina fibrilantă a seului din felinar.

Efracţia prin Marais în vârful picioarelor, aparent involuntară, în realitate legată clar de persistenţa unor îndelungi plimbări de una singură, în aerul tare al unui anumit ianuarie. Pe urmă, pasajele câte au fost -au să mai fie, cu siguranţă- cu încercarea unor desluşiri.

Iar dacă planurile ne-au fost date peste cap, să ni se ierte. Parcursul e în totul fidel unor sinestezii cvasi-oculte.

Ne sunt mai mult decât dragi: ne sunt indispensabile.

Passagenwerk 12: From the Upper Deck

Tot episodul îmi confirmă fericirea de a fi calculat bine, faptă rară şi care merită o sporadică laudă de sine, nu cum ne stă în fire.

Asta pentru că deşi vrabia n-avea cum să fie rândunică sau columbă sau ceva mai nobil, pasajul ăsta îşi ţine promisiunile de căpiere.

Sau mai exact: de altă parte.

Nu ştiu dacă e de la lemnăria cu peceţile altei vremi, de la sentimentul uşor ireal pe care îl dă un jubileu oarecare pe zi de ploaie sau dumnezeu mai ştie de la ce alte fibrilaţii. De-altfel, nu e foarte important, am impresia.

Ştiu însă cu precizie că Véro-Dodat trăieşte în linia temporală a Tribulaţiei de Sâmbătă.

Pentru că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par.

În geografia imaginară a Seraiului, Véro-Dodat e puntea de sus a unui caravel care se îndreaptă toutes voiles dehors spre Indiile de Vest.

E firesc, prin urmare, ca după ce facem cu mâna din birjă preţ de încă o secvenţă, să ne-apucăm de tribulat cu spor.

PS: Cât despre săptămâna în curs, nu mare lucru: concedii, caniculă şi nişte cafele passées et à venir. Crochiul mai poate să aştepte.

Passagenwerk 11: Through the Looking Glass

Motto:

"In another moment Alice was through the glass, and had jumped lightly down into the Looking-glass room."

(Lewis Carroll - Through the Looking Glass And What Alice Found There , Chapter 1)

La Véro-Dodat, timpul a înlemnit fix în secunda în care Nerval a plecat trântind uşa de la Café de l'Epoque.

Cu de la sine putere, îmi poruncesc o sinestezie pe care pesemne Tartorul n-ar renega-o chiar de tot. O tartă cu zmeură sur crème brûlée, scrisul pe terasa a cărei prelată galbină e leoarcă de ploaie şi o cafea franciscană. Fără zahăr, fără lapte, fără nimic: în ceea ce priveşte cafeaua, ziua asta e ca tot restul anului.

Cineva s-a gândit însă că nu e destul aşa. De nicăieri, apare o vrabie neobişnuit de gureşă şi de prietenoasă. Se tot învârte în jurul farfuriei cu zaharicale, deşi nu e singura din decor. Haleşte neruşinat din palmă şi pe urmă direct din cofet.

Pe ceas, vreo jumătate de oră, fără hiatusuri.

Luni: În timpul Hegirei

Cu americanii suiţi în trenul care şuieră spre est la primele ore ale dimineţii, se constată că Anul Nou zăzesc începe nu ca de obicei, cu şorţul în jurul taliei, ci cu o hegiră între cei doi poli ai unei geografii foarte personale.

În sens invers acelor de ceasornic, întotdeauna: de la Medina la Mecca, prin urmare.

Şi plouă cu găleata. Asta ar trebui să-mi aducă belşuguri diverse pe tot anul în curs. Deocamdată însă, mă face ciuciulete cât ai zice Véro-Dodat. Ritmul expediţiei îşi înjumătăţeşte dinamica: va trebui să aleg.

Prin urmare, se începe cu o destrăbălare fermă la Gibert Joseph, întrucât în iarnă mă enervasem şi plecasem după o jumătate de oră fără să găsesc nimic interesant. Intervine un telefon în urma căruia schimb cartierul pentru un dejun -neaşteptat, festiv, grijuliu- pe avenue d'Iéna, la Sir Winston. Loc de suspine hieroglifice: atmosfera e cea a trenului de Lahore de pe la 1935.

Se continuă cu nişte alte cumpărături de bunuri periculoase, despre care se va mai povesti: apar nişte sincronicităţi.

Nu mai e vreme de mari dezmăţuri, aşa că hotărârea e deja luată: anul ăsta îmi fac cadou o sinestezie care e atât de bine calculată, încât oricui i s-ar părea aleatorie.

Mi-a ieşit la fix.

Passagenwerk 10: Atribute

Motto:
"Cu o milă nesfârşită, Hrisant privise la fanalele de bronz ale trăsurii date de contele Bruckhardt. Geamurile de sticlă veneziană fuseseră de multă vreme furate. Uşile erau sparte şi scara în formă de plic ruginise."

(Eugen Barbu - Săptămâna nebunilor)

Bântuit duminică insistent - am noroc de vreme absolut splendidă- pe sub arcadele de la Palais Royal.

În timp ce trăsura lui Hrisoscelu se scorojeşte, umbrela delicată a lui Marie Duplessis nu se udă nici pe ploaia cea mai groaznică.

Melancoliile şi renunţările sunt însă probabil aceleaşi.

Flânerie 102: Alaltăieri

Pe uşa jaune canari scrie aşa: Aux couleurs modernes. Şi -atenţie- maison fondée en 1876.

Retorica tejghelei e cea a progresului unui spaţiu temporal care nu se îndoieşte de mare lucru de când -on vient juste de le voir- se egzistă apă curentă şi antirabic.

Departe de intenţiile iniţiale, rezultă în 2007 un paradox simpatic, pe lângă care nu poţi să treci flegmatic. Iar culoarea e cea a unei Provenţe exilate şi ciudat lucru, nu dă brânci restului de ansamblu absolut deloc.

Rue Monsigny.

Flânerie 101: Ecleziastică

Cu alte cuvinte, ne-am scos.

Pe undeva pe la Richelieu-Drouot.

Festina lente

Într-o dimineaţă, pe la 1838, meşterul de diorame Louis-Jacques Mandé-Daguerre se plictiseşte cumplit: nimic nu iese cum ar trebui.

Cafeaua cu lapte e cam amară, ferestrele nu se închid cum se cade, guturaiul e după colţ.

Fireşte, trebuie neapărat să ne închipuim că e primăvară, altfel nu merge.

Aşadar, sastisit, Louis-Jacques Mandé-Daguerre ia în dimineaţa aceea o hotărâre fundamentală pentru tot restul poveştilor noastre, câte or mai fi. Şi anume se urcă agale pe acoperişul atelierului din Rue du Faubourg-du-Temple: camera oscura la care tocmai a terminat de meşterit îndelung, răbdător e tare voluminoasă.

Zincul aplecătorului de culoarea sticlei de absint e suficient de plat pentru ca meşterul să nu alunece peste balcoane, birje şi trecători. Strada, aglomerată. Undeva în dreapta, un dandy şade să-şi lustruiască pantofii: probabil a şaptea oară pe ziua în curs.

Meşterul potriveşte pe îndelete placa de cupru, trage cu un gest scurt perdeaua de rips roşu de pe obiectiv. Zece minute de aşteptare.

Atâta tot.

Memoria fotografică cea dintâi a unei fiinţe umane surprinse într-un cadru urban. Meşterul a zăbovit prea mult: în mişcare, birjele, lăptăresele, vânzătorii de ziare şi florăresele s-au evaporat ca prin farmec.

Din ceea ce trebuie că era forfota veselă a unei dimineţi de aprilie, sensibilitatea plăcii de cupru n-a ştiut ţine minte decât un avatar de dihanie. Pentru că se ştie: un dandy nu se grăbeşte absolut niciodată, nicăieri.

Bucuria apocrifă a unei lumi noi se datorează, ca de obicei, plictiselii şi decalajului.

Iar nouă, celor care venim târziu după toate astea, ni se taie respiraţia. De fiecare dată, fulgerător.

Passagenwerk 9: ....and a Matter of Time

Timpul pasajelor nu e timpul străzii. La Vivienne de pildă, orologiul de părete de la Jousseaume a înţepenit într-o zi de vineri treişpe în idealul ceasurilor nouă şi douăzecişidouă de minute.

Seraiul s-a înduioşat de chestia asta, pentru că ştie precis de ce e aşa şi nu altfel.

Noi credem că asta e ora când se trezesc dihăniile.

Passagenwerk 8: A Matter of Rhythm

Probabil că pasajele şi galeriile există pe lumea asta pentru ca flâneurul să-şi poată potrivi paşii aşa cum îşi întoarce Tartorul în zilele bune la montre à gousset.

***

Plus senzaţia dubioasă că pe mozaicul lui Facchina de la Vivienne piciorul se aşează fix ca la Paestum.

Inexplicabil.

Pesemne se numeşte evlavie, naiba mai ştie.

Passagenwerk 7, O bombonieră jacobină - Galerie Vivienne

Şi anume Galerie Vivienne, despre care nu poţi să ai decât mai multe rânduri succesive de păreri posibile.

Iniţial, stucaturile de pe păreţi te duc cu mintea la o bombonieră jacobină, naivă şi încântătoare. Spălătorese spartane mai peste tot, ce ridică în slăvi Industria şi Comerciul.

Dar la Vivienne, oglinzile percepţiei sunt paralele. Mai sus de cornişe, goticul industrial e atât de evident, iar lumina de după-amiază atât de asemănătoare celei din vise, că te pomeneşti mulţumind în şoaptă.

Fără să ştii foarte bine de-altfel, pentru ce anume.

Duminică: Passagenwerk 6, Ouvert/Fermé

Numai de bine despre o stradă care începe cu un Chez Claude şi îşi epuizează centrul de interes cu un bistro ce se cheamă Les Initiés.

Şi dacă strada mai e şi a lui Jean-Jacques, atunci entuziasmul e pesemne maxim. Pentru că pe ea se găseşte, asta o ştiu toate hărţile mai deştepte de pe lumea asta, intrarea de la Véro-Dodat.

Printr-o ciudată potriveală, duminică era închis.

Nu-i sunase încă ceasul.

***

Nici la Choiseul n-am avut mai mare baftă, dar sorţii, sau lenea coproprietarilor, sau legătura de chei a lumii ăsteia -pe care o are cu siguranţă Tartorul- prevăzuseră altceva pentru mine.

Poza de la Véro-Dodat, comme de bien entendu.

Duminică: Academică

Place de la Sorbonne e cu siguranţă mult mai mică decât în imaginaţia celor care nu au pus niciodată piciorul aici. Generozitatea spirituală aproape absurdă a vibraţiei locului ar vrea să o vadă în proporţii de areopag castalian.

Nu este.

Ceea ce este, însă: un loc în care nu poţi să nu te gândeşti la Malebranche, cu toate că ai sub nas bustul pompier al lui Auguste Comte.

O fabulă academică echilibrată şi cuminte, al unui început de toamnă care ţine tot anul.

Duminică: Meserii uitate

Găsit, la o expoziţie despre sunetele ambulante pierdute ale Parisului, la Carnavalet, panoul ăsta de poliptic absolut delicios.

Domnul cu barbă din stânga este nici mai mult, nici mai puţin decât vendeur d'oublis (câteodată scris şi oublies), adică un fel de minciunele sau cam aşa ceva, făcute din resturile de aluat rămase de peste zi.

Ca să fie recunoscut pe stradă, ni se explică în josul pozei, domnul strigă cât e noaptea de lungă şi cât îl ţin rărunchii cam aşa: Oubli, oubli, où est-il? Neapărat zdrăngănind din cilindrul pe care îl ţine în mâna dreaptă şi care nu e felinar, ci strămoşul caserolei cu aburi, să le mănânce muşteriii calde.

Şi cum asta e ora la care mesele de cheflii sunt în toi, de multe ori i se poate întâmpla să fie strigat din stradă să vie să amuze baieramul de după cercevea. Pentru că de obicei, marfa nu se vinde cu bucata, ci cu totul. Mai exact, se joacă la zaruri iar dacă muşteriul a avut noroc, atunci negustorul nu mai are scăpare şi va trebui să-i cânte ceva de lume şi deşucheat.

Ciudat obicei!

Hrisoavele breslei sunt bătute în cuie încă din 1270, cu privilegiul de a putea intra peste tot fără să se anunţe la slugi, de unde o reputaţie logică de complicitate cu spărgătorii şi borfaşii. Ultimul mohican închide ochii probabil pe la începutul celui de-al doilea război mondial. De-atunci, meremetul pare complet uitat, de n-ar supravieţui unde te-aştepţi mai puţin.

Anume aici:

"Un dimanche nous étions allés, ma femme et moi dîner à la porte Maillot. Après le dîner nous traversâmes le bois de Boulogne jusqu'à la Muette, là nous nous assîmes sur l'herbe à l'ombre en attendant que le soleil fût baissé pour nous en retourner ensuite tout doucement par Passy. Une vingtaine de petites filles conduites par une manière de religieuse vinrent les unes s'asseoir, les autres folâtrer assez près de nous. Durant leurs jeux vint à passer un oublieur avec son tambour et son tourniquet, qui cherchait pratique. Je vis que les petites filles convoitaient fort les oublies, et deux ou trois d'entre elles, qui apparemment possédaient quelques liards, demandèrent la permission de jouer. Tandis que la gouvernante hésitait et disputait, j'appelai l'oublieur et je lui dis : Faites tirer toutes ces demoiselles chacune à son tour et je vous paierai le tout." (Jean-Jacques Rousseau-Les rêveries du promeneur solitaire, Neuvième promenade)

Duminică: Palimpsest

Scriam la un moment dat de reîntâlnirea programată a Seraiului cu un orologiu de pe un perete de pe rue Beautreillis, fără să dau înadins amănunte.

În felul lui, palimpsestul urban de la Hôtel Raoul închide în sine un mister şi o fabulă.

Povestea începe undeva pe la 1350, când regele Carol al Cincilea decide să construiască aproape în coasta zidului de incintă al oraşului o reşedinţă administrativă pe care o botează l'Hostel de Saint-Pol.

Descrierea de hrisov e fermecătoare, dar înşeală al naibii: "hostel solennel des grands esbattements".

Pentru ca intenţiile să fie realmente mai zglobii, era nevoie ca timpul să mai aibă un pic de răbdare şi să se schimbe spiţele dinastice. Prin urmare, nu din arabescul galant s-a pornit epopeea de la Raoul. Ci din amintirea descăpăţânării burgravilor de mâna roşie de furie a lui Etienne Marcel.

***

Vreo două sute de ani mai târziu, bătătura de la Marais se dă de trei ori peste cap şi se face sistem solar în jurul miraculoasei Place des Vosges. Piciorul de flâneur de astăzi nu mai ştie, din păcate, citi urmele acelor vremuri fără hartă.

Dar nimic nu ne interzice să visăm aşa, alegoric şi-ntr-un peş, la păunii care se plimbau leneş printre ochiuri de apă şi statui, la cofeturile complicate din sipetul licornei şi la sonetele uitate ale lui du Bellay.

***

Şi cu toate că istoria recentă e infinit mai puţin glorioasă, presupunând demolări şi speculaţiuni mârşave, portalul de la Raoul rămas în chip absurd în picioare încă de pe timpul lui Voiture şi Scarron îşi ţine cu semeţie tristă rangul de Atlantidă până în zilele noastre.

M-am gândit să vi-l dau şi vouă, nu atât pentru ceea ce este, cât pentru ce a fost. Şi mai ales, pentru ceea ce ar fi putut să fie.

Flânerie 100: Sous les pavés, la plage

Ce altă poză pentru un jubileu de flânerii asumate decât asta, a pasului cuneiform dintr-unul din cele mai frumoase locuri de pe lumea asta?

Anume Place des Vosges.

Flânerie 99: Cu dichis

Şi un comprimat de cinste carteziană: maison salubre, de vreme ce are tout à l'égoût.

Mai pe româneşte apă curentă, cu toate fandoselile aferente.

Ca să se înţeleagă mândria speculantului imobiliar al sfârşitului de secol nouăsprezece, două circumstanţe: poza e făcută la o aruncătură de băţ de Place des Vosges. În acel Faubourg Saint-Antoine căsăpit în trei bucăţi de Haussmann pentru a evita izbucnirea unei zavere din te miri ce şi unde cu persistenţă se egzista Curtea Miracolelor.

Deşi nu dispreţuieşte oftica, boală lirică, secolul nouăsprezece e tare fericit că a descoperit în bacil inamicul public numărul unu.

Din punctul ăsta de vedere, placa din stânga nu e altceva decât un ex voto raţionalist al izbăvirii de păducherniţă.

Flânerie 98: Juxtapuse

Le dindon en laisse, la tête ailleurs.

Potriveala asta ar fi crăpat de bună seamă minţile lui Breton & co.

Rue Beautreillis, unde mai sunt şi alte chestii căpietoare.

Flânerie 97: Ei, poftim!

Cineva are mare drag de Segolena pe Rue du Petit-Musc.

Te pui cu te-ncurci? Nu prea cred.

Duminică: Les très riches heures

- Bonjour, ma mie, nous avons un matin bien agréable.

- C'est vrai, mon bon ami, mais que fîtes-vous de toute la soirée?

- Oh, j'ai juste réparé un astrolabe: tenez, ce collier d'étoiles filantes est bien pour vous.

Rue du Commerce.

Sâmbătă: Panegiric pentru backpacker

Motto:
"Be not inhospitable to strangers /Lest they be angels in disguise"

Comentariul venit cu poşta care mă sfătuieşte să-mi mut nasul înspre The Abbey Bookshop îmi reproşează cu prietenie apăsată că Shakespeare & Co. e fake hip rău de tot.

Nu sunt convinsă că are dreptate. Dar ca să fiu cinstită dragul de chestii din astea e unul al unor copilăreli ce mor greu de tot, poate niciodată.

Este absolut evident că trebuie să existe şi un revers dickensian la toată povestea bunului librar ce primeşte cu inimă largă backpackerii worldwide, fugiţi din bătătura comodă de Missouri ca să se joace preţ de trei luni şi ceva de-a Henry Miller.

În jargonul administrativ, se poate numi şi travail au noir, sau cam aşa ceva.

On s'en fout, nu ştiu cum, din cauza unei circumstanţe fermecătoare, pe care o povesteşte chiar Whitman.

Poftim:

"When I opened my bookstore in 1951 this area in the heart of Paris was a slum with street theatre, mountebanks, junkyards, dingy hotels, wineshops, little laundries, tiny thread and needle shops and grocers. Back in 1600 in the middle of this slum our building was a monastery with a frère lampier, who would light the lamps at sunset."

Restul, hotărât opus unor alte farmece noi pentru Serai, e interpretare.

Dismissable.

Sâmbătă: The Rag and Bone Shop of the Heart

Motto:
"I have done almost all I can do."

(George Whitman, proprietarul librăriei Shakespeare & Co.)

Absolument: chestia de după perdeaua Liberty din stânga e un pat cu pernă şi probabil sleeping bag şi nişte fire electrice suspecte care trebuie că dau viguroase coşmaruri brigăzii de sapeurs-pompiers a arondismentului cinci.

Toate pe o stinghie de pe vremea lui d'Artagnan, aparent pulbere dar care uite că încă ţine, nu se ştie exact cum.

Nec mergitur. Adică o filosofie căpoasă a unei utopii fără precedent.

Uitaţi-vă bine la patul ăsta de hotel-capsulă: nu se ştie niciodată ce Pulitzer poate să doarmă în aşternuturile astea, e drept cam îndoielnice.

Utopia de la Shakespeare & Co. despre care am mai scris insistent aici e una cu program. Imediat aflăm ce şi cum.

Sâmbătă: Osez, Joséphine

Shakespeare & Co., despre care vorbim îndată.

Sâmbătă: Philosophie du zinc

Se ştie, doar: încă de pe vremurile lui Francesco Procopio dei Coltelli, cafeaua e un chichirez teribil de important în ţara Franţa.

Iar cafeneaua, cel puţin în aparenţă, un spaţiu politic egalitarist. Un soi de cratimă federatoare între multiple vieţi paralele, din orezăriile Indochinei şi până la Ménilmontant.

În aparenţă numai, am zis şi pesemne că am făcut tare bine.

Venită însă pe filieră siciliană, realitatea cafenelei franţuzeşti nu se putea să nu aibă şi un ceva de conspiraţie de după-amiază. Prin urmare, cafeneaua da esquina e o griviţă care ţine în fiecare vară piept şuvoaielor hemoragice ale autocarelor din Oklahoma.

Cum poate şi ea, ajutându-se de legi monadice nescrise care au tâlcul lor insesizabil ochiului proaspăt al turului de oraş.

***

Pragmatismul Ministerului Agriculturii dă brutal cărţile pe faţă, afişând obligatoriu în fiece agentură de cafele tabelul cu preţuri la care nu se uită absolut nimeni.

Aflăm astfel că vesela devălmăşie nu e decât iluzie. E sfânta treime platoniciană a cafenelei, bistroului şi altor asemenea derivate ale agorei cu sistem. Discriminările sunt cumplite: de la simplu la triplu.

Au feu binomul égalité-fraternité! Mai mult de-atâta: inoperant şi ilizibil. Cafeneaua pariziană nu e promontoriu, ci estuar capricios şi ilogic.

***

La tejgheaua de zinc, precupeţii, muşterii, obişnuiţii plăcuţi minţii şi sufletului proprietarului. Încercării veneticului pasager de a se încrusta în monadă i se răspunde cam răstit, cu graba plictisită a vameşului şi cu o grimasă nedumerită: matale cine mai eşti?

A se evita o astfel de impertinenţă dacă nu sunteţi dihanie, credem sincer. Sau dacă nu vă întoarceţi ca Ulise la Goutte d'Or după douăzeci de ani la tăiat sare la Saint-Laurent-du-Maroni.

En salle, amestecătură de băştinaşi fără chef de stat la varice, bezmetici măturaţi de pe stradă de căldură în căutarea unei perfuzii cu limonadă şi îngrozitorii turişti ale căror porunci nu se înţeleg niciodată pe de-a-ntregul. O datorie de onoare, cu ochii în tavan, a deznădejde.

În fine, en terrasse, vânturarea e continuă, aleatorie, variabilă. Boierime care scrie fără de oprire cu carafa de apă de la robinet şi cafeaua cu speculoos sub nas, studenţime vocalică ieşită de la restanţe, cu alte cuvinte Περίοικοι. Şi o prioritate: voir et être vu. Adică sală de aşteptare, pesemne cu scârţ, de vreme ce veduta se plăteşte cu parale ferme.

Să nu se înşele însă privirea de vizavi: adevărata oligarhie a cafenelei e drept în fundul sălii, la zinc, unde se fac şi se desfac guverne, revoluţii, pariuri sportive, martingale la loto, telalâcuri şi contrabandă.

Lumi, cum ar veni.

Cafeneaua franţuzească e timocraţie curată.

O chestie colosală 2

Pentru ca drumul sebastei de Ferentari spre dincolo să fie fără mari suspine, şatra s-a gândit la toate.

Anume la confort, ceea ce include şi barul cu sticla de Chivas neîncepută, plasma la care va putea prinde eventual şi sfârşitul de la Young and Restless, DVD playerul, pendula care va număra secundele până la judecata din urmă.

Şi, foarte important, ţigările.

Neavând fibra macabră, zic doar atât: nu s-a schimbat pesemne mare lucru de la Shi Huang Ti încoace.

Şi cam atâta. Restul e self-explanatory de nu se mai poate.

Ne întoarcem să ne bem cafeaua la Paris, prin urmare.

O chestie colosală 1

Întrerup seria de transcrieri franţuzeşti pentru chestia din stânga venită cu poşta de dimineaţă de la L., o cetitoare care ne iubeşte tare mult, de vreme ce ne trimete din astea.

Mailul are un subiect sieşi-suficient: "înmormântare ţigănească", şi deşi iniţial eziţi să deschizi pozele, nu poţi să nu te gândeşti la zeci de chestii în acelaşi timp.

Şi da, ăla e un dormitor care ar face părul măciucă, dacă nu am avea şi partea a doua.

Numaidecât.

Sidenote 2 la Tribulaţia de sâmbătă, treizecişiunu: "HECTOR WOZ H3R3"

Se vede treaba că lucrurile devin înfiorător de complicate, mai ceva ca pivotul lui Gauss. În altă ordine de idei, Zaza ştie foarte clar că istoria o scriu numai învingătorii, iară nu bicisnicii puşi la podea. Aşa că... ha! pe vineri pentru urmare.

Dupa fuga Zenobiei, in cala se asternu tacerea. Nu se auzea decat scartaitul diamantelor din saltea, ce se frecau unul de celalalt cand Ahile isi schimba pozitia (nu putea sa doarma pe moale, intotdeauna prefera confortul spartan).

Bezna. Cum sa-ti treci timpul? Ahile se apuca sa studieze restul imapartirii numerelor prime Mersenne la 336. Ha, ce curios! O regularitate! 3, 7, 31, 127, 127, 31, 127, 127, 127...

Ahile (asemeni lui Old Shatterhand, pe care A. invidios cand era mic ca auzea orice fosnet si vedea noaptea ochii indienilor pandind din tufisuri) auzi un fosnet discret langa el. Intinse mana fulgerator si prinse o chestie blanoasa si moale. "O caciula de dama!", se gandi el. "A Zazei!", continua el tot in gand, bucurandu-se fetisist. Apoi rosi de jena, noroc ca era intuneric si nu-l vedea nimeni: de cand caciulile de dama se misca si se zbat, zgariind? Ahile avu o intuitie: pe pipaite ii dibui coada dihaniei si i-o musca cu putere. Nici o reactie. Aha, deci asta era! O Pisica de Cheshire! Te pomenesti ca era chiar una originala, de Neverendington!

Pisicile de Cheshire erau principalul de produs de export al Micii Britanii, dupa ce, in urma unor conflicte interne si atentate teroriste, Marea Britanie se fragmentase balcanic in statulete marunte, in permanent conflict (Cambridge se pregatea sa invadeze Oxford, sa-i defenestreze pe toti socio-umanistii aia si - culmea ororii - sa infiinteze in respectivele cladiri facultati de stiinta). Pisicile de Cheshire nu cresteau in salbaticie, dimpotriva: erau produsul savant al ingineriei genetice de varf a fostei Mari Britanii, incununarea de succes a lantului de experiente ce incepuse cu femeia britanica si continuase cu oaia Dolly. Multe tari incercasera, prin disectie sau analiza ADN sa afle secretul producerii acesteia - dar fara rezultat. Caci Pisica de Cheshire nu era o pisica obisnuita ("Felis silvestris catus"; mai vulgar - "matza"). Ea avea proprietatea de a fi luminifera! Era suficient sa o faci sa zambeasca, si zambetul ei stralucea alungand tenebrele, mai puternic chiar decat un reactor nuclear mic, de sufragerie (caracteristica pe care Ahile o remarcase si la unele femei). Dupa care, o puteai muta in alt loc, ca zambetul ramanea suspendat in aer, mult dupa ce corpul disparuse, luminand. Cu o singura Pisica de Cheshire se putea ilumina, teoretic, oricat de mult - putand provoca, la limita, falimentul distribuitorilor traditionali de energie electrica (si in Romania existase un experiment similar, in timpul comunismului, sub conducerea Anei Blandiana, care avusese ca rezultat crearea unui motan prototip botezat "Arpagic"). Spun "teoretic", deoarece exista si o obstructie de natura tehnica: era chinu dupe lume sa faci o Pisica de Cheshire sa deschida gura. Mai degraba ai fi reusit cu o finlandeza. Tabu? Pudoare excesiva? Cutuma pur culturala? Antropologii bausera mii de cafele si mancasera zeci de mii de fursecuri gratis pe la conferinte, fara a putea da un raspuns (desi teorii fabricasera, berechet). De fapt, asta era si modalitatea de a testa daca aveai de-a face cu un exemplar veritabil: era suficient sa-i provoci durere. Exemplarele veritabile nu ziceau nici "pis". Adica, exact ceea ce facuse Ahile.

Booon... Avem o Pisica de Cheshire, cum o folosim? Cei mai multi oameni (si maimutele) se scarpina in cap, cand sunt incurcati. Burtosii se scarpina pe burta. Unii barbati (apud Eco - "Flacara reginei Loana" si Mimi Nor) in chiloti. Ei bine, Ahile incepu sa se scarpine absent in scobitura din dosul genunchiului drept - cam ca in "Pacientul englez", dar cu mult mai senzual. Oricat isi stoarse creierii, nu gasi nimic. Descurajat, se lasa prada asocierii de idei. Era hazlie povestea asta. De cand Tralea (care facea parte din Retea) ii raportase de calatoria Zazei (al carei blog Ahile il citea de mult, corectand discret, cand era necesar, greselile de ortografie ale autoarei, fara ca aceasta s-o banuiasca macar), Peleianul se hotarase sa faca pe dracu-n patru, numai sa ajunga pe Le Tasse (nume avand oarecare legatura cu bautul cafelei) - si nu oricum, furisandu-se, ci la vedere si chiar invitat de insasi Zaza. Si na, uite acum in ce intrase ("Boul de Tralea, si ne-ntelesesem sa nu dea tare!")! In caz ca se scufunda nava, sau ceva, o sa moara inecat ca un sobolan. Si la ce-i mai folosea ca bronzul nu-l putea vatama, daca murea inecat, ca-n Hugo? I-ar fi placut macar sa-i joace o farsa lui Ulise (pe care nu-l suporta, gasindu-l prefacut si uns cu toate alifiile - pe chestia asta si inca altele chiar il striga prin tabara "Alifie", dar cu accent englezesc, ca sa nu-l supere, asa ca iesea "Alfie") si sa-i trimita o telegrama spunandu-i ca a rezolvat conjectura lui Riemann. Asa, era sigur ca Zeus n-avea sa-l lase sa moara.

Brusc, lumina il orbi. "Eeei, dar ce dracu'?" Pisica de Cheshire parca innebunise, isi ranjea dintii ostentativ, ca intr-o reclama la Colgate. Ahile avu o strafulgerare, ca in acele filme in care eroul apare exact atunci cand spectatorul se foieste innebunit in fotoliu, muscandu-si pumnul: Pisicile din Cheshire nu suportau falsul si nedreptatea, si asta era modul lor de a reactiona. Se aprindeau de indignare.

Ahile o apuca cu grija de coada si isi plimba privirea pe pereti. Deodata, simti ca inima ii salta de la locul ei (din dreapta, caci acolo o aveau semizeii) si incepe sa-i pulseze in gat: cam la inaltimea unui stat de om, o scrijelitura se lafaia batjocoritor, zgariindu-l pe suflet: "HECTOR WOZ H3R3". Tot ca in filme, Ahile se repezi lovind cu pumnii in pereti si spargand scaunele si masa, urland si urand. Dupa care, isi dete seama ca toate astea le facuse in imaginar, deoarece avea incheieturile legate.

Inima continua sa-i bata cu putere - ca atunci cand vazuse gleznele albe ale Zazei (cu ciupituri roz de tantar, deoarece fluierul piciorului Zazei - fluieras de os - tiuia duios exact pe frecventa tantareasca, atragand toate femelele la imperechere), in timp ce aceasta spala puntea ("Les Travailleurs de la Mer"). Caci, desi vrea sa para priceputa in toate cele, Zaza are mai degraba o experienta livresca a vietii si, ca atare, nu se prea pricepea sa-si organizeze viata. Fiind zapacita, plecase la drum doar cu Teologul, Tralea si Zenobia - dar fara echipaj! Asa incat, sa-mi vedeti voi ce frumos ajunsesera intelectualii la munca de jos, cu Zaza spaland puntea si Abd'allah tragand la parame, ridicand si coborand panzele. Ahile ar fi putut da o mana de ajutor, dar daca asa au vrut domnisorii de la oras - sa-l faca prizonier - apai sa se linga pe bot!

Ahile auzi sunete: clap, clap, clap... Cineva cobora scarile. Zaza, de buna seama, caci numai miscarile ei produceau onomatopee in frantuzeste. Usa se deschise: Zaza.

Lumina Pisicii de Cheshire se stinse imediat, dominata de cea veritabila, solara. Ahile miji ochii, deranjat. "Pestera lui Platon", gandi el intr-o doara. Zaza era in rochie subtire (Zaza, in rochie? subtire???), care-i flutura lenes, de placere, in briza racoroasa. Tinandu-si picioarele usor departate, isi incrucisa bratele pe piept si-si lasa barbia in jos. Avea avantajul de a-i putea vedea lui Ahile fata, controlandu-l daca minte sau nu. Dar si Ahile avea un avantaj: Zazei, stand in contre-jour, i se putea ghici silueta artistic, prin panza (care de aia am si zis ca era subtire - ca eu sunt autorul si aranjez lucrurile dupa cum vreau eu). Zaza vru sa-si aprinda o tigara, dar Ahile i-o lua inainte politicos, dar ferm.

- Désolé, mais conformément à la loi anti-tabac (Décret no. 2006-1386 du 15/11/06) cet espace est un espace non-fumeur.

Zaza isi musca limba. Ahile controla situatia. Nu mai mergea cu replici simple, gen "overruled!".

- Hm, asa deci?

Zaza tragea de timp, ca liceeanul cu "n-am inteles intrebarea". Isi trecu limba peste buze, de parca acolo ar fi putut gasi inspiratie (nimic - doar un gust vag de la ciocolata bauta cu putin timp in urma), si incepu ezitant:

- (aici ii arunc leapsa Zazei, pentru Tribulatia viitoare, sa vedem ce vroia ea sa spuna)

Doamne, ce ma pot plictisi pe mal de Caraibe! Soare orbitor, nisip orbitor, fin si fierbinte, cocotieri, sucuri reci de fructe, cabane de lemn cu acoperis vegetal si o apa in toate nunatele de albastru.

PS: Poza, de la Shakespeare &Co.

Sidenote 1 la Tribulaţia de sâmbătă, treizecişiunu: Lucrurile în coadă de peşte

Am mai spus insistent: A(hile) îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Dar o face cu un farmec bagabont şi oacheş al tupeului cumplit ce nu ne poate lăsa indiferenţi.

Şi de vreme ce ne-a lăsat o preafrumoasă şi neaşteptată cantigă galiciană -sincronicităţile astea dubioase!- în cutia de scrisori, măcar atâta lucru să facă şi Seraiul pentru zelul unor permutări obscure.

N-am pus diacritice. Nu din lene: nu se ştie niciodată ce kabbală sparg dacă stric ordinea atomilor în propoziţie.

Mda, Caprioara Birocrata iar lasa lucrurile in coada de peste, sa-nnebuneasca cititorii. O sa incerc sa lamuresc eu situatia.

Zenobia era o nebuna de treaba din cetatea noastra, cu care noua, copiilor, ne placea sa ne jucam (chiar daca parintii ne-o interzisesera) deoarece era foarte blanda si spunea lucruri hazlii. In plus, inventa tot felul de jocuri ca sa ne distreze. De exemplu, odata m-a pus sa ma iau la intrecere cu o broasca testoasa. Alta data ne-a tot povestit nu-stiu-ce despre o sageata - in fine, spunea tot felul de aiureli. Noi o porecliseram "Zeno".

Intr-o zi, s-a apucat sa ne povesteasca despre numere prime, si printre altele ne-a aratat progresia asta aritmetica de mai sus. Numai noi o stiam. Era ca "Yaadon ki baaraat" din "Lantul amintirilor" - un mod de a ne recunoaste, o parola. De aia s-a speriat saracuta in semi-intunericul calei pline cu pisici (deoarece Le Tasse nu e o corabie obisnuita, cu sobolani - Zaza a avut grija s-o populeze inainte de plecare cu pisici argintii de Vidin, din celea care lucesc in noapte si, daca le atarni de coada, cu capul in jos, pot fi folosite ca felinare).

In fine, fiindca stiu pe cineva care nu mai poate sa doarma de cand cu "p" si "q" astea (vaz ca nici n-a mai scris comentarii, probabil s-a inchis intr-o camaruta cu o bucata de paine si o sticla de bere si s-a apucat sa insire toate numerele prime ca sa gaseasca solutia), uite o mana de ajutor:

0) solutie unica p=2, q=3
1) problema are aceeasi solutie daca se folosesc doar numerele p+q, p+3q, p+5q. Cu alte cuvinte, p+7q si p+9q mai mult incurca decat ajuta.
3) sper sa nu spun prostii mai sus, solutia problemei am mazgalit-o in graba pe o chitanta in timp ce asteptam un minibus (ca alde Fermache, manca-v-as!).

Salutari de la Palenque si sa fiti cuminti in urmatoarele doua zile, cat o sa fiu eu in jungla (la vanatoare de tigri - bengalezi, evident!). 336, fiti cu ochiul pe Zaza pana ma intorc, ca presimt ca iar o sa faca prostii cu AMR-ul asta!

Choses entendues

"Elle est fascinante, mais elle est super bête." (Galerie Vivienne, 22.07.2007)

Bârfă oximoronică de cafele, posibilă numai şi numai la Paris, mi se pare.

În afara poveştilor

Motto:

"Voracitatea mănâncă totul, ca porcul. Nu contează dacă este osetra doré sau o pereche de bocanci."
(Pantazi)

E un lucru absolut ciudat, cum mersul la Paris provoacă de regulă reflexul unei mari lăcomii sinestezice. Ca şi cum sindromul vacanţei asumate - în vara asta am să învăţ sanscrita/merg pe jos la Compostela/traversez Dunărea înot de două ori pe săptămână- ar fi complet decuplat de simţul unei elementare proporţionalităţi.

Asta se întâmplă, fireşte, din mare drag de nişte lucruri. Adică dintr-un optimism stahanovist al plăcerilor deşucheate, fără limită.

Dar pentru că justiţia imanentă există şi pentru Serai -de ce ar fi altfel?- socoteala de-acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg. Dragii mei americani în trecere prin oraş voiau lucruri noi care se potriveau cu vechiturile noastre, mersul pe jos trebuie reînvăţat după luni de umblat capricant cu maşina, iar luni a fost o ploaie care face pantalonii fleaşcă în cinci minute pe ceas şi transformă nasul în robinet suferind cam în două ceasuri şi jumătate.

Totuşi, nu ceea ce am reuşit să fac în cinci zile e important. Bineînţeles, au rămas multe nefăcute cum trebuie şi m-am pomenit, de pildă, că am intrat în mai multe biserici decât aş fi vrut a priori.

Pentru astfel de situaţii există însă conceptul de data viitoare. Anume asumarea unor fidelităţi încăpăţânate.

Mă bate gândul să fie data viitoare prin octombrie. Dar vom vedea. Cu toate astea, Parisul ăsta s-a scris cu nişte peceţi noi, despre care vom mai da seamă şi diseară, după cafelele din oraş plănuite demult.

PS: Foarte mare enervare pe chestia agendei verii viitoare, în urma descoperirii întâmplătoare şi tardive a festivalului de muzică barocă de la Saintes. Would be a nice perk.

PS2: A(hile) are obiceiul să fluiere în biserică, adică să vorbească absolut neîntrebat despre chestii. Cu toate astea, ne-a trimes cu prea mare încăpăţânare propria versiune a unor tribulaţii ca să nu-i facem dreptate şi să le adăugăm aici. Un fel de sidenotes, pesemne foarte personale. Plus on est de fous, plus on se marre.

PS3: Poza, de la Cluny. Şi da, probabil că se numeşte pitic pe creier sau aşa ceva.

A treia scrisoare de la Ulan Bator: Teoria conspiraţiei

Motto:

"Toute Pensée émet un Coup de Dés."

(Stéphane Mallarmé - Un coup de dés jamais n'abolira le hasard)

De la Z. către P., c/o Librairie Jousseaume, Galerie Vivienne, Paris


Cumplita, epica pană de curent din Ulan Bator m-ar fi lăsat fără îndoială complet bezmetică de ataraxii dacă nu mi-aş fi adus aminte, domnule Dihanie că din preliminariile voiajului meu lipsea ceva important.

De explicat punctul -strict topografic- de plecare, am explicat. Cu de-amănuntul chiar, dacă îmi aduc bine aminte.

Dar lipseşte ceva.

Ne mai lipseşte un de ce.

Are legătură cu adresa de pe plic, de bună seamă.

***

E lucru ştiut că pesemne orice şotron de pe lumea asta începe cu zornăitul iadeşului pe asfaltul încins al unei curţi de recreaţie.

Ce te faci, însă, dacă se întâmplă ca iadeşul să se rostogolească fără zgomot unde-l taie capul? Sau dacă zarurile pe care le arunci la mieznoptică au toate muchiile complet lipsite de relief?

Absenţa detaliului, terra incognita, crapă larg uşa scrierii de portulane.

Când e să fie, şi cele mai neînsemnate detalii conspiră.

Ca de pildă astea de mai jos.

***

A Priori Thé: un loc curtenitor, cu şocolată caldă demenţială şi deserturi care seamănă cu ale mele. Toate astea, fără sentimentul instituţional - de la, au hasard, Closerie des Lilas- că ţi-ai aşezat derierul pe ilustrul echivalent al lui Jean-Paul S.

O mare uşurare.

***

În ziua aia lucrurile au început să devină extrem de suspecte fix în secunda în care, peste umăr, s-a insinuat peste caiet şopoteala conversaţiei de la măsuţa din stânga.

Totul începe cu o lungă dizertaţie de coregraf(ă) despre chacarera : "moi j'aime bien, je trouve ça festif ".

Apare la gèrante, ţinută relaxată, la cinquantaine encore pimpante, coamă docilă şi oxigenată, so East Coast. Se achită o notă de plată, urmează o conversaţie mezza voce. Se ştie, în Franţa nu se rage ca la hm, Turabo.

După care, brusc, cineva întreabă: Et moi, je suis curieux, vous allez où, Madame?

Seize jours en Mongolie, răspunde calm bostoniana.

Iar eu pricep, in fine, că se egzistă unele chestii peste puterea mea de înţelegere.

Atunci am mai înţeles, bunul meu domn, că va trebui să fac pe dracul în patru să plec.

Z.

De la Ulan Bator, în ziua a doua a lunii lui Mordād.

Vineri: So Mitteleuropa

Rue des Rosiers: nelinişte din care vocalele au luat-o la sănătoasa şi ateliere de remaiat ciorapi.

Vineri: A Different Tune

"Blessed are the meek for they shall inherit the earth" (King James' Bible, Matthew, 5.1)

Saint-Gervais.

Vineri: Stanze

Motto:

"Difficilis, facilis, iucundus acerbus idem (...)"
(Martialis - Epigrammata, XII.46)

Ca şi arabescul, bucuriile Doamnei cu Licorna sunt şi ar trebui să rămână apocrife.

Vineri: Je reviens dans cinq minutes

Motto:
"Le soleil ni la mort ne se peuvent regarder fixement."

(François de La Rochefoucauld - Réflexions ou sentences et maximes morales , maxime 26)

În faţă la Saint-Sulpice, sunt întrebată cu irezistibilă candoare cum e biserica asta, ca şi cum ar fi vorba despre cineva viu.

Încerc un răspuns, pornind de la paradigma jansenistă, care este cea a picioarelor care adorm îngheţate bocnă şi, a fortiori, a chintei de tuse de sinaxar.

Din aşa ceva se întâmplă sfinte veşnic neputrezite sub clopotul lor de sticlă şi filosofii împăcate cu sine, ceea ce e numai o jumătate de trâmbiţă.

De aceea poate, pentru mine Saint-Sulpice e un exerciţiu ecleziastic pe jumătate eşuat pe banchizele funcţionărimii, în măsura în care nu e decât o retorică ornamentală a staticului raţionalizat.

Niciun mesaj de speranţă, de parcă nici n-ar fi târnosită cum se cuvine.

Şi-atunci răspund cam aşa: Saint-Sulpice e vitrina unei tarabe de indulgenţe plenare, pe care scrie cu cerneală violetă inventar.

Vineri: Flâneuse fără voie

Motto:
"Monsieur Jourdain:
Par ma foi ! il y a plus de quarante ans que je dis de la prose sans que j’en susse rien."
(Jean-Baptiste Poquelin, dit Molière - Le bourgeois gentilhomme, acte II, scène 4)

Ca să-şi îndulcească ultimele zile ale lunii, C., menajera oşeancă a dragilor pomeniţi mai jos, lucrează într-o crâşmă din preajma Luvrului. Când slujba se termină nu mai sunt birje şi tramcare, îmi spune. Prin urmare, se întoarce în fiece seară acasă pe jos.

Concluzia la care a ajuns de una singură? La Paris se merită mai mult noaptea decât ziua. Şi când văd luminile alea de la Invalides, uite mă ia aşa cu friguri.

Aşadar C. a descoperit de nevoie, adică absolut involuntar, două din marile mistere ale oraşului ăstuia: mersul pe jos şi noaptea. Şi poate şi din pricina simţului de observaţie ţărănesc, întotdeauna practic, adeseori viclean.

C. flânează fix cum face Monsieur Jourdain proză. Fără să-i steie neapărat mintea la aşa ceva.

Poza de la Saint-Julien-le-Pauvre.

Vineri: Le mur des Fermiers généraux

Sosirea în buza mieznopticii, cu valiza care zuruie optimist pe caldarâmuri binecunoscute, are întotdeauna ceva plin de mari speranţe mirate.

Uşa de stejar se deschide cu efort -"aruncă-te în balamale", mârâie vesel vocea din sonerie- dar vederea penumbrei casei scărilor, încadrate de zidul blond din pierre de taille, are ceva şi de Guermantes şi de Bragelonne.

***

O dimineaţă de iulie într-o fostă raia echivalează de bună seamă cu decantarea progresivă a luminii într-un pahar de cachaça.

***

Tot aşa, abdicarea de la criteriul hotelier e sinonimă cu izbânda măruntă a acelei dimineţi de vineri. Fiindcă datorită ei am putut să mă bucur preţ de câteva minute de ideea involuntară a unei fericiri posibile, atât de desăvârşite în criteriu şi proiect, că mi-a dat o oarecare ameţeală.

Fireşte, dragii noştri G. vor isprăvi rapid mutarea calabalâcului de letopiseţ multiplu de la un etaj la altul. Dar graţia niţel despuiată a provizoriului va rămâne probabil numai şi numai a mea, o bună bucată de vreme.

Tot joi: & Sons. Limited

Mătură în şir indian culoarul de trecere cu nişte vagi paporniţe ce conţin ultimele cumpărături: sudoku pentru spirit şi nişte napolitane Joe (désolée, Messire) pentru carnea cea slabă de înger, pesemne.

Sunt două, dar fac atâta larmă că parcă ar fi un pâlc de hopliţi şi se înfig juxtapus pe fotoliile din mijloc şi de la fereastră, că la culoar e lesne de ghicit ce şi cum. Prima, mai în vârstă, are multe inele de-a dura pe degetele care n-au dispreţuit, cândva demult, spălarea întru defulare casnică a sute de căzi de rufe. Neapărat cu săpun de casă, fireşte.

A doua, mult mai tânără, are acea figură de româncă-de-măritat, susceptibilă să ia minţile la grămadă şi în pas alergător oricărui patron de gogoşerie din Poitou-Charentes. E corectă, demnă, aferată şi poate de aceea pare uşor tâmpită şi stranie, deopotrivă.

Mulţumite, cele două individe îşi zâmbesc dulceag, cum au văzut că face şi Gaviota din serialul de la ora cinci, mormăie ceva cu oftaturi în barbă şi isprăvesc instalarea în mare foială cu beatitudini. Manichiurile sunt gemene, din ele nu lipsesc sideful estival şi carminul fără de moarte, în tonuri neutre şi odihnitoare pentru ochi. Dacă impresia artistică ar putea vorbi, ar urla din toată priveliştea asta provincia licoroasă şi şpriţul de buturugă de sub boltă. Şi felinarele ce se sting, unul câte unul, imediat ce prima jigodie priponită în laţ lângă coteţul găinilor începe să suspine la lună.

***

Îmi ia ceva vreme să pricep că sunt mamă şi fiică, într-atâta cea tânără are o voce impersonală, translucidă şi competentă. Şi un discurs pe măsură, de manual de folosire, ce nu ştie spune pe faţă uşoara jenă lesne de ghicit.

Răbdător, îi explică interminabil ascendentei cum să se înhame corect. "Cuplezi aici, aşa -vocalele sunt în plină inflaţie- tragi de cordon, împingi un pic de ăsta şi -ton brusc zglobiu- când a făcut clic laşi din mână."

Transformată din trei mişcări în cosmonaută, mama e recunoscătoare. Privirea e uşor burată, bovină, pudică. Păpuşa mea, ce deşteaptă e....

"Of, mami", miorlăie filial scaunul din mijloc. Şi explicaţia fiecărui detaliu continuă expert, cu acea hipercorectitudine prolixă a primei generaţii încălţate.

***

Pe acest considerent, aş putea-o foarte lesne urî cu patimă timp de două ore şi jumătate, cât durează vecinătatea noastră fortuită. Dar pentru că în seara asta mă duc acasă, aleg să mă amuze pietatea asta rurală. E foarte distractiv de imaginat, de-altfel, într-o pastişă lejeră după Filimon, scena de gen corespuzătoare unui atare voltaj siropos. Cu progenitura prăvălită în genunchi la picioarele patului genitoarei, scăldând în lăcrămi ferbinţi mâinele ce-o crescuseră.

Prin urmare râd ca proasta, aparent fără motiv, de sub mormanul meu de porţelanuri Ming la care cele două se uită nedumerite, fără speranţă să priceapă o iotă de pe copertă.

***

Dar deocamdată suntem foarte departe de atari drame. Aflăm fără folos de pildă, că domnişoara din stânga şi o în veci misterioasă Ursula au avut vapori stereo într-o pungă, la aterizarea la Hong Kong.

Coperta Gallimard are totuşi nişte ideograme pe ea, să fie din cauza asta povestirea?

Odată cu aducerea mesei, manejul infantilizant continuă. Mamei i se taie chifla, i se traduc absolut toate etichetele, sare, piper, muştar, zahăr tos, mama, aşa. Mamă şi fiică îşi tot urează, într-un sublim al tâmpeniei fericite, zbor plăcut, într-un peşrev pe toate vocile posibile.

***

Zonă de turbulenţe, fir-ar să fie deasupra Austriei, ca întotdeauna. Mama, îngrijorată, litania e mecanică şi pluvială: "sfântă Filoteea, sfinte Simeoane".

De patruzecişişapte de ori.

I'd staple things into her.

***

Pentru toate astea, trebuia să se egziste o răzbunare răutăcioasă a Seraiului. Pentru că mi se pare preferabilă complicitatea acidulată şi siciliană de-acasă. Pentru că nu suport nuvelele naturaliste, iar asta din stânga mea e una de factură proastă. Şi în fine, pentru că trebuie să existe o justiţie imanentă, o inegalitate brutală între mine şi ele.

Aşadar, îmi răsfăţ şi satisfac capriciul feudal retezând din start orice tentativă de conversaţie -număr vreo patru- a fotoliului din mijloc. Lucrătura e simplă, de vreme ce alege inexplicabil şi spontan să-mi vorbească englezeşte. Prin urmare, mă amuz teribil să-i îngheţ bunăvoinţa răspunzându-i cu franţuzeasca mea cea mai de peste umăr posibilă.

Pe la aterizare, capitulează: nu mai ştie spune decât thank you, cu privirea aceea frântă de şale în care, dacă te uiţi atent, poţi ghici fără mare taină Bobâlna.

Nu poţi să nu te întrebi cum mama dracului arată Parisul lor.

***

Toată povestea asta mi se pare atât de odihnitoare şi de amuzantă încât hotărăsc pe loc: descălecatul la Paris se dedică, expressis verbis, Tartorului fără de care astfel de experimente sociologice ar fi de neimaginat şi de fără rost.

PS: Poza de la Le Flore en l'Île. Îngheţata de revent, o zi din trei, imperială. Dar ca de obicei, avem baftă la din astea.

Joi: Cu anticipaţie

Ajung la Otopeni mult mai devreme decât se cuvine, cu o cefalee datorată fără îndoială cuptorului cu microunde în care ne târâim cu toţii de vreo săptămână şi ceva.

Dar nici nu-mi dă prin cap să înjur cumva. Se ştie doar că o oră şi jumătate înaintea unui drum eteric echivalează cu un ceas şi jumătate de crochiu potenţial.

***

Total căpiate de caniculă, tejghelele cu cafea amorală de la porţile de îmbarcare au pesemne chakrele inversate. Una după alta, pe la şase şi jumătate, se închid ca o pereche de palme administrată muşteriilor, şi-aşa urgisiţi de prognoza meteo.

Non-evenimentul ăsta contrariază. Mai rămâne vreme de cumpărat niscaiva pachete din dragele mele Dunhill bleu-nuit. Moment în care i se aruncă peste umăr unui ţărănoi de la Veolia, care dă să taie calea din coadă, ceva de genul "mon Dieu, tout se perd, dites donc".

***

Habar nu am ce legităţi obscure ale teoriei probabilităţilor guvernează repartizarea locurilor în avion. Consultată în această chestiune spinoasă, Madame Mère refuză să-mi destăinuie secretul proporţiei exacte dintre scăfărlia clientului, plictiseala ghişeului şi hazard.

Astăzi, adică joi, potriveala a fost absolut colosală.

PS: Poza e un soi de teaser, de la Motte Picquet. Că doar acolo am şi stat şi m-am şi întors. Mais chut! avem mai multe.

De retour

Venit înapoi în patria mumă care fierbe de nu se mai poate, vreo douăzeci de pagini de triat şi de transcris, câteva zeci de poze cu schepsis, chestii demenţiale în totul, dar se pare că aşa se întâmplă de fiece dată când se merge la Paris, hm.

Prin urmare, după niscaiva şampanizare la Petraşcu, m-apuc de treabă la noapte, că pe căldurile-astea de unde naiba aghioase.
Stay tuned, zău.

PS: Numai de tâmpenii fermecătoare s-a ţinut Seraiul în deplasare. It was high time.

PS2: Având în vedere numărul îngrijorător de sincronicităţi, mai am un pic şi dau în teoria conspiraţiei.

PS3: Urmează şi scrisoarea din Ulan Bator. Aia dinainte de plecare nu era bună de nimic şi-am rupt-o.

Nişte salamalecuri

Se mulţumeşte şi pentru urările anticipate de prosperităţi diverse şi cu osebire infiorată pentru cele -fermecătoare- de drum bun pe care nu le-am ştiut auzi la vreme.

Şi se promite că ne întoarcem marţi seară la opt şi ceva cu besacteaua plină de chestii.

Cât lipsesc, să daţi apă la dobitoace şi să grijiţi de tufele de lavandă. Şi mai ales, să vă faceţi de cap: merită, întotdeauna.

Sunt după colţ. Şi încă nu ştiu dacă apuc să mai dau scrisoarea din Ulan Bator la vremea ei: aşteptarea are şi ea unele minime virtuţi.

PS: Ah, ce-aş mai fi vrut eu să mint, bunule domn. Dar pesemne că mă uitam la Aleph, naiba mai ştie.

PS2/later edit: Substituirea de citat am făcut-o înadins,domnule Pantazi. Şi în plus n-am de gând să schimb o iotă, uite-aşa.

De septem mundi miraculis 3: L'impossible bric -à- brac

Motto:

"Il n'y a ni richesse ni force que d'hommes."

(Jean Bodin - Les six livres de la République)

La Bucureşti e înfiorător de cald, prin urmare s-a dormit aleatoriu şi nepotrivit, cu marea mulţumire că avionul pleacă de-abia la noapte, anume pe la ceasurile opt şi ceva.

Promisesem însă şapte minuni personale, după care mi-a părut îngrozitor de rău de elanul ăsta nesăbuit. Nu numai că povestea asta riscă să fie redundantă, dar în fine, pe mine toate lepşele impuse sau nu mă fac să mă gândesc la adunatul mărunţişului de prin buzunare, sertare şi alte asemenea.

Dar pentru că mă ţiu de vorbă aproximativ întotdeauna, m-am gândit că ar fi necesar totuşi un răspuns. Ţinând cont de o definiţie laxă, care vrea ca minunea să fie ceva neaşteptat, nu neapărat măreţ şi personal în cheie fulgurantă, ca de obicei. Şi nu neapărat materializabil.

Cum însă nu prea puteam eu să adorm, am tot stat să mă gândesc dacă chiar merită să le înghesui pe toate şapte aici. Şi nu prea mai sunt sigură de asta. Pe de o parte pentru că dacă tot mă citiţi cu regularitate, nu se poate să nu le ştiţi. În cazul ăsta, exerciţiul ar fi redundant şi bezmeticit de căldură.

Pe de altă parte, pentru că nu poţi fi la cinci după-amiază cu totul împotriva unui lucru, pentru ca la miezul nopţii să te apuci fix de asta. Şi-apoi am mai scris: sertarului de premiante Seraiul preferă oricând luatul cu japca.

Prin urmare puţin interesează dacă lumea Seraiului ţine de minunate şi fără de pereche tapiseria Licornei sau dimineţile de la Stambul sau poezia unei livezi de portocali sau Craii sau pisoiul fumuriu de pe pervaz sau arhanghelul care surâde sau nişte sunete care se ştiu. Constat că sunt şapte fără să vreau, de-altfel. Dar cărora li se poate oricând substitui o serie de alte şapte sau şapte sute sau şapte mii, după vremuri şi umori.

Cât despre a opta, avem să tăcem cu extrem de mare grijă şi spor despre asta. Spre deosebire de cele şapte lesne perisabile într-o economie capricioasă, a opta minune a Seraiului e un punct fix ce se învârte imperturbabil în jurul axei sale.

Şi cam atât.

De septem mundi miraculis 2 - Concursul lui Willy Wonka

Motto:

"Twirl, cuya inteligencia era lúcida, observó que el Congreso presuponía un problema de índole filosófica. Planear una asamblea que representara a todos los hombres era como fijar el número exacto de los arquetipos platónicos, enigma que ha atareado durante siglos la perplejidad de los pensadores."

(Jorge Luis Borges -El Congreso, El Libro de Arena)

Chestia cu cele şapte minuni ale lumii e şi ea un fel de concurs à la Roald Dahl, fix în Charlie and the Chocolate Factory. Genul ăla de operaţiune tentaculară, cu vag iz de spălare de bani sau înălbire de conştiinţe, în care se exprimă nişte mari îngrijorări subite, despre nasuri sparte de cariatidă. În plus, votul popular jigneşte, sau cel puţin coboară considerabil demersul.

Cu alte cuvinte: noi am fi preferat în chip absolut reacţionar ca Lista să fie adusă în cârcă de şapte mii de heruvimi fix în buricul lui البيت العتيق de la Mecca. Şi neapărat săpată de o mână nevăzută în smaragd. Sau cel puţin găsită de un mujic analfabet în scorbura unui tei din Novosibirsk.

Cu alte cuvinte, poveştii ăsteia îi lipseşte chiar povestea. Sau, ca să ne dăm mari cu nişte vorbe, elementul epifanic. Pentru că în lipsa lui, orice tentativă de clasament sună îngrozitor de plebeu şi are o aromă indelebilă de detergent.

***

Nădăjduiesc profund că am să provoc îndelungi comentarii indignate. Mi s-ar putea, cu oarecare dreptate, reproşa că tot e bine că se întâmplă aşa ceva într-o lume în care ticăloşia ofileşte şi ceea ce a mai rămas. Că scopul, nu-i aşa, nobil scuză mijloacele.

Ei cum ar fi să le răspund că sunt absolut convinsă că o parte din persoanele care au dat SMS, care au sunat la linia verde, care au stat pe net la ore târzii sunt, măcar în proporţie infimă, tot ăia care scriu cu carioca pe tondourile florentine şi nu numai? Că o bună parte din clasamentul final seamănă a catalog de agenţie de turism?

Şi în fine că demersul în sine e sortit eşecului, fără să aibă nici măcar scuza poeziei absolute a-ei, poftim!- Congresului lui Borges ?

***

Seraiul nu aprobă astfel de iniţiative de tip panem et circenses. Pentru că Seraiul e îngrozitor de egoist şi, deşi se suie pe toate acoperişurile să-şi strige fericirile atunci când e cazul, n-ar împinge lucrurile atât de departe încât să le dea şi note.

Ieşită din sfera utilitară şi strictă de interpretare a unor hm, circumstanţe, nevoia de etichetă se transformă în complex. Cu tot ceea ce presupune asta.

Ca de exemplu, political correctness. Ceva insuportabil, nul şi neavenit.

Dar cum jocurile lui Pantazi au marele merit de a ţine mintea brici multe ore, n-am încheiat aici. Ca să nu fiu acuzată de Gică Contra, am să dau deseară cele şapte minuni ale lumii mele.

Şi nu e vorba numai de pietre. Şi evident, a opta nu se spune.

De septem mundi miraculis 1 - Facts First

Motto:

"Democraţia este un abuz al statisticii."

(Pantazi)

Habar n-am avut, până să nu se mire Tartorul că subiectul era absent din Serai, că la Lisabona s-au închis palindromic (adică pe şapte iulie douămiişapte, suivez mon regard...) voturile pentru desemnarea noilor şapte minuni ale lumii.

Fireşte, UNESCO s-a spălat pe mâini de toată operaţiunea, într-un comunicat ritos şi tardiv care spune în esenţă că povestea asta nu are nicio bază ştiinţifică serioasă. Deşi organizatorii, filantropi cu inimă largă, promiseseră ferm nişte -mulţi- bani pentru unele programe urgentissime de restaurări.

Profanii sunt rugaţi să nu cumva să facă sinapsa impertinentă a duşmăniei patente dintre Federico Mayor şi Koichiro Matsuura, fost şi vremelnic vel vornic la UNESCO.

Cam asta ar fi ştirea brută. Până să ne apucăm de bârfit uncie cu uncie şi ca să nu căutaţi de bezmetici prin tot internetul, iată -din avion- cum s-au petrecut lucrurile.

***

Imediat după s-a isprăvit brezaia jocurilor olimpice de la Sydney, un anume cineva corporate, namely Bernard Weber s-a gândit el că ar fi frumos şi la vară cald să se facă o nouă listă de şapte minuni ale lumii.

Zis şi făcut. Numaidecât, s-a şi pus de o fundaţie, sub păstorirea sprintenului fost vel vornic UNESCO - de unde vine de se leagă treaba of the above-, s-au cumpărat spaţii monstruoase pesemne de publicitate prin ziare, reviste, foi volante, unde radio şi tv, s-au deschis linii gratuite, bref tot tacâmul binecunoscut.

Mă şi mir cum toată chestia asta a trecut cu desăvârşire peste Serai, zău.

Bref.

Pentru că subiectul era aparent ceva de genul căprioare, floricele, umanisme pe câmpii, se putea presupune că urma să iasă un fel de cadril al naţiunilor binevoitoare.

Cam ca la Eurovision: "Serbia... erksh... two points / La Serbie... deux points". Sau: "dar vă rog doamna Botswana, dacă v-aţi ţinut rând, treceţi doamnă mai în faţă."

Aiurea.

A ieşit cu sânge, zău.

***

Tot tămbălăul ăsta a dezgustat minaretele din Cairo aşa de rău de tot de nu se mai poate , că la un moment dat un domn Naguib Amin, excedat, a dat cu barda în Weber şi clica lui şi i-a cam făcut de maximă ruşine. Iar presa locală, nedumerită de faptul că singura minune veche încă în picioare stă la rând cu toate ţoapele nou venite, s-a băşicat consecvent. Mergând până la a spune că e precis vorba despre o conspiraţie.

Punctul de vedere nu e lipsit de interes, dar despre el plănuisem să scriem ceva mai încolo.

În fine, după sute de mii de apeluri şi de clickuri pe pagina fundaţiei, au ieşit douăzecişiuna de candidate, mai spălate pesemne ca tot restul planetei.

Înadins dăm lista: Pantazi o găseşte benettonesque. Ca de obicei, mare dreptate mai are!

Avem, la grămadă şi cu mare grijă să nu ofticăm pe nimenea -caveat, urmează ceva foarte lung-: Notre-Dame-de-la-Paix de la Yamoussoukro (bof), Piramidele de la Gizeh (cu scandalul explicabil), perla deşertului adică Tombuctou (mda), Chichén Itzá (să zică A., eu mă abţin dar în principiu ar fi binevenită), Empire State Building (what's the fuss?), Golden Gate Bridge (nu comentez inginerii), Machu Picchu (hm), Statuia Libertăţii de la NYC (so politically correct), O Cristo redentor de la Corcovado (mii de draci, da!), ruinele de la Tikal (merge), CN Tower din Toronto (la mişto, right?), Angkor Wat (absolument), Burj al Arab (a votat şi Monica C., cumva?), Oraşul Interzis (se aprobă, dar Seraiul vroia altceva, anume soldaţii lui de teracotă), Marele Zid Chinezesc (re-bof), complexul de temple Kiyomizu-dera (zicem da, din cauza unor hm circumstanţe), moscheea albastră din Stambul (ah, dreptate pentru ai noştri!), palatul de la Potala (nu ştiu ce să zic la chestia asta, zău pare de lobby), Petra (bravo!), draga noastră de veşnică de Αγια Σοφια, Sana'a (nu mă bag, că nu ştiu), Taj Mahal (mi se pare cam sinistru, as in splendid dar sinistru), Taipei 101 şi Turnurile Petronas de la Kuala Lumpur (dar să nu înjurăm), Acropole (datoria o cere), Alhambra (re-absolument), Atomiumul de la Bruxelles (să nu se supere Corcoran, dar huo pila!), catedrala din Aachen (nu ştiu de ce asta şi nu Batalha, dar nu mă băgaţi în seamă), Versailles (ei bine nu, pe bune y'en a marre!), Colosseumul (unde se dau ochii peste cap, doamne oamenii ăia au mintea în sac zău, puneţi frate Piazza del Campo de la Siena şi gata), grotele de la Lascaux (în fine!), Kremlinul (hmm), Neuschwanstein (aoleu), Palatul Dogilor (începe să se răscumpere treaba?), Stari Most de la Mostar (condiţional-optativ), Sagrada Família (da, dar again eu aiurez când e vorba de ţara aia, deci), Stonehenge (da, dar ar fi mers mai degrabă Skara Brae, în fine săraca Tess de-atâta să aibă şi ea parte), Turnul din Pisa (ouf, combien de fois faut-il vous le dire.... Siena!), Tour Eiffel (mori şi dispari), moaii din Insula Paştelui (da da da dar aşa de previzibil).

Şi la naiba, Opera din Sydney.

Mai trăiţi?

Dacă da, nu vă mai dau clasamentul că oricum e pe foaia aia a fundaţiei de care am pomenit. Atâta mai spunem hic et nunc: am ginit Petra şi Corcovado.

Et c'est tout. Dar urmează comentariile, normal.

Traduttore...

Motto:
" Why, then the world's mine oyster"

(William Shakespeare, The Merry Wives of Windsor )

Căpiată de căldură, uitasem aseară o nuanţă importantă din interogatoriu: nu despre valoarea autorilor în sine se neliniştea Neghiniţă, ci despre pertinenţa sau mai degrabă legitimitatea actului de a traduce.

Cam în cheia asta ar trebui citit răspunsul care urmează.

Dragă Neghiniţă,

Ai observat, de bună seamă, ca şi Seraiul - care nu le cumpără decât în franţuzeşte- abundenţa de tălmăciri de japonisme, sinologii şi cam atât din galantare.

Întrucât este vorba despre Extremul Orient, aşa ceva merită un răspuns pe îndelete, din vreo trei secvenţe scurte, după cum te-am obişnuit. Şi de data asta, răspunsul nu e numai sau nu e dintâi pentru tine, ci - şi cu deasupra de măsură- pentru Tartor, care dizerta orientalist acum vreo două seri despre cele şapte noi minuni ale lumii. Aşteptând pesemne o replică sur mesure, pe care i-o promitem chiar înainte de plecarea în vilegiatură.

Şi dacă ne ţin curelele, chiar în după-amiaza asta.

***

Intuiţia mea de-aseară vedea în chestia asta o aşteptată ieşire din iarnă şi asta merită amplu o explicaţie.

Cu siguranţă sună cumplit de plat, dar trebuie neapărat amintit principiul simplu care vrea ca Asia, şi cu osebire finisterele sale să fie cu totul altă planetă decât asta unde ne mişcăm noi.

Am putea să ne întrebăm - şi mie una chiar mi se întâmplă chestia asta câteodată- dacă Pavilionul Roşu şi pacheţelele de primăvară ca la mama acasă chiar se egzistă pe bune sau nu cumva sunt şi ele parte din visul lui Marco Polo. Într-atâta spaţiul de care facem vorbire are propria respiraţie, cu totul aparte, propriile cronologii îngrijit şi altfel codificate şi, lato sensu, propriile legităţi fizico-chimice, pesemne.

Analfabetismul în privinţa afacerilor orientale se manifestă în mod clar prin simptomele clasice ale unei profunde, fractalice şi prin urmare, perpetuu repetitive mise en abyme. Optimism exagerat şi proteiform, poezie în formă fixă şi clişee ubicue şi comode.

Ceea ce merge mănuşă pentru menine nu se pupă defel cu Genji.

Dar cum de a fost cu putinţă aşa ceva?

***

Luând de bune vreme de secole bazaconiile veneţiene din Le divisament dou monde, Apusul nu s-a sinchisit prea tare de toată povestea cu Orientul. La urma urmelor, ce importanţă avea dacă baloţii de mătase sau desagii de cuişoare fuseseră grijiţi sau nu de creaturi cu ochii în podul palmei sau cu cap de câine, atâta vreme cât Sebasta îşi împlinea poftele la vremea potrivită?

Nu e mai puţin adevărat că indiferenţa asta comercială îşi avea şi un clar răsunet în înfumurările lui Shi Huang Ti, de pildă, primul căruia i-a dat prin cap să pună piatră pe piatră şi să tragă zid împrejurul spiţei qin.

Să nu intre nimeni. Să iasă cât mai puţini şi numai cu socoteală.

Şi uite-aşa, dragă Neghiniţă, vine de se întâmplă că pentru prea mult timp cele două axe ale lumii ăsteia s-au tot uitat una la alta, en chiens de faïence.

Total aiurea în tramvai pe contrasens. Iar consecinţele trăiesc şi azi bine mersi, inclusiv în mirările tale.

***

Se ştie doar: firul rupt sau niciodată tors nu se mai reînnoadă sau descurcă lesne. Cam aşa şi cu cele două lumi, care au continuat baletul ăsta paralel şi diacronic prea mult ca să-şi fie reciproc, imediat şi deplin inteligibile.

În lipsa unei colonizări sângeroase, am avut doar capitulări tardive şi din vârful buzelor, pe chestie de opiu. Prin urmare, Asia nu e un palimpsest amputat ca Protoamerica, ci un perpetuu semn de întrebare.

Cum dracului să traduci rotund aşa ceva? Şi oare emoţia unei crengi de flori de cireş înseamnă fix acelaşi lucru pentru asiatic şi pentru european?

Mă îndoiesc foarte tare de chestia asta. Ceea ce pentru noi e pumn de esenţe volatile, dincolo se ceteşte cu siguranţă altfel. Extrem de probabil în cheie borgesiană - da, mă roade de două săptămâni Borges şi încă rău!-: sute de poveşti, sute de circumstanţe, sute de destine subsumate şi despuiate de accesoriu, într-o simplă imagine ce se va topi şi ea numaidecât în tiparul unei singure ideograme.

***

De-asta cred că trebuie neapărat iertat de multe traducătorul de asiatice, cu veşnicul său aer suferind de o boală misterioasă şi -cum altfel- rară.

E boala celor care şăd şi privesc prin gaura cheii minunile unei alte lumi, probabil incapabili să le priceapă de-a binelea, dar urmăriţi fără de sfârşit de ele. E lingoarea celui care speră, fără să îndrăznească să şi creadă, că a înţeles câte ceva. E, în fine, spaima celui care nu va şti niciodată precis dacă a reuşit sau nu să dea samă cum se cade despre toate lucrurile astea, luate dimpreună.

Traducerile asiatice sunt scrisori de departe. Mai mult de-atâta, sunt scrisori dintr-un altfel.

Nişte mari bucurii stranii, de care nu apuci să te răsfeţi decât atunci când eşti absolut sigur că s-a terminat copilăreala.

Ieşirea din iarnă

Neghiniţă întreabă ieri seară cam aşa: "ce părere are Zaza despre invazia de autori asiatici traduşi în limbi europene?"

Bine zis ce părere şi nu altfel, pentru că vae! competenţele unui Serai eurocentrist sunt absolut aproximative în speţă.

Zaza crede şi va explica de dimineaţă, că acuma moare de somn şi de ce e aşa, anume că iniţiativa asta poate inutilă e totuşi echivalentul unei ieşiri oneste din iarnă.

AMR o zi. Ba nu, mint, o zi jumate. Şi pentru că nu ştiu dacă am vreme de calculatorul de la cimotii - considerentele de bârfeală până la orice oră întotdeauna primează asupra confortului hotelier- anunţ de pe-acuma lipsa tribulaţiei de sâmbătă.

Scrisoarea din Ulan Bator însă se va egzista, chiar dacă joi. Altfel nu se poate.

PS: Am refuzat pe ultima sută de metri un bilet la Jagger şi trupa. Dacă nici ăsta nu mai e zen dat naibii...

Porunci 2 - Coincidentia oppositorum

Nu prea, dar asta e o veste bună. Nu sămânţă de scandal veţi găsi aicea. Ci variaţiuni lucide despre nişte bicisnicii înduioşătoare, scrise uneori cu o înfiorătoare naivitate pudică, alteori cu mare cruzime mimată, astfel încât să nu avem stare o bună bucată de vreme.

Mie una trama poveştii în poveste mi s-a părut trasă de păr de nu se mai poate: se vede că unele lecturi de care dă samă şi adolescentul miop - Carlyle, Tucci, Bose et co.- sunt încă proaspete şi evocarea cam orgolioasă, deci stângace. Şi dacă Isabel nu te poate, pe cinstitelea acuma, urmări în somn cum o face hm, Pena, ceea ce te urmăreşte fără doar şi poate e atmosfera descompusă şi revenue de tout, aproape resemnată şi clinică din toată povestea asta.

Cu asta se pleacă acasă, cred eu, dintr-un fir epic ce mai putea fi tors cu spor mult şi bine. Trama mefistofelică, insuficient scobită, m-a frustrat rău. Dar că se pleacă acasă cu ceva în minte de pe urma unei cărţi de extremă tinereţe, asta e chiar remarcabil şi iartă multe păcate.

***

Pentru că unul din imensele apanaje eliadeşti e limbajul, mânuit cu siguranţă de neurochirurg. Se aplaudă îndelung la instantanee care au să rămâie cu siguranţă, tenace, pe undeva prin sertarele minţii.

Ca de pildă: "monotonia lirică a dinastiei Gupta", sau "bucuria reîntoarcerii în vechea mea lume de nouri şi cocostârci", sau "era între noi un fapt ca o rană".

Sau la siluete şi scene privite neapărat peste umăr, pe care le găsim nemaipomenit de expresive, ca de pildă asta, cu un irezistibil parfum inconştient şi aproape telepatic de Bulgakov:

"Patronul căutase iarăşi şi întâlnise o domnişoară bătrână, care condusese multă vreme orga electrică a unui cinematograf de cartier. Pe aceasta au concediat-o tot fetele, pentru că domnişoara tapa în ritm de vals şi ostenea lesne, sorbind necontenit siropuri îngheţate şi fumând ţigările lui Stalin."

Fireşte, contextul e cu totul altul decât cel al Margaretei. Şi totuşi: să-l vedem pe Stalin prefăcut, prin misterioasele convenţii onomastice ale narativului, manager semiescroc de varieteu bengali, ei bine asta e o chestie în adevăr măreaţă şi derizorie.

Pentru care merită bunule domn, merită cu vârf şi îndesat cetirea entuziastă.

***

Povestea telegrafică a unei danii binevoitoare în cheie de poruncă nu se poate încheia decât printr-un fel de acte de foi, în sensul certitudinii unor lucruri pulsatile.

Aflaţi domnule Pantazi: multă vreme v-am asimilat unui anume fel de deus amabilis, ceea ce continuă să fie evident adevărat.

Mais il y a davantage: când faceţi chestii din astea, mă bate gândul că vă luaţi pelerina de deus otiosus.

Iluzia e aproape perfectă. De-aia l'acte de foi nu se poate întâmpla decât cu ochii larg deschişi.

Porunci 1: Etica ispitei

Motto:

"Mie, faptul îmi apărea ca o scuturare de Prometeu."
(Mircea Eliade, Isabel şi apele diavolului)

Fermecătoare sunt uneori căile, purtările şi, bineînţeles, isprăvile de dihanie!

Bunăoară asta, penultimă. Găsindu-mă sâmbătă, cum spuneam, cam mortăcioasă, Tartorul - care are întotdeauna un sipet cu acadele consolatoare la îndemână- mă ispiteşte eteric cu o nouă cetire la care nici nu mă puteam gândi.

Şi anume profund nedreptăţita Isabel şi apele diavolului, care în ciuda suculenţei latino-americane a titlului nu e a lui Carpentier, cum crezusem instinctiv şi analfabet, ci a lui Eliade.

***

Exegetica, precum letopiseţul lesne turcit oricui, minte cu neruşinare fix în secunda în care catadicseşte să-l bage în seamă pe orientalist numai după şerbetul abuziv din Maitreyi . Şi din aceeaşi certitudine lipsită de tupeul sclipirii, aruncă la coş - de pildă, Cioculescu, dar de ce nu mă miră?- cartea plăcută Tartorului. Şi unde mai pui, cu pripit index de scandal, ceea ce ar trebui să-i sune suficient de incitant cititorului născut patruzeci de ani mai târziu.

Şi anume ce i se poate reproşa pertinent lui Eliade în demersul ăsta orientalizant şi uşor manierist care este într-un fel reversul întunecat al poveştii Dasgupta? Iaca nişte razne aparent cam queer, dar care nu sunt decât alegoria cu iz barbar a trântei carpatice imposibil de înţeles de minte englezească. Şi povestea senzuală subînţeleasă cu puştoaica Verna, a cărei realitate şi amplitudine sunt au demeurant, fort modestes.

Cât despre flashul triolist din a doua jumătate a cărţii, hm, trebuie să recunosc că am trecut cu oarecare dezinteres peste. Se putea şi fără, întrucât era evident din jurnalul Ednei că se egzistă şi altceva decât croşet de upanişade la Mrs. Roth în drawing-room.

Dar presupun că trebuia ca tensiunea dintre narator şi cucoana cu politică externă oarecum dandystă - dacă nu ar fi şi plicticos de livrescă- să fie solubilă în ceva. Atât şi nimic mai mult.

Lesne se pricepe că orice caveat nu poate decât să incite. Ne tot gândim: ni s-a promis scandal. Dar se ţine de vorbă cartea?

Despre nişte sinestezii punctuale

Nu e prima dată, mi s-a reproşat, când tribulaţia ajunge urbi et orbi mai târziu decât îi e tainul. Însă este prima oară când ea se scrie cu nişte lucruri precise în surdină, pe care le-am botezat sinestezii punctuale, cu osebire peşrevul cantemiresc de-al doilea.

Care este -evident- colosal.

La o adică de ce să nu îi dai în dar dihaniei şi a fistful of sounds?

Sperăm să fi picat bine.

***

Ziua se termină mai bine decât a început, asta e clar. Tocmai am aflat că începutul lui septembrie se scrie cu vreo trei zile la Lisabona şi asta e chiar scandalos de grozav de mirobolant de alea alea.

AMR două zile. Şi o seară în care se va mai scrie ceva despre o carte pe care numai sufletele mici o pot lua de proastă.

PS: Pentru cine nu întreabă, AMR sau amere, dar nu ne tragem de şireturi niciodată pe faţă cu abrevierile, vine din jargonul de pioupiou local şi însemnează "au mai rămas" (x zile până la liberare).

Quite the opposite of RAS, in fact.

PS2: Pe noptieră o carte hm interesantă, imediat la rând: Peter Ackroyd, The Last Testament of Oscar Wilde. Să sperăm că nu e excesiv de queer, chestie care m-ar cam afanisi.

După care, dacă nu ni se mai poruncesc şi alte remedii livreşti, ne facem vânt şi suflăm în lumânarea aia Ming, că Infante ghilotinatu-s-au, uite-aşa!

Tribulaţia de sâmbătă, treizecişiunu: Peşrev pentru dihanie

Motto:

"şi ursit să arz în foc..."
(Anton Pann - Nu mai poci de ostenit)

În dressingul de la Hôtel de Grande-Bretagne, ai fi putut probabil adăposti cu succes şi un pluton de paraşutişti din rezistenţa albaneză, baremi un baise en ville adus de Tralea în mari bombăneli îngrijate.

Decorul ăsta neoclasic pare perfect. Şi totuşi ceva nu e în firea lucrurilor. Întrebată, Zaza n-ar mai putea şti exact ce şi nu e prima oară în poveste când se întâmplă chestia asta.

De-altfel, se simte în continuare istovită într-o lume care seamănă şi nu seamănă cu un pumn de obişnuinţe. Şi al cărei firesc se mişcă în cheie absolută cu încetinitorul, ca o cutie muzicală pe care o cam lasă puterile.

Degetul arătător apasă cu mare lehamite butonul de la room service. E mare nevoie de o vervenă, altfel nu merge chestia cu adormitul şi zău că are mare trebuinţă.

Măcar să se mai limpezească până se crapă de ziuă, nu ştiu cum.

În seara asta englezească, Zaza e cam perplexă. Prea multe, prea repede şi, i se pare zăpăcitei, şi cam prea ieroglifice.

Ori treaba cu raţiunea e teribil de importantă. Atât de importantă că uneori, nevoia de sertar roade mai rău decât cămaşa lui Nessus.

***

Dincolo de tapetul cu entrelacs însă, domneşte o cu totul altă stare de spirit. Ca să fim cinstiţi, niciodată nu l-am mai văzut pe Abd'allah în halul ăsta de nedescris. Pentru că dumnealui Scolasticul, atât de lipsit de asperităţi şi de cazne aparente, e cuprins de febra unor mari fericiri demotice.

Pesemne i se pare nu numai că a descoperit roata, ceea ce ar putea fi un început unilateral şi apocrif de explicaţie pentru palindrom, dar şi că se află exact unde şi când trebuie pe lumea asta.

Dar pentru că Scolasticul e tot scolastic, oricare val de friguri l-ar apuca pe neaşteptate, are să evite cu grijă ereziile diverse care tot îi dau târcoale prin mahalalele voinţei proprii. Ca de pildă ţopăiala fericită de catar bezmetic, a celui care şi-a văzut pe neaşteptate visul cu ochii. Sau mesmerismele de doi bani.

Păi nu. Scolasticul nu e evanghelist de mare preerie.

Totuşi, pentru prima oară după foarte multă vreme, Scolasticul se simte invincibil. E posesorul unei realităţi de care nu-i mai pasă dacă zugrăveşte, explică sau măcar încearcă să dovedească un anumit ceva.

În seara asta de indruşaim, Scolasticul ar da bir cu fugiţii. S-ar face lustragiu în Pireu, cel puţin până se va crăpa şi ultima catapeteasmă.

Chestie de electrocardiogramă, fireşte.

***

Ceea ce Pantalone a apucat să îi explice lui Pantazi printre sughiţurile unei mahmureli degradante ar fi totuşi nimerit să rămână pe veci nepovestit. Nu pentru că ar fi ceva groaznic auzului sau neplăcut statuii. Ci pentru că bineînţeles, este vorba în propoziţie despre Amiral, lucru extrem de nesuferit Indescifrabilului.

Atât de nesuferit, încât amnezia vine aproape de la sine. Orice tentativă, involuntară sau nu, de restabilire a unor circumstanţe se cere aspru retezată.

Însă nu tocmai din cauza asta crede Pantazi nimerit să se descotorosească de secund. Şi nu numai pentru că a băgat de seamă că Pantalone nu mai râşneşte cafeaua ca pe vremuri, sau pentru că ar fi cinic şi lipsit de suflet. Noi ştim că nu e aşa. Numai că -şi asta e la fel de adevărat- criteriile Indescifrabilului par şi sunt infinit mai complicate decât ale oricui.

Rar se întâmplă, de pildă, ca hotărârile luate după amplă chibzuinţă să se mai schimbe cu vreo uncie. Iar în ceea ce îl priveşte pe Pantalone, hotărârea pe care dihania tocmai a luat-o în faţa monumentului lui Sir Alexander Ball nu e solubilă în cafeaua de la Cordina.

Credem că ştim despre ce e vorba: îl cunoaştem destul de bine pe Indescifrabil ca să putem încerca pertinent desluşirea jumătăţii enigmatice de surâs cu care cupeul se plimbă alene prin Pjazza tar-Repubblika, spre casă.

Prin urmare, noi credem aşa: lui Pantazi i s-a făcut pur şi simplu dor de ceasurile fosforescente ale cartului de unul singur, de leneveala pe şezlong fără să dea socoteală nimănui şi de hazarduri misterioase, planificate cu mare grijă.

Iar în ceea ce priveşte cafeaua, eh bien on n'est jamais mieux servi que par soi-même. De-asta s-a inventat pe lume Moulinexul.

Nu ar fi prima dată, de-altfel, în care se dovedeşte că letopiseţele sunt mincinoase: pentru noi, ultimul doge al Veneţiei nu este nicidecum Ludovico Manin.

Se ştie, doar: de regulă, dogii sunt tare capricioşi. De ce ar fi Pantazi excepţia?

***

- Zenobia, eu m-am săturat!

Ahile e tare nedumerit. Nedumerit şi supărat deopotrivă. Dacă ar avea mai multă vlagă, pesemne că ar dezintegra dintr-un simplu deochi bolul cu supă de pui golit cu înghiţituri de naufragiat.

Zenobia tace. Tace pentru că simte că Ahile nu minte, de data asta. Tace vinovat pentru că îi e milă, ceea ce e groaznic, mai ales când nu poate să facă mare lucru să repare pe loc ceea ce i se pare strâmb.

În fine, Zenobia tace pentru că are şi ea un secret păzit cu străşnicie, de care Ahile pare că ştie, de vreme ce îi aruncă impersonal, aparent fără legătură şi în mare dezlânare, de parcă ar da în cafea:

- Să se determine numerele prime p şi q astfel încât numerele p+q, p+3q, p+5q, p+7q, p+9q să fie simultan prime. Îţi mai aduci aminte... Zenobia?

Şi-atunci, Zenobia se uită mai bine la măscărici, ca fulgerată brusc de ceva ce e numai şi numai al ei. Ceea ce urmează e inexplicabil: bucovineanca o ia la sănătoasa, de parcă l-ar fi văzut pe dracul ghem.

Sau strigoiul unei alte vieţi, ceea ce pare mai plauzibil.

În urma ei, Ahile oftează de unul singur:

- Încă mai ai uitătura aia de ciută prinsă-n laţ, Zenobia. Dacă aş mai fi semizeu, aş putea fi chiar fericit pe tema asta.

***

- Madame désire? Vocea are un accent shqiptar pe care îl tai cu cuţitul, dar care sună aproape liniştitor. La urma urmelor, le Grande Bretagne e totuşi un mare hotel, cu toată politeţea cam metalică pe care o presupune chestia asta.

- Une verveine, je vous prie.

Nici cinci minute mai târziu, clopoţelul de la uşă lălăie vesel ceva de Big Ben. Zaza oftează şi târâie papucii Novacheck fără niciun entuziasm.

Habar nu are că o să îi intre numaidecât pe uşă Orientul.

Cu paşi mici, mai la locul lor la Osaka decât în Πλατεία Συντάγματος, cadâna mică şi desculţă pune cu băgare de seamă tablaua cu infuzie pe mescioara de cafea. Să nu cumva să piară o picătură.

În ciuda unei timidităţi feudale, care nu o lasă niciodată să se lămurească dacă a încurcat drumul sau nu, Zaza se pomeneşte că o întreabă cum o cheamă. Măcar atâta: greceasca lui Gülnaz e tare şuie.

Încurajată pesemne de zâmbetul larg al Zazei, Gülnaz se apucă să grijească aşternuturile pentru noapte. Şi în timp ce mâna minusculă bate conştiincios perina pentru grumaz, pe nesimţite, cadâna se-apucă să îngâne sfios mizilicul unui fasıl pe jumătate uitat şi care îşi revarsă monoton şi fără de oprire vălurile grele de مقام prin toată încăperea.

Usul după usul se străduie Zaza să priceapă unde a mai auzit melodia asta fără să fie absolut sigură. Începutul de nimica toată se transformă, pe sub piele, în descântecul rotirii unui derviş orb de la Beyoğlu, apoi în vijelia galopului unui cal roib pe vreme de ceaţă.

Vremelnic potolită şi iarăşi începută, parcă de nicăieri.

Nimeni nu ar şti câtă vreme a trecut precis până ce zăpăcita îşi dă brusc seama că regăsise pe neaşteptate peşrevul lui Cantemir, lălăit neştiutor de cadâna cea mititică, dispărută fără urmă, ca şi cum nu ar fi fost niciodată.

Şi-atuncea Zaza pricepe în furie stacojie şi neputincioasă ce nu merge. I s-a luat ceva cu japca şi asta nu e bine deloc. Cineva a luat bătătura unde fumegă cazanul cu porumb pus la fiert în sare, i s-au luat bairamele şi fisticurile otomane, sugiucul şi salepul, semiluna şi minaretul, ceaiul dulceag din paharul fără toartă, sumacul şi calomfirele. Bref toate amănuntele care erau până mai ieri numai şi numai ale ei.

Pe toate astea le vrea înapoi.

Zaza strânge acru pumnii şi vrea să creadă că undeva pe lumea asta încă mai fumegă o narghilea.

I s-a făcut dor de nu se mai poate, deşi n-ar recunoaşte asta nici moartă. Infuzia verzie din ceainic s-a răcit de tot.

Iar dihăniile nu vin niciodată momite de aburul de vervenă.

E rândul Zazei să vrea acasă.

***

Baldassare Corteggio îşi bea cu înghiţituri mici, fără grabă, degetarul de καφές la Roof Garden, cu al său veşnic aer de Cnossos pe care nici măcar nişte mari zăpăceli nu-l pot tulbura.

Primul soseşte Scolasticul, cu gura până la urechi. Corteggio ştie ce are de făcut, pentru că bănuie pe bună dreptate ce sămânţă de zavistie a putut stârni apariţia lui neaşteptată. Are să îl ia frumuşel la o plimbare prin oraş, să îi arate nevăzutele şi poate, dacă e cuminte, să-l prezinte Sebastei la ora cafelei de după-amiază.

Zaza ajunge la urmă, cu o uitătură de nesomn crâncen. Urmează cinci degetare de cafea, date numaidecât şi ineficace peste cap, în mare linişte, ceea ce e un scandal.

Rien ne va.

- Messer Corteggio, rupe în fine tăcerea Zaza cu o voce de dincolo de orice, eu vreau să fie totul cum am apucat, nu cum e acuma.

- Nu mă îndoiesc, mademoiselle, deşi asta nu are nicio importanţă în privinţa elipsei şi arabescului. Dar pe Scolastic l-ai întrebat?

- Trebuie?

- Absolument.

- Abd'allah, tu ce vrei, de fapt?

Scolasticul tace încurcat. Nu le putem avea pe toate?

Nu.

- Nu ştiu ce să-ţi spun, Zaza, pe cuvânt. Eu n-aş vrea să se mai termine niciodată Bizanţul.

- Are să trebuiască. Indiferent de orice altceva pe lumea asta.

- Vorbeşte mai cu băgare de seamă, mademoiselle, ochii şi urechile Sebastei sunt peste tot.

- Dumneata crezi că îmi pasă? Nimic din astea nu se egzistă, ştiţi asta, nu? Şi de fapt ce, poate e suficient să-l debarc pe Ahile ca să ne revenim cu toţii.

- Nu bietul Ahile e de vină, mademoiselle Zaza.

- Ei da, le ştie messer Corteggio pe toate...bineînţeles că împuţitul ăla e de vină, cine altcineva?

- Oh mais non. Ia să vedem: n-ai supărat pe nimeni în ultima vreme? - Eu? Păcatele mele...

Zaza numără pe degete în gând. Nu, în adevăr, nu-şi dă seama despre cine ar putea fi vorba.

- Să te-ajut? Un nume: Delicia.

- Pe toţi dracii, Delicia! Hai nu, că asta e chiar culmea să ni se tragă aşa ceva de la nişte vorbe de doi bani. Şi la urma urmelor cine mama naibii e Delicia asta?

- În locul dumitale nu m-aş repezi aşa. Ia să vedem: dacă Gavagai îşi zice dumnezeul ales al Nepalului, atuncea dumneata crezi că Delicia o fi vreo amărâtă de spălătoreasă?

- E PR manager şi îşi trece viaţa învârtind cafele, domnule.

- Asta să o creadă οἱ πολλοί, nu dumneata. Delicia e ultimul avatar al lui Ishtar, dragă Zaza şi e îngrozitor de supărată pe dumneata.

Biscuitele uns bine cu beurre de Noirmoutier a înlemnit la jumătatea drumului dintre şervet şi farfurie:

- Sunteţi nebuni de legat, amândoi. Aşa ceva nu se poate.

- Ba se poate.

- Mişto Delicia asta, m-am scos cu lucrarea de doctorat, mârâie Scolasticul.

- Abd'allah, ţi-e bine? Ce e cu vocabularul ăsta pe capul tău? Mişto, m-am scos....

- Ei poftim, ai văzut mademoiselle?

- Colosală femeia, colosală. I-aş pupa şi tălpile, zău aşa.

- Ah, dar se poate şi mai rău: acuma s-a smintit şi Abd'allah. În fond, dumneata de partea cui eşti, messer Corteggio?

- Suntem în război? şi mâna arată cu o largă elipsă cele două columbe iubăreţe de pe cornişa terasei.

- Nu mai ştiu, domnule. Ştiu numai că e o nemaipomenită harababură şi că trebuie să se termine imediat.

- N-o să fie simplu. Vă trebuie nişte kopi luwak.

- Nu plănuisem să mergem înspre Java chiar acuma.

- Nici nu trebuie. La Cairo aveţi să găsiţi destul de uşor ce vă trebuie. Tenez, je vous laisse une adresse.

- Ce porcărie, messer, ce porcărie!

- O să vă descurcaţi cu bine, de asta sunt foarte sigur. Dar până atunci, vă promisesem o oprire la Venier?

Zaza oftează: parcă ai de ales?

***

Nu e suficient de răcoare la Valletta pentru ca Euricleia să facă focul în şemineu. În patul cu baldachin, Pantazi numără stelele care sclipesc violet cine mai ştie la câte lumi de-aici.

Mâine dimineaţă ridicăm ancora spre Compostela. Deşi încă o dată: pe gustul meu, aş fi mers întins înspre Port Said.

Indescifrabilul n-ar împinge lucrurile atât de departe încât să se considere nemulţumit, pentru că are de când se ştie fetişul neprevăzutelor.

Cu o excepţie cristalină, care se apropie cu paşi imperceptibili.

Ia să vedem ce are să viseze nobilissimul şi în noaptea asta.

Sur mesure, fireşte.

Pantazi nu prea recunoaşte, însă noi credem că aşteaptă un semn.

Spoiler: Până la urmă, plimbarea prin Atena nu e chiar odioasă. La Venier, Zaza mai află câte ceva, de care habar nu are că va avea mare nevoie mai târziu. Trei pietre pecetluiesc fără tăgadă soarta lui Pantalone la Línea de la Concepción, în noaptea unui cart pantazesc unde se întâmplă destule lucruri.

Cât să vă ţie cu sufletul în batistă până săptămâna cealaltă.

Flash info

Week-end absolut subteran, în care jumătate de sâmbătă spre duminică s-a petrecut cu nişte studii de piaţă despre consumul de îngheţată şi trendurile sale, pentru că da, MBA se execută numai şi numai au second degré. Pe care tărăşenie ne-am şi scos fără să pricepem egzact şi cum.

Dar în fine, ia-le Jiene banii şi fugi, hm.

A doua jumătate, în elegii de garnitură balneo deficitară, s-a soldat cu un somn frate cu elefantul toată după-amiaza de duminică, şi gata.

Constatând că devine imperativă revederea unui anume orologiu cu delfini din Marais şi că, accessoirement, pastisul fără ticălosul de A. nu face două parale găurite, hotărât să-mi mut gândul de la Cours Mirabeau o vreme.

Întrucât acolo nu prea se mai egzistă decât umbra unei conversaţii despre Gaspard de la Nuit, fix în coasta mistreţului din Place Richelme, trei sarcasme orfeline şi patru scheleţi într-un dulap.

Rue Beautreillis, vous vous êtes trop fait attendre...

A.M.R., trei zile.

PS: Cine, sau mai precis care minte burgravă a putut imagina vecinătatea edilitară dintre rue Beautreillis şi rue du Petit-Musc?

Că pe mine una, ori de câte ori mă gândesc la chestia asta, mă iau ameţelile, în ciuda unei aversiuni absolute faţă de miresmele de aşa ceva.

Flânerie 96: Lin, fin şi fără suspin

The Executioner, se vede treaba.

Pe la ASE. Post sesiune, bineînţeles.

PS: Imediat mai jos, tribulaţia, pe seara zilei de duminică. Iar am adormit, ceea ce e totuşi de bine, întrucât am dat peste nişte idei.

Teoria chibritului

"Ils [les billets] supposent une sorte de familiarité entre ceux qui les envoient. On en écrit aussi à ses inférieurs; on n'en reçoit pas d'eux [!]."

Cu alte cuvinte, se poate scrie Saftei să ne grijească iatacul, dar ea nu ne poate răspunde că sa va apuca de asta numaidecât, fiind între timp ocupată cu derobatul linguriţelor de moka din saltarul din dreapta. Iar Marx se poate spăla pe dinţi cu teoria dictaturii proletariatului: până şi Philipon ştie că o dulce familiaritate promiscuă domneşte cu mare voioşie îndărătul perdelelor cu ciucuri, ritmată de soneria care anunţă vizite de cucoane.

"Ils différent d'une lettre en ce qu'ils n'exigent aucun cérémonial; qu'ils sont plus courts; qu'ils ne portent qu'un simple nom pour adresse; que, jusqu'à la manière tortillée ou bizarre de les plier, ils bravent toute étiquette; qu'enfin, ils ne s'emploient guère que pour faire une invitation, accompagner un petit présent, annoncer un événement de société, se donner même une simple marque de souvenir et tenir lieu d'une visite."

Treaba cu " manière tortillée ou bizarre de les plier" m-a înduioşat de nu se mai poate, pentru că există în mod evident o poezie a tâmpeniei în floricelele de pe marginea biletului, mieluşeii desenaţi cu acuarele sârguincioase, în funda de matase sau evantaiul postiş în care se ascunde complimentul ilicit adresat ordonanţei.

Imediat urmează litota tipică lecţiei iezuite de morală:

"Lorsqu'un mot agréable ou ingénieux se place naturellement dans un billet, il y ajoute quelque prix."

Nu comentăm, ne minunăm la cum se poate creşte cu graţie ditamai complexul de inferioritate.

***

Domnul Philipon e un ins practic, ce ne aduce mari amuzamente echivoce la drum de seară, după cum urmează.

"On écrit communément les billets en se servant de la troisième personne; et, sous ce rapport, ils demandent beaucoup d'attention, pour ne pas être amphibologiques. Par exemple: M. A*** prie M. B*** de bien vouloir dîner chez LUI. Chez qui? Il y a évidemment ici une équivoque au moins grammaticale."

Zău ce ruşine, dom'ne, cu sibariţii ăştia! Şi ce deliciu să dau peste vorba "amphibologiques", după care se prăpădea Nicolini într-o vreme şi pe care îl crezusem mort demult.

Bref, ne tragem sufletul şi explicăm mai la vale cum ne doare în pix de toate lucrurile astea.

Domnul Vucea

Găsit azi-dimineaţă prin biblioteca din casele din faţă, în care căutam ceva foarte neruşinat, o chestie care mi-a dat de gândit. Întrucât se pretează perplexităţii lucrurilor care demult au încetat să mai fie inteligibile, baremi actuale.

Dar mai întâi, referinţa exactă, ceea ce ne va scuti de multe explicaţii. Un titlu interminabil care sforăie justificativ: "Manuel épistolaire à l'usage de la jeunesse contenant toutes les instructions nécessaires sur les divers genres de correspondance et un grand nombre d'exemples puisés dans les meilleurs écrivains ".

Autorul nu ne spune mare lucru: un domn Philipon de la Madelaine, pe care-l asimilăm numaidecât domnului Vucea.

Adică ratiform, insistent şi insuportabil de meticulos. Amator de caltaboşi de Caen -un péché mignon, ma foi-, holtei abstinent şi voyeur neasumat, cu posibilitatea unor pete suspecte pe redingotă. Fie de la una, fie de la alta, dar să nu insistăm.

Cu toate astea, domnului Philipon îi merge relativ bine, lucru pe care se fereşte ca dracul de tămâie să-l recunoască proprietăresei. Drept dovadă, Seraiul are sub nas ediţia cu numărul nouăsprezece a gogomăniei, "soigneusement revue et améliorée", de folosinţă curentă în liceele anilor 1885.

Că aşa un lucru este posibil în paralel şi evident pe altă lume cu Huysmans, de pildă, ne cutremură. Însă mi s-a părut interesant să pun faţă în faţă teoria chibritului, pardon, a biletului lui Philipon cu teoria similară în vigoare în Serai în momentul de faţă.

PS: Lui A., comentariul despre petele domnului Philipon i se pare vinovat de lèse-élégance. Nu şi scribului, întrucât nu suntem teoretic scutiţi de la mici răutăţi echivoce, mai ales când ele nu se adresează, epistolar sau nu, viilor.

Păi ia să vedem.

O fabulă

Tot am înţeles ceva din conversaţia dinainte de prânz cu Tartorul, deşi am fost mortăcioasă, lucru care a displăcut. Pe bună dreptate.

Şi anume că se egzistă o mare neobrăzare a melancoliilor eliptice.

***

Dar am priceput asta în plin bulevard Magheru, cu Sârba lui Pompieru în maşină, aşa cum o zdrăngănea Dinicu.

Adică vreo două ceasuri mai târziu. Lucru care m-a vindecat de stări din astea, cel puţin până la primul muson, hm.

....şi în ce s-au transformat ele

Motto:

"Nous ressemblons à des voleurs qui changent et qui ornent ridiculement les habits qu’ils ont dérobés, de peur qu’on ne les reconnaisse. A cette friponnerie s’est jointe la rage de la dissertation et du paradoxe."

(Voltaire, Lettre à d'Alembert)

Pe la zece, ies înspre balcon să beau nişte apă rece, nu găsesc, mă înfurii şi mă culc la loc.

Huiduma de la trei face curăţenie, ceea ce mă ţine cu încăpăţânare între acele ceasornicului, pesemne.

***

Înainte să mi se rupă filmul, mai apucă să-mi dea prin cap că probabil specialiştii de la Philips s-au gândit la toate, inclusiv la arpegiul implicit al unui dinam de aspirator.

***

Se întâmplă că mă găsesc fix înăuntru la Véro-Dodat, pe o lumină argintie care poate fi cea a unui miez matinal şi îmbufnat de vară. Şăd la o masă cu tăblie rotundă şi mică de la Café de l’Epoque, aşezată chiar pe tăblia de şah a caldarâmului, ceea ce e un nonsens ici-bas.

Iar espresso doppio e infect, o treabă foarte de pe-acolo.

De niciunde, sau poate din aspiratorul de la trei, se aude brusc Siboney. Dar absolut deloc în surdină, ci la maximum, cu violenţă caraibă care te seacă la vintre până să apuci să-ţi dai seama de orice rest de detalii.

***

Tot de niciunde şi de peste umăr cumva, cineva îmi pune în faţă un fel de buchet de butonieră minuscul, o trecciatură de lavandă şi grâu şi pe când mă întreb ce dumnezeu să fac cu aşa ceva -care mai are puţin şi mă face să oftez de nu se mai poate- mă trezesc brusc,cu senzaţia unei căderi în gol.

Este ora unsprezece şi patru minute.

Nişte amănunte pe alocuri neesenţiale...

Metocul de ieri, imposibil, prin urmare Stăpâna Contrariilor şi cu mine ne-am luat inima în dinţi şi ne-am dus la Petraşcu, unde ne-a apucat miezul nopţii vorbind prostii despre lume, viaţă şi nişte lucruri de prin monade.

***

Adormit fără rayuelă pe la vreo două şi ceva, ceea ce e oarecum teribil de important în ceea ce va urma. Iar la patru şi cinci, trezire cu mare bombăneală, întrucât la Otopeni cineva se duce intempestiv acasă şi nu se ştie dacă va mai fi vreodată vizibil în cheie sublunară. Ceea ce e nu numai un scandal, ci şi o mare tristeţe stupefiată, ca de multe ori în faţa lăcomiei unei maladii uscate.

***

La aceeaşi coadă, dau peste o sahariană gri care pleacă resemnată la Avignon. Pupătura castă pe barba de trei zile îmi aduce aminte de ceva, fără să ştiu iniţial despre ce anume.

În taxi, îmi aduc aminte. Se numeşte revent.

****

Acasă, după nişte taclale cu jumătate de gură, adorm pe la opt şi jumătate în nişa mea provensală, fără să vreau vise.

Parcă e vreodată cum vreau eu...

A doua scrisoare de la Ulan Bator: Sfertul academic

Motto:
"E da quella si partirono e passarono il fiume del Tigri e andarono per uno diserto lungo diciotto giornate; e non trovarono n(i)una abitazione, ma Tarteri che stavano sotto loro tende e viveano di loro bestiame."
(Marco Polo, Milione , Capitolo 3)

De la Z. către P., la Tiflis

Nici nu vreau să mă gândesc ce prăpăd aşteaptă cramele gruzine zilele-astea! Aş închina cu mare petulanţă un pocal cu Tsinandali pe chestia asta, dacă s-ar şi găsi la rulota din colţ.

Dar de unde naiba Tsinandali într-o pădure de iurte cât vede ochiul?

Aşa că mă abţin şi desfac rapid o sticlă de arkhi, că din ăsta era până şi în minibar.

Eruul mendiin toloo, carevasăzică.

Şi să nu mă spuneţi că am tras la măsea fără ruşine.

***

Despre Dund-Us numai de bine, adică - în bună logică- nu mare lucru. Se egzistă totuşi rămăşiţele unui canton de cale ferată, cu portretul lui Tsedenbal deasupra indicatorului peronului unu, singurul de-altfel posibil. De crezut că trenurile nu se duc decât înspre ceva, niciodată dinspre cevaul ăla.

Foarte ciudată treabă.

În dispoziţii răutăcioase, aş putea scrie aşa: la Dund-Us m-au lăsat nervii. Dar nu e decât pe jumătate adevărat, după cum spuneam şi săptămâna trecută.

Adevărul e un pic altfel: la Dund-Us mi-a cam crăpat mintea şi asta e de interes bilateral, după cum se va şi povesti.

***

Ce dumnezeu poţi să faci cu spor într-o sâmbătă seară au milieu de nulle part? Anume într-un loc în formă de grătar. Adică unde nu există decât două străzi perfect paralele întretăiate de patru cărări perpendiculare care zău că n-am fost curioasă să văd unde se termină.

M-am dus şi eu la birt, găsibil după ghirlanda de becuri colorate din care se auzea cam istovit un fel de Jingle Bells, de care probabil că se plictisise până şi generatorul astmatic din spatele tejghelei.

Am cerut un Maotai. Hangiţa, cam botoasă -aren't they all?- mi-a zis că tocmai s-a terminat şi ultima sticlă şi că e slabă speranţă de aşa ceva înainte de noiembrie, când s-or mai drege drumurile.

La naiba, o troscăneală zdravănă cu Tsing-Tao nu e niciodată o soluţie în circumstanţe din astea.

***

Cum bombăneam eu cu mare grijă să nu mă fac înţeleasă, m-am pomenit că cineva îmi dă un cot, fix din stânga.

De nimica toată: un ponei beţiv. La o adică, de ce nu, cu atât mai mult în plină stepă?

- Spune-i lui P. că eu încă aştept, zise poneiul cu foarte mare neobrăzare.

La aşa ceva se răspunde cu poftim, nu cu ce, bineînţeles. Ceea ce am şi făcut, nu înainte de a trânti un compliment anume croit pentru ponei.

În ţări străine, nu se ştie niciodată peste cine poţi să dai, la urma urmelor.

Mi-a răspuns îmbufnat:

- Ponei? Nu credeam că jignirea putea ajunge aşa departe!

Poneiul nu era ponei fireşte, ci un ditamai cal din tagma lui Przewalski, dar nu aveam ochelarii la mine, aşa că poate că am să fiu măcar pe jumătate iertată, măcar de dumneata.

Interlocutorul meu a fost mai căpos: a fost nevoie de nenumărate rânduri de Tsing-Tao pentru ca să aflu ce şi cum.

Aflaţi, domnule: cineva din deşertul Gobi este foarte supărat pe nobilissim.

***

- Şi zău dacă nu l-am aşteptat şaisprezece minute încheiate în faţă la Ritz!

Nici n-am mai apucat să îl întreb de ce şaisprezece minute şi nu nouăsprezece, de exemplu. Mi-a explicat că nu obişnuieşte să depăşească pentru nimeni şi nimic în lume sfertul academic.

- Nici pentru P.?

- Nici pentru P. Deşi trebuie să recunosc: P. este singurul care m-a înşeuat vreodată şi pe mine cum se cade.

***

Ştiţi ceva? Eu cred că poneiul ăla e un mare fraier şi că din cauza asta s-a şi apucat să bea.

Z.

De la Ulan Bator, în ziua a douăzecişitreia a lunii lui Tir

PS: Explicaţii pentru un non-eveniment se pot găsi cât cuprinde. Se prea poate închipui că patrupedul Przewalski a fost crescut nu în plină stepă ci fix în codrii galezi de la Clocaenog. Dar asta ar supăra nu numai Indescifrabilul, ci şi pe Borges, iar riscul astfel conjugat nu se poate să se egziste.

Călăreţul fără cap

Motto:

« Oh che dolce cosa è questa prospettiva! »

(Uccello citat de Vasari, Vite de' più eccellenti architetti, pittori, et scultori italiani, da Cimabue insino a' tempi nostri )

Altă chestie luată cu japca şi tot a lui Uccello, ceea ce e destul de rar pentru gusturile noastre dubioase: un domn cu trei nume.

Adică un mercenar, evident. Uneori îmi spun că şi Pantazi, care are o mie de legitimaţii trebuie că este tot aşa ceva, în alt registru, fireşte.

Dar să revenim. Pe domnul condottiere îl cheamă John Hawkwood. Sau Jehan Haccoude. Sau Giovanni Acuto.

Depinde de cine lasă banii la chindie, pe tejgheaua jupânului Vieri di Cambio.

***

Cu Hawkwood, un răzleţ din neamul Şoimăreştilor pesemne, Uccello ne lasă să ne spargem minţile cât om pofti, încercând să ne imaginăm în locul lui o serie de culori posibile.

Cocleala neutră care poartă numele fermecător de verdeterra de la Santa Maria del Fiore nu poate, n-ar trebui să ne înşele: Hawkwood n-a fost nicicum uşă de biserică la viaţa lui. Ajungă explicitul sângelui uscat la soare al şeii.

Letopiseţul ne spune insistent că povestea topirii sale în popularul Acuto e povestea unei răscumpărări, pesemne prin harul la tras sfori al Donninei Visconti.

Nu credem o vorbă, fireşte.

***

Multe am mai luat noi cu japca din Uccello. Şi Tebaide, care ar putea fi foarte bine şi a lui Bosch, şi Caccia notturna, păgână şi tulburătoare. Dar n-are sens să le povestim stupefacţiile la grămadă.

Sunt după colţ şi pot să mai aştepte bine mersi.

Trei ceasuri într-o pâlnie

Trei ceasuri - ba nu, două şi jumătate- într-o pâlnie indiferentă pe undeva pe lângă Calea Victoriei, la un examen de toţi sfinţii de care nu am chef să mai pomenesc, pentru că după ce-am expediat majoritatea chestiilor am plecat departe rău.

***

Eu cred că în tripticul lui Uccello miroase a chitră şi se aude, mezza voce, zarva unei mierle.

Şi cam atât, fără să pot să explic şi de ce e aşa.

The Fuss about Delicia

Demenţa începe fix de-aici, mai precis din şiretul -asta ca să nu scriem thread- de comentarii în care cineva a avut imprudenţa să o pomenească pe Delicia.

Fără să precizeze dacă e hidrocentrală, storcător de rufe, patroană de sifonărie sau poşta redacţiei.

Ei, de când Gavagai & Clebs ne-au luat la mişto cum că nu ştim cine pana mea e Delicia, nu mai avem nicio linişte pe lumea asta.

Am căutat-o şi cu poliţia. Ba chiar şi pe Google.

***

Risky business, cotrobăiala după delicii mai mari sau mai mici. O droaie de chestii, ehrm, urbanistice: balcoane, subsoluri, marchize.

Şi altele, de ne e ruşine rău.

Păi se poate, dom'ne?

Păi în Delicia nu dai nici c-o floare, bă!

***

De aici şi până la delir cu margarină, mai era doar un pas: crescătoria de lame -nu de ras- Delicia, fabrica de acordeoane Delicia, pizza (Oklahoma) Delicia, plantaţiile de papaya Delicia, naftalina Delicia şi până şi poveste cu Delicia (The Little Good Mouse) scrisă, ai naibii, de alţii.

Unde găsim un răspuns din cale-afară de neobrăzat:

'And Delicia answered:

"I feel as if I were the daughter of some great king."

***

Ei poftim, acuma!

Bref, noi credem că Delicia este fix chestia din stânga. Am găsit-o la Amsterdam. Pierduse tramvaiul.

Pe bune-am fugit la examen.

Luate cu japca -1 : Bidiviii eterici ai lui Paolo Uccello

Mi-aţi tot vorbit, bunul meu domn, în ultima vreme despre destule lucruri auto-adjudecate, pe care niciodată nu am să le dau în vileag aici .

Ar fi lipsit de delicateţe şi în plus, ce-ar mai rămâne din plăcerea loviturii de praştie a unor secrete împărtăşite pe neaşteptate?

Ceea ce pot, în schimb, să povestesc cu deasupra de măsură este procedeul similar în vigoare prin părţile noastre.

Dar cum Seraiul nu este salon de ceai, nici pavilion, nici room with a view cu şezlong cu tot, aici auto-adjudecarea se cheamă altfel.

Se cheamă luat cu japca.

***

A nu se înţelege greşit: Zaza nu e nici cleptomană, nici fixistă, nici abuzivă. Dar este, poate mai mult decât media, subiectul ideal pentru coups de foudre ce se pot întâmpla şi în tramvai.

O singură condiţie: étonnez-moi. Uneori mă întreb dacă nu mă vând ieftin, dar în fine...

Secunda în care se întâmplă chestia asta coincide firesc cu luatul de suflet, fără să întrebăm pe absolut nimeni, fără să se ceară voie, fără să se ştie chiar.

***

Iată de pildă, unul dintre cele mai încăpăţânate: tripticul Bătălia de la San Romano a lui Paolo Uccello, luat şi el cu japca de la clanul Salimbeni de către Lorenzo de Medici.

Sau mă rog, răscumpărat. Chipurile.

***

Cu Uccello şi numele său uşor ridicul, Zaza s-a pricopsit aproape imediat după ce-a luat-o pe coajă într-o după-amiază de august cam fără chef.

Vedenia turbanului improbabil şi extravagant al lui Micheletto Attendolo da Cotignola a sunat ca o izbăvire nemeritată dintr-o caznă cam dickensiană.

Era numai începutul unui puzzle involuntar, dar asumat, ce se întinde pe mai bine de zece ani şi jumătate.

***

A doua stupefacţie e londoneză, ceea ce e aproape un nonsens, întrucât Londra fără Oscar nu mai poate stupefia pe aproape nimeni.

Şi, curios lucru, tot într-o după-amiază de august fără chef, la National Gallery de data asta.

Şi ajutată zdravăn de cavaleria de fum albăstrui a sienezului Niccolo Mauruzi da Tolentino. Unul din cele mai frumoase şi neliniştitoare lucruri care se egzistă.

Pe o după-amiază de smog inexistent, albastrul ireal al hăţurilor e din nou mângâiere dubioasă.

***

Nouă ani mai târziu, într-o escapadă toscană cu nişte oameni proşti, la Uffizi, am dat de capătul poveştii şi anume scoaterea din joc a lui Bernardino della Ciarda, cu iepurii, prepelicarii şi căpriorii aproximativi care au fugit pesemne din tapiseria licornei.

Se întâmplă, în toată povestea asta ruginie, un lucru de mare mirare.

Şi anume că în niciuna dintre secvenţele risipite ale unui letopiseţ sângeros din cale-afară nu se aude nici zăngănit de suliţe, nici şuvoi aspru de hematii, nici răget victorios de trâmbiţe.

Am să mă gândesc până deseară la ce anume se aude exact.

Nu vreau să mai aveţi parte de bilete lungi, nu de alta.

Ah, mon grand...

Prins la telefon pe seară şi în drum spre frizerie, Scolasticul se încurcă în salamalecuri diverse despre Las Meninas, cu toate că tocmai îi re-explicasem că răspunsurile nu sunt pentru el.

În dreaptă logică a unor frisoane hispano-flamence recurente, ne mai spune ceva suav, în GPSul de la ureche.

Anume că e înfiorător de perturbat de Velázquez.

Şi deşi înţelegem şi empatizăm, îi mai aruncăm peste gard replica sub forma unui pretext de tulburare ceva mai dramatică, am crede noi.

Până cel puţin duminică, when all that exam nonsense will be over.

***

Pentru că se ştie nevinovată, tulburarea poartă o poză, anume detaliul din stânga al unei apariţii a pruncului Isus. Faţă cu privirea uşor căpiată, destul de pe altă lume, a Sfântului Anton de Padova.

Şi un nume.

Francisco de Zurbarán. Cineva căruia nimănui nu i-ar da prin cap să-i spuie Paco.

Pentru că e imposibil, fără să fie sinistru sau nu mai ştiu cum.

Aşadar, tema pentru acasă a Scolasticului este fix asta: de ce vine de se întâmplă aşa o neputinţă?

Cum îl ştim puturos din cale-afară şi cum toată chestia asta ne-a stârnit cu noaptea-n cap, mai facem imediat vorbire şi despre altceva.

PS: Şi cum absolut tot ce se comite prin Serai e insuportabil de premeditat, poftim detaliu suplimentar. Tabloul se află nu oriunde pe lume, ci acolo unde te aştepţi mai puţin, adică la Etreham (Basse-Normandie), după cum ni se explică savant fix aici.

Merită cinci minute la cafea. Nu numai ale Scolasticului de pildă, ce nu a făcut decât să ne pişte.

Ceea ce este sigur, e că asta ar fi drăgălăşenia dimineţii de joi, Messire ce te ştii preabine.

Dar cum spuneam, mai avem una.

Un troc

În dimineaţa asta şi în chip de mulţumire, Seraiul îi trimete Tartorului nişte acadele simetrice, de vreme ce se întâmplă tot în chip de citat in extenso.

Nu de oricare: se cuvenea să fie numai şi numai nişte acadele ţariste, de care ne-am adus brusc aminte exact în secunda în care disperasem că nu reuşisem să dau, în halul de oboseală şi de hapciu de săptămâna asta nici de Variétés critiques ale lui Baudelaire, nici de hârţoaga canaille deshumată accidental pe care o tot promit de ceva vreme - dar chut!- şi pe care parcă a înghiţit-o pământul.

Din motive de lene nostalgică, am păstrat intactă ortografia pe care o avem sub nas chiar în clipa asta.

***

"(...) şi n-ai fi crezut că pot fi aevea, până nu te aflai în Rusia, Rusia mamei, căminul din care venise ea. (...) Şi când însfârşit, ajungeai în apartamentul tău, găseai pe masa din mijloc două tăvi, una cu bomboane şi alta cu pesmeţi, reînoiţi în fiecare zi. Bomboanele erau foarte variate, şi nicăeri în lumea largă, nu se mai găseau atât de bune. Acadele lunguieţe, cu gust de fruct, învelite în hârtie albă, cu marginile de franjuri albastre, roşii sau galbene, după gustul bomboanei dinăuntru; caramele pătrate, cu cremă de ciocolată, nespus de delicioase, învelite şi acestea în hârtie groasă albă; fondante duble cu gust de cafea şi apoi coşuleţele de hârtie cu bomboanele făcute din fragi proaspeţi, pe cari le-am descris ca unul din extazurile mele. Ne mai aduceau şi alte bomboane în cutii mari; bucăţi rotunde din pastă de fructe, specialitate a Moscovei, apoi fructe uscate şi boabe, păstrate într-un înveliş de zahăr cu făină, specialitate a Kievului."

***

Lingoarea asta culinară este, mais vous vous en doutez certainement, a Reginei Maria. Care în Povestea vieţii mele , scrisă în mod evident de Mărgărita Miller-Verghy, se înduioşează despre chestiile astea şi despre sute de alte astfel de amănunte, preţ de cam o sută de pagini.

De napolitane n-am auzit, cu toate că le-am tot căutat pe diagonală. Însă am citit tot felul de chestii interesante despre Malta, ceea ce ar trebui să fie mai mult decât suficient şi binevenit.

Poza: Piazzi Smyth, Gură-cască fotografiaţi pe furiş, Novgorod, diapozitiv, cca 1859.

Expressis verbis

Cu mare plăcere, Seraiul desface biletele primite pe când ne prăvălisem în neştire pe divan după trei ore de tras la galerele numite "decizie de investiţii".

Improvizaţiile epistolare ale lui Messer Pantazi au absolut întotdeauna aerul că sunt aduse anume pe o tavă de argint de către feciorul zorit să se încalţe în pragul uşii cu pantofii care-l strâng de nu se mai poate.

Iar dacă pretinzi că nu te uiţi foarte atent, are să caşte sastisit de atâta căldură.

Dar ce importanţă mai are. Contează că ne-a picat teribil de bine la trezire citatul exact din Jules Amédée Barbey d'Aurevilly, de care pomeneam acum câteva zile.

Iată-l, transcris chiar de dihanie, pesemne dintr-o carte cu peceţi de curtezană:

"Ainsi, une des conséquences du dandysme, un des ses principaux caractères - pour mieux parler, son caractère le plus général -, est-il de produire toujours l'imprévu, ce à quoi l'esprit accoutumé au joug des règles ne peut pas s'attendre en bonne logique. L'excentricité, cet autre fruit du terroir anglais, le produit aussi, mais d'une autre manière, d'une façon effrénée, sauvage, aveugle".

Fireşte, nu se cade să rămânem datori. Ne întoarcem numaidecât, cu ceva la schimb, proaspăt furat din casele din faţă.

Nu înainte de a-i mai da ceva, de mieznoptică urbană bine temperată.

Şi anume ceea ce se vede în stânga: Edward Steichen, Zgârâie-nori noaptea, tiraj bromură de argint, cca 1925.

Introducing ...

....Ratpack, coleg şi prieten al Seraiului, temeinic specialist în fino-ugrice şi posesor de ironii asasine.

Care ne-a promis că după ce se mai dumireşte cum e cu linkurile şi codurile html lasă baltă datul în bărci şi se apucă serios de treabă, adică de scris.

Nu de alta: se egzistă antecedente, şi încă de soi.

Lui Ratpack i se urează bun venit în bătătură şi i se fac semne internaţionale de prietenie, ceea ce vă dorim şi vouă.

A good read to go.

PS: Ahile, na poftim feed de comentarii, să nu mai plângi!

PS2: Zi absolut tembelă, mă întorc pe seară/noapte cu o chestie pe care o tot tricotez de dimineaţă.

De-ar trece naibii zilele-astea până sâmbătă mai repede, că nu mai pot/vreau/alea.

Du coin de l'œil

Motto:

"Car Je est un autre. Si le cuivre s'éveille clairon, il n'y a rien de sa faute. Cela m'est évident : j'assiste à l'éclosion de ma pensée : je la regarde, je l'écoute : je lance un coup d'archet : la symphonie fait son remuement dans les profondeurs, ou vient d'un bond sur la scène. (...) Je dis qu'il faut être voyant, se faire voyant."

(Arthur Rimbaud - Lettre à Paul Demeny, 15 mai 1871)

Dar plecasem de la ceea ce se întâmplă dacă punem faţă în faţă două oglinzi. Şi nu se cade, dragă Neghiniţă, să nu răspundem cinstit, până la capăt.

De fapt, nu sunt extrem de sigură că răspunsul ăsta îţi aparţine. Tind, de-altfel, să cred că nu, absolut deloc.

Tant pis pour tout le monde. Nu prea mai putem da înapoi.

***

Se egzistă totuşi o parte de răspuns care ţi-ar veni bine şi ţie, fără supărare, sper.

Dacă Seraiul îşi aduce aminte bine de tot fizica de clasa a şasea, se egzista pe undeva prin manual, fix la partea de Optică, un desen cu două planuri paralele puse faţă în faţă. Între ele, un soi de hăţiş de săgeţi care se străduiau să înţeleagă cum devine stânga dreapta şi dreapta stânga, prin reflexia imaginii.

Parcă.

Bref, un soi de prisme, dacă nu cumva le cheamă altfel. Dumnezeu mai ştie, nu asta ni se pare important.

Dacă există totuşi un adevăr în schema aia, atunci asta înseamnă că personagiul din casa scărilor, bine despărţit de restul tărăşeniei din tablou de faldurile coclite ale unei perdele şi de tocul unei uşi, are, în mod necesar şi suficient, un ecou în oglinda din faţă.

În, sau îndărătul ei, asta nu e important sau nu trebuie să te preocupe prea tare.

Răspunsul definitiv la întrebarea ta este: dacă pui două oglinzi faţă în faţă se întâmplă întotdeauna ceva mereu altfel.

Pentru că, şi asta e al naibii de important, je est un autre.

Din momentul ăla, am abolit cu de la sine putere toate convenţiile posibile.

***

E fără îndoială o bazaconie, dar nouă ni se pare că silueta de pe scară ţine strâns în podul palmei a doua legătură de chei. Că fără ea şi fireşte, ar exista un dezechilibru al întregului.

Dar şi mai mult decât atât: că întregul nu ar mai exista deloc.

Pentru că dacă je est un autre, suprimarea lui je din propoziţie ia şi dă de-a dura şi cu oglinzile, şi cu fractalii, şi cu dulăul din Pirinei, şi cu guvernanta bigotă, şi cu mise en abyme şi cu toate câte mai sunt pe-acolo.

Silueta furtivă de pe scară este cea care trage sforile în toată povestea asta.

***

Orice dicţionar sublunar mai zelos are să ne explice, nu se ştie din ce motiv şi de parcă ne-ar interesa, că este vorba despre şambelanul reginei, don José Nieto de Velázquez.

Să reduci aşa ceva la o potenţială pilă biografică e o mare porcărie. Şi o convenţie desigur, ce se cere -tocmai am scris-o apăsat- grabnic şi definitiv anulată.

***

În după-amiaza aceea, cineva s-a oprit după tipicul flamand în casa scărilor, să-şi tragă sufletul în drum spre masa de joc, unde are de-altfel de gând să trişeze neruşinat, să înnoade intrigi şi să urzească planuri până i s-o întoarce gura la spate.

Altfel nu se poate.

În dispreţul absolut al foii cu ţâfne enciclopedice, Seraiul ştie despre cine e vorba şi se bucură că l-a găsit până şi aici.

Trebuind să recunoască, de data asta, că îl şi aştepta, nu ştiu cum.

Tristeţea neguţătorului de perle

Motto:

"Les trois sciences du chevalier sont aujourd'hui méprisées. Nul n'est plus curieux d'apprendre quel âge a le gerfaut qu'on chaperonne, de quelles pièces le bâtard écartèle son écu, et à quelle heure de la nuit Mars entre en conjonction avec Vénus. "

(Aloysius Bertrand - Gaspard de la Nuit , Quatrième Livre, VIII, A un bibliophile)

Dragă Neghiniţă,

Între timp s-a făcut seară şi pe urmă noapte. Şi iarăşi dimineaţă. Probabil că până şi unele răspunsuri au orele lor, anume ursite în vreun letopiseţ de nisip.

Scuzele sunt, totuşi de rigoare: uneori, fie şi cel mai aprig poştalion poate fi întârziat de o banală rinită alergică.

***

Şi ca să ne fie clar un lucru, din capul locului: există unele tablouri ce pot avea infinite interpretări. Las Meninas nu poate face excepţie.

Mai mult decât atât: s-ar putea nu numai ca fiecare să vadă ce vrea din toată chestia asta. S-ar putea ca mâine, sau peste un an, sau peste şapte vieţi, acelaşi privitor să creadă că înţelege complet altfel ceea ce azi era cert.

De vreo douăzecişipatru de ore, Seraiul vede tot felul de lucruri care nu se leagă absolut deloc cu ce-a văzut de pildă Foucault.

***

De ieri încolo, o impresie stăruitoare: în ceea ce-l priveşte pe Velázquez, rezultatul stupefacţiei unor oglinzi paralele e un întreg tratat de cosmogonie barocă.

Pe malul după-amiezei de ieri, cele două siluete incerte. Iar astăzi, dincolo de linia de demarcaţie - despre care nici nu am şti că există dacă ne-am lăsa copleşiţi de jocul de lumină din crinolina infantei-, nişte grozăvii asumate.

Pentru că în ochii prognatismului secular se uită, chiar dacă niţel de biais, însuşi jupân pictorul. Mai mult de-atât: privirea e vie. Pare că se plimbă dintr-un colţ în altul al pânzei şi nu ne slăbeşte nicio secundă.

Nu avem cum şti dacă asta e poză studiată, furt de secrete bizantine sau pură întâmplare cu har. Şi poate că nu asta e important.

Jupân pictorul pare însă că ştie şi ce se află, variabil şi atemporal, de partea cealaltă a oglinzii. Pentru asta, am băga mâna în foc.

***

Probabil că în apartamentele infantelor e deja seară, sau cel puţin sfârşitul după-amiezii. Poate că guvernanta le cheamă la cină, ceea ce ar justifica apariţia frugală a părinţilor: la urma urmelor, se poate şti oare cu precizie cât are să mai tragă de timp jupân zugravul?

Obosit de măturat poalele de robe à panier, dulăul de Pirinei şade cuminte la picioarele damei pitice de companie a infantei Margarita, care răspunde la ciudatul nume de Maribarbola. E atât de plictisit, încât poate fi tras de coadă sau gâdilat fără prea mari proteste: de-altfel, o pereche de pantaloni bufanţi îl tot necăjeşte de vreo câteva minute bune, fără niciun spor. Guvernanta de-abia ce-a lăsat din mână, uşor resemnată, ghergheful, sau ceaslovul, sau rozariul. Iar camerista se simte datoare să fie demnă. Şi cam aferată pe gustul nostru. Chestie de protocol, presupunem.

Cât despre celelalte două siluete argintii şi simetrice de pe flancurile infantei, numai de bine. Se ştiu privite şi posibil nemuritoare, au deprins de mici acea graţie nepăsătoare şi solemnă a micilor jocuri de curte. Au, în ochii noştri, frumuseţea transparentă şi calmă a unei comode Riesener, pe care privirea se poate cel mult odihni rapid şi recunoscător.

Şi-atât.

Legătura de chei e în altă parte.

În două locuri, mai precis.

***

Sosirea fără mare pompă a suveranilor nu pare să-l fi tulburat prea tare pe pictor, care fie lucrează din memorie, fie observa atent pe altcineva înainte să se întrerupă, cu mare curtenie.

Nimic intempestiv, însă. Pensula nu picură, dezordinea paletei e disciplinată, flacoanele cu văpsele sunt la locul lor pe muchia şevaletului sau pe vreo măsuţă dimprejur. Mişcarea e suspendată undeva în aerul puţin închis al camerei: are să se reapuce de lucru numaidecât.

Toate lucrurile astea lasă impresia unui calm desăvârşit.

Altceva?

***

Şi altceva, asta pare evident. În care intervine prima legătură de chei.

Până acuma, ne-am ocupat cu inventarul: ca şi zugravul, am tras cu graţie de timp, cum ar veni.

Dar privirea lui Velázquez e tare insistentă: nu numai că ne studiază pe noi, cei de dincolo de oglindă.

Ne urmăreşte.

Eu sunt absolut sigură că vrea să ne spună ceva.

Privirea e calmă, de bună seamă. Pictorul ştie că nimeni nu ar îndrăzni să întrebe de ce a întârziat atâta în după-amiaza aceea. Pentru că nimeni n-ar avea nesăbuinţa să creadă de-adevăratelea că don Diego Rodríguez de Silva y Velázquez e un aiurit. Sau mai rău, un şarlatan de duzină.

E privirea lucrului bine făcut. Mândria situaţiei stabile, a talentului recunoscut şi căutat.

***

Dar se poate spune şi altfel.

Pentru că există ceva care nu se potriveşte deloc în toată povestea asta, hm, atât de sigură pe ea.

Poate că ar trebui să ne oprim aici. Să nu cumva să ne uităm la colţurile gurii pictorului.

Chestia asta poate fi periculoasă, în măsura în care îţi poate complica viaţa până la insuportabil, preţ de cel puţin două nopţi.

Nuanţele costă, uneori.

Afirmaţia atentă şi calmă a privirii nu se potriveşte absolut deloc cu melancolia expresiei buzelor. Nu vă gândiţi la tâmpenii, vă rog. N-ar avea niciun sens.

E mai mult decât sastiseală în ridurile alea paralele de expresie. Noi credem că este ennui, dacă nu de-a binelea spleen, oricât de anacronic ar suna chestia asta pentru secolul al şaptesprezecelea.

Noi credem că în realitate, Diego Rodríguez de Silva y Velázquez e tare departe, fix în secunda aia. Şi, împingând extrapolarea până la Madrid şi-napoi, că poate ni se pare că îl vedem: ar putea foarte bine să fi fugit demult din tablou, dacă va fi fost vreodată acolo.

E cu gândurile aiurea, chiar dacă totul pare să conspire în a demonstra contrariul conştiincios şi d'impeccable maintien.

Dacă am avea nesăbuinţa unor paralele inegale, am putea chiar să aflăm la ce se gândeşte.

***

"Andromaque, je pense à vous! "

În după-amiaza aceea, jupân zugravul