De pe drum

În maşină, pe la Arcul de Triumf. Din difuzoare, Demis Roussos Cat Stevens, Morning Has Broken, am impresia.

Zaza: Am aşa nişte nervi, că se cade nişte muzică cretină.

Aquiu: Nana Mouskouri n-ai?

Zaza: Am zis muzică cretină, nu de pubelă.

Excusez du peu.

A opta scrisoare de la Ulan Bator: Speakeasy

În mod absolut excepţional, scrisoarea de faţă nu va apărea în Serai, ci a plecat cu poşta. Punct.

Un răspuns reacţionar

Pe Neghiniţă îl nemulţumeşte ultimul diptic cu şi despre Mateiu C. şi pentru chestia asta Seraiului îi cam pare rău.

Civilizat ca întotdeauna, Neghiniţă ne-a prevenit încă de aseară că are un braţ de lucruri de comentat. Cu amărăciune: cuvine-se deci să i se răspundă cu eleganţa pe care o merită.

Pentru că lui Neghiniţă îi pasă. Nu oricum, ci în cheie niţel solemnă. Se vede cu ochiul liber că Neghiniţă are o sumă de aşteptări de la Zaza, pe care i s-a întâmplat pesemne să o şi idealizeze aşa, pe hârtie.

Din cauza asta, atunci când arşicele nu cad cum îi place Cavalerului Tristei Figuri, Neghiniţă e bosumflat.

Şi zeii greşesc, Neghiniţă, darămite un scrib, heh.

Ca să nu mai fiu acuzată că am inimă rea pe gratis, uite, am să îţi răspund punct cu punct, fără speranţa -e drept- că vei şi înţelege ce vreau să spun.

Cu scuzele de rigoare pentru lungimi, evident. Ia să vedem:

"In primul rând, să ştii că, de ex[emplu], mie îmi place foarte mult Mateiu şi Craii, dar eu nu îl SIMT aşa ca tine." Euh, am impresia că în vipia argumentării s-a strecurat un dezacord cât slava stătătoare, dar să trecem peste asta. Faptul că nu îi simţi la fel ca Zaza e de laudă, atât ţie, dar mai mult lui Mateiu. Craii nu sunt o carte oarecare, sunt pravilă şi cap de operă: e firesc să se simtă, să se respire şi să se citească în mai multe feluri. Să ne bucurăm, deci.

"Asta înseamnă că am minte scurtă? Poate, cine ştie." Dragă Neghiniţă, aicea dă-mi voie să spun că eşti tendenţios. Reciteşte, te rog ce am scris: "Poate că unele minţi mai relaxate -nu dorim înadins să scriem scurte- şi-ar fi dorit o literatură română fără Trianonul bizantin din capul Podului de pastramă: nu ne putem închipui aşa o tristeţe." Se pupă situaţiile? Nu se pupă. Nu mă acuza, rogu-te, de ce nu am scris, spus sau gândit: altfel, am să cred că faci un proces de intenţie şi nu cred că ai vrut aşa ceva.

"În al doilea rând, văd că ai rămas cu resentimente de la Pax. Te simţi atacată rău, bag de seamă." Rectific ceea ce am spus aseară: nu despre resentimente este vorba, ci despre un gust amar. Atât de amar, încât oricât aş clăti, tot nu vrea să plece. Există în analiza lui Pax suficient dispreţ şi violenţă latentă de care nu aveam nevoie. Probabil că ştii că scrisul e caznă şi îndoială şi că se egzistă o minimă curtenie faţă de aşa ceva. Şi atât. Îi pot înţelege lui Pax diferenţa de opinii. Nu-i înţeleg, nu-i iert şi nu uit lipsa de eleganţă. Combien de fois faut-il le dire?

"Aş vrea să îţi fac o mărturisire. Cavalerul cel nătâng (melc nătâng, melc nătâng, ca să rimeze cu Barbu) ar vrea să îţi facă această mărturisire." Asta, dragă Neghiniţă, sună a pus cenuşă în cap aiurea în tramvai sau a alint prepuber. Nu eşti nătâng deloc: dovada, îmi trec timpul cu răspunsul ăsta. Nici de chestia asta nu era nevoie ca să îmi stârneşti atenţia şi sper că ştii asta.

"Zaza, tu scrii într-adevăr de la distanţă despre mărunţişurile zilnice, despre oamenii aceştia mărunţi de care te ciocneşti. Scrii de la distanţă şi cu condescendenţă. Cu dispreţ (seniorial, de bună seamă)." Nu scriu cu distanţă, scriu cu sarcasm, ceea ce este puţin altceva. Ridendo castigat mores. Chiar dacă râdem gălbiu. Cât despre dispreţ, da, mă umflă râsul: să ştii, Neghiniţă că eu nu sunt boieroaica Morozova prăvălită pe sanie şi cu indexul rădicat la mujici. Citeşti chestiile de prin Serai de ceva vreme: mă miră că încă ai impresia asta, dar în fine, ce putem face...

"Vreau să îţi spun, Zaza dragă, că Pantazi nu ar avea niciodată o asemenea atitudine. Vreau să îţi spun că nu ai înţeles nimic din Pantazi. O să îmi râzi în nas, pesemne." Nu ştiu dacă asta a fost o lovitură sub centură, sau o simplă cârjă argumentativă, dar să ştii că a durut şi a înfuriat, la vremea ei. Şi da, ţi s-a râs în nas, fireşte. Nu ştiu despre care Pantazi vorbeşti. Sunt cel puţin doi, dacă nu trei: Craiul de Curtea-Veche, dihania Seraiului şi personagiul zurbagiu din Tribulaţia de sâmbătă. Sau mai exact, vorbim de un fel de Janus trifrons şi ca de obicei, riscăm să încurcăm -rău!- borcanele. În bicisnicia mea nepricepută, am să mă abţin de la verdicte de genul am înţeles/n-am înţeles, care nu înseamnă absolut nimic în sine. Cu alte cuvinte, fiecare înţelege cât îl lasă inima. Pentru că despre inimă, iară nu despre cap e vorba în speţă.

"Vreau să îţi spun că Mateiu nu ar avea nevoie de nici o umilinţă." Oh, iată o splendidă neînţelegere legată de coduri culturale! Am să-l chem pe Arouet să mă ajute, poate te lămureşte el: "Nous nous bornerons à dire que l’humilité est la modestie de l’âme. C’est le contrepoison de l’orgueil." Cu alte cuvinte, umilinţa poate fi şi capacitatea de a primi o mare danie. Iar ceea ce Mateiu ne dă nouă e suficient de important pentru ca să îţi laşi orgoliile la poarta Curţii Vechi şi să îţi asumi starea de admiraţie. Probabil că etica ortodoxă traduce asta prin evlavie -să fiu corectată dacă se întâmplă să greşesc din nou-, în orice caz asta era ideea şi nu altceva.

"Dispreţul tău aduce mai mult cu frustrare şi resentiment, Dumnezeu ştie de unde. Poate din vreun complex. Sau mai multe." Atari afirmaţii sunt grave şi se cer argumentate. C'est tout. Totuşi, eşti sigur că vorbeşti despre mine? Nu cumva îţi descarci stările tale pe altcineva, complet necunoscut? Dacă este aşa, şi sper că nu e aşa, te compătimesc sincer. Nimeni nu merită nimic din toate astea.

"Zaza dragă, ai o inimă rea zilele astea." Nu ştiu. Dar de nedumerită, sunt nedumerită.

Şi continui, cu partea a doua, încăpăţânat:

"În chestiunile de vasalitate ideea de ego are întotdeauna loc." Heh, tehnic vorbind, ai dreptate: până una-alta, e totuşi vorba despre un contract sinalagmatic între oameni liberi. Dar asta era o imagine, bunul meu Neghiniţă. Prea eşti serios, zău.

"Umilinţa ascunde cel mai adesea trufie." Chestia asta sună a teologie stilită, dar mă abţin. Şi după cum singur o spui, "cel mai adesea", res communis. A se sări, îndrăznesc să spun.

"E oare chiar aşa de greu să ai puţină compasiune pentru amărâţii aştia printre care, drept să îţi spun, mă număr, pentru pipiţe, pentru minţile înguste, pentru bişniţari, pentru moldovence (apropo, m-a înebunit una cu apeluri. Vreau să îi spun cu această ocazie că nu, nu sunt Daniel), pentru lumea asta îmbrăcată strident şi cu prost gust, pentru băieţii cu muşchi (hm...)?" Nu e greu, e imposibil. Compasiune egal milă, iar mila, după cum obişnuieşte să spuie bunică-mea cea a naibii din Deliorman, e un sentiment groaznic. Nu pot să am compasiune pentru aşa ceva: ar însemna că există, în sensul pertinenţei şi importanţei. Cu toate astea, persist să cred că Neghiniţă numai amărât nu este. De ce naiba să ne jucăm de-a Gelu Ruscanu, stimate Neghiniţă? Există atâtea detalii minunate pe lumea asta: un răsărit de soare la Vama Veche de pe vremuri. Ploaia de perle pe un acoperiş de tablă al arondismentului paisprezece. Pisica de la Sidi Bou Said. Tocmeala pe mirodenii în bazarul El Khalili. Şi multe altele. Să-ţi fie milă de pipiţe, de minţi înguste şi de bişniţari e ceva mai mult decât o capitulare. Lor nu le e milă de noi. Şi nici măcar de neghiniţă.

"Eu, Zaza dragă, nu mă simt cu nimic mai presus decât amărâţii de care te ciocneşti şi simt de fiecare că mă dispreţuieşti şi pe mine o dată cu ei." Toţi avem nevoie de afecţiune. E trist totuşi când rănile se pansează în public, nu crezi?

Te asigur însă, chiar dacă tu crezi probabil că sunt un soi de fiară fascistă, de toată înţelegerea mea.

Maledetta ciambellina, sau cum se înjură pisti Prut

Iată o poveste feat. Zaza cam acum vreo trei luni şi ceva, pe când mă întorceam cu un avion de noapte fix de aici.

La Frankfurt, îmbarcare classe poubelle, cu autobuzul. În care apare dumneaei, valkyria blondă cu picioare de înotătoare sovietică de vreo doi metri şi ceva, fustă micronică şi privire din mulţimea vidă. Târâie vreo două valijoare pe care le bănuim numaidecât pline cu orice, numai cu operele complete ale lui Kant nu.

O însoţeşte - şi asta nu are preţ, veţi vedea- un fel de mamaie délurée, cu fustă de imitaţie de şarpe şi bas résille care îi şopteşte o idee cam prea tare: da şi faşi, fatâ-hăi, dă şi dumneata din şolduri, sî ti vazî lumia.

Oh, proasta de mine, habar nu aveam că şi hetairele au internship. Prin ţara Italia, dacă e să dăm crezare spuselor instructoarei: nu mai merjim, cî iesti cam schifo, eh?

Ei hai, poate sunt eu hapsână îmi zic, tot privind cu interes la binomul sulfuros. E de mirare cum lumea pretins normală se uită ca la comédie la chestii din astea, care au fără îndoială poezia lor.

Până la Bucureşti, aproape că uit de treaba asta. Dar ajunsă la banda de bagaje, dau de simpatica creatură înfiptă zdravăn şi perpendicular oricărei căi de acces, într-unul din oribilele cărucioare de bagaje.

Valizele Seraiului ajung repede: avantajul fibrilant al unei short connection, pesemne. Dau să ies, nu pot şi o rog subţire pe hetairă să se deie oleacă mai la stânga sau dreapta, nu importă.

Tentativele sunt infructuoase: se pare că şpilul cu apăsatul cârmei îi este obscur.

Nu ştiu ieu sî li mânuiesc pi aşiestea, zice.

Este ora unu fără douăzeci, a. m. Motiv pentru care înjurătura pleacă praştie în cutia craniană, ceea ce probabil se vede.

Bref, ne descurcăm încălecând platforma căruciorului belicos, şi odată întoarsă pe călcâie, nu avem de lucru.

Ei, lăsaţi, că dumneavoastră vă pricepeţi la mânuit altceva.

Trei paşi: probabil că lipeşte silabele una de cealaltă şi desparte din nou în vorbe.

Şi imprecaţia pleacă, fulminantă şi stupefia(n)tă:

Gogoşica dracului, ia ti uiti domnuli cum îmi zâşi aiasta, esti culmea!

Să fie clar, da?

Allow me to introduce myself: io sono la maledetta ciambellina, în caz că nu ştiaţi.

Habar n-avea aia ce spunea: este o onoare, heh.

Uăf!

De poimâine, Bucureştii fierb în cadenţă 6/8, cum naiba altfel? În ciuda aşteptărilor şi atotştiutorilor, programul nu e chiar aşa de nu se mai poate. Cârcotind, aş spune chiar că tura ailaltă a fost mai cu miez, nu ştiu cum.

Dar, ca să nu ziceţi că nu sunt cumsecade, na poftim programul fix aici. De bilete, nu mă trageţi de mânecă, sunt fie vândute, fie stau uricarii cu fundul pe ele, a naibii viaţă.

Trăiască ecusonul, heh.

Mare furie în Serai că nu e la vatră pe 8 septembrie când e programul mai mişto la Ateneu, că vine Fabio Biondi şi Europa Galante cu chestii baroce zdrobitoare.

Ştiu că Tartorul are să mă ia de nasture, dar la Savall tot mă duc, la naiba ghem. Măcar pe 15.

Surtout le 15, d'ailleurs.

Who's Afraid of Mateiu C.?-2: Soluţia distanţei

Motto:
"Când m-am apropiat de locuinţa fără bucurie, deasupra copacilor din grădina fără flori se înălţa, în liniştea serii, un stâlp de fum. Mâna credincioasă îşi făcuse datoria; în hainìa lui, omul izbutise să săvârşească după moarte cea mai rafinată dintre nelegiuiri."

(Mateiu Caragiale- Craii de Curtea Veche , Asfinţitul crailor)

Şi-apoi, e un fapt: spre deosebire de Ion Luca, Mateiu C. nu e o gazdă prea amabilă. Nu te îmbie la bârfe cu chiseaua de şerbet în poală. Nu-ţi dă coate, fluierând en connaisseur după pipiţe. Nu-ţi face acea poftă imediată să te tragi de şireturi cu el, văzându-l cum dă în procleţii zilei: frăţioru' meu, ce bine le zice el, mânca-l-ar maica...

Faites comme chez vous, mais n'oubliez -surtout- pas que vous êtes chez moi, cum ar veni. Soluţia găsită instinctiv de Mateiu pentru a rezolva complicata problemă a raporturilor cu cititorul e cea a distanţei senioriale.

Chestia asta are consecinţe până în zilele noastre. Fie că este vorba de indignarea unui comentariu ritos - să ne aducem aminte recentul: "în afară de urma vagă a unui gust plăcut, nu rămâne nimic privitorului. Goliciune, nu-i aşa, ai să zâmbeşti, de personaj matein"- sau de rezultatele dezamăgitoare ale anchetei României literare din 2001, subiectul Mateiu I. Caragiale stânjeneşte aprig.

Ca orice lucru extraterestru, excepţia culturală a Crailor de Curtea Veche provoacă fie idolatrii constante, unele ilustre -cum e cea a lui Barbilian-, fie dispreţ uscat -la Călinescu-, mai rar indiferenţă - Agopian scrie, de pildă, fără să roşească: "Restul cărţii cam nu-mi place. Nu sînt destul de snob (...)"- sau ostilitate.

Un văl de neînţelegere pare să ţie loc de posteritate operei mateine. Câţi dintre cei acri îşi mai aduc aminte de bătăile tainice ale inimii care citeşte lucid fraze ca astea ce vor urma? Pe care le dăm aici îndelung şi cu oftaturi. Mărturisim: au să ne înfioare şapte vieţi de-acum încolo.

"Am cunoscut atunci chinul sfredelitor între toate, al îndoielii, mai ales că-mi părea şi cu totul de necrezut ca fiinţa aceasta să nesocotească atât de nebuneşte cel mai de pismuit noroc ce una de teapa ei ar fi putut visa. Am plecat împreună cu trăsura, pe dânsa am lăsat-o la ea acasă, iar eu am ieşit pe drumul Cotrocenilor, am ocolit jurîmprejur oraşul şi pe la înserate m-am întors pe la Capupodului la Cişmeaua Roşie. Am intrat în paraclisul demult părăsit, unde nu mai călcasem din copilărie, am aprins un muc de făclie rămas din alte vremuri şi, cerând mijlocirea duhului domniţei Smaranda pe lângă Cel de Sus, m-am cufundat în rugăciune.

Harul ceresc nu întârzie să se reverse asupra-mi, la razele sale înţelesei că tot ce se întâmpla era spre izbăvirea mea, care sta numai în înşelăciunea Wandei sau în grabnica ei pieire. Dumnezeu nu îngăduia ca stema casei noastre, ce de la 1812 se răsfăţa sub cununa de comite pe pieptul vulturului cu două capete rusesc, să fie prihănită. Şi îngânai: ,,Nu nouă, Doamne, ci numelui tău veşnică fie-i slava!" Şi unde m-a apucat, de ce era să făptuiesc, o groază!... Am plecat de acolo împăcat cu soarta, redobândit. Gândurilor fioroase ce pritocisem tot drumul le luaseră loc teama şi dorinţa ca Sămeşoaia să nu fi minţit şi când, peste două ceasuri, am avut dovada vie a trădării, în însăşi durerea mea am aflat uşurare. Acum, că fiinţa în care întrupasem visul de iubire al tinereţii mele era pentru mine pierdută, mi-am zis că nu-mi mai rămânea decât s-o dau uitării."

Serios acuma: aţi citit vreodată ceva mai desăvârşit în proza limbii române? Mai sfâşăietor? Mai uman?

Nu? Atunci de unde până unde vorbim de goliciune snoabă, în numele unor clişee evlavioase vânturate până la obscen? A se vedea portretul în mişcare al lui Mateiu din Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent a lui Călinescu şi insuportabil de nedreapta carte de vizită, pentru mulţi prima şi ultima luare de samă despre vasilisc.

Tot aşa, câţi dintre cititorii extatici ştiu gusta fibra amăruie a firii mateine cu solemnitatea care se cade? Şi chiar cu umilinţa: nu e lucru de ruşine când vorbim despre dihănii. Câţi dintre noi recunoaştem şansa fabuloasă a prezenţei mateine în cultura română?

Poate că unele minţi mai relaxate -nu dorim înadins să scriem scurte- şi-ar fi dorit o literatură română fără Trianonul bizantin din capul Podului de pastramă: nu ne putem închipui aşa o tristeţe. Fiindcă în ciuda aparenţelor, mesajul profund al acestei scrieri ciudate e unul de speranţă: o cultură în care se poate scrie aşa nu poate şi nu trebuie să fie ţinută la periferii.

Pentru că e sfârşit de vară, cum o spune răspicat şi sinestezia din stânga, pentru că se apropie vremea de ploaie a Crailor şi pentru că asta înseamnă asumarea unor adevăruri, recunosc: întâlnirea sau reîntâlnirea decisivă cu Mateiu Caragiale poate avea efecte secundare. Cum ar fi schimbarea unor macazuri vitale: nu îndrăznim să spunem de destin, întrucât pentru atari concepte e cam tare devreme.

Craii de Curtea Veche e o carte care nu se poate lega decât în spinări late de şarpe. Şi nu de oricare: de nāga, mai precis.

PS: Bineînţeles, Woland avea dreptate atunci când îi spunea Margaretei că manuscrisele nu ard niciodată.

Who's Afraid of Mateiu C.? - 1: Un Sud care trage să moară

Motto:

"Rex pastoris erit nobis et ferrea virga
Crai a păstoriu fi-ne-va noă şi de her vargă."

(Dosoftei -Acrostihul sibilin)

Soarta postumă a scrisului matein nedumereşte şi supără, deopotrivă şi de-a dreptul. De om, nu mai vorbim: o teză recurentă şi îndeajuns de ipocrită vrea ca opera să poată fi disociată de autor, la bunul plac al citirii, ca şi cum ai escamota gunoiul sub preş. Cu jena absenţei temporare a menajerei şi uşurarea evitării ingenioase a unui bucluc de imagine publică, faţă în faţă cu mosafirii. Care se ştie, se uită absolut peste tot şi de regulă pun întrebările cele mai tâmpite de pe lumea asta: în special în Românica, fără îndoială, ţara convivialităţii uleioase.

Mai mult decât pentru alţii, din păcate sau din fericire -am spune noi- în cazul lui Mateiu C., creatura şi creatorul nu se pot dezlipi una de celălalt, fără riscul unei curse analfabete pe contrasens. Larma asurzitoare a decriptării psihanalitice a lumii Crailor, exclusiv prin prisma înduioşătoare şi anecdotică a relaţiilor turbulente dintre tată şi fiu, face un rău reprobabil sensurilor adânci ale întregului. Căci întreg trainic este întâlnirea a două jumătăţi: lumea serilor ploioase a Crailor şi cea a excentricului Mateiu C., lighioană antipatică şi sastisită, prin reacţie la neghiobia ambulantă a vremii sale, de după primul război mondial.

O lume care seamănă îndeajuns cu cârpeala de după războiul american de secesiune: carpetbaggers şi înstrăinări de patrimoniu funciar, în pierdere. Mateiu nu fuge de ea, ci caută să şi-o explice, în cheie fatalistă: "Şi a mai avut [Paşadia] norocul să moară înainte de a fi silit să îndure după război, din nou, la bătrâneţe, umilinţa sărăciei, înainte de a suferi, şi mai dureroasă poate, arsura dezamăgirii şi a dezminţirilor, de a vedea că nu el ci Pirgu avusese dreptate, de a-l vedea pe Pirgu însuşi de mai multe zeci de ori milionar, însurat cu zestre şi despărţit cu filodormă, pe Pirgu prefect, deputat, senator, ministru plenipotenţiar, prezidând o subcomisie de cooperare intelectuală la Liga Naţiunilor şi oferind colegilor săi străini veniţi în România cu pantahuza sau în ,,anchetă" o somptuoasă şi sibarită ospitalitate în castelul său istoric din Ardeal."

Un Sud care trage să moară: nu prea e festivă treaba, eh?

Să scrii despre aşa ceva: poate cel mai riscant pariu narativ din istoria literaturii române. Măcar pentru asta şi tot ar trebui să se clatine o grămadă de certitudini.

Aleph 12: Anywhere But Here...

... de pildă, la coaforul modernizat din stânga, cu reviste proaste pline de reclame la săpunul Bob Germandrée. O mână spală pe alta, zicea colonelul englez din Indii zâmbind eliptic.

Conversaţia ineptă, de frizerie, cu propuneri de trafic multiplu - nu ştiţi pe cineva care... - , bârfe inocue şi peer review la creme de faţă: mare nevoie de aşa ceva.

Anywhere but here, prin urmare şi în cor: bună dimineaţa.

Urmează, cum altfel, ceva despre Mateiu care îmi tot stă pe scoarţă de ceva vreme şi probabil restanţele pe care le vântur, aşişderea.

PS: Germandrée, adică teucrium montanum. Naiba ştie cum se spune în româneşte chestia asta. Misterul, intact de vreo şaptezeci de ani încoace.

De dulce

De dimineaţă, în drum spre tainiţa logofătului de obiceiuri, mă pocneşte inspiraţia de dulce, fix din cauza unui taximetrist din ăla cu icoană lipită cu ventuza pe parbriz.

Întrucât vorba -destul de fumată- f*tu-i (2x), zise contesa părea inoperantă în context, anume mersul cu trei la oră pe banda de depăşire, s-a trecut la un altceva, cum ne-a venit la gură.

Oh, screw it, Lady Windermere.

Vă jur că a apăsat pe acceleraţie în secunda doi.

PS: Ştiu însă foarte clar cum ar traduce Irina Nistor imprecaţia de mai sus: cu un "nesimţitule", din păcate ne varietur.

Un compliment

Scolasticul: astăzi la telefon, îmi aruncă un surprinzător " ce faci băi, inimă albastră ? "

Complimentul, deşi lipsit de pertinenţă, sună aproape patern. Ceea ce e complet aiurea din punct de vedere biologic.

Uitasem, din astea.

De vară

Via Guillemette Faure, proba de women's ear pull de la World Eskimo-Indian Olympics, anul ăsta, la Anchorage.

Ce să mai zic? Nu mai zic nimic. :)

Enjoy!

Tâmpenii

Luni: zi de cacao industrială, în care complotul absurd al internetului de la birou nu are egal decât lehamitea obişnuită sfârşitului de vară.

Înghesuite între ambuteiajele de vacanţă şi fericirea grataragiilor - am numit pastrama cu must-, ultimele zile din august s-au resemnat să fie deadlines.

Întrucât capitularea ar fi o soluţie de prost gust, scribul nu îşi doreşte decât să fie în stare să adoarmă la nişte ore mai potabile.

Tribulaţia de sâmbătă, treizecişicinci: Unfoldings

Motto:

"Partons! je briserai l'infranchissable glace,
Car dans mon corps hardi je porte une âme lasse
Du facile renom des conquérants de l'or."

(José-Maria de Heredia - Plus ultra, Les Trophées)

Euzonul care îi pofteşte înăuntru zâmbind larg nu are nici işlic şi nici hanger la brâu. Seamănă mai degrabă cu un cadet de la West Point: aceeaşi dantură impecabilă, aceeaşi talie zdravănă. Şi o surpriză: niciun gvard smolit pe culoare, de parcă ar fi o obsesie de-a Sebastei.

- Mercenari? întreabă precaut Abd'allah.

- Nu, lombarzi. Un privilegiu foarte vechi: nu am vreme să îţi explic acuma. Dar cred că o poţi întreba: e în stare să vorbească ore în şir despre asta.

***

Dacă n-ar şti că e aproape imposibil, Zaza s-ar jura că în cabină miroase mănăstireşte, a iasomie şi a busuioc proaspăt.

De unde până unde? De aproape trei zile încheiate, marea zavistie nu se potoleşte decât preţ de câteva ceasuri. Cine să fi apucat să deretice, să aerisească, să schimbe apa de la flori? Nimeni.

Degetul arătător al Zazei mătură uşor furnirul noptierei, lăsând în urmă un început de arabesc. Parcă poţi să te superi pe ei? Nu poţi. Nici să-i bagi în gura Căpităniei nu se face: baremi de am fi în vremi normale, poate s-ar descurca. Dar aşa...

E un fel de taină: ori de câte ori se întâmplă să adoarmă înadins, Zaza se apucă să-şi spuie secrete, până i se închid ochii de tot. De pildă astăzi, trebuie să recunoască a nu ştiu câta oară că după Grecia nu s-a prea omorât ea niciodată, mai ales de când călcase prima oară -cu stângul- prin părţile Salonicului. Vorba răstită de pe peronul gării şi învârteala fără sfârşit din κομπολόι i se păruseră dezamăgitoare şi stupide, semn al unei decadenţe indolente şi resemnate. Revoltător. Pe urmă, aplecarea ce părea generală spre şmecherie şi compromis o nedumerise: toate astea erau mult prea departe de respiraţia anamnetică pe care o ţinea drept firească.

Ce-o fi fost domnule în capul meu? se tot gândea Zăpăcita. Oare la ce mă aşteptam?

În antreul somnului, premisele se formulează însă adeseori anapoda. În realitate, marea problemă a Zazei, pe lângă insulta adusă detaliilor orientale care o nemulţumise atâta, era lipsa de neaşteptat a Atenei bizantine. Faţă de ceea ce ştia sau cel puţin credea că ştie, în tot cazul.

***

Din carnetul lui Pantazi:

"J'ai toujours détesté l'expression 'naître avec une cuillère d'argent dans la bouche'. Dans mon cas, la cuillère était, d'ailleurs, probablement taillée dans cet or éclaboussé du sang de Túpac Hualpa. Et davantage lestée de la sueur naïve du travail séculaire de dizaines d'esclaves, de tailleurs de canne et de têtes de bétail.

Cela ferait du beau fardeau inutile pour un seul nourrisson, fût-il né comme moi à la croisée de plusieurs voies royales de ce bas monde!

En ce bref âge innocent, je me fichais éperdument de tout cela, à vrai dire. Je ne songeais qu'à des choses sans importance, mais qui m'aidaient à m'endormir vite et bien. Jamais personne ne se souvint m'avoir entendu pleurer la nuit. On en tira le présage que j'étais fait pour le bonheur. Quelques esprits plus exaltés se dirent aussi que j'avais hérité du courage de ma lignée et d'une certaine façon, ceci est tout à fait exact.

Mes précepteurs -et plus tard les institutions académiques- m'apprirent ce qu'ils purent, c'est à dire probablement pas grand-chose. Je mis un point d'honneur à perdre aussi vite que je pus toutes mes illusions. Tout en gardant un calme qui étonnait et imposait sinon le respect, du moins la distance craintive des autres vis-à-vis de ce que j'avais déjà décidé d'appeller 'mon auguste petite personne'.

Devoir des explications à quiconque est bien pour moi la chose la plus ennuyeuse au monde. Ainsi mis à l'abri de telles probabilités, je décidai, ma majorité venue, de me donner à ma grande et dévorante passion: le détail.

J'appris quantité de langues vivantes ou mortes. Je me mis sans trop de succès, mais en amateur éclairé, à l'apprentissage d'instruments de musique fort compliqués, ce qui me donna un temps bien de fous rires sous cape. J'appris l'escrime, alors que tous les autres jeunes gens de ma génération s'essayaient aux placements boursiers. Il me semblait autrement indispensable de savoir couper un bras sans trop de dégâts plutôt que de fermer des filiales à l'autre bout de la terre.

Bref: je choisis d'instinct de vivre ma vie en esthète qui a de surcroît l'insigne chance de l'absence des viles contraintes de l'argent. Remarquez, j'aurais pu tout plaquer et aller expier des forfaits fictifs, quelque part au Tibet. Avoir préféré Trok Mayom à Lhassa donne la mesure de ce courage dont je viens de parler.

Au gré de mes humeurs et mes fantaisies, je devins patiemment maître d'un certain nombre de savoirs futiles. Un rêve de porcelaine bleue, et je partais le lendemain m'établir à Delft, pour y apprendre tous ses secrets. Une envie de fruits inconnus, et l'Asie m'ouvrait ses bras multiples, jusqu'à ce qu' au détour d'une ruelle poisseuse de Kuala Lumpur, je ne retrouve l'exact contour de la peau rugueuse et d'un jaune clair qui m'avait réveillé un matin.

A la différence d'un des Esseintes et de ses flacons d'alcools en robe de chambre, je fais en sorte que ma vie soit une symphonie synésthésique, sans grandes limites.

Sans fin, aussi? Voilà une question que je me pose souvent. Je ne suis pas certain que ce soit une bonne chose.

Suis-je un monstre ou un dieu? A mon avis, la réponse peut varier, selon que je vous ignore ou que je vous cajole."

***

Câte coridoare au traversat aproape cu sufletul la gură până să eşueze în bârlogul parfumat al Sebastei, nu ar mai şti să spună. Ameţit, aiurit, Abd'allah s-ar fi putut aştepta la orice altceva, numai la asta nu.

Apartamentele ateniene ale Sebastei sunt variaţiuni pe tema suitei Maugham de la miticul caravanserai Mandarin Oriental din capitala Siamului. Pentru sinapsa grabnică a ochiului de cunoscător, arabescurile aurite extravagant pe fondul mătăsii stacojii numai de acolo pot să vie. Mai peste tot, divanuri delicat tăiate în lemnul dulceag de santal şi perine opulente invită la stat îndelung la taclale într-un peş. Curios lucru însă, pentru o schiţă de serai: nu se zăreşte nici măcar umbra vreunei fumigaţii. Suferindă de astm, îi explică Baldassare scolasticului, Sebasta nu suportă cu niciun chip aburul de miere al minaretului narghilelei.

Sebasta: în lipsa altor detalii prealabile, Abd'allah nu prea ştie ce să creadă. Îşi închipuie vag un soi de zeitate mustăcioasă învălită în purpură şi neapărat cu cercei votivi şi paftale grele. Chestia asta sună uşor plicticos şi exotic.

Am impresia că e pierdere de vreme. Poate nici nu vine. Poate nici nu suntem unde zice Baldassare că suntem, deşi pecetea bicefală e peste tot: bunăoară şi pe prosoapele moi din baie. Poate că e mai bine aşa.

O zarvă energică de paşi în camera de alături, şi solilocviul belaliu al lui Abd'allah trebuie să se întrerupă, măcar din politeţe.

Sebasta nu poartă purpură -Abd'allah îşi muşcă limba de gândul prostesc de acum două minute-, ci tweed englezesc gălbiu tăiat cu stricteţe. Nici mustăcioasă nu este şi nici măcar smolită: o doamnă cam între două vârste, cu o privire albastră, limpede, sportivă şi pătrunzătoare.

Mare deziluzie? Sebasta arată fix ca o cucoană uşor trecută, abonată la afternoon tea. Şi nu oriunde, ci probabil numai şi numai în Thames Foyer, la Savoy.

Uşile de stejar se închid, deocamdată. Nu se cade să-i tăiem scolasticului pofta de povestit, de va voi. Iar de nu, asta nu ar fi decât un mister suplimentar în toată tărăşenia.

Un lucru e clar: două ceasuri mai târziu, jumătăţii de zâmbet a lui Corteggio îi răspunde o mare nedumerire ofuscată.

Dar oare de ce întoarcerea la bord se întâmplă cu tămbălau şi euzoni?

Spoiler: Cam de aici încolo, lucrurile o iau oarecum razna. Sorţii scrişi în hexagrama de la Gibraltar îi sunt -fireşte- potrivnici lui Pantalone şi este timpul unor răsturnări de situaţie pe Le Tasse.

Imperturbabil, Pantazi, în al cărui carnet ne uităm cu încântare insistentă, ajunge cu bine la Compostela. Rămâne de văzut dacă nu cumva della Contraria s-a răzgândit.

Dar pentru că toate astea trebuie povestite cu mare grijă, le lăsăm pentru sfârşitul săptămânii, cu voia dumneavoastră.

Tribulaţia de sâmbătă, treizecişipatru: Car tel est notre bon plaisir

Motto:

"First Voice.
"But tell me, tell me! speak again,
"Thy soft response renewing—
"What makes that ship drive on so fast?
"What is the Ocean doing?"

(Samuel Taylor Coleridge , The Rime of the Ancyent Marinere, VI)

Niciun prânz la Atena -şi cu atât mai puţin unul bizantinesc la Mavrommatis- nu se poate isprăvi fără cafele. Şi asta chiar dacă grijeala de dulce nu stă în firea bucătărelii greceşti. Lucru care îl dezamăgeşte întrucâtva pe Scolastic, aflat nu numai în preajma unor mari îndoieli ci şi - ca de obicei- a unei hipoglicemii bicisnice, deşi afară nu e chiar aşa de cald ca acum două săptămâni şi ceva.

Însă fireşte, Corteggio e o gazdă impecabilă. Şi prevenitoare, de parcă nu l-ar fi zorit numai cu câteva minute în urmă: degetarul de καφές aterizează numaidecât sub nasul lui Abd'allah, care nici nu a apucat măcar să îngaime ceva despre pofta asta de după dejun.

Fiertura fierbinte şi uşor acră îi face tare bine la amigdale şi nedumeriri. Pionezele din faringe: pesemne de la răcoarea insidioasă de octombrie de pe terasa lui Grande-Bretagne. Spaimele: din prea multe noutăţi pe care nu prea le ştie pune cap la cap şi bineînţeles, la gândul că se poate trezi oricând trimes înapoi din Atena bizantină pe undeva prin bătătura Popa Nan.

Poate că ar fi de ajuns să deschidă ochii, asta nici Scolasticul n-ar mai şti precis.

***

Estimp, pe puntea lui Le Tasse, linişte de plumb. De plumb e şi pasul îngrijat al Zazei: se dă o problemă, cum o rezolvăm?

Nu e, de bună seamă, vina Zenobiei că îl găsise pe Ahile dezlegat de curmeiul care îl ţinea strâns de calorifer de mai bine de patruzecişiopt de ore. Chestii din astea se mai întâmplă: poate cine ştie, la o adică Ahile ar fi fost în stare să se dezlege singur sau poate... Uff, ce rost mai are domnule să îţi spargi creierii cu scenarii inutile? Dacă şi dacă şi dacă, e cam ca-n povestea aia cu drobul de sare, hm.

Prea mult sânge rău, zău aşa: are vreun rost? Păi nu prea are. Şi cu cât mai insistent zuruie zarurile probabilităţilor, cu atât mai previzibilă e durerea de cap.

Pasul înfuriat de neputinţe recurente coboară repede-repede scara dinspre bucătărie, unde Zaza o găseşte pe Zenobia galbenă ca turta de ceară, de parcă l-ar fi văzut cel puţin pe dracul ghem. Inutil să-i fluturi prin faţa ochilor flacăra vreunei lanterne: privirea e sticloasă şi rece, de parcă bucovineanca ar fi halit pe nerăsuflate patru prăjiturele cu mescalină.

Poate că de ruşine sau de frică, îşi spune Zaza în timp ce îşi freacă impasibil un ness cu concentraţii veterinare: măcar de-ar ajuta la ceva!

În diagonala mesei de lucru cu blat de oţel, Zenobia tace. Două lumi care nu au mare lucru să-şi spuie. Şi asta chiar e aiurea, insistă Zaza fără spor, străduindu-se cu tot dinadinsul să fluiere ceva anemic şi să se uite în altă parte. Într-atâta liniştea asta îi sună a reproş şi zău dacă are habar de ce.

Să tot fi trecut vreo cincizeci de secunde şi deja Zăpăcita nu mai îndură:

- Eu nu sunt furioasă pe tine, Zenobie, aşa să ştii.

Deşi cam răguşită de atâta tutun, vocea e totuşi fermă, sinceră, poate chiar îmbietoare la taclale.

Dinspre diagonală, nimic. Doar un oftat prelung şi atâta de sfâşăietor că Zaza ar lua-o pe loc în braţe dacă nu s-ar simţi atât de în plus. Şi-apoi e o regulă nescrisă: niciodată efuziuni cu personalul, asta ştie de când încercase să gătească pentru zilierii de la ţară, demult de tot.

Aşa că, resemnată şi nedumerită, Zaza se mulţumeşte să lase ceaşca de ness rece în faţa Zenobiei care e la fel de impasibilă şi să o ia la fugă uşor perplexă înspre cabina unde nu mai pusese piciorul de când începuse toată porcăria asta a lui Ahile.

Nu în birou: de acolo, de-altfel, nu se mai aude nimic. Fie că a leşinat sau că a adormit, Ahile pare neutralizat cel puţin până au să se mai dumirească pe ce mâini se cuvine să ajungă.

Ce mama dracului se întâmplă domnule, cu toată lumea? Poate reuşesc să dorm, totuşi: n-ar fi rău. Zilele-astea m-au spetit de tot.

***

Ca să evite tentativele conversaţionale ale lui Pantalone, Indescifrabilului i-a venit o idee utilă şi elegantă care să-l ţie ocupat pe cârmaci preţ de cel puţin o seară, ba poate şi mai mult. Cu un zâmbet larg, plin de încredere şi amabil, care dezarmează -de regulă şi de-a valma- primadone şi telali de diamante, Pantazi îl roagă aproape înroşindu-se să aibă grijă de aranjatul cabinei de pe upper-deck. Operaţiune de care, pretinde dihania, nu a avut vreme încă de când au părăsit Veneţia. Un scandal, dar vezi şi tu cât am fost de ocupat, da?

Fără cuvinte, dar elocvent în cheie absolută: te rog mult, bunul meu Pantalone, mi-e tare lene şi fără tine nu ştiu cum m-aş descurca, zău.

De îndată ce cârmaciul întoarce docil spatele fără să pună întrebări, zâmbetul se întinde exuberant de-a latul feţei arămii, tăiate în cuţit: figura asta nu dă greş aproape niciodată. Şi deşi Pantalone ştie foarte bine că de obicei jocul ăsta serveşte la dus cu zăhărelul sau pus la punct muieri cam prea insistente sau proaste -simultaneitatea, frecventă, nu e o întâmplare- , uite că nu se poate abţine să nu cază, voit sau nu, în plasa capriciilor pantazeşti.

Secundul pare chiar bucuros să fie util, ca întotdeauna, deşi e clar că e înfiorător de obosit: piciorul beteag raşchetează mierea punţii mai rău ca de obicei. Dar lui Pantazi nu îi pasă prea tare de chestia asta, fericit că e în fine singur pe puntea largă şi primitoare. Şi că are să adoarmă după orele de cart în aşternut grijit cu fidelitate de mână marinărească, mai degrabă obişnuită cu şfichiul de odgon decât cu mânuitul fierului de călcat.

Numaidecât, Pantazi intră în cabina cârmaciului, unde găseşte rapid cu sextantul poziţia exactă a lui Gallo Nero. Dacă vântul e la fel de bun şi motoarele discrete nu dau chix, dihania socoteşte că pot ajunge la Gibraltar până a doua zi dimineaţă, ceea ce numai în poveşti se poate.

Ia să vedem: din două manevre de butoane, dihania pune galionul pe pilot automat. Perfect, o să avem cel puţin câteva ore de linişte. Că n-am mai scris nimic, cam de multă vreme.

Şi cu paşi elastici şi cu acelaşi zâmbet irezistibil, care e numai şi numai cel al marilor lovituri de chiul sau de tras clapa, Indescifrabilul se lasă să se răstoarne în şezlongul pe care îl cunoaştem deja, desfăcând cu grijă carnetul de bord făcut pe măsură de mâinile meşterilor de la Pineider. Pe legătura de piele, fireşte: acelaşi blazon zărit de peste umăr la Valletta.

"Quitté Marsamxett en debut d'après-midi, grosso modo satisfait d'avoir revu Euriclée, toujours aussi avare de paroles. Della Contraria m'annonce ce matin qu'elle aimerait rester davantage sur l'île et je pense qu'elle a raison: ce ne sont que les effets secondaires de Malte et je n'ai aucun souhait de l'en priver. Curieux de voir si elle finira par rejoindre l'équipage à Compostelle. Curieux, mais sceptique.

Reçu un message bien troussé, mais incohérent de Z. A croire qu'ils ont des ennuis mystérieux et, comme d'habitude, la réaction -on va dire- émue démarre au quart de tour. Ai répondu par un palindrome qui risque de la distraire et envoyé Baldassare voir un peu de plus près ce qui s'y passe. D'autant qu' un des informateurs nous fait savoir que cette crapule de V. se trouve à Istanbul avec son homme de main, pathétique brute bavaroise, et me cherche.

Ce qui m'ennuie le plus dans toute cette affaire, ce n'est pas tant le fait que je doive voyager, par je ne sais quels caprices, dans le sens exactement contraire à celui qui me va comme un gant: c'est Pantalone. Il a ce regard aqueux et servile des vieux bloodhounds atteints de dysplasie et qui ne peuvent plus se mêler à la meute.

Le voir se traîner docilement sur le pont, en espèrant un mot, un regard, un sourire, m'insupporte. Pire, cela me dérange, comme s'il s'agissait d'un jouet dont les ressorts sont cassés. Et pour ne rien arranger à la chose, j'ai l'impression qu'il s'en doute bien et qu'il s'attend à ce que je ferme les yeux sur la situation, au nom de je ne sais quelle solidarité des vieux ennuis.

Pantalone n'a toujours pas compris que je ne suis le chef d'aucune meute. Parce que le loup, dans l'histoire, c'est bien moi.

C'est ça: je suis un loup. Bête est la brebis qui se confesse à moi. D'habitude, elles sont bien entendu charmantes, mais indiscutablement idiotes: à la longue, cela me lasse et je m'enfuis en ricanant.

Les brebis, c'est bien. Les bergères, c'est encore mieux: l'intelligence du cœur en plus. Et une certaine forme de culot, qui ne me déplaît absolument pas. Sauf que les bergères ne se confessent pas -ou si peu- et cela change tout. Tant mieux."

***

- Întoarce-o, Abd'allah!

- Poftim? zice Scolasticul aiurit zdravăn.

- Ceaşca. Întoarce-o, să vedem cum are să vă meargă în călătoria asta, rosteşte calm Baldassare Corteggio, într-un zâmbet subţire.

Scolasticul ezită: ştie, ca şi Baldassare de-altfel, că molitvele începutului de an afurisesc răspicat ghicitorii în zaţ de stele.

- Bine, dar...

- Ceaiul la Sebastă? Mai avem o oră, nu mă uitasem atent la ceas. Cât despre restul, prostii antice. Recunoaşte că nu rezişti, eh?

Vai de mine, îşi spune îngrijorat aspirantul bizantin, mă aşteptam la orice, numai la asta nu. Avva Varsanufie are să fie foarte supărat şi poate că odoarele de la Neamţ au să se spurce de la aşa ceva, cine mai ştie?

Privirea lui Corteggio e calmă: ştie toate astea, s-ar zice, ştie şi de descântecele aprige ale avvei Visarion, şi de vocea de bas care se luptă cu buba rea şi strigă în crucea nopţii teme-te, fugi, ascunde-te, pentru liniştea seminţiilor tulburate în duh. Şi totuşi propunerea e fermă.

- De ce v-aş asculta? se pomeneşte Abd'allah că întreabă, deşi ar fi vrut să spuie cu totul altceva. Probabil ceva de genul ptiu, Ucigă-l toaca .

- Pentru că ştii foarte bine şi tu că o chestie mai nevinovată ca asta cu greu o să găseşti. Pentru dumnezeu, dacă ar fi aşa, atunci jumătate de Balcani ar fi trebuit demult afurisită, soyons raisonnables, jeune homme.

Are dreptate, al naibii, oh în fond se întâmplă numai o dată şi gata. Are să spuie la spovedanie că mintea şi pasul sunt încă slabe. Şi are să fie iertat: iaca trei împărate ceresc acolo şi gata.

- Şi dacă ai scrupule, poţi să dai vina pe mine, evident.

Evident: părinte duhovnic, m-a împins la rele Baldassare Corteggio din spiţa lui Venier. Da, absolut, în Atena Sebastei, unde se aruncă bani pe jos şi flutură purpura bizantină în intersecţie. Şi atunci, avva Visarion o să ridice din umeri şi o să cheme gealaţii de la Socola, uite-aşa.

- Ευχαριστω πολύ, messer Corteggio, dar eu am să mă abţin, de data asta.

- Cum doreşti, tinere. Virtutea e intactă, imaginaţia dumitale la pământ. Cheile Raiului nu te ocoleau oricum, mi se pare, iar povestea amicului Faust nu începe cu cafele. Haidem! Cum spuneam, se face târziu.

Pasul lui Baldassare e la fel de elastic, dar talpa lui Abd'allah calcă parcă ferit caldarâmul pietruit cu grijă.

În gura cu care a zis nu ispitei inocente, Scolasticul simte totuşi, cu toată nepăsarea tovarăşului de aventură, cocleala unei înfrângeri.

Poate tocmai din cauza asta se pomeneşte că întreabă cam nesigur:

- M-aţi ispitit, nu e aşa?

- Dimpotrivă, am vrut să-ţi fac o bucurie nevinovată, vine răspunsul într-o jumătate de surâs.

- Toţi spuneţi aşa, toate încep la fel, ştiu eu.

- Habar nu ai ce spui, jeune homme.

- Bine dar porecla aia?

- Porecla aia? Ah, da. Ei bine, cum obişnuiesc să spun, lucrurile nu sunt întotdeauna ce par.

- Am mai auzit asta, domnule Corteggio.

- Sunt convins. N-am văzut însă niciodată un tip mai drept ca Pantazi, şi am văzut multe. Dar în fine, presupun că simţul umorului vine şi cu vârsta. Simplă licenţă poetică, jeune homme, simplă licenţă poetică, încheie Corteggio şi se apucă să fluiere după o blondă peroxidată dintr-un cupeu oprit la stop.

Ciudată lume: dracii nu sunt draci, Atena nu e Atenă, dar blondele tot în decapotabilă umblă, cu ochelarii de soare în moalele capului.

Nu mai e vreme de alte considerente: fix sub nasul Scolasticului, poarta dublă de stejar se deschide larg, de parcă ar fi răsărit din asfalt, înadins.

***

Ah, seara cade repede în vremea asta a anului, îşi spune Pantazi, pe care au început să-l înţepe ochii de lene şi oboseală, amestecate. Termosul ibricul de kopi luwak, cum spuneam, la îndemână: cineva a avut grijă să-l pregătească şi să i-l aducă probabil pe când era cu totul prins de scris în carnet.

Foarte bine, am să las vorbă lui Pantalone mâine de dimineaţă să mulţumească bucătăresei. Habar nu am cum o cheamă, dar sunt absolut sigur că aş uita pe loc. Nu mă trage inima.

Hm. Uite la asta era bun tontul de secund: să-i ţie pe toţi în mână, să le dea zile de permisie când ne mai oprim pe undeva, să facă în aşa fel încât să nu se ia prea des la harţă.

Şi totuşi: chiar am nevoie de toată hărmălaia asta pe lângă mine? Pentru ce, sau mai degrabă pentru cine?

Se ştie, doar: merovingienii au pierit de lene. Dar lenea mea e una egoistă şi exigentă. Aşa că mai bine cu desăvârşire singur, decât înconjurat de suma unor nepriceperi amabile.

Foarte bine. Am să văd dacă della Contraria catadicseşte să mai apară la Compostela, sau în fine, la Fisterra ca să fiu mai precis. Dacă nu, am să îmi iau un dhow de la Port Said şi am să mă descurc absolut singur.

Dans le doute, ne surtout pas s'abstenir. Dans le doute, simplifier. Toujours. Ar fi prima chestie în adevăr deşteaptă în aproape o lună de zile.

Un dhow, absolument. Şi să-l cheme Le Sémillant. Cu sensul pe stil vechi, bineînţeles: rusé et non pas fringant, normal.

Cam ca augusta mea persoană: că tot mă pricep foarte bine şi la una şi la alta.

Sunt dat naibii, se descântă Pantazi, în timp ce soarbe cu ochii pe jumătate închişi din degetarul de cafea.

Spoiler: Ceaiul de la Sebastă explică o serie de lucruri. În două locuri aflate la o distanţă reciprocă apreciabilă, se hotărăşte soarta a două personaje, după cum ştim de mai multă vreme. Iar pentru scrib, nu e chip să se facă luni fără cele două părţi ce lipsesc încă din povestea asta de week-end.

Pax vobiscum

Motto:

"(...) tamen inerat contemptor animus et superbia, commune nobilitatis malum."

(C. Sallustius Crispi - Bellum Jugurthinum)

Descălecarea unui anume jupân Pax -habar nu avem cine este şi nici nu ni se pare interesant-, stropşelile Seraiului şi reacţia cam alarmistă şi prolixă a lui Neghiniţă mă obligă din nou să încerc să răspund.

Îi mulţumesc camaradereşte lui Neghiniţă pentru că a scos pugnalul la muşterii, dar adaug numaidecât că mă descurcam şi singură.

Cine mă citeşte mai demult, ştie. Dacă Zaza ar fi o sticlă de absint, pe etichetă ar scrie cu siguranţă ceva de genul: expertiză hangerlie de la 1809 încoace.

Aşadar: Neghiniţă a mers cam departe cu analiza de la Saussure ed alii citire, asta e clar. Nu cred că aveam nevoie de partea finală, care mai mult aruncă un lighean de confuzii peste tot restul. Bănuiesc de-altfel, în mod complet gratuit -dar e dreptul meu indiscutabil- că jupânul Pax nici nu ar şti să mă recunoască pe stradă. Prea se aşteaptă, pariez, la un soi de domnişoară care vorbeşte pe nas şi-şi suflă poezelele în batista cu monogramă, pe undeva pe la Universitate.

So very wrong... heh.

După cum se pare că nu a priceput două lucruri elementare: nu criticam demersul şi nici măcar fondul. Jupânului Pax nu-i place macrameul? Foarte bine, regretăm, dar asta e. E treaba dumisale, îl priveşte, e nevoie câteodată şi de chestii din astea ca să îţi dai seama cum stai în spaţiu.

Criticam forma. Foarte neplăcută, cu un iz de şmechereală şi de tras de şireturi cum nu am mai văzut demult. Nu e vorba aici de bolile mediului cultural românesc cum scrie indignat Pax, ci de bună creştere. Nu cu stimată duducă şi cu alte chestii despre care am mai vorbit se trage lumea eficace de mânecă. Nu pe tonul pus pe harţă al băiatului din BMW care îţi taie faţa ieşind din parcare se începe o polemică elegantă.

Vreţi să fiţi interesant? Dar sunteţi, domnule, de vreme ce citiţi cu asiduitate lucruri din astea încercând să le şi găsiţi un sens. De vreme ce vă pierdeţi timpul să analizaţi -cu mijloace incomplete, e clar- ceea ce nu vă aparţine. Şi în fine, de vreme ce încă citiţi şi altceva în afara Săptămânii Financiare.

Zău nu aveaţi nevoie de tonul ăsta care insultă şi dezamăgeşte din prima, chiar dacă fondul e valabil -nimic obiectiv în lectură, nu sunt atât de naivă încât să cred contrariul-, chiar dacă există sinteză atentă, chiar dacă aţi făcut efortul unor sinapse şi posibile filiaţii -eronate mai toate , dar nu vă pot judeca pentru asta.

Ceea ce vi se pare lipsit de importanţă nu e aşa, cel puţin în aceste vaste apartamente. Vreţi mai multă cărniţă? Citiţi depeşele de la Reuters: e plin de mondene şi de căsăpiri şi de cutremure de pământ. Asta vreţi să citiţi aici? Despre cum ne-am plătit ratele? Despre cum ne judecăm pentru pădurile de la Dorohoi? Despre cum ne facem decontul la Contabilitate, de trei ori pe lună?

Mă îndoiesc. Trăim în fond într-o lume atât de gri şi de neinteresantă, încât nu mi se pare util -mai mult, nu mi se pare moral- să o văpsesc şi aici. Şi atunci unde este normalitatea dumitale: în faptele de pe stradă despre care dăm samă atunci când ni se par pertinente, sau în exerciţiul unei eleganţe zilnice şi fragile pe care îl continui încăpăţânat aproape în fiecare zi?

Încă un ceva, după cum obişnuiesc: ceea ce dumneata vezi în cheie de vorbit cu pereţii nu e chiar aşa. De multe ori, ceea ce se vede este numai vârful unui aisberg. Pentru că Seraiul în sine are mai multe cămări, unde se şuşoteşte şi se bârfeşte şi se discută aprins chestii care nu vă aparţin. Câteodată, cum altfel, unele din lucrurile de aici, în special cele sur mesure sunt ecouri ale unor mari mistere care mă privesc în totul.

Dihania ar zâmbi îngheţat şi mi-ar spune cam aşa: nu merită răspuns la din astea. Poate. Adică nu poate, sigur. Nu ştiu de ce, am impresia că nu am lămurit absolut nimic. Ba dimpotrivă, că veţi continua cu argumentaţia pe care îmi vine greu să o accept sau să o respect aşa cum este, anume în termeni de alo, blonda.

Regret furia cu care am acuzat şi aş retrage cu bunăvoinţă sarcasmele. Dacă şi numai dacă aţi fi capabil să îmi demonstraţi că nu sunteţi dintre cei care consideră că a scrie cuvântul curvă ca zambila în telemeaua unei argumentaţii de-altfel îngrozitor de sofiste e o chestie dezinhibată şi măreaţă. Cool virilă, cum ar veni.

Nu este. E chiar tristă, zău aşa.

Punct?

Z.

PS: Îmi pare rău că reacţiile mele au speriat şi pe cineva care trecea pe-acolo fără nicio vină. Nu sunt aşa în fiecare zi. Dar astăzi, ca să îi fac pe plac jupânului Pax, mi s-a întâmplat să urăsc stacojiu şoferul român de week-end.

Iar am avut pană de cauciuc: dreapta faţă şi stânga spate. Aşa-i că nu e interesant?

Până una alta, îmi asum condiţia de scârbă, după cum o arată şi citatul din Sallust. On ne peut pas plaire à tout le monde, quoi.

PS2: Constat de-altfel, că nu mi-aţi răspuns la singura întrebare pe care am îndrăznit să o formulez. Nu mi se pare întâmplător că aţi ales să faceţi urechea zid, ba din contră.

A şaptea scrisoare de la Ulan Bator: Des grâces imméritées

Motto:

"Je suis curieuse aussi de savoir, reprit Balkis, comment on fait les confitures sèches en Éthiopie."

(Anatole France - Balthasar)

De la Z. către P., la Ponmudi

Mă tot gândeam că scrisoarea de săptămâna asta ar putea să fie despre cum am trecut eu total neştiutoare frontiera chinezească, urmărind o turmă bezmetică de yaci. Şi tot aşa până la Dazhao, cu depăşiri flagrante ale limitelor, foii de drum şi funcţiei narative.

Dar mi-am schimbat intenţiile: nu ar avea farmec. Săptămâna asta nu e pentru miniaturi schiţate tremurător în tuş pe un bob de orez.

Foarte multă lume m-a întrebat, bunul meu domn şi dihanie, nu neapărat cum, ci mai ales de ce m-am apucat de scris. Cam cu ce se însoţeşte chestia asta şi dacă se egzistă vreun ţel anume.

Din toate întrebările posibile, asta mă nedumereşte cel mai profund şi nu sunt extrem de sigură că am vreun răspuns răspicat prin buzunare.

Aş putea să încerc să spun ca la tribunal: n-a fost cu intenţie, onorată instanţă. Dar aşa ceva ar suna defensiv şi calp: e de ruşine?

E de mare mister. N-aş fi crezut niciodată că se poate, ceea ce se întâmplă şi în ziua de azi. Mirările mele sunt absolut sincere: când o să se termine şi pojarul ăsta?

Mai mult decât atât: o bună bucată de vreme, ni s-a tot şuierat cu insistenţă pe la urechi nici să nu ne apucăm de aşa ceva. Nu avem, se spunea pe-atunci pe un ton stentorial, nici îndemânare, nici curaj, nici nimic. Aşa că, dans le doute, s'abstenir: nu e util şi riscă să aducă plictiseli în case de oameni.

Deocamdată, o constatare etică: anume cea a unei griji din ce în ce mai apăsate pentru ceea ce se scrie. Nu e poticneală: e drag de vorbe şi de ceea ce ele pot să aducă sincer şi plin în răstimpul unei narghilele.

Şi certitudinea revanşei asupra unor spaime, venită aproape pe furiş şi în orice caz fără să ceară voie de la nimeni.

Lucrurile astea au deschis lumi la care ne uitam de peste umăr, până mai ieri.

N-aş fi crezut niciodată că există atâtea vorbe despre monotonia calmă a unor grădini de ceai. Sunt poate aceleaşi cu cele spre care privirea dumitale coboară fix în secunda asta, cine ştie?

Z.

De la Zamiin Uüd, în cea de-a doua zi a lunii lui Shahrivar

PS: Tot aşa, timp de foarte multă vreme, nici măcar nu am putut mulţumi. Încep să învăţ, pesemne. Chiar acum, ceea ce este numai o jumătate de minciună.

În realitate, cu fiecare cafea din dimineţile ciobului meu de lume.

Provocare mârşavă

Motto:

"But O my son, how can a people like this, whose delight is in so much abomination"

( The Book of Moroni, 9.13)

Nu ştiu cum se face: pentru nişte oameni care, deşi locuiesc allegedly în acelaşi cartier, nu au avut niciodată onoarea unor cafele sau taclale mai asidue, Zaza şi Gavagai sunt destul de des într-o minte, probabil a copiilor. Fireşte, cu excepţia episodului delicios şi delictual, dar chut! că ne aleargă doamna nessurilor frecate cu ghilotina pe după xerox şi asta chiar nu e frumos.

Pe când tăiam eu cu sârg la tribulaţie - ştiu că nu mă credeţi, da' o să vă pară rău- bat într-o doară la porţile lamazeriei unde găsesc textul ăsta înfiorător de Ilf şi Petrov despre mormonul cu barbă albastră şi muierile lui care vor vopsea de păr.

Eu acuma ce să mai zic, că vroiam să vă fac surpriză şi să mă apuc de analiza stilistică a lui The Book of Mormon şi alte chestii conexe. Footnote: cărticica despre Profeţi este absolut antologică, m-am distrat vreo două săptămâni ca o hienă cu şi despre, e mai tare decât aia cu ilegaliste unde scrie despre Donca Simo.

Mais enfin, passons, că astăzi toată lumea scrie despre asta, aşa că noi nu.

Întrucât ştiu că Gavagai este un d-zeu îndelung iertător şi plin de solicitudine, îl provoc la o tâmpenie en miroir. Dacă tot a fost aşa de iscusit încât să afle despre planurile Seraiului, fără îndoială prin telepatie, ceea ce e infect dar divin -whatever, e zi de cod galben, da?- ia să vedem dacă poate să ne scrie ceva şi mai şi despre piesa de îmbrăcat din stânga.

Piesă care se explică prin eticheta budigău de mormon - vai, cât de futil!-, sau Temple garment, obligatorie, întotdeauna.

Variaţiunile sunt la liber, dar spre deosebire de alte dăţi, Seraiul are de gând să scrie şi el ceva, ca să fie mai palpitant.

Aştept Nepalul. Pe bune.

Les onze mille verges

Apollinaire e un pieton bucureştenesc: mai sunt şi alţii. Spre deosebire însă de restul blogosferei, politicele marginale ale lui Apollinaire i-au atras o serie de buleli cu nişte băieţi de băieţi mai verzi de feliul lor.

N-am de gând să comentez ceea ce nu trebuie şi nu merită comentat: de regulă, asemenea zoaie au foarte puţin de-a face cu limbajul articulat. Neştiutoare de steroizi, habar nu am ce pot însemna pe viu parametrii fizici ai ienicerului smolit verde, dar probabil că e ceva de speriat, de vreme ce Apollinaire a avut reflexul sănătos al lăcrămaţiei la cremenal.

Pe vremuri, Les Camelots du Roy aveau de partea lor dispreţul visceral faţă de lendemains qui chantent şi congés payés ale sanchiloţilor, voma pe Stavisky şi mari păreri de rău înfundate într-un blocaj neuronal masiv.

Foarte departe de oftaturile inocentului Sosthène la Plessis-lez-Vaudreuil, de pildă.

Evenimente recente au făcut şi fac din Serai un spaţiu din ce în ce mai glosolalic atunci când vine vorba de politică. Nu ne mai trebuie, după ce ani de zile ne-am făcut degetele praf cu ediţiile diverse ale cotidienelor centrale. Gata: sastiseală ataraxică.

Ca şi în cazul lui Gramo people, Gavagai şi o groază de altă lume, nu-l cunosc pe Apollinaire şi nu i-am citit decât biletele cu scandal. Nu sunt chiar atât de naivă încât să cred că queer is always wonderful sau că ar trebui toţi să ne punem cenuşă în cap de patruzeci de ori pe zi pentru că ne place zaiafetul cu taraf pe când copiii de prin Cornul Africei mor cu zile. Una peste alta, cred că am fost întotdeauna -şi în multe- mai degrabă un fel de hedonistă cinică şi nepăsătoare. Preferabil unei compassionate conservative sau clueless libertarian, dacă mă întrebaţi.

Dar când un fel de bou se apucă să ragă neîntrebat orori fără să se sinchisească de detaliul năvălitului cu ciubotele pline de hazna în casă de om, ei atunci ne vine să scriem cu sufletul la gură: hai blogosfera, solidară, mai cu viaţă!

Ceea ce tocmai am şi făcut. Se-aude?

PS: Consider totuşi că este o greşeală că i s-a răspuns micului goering. Indiferent în ce a ales să-şi introducă diverse articole de uz casnic pe ziua în curs.

PS2: Din pricina track-backului, mă aştept fireşte la insulte. Să nu se obosească: am destule pe la stopurile de cartier.

Aleph 11: Time To Say Goodbye...

... to Zoe, alias Coana Nuanţă, alias Cretina, alias Good Girl, în fine, în funcţie de dispoziţia stăpânei, drumuri şi poduri, prognoza meteo şi altele.

Seraiul a isprăvit astăzi de dimineaţă servituţile bancare de rigoare şi după a enşpea pană fumegândă -!- de cauciuc - nu e vina ei, e vina lenei endemice a stăpânei de data asta- fix în faţă la Perla, ça suffit!

Blestemul şerbetului nefăcut, cu siguranţă.

Mă vinde, neamule! Eftin, eroic şi cu bonus mitologico-literar de tribulaţie.

Seraiul s-a gândit ce vrea în loc: vrea ceva cu care să se poată duce în week-end unde o vedea cu ochii fără să se codească prosteşte pe banda unu.

Ne-am tot uitat pe pereţi: are să fie, după toate probabilităţile, un Punto. Roşu sau vert-bouteille, că ne gândim că e mai suferitor la mângâieri de chei

Nu ne luăm pachebot: nu ne ţin nervii la parcarea în spic.

Ştim deja şi cum îl cheamă, de vreme ce e macaronar cu hachiţe. Baldassare, cum dumnezeu altfel?

Vă daţi seama ce classy sună să zici, ah dar viu numaidecât cu Baldassare? A naibii Zaza asta, numai cu streini umblă, fir-ar...

PS: După ce am ajuns acasă pe la unşpe noaptea -trei ore ineficace de opinteli în cric şi coarbă analfabetă- evident înjurând de parastase ca la Ascot când pierde bidiviul pe ultima sută de metri, îmi pică ochii pe o ediţie obscură de texte în proză ale lui Barbilian. Şi o tabletă de două pagini absolut miraculoasă despre Craii. Smirnă pentru suflet şi nimic altceva. Cum altfel?

PS2: Punto sau Panda. Panda sau Punto. La naiba, să vedem cum se poartă la test-drive.

PS3: O poză de două ori pe aceeaşi pagină? Ptiu, scleroza! Deşi P. ar spune că e fermecător - de ce naibii îmi închipui absolut întotdeauna chestia asta numai şi numai graseiată şi zâmbesc ca toanta?-, da' să nu mai ştie nimeni.

Echivocă

Motto:

"If the King's English was good enough for Jesus, it's good enough for me."

(Ma Ferguson, governor of Texas, 1925)

Vizibilă acum aproximativ zece zile prin paşalâc, berlina gri din planul doi are o inscripţie aiuritoare, pentru cine face marea greşeală să dea click pe poză:

Maricon. Instalaţii.

Rugăm cu umilinţă vorbitorii de spaniolă să ne ierte, că nu ne-am putut -în final- abţine să nu dăm samă.

Estimp, tot transcriem de zor.

Cum se scrie un palimpsest

Promisesem ieri nu una, ci două tribulaţii de sâmbătă. Astăzi - ştiu foarte bine- suntem totuşi miercuri. Miercuri dimineaţă.

Perit-au Dacii? Aiurea, ne grăbim să spunem numaidecât şi cam peremptoriu.

Fără o mână de amănunte nu se poate, însă.

Pesemne că nu e un secret pentru niciunul dintre trecătorii constanţi din faţa tarabei: din toate poveştile - pe care unii le botează destul de amuzant projets d'écriture - asta ne este, din motive destul de apăsate, cea mai dragă.

A început cum se începe orice rayuelă, avec un coup de dés şi multă inconştienţă. Seraiului i-a trebuit ceva vreme pentru ca să nu mai zâmbească subţire din două în două paragrafe, mirat de băznelile din vârful policarului. Şi să-şi dea seama, încetul cu încetul, că tribulaţia asta are pesemne o viaţă a ei.

Ne-au amuzat teribil şi încă ne amuză supoziţiile, speculaţiile şi impersonările. Până la un punct. Mulţi s-au vrut crai sau sebaste sau scolastici, lucruri care nu se întâmplă -din fericire sau din păcate- decât intuitu personae. Asta nu înseamnă însă că tribulaţia e o simplă transcriere: ar fi imposibil.

Tocmai pentru că nu e transcrierea umilă a unor fibrilaţii certe, ci snop de muşcate în geamul Seraiului, tribulaţia de sâmbătă se scrie de ceva vreme cu din ce în ce mai multă grijă. Iar în ultimele două săptămâni ne-am ţinut aproape înadins răsuflarea.

N-am stat degeaba. Nu ne-am încurcat în intrigă în aşa hal încât să risipim pe podele cutia de văpsea. Din diverse raţiuni, am simţit însă nevoia să tăiem cuvintele cât se poate de rotund.

Nu ne-a fost simplu.

Aleph 10: Hesitation Waltz

Bucureşti, Crucea de Piatră, zece ani mai târziu.

Ne putem închipui o după-amiază de duminică atât de lipicioasă, că nici măcar berea Luther nu mai răcoreşte lingoarea de miez de vară.

Pe revers, vardistul s-a descălţat, dar dama ţine la reputaţie, chiar dacă o bat pantofii de nu se mai poate.

Antrenul îl face chivuţa scoborâtă din tabloul spânzurat pe părete. E şi guristă, pesemne.

Ar putea să le zică şi aşa, în timp de valsul o ia înaintea acordeonului, fără nicio legătură cu restul propoziţiei:

"Şi-am auzit din bătrâni
Că-i grea boala de plămâni
Asta e cea mai grea boală
N-are leac nici buruiană."

PS: Varianta colosală a Romicăi P., alt cofet uitat, numaidecât la sinesteziile punctuale din stânga. Altfel, nu se leagă. Sperăm să placă Tartorului şi nu numai.

PS2: Şi tribulaţiile. Aseară iar am rămas fără ţeavă: foarte, foarte urât.

Aleph 9: En miroir

Avers: hetaira şi vardistul lui Atget, pe undeva pe la Lilas, 1915.

Vardistul are cizme cu scârţ şi-şi dă mustăţile cu pomadă, în fiecare dimineaţă. Ea e înduioşată, mirată de norocul complicităţii cam prea bruşte, aproape casnică, mămoasă.

Dar alephul din dimineaţa asta e dublu, ca să spele ruşinea lipsei de ieri: avem şi revers, năucitor.

Good vibrations

Motto:
"Funcţionar doresc să cunosc o doamnă modestă, studii medii, vârsta până în 45 de ani, calităţi morale şi fizice deosebite. Numai pentru căsătorie fără bip. Tel. 07xxxxxxxx"
(Impact publicitar, numărul curent)

Ca să fie absolut clară treaba, pentru că se egzistă lume care a întrebat: bineînţeles că interviul cu AS e absolut real. Nici să fi vrut şi nu mă pricepeam să scriu aşa ceva. Şi de-altfel n-aş fi citat din Eminescu, heh.

În concluzie, e rezonabil să se considere că AS ne depăşeşte absolut toate aşteptările posibile şi imaginabile.

Rep: Care e cheia succesului Dvs, Ana?

AS: Respectarea fără rabat a sistemului de valori pe care îl promovăm şi controlul fanatic al calităţii.

Rep.: Ce valori?

AS: Libertatea de a căuta fericirea învăţând prin experienţă, frumosul în toate formele, bunul gust, bunele maniere, inteligenţa emoţională, respectul legilor ţării. Nu vorbim despre curăţenia desăvârşită, e banal, de la sine înţeles. În ce priveşte sistemul de calitate, doar un exemplu, pentru curăţenie am angajat personal de la un hotel de 5 stele.

Rep.: Cum sunt fetele la Dvs?

AS: Frumoase, senzuale, prietenoase, proaspete.

Rep: Şi mai cum?

AS: Au un deosebit simţ al demnităţii lucrului făcut cu plăcere şi respect, învaţă în permanenţă ca să fie cele mai bune, în top, iau cursuri de comunicare şi estetică, engleză, fashion, styling, călărie, salsa. Cu alte cuvinte, investesc în valoarea lor personală, sunt chibzuite şi practice.

Rep: Pe banii cui?

AS: Pe banii noştri, noi le pregătim, iar ele ne aduc satisfacţii profesionale, umane şi financiare. E normal.

Rep: Cum le găsiţi?

AS: Prin publicitate şi prin relaţii.

Rep: Ce le oferiţi?

AS: Material, le oferim salariu fix plus comision atractiv, training, styling, ţinute elegante şi erotice de lucru, cazare. Moral, le oferim un respect necondiţionat, stima de sine, libertate totală de a-şi exprima personalitatea printr-un stil propriu. Oportunitatea de a lucra într-un mediu de vis, de a cunoaşte persoane deosebit de interesante, de la care să aibă multe de învăţat, cu un profit moral care îl depăşeşte pe cel material, nu e deloc de neglijat.

Rep: Mă faceţi să întreb cu invidie dacă mai aveţi locuri de muncă ?!

AS: Oricând, cererea e virtual nelimitată.

Rep: Cum explicaţi, totuşi, succesul Dvs ieşit din comun?

AS: Prin contribuţia doctorului DGH, asociatul nostru, specialist în sexologie şi psihopedagogia succesului, care se ocupă cu o implicare totală în pregătirea profesională şi motivarea psihologică a fetelor. El le remodelează mental, transformându-le condiţia din cea de simple maseuze în cea de prietene, confidente, terapeute neconvenţionale de înaltă ţinută. Doctorul are de altfel şi un cabinet de sexologie la salonul de la Podul I.

Rep: Cum aţi imaginat, structurat, serviciile Dvs?

AS: Un serviciu standard la 150 RON, cu opţiuni pentru pachet de lux, jacuzzi, produse cosmetice de marcă, halate, prosoape, papuci de unică folosinţă, servicii interactive.

Rep: Ce mai oferiţi clienţilor Dvs ??

AS: Un serviciu de pedichiură erotică şi tunsoare intimă lângă frapiera de şampanie şi platoul cu frişcă şi căpşuni.

Rep: Asta este phantasy lab?

AS: Nu numai. Oferim ca bonusuri de fidelitate ore de călărie pe cai campioni, zboruri de agrement şi şcoală de pilotaj în avioane ultra-light, servicii structurate interactiv cu înşişi clienţii noştri, încurajaţi să-şi exprime cu încredere cele mai fierbinţi fantezii. Fetele le acceptă dreptul moral la aceste fantezii, acceptare cu un efect psihic incredibil, şi le şi satisfac, bineînţeles în măsura posibilului. Avem piese de mobilier concepute special pentru relaxarea adulţilor, leagăne erotice, jucării şi surprize.

Starea de bine, buna dispoziţie până la râsul cel mai contagios sunt ingredientele de bază ale serviciului de companie. Fetelor le spunem: Simţiţi-vă bine, fiţi bine dispuse, şi veţi transmite natural, fără efort şi fără excepţie aceeaşi stare clienţilor voştri. Vibraţiile bune sunt atât de contagioase!

Rep: Să înţeleg că voi nu aveţi niciun fel de limită?

AS: Nicidecum! Limitele noastre sunt însă dictate numai de legile Ţării, bunul simţ şi libertatea fetelor. La noi clienţii respectă necondiţionat şi cu eleganţă, uneori chiar cu graţie, dreptul fetelor de a spune nu atunci când decid că nu pot sau nu vor să meargă mai departe, şi aici nu mă refer la solicitările pentru servicii sexuale, care oricum nu intră în discuţie.

Rep: Ce e cu guest-star maseuzele?

AS: Sunt fete cu o carieră de excepţie în erotică şi/sau fashion şi care ne fac onoarea să lucreze cu noi în puţinul timp liber pe care îl mai au, bineînţeles pentru un comision de excepţie, la nivelul lor, undeva între 200 şi 500 de euro pentru un masaj.

Rep: !!! Şi funcţionează nebunia asta? Atâţia bani?

AS: Sigur că funcţionează! Pot să citez? Reia-mi al nemuririi nimb şi focul din privire şi pentru toate dă-mi în schimb o oră cu BBBlack, cu Amyra sau altă fată de nivelul lor. Sunt femei a căror apropiere îţi taie respiraţia, iar clienţii ştiu că plătesc pentru privilegiul de a respira aerul din jurul lor. Ca să spunem tot adevărul, aceste fete sunt în realitate deosebit de simple, nu au pic de aroganţă, sunt foarte prietenoase, iar compania lor este, fără să exagerăm, o experienţă memorabilă pentru cunoscători. Fiecare lucru îşi are preţul lui.

Rep: Dvs mi-aţi tăiat respiraţia!

AS: :)

Estimp...

Dar în timp ce tovarăşul ambasador povestea chestii cu garude, Seraiului îi picaseră ochii pe ceva cu totul şi cu totul altfel de abrupt.

Un interviu cu o mare doamnă. Cine ar fi bănuit că aşa ceva se ascundea în straiele umile şi gratuite ale Impactului Publicitar?

La pagina şapte, număr cu schepsis. Mirarea e cu atât mai mare că s-au putut reţine cele două simultaneităţi. Dar atenţia zăzească e una distributivă îndelung exersată.

Nu am putut rezista şi am luat ziarul acasă. Tătăroaica -nu aceeaşi, buna mea dihanie, heh- râdea cu gura până la urechi.

Avea şi de ce.

La pagina şapte a impactului, deci, o anume Nicoleta A.- nume predestinat în ispite diverse- se încumetă şi are o taclà cu doamna Ana-Sonya L., prezentată sobru: "investitoare de succes în saloane de masaj erotic".

Să se reţie, aşadar: nu madamă, proxenetă, cucoană şi altele asemeni. Investitoare de succes.

Asta miroase a self-made woman, a bară părăsită în glorie, cu discreţie şi criteriu inteligent. De-altfel, coperta a patra a ziarului ne spune îndeajuns: rezervările la call-centerul de la Izvor le face un anume François, treabă ce explică multe.

A dominion fifty/fifty. A societate mixtă, a dinamism de saltea din care curg nesfârşit convertibilele mov cu drumuri şi poduri. Fără tristeţi: parteneriatul între Ana-Sonya (sic!) şi François nu are lirisme interpretabile, ca la Bonnie & Clyde.

Să ne închipuim deci interlocutoarea nu ca pe o harpie în frou-frou cu margini de pene de struţ sau alte asemenea. Nu. Ana-Sonya trebuie că e ceea ce se numea cândva capitaine d'industrie. Un fel de Margaret Thatcher a paturilor cu apă.

Încă puţin şi zicem şi noi ca Mitterrand despre ailaltă cucoană: "elle a les yeux de Staline et la voix de Marilyn Monroe".

Aşa ceva clădeşte imperii, stimate beizadele. Sau se împotmoleşte în poll tax. Dar cu Ana-Sonya nu avem de grijă: îl are de bună seamă pe sectorist la degetul mic. Fără carmin: c'est d'un vulgaire...

După recitire critică, am hotărât să dăm amplă publicitate reţetei succesului în branşă. Cu mare evlavie, avem numai să îngroşăm cu aldine lucrurile ce ni s-au părut cu adevărat aiuritoare.

Evlavie trebuie să fi avut şi Nicoleta: judecând după emoticonul eliptic cu care se încheie taclaua botezată fără farafastâcuri interviu, bănuim în chip rezonabil că lucrurile s-au petrecut la o janelă de messenger.

Nu se cădea să deranjeze. Dar e bine de ştiut: undeva, în betoanele supraîncălzite ale urbei, cineva munceşte din greu la o altfel de utopie întru continuum.

*tobe*

Ia să vedem...

Tovarăşul orientalist

Ajung astăzi de dimineaţă la garajist, unde fac trei piruete amabile şi vine de se leagă dregerea lui Zoe. Cât timp durează parlamentările damei de la ghişeu cu salopeta albastră a mecanicului, iau o cafea într-un fel de acvariu de deasupra scripeţilor pentru şasiuri.

În spatele meu, fostul negociator al tratatului de prietenie dintre Ceauşescu şi unchiul Ho. Cum dracului am eu noroace din astea ciudate în cele mai tâmpite situaţii? Bref, un fost pe care îl recunoşti după monocromia ansamblului pantaloni/cămaşă -cafeniu feijoada-, hainele din anii şaptezeci călcate de menajera care vine din devotament, cascheta de base-ball cu Yankees -domnul nu ştie exact ce spune hieroglifa sportivă, dar pe căldura matinală merge şi asta- şi vocea greu ţinută în frâu.

În dimineaţa asta, o problemă cu Matizul, cafeniu şi el. Aşa de drăgălaşă o să fiţi şi cu noi, îi spune uleios tătăroaicei de la cafea, care nu-l suferă, visceral.

Domnul cu caschetă nu mai rage la absolut nimeni, de o bună bucată de vreme.

Tovarăşul ambasador seamănă izbitor cu pozele cianotice ale lui Dej de prin 1964: tendoanele ce leagă maxilarele de trunchi sunt slăbite, dar ţeasta se ţine ţeapănă. Ştii, am fost la paşapoarte acum două luni şi ăia nu voiau să mă lase să întru. N-am uniforma la mine, tinere, dar sunt general: cheamă comandantul. Şi ăla a venit: i-am zis aşa şi pe dincolo - interlocutorul, care a fost consul la Shanghai pe vremea lui Păţan pare să ştie- ei şi acuma ştie, mă anunţă de la poartă şi rezolv numaidecât orice.

Mi-a cerut Mizil nişte poze pentru cartea de memorii a lui - citită, e plicticoasă şi aţoasă şi nimica nou, zice Seraiul- şi nu i le-am dat. Dragă, tu nu ştii că nu am, i-am zis, că asiaticii nu ne trimeteau niciodată poze de la reuniuni? Aici, tovarăşul ambasador râde subţire, ştie de moravurile de pe vremea nealiniaţilor: pe dracu nu am poze dar spune şi tu, dragă, cum să i-o dau pe aia cu tovarăşul Mao?

Chairman Mao...O spune cu atâta evlavie, care nu se pupă numai cu fericirea rotitoare a pacheţelelor de primăvară de la dineu, că te ia cu friguri pe şira spinării.

Chairman Mao...şi ce frumoase erau fetiţele alea de la protocolul lor, nici nu ai tu idee, continuă uşor pofticios şi resemnat povestea unor hatâruri imposibile. Dragă, pe vremea lui Deng vă aduceau numai băbătii, ei, alte timpuri, alte timpuri. Şi oftează.

Iar despre Z., N. şi V. - rămaşi în Centrală- ce dracului să-ţi mai spun? Nişte lichele nenorocite, păi se compară cu mine, domne, pe mine partidul m-a scos din producţie, m-a chemat, m-a promovat, eu ştiam totul despre producţia de bucşe, ştiam ce se poate să le dăm şi ce nu. Păi pe N. l-am ţinut trei săptămâni degeaba în minister, pe bani, nici la şedinţa de dimineaţă nu îl chemam, şi după trei săptămâni a plecat la Bangkok la post şi a ieşit la pensie în glorie.

Am fost la asociaţie - asociaţia de prietenie Românica/Vietnam, fireşte- şi dragă, ce să vezi, Mizil a vrut să dea un puci. Dar eu nu, m-am sculat şi am zis că propun să se facă un cod de onoare ceva, trebuie o ţinută, aşa nu se mai poate.

Asociaţia de prietenie Românica/Vietnam: douăzeci de membri.

Şi cum îţi spuneam, dragă, am de gând să scriu câteva articole pentru emisiunea aia a lui T., de pe România de mâine. Că democraţia asta e ca o ladă de gunoi: găseşti în ea şi bune, şi rele. Uite, îmi spunea Sukarno la o negociere că...

Parlamentările s-au isprăvit şi trebuie să cobor să plătesc. Cu mare părere de rău. N-am să ştiu niciodată ce dumnezeu îi spunea garuda politrucului, pe la 1963 toamna.

PS: Eu de sincronicităţi din astea m-am sastisit. E clar: a se studia posibilităţi. Până în pânzele albe şi înapoi.

Back to Basics

După cum spuneam, sfârşit de săptămână în apnee. Foarte enervant, dar ce importă e că lasoul de fire dă iarăşi semne de viaţă. Pentru câtă vreme, nu putem şti. Cu toate astea Seraiul se bucură că a terminat-o temporar cu sentimentul insulei.

Duminică, raită la MNAR ca să văd galeria cea nouă de artă europeană la vernisajul căreia n-am ajuns din cauză de Sibiu, et ma foi c'est plutôt pas trop mal fichu.

Clar, când vezi o chestie pe care nu scrie Luvru sau Tate sau Prado a cinşpea mia oară, te cam apucă habubu şi sastiseala pe la jumătatea drumului şi letargia pe o banchetă pe care te străduieşti să nu o alegi chiar la întâmplare.

Aia de zăcut îndelung duminică şi cu creierii pe toţi pereţii a fost în aripa cealaltă, dar despre asta se va da samă numaidecât.

***

Aşadar, galeria de artă europeană unde uşile se deschid a zâmbet asiatic în secunda în care arăţi legitimaţia de sfetnic. Bonus, prieteşugul casierei care îţi spune tainic să întinzi pasul pentru că peste o oră apare un grup de câteva sute de neozeelandezi aduşi cu autocarul dintr-o croazieră eşuată la Orşova. Dunărea: mai scăzută ca un lighean, pensionarii din Wellington: stoici cu şosete flauşate de boy-scout.

Sălile, ciudat de îngrijite, lumina merge, aproape convenabilă - nu acelaşi lucru la primitivii români, i.e. Iscovescu & co: înjur gros, dar mai târziu- mai puţin reuşită zugrăveala viande de la flamanzi şi vernilul spălăcit de la spanioli.

Cel puţin pentru cine a apucat să îi crape mintea faţă cu La Adoración de los Pastores a lui El Greco pe o catifea vişinie grea care mirosea a sulf de la paişpe leghe.

În noianul de majore de minori şi minore de majori, două chestii distractive, la final, cum altfel? Patru minuscule anotimpuri ale lui Breughel cel Tânăr, la care mă uit îndelung, insistent. Vrei să intri neapărat în tablou. În care se întâmplă zeci de chestii: de la fundul neruşinat al cucoanei prăvălite pe gheaţa iazului, până la beţia cu poşircă groasă de toamnă de la etajul casei, sute de detalii din astea care te fac să-ţi lipeşti nasul de poliptic şi să nu mai pleci de-acolo.

Şi -spre lift- un foarte curios Dans al scrumbiei al unui flamand uitat de toată lumea, cu o spinare argintie care se bălăngăne inutil între degete hapsâne de cămătar. Eticheta e colosală şi ne spune că tabloul provine de la Societatea -interbelică- pentru răspândirea ştiinţei şi culturii, grasă la pungă şi care probabil s-a gândit în altă parte la licitaţie.

***

Trec în goană şi pe la primitivii români, cu sălile mele preferate ale tranziţiei între sisteme solare. În prima, mintea oftează la himerele hispano-maure de pe iconostasul aurit de la Cotroceni. Cum să faci altfel, de vreme ce tot stai şi stai şi te uiţi îndelung de pe banchetă şi îţi spui poveşti, aşa a lungi oftaturi.

În mintea Seraiului, iconostasul de la Cotroceni vine de se arată numai şi numai din paraclisul demult părăsit de la Cişmeaua Roşie, "pe la Capupodului" cum ar suna reperul matein. Iară cine ştie, cunoaşte, cum se spune la piaţă, hm.

După aşa ceva, sălile cu portretele clucerilor - comice traduceri în First Steward, plus invariabilul chancellier, heh -, cu uitătura de deochi a Saftei Castrişoaia şi cu suprarenalele în pioneze moi ale duducilor sprâncenate ca ocnaşii nu sunt decât un bonus de mare veselie cam sfioasă.

Şi de scandal: etichetele stupide, mocheta îmbăcsită şi lumina execrabilă. Une honte.

***

Înainte de asta, chestie cu consecinţe: hotărâm să halim ceva sub gutuiul de la Bană, pe Năstase Pamfil. Şpriţul e bun, teribile şi mizilicurile de care nu se ştie pe ce căi fac ăia rost, totul seamănă a Capşa de pe vremuri -aia de azi doesn't quite deliver- , bref bine.

La sfârşit -cada loco con su tema- întreb de şerbet: se mai egzistă, de unde, cum, ce, cine. Tăcere încurcată: mauvais, ça.

De unde naiba să ştiu că descălecatul la birt a înfuriat Bengalul din poala stadionului Dinamo? La plecare, găsesc oglinzile smulse cu astuţie şi briceag din rama laterală şi puse de cuceritor pe capotă după ce au fost pisate mărunt de talpă de Porojan.

Pentru aşa ispravă zău trebuie panaş, îmi zic fără scandal, că eu vreau să ajung la nunta aia din noiembrie, nu de alta. Şi nici nu mă gândesc să înjur, deşi ajung acasă ca Oedip, cu ochii scoşi.

Porojan mi-a făcut pesemne un bine: o zi de chiul risipită pe bezele diverse la garajist.

Dacă nu ajungeam acolo, nu citeaţi materialul exploziv de mai sus.

Nu chiar numaidecât: cât să fumez o ţigare în tihnă.

PS: Tribulaţiile -două- isprăvite. With a twist, de care numai eu îmi pot da seama, însă.

PS2: Ca să confirme superstiţia, praznicul Precistii aduce în poală lumină de septembrie. Acuşi începe anotimpul Crailor. E primul an în care nu dăm ochii peste cap a sictir melancolic.

Iar tema lor se reia în cheie profundă. Nu că am fi agăţat-o în cui vreodată: dar cum dracului să vorbeşti cumsecade despre aşa ceva cu limonada caniculei sub nas?

Lucrul matein -şi nu numai- : grozav. Unul din puţinele despre care îţi dai seama că nu se termină cuvintele de pe lumea asta. Niciodată, oricum le-ai întoarce.

E ca la loto: paişpe milioane de variante posibile la 6 din 49.

Aleph 8: Wires

Alephul de azi e cu multe fire furioase, pentru că -spuneam acum câteva zile- lucrările de lângă casă se întind ca pecinginea pe zi ce trece.

Chestia asta nu se întâmplă fără nişte mari nedumeriri, deşi se pare că n-o să pierdem caldarâmul de piatră cubică: Seraiul încă mai speră. Tot aşa, lasourile de cupru care ne leagă de lume îşi fac de cap într-o veselie.

Nu disperaţi deci, dacă nu ne vedem până luni. Încă puţin şi încep să cred în teoria conspiraţiei.

Încă puţin, şi telalâcurile misitului care ne vinde semnal se dau de trei ori peste cap de se prefac în electrocardiogramă bezmetică.

Şi da, virgulele anapoda şi recurenţa vorbei bezmetic sunt semne de mari bobâlne. La naiba, am să scriu o tribulaţie şi un sfert de mână, hm.

PS: Nimic mai înduioşător decât interdicţia fortuită: chestia asta aduce cu sine potriveala şi răvaşul neaşteptat cu bârfe fermecătoare. De regulă: aşa că nu o să aşteptăm stoic nici una, nici alta.

PS2: Incredibil cum neplăceri neanunţate şi aleatorii te pot face să te simţi brusc exilat în pâsla traversării interminabile a unui braţ de mare. Dar astea sunt băzneli, aşadar a se sări, dacă nu vrem să ne-apuce oftica.

Aleph 7: Old Times Popcorn

Tot de la Moşi pesemne, după turta dulce Popescu şi limonada no name, floricelele de porumb de la chivuţă.

Prin extrapolare, Fred Vasilescu ar zice aşa:

"Mai bate un vag vânt de mijloc de august, liniştit şi fiert parcă, asemeni porumbielului fierbinte pe care o ţigancă îl oferă oamenilor care dărâmă casa, într-o copaie, în care desigur au fost culcaţi copiii (după ce a fost fiert, neîndoios, în cazanul cu rufe)."

Fără pelicula de gust uşor sălciu al clandestinităţii îngrijorătoare pentru Sanepid porumbul fiert nu are absolut niciun farmec.

Pe cuvânt de onoare.

A şasea scrisoare de la Ulan Bator: Montjoie

Motto:

"Ces trois rois mages étaient des sages, et en même temps des rois; car le mot mage qui signifie imposteur et sorcier, a aussi le sens d' homme très savant."

(Jacques de Voragine - La légende dorée, chap. XIV, L'Epiphanie)

De la Z. către P., la Goa Velha

Puţine lucruri sunt juste pe lumea asta, buna mea dihanie!

Bunăoară dumneata stai şi măsori cu ocheanul apusurile verzii de la Fort Aguada, în timp ce scrisoarea asta îşi croieşte drum într-acolo dintr-un sărindar al lumii ăsteia în care ne tot mişcăm ca la corridinho.

Am ajuns săptămâna trecută la Wuliang Si, unde mă aşteptau gazetele de-acasă. Nicio scamatorie aici: zelul de poştalion balcanic şi drăgălăşenia subînţeleasă a unui lama, fără îndoială.

După priceperea Seraiului, Wuliang Si e un fel de Vézelay budist, cu frescele descălecării împăratului Kangxi care par explicite şi nu sunt, cu dragonii aurii şi obraznici de pe pilaştrii săi opulenţi. Şi bineînţeles cu firida în care şade, impenetrabil, buddha de argint la care trebuie că se închină toţi schimnicii cu nădejdea unei prăpădeli în somn, cum se scutură frunzele.

Şi cam atâta. Dumneata o ştii mult mai bine ca mine: fineţurile asiatice sunt bucuriile unor mari elipse. Pentru că geometria regilor magi nu ascultă niciodată de legităţile scrobite ale jupânului Euclid.

Şi pentru că până şi Tertulian o recunoaşte făţiş: magos reges habuit fere oriens.

Să calc deci, cu fereală: asta nu mai e raia zăzească.

Z.

De la Dazhao, în cea de-a douăzecişitreia zi a lunii lui Mordād.

PS: Găsit astăzi de dimineaţă un altceva matein interesant, de mâna lui Foarţă, ceea ce e -ca întotdeauna- surprinzător. A se vedea răvaşul care pleacă în cincisprezece secunde.

Aleph 6: Ultima birjă

Motto:

"― Dumnezeu să-l ierte!
― Pentru ce? întrebă rugându-se Olguţa, cu o sfâşietoare duioşie."

(Ionel Teodoreanu - La Medeleni, vol. I, Hotarul nestatornic, cap. 4, Moş Gheorghe, nu tragi din lulea?)

Ultima birjă din centru închide cucernic pleoapele locurilor de pierzanie care miros a tutun răcit şi a vin închegat în spija taclalelor şi o ia încet, la pas pe Podul Mogoşoaei.

Taina birjei e pesemne una foarte mare: din toate dinamurile posibile, numai ea are instinctul clar al flâneriei.

E ca în povestea cu paharul: fie foarte devreme, fie foarte târziu. Nu e nevoie de prea multe pentru conspiraţie: la ceasuri din astea, nimeni nu se gândeşte să-l întrebe pe vizitiu încotro se duce.

Pentru astfel de preumblări nu e nevoie de hartă: odată trecut Podul-de-pământ, drumul se aşterne cu repeziciune sub copitele cailor, în oscilaţii de unde P. care zgâlţâie încăpăţânat arcurile zdravene ale cupeului.

Noi credem că în dimineaţa asta birja a luat-o fix din faţa caselor lui Eliad Cârciumărescu spre Medeleni.

Prima la stânga după codrii de argint.

Din cauza asta, numai nesăbuiţii se pot gândi că surugiul e doar un biet muscal cu coadă.

Pages bleues

Motto:
"Dans les palais des rois cette plainte est commune,
On n'y connaît que trop les jeux de la Fortune,
Ses trompeuses faveurs, ses appas inconstants;"

(Jean de la Fontaine - Elégie aux Nymphes de Vaux)

După cum aţi constatat, săptămâna asta a fost mai subterană: prinsă mai toată în frigurile de gubernie ale bugetului în curs.

De vreo două zile şi ceva bunăoară, ne jucăm cu banii mai ceva ca la Monopoly. Banii altora, fireşte: să te tot simţi hoţ de mânuşă albă, heh.

Duhul lui Nicolas Fouquet bântuie bezmetic, se vede treaba, coloanele binare ale cifrelor cu italice.

Amuzant, totuşi să ceri estimarea anului viitor, de parcă am avea nu unul ci zeci de alephuri în care să ne zgâim cât e ziua de lungă.

Cricket de contabili, proiecţiile bugetare au pesemne întotdeauna ceva de Bumbeşti-Livezeni şi de utopie deşucheată care se termină în curbă de austeritate.

În realitate, subiect dispreţuibil între toate. Şi cronofag.

Scrisoare de la Ulan Bator tot are să se egziste, însă. Dar mai pe după-amiază. Tribulaţia poate să mai aştepte, cu regretele buimace ale Seraiului care e tare insomniac în ultima vreme.

Şi răspunsul la întrebarea lui Neghiniţă, care nu se vrea înţepenit în fatalitatea numărului treisprezece. Şi leapşa lui Gavagai.

Dar deocamdată, alephul zilei. E fermecător cu totul.

Aleph 5: Parisul de la Bucureşti

Nu, nu e Montmartre, pe la Rue de Lappe şi nici Buttes Chaumont sau al paişpelea înspre Place-des-cinq-diamants nu e.

E Bucureştiul anilor treizeci, care copiază tot, cu drag nediscriminat de un spaţiu pe care nu ştie să-l decodifice de tot, fără reinterpretare.

Passagenwerk altfel, pesemne. Sau mai degrabă, hm, hyphenation, cum spune englezul.

Aleph 4: For an Early Siesta

Pentru siesta de dihanie, poftim nişte limonadă. Probabil de vizavi de dugheana cu turtă dulce Popescu.

Că tot e cald de nu se mai poate zilele-astea.

Haidi, blestemele la control!

Gavagai, care are un blog genial, supercalifragilistic şi alte chestii neapărat second degré de l'écriture (insert further ad messages here) face Seraiului surpriza de a-i scrie un text pe măsură, anume o poveste despre fetiţa care spunea blesteme.

Nu se întâmplă chiar în fiecare zi, se ştie că Seraiul e mai megaloman de felul său şi în plus ne-am hotărât creştineşte să promovăm intensiv operele lui Gavagai, că tot se plângea că i-au murit lăudătorii.

Iată-l, expressis verbis pentru dihănii leneşe care trag din narghilea într-un peş. Nu, nu pe un Tabriz, că iar primim note de protest, heh.

Poftim de vedeţi, oameni buni. Fără diacritice:

A fost odata ca niciodata o fetita care spunea blesteme. Cum se-apuca sa faca ceva, sau cum se-ntalnea cu cineva, una-doua si blestema. Fetita totusi nu era eminamente rea, numai ca nu putea sa se-abtina.

Cand cineva face un lucru toata vremea, si-l face cu aplicatie, ajunge in cele din urma sa atraga atentia publica. Asa s-a intamplat si cu fetita care spunea blesteme, de-a aflat de ea tot cartierul - care-a si ramas pe ganduri. Cateva casnice batrane, autoritati regionale in domeniu, a dezbatut intr-o zi cazul fetitei care spunea blesteme si a ajuns la concluzia ca era indracita.

Dar fetita nu era indracita, dupa cum a spus si-un domn serios si cu barba, care se nimerea sa treaca pe langa sedinta autoritatilor casnice:

- Fetita nu e deloc indracita, zise el. Doar ca profereaza blesteme.

“Hm”, gandi fetita care tragea cu urechea de dupa coltul blocului. “Auzi vorba, proferez blesteme. Asta trebuie s-o tin minte.” Si fugi la joaca, sa mai blesteme pe cate cineva.

- Fa, striga Olguta suparata… De ce ma blestemi?

- Da nu te blestem, fata…

- Da ce faci?

- Perforez blesteme.

- Ce faci fata? intreba Olguta interesata.

- Perforez blesteme, fata.

- Cum adica perforezi blesteme?

- Pai uite-asa fata, ca atunci cand te urci in tramvai si ti-e frica de controlori.

- Adica le compostezi?

- Da, fata.

- Hmm… ramase Olguta un pic pe ganduri, da-si reveni repede: Nu te cred.

- Arza-te-ar focu.

PS Finalu textului era despre cum se intreba fetita care spunea blesteme ce se-ntampla cu bucatelele de blesteme perforate, da nu stiu cum s-a brodit de mi s-a facut foame si n-am mai apucat sa scriu si finalul.

Mi se pare de bun simţ că de la Delicia mi se trage. De la Delicia şi de la Woland, la mama dracului ghem. În puii mei, heh.

Ce vreţi, one has to live up to his reputation. Nu că m-aş plânge: de la Woland, chiar e ok.

Cofeturi uitate 3 : "Un elegant, un dandi, un leu..."

Motto:
"Ascultă cu atenţie şi memorizează, îi şopti Paşadia, ai ocazia să-ţi completezi educaţia de acasă."
(Mateiu Caragiale - Craii de Curtea Veche, Întâmpinarea Crailor)

Ca demonstraţia cu virtuţi didactice să fie întreagă, se cuvenea să apară şi schiţa unui arhetip de dandy. Pe care Kogălniceanu îl scrie fix cum recidivează încăpăţânat Pantazi, în răspărul tuturor dicţionarelor de pe lumea asta.

Chestia asta ortografică ne amuză teribil şi ne e tare dragă, fără să ştim exact de ce.

Dar deocamdată, prin puterea vorbei, Kogălniceanu ne aduce în dimineaţa asta silueta colonelului Leşescu, în care Seraiul ar putea vedea cu mare uşurinţă înaintemergătorul lui Serghie de Leuchtenberg-Beauharnais.

Nepotul împăratului, fireşte, după cum ne spune Mateiu, întâmpinând Craii.

"Unul era un elegant, un dandi, un leu, cum îi vrea să-i zici, şi toate aceste în larga întindere a cuvântului. Era militar şi, prin urmare, cea mai mare mâhniciune a sa era că nu putea purta haine civile, spre a da drum gustului şi eleganţei sale. Portul său însă era de cea mai mare delicateţe; cea mai mică meteahnă nu se vedea în epoletele sale aduse de la Sankt-Petersburg, perspectiva Nevei, în eghiletele sale împletite în Paris, uliţa Rişelieu, în surtucul şi pantalonii săi tăiaţi de însăşi mâna lui Ortgies. Semăna în totul cu acele stampe colorate ce se alăturează pe lângă jurnalele de modă a Parisului şi care înfăţoşează uniforma nouă a ofiţerilor gvardiei naţionale. Era un tânăr ca de douăzeci şi şase de ani; faţa sa însă, deşi de un tip nobil şi frumos, era palidă şi vestejită de excesuri timpurii. Favoriţii săi şi musteţile sale răsucite erau toate drese cu o afectaţie de a-i da un aer de oştean bătrân. Purta o sabie turcească, fecioară de orice vărsare de sânge. Postura sa pretenţioasă şi studiată arăta în el dorinţa de a se deosebi de alţii. El se ţinea departe de masă, sprijinindu-se cu o mână de mănunchiul sabiei şi cu cealaltă din când în când purta la gură o linguriţă de îngheţată de portocale. O manta frumoasă, cenuşie-deschis, era aruncată cu neglijenţă pe dosul scaunului. Spre a completa această descripţie, vom zice că purta epolete de ştab-ofiţer şi un nişam turcesc la gât; dar atât titlul cât şi decoraţia le câştigase mai puţin prin activitatea şi meritul său decât prin protecţia unor dame de vârstă, deşi nu şi de purtare respectabilă. Acest elegant era colonelul Leşescu."

Moldovan civilizat, preocupat de faşionul englezesc şi totodată tributar unor lingori oculte, venite dinspre miazănoapte, Leşescu pare un elev silitor al lui Paşadia, prin importanţa acută a detaliului vestimentar, abstragerea de lume şi distincţia asumată neglijent a unei îmbătrâniri precoce.

Spre deosebire însă de oboseala pluvială a timpului Crailor, lumea în care glisează aproape imperceptibil Leşescu este una încă buimăcită de lumina proaspătă şi rece a unor dimineţi noi şi greu de descifrat. Pentru Iaşii lui Leşescu e încă tare devreme: segregarea orientală dintre naos şi pronaos se prelungeşte până şi la cafenea. Iar din mulţimea nedeterminată a locului de pierzanie, pandantul lui Leşescu nu e Pena: tributar preconcepţiilor vremii sale, autorul nu îndrăzneşte să imagineze şocul întâlnirii non sequitur dintre lumi. Ci une lorette sadea, ţâfnoasă, belalie, destrăbălată şi evident, nesinceră până la dumnezeu.

Duduca Laura a lui Kogălniceanu are şi asertivitatea kitsch a Raşelicăi Nachmansohn, dar şi calculul rău şi uscat din Ilinca Arnoteanu.

O astfel de apariţie incită şi dezgustă firea de beizadea cuminte crescută la iezuiţi. Dacă povestea s-ar petrece la Goa, duduca Laura cea aducătoare de zavistie ar putea fi chiar Kālī :

"Când veselă până la nebunie, când melancolică până la disperaţie, când împopoţată ca o madoană catolică, când înnegrită şi jălindă ca văduva lui Mausol, ea era în toată puterea cuvântului un demon cu faţa de înger, adevărat cameleon, luând toate formele, jucând toate rolele, sunând toate gamele simtimentului, imitând toate virtuţile şi cunoscând toate viţiurile, fiind blestemată şi menită de a aduce nenorociri, lacrimi şi jertfe pretutindene unde i se întindea ochirea, unde îi călca piciorul."

Una peste alta, toate cofeturile astea uitate par să ducă spre o singură concluzie. Şi o conştientizare subtilă de care nu mă îndoiam, anume că economia paradigmatică a prezenţei dandyste nu poate fi decât una leonină, prin excelenţă.

Orgolioasă, fragilă şi imperativă.

În cheie venetă sau nu, hm.

Cofeturi uitate 2: Libertatea de importaţie

Privitul peste gard are, ca aproape întotdeauna în secolul al nouăsprezecelea, mai cu seamă unele virtuţi analitice şi moralizatoare ferm asumate.

Că beizadeaua se plânge de neîngrijirea Copoului (v."închipuieşte-ţi spinarea lată ca un şes al unui deal gol, această spinare păscută de bivolii boierilor, vacile jidovilor, caii slujitorilor agiei şi măgarii băieşilor"), în speranţa civică a unei redesenări mai adecvate e una şi e, până la urmă, discursul progresist firesc şi naiv al timpului.

Dar că exemplul dă naştere unui fermecător crochiu analitic al fenomenului de aculturaţie, asta e cu totul altceva. La care nu ne-am fi putut aştepta în cheie rezonabilă, în virtutea aceleiaşi reputaţii constante de naivitate de care vorbeam mai sus.

Cititorul se află, în paragraful de mai jos, în faţa unei alternative seducătoare. Fie alege să se legene semi-oniric cu vedenia siluetelor tremurătoare ale unei promenade în cupeu. Fie dă la o parte anecdoticul pentru a se mira de precizia diagnosticului, pe care numai respiraţia cosmopolită o poate legitima.

Credem însă că aici, sub condiţia despărţirii -fireşte, temporare- arabescului de elipsă, se ascunde descrierea onestă şi savuroasă a unui fenomen care începe să se formuleze, cu precauţie.

Priviţi cu atenţie bunul meu domn şi indispensabilă dihanie: e o lume nouă, care de-abia învaţă flâna. Şi asta nu are preţ, am impresia:

"La această frumoasă primblare, precum este încă pe faţa pământului în minutul ce v-o descriu, înalta aristocraţie a Moldovei, boieri de baştină veche sau nouă, voinicii noştri ofiţeri, damele noastre cele mai elegante, cuconaşii instanţiilor administrative, judecătoreşti şi bisericeşti, măicuţele în concedie, tinerii alumniei ai Academiei, câţi se mai află, floarea patriei rămasă de douăzeci de ani tot floare, loretele logofătului A., a vornicului V., a postelnicului S. şi a comisului D., clasă de dame neapărată într-un oraş civilizat, clasa care, slavă libertăţii de importaţie, din zi în zi se măreşte, parte din Paris, parte şi din Colomea — toate aceste stări a mult treptăluitei noastre societăţi au obicei de a ieşi de la patru sau cinci ceasuri dup-amiază în lungi şiruri de carete de Viena, moda 1849, de butce din vremea lui Ipsilant, de droşce lipoveneşti, de daradaice de la Rădăuţi; trec pe uliţa mare, înghiţind nouri de colb şi ajungând la bariera oraşului, aruncând o ochire asupra obeliscului grădinii publice, ies la Copou. Unii atunce, cei mai puţini, se coboară, călcând iarba roasă de vite şi ciolanele cailor morţi ai poştei; alţii preferă a petrece vremea în trăsură, picior peste picior, lăsând alte dobitoace să facă mişcare pentru dânşii. Aceasta este vremea să facem observaţiile noastre. Domnul A. se uită la doamna V.; viteazul ofiţer S., gloria miliţiei şi groaza civililor, aleargă în droşca lui Ivanuşca după loreta domnului G.; cuconiţa E. ia sama că echipajul ei nu este aşa de frumos ca balonul dnei F. şi mai că-i pare rău că soarta n-a menit-o să trăiască din spatele clerului şi din colivele mitropoliei. Primblarea şi observaţiile ţin până când înnoptează, până când tunul (zic tunul pentru că scena se petrece la 1844, când artileria naţională nu putea zice încă tunuri) colibelor milităreşti, numite lagăr, face bum-bum. Atunce toate trăsurile, baloanele, butcele, caretele, brişcele, droşcele, daradaicele şi tilbiuriul dlui..., în două şiruri, intră în oraş şi, trecând prin uliţa mare, alfa şi omega a Iaşilor, ca prin o lungă arteră, se răspândesc în dreapta şi în stânga, intrând în uliţele lăturaşe. Acei însă care vroiesc a povesti ce ştiu şi a afla ce nu ştiu, care doresc a auzi încă un dulce cuvânt din guriţa iubitei, se adună la confetăria dlui Felix Barla. Dar poate nu ştiţi ce este confetăria dlui Felix şi se poate încă să nu ştiţi şi cine este însuşi domnul Felix Barla, deşi aceasta ar fi greu de crezut din partea unui moldovan, dacă ai cinste a te număra în această naţie. Omul, începând de la strămoşul Adam, purure a voit a şti ce nu ştie şi, deşi eu nu sunt în stare ca să vă fac să gustaţi din pomul ştiinţei, care nu se află decât în grădina raiului, unde nici d-voastră, nici eu nu cred că vom întra prea lesne, totuşi sunt în stare a vă da novelele cele mai pozitive şi mai complete asupra confetăriei şi persoanei dlui Felix Barla. Iaşii, cu toate atributele şi pretenţiile sale de capitalie, n-a putut încă introduce obiceiul cafelelor. În Paris sunt: Le Café de Paris, Le Café Cardinal, Le Café Foy; în Viena este cafeul Dam, şi pentru români Le Café Grec; în Berlin, Josty, Fuchs şi Stehely; în Madrid El Café Suizo. În aceste cafele, sara se adună mai toţi locuitorii ce n-au altă petrecere pentru acele ore; ei iau ceva, altă dată nimică, spun, râd, vorbesc moral şi, mai multe dăţi nemoral, politică, când nu-i stare de asedie, literatură, anecdote; jurnalele mai ales fac materia conversaţiei (cât pe ce eram să zic conversăciunii), care se prelungeşte până când, după legi, stăpânul este silit să stingă gazul şi să înceapă a închide obloanele şi uşile, şi atunce încă mulţi ies cu mare greu şi după întreite îndemnări. Atunce fieştecare îşi ia pălăria şi, poftindu-şi noapte bună, se duce la casa sa şi câteodată la casa altuia. În Iaşi cafelele, botezate sub numele dispreţuitor de cafenele, nu sunt vizitate decât de canalie, adică de negustori, de vătaji, de câţiva scriitori, de tot ce, în sfârşit, nu se numără între rangurile aristocratice sau care au pretenţie de aristocratice. Grecii singuri au făcut o cafe pentru evgheniştii lor. Lipsa cafelelor se îndeplineşte iarna prin restaurantul francezului Nodet, fecior lui Jean Nodet din Cvartirul Latin din Paris, care a venit să hrănească cu biftecuri în Iaşi pe acei pe care tatăl i-a hrănit cu omlete în Paris. Vara, lipsa se înlocuieşte prin cofeterii, în care societatea aleasă de ambe sexele obicinuieşte de a veni, după primblarea Copoului, să ieie îngheţată, ţiindu-se cei mai mulţi în trăsurile lor dinaintea dughenei, oprind comunicaţia oraşului întreg, şi alţii, între care şi unele din damele cele mai civilizate, adică mai leoaice, după moda Parisului şi a Vienei, se coboară în cofetărie. Cea mai vizitată cofetărie este acea din uliţa mare, în preajma uliţei ce duce la palatul domnului Sturdza; în această cofetărie adeseori societatea este aşa de numeroasă, că gustătorii nu-şi pot apropie linguriţa cu îngheţată de la farfurie la gură, şi scaunele se caută cu nu mai puţină râvnă decât posturile statului; lungi şiruri de trăsuri stau dinainte; şi nu este rar de a vedea un ministru sau o damă de sferă înaltă ocupând locul unde cu câteva minute mai înainte şezuse un simplu şef de masă, un laureat al Academiei, un actor românesc, preoteasa cutare, ori băcăliţa cutăruia. Această cofetărie sau cel puţin localul ei, în minutul când vă scriu, nu mai este."

Iar ceea ce este fermecător, este că toate aceste lucruri nu se fac nici cu nesăbuinţă asumată, nici cu solemnitatea spleenului fără de ţintă, ci gospodăreşte, bizantin . Impresia e tenace şi inocentă, fără îndoială legată de ceea ce Teodoreanu numea mediul moldovenesc: oricât ar vrea ea să pară altceva, flâneria Copoului nu este solubilă în pletele verzi ale absintului, ci în chiseaua cu şerbet, că tot ştiu că e bine primită.

Întotdeauna, chiar dacă turcii au tras clapa şi de data asta, hm.

Cofeturi uitate 1: Flâneriile beizadelei Kogălniceanu

În căutările mele imprecise pentru Tribulaţie - pe care va trebui, hotărât lucru să o isprăvesc diseară- am dat peste asta, bunul meu domn.

Spre marea mea ruşine, nici nu ştiam că există. Dar este foarte posibil ca ea să fie dacă nu prima, măcar una dintre primele priviri înfiorate de beizadea la dihania dandystă.

La momentul scrierii opului Tainele inimii, adică pe la 1850, beizadeaua Kogălnicenilor nu prea mai e demult beizadea. Ci un domn respectabil de treizecişitrei de ani care tocmai se reîntorsese să tragă sforile la Iaşi în anturajul domnului Grigore Ghica, în care ar fi putut vedea dacă nu un Bonaparte, măcar un Ludovic-Filip.

Stupefacţia lui Kogălniceanu e proaspătă şi vizibilă, dar analiza e surprinzător de subtilă pentru un martor ocular. Astfel, în capitolul unu al romanului proiectat -din care nu avem, din păcate decât foarte puţine pagini-, anume Confetăria lui Felix Barla, putem citi o foarte exactă tipologie toponimică a flâneriilor primei jumătăţi de secol nouăsprezece.

O extraordinară reparaţie a unor false anacronisme. Iat-o, cu tot farmecul ei de tămâioasă:

"Toate oraşele care au ambiţie de a se numi capitalia unei ţări mari sau mici, fie imperiu, regat sau chiar principat, au câte o primblare favorită; aceasta este locul plăcut unde se adună gloata de bogaţi sau de acei care vroiesc a fi crezuţi de bogaţi, de târâie-brâu, de curiozi, de alegători după havadişuri (puriştii limbii noastre binevoiască a-mi ierta această expresie barbară), de femei à la mode, de lorete, de oameni de lume, de tineri anglomani, dandis şi gentlemeni, riders, de lei şi paralei, şi în sfârşit acea gloată care prin o generală convenţie (iertaţi-mi că nu zic convenciune) se numeşte obicinuit societate aleasă, când de multe ori ea este foarte amestecată. Aşa Parisul are Câmpii Elisei şi Redul de Bolonia, Viena are Praterul, Berlinul Tier-Garten, Madritul El-Prado şi Atocia. Prin urmare şi Iaşii, ca o capitalie, trebuie şi ea să aibă o primblare pentru societatea aleasă a sa. Această primblare este Copoul, care se deosebeşte de toate primblările din lume. În adevăr, Câmpii Elisei merită de a fi primblare prin frumoasa perspectivă ce într-un capăt se începe cu Palatul şi Grădina Tuileriilor, trece prin piaţa măreaţă a Concordiei, cu obeliscul de Luxor, şi, între măreţe alei de copaci, se sfârşeşte cu Arcul de triumf al Stelei, ridicat de Napoleon celebrităţilor imperiului. Praterul şi Tier-Garten au un alt feliu de podoabă: frumoasele lor alei de castani şi fagi umbroşi îţi arată în mijlocul unor populoase oraşe codrii druizilor, şi mulţimea de cerbi, ce în tot minutul trec în dreapta şi în stânga, îţi sporesc iluzia, crezând că în tot minutul să zăreşti vreun poet bătrân sau vreo fecioară profită a vechilor germani, dacă caleşcele strălucite, pline de femei elegante, nu ţi-ar arăta că eşti în secolul al nouăsprezece. El-Prado a Madridului merită asemene a se numi una din cele mai frumoase primblări a Europei. Când duminica, pe o frumoasă dupăamiază, ieşi pe la şapte ceasuri, şi de la fântâna Cibelii pân' la statua lui Neptun, între patru alei de copaci seculari, vezi tot pe acel loc înconjurat de grile de fier şi numit salon, vezi, zic, frumoasele madrilence cu părul negru ca penele corbului, cu ochii scânteietori ca doi cărbuni aprinşi, îvălite în mantele negre, care le fac încă mai pătrunzătoare ochirile, cu talia clătinată ca o trestie bătută de zefir, cu picioruţele de copil, şi deasupra capului au un cer albastru ca al Napolii, atunce înţelegi că Prado trebuie să fie un loc minunat şi că un spaniol şi-ar vinde mantaua şi un străin ciubotele mai bine de a lipsi la ora primblării."

Remarcabil de cuprinzătoare, enumerarea amănunţită nu e decât pretextul unei puneri în perspectivă mult mai profunde, însă. Cu o uluitoare luciditate care nu se potriveşte, e drept, scrierii la cald.

Numaidecât.

Ghid de conversaţie 2: Esox Lucius vs.Stuka, the aircraft

Garden-party pe undeva pe lângă Căldăruşani, la care refuz cu încăpăţânare să mă arăt. Foarte cald la Bucureşti şi lipsă de chef datorată fără îndoială unor priorităţi ce se scriu în cheie imperativă -aş putea scrie chiar imperială- ca de obicei, de-altfel.

Casa, din câte mi-a povestit Madame mère, e absolut tipică lumii de noi îmbogăţiţi: papuci scâlciaţi la uşă şi aparatură electronică scumpă prin mai toate colţurile, sisteme complicate de supraveghere şi mochetă pe care se calcă din an în paşti, mâncare mai peste tot şi în diverse stadii.

În adunătura corporate care vrea cu tot dinadinsul să fie văzută se află şi o serie de pescari amatori, specie absolut bizară s'il en est.

Ştiucă, bă, ştiucă am prins sâmbăta trecută, zice unul burtos şi cu papuci de plastic.

Dilemă: cum îi spunem finlandezului pripăşit pe bătătură despre vestea cu Esox Lucius?

Şi demenţa începe:

You know, ştiucă? - mâinile se învârt aiurea prin aer, braţele se desfac, papucii de plastic în bermude cu floricele deschid gura mare. A fish with teeth, vine precizarea.

Lots of fishes have teeth, zice imperturbabil şi politicos fino-ugricul.

No, this one has lots of teeth, you know, ştiucă? Haidi bre, cum să spune ştiucă pe engleză?

A doua pereche de papuci de plastic lipăie cu solicitudine:

Nu ştiu dragă, nu poţi să-i arăţi şi tu cu mâna?

A doua pantomimă nu are succes, dar perechea de bermude are brusc o sinapsă:

You know Stuka, Stuka the aircraft?

Am râs bezmetic, vreo jumătate de oră. Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră.

Aleph 3: La schimb

La schimb pentru Tartor azi dimineaţă, povestea cu Fred Vasilescu legată de Hanul Gabroveni.

Cu twistul anacronic de rigoare, semnalat de neobosita L. Apropo: bun venit în blogosferă şi păreri de rău că nu am putut să răspund, am avut un sfârşit de săptămână hum, misterios, dar presupun că mai trebuie şi din astea, din vreme în vreme.

Cum spuneam, povestea. Camil o spune mai bine ca oricine altcineva. E foarte lungă, dar sper să o recitească aşa cum am recitit-o şi eu: cu plăcere, adică.

"Am luat-o pe jos, spre dreapta, cu toată căldura, să văd cum se dărâmă casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu. Eram nerăbdător, căci nu fusesem acolo din ajun. Casei din dreptul străzii Regale îi ridicaseră acoperişul şi rămăsese acum aşa, cu pereţii tapetaţi între care fusese viaţa de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei Visante să vadă înăuntru, ca într-un corp omenesc deschis pe masa de operaţie. Negreşit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului închisese scene de viaţă: iubire, necazuri, naşteri, vizite; era întreagă soba la gura căreia stătuse desigur vreo femeie gânditoare, alăturea era soneia mică în perete. Şi acum era un gol de nămiază până în adâncurile luminoase ale cerului.

O casă fără acoperiş, vara, nu e o casă din care chiriaşii se mută ca să vie alţi chiriaşi. E ca o violare. Nu ar trebui să se permită oricui să vadă o casă căreia i se ridică acoperişul, cum metresa care iubeşte nu lasă slugile să facă patul în care au fost îmbrăţişările ei, ci îl strânge şi-l aranjează singură, în clipa plecării."

Aleph 2: Ceea ce a văzut pesemne Fred Vasilescu

Demolarea Hanului Zlătari. Cronicele nu ajută: ni se spune că povestea asta s-a întâmplat pe la începutul secolului douăzeci, dar judecând după haine, am spune precaut: pe la 1925.

Alephul ăsta se dă Tartorului şi i se spune deocamdată numai bună dimineaţa, pentru că nu avem povestea exactă sub nas şi o lăsăm pe deseară, după cafelele de la Episcopie.

Dar mai avem şi altele, siropoase, înduioşătoare, sarcastice, sincere, în totul colosale şi cu mari oftaturi.

Bucureştii unor aritmii precise şi care se ştiu.

Să vă/ne fie de bine!

Aleph 1: Omul de fier din Bazarul Griviţei, 1931

Sfinte Haralambie, aveau şi Bucureştii homme de fer. L-am găsit acum cinci minute, la cafeaua de dimineaţă, umblând încăpăţînat după descifrarea unor steme misterioase. Am deja două ipoteze, dar le mai rumeg.

Normal că n-am putut să mă abţin. Al dumitale e!

Pentru că avem o droaie de imagini cu tot atâtea poveşti prin ele, o să fie câte un aleph pe zi. Anume o parà de trecut mai lesne uliţa zilei care vi se aşterne la picioare.

Ca să nu ziceţi că sunt a naibii cu noua ordine.

După pofta şi tihna clipei, fie am să las pe alţii să vorbească, fie am să văd ce poveşti se mai stârnesc.

Astăzi, fac o escepţie, cum ar zice tanti Săndica: o să aveţi două parale, nu una.

Ghid de conversaţie: (a fi) beat mangă

Avem pentru câteva zile şi ca de obicei pe vremurile astea, musafiri. De data asta de vizavi, deşi povestea începe într-un cloître din preajma parcului Ioanid, pe vremea când Zaza nu era nici măcar proiect, darămite perspectivă serioasă.

De foarte mulţi ani, complicitatea ironiei şi a jumătăţii de surâs ne leagă mai dihai ca o rudenie.

Halim ceva vite fait mais bien fait - o reţetă de orgoliu domestic: vinete fanariote cu mujdei zdrobit cu sete şi un sos oţetit şi foarte al naibii plus alte chestii mai clasice- şi ne apucă bârfa, evident.

Cineva, nu mai ştiu exact cine, dă leneş din telecomandă şi la un moment dat, o interjecţie pe jumătate siderată: Ce e aia... o horă? Dar de ce sunt în civil?

Stai liniştită că nu e de-adevăratelea. E de la Etno TV.

Spectacolul are de ce să sperie de-a binelea chiar. Un fel de luminiş incert: ar putea să fie şi coada unui ochi de iaz, dar operatorul şi-a băut minţile cu căpşunică şi-i dă înainte cu travellinguri circulare cam abulice. Nişte maşini de teren -?!- aliniate cu orgolii, grătare, sticle de bere, lumpen mişcător şi doi gurişti care insistă cu chestii de genul, "Am o soacră de belea" şi "Relaxat sunt la volan". Şi alte asemenea.

Sincer? Ne cade faţa, cum se spune în Berceni.

Lumpenul nu oboseşte. Cămăşi descheiate, burta băutorului de bere care iese cu ţâfne din curea, pantaloni roşii la femei - am numărat cinci posesoare- şi un moş uscăţiv care joacă mărunt, pe picioare, ca urşii în laţ.

Ce e cu el, întreabă musafirii.

Ce să fie, e mangă, zicem noi cu mare uşurătate.

Mangă? Ce înseamnă asta?

Ei, înseamnă că e beat cui.

Aha! Deci pot să îl întreb pe unul aşa: domnu' nu vă supăraţi, sunteţi cumva mangă? E corect, nu?

Este. Dar nu te-aş sfătui, serios.

Surtout pas, hein...

Flânerie 103:Strada Modei nu e unde scrie

Din plictiseala hârţoagelor isprăvite şi cu pofta stârnită de scrisoarea de la Ulan Bator, caut câte ceva despre strada Cometa şi găsesc o chestie delicioasă şi subversivă.

Dacă nu era articolul ăsta dilematic al lui Pippidi, muream sau mă mutam şi habar nu aveam că la numărul douăzecişidoi a locuit cândva o beizadea Ghica (heh), prénommé nici mai mult, nici mai puţin decât hm...

...Pantazi, fir-ar să fie de viaţă!

Acuma mă dau bătută: va trebui să mă ţiu de promisiune şi să iau strada la rând. Casă cu casă şi poveste cu poveste.

Îndoielile lui Pippidi sunt poate fondate: ţinând cont de capriciile cadastrului sectorului de Verde, s-ar putea ca nu ceea ce se vede în stânga să fie casa beizadelei. Am o vagă bănuială.

Am să mă uit în letopiseţele domnului T. Reviu cu amănunte: cu puţin noroc, putem reconstitui povestea cel puţin de la 1919 încoace.

În tot cazul: strada Modei nu e unde scrie.

Sâmbătă: de bătut strada logofătului (!) Luca Stroici. Fostă Robert de Flers, pe lângă crâşma lui Bană unde se găteşte la spirt.

În căutarea numărului nouă.

PS: La turcul de la Perla nu se mai egzistă şerbet din luna aprilie.

A cincea scrisoare de la Ulan Bator: Zarva de pizzicato a unei ploi de vară

Motto:

"Patience, n. : A minor form of despair, disguised as a virtue."

(Ambrose Bierce - The Devil's Dictionary)

De la Z. către P., la Hanovra

Aveam de gând astăzi să scriu dintr-o lamazerie, după cum promisesem joia trecută. Dar capriciile poştale mi-au zădărnicit intenţiile preacucernice.

Nu de contradictio in adjecto veţi avea deci parte săptămâna aceasta, ci de o veste cu scandal pe care mi-a dat-o stareţul de la Dazhao.

Patru luni de zile. Atât durează lucrările de pe strada cu paşalâcul: inadmisibil.

Nu e vorba numai de muncitorii cu mână lipicioasă sau de junii degrabă vărsători de bere sau inhalatori de haşiş de la trei dimineaţa.

Pe nesimţite, pe când dormim turciţi de căldură, vine de se întâmplă un fel de crimă. Nu cu zburat de creieri, ci mai degrabă cu gestul ager şi laş al perinei pe faţă, si l'on veut.

Timp de mai bine de o sută de ani, încă de pe vremea când se numea Cometa, uliţa pe care am onoarea să nu mă fi născut se bucură de sonata minerală a pietrei cubice, ori de câte ori trece o birjă.

Nimic agasant în zarva asta de pizzicato al unei ploi de vară pe un acoperiş de tablă subţire. Mai mult de-atât, din pricina caldarâmului, toată strada Căderea Bastiliei şade mental la mansardă. Ar fi simplu să conchidem expeditiv: fermecătoare treabă, de nu ar fi efecte secundare.

Începând cu santinela răbdătoare din faţa unităţii de pompieri din buza Pieţii Romane şi până la măturăreasa nebună de la numărul nouăzeci, toată lumea care şade din raţiuni mai mult sau mai puţin aleatorii pe uliţa Cometa are dibăcii apăsate. La desenat copaci sau la cuvinte încrucişate, la reparat păstoriţe de Meissen sau la copt pâine la ţest, la furat cai în crucea nopţii sau la despicat sturioni în vreme de harţi.

Fenomenul în sine nu a fost niciodată pe deplin explicat ştiinţific. Se consideră însă că legătura dintre piatra cubică şi atari manifestări de îndemânare este incontestabilă.

Undeva, într-un birou al agiei, cineva al cărui nume va fi cu siguranţă şters din toate pomelnicele a hotărât că ne putem lipsi de caldarâmul fermecat de pe Cometa, ce urmează să ia drumul hanovrelor de aiurea.

On n'arrête pas le progrès. În loc de asta, vom avea asfalt.

Celui care tace, îi scriem pe neaşteptate să nu se mire auzind oftaturi pe aleile de la Herrenhäuser Gärten fără să vadă pe absolut nimeni.

Pesemne caldarâmul de pe Cometa va fi ajuns deja la destinaţie.

Z.

De la Ulan Bator, cu precizie decalată, în a şaisprezecea zi a lunii lui Mordād.

PS: Poza, de la Carnavalet.

PS2: Ca niciodată, epistola are şi o sinestezie a ei, bine conturată cu tuş de China. În stânga.

O stupefacţie

Găsesc în numărul din 12 ianuarie curent al României Literare - o lăsasem în cui de vreo jumătate de an şi mai bine, un stupefiant articol al lui Ion Iovan, despre care am scris foarte drăgălaş aici, cu titlul Index la ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale .

Preţ de vreo cinci rânduri se poate crede că e vorba de o micronuvelă, dar se pare că Iovan a reuşit imposibilul aşteptat de multă lume, fără mari speranţe. Deşi textul nu o recunoaşte explicit, paralela dintre vocea mateină şi comentariul evlavios dar suficient de subtil al lui Iovan sugerează posibilitatea fabuloasă ca pe undeva să se mai egziste pagini rupte şi salvate din Însemnările Zilnice ale vasiliscului.

Din ceea ce pare să fie o exegeză mai amplă, Iovan alege un semainier capricios. Şapte sertare şi tot atâtea instantanee surprinse de nitratul acid al privirii întredeschise şi plictisite. În care se perindă tot atâtea personagii aiuritoare. Cum ar fi bunăoară "grobianul Costea Bratu", fostul arendaş de la Sionu, care are indiscutabil ceva şi de Pirgu, dar şi de Mitrea Cocor şi care-i prilejuieşte amare notaţii despre un pumn de deşertăciuni.

Pe urmă Brederode da Cunha, fostul ministru plenipotenţiar al Portugaliei la Bucureşti, Belgrad şi Atena, după cum arată bine pus la punct Iovan, o jigodie desfiinţată din două trăsături de condei ("Întâlnesc în capul Podului pe Brederode; fanfaronul e în ţinută, dar miroase ca o damă ieftină."v. 24 ianuarie 1935). Anecdota curioasă evocată de Iovan, legată de romanul A Morte do Amor al portughezului a cărui intrigă seamănă suficient cu cea a Crailor pentru a nu stârni semne de întrebare, merită stupefacţia unui sfârşit de după-amiază.

Popa Dumitru, care îi stârneşte ironii ce miros a Bulgakov de la o poştă. Nu ştiam de existenţa unui Mateiu-Woland, dar dacă tot e aşa, atunci să fie primit! O caznă fermecător descrisă, pe care o înţeleg perfect: "Ultima dată când am stat în strana Sionilor de la Sf. Silvestru am avut senzaţia că mă aflu într-un stomac, într-o burtă întunecoasă pusă pe digerat - totul se topea, lumina, ceara, dumicaţii " (v. 7 februarie 1935).

În fine şi din toţi - mai sunt şi alţii- băiatul în casă Niculaie, "bărbătuş lipit familiei Sion" şi umbra misterioasă care îl însoţeşte în plimbarea cu bastonul din 17 februarie 1935. Iovan nu o spune, dar graba cu care analfabetul Niculaie -a cărui pecetie digitală se găseşte pe actul de deces al desăvârşitului stilist al limbii române- procedează la operaţiunile de înhumare sugerează un sfârşit eliptic.

Un sfârşit de templier.

PS: Cunoscând lenea, nu ne-am putut abţine şi am trimes textul articolului cu un răvaş. Să ni se ierte entuziasmele, dar sunt acolo nişte lucruri pe care le-am găsit, repet, flabbergasting.

Arhitecturi

Din seria cea nouă a utopiilor, astăzi avem nu una, ci două găselniţe foarte interesante, via Paleo-future, un blog al naibii de deştept pe care l-am şi adăugat la Iarmaroc.

Prima este probabil echivalentul planurilor lui Speer pentru Berlinul mileniului zvasticii şi nu numai, anume Moscova ce nu a mai apucat să se ridice, vizibilă aici.

A doua este aceeaşi Moscovă visată de minţi ţariste.

Înainte de orice alt comentariu, frapează o singură diferenţă, esenţială. Şi care face, la drept vorbind, părul măciucă.

Imaginile ţariste sunt exuberante şi naive, ele spun cu gura până la urechi optimismul că prăpastia dintre Maica Rusie şi Apus se va umple grabnic, prin voia jocului bursier şi căilor ferate şi că, în curând Moscova va deveni un mare oraş european, cu parcuri elaborate şi cu linii de perspectivă urbană aerisite.

Un Sankt-Petersburg pe gustul începutului de secol douăzeci, cu alte cuvinte. Să nu uităm, în inima Moscovei de acum o sută de ani, Marmeladov e după colţ: prin urmare, imagistica ridică indirect în slăvi şi oroarea de magherniţă şi virtuţile spălatului la subţioară, sperând să educe după modelul lui Haussmann despre care am tot discutat.

Oameni peste tot, în troici electrice, împingând landouri, fugind să se păzească de zarva nouă a maşinilor cu tracţiune spate. Bref: viaţă.

În timp ce Moscova visată de Djugaşvili nu cunoaşte decât hăul catapetesmelor retezate peste care va creşte totuşi prima iarbă de după fisiune. Formele rigide, turgescente, greoaie. Paralelipipedul trântit cu ostentaţie de ziggurat peste manejul de echitaţie. Ca şi versurile lui Maiakovski, poetica fierului forjat a murit demult la Mănăstirka.

Cu atât e mai evident: exuberanţa s-a dus şi ea, din hărmălaia înduioşătoare au mai rămas poate doar câteva siluete de-abia vizibile, care şterg în mare grabă zidurile.

Le ghicim şoşonii din picioare şi coatele roase ale paltoanelor.

PS: Stânga sus, Iofan/Gelfreih/Belopolskii/Pelevin/Merkulov, Proiect: Palatul Sovietelor, 1946. Pe măsură şi el, dar asta e redundant.

O chestiune de încredere 2: Fără zahăr cubic

Nicio floare a darurilor nu se poate uda cu suspiciune. Traiul cu bănuieli fiind insuportabil, mai ales când ele apar din coincidenţe sau din răstălmăciri, s-a întâmplat că ne-a venit foarte greu să mai scriem ca pe vremuri.

Răzeşii o spun mai simplu: ne-am amărât pentru nişte aiureli. Circumstanţe şi ele, nu le putem trece cu vederea, însă.

Yo soy yo y mis circunstancias. Sau nu?

Păi nu, sau mai exact nu numai. Je est un autre şi din secunda doi, se cere protejat cu mare grijă, să nu se spargă.

Din punct de vedere strict juridic, avem o problemă simplă, de conciliere a unor drepturi fundamentale. Dreptul corului antic la glosă. Dreptul scribului de a pleca urechea sau nu. Dreptul umbrei la umbră, care e cel mai important dintre toate în chestia asta.

Este responsabilitatea Seraiului să protejeze de anarhie dialogul dintre monade. Tehnic vorbind, asta ar putea presupune proporţionalitate, politica biciului şi zăhărelului, cu alte cuvinte limite, ceea ce nu am avut niciodată.

O să spunem altfel: când lucrurile o iau razna, e nevoie de echilibru. Echilibru este şi hotărârea de a modera comentariile voastre, atâtea câte vor fi. Nu pentru că am avea ceva de ascuns: se ştiu deja multe lucruri de pe stradă în privinţa Zazei, iar asta a fost o poveste asumată din prima secundă, tocmai pentru că integritatea e un lucru foarte important în ceea ce o priveşte.

Putem bârfi, dar nu putem minţi. Asta niciodată, în nimic. Ajungă minciunile altora.

Putem bârfi, dar nu putem fi scandalagii sau nemăsurat de obraznici. Nu-mi aduc aminte să vă fi dat voie.

Dacă mă cunoaşteţi, ştiţi deja cu ce se mănâncă asta: am mână largă. Nu am de gând să cenzurez absolut nimic. Am de gând însă să apăr lucrurile la care ţin de indelicateţe, chiar involuntară.

O atare soluţie nu e perfectă în sine. Nimic din ceea ce pare just în cheie sublunară nu este. Dar m-ar bucura dacă asta ar face dreptate şi nu numai în cheie ortografică, ci şi ortoepică.

Am avut de ales între asta şi gândul greu şi recurent al ştergerii cu buretele a făcăturii năbădăioase. Dar laşitatea nu a fost niciodată arma de care m-am folosit. Ţin la genealogii, chiar şi diluate.

În zilele noastre, nu se mai poate scoate hangerul de la brâu. Într-un spaţiu virtual, asta ar echivala cu o mare mahala, mai ales că nimeni nu are o vină anume. Deochiul şi buba rea: chestii absurde prin excelenţă.

Unele întrebări nu aşteaptă răspuns. Dar unele dezamăgiri pe care le sperăm temporare, da.

Pentru că ne pasă. De-aia.

Şi pentru că este o chestiune de onoare. Sinonim cu : ne costă. Şi poate ne şi doare, deşi nu am recunoaşte în ruptul capului treaba asta.

Probabil că e redundant să închei chestia asta cu formula cu drag. Ar merge mai degrabă amicalement votre. Dacă ţine la Serai aşa cum Seraiul ţine la el, corul antic ar face bine să îi respecte hachiţele. În fond, sunt atât de neînsemnate...

Scriu deci, aşa, sperând că am fost suficient de clară, deşi concizia s-a dus pe apa sâmbetei:

Cu drag,

Zaza

PS: Anume m-am lungit. Nu mi-au plăcut niciodată anunţurile de mentenanţă atârnate în vreun cui. Şi apoi, ce vreţi, deformaţie profesională: o decizie discreţionară presupune motivare bine cumpănită.

CQFD. Pour faire et valoir, bineînţeles. Şi da, aceasta este o cerere de armistiţiu. Au bénéfice du doute.

Dubito ergo cogito.

O chestiune de încredere 1: Ţăruşul unor coincidenţe, neputinţa unor dezamăgiri

Iaca, mărturisesc: am ezitat cam o săptămână până să scriu ceea ce va urma, dar până la urmă decizia s-a impus de la sine şi nu mai am de gând să revin asupra ei.

Două lămuriri, ca să nu avem vorbe. Dintotdeauna, scribul de faţă a detestat să dea jandarmeria jos din pod. Nu a făcut observaţii nimănui, cu excepţia gafelor inevitabile şi benigne, reparabile şi reversibile. Detest mahalaua şi păruiala: mi-a ajuns divorţul violent alor mei.

Pe urmă, am trăit unsprezece ani din viaţă, anii care se imprimă cu osebire fotosensibil, într-o monadă schizofrenă, în care se spunea insistent că lucrurile care se discută acasă nu trebuie sub nicio formă spuse la şcoală sau pe stradă. Sub nicio formă. Din cauza asta, am crezut întotdeauna că vorba e liberă să se ducă unde vrea ea. Scrisul, de asemenea.

Chestiile astea două au avut consecinţe biografice. Sordidul -slavă Domnului, temporar!- din casă şi zoaiele ipocriziei de pe stradă m-au împins spre Facultatea de Drept, unde m-am chinuit mult prea multă vreme cu basmul libertăţilor fundamentale ca să nu fiu alergică la căluşul în gură.

Nu sunt extrem de sigură că nu am greşit, dar asta e altceva.

Decizia mea încăpăţânată de a vă lăsa să scrieţi ce vreţi voi pe aici din astea porneşte. Şi dintr-un pact pe care îl speram tacit: a nu se amesteca borcanele. În clar, a nu se călca cu bocancii de alpinism pe iarba unei zone pe care o credeam tabu.

Încă din primele sale zile de viaţă, Seraiul s-a bucurat de un privilegiu monumental, cel al unei partide de şah faţă de care jocul de glezne al lui Lujin era mic copil. Din el s-au născut de-a lungul vremii multe divertimenti fermecătoare. Voinţa minţii şi puterea scrierii au destupat conducta cu sinapse. De care vreau să sper că v-aţi bucurat şi voi.

Pentru mine a fost şi este o mare bucurie neaşteptată şi fragilă.

Nu îmi este ruşine să o spun aici, apăsat dacă e nevoie: unele lucruri sunt indispensabile. După cum nu ne-a fost ruşine să ne bucurăm cu gura până la urechi, pe toate acoperişurile şi nu pe la colţuri, de ceea ce ne-a fost dat.

Dar privilegiile sunt fragile, după cum spuneam: disconfortul capricant poate apărea uşor, din te miri ce. Iar cocleala dezamăgirilor otrăveşte de bună seamă mişcarea mâinii pe o claviatură oarecare.

Pentru Serai, e un risc mult prea mare. Ne-ar condamna să mergem circular, în jurul unui ţăruş bătut de nişte lucruri obscure şi aleatorii.

Nu vreau să mă întind foarte tare: urmează însă partea a doua. Promitem să o facem mai scurtă.

Hexagrama 56

Scris numai jumătate de Tribulaţie şi deja miroase a creier ars, pentru că n-am avut de lucru şi m-am împiedicat aseară de coperţile galbene ale ediţiei franţuzeşti a I Chingului, căutând soluţia satisfăcătoare dilemei pantazeşti de sâmbăta trecută.

Foarte periculos. Uitasem cu desăvârşire de o chestie fundamentală: atari auspicii se rumegă pe îndelete mai înainte să le dai drumul.

Ca orice chestie binară şi asta ţine încuiate lumi, dar nu e nimic nou în privinţa asta de la Leibniz încoace, hm.

Poezia chinezească: foarte înşelătoare. Aparent simplă, dar întortocheată mental de nu se mai poate, până la incoerenţă. Traducerile, cum spuneam, nu ajută de nicio culoare.

Iraţionalul, tupeul, fibrilaţia, utile în alte circumstanţe nu sunt aici de niciun folos. Iar timpul din I Ching se măsoară numai şi numai cu o clepsidră. Nicidecum cu nisiparniţa.

***

Din toate cele şaizecişipatru de posibilităţi, am ales după cinci ore (!) numai patru, care speră să folosească la ceva.

Iar din cele patru, asta a sărit de pe foaie. Hexagrama 56. 旅.

O sinapsă: şaizecişipatru de hexagrame. Şaizecişipatru de căsuţe ale tablalei de şah. Încep să mă îndoiesc că e vorba de o simplă simetrie întâmplătoare, sau de patratul inocuu al cifrei opt.

***

Al dracului ce se complică lucrurile. Iar dacă vrem să fim bicisnici de-a binelea şi să răsturnăm optul de tot, rezultă nesfârşitul, care nu are nevoie de semne decât la algebră.

Dar uneori vrei mai mult: iar dicţionarele consultate din strict bun-simţ şi cu uşurătatea imbecilului întru matematici aduc mari speranţe şi un fel de coincidenţe.

Aflăm bunăoară că optul întors e numai convenţie şi că se egzistă ceva şi mai grozav pentru a măsura ceea ce nu se poate.

Se egzistă aleph zero, care merge înainte cu numărătoarea, fără să aibă neapărat nevoie de semne de circulaţie.

Ipoteza e ameţitoare.

Seraiul nu mai crede în coincidenţe demult, dar se bucură de fiecare dată de ele, ca şi cum ar fi vorba de primele frezii.

Cu insistenţă: a nu se bate câmpii.

Mă tot întreb dacă nu e mai bine să rumeg restul de poveste până sâmbătă. N-aş vrea să pierd ceva, nu de alta.

Cam multe restanţe, hm. Să vedem ce putem face.

Două hatâruri

Reparat nedreptatea ortografică referitoare la obiectul din stânga pentru că am fost rugată frumos şi intempestiv de Tartor.

Ca de obicei. Bonus, înşiruirea de cârlige dont il a certainement le secret, anume หมอนขวาน şi despre care mai ştim că se citeşte mon kwaan, în cheie ascendentă.

Nu reuşesc să-mi închipui zău, cum sună. Ştim însă cum arată: sur mesure, iar asta ne bucură grozav.

Aşa ceva cară Pantazi după el, de la Valletta prin apele fosforescente ale Mediteranei de Vest. Presupun că merita deturul.

Paris vaut bien une messe. Aşa că mâine, vă este clar ce urmează în propoziţie. Astăzi ne-a luat minţile lumea de pe stradă, nu de alta.

Ale naibii şedinţe.

Să vedem ce ni se arată în seara asta. Ştim deja, de-altfel, ca de obicei.

Uşa e crăpată, ca întotdeauna.

PS: Încep să cred că am o problemă cu virgulele

Bouleutique: Tanti Săndica, back with a vengeance

Motto:

"Farfuridi (emoţionat şi asudând):

(...)Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!"

(Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul III, scena 1)

Foarte rapid, ca orice chestie bizantină, vestea a început să circule pe culoare, siflantă şi prevestitoare de urât.

Şedinţă cu toată lumea. Toată, cu aldine, fireşte. La unu jumate. Neapărat. Să nu care cumva.

La unu şi douăzecişiopt de minute paisprezece secunde, buluceală aferată pe treptele de marmură, iar pe absolut toate messengerurile din bătătură, vestea cea proastă, urbi et orbi.

Linişte de birou de pariuri englezesc, cu zece minute înainte de cursa de la Ascot.

Unu şi treizeci de minute. Intră sfântul sinod. Ia gata, piua, linişte!

Şi linişte se făcu, de se auzea cum se despart apele.

Sfântul sinod ne spune astăzi -şi pe bună dreptate- că se chiuleşte cam mult în ultima vreme, că aşa nu se mai poate tovarăşi, că se pleacă prea mult la Taşkent şi că bref, de mâine am rupt pisica, o sa pontaţi bi-o-me-tric, fără discriminare.

Şi o să vă facă şi poze, beculeţul ăla verde. În fiecare zi. So long poze de buletin din oraş, hm.

Linişte deplină. Marea Roşie crapă în continuare, dar robia în Egipetul scaunului de surghiun nu se sfârşeşte aici.

Ah, şi mai era chestia cu pauza de masă, zice logofătul mirean.

Erreur. Ar fi trebuit să tacă măcar până la Venirea a Doua, zău.

Foială. Iată un drept inalienabil atacat mârşav. Un scandal.

Dar haidem, spuneţi ce aveţi pe suflet, ni se spune cald, principial. Simţ enorm şi văz monstruos. Văz un sacou gri peste umerii cămăşii cu mânecă scurtă. Bref: vizită de lucru.

Eu m-am gândit, ca să nu avem vorbe, să votăm. Facem comisie şi gata. În cinşpe minute isprăvim şi vă puteţi întoarce la Solitaire lucrările dumneavoastră curente.

Stupoare. Iată, i-am zis poporului meu să-şi ia soarta în mâini şi nimeni nu ridică un deget. La naiba ghem, ἰσονομία e asta sau ce?

Haideţi, curaj, discutăm prieteneşte.

Tu parles. Ăsta vrea precis ceva de la noi, ceva rău, ceva subversiv. Ceva parşiv, ce să mai.

Să ne ia pauza de masă, nene. Bobâlna!

Şi atunci se întâmplă ceva absolut elocvent, din punctul de vedere al filosofiei politice, pe puţin.

Nimeni, dar absolut nimeni nu are reflexul de a ridica mâna - Zazei îi este lene şi în plus are o conversaţie pasionantă cu Ratpack despre Ilie Micolov-, în schimb începe să miroasă nu a mir, ci a creier ars.

Să ridice tanti Săndica problema, ce?

Et tanti Săndica se syndique et y va de son couplet, bien entendu. În vocea ei, înţelepciunea Vrâncioaiei şi fermitatea lui Paşa Antipov. Noi, cu gazul ilariant, imponderabili şi foarte răi, pesemne.

Tanti Săndica imploră clemenţa logofătului. Este douăzeci de oameni - tanti Săndica spune nedeterminat: persoane- care doreşte să servească (!) masa de prânz din motive medicale. Acuma da, ştim -noi ştim tot, oricum- că este şi o sută douăzecişicinci care nu doreşte să servească -cred şi eu, rumpeţi lanţurile!- , dar - tonul e de miere de viespe- nu se poate totuşi o escepţie? Nu? Păi creştini suntem?

Asta miroase a complot îndelung exersat în binom: şi fată, când o pune ochii ăia în tine, tu te uiti şi zici păi creştini suntem? Ptiu, drace!

Logofătul imperturbabil: moftul, curent şi el, cere exerciţiu democratic. Eu zic să votăm, insistă, şi mă apucă duioşia. Buza de jos e bosumflată: jucăriile mele....

Altcineva, mai sofisticat: Păi domnu, dacă tot avem softul acela minunat - softul e iarba fiarelor, are o viaţă proprie şi atribuţii taumaturgice clare- care ne ţine evidenţa, nu se poate să ni se ţină evidenţa plecărilor la masă şi aşa? Unde e problema, haidi domnu, nu avem încredere?

Nu.

Bine, ştim că e o cheltuială mare pentru noi, dar totuşi cât va dura implementarea acestui sistem? Definitiv? Vă mulţumesc. Şi doamna specializată în stampe din Tuvalu se aşează moale în fotoliu.

Ai dreacu ăştia, las' că vin ele alegerile, la naiba ghem.

Şi οἱ πολλοί votează, pe ghimpi şi în ghionturi. Să nu servim masa, tovarăşi.

Imediat după şedinţă, pe holuri se făcea trafic cu numerele de telefon de la Dineş.

Morala poveştii se egzistă, de bună seamă. Că logofătul a ieşit din naţionala sa bancă de rezerve ca să tranşeze chestiunea sufertaşului e una şi silenzio stampa. Că un pumn de persoane, cum ar spune tanti Săndica, inclusiv în sensul vectorial, politic - as in polity, not policy or politics şi asta o spune scribul- are nevoie de invitaţie specială pentru a avea un reflex minim de statement, asta mi se pare tare self-explanatory.

Jargonul tehnocrat abundă în aberaţii semipreparate de genul: decision-making process, transparency şi stakeholders.

Astăzi, de pildă, tanti Săndica a fost stakeholder. Un stakeholder creştin, as in Bible belt and born again.

Se egzistă momente în care îţi doreşti foarte sincer să se reintroducă votul cenzitar.

PS: Diseară, ce-am promis. Nu de alta, dar se face târziu şi ieri nu mi-a ars.

De septem mundi miraculis 4:Minunile Românicii

Evenimentul Zilei zice aşa, la finaliste:

Ansamblul Brâncuşi - Târgu-Jiu
Ateneul Român
Biserica Densuş - Hunedoara
Biserica Neagră - Braşov
Bisericile de lemn din Maramureş

Bisericile fortificate săseşti din Ardeal
Castelul Bran
Castelul Peleş
Castelul Corvinilor
Cazinoul Constanţa

Cetăţile dacice din Muntii Orăştiei
Cimitirul de la Săpânţa
Cetatea Sighişoara
Iaşiul cultural
Mausoleul Mărăşeşti

Mănăstirea Argeşului
Mănăstirea Horezu
Mănăstirile pictate din nordul Moldovei
Monumentul de la Adamclisi
Palatul Mogoşoaia

Palatul Parlamentului
Podul Saligny (Cernavodă)
Sibiul istoric
Slănic Prahova
Transfăgărăşanul

Din toate astea, Seraiul are de gând să voteze Ateneul, din patriotism local, Densuşul şi Biserica Neagră, Sarmisegetuza - e colosală-, Iaşiul, Bucovinele şi în fine, sopra tutto, Mogoşoaia.

Că nu se putea să nu avem şi noi din astea, heh.

Tare sunt curioasă.

PS: Trimet numaidecât pe măsură ceea ce riscă să fie a opta minune, cam amară, a Bucureştilor. De obicei, dispreţuiesc ppsurile, bunul meu domn. Ăsta însă e altceva, nu e din ăla cu margarete şi chestii mov.

Violon d'Ingres

Sunt doi, veniţi pesemne de undeva din provincia periurbană, cu noaptea în cap la boierii de la Bucureşti.

Aparenţe ponosite, anacronice.

Femeia: blugi piramizi cu lamé, pantofi cu toc o idee cam prea înalt, ruj strident, bronz de sapă. Bărbatul: pantaloni de doc, pantofi cu găurele - de miliţian-, cămaşă în dungi.

- Nu vă supăraţi, zice, avem şi noi un Stradivarius şi vrem să ştim dacă e original. Aicea se face expertizele?

Ce dumnezeu să mai zici la aşa ceva? Bieţii de ei, biata vioară nevinovată, bieţii de noi in corpore?

Hm.

PS: Cineva s-a milostivit şi i-a trimes la muzeu. Nu sunt convinsă că a şi făcut bine.

PS2: Am hotărât să dorm azi-noapte. Toate tărăşeniile din ultima vreme mă sastisesc au possible.

Tribulaţia de sâmbătă, treizecişitrei: The King of Faeries

Motto:

"PUCK:
Fairy king, attend and mark;
I do hear the morning lark."

(William Shakespeare - A Midsummer Night's Dream, Act IV, scene 1)

- Mulţumit de rezultat? se auzi brusc de undeva din spatele tunsorii vocea lui Baldassare Corteggio.

- Hm, răspunse Abd'allah, cel puţin acuma pot să deschid ochii.

Ideea plimbatului unei flăcări subţiri de spirt în jurul cutiei craniene îl cam nedumerise şi apoi speriase, e drept, pe Scolastic. Dacă mâna lui Hamid avea să se dovedească nesigură? Să-i prăpădească nu numai rezultatul ipotetic, dar şi mai rău, sprâncenele după care leşinase nu o dată o întreagă trupă de majorete? Apoi, mirosul greu de prăjeală nu prea putea fi evitat, nu contează cât de parfumate erau mâinile agere ale frizerului, sau cât de binevoitoare autosugestia. Aşa că, de pe la jumătatea operaţiunii, Abd'allah se lăsase moale în scaun, aşteptând resemnat ca experienţa asta exotică să se isprăvească mai repede.

Trebuia însă să recunoască: Hamid se descurcase minunat. Focul şi aţa complicat mânuite tăiaseră la fix bretonul de beizadea. Dar astea sunt deşertăciuni, se pomeni că-şi spune şi pentru prima oară îşi muşcă limba. În fond, avea ce să povestească diseară cu lux de amănunte de preferinţă hiperbolice, iar asta era grozav.

Niţel încurcat, Abd'allah schiţă un soi de plecăciune, pipăind jenat cu podul palmei drepte un buzunar care fluiera a gol.

- Mais je vous en prie, jeune homme, e plăcerea mea, zise Corteggio.

Vizavi, Hamid mârâia vesel ceva nedesluşit: în ciuda aparenţelor, Abd'allah nu ştie turceşte.

- Ce spune?

- Spune că te poţi tunde aşa ori de câte ori pofteşti: are un văr care se îndeletniceşte cu asta fix în spatele Oborului de la Bucureşti.

O monedă grea de argint se rostogoli pe podeaua negeluită cum trebuie. Corteggio găsea aparent normal să arunce plata ca pe un os cu măduvă, în batjocura uzanţelor minime ale ospitalităţii şi Luminilor, deopotrivă.

Nimeni nu părea stânjenit. Frânt de spate, Hamid adună banii de pe jos şi le făcu vesel cu ochiul, fără jenă sau alte explicaţii. Din uşă, Abd'allah mai apucă să vadă cum turcul încerca argintul cu dinţii. Totul era aparent în ordine.

Printre premolari, sclipea stins o scenă care nu prea semăna cu niciun konstantinatos.

- Îţi pot explica, Abd'allah. Hai să mâncăm la Mavrommatis. Avem cam multe de vorbit: tare mă tem că sunteţi într-o încurcătură extraordinar de neplăcută.

Şi cu o mână fermă, Baldassare Corteggio îl îndeasă pe Scolastic îndărătul unor cercevele văpsite ultramarin.

***

Estimp, în radă la Marsamxett e zarvă discretă. Pantazi şi Pantalone se pregătesc să ridice ancora.

Sunt, după foarte multă vreme, singuri: Stăpâna Contrariilor i-a anunţat alintându-se la micul dejun că ar mai rămâne vreo câteva zile, să nu piardă cumva hramul bisericii de la Kirkop, unde avea să o însoţească, bineînţeles pe Euricleia.

Pantazi e nedumerit de schimbarea asta bruscă de planuri, bănuind şi altceva cu o jumătate de surâs, ca de obicei. În fond, are bastonul de jasp şi perina tailandeză ieroglifică - anume หมอนขวาน- care îi lipsea, iar dacă madama mercenară nu se va arăta la Compostela cum stabiliseră, are să ştie cel puţin că îi e tare bine şi că Malta a mai făcut o victimă.

Ceea ce îl nemulţumeşte însă pe Indescifrabil e preumblarea cu Pantalone.

Pare că şi-a isprăvit rostul în intrigă. Iar desluşirea unui secret, cum e cel şuierat printre dinţi de marinar, deşi îl spală de multe păcate închipuite, nu e suficientă pesemne ca să destrame disconfortul de care dihania nu se poate dezbăra.

În fond, era mai bine atunci când îl detestam. Acuma, că mi s-a făcut milă de el şi de halul în care a ajuns, treaba asta devine insuportabilă.

Asta e totuşi ceva mai mult decât o nedumerire.

Deocamdată, Pantazi e mult prea ocupat să dirijeze pasul de catâr al hamalilor care poartă zâmbind dulceag vreo cinci lăzi pline ochi cu lucruri indispensabile.

Crede, însă că ştie ce are de făcut. Vântul e bun, iar firul poveştii se cere grăbit: are să steie de cart chiar din noaptea asta, cu un termos de kopi luwak la îndemână şi să hotărască soarta cârmaciului cum a făcut-o întotdeauna.

Ajutându-se de Yi Ching.

***

La Mavrommatis, platoul cu Μεζέδες e colosal, ca întotdeauna. Recunoscător, Abd'allah savurează pe îndelete şi dolmalele de floare de dovleac şi dulceaţa acrişoară de vinete bizantine cu migdale pisate sticlos şi bamele picante în ulei de Volos şi zgârciul nobil de sepie de-abia trecută prin tigaie.

O bucătărie aproape mănăstirească, anume gândită pentru îngerii care-şi aruncă năvoadele în zori.

Toate astea însă, Scolasticul nu are curaj să i le povestească lui Corteggio. Aerul uşor ironic al veneţianului cu barbă de culoarea mătăsii de porumb îl obligă la epic şi-l ruşinează de astfel de metafore pe care le simte naive ca o icoană pe sticlă.

Mai bine mă abţin.

- Şi cum aveţi de gând să vă descotorosiţi de ventriloc? întreabă netulburat Baldassare.

Nimic nu s-a schimbat, în aparenţă. Dar furculiţa lui Abd'allah tremură nervos, incontrolabil prin aer fără explicaţie ştiinţifică, de parcă substantivul ar fi nu uşor ridicol, ci lucrătură diavolească grea.

Vocea e istovită şi plângăcioasă. Abd'allah şi-a adus aminte de alhambre:

- Nu ştiu cum, domnule Corteggio. Ne-a făcut destule. Mi-a luat Spania.

- Există soluţii, Scolasticule. Întotdeauna. Dar poate vrei să ştii ce e cu ventrilocul din cabina Zazei. Nu e simplu, dar se poate. Cât despre jaful Spaniei dumitale, asta e o tâmpenie de intelectual: unele lucruri nu dispar niciodată.

- Vă ascult, domnule Corteggio. Se pare că Zaza a înţeles chestia asta.

- Nu din aceleaşi motive ca dumneata. Dar asta, chut! nu e povestea noastră. Pe scurt şi ca să nu te obosesc, Ahile nu e numai un mare şnapan cu o redutabilă inteligenţă. Bineînţeles, ceea ce i-am spus Zazei despre Delicia rămâne valabil şi ar fi bine să ştie doar că a înfuriat-o pe Ishtar. Între noi fie vorba, asta e doar o minciună epică, dar adevărul e altul: Bizanţul ăsta pe care îl vedem noi e ameninţat de o conspiraţie murdară a Eteriei, iar una din uneltele ei e chiar Ahile al vostru.

- Cum adică Bizanţul ăsta pe care îl vedem noi?

- Unele lucruri există numai pentru că vrem noi să existe, Abd'allah, iar când se întâmplă asta, un om inteligent asumă şi dramul de nebunie din ele. Ţi-ai dorit atât de mult să vezi Bizanţul, încât una din posibilele lui interpretări a venit la tine. Trebuie să fii mândru, nu bosumflat. Câţi din colegii tăi de la Filosofie au mai luat cafeaua cu Sebasta?

- Ah, asta e foarte nominalist.

- Aiurea: asta ţi se trage dintr-o după-amiază de noiembrie de demult, în care te-a fulgerat povestea preaînţeleptului Arghir şi-ai adormit cu gândul că aşa ceva trebuie să fi existat de-adevăratelea.

- De unde ştiţi?

- Ştim multe, Abd'allah. Dar spre deosebire de alţii, nu siluim visele voastre. Dimpotrivă.

Dacă zăpăcelile nu l-ar fi pierit de tot, Abd'allah l-ar întreba pe Corteggio dacă nu cumva e Moş Crăciun, despre care ştie că nu se egzistă de când s-a uitat sub mantia roşie ca să vadă pantofii nefăcuţi ai unei rude binevoitoare.

- Şi Pantazi, în toată chestia asta?

- N-ar avea niciun farmec să ştii totul acuma. În plus, mă îndoiesc de discreţia dumitale. Nu-i faci faţă Zăpăcitei şi n-ai să ştii păstra secrete.

- Preabine, nu mai întreb.

- Adu-ţi aminte de banul cu care i-am plătit turcului, doar atât. Haidem, ne aşteaptă Sebasta. Bizanţul datorează asta unui învăţăcel încăpăţânat şi timid.

It does ring a bell. Iar clopoţelul e unul elisabethan, fără îndoială. Abd'allah pricepe brusc în faţa vinetelor bizantine că Pantazi e pesemne the King of Faeries şi că se pot aştepta la orice.

***

- Care sofisme, Ahile?

- Lasă, păpuşa, că ştim noi cum le dai la întors. Nu mai ţine. Ia şi bea cu mine, că e păcat de vinul ăsta nesmintit.

- Nu mă lua cu păpuşa, că nu ne cunoaştem. Şi nu beau niciodată.

- Portarul de la Boulevard Jourdan nu e de aceeaşi părere.

Ei şi-atunci se întâmplă furia Jienilor deasă, roşie, acră. Palma Zazei cade cu sete peste obrazul lui Ahile care se amestecă unde nu-i fierbe oala şi le potriveşte pe toate cum crede el de cuviinţă, aiurea.

În palma Zazei e toată descumpănirea unui rapt, fie el şi involuntar. Enough is enough.

Ahile nu cade, ca altădată, dar Tralea, apărut în tocul uşii din duşumea pesemne, îl ia şi-l leagă pe măscărici la loc.

Şi uşa de stejar se închide cu sunet greu.

Pe punte, Zaza se gândeşte ce să facă. Ar trebui debarcat, asta e absolut clar. Dar cum să explice la Căpitănie că au venit nu cu unul, ci cu trei clandestini la bord?

Treisutetreizecişişase de variante posibile.

Ce e de făcut, dumnezeule mare?

Din cabină, se aud ameninţările de zavistie.

On est dans de beaux draps.

Oh, la naiba cu formele fixe: merde, quoi.

Spoiler: Soluţia e totuşi pueril de simplă, dar unele lucruri trebuie neapărat isprăvite în intrigă. Cafeaua la Sebastă descurcă multe.

În fond, totul e chestie de fenomenologie.

Iar cartul pantazesc e poezie curată.

Nu vă ţinem mult pe jar. Urmarea vine odată cu apusul soarelui, ca de Ramadan.

Esenţe: Barnabooth

Înainte de orice discuţie despre Barnabooth, iată esenţa cărţii, pe care Seraiul a găsit-o la pagina 172 a ediţiei Gallimard.

Adică undeva între Trieste şi Viena:

"Eh bien, je vais commencer tout de suite. Thé, fumée qui laisse une odeur qui est comme le goût de miel et de poivre; jour de dix heures un instant sur la gare qu'on traverse d'un seul coup et qui gémit blessée; hymnes qui remplissez mon esprit d'une harmonie familière et un peu triste; sage petite prière malgré moi de mon coeur; vitesse; paysages; argent gaspillé; amour offert dont personne ne veut; vagabondage; petites émotions de la kleptomanie; longs bains trop chauds; parfums et souvenirs. Ma main sent bon; la chair propre et chaude, et un souvenir de tabac clair..."

Deocamdată constatat cam aşa: toate chestiile astea aduc furios aminte de strada arhitectului Rossi din Sankt Petersburg. Strada cu proporţii perfecte. Prin urmare, un parti-pris explicit al artificialului uşor manierist, dar în politică asumată, deci onorabilă.

Proporţiile perfecte ale străzii arhitectului Carlo Giovanni Rossi ascund totuşi un fel de mare nelinişte. Fix tulburarea asta pare să îl mistuie şi pe Barnabooth, fără să fie în stare să pună degetul precis pe ea.

Atâta, deocamdată. Mă aşteaptă nişte cannoli.

ER

De dimineaţă, constat cu surprindere că mă paşte o chestie neplăcută şi câteva senzaţii tari. Ziua arată compromisă încă de la cafea, hotărăsc să stau acasă, iau pe Barnabooth şi adorm fracţionat, capitol după capitol.

Fix în momentul în care omul nostru ezită între Liechtenstein şi Muntenegru se confirmă starea de alpinism domestic şi, ca niciodată, se trece linia de tramvai înspre Floreasca, la Urgenţe.

De nimica toată treaba renală, mai degrabă sperietură aprigă decât altceva mai serios, cu toate că hipocraţii de la camera de gardă par îngrozitor de aferaţi şi de peremptorii. Secretul fiind, de bună seamă, să nu iei în serios absolut nimic din ce ţi se poate spune pe tonul Curţii de Casaţie.
În dreapta sosirilor unde se scurg rapid mai toate disperările urbane de august, Bengalul. Bengalul e foarte supărat pe viaţă. Sunt vreo şapte sau opt, de toate vârstele şi pare-se că au adus-o pe materfamilias cu nu ştiu ce problemă, mult mai nasoală decât aia care ne ocupă fără voie.

Medicul, imperturbabil, le explică pe îndelete, ca pe Discovery Channel unde e problema pirandei. Aiuriţi, analfabeţi, umiliţi de atâta jargon cei şapte ar face orice. I-ar spăla tălpile cu nard de patru ori pe zi în văzul lumii. Ar jefui, silui, omorî la comandă, ar vinde secrete de maharajah dacă asta le-ar adeveri o faptă mare, din câte apuc să înţeleg cam tardivă.

Dincolo de anecdota simplă a dialogului imposibil între prostia cu diplomă şi pioşenia tribală, rămâne privirea pierdută a zdrahonului care rupe lanţul cu antebraţul dacă aşa vrea muşchii lui. Faţă în faţă cu uitătura, apoasă şi tulbure, a internistului căpiat de nesomn care pesemne că a uitat că până şi mahalaua are zeităţile ei.

PS: Dacă nu mă mai apucă amocurile şi toate merg strună, mâine aflăm nu numai sfârşitul poveştii de azi, ci şi ce crede Seraiul despre Barnabooth.

Numai de bine, fireşte. Iar pe urmă, Tribulaţia.

Histoire d'O. , 1 : O chestiune de scară

Aparent, nimic nu deosebea intrarea blocului Y 10 de restul seriei numerice care începea inexplicabil cu cifra 2, cu excepţia unor amănunte aproape imperceptibile cu ochiul liber.

Se numesc finisaje şi existenţa lor depinde de lenea sau de mila batalioanelor de zugravi şi instalatori aduşi în camioane cu prelată gri tocmai de prin fundul râpelor galbene ale Moldovei, Crişanei sau Caransebeşului.

Tot aşa, de finisaje confort unu sau doi sau trei depinde aşezarea spaţială a unor indivizi aparent nediferenţiabili în complicatul joc de cercuri concentrice al unei ecuaţii egalitariste pe naiba ghem.

Locatarii blocului Y 10 avuseseră mare noroc: fantezia aproape debordantă a celor de la ICRAL îi pricopsise cu o faţadă de cărămidă aparentă care avea precis să se crape la primul ger mai zdravăn. Şi cu nişte uşi de tablă grea, ale căror geamuri erau străbătute insistent din colţurile cercevelei de razele unui soare teribil de expansiv.

Spre deosebire de restul vecinătăţii, cărămida uşoară şi cam poroasă de pe faţada blocului Y10 avea o tentă roşietică de miez de lubeniţă de august, aproape neruşinată.

Încetul cu încetul, viaţa se organiză după reguli nescrise. După prima iarnă, pocăiţii de la etajul şase îşi chemară fraţii de la casa de rugăciune să le transforme balconul minuscul într-o cutie de sardele în suc propriu. Nu mult după aceea, încetul cu încetul, faţada blocului Y10 se umplu de furuncule de fier forjat, unde dormeau nestingherite butoaiele cu murături şi bicicletele Robusta, lăzile cu cartofi încolţiţi şi sticlele goale de lapte, teancurile de pungi de plastic şi cactuşii luaţi de întâi mai de la Expoflora. În deplină devălmăşie, toate arabescurile posibile de la Gange şi până la Eufrat desenau contururile unor spaţii câştigate ieftin şi şmecher: flori de tablă, brâie stelare şi linii frânte, cercuri şi romburi şi ce forme geometrice v-or mai trece prin cap.

Dar monada unui bloc nu e numai prilej de întreceri diverse, ci şi de feudalisme mărunte. Preşul de şters pantofii din faţa uşii: foarte important, posibil casus belli în cazul dispariţiei. Tot aşa, becurile de pe scară, arestate la etajele impare sub o subtilă plasă de sârmă de cupru. La etajul patru, explozia de culori a unor foi de calendar prinse cu pioneze obraznice de tabloul electric. La nouă, harababura tropicală cu araucaria şi ficuşi şi nişte misterioase plante cu frunze cărunte despre care se zvonea fără temei că ar fi carnivore.

Şi tot aşa, simţul estetic al proprietarilor găsea soluţii de afirmare unde te-ai fi gândit mai puţin. De pildă, în vizoarele pirogravate cu mare dragoste de spiţă. În baghetele contorsionate din tocul uşii şi în capitonajul de muşama bătută cu sete în ţinte cam şubrede de pe revers.

Într-un astfel de decor îşi începuse O. existenţa, din care avem de gând să povestim peste câteva ceasuri numai o singură zi.

Ziua unor adevăruri şi a unor hotărâri, de bună seamă.

Notă de subsol

Aveam planuri mari pe ziua de astăzi, dar întrucât de dimineaţă m-am pomenit cu o betegeală suficient de degradantă ca să mă sperie şi descumpănească, stau la vatră, tot cu Barnabooth în braţe.

Cum dormeam şi printre picături, se insinuează o idee de poveste pe care cred că ştiu cum să o duc la bun sfârşit şi de care ţin să mă apuc -şi isprăvesc- chiar azi după-amiază.

Nu e povestea mea, deşi ar fi putut fi. Poate e a unora dintre voi, dar asta nu are importanţă.

Ce este deja foarte clar: un pumn de întâmplări de pe scara unui bloc oarecare, într-un reper de timp aleatoriu, al cărui limită certă este anul 1989.

Dar deocamdată, încă douăzeci de pagini din Barnabooth. E absolut fermecătoare treaba. Însă o chestie e absolut sigură: de la început şi până la sfârşit, povestea mea nu este ce pare.

A rebours

Dar să nu batem prea tare câmpii. Impresia de déjà lu persistă până la Bucureşti, în ciuda aparenţei uşor sioniste a numelui străzii.

La sosire, îmi pică brusc fisa care o asimilează pesemne corect pe contesa d'Agout pseudonimului cu care semnase pe la 1850 şi ceva o Istorie a revoluţiei de la 1848.

Să ne repezim la Choses vues ale lui Hugo. Episodul merită: e cel al unui act gratuit, în contextul în care baricadele se fac ţăndări: peste Faubourg Saint-Denis tocmai a năvălit, puhoi, cavaleria.

Ziua e de 23 iunie 1848:

"En ce moment, une femme parut sur la crête de la barricade, une femme jeune, belle, échévelée, terrible. Cette femme, qui était une fille publique, releva sa robe jusqu'à la ceinture et cria aux gardes nationaux, dans cette affreuse langue de lupanar qu'on est toujours forcé de traduire. Lâches, tirez si vous l'osez sur le ventre d'une femme!

Ici la chose devint effroyable. La garde nationale n'hésita pas.

(...)

Tout à coup une seconde femme apparut. Celle-ci était plus jeune et belle encore: c'était presque une enfant, dix-sept ans à peine. Quelle profonde misère! C'était encore une fille publique. Elle leva sa robe, montra son ventre et cria: Tirez, brigands! On tira. "

***

Versiunea contesei d'Agout e mai edulcorat-republicană, cu acele nesuferite inflexiuni feministe de vivandieră pentru care n-am putut niciodată să o înghit pe George Sand. Dar episodul e strict acelaşi.

Chestie de perspectivă:

"Une femme reprend le drapeau, cheveux épars, les bras nus, vêtue d'une robe de couleur éclatante, elle semble défier la mort. A cette vue, les gardes nationaux hésitent à faire feu; ils crient à la jeune fille de se retirer; elle reste intrépide; elle provoque les assaillants du geste et de la voix ; un coup de feu part; on la voit chanceller et s'affaisser sur elle-même. Mais une autre femme s'élance soudain à ses côtés; d'une main elle soutient le corps sanglant de sa compagne, de l'autre elle lance des pierres aux assaillants. Une nouvelle décharge retentit (...)."

***

Episodul, singur punct comun posibil dintre cei doi naratori: un graal răsturnat, furiile purpurii şi gemene ale celor două devadâsî de baricadă.

Şi o circumstanţă care continuă să mă neliniştească îndeajuns şi în ziua de astăzi.

Rebus

Motto:

"Mieux que toute autre, l'histoire du Paris rouge illustre la remarque de Benjamin que le temps des opprimés est par nature discontinu. Au cours des combats de juillet 1830, des témoins concordants et stupéfaits affirment qu'en plusieurs endroits de Paris les insurgés faisaient feu sur les horloges des monuments."

(Eric Hazan - L'invention de Paris, Deuxième partie: Paris rouge)

Zăpăcită complet de tribulaţiile lui Barnabooth şi pusă pe jar de leapşa de la Gavagai - sper să răspund ceva inteligibil înainte de prânz-, mai apuc înainte de culcare să îmi aduc aminte de o chestie pe care am uitat să o povestesc la vremea ei.

Căutările mele sastisite prin toată Europa după chimarrão, un eşec răsunător în mari mârâieli dodecafonice. Până în secunda în care dau absolut întâmplător peste soluţia salvatoare. Şi recentă, la vreo două staţii de metrou de bază.

Adresa -rue Daniel Stern- îmi spune ceva destul de vag, văzut cu coada ochiului în ultimele şase luni de zile pesemne. Dar prăvălia e într-unul din cele mai anacronice petice de Paris posibil, cel al metroului aerian care face legătura dintre arondismentele cinşpe şi şaişpe, înspre Ranelagh.

Ranelagh! Iată un toponim genial, de zis in petto pe timp de caniculă. Ranelagh şi brusc camera miroase a Barbour, turbă şi cizme de cauciuc.

În realitate, o grădină publică destul de gominată, spre care îmi treceau în fiecare duminică pe sub peretele de sticlă din Passage des Entrepreneurs măgăruşii pentru plimbat copiii de rive droite.

Spre Dupleix însă, cărămida înlocuieşte pe alocuri piatra şi ghipsul, accidental se mai pot încă distinge pe vreun calcan de clădire reclamele pentru Byrrh de prin 1955 toamna. Ceea ce la Commerce e încă sat în toată regula - va trebui să scriu naibii odată despre asta- devine cam răstit zonă de proletariat intermediar: încălţat şi învăţat cât trebuie.

Dacă Ranelagh promite green pastures, Dupleix promite funingine şi smog.

Dar şotronul continuă...

Subiect rusesc

Motto:

"Nothing will come of nothing."

(William Shakespeare - King Lear, Act I, scene 1)

Noua machetă publicitară de la Louis Vuitton, poza e a lui Annie Leibovitz şi arată bineînţeles ireproşabil.

E aşa o tristeţe berlineză în flashul ăsta că nu se poate să nu te uiţi lung de tot cu mintea descoperită la cum se duc nişte lucruri ca şi cum n-ar fi fost niciodată.

Deşi aş băga mâna în foc: intenţia briefului a fost alta.

În poza asta, Gorbaciov are privirea lui Ioan fără de Ţară.

Spotul din 1997 pentru Pizza Hut e ceva mai vesel. Şi mai uman, nu ştiu cum:



Pe seară, alte chestii, complet diferite de aşa ceva.

Ce spuneam?

Tocmai ziceam ceva despre realismul magic?

Oh, la naiba. :)

PS: Evident, e un nenorocit de virus, dar şi altele sunt cam tot aşa ceva, am impresia.

PS2: Mă întreb dacă Gavagai a primit şi el chestia asta. În caz contrar, se vede treaba că şi pe lumea cealaltă lucrurile sunt tot pe pile.

A patra scrisoare de la Ulan Bator: Mandale şi cadriluri

Motto:

"Max:
Zaratustra, eres un bandido."

(Ramón María del Valle-Inclán- Luces de Bohemia, escena segunda)

De la Z. către P., Casino de Nice, Palais de la Méditerranée, qui transmettra

Se mai întâmplă -rar, e drept- ca în cutia poştală a Seraiului să aterizeze un anumit fel de scrisori, la care nu am obiceiul să răspund, în pofida tuturor uzanţelor de common sense.

Cu câteva ore înainte de plecare, primesc de la un domn complet necunoscut o misivă care mă ridică în slăvile samsarei, cum nu mă aşteptam absolut deloc.

Misiva e trimisă dintr-un ashram de care spre marea mea ruşine nu am auzit până acuma, pare curtenitoare şi face vorbire sobru elogioasă despre biletul ăsta.

Tonul e nemaipomenit de politicos, poate prea, dar de obicei domnişoarele care fac obiectul unor asemenea trimiteri sunt mai ehrm, eterate, deci mă aşteptam întrucâtva. Pe scurt -dumnezeule, ce grea e perifrastica asta!- omagiile noastre sabiduriei Seraiului, vai de mine ce frumos aţi putut să scrieţi despre, se vede că vă râcâie demult vitriolul (nu ăla la sticlă, fireşte). Şi aşa mai departe.

Pentru aşa ceva, mulţumim: altfel, ar fi mitocănie şi nu se face nici în somn.

Nu ne-ar interesa să ne ocupăm niţel de propăşirea ashramului? Haidi, o idee acolo, că frumos le mai ziceţi.

Răspunsul este un nu cu aldine. Nu pentru că nu m-ar interesa lucrurile astea, - de discutat pe larg principiul activ al interesului în general, de-altfel- dar pentru că povestea asta este una strict personală, ca orice altceva matein. Mai mult nu am de gând să adaug, evident.

Am să spun doar atât: deşi nu ştiu să fac să se învârtă paharele pe ouijas, ştiu -sau cred că ştiu- cu prisosinţă că realismul magic există şi se plimbă nestingherit pe stradă, ceea ce e un pic altceva.

Din pricina asta aparent modestă, propunerea e -mă tem- complet hors-sujet.

Asemeni jocului secund, dacă logofătul tainei ar avea un astfel de scut, acesta ar avea precis o singură deviză.

Credo quia absurdum.

Ceea ce îi dorim şi domniei voastre.

Z.

De la Ulan Bator, în a noua zi a lunii lui Mordād.

PS: Săptămâna viitoare am să trimet scrisoarea dintr-o lamazerie. Ştiu, sunt o contradictio in adjecto. De ce ar fi altfel, hm?

Diagnostic

Discuţie Iliescu - Tucă.

Tucă: Mă gândeam că nu ar fi lipsit de interes să faceţi un blog. V-aţi gândit la chestia asta?

Iliescu: Nu...

Tucă: V-aţi uitat pe ele?

Iliescu: Da.

Tucă: Şi cum vi se par?

Iliescu: E un fel de mahala... pe calculator.

Tucă: Si nu v-ar plăcea să aveţi un blog?

Iliescu: Nu am timp de fleacuri.

Tucă: Nu sunt fleacuri. E un mod de a comunica foarte important în secolul XXI.

Oh, la naiba, la ce dracu ne aşteptam de la Kominform, zău? Deşi dacă stau bine să mă gândesc, cel puţin din punctul de vedere al lui Stroescu, bunica naţională are mare dreptate, heh.

În altă ordine de idei, tot căutând calculatoare sovietice, am dat peste colecţia asta senzaţională de poze ale unui anume Vladimir Rolov. Le dăm cu prioritate pe măsură, sperând că au să amuze, dacă nu să placă de-a binelea.

Matines

Strada cu paşalâcul transformată peste noapte în craterul Galilei, ăştia scobesc în două locuri între care se întâmplă de sunt şi casele din faţă. Enervare maximă la plecatul la cazne, o oră şi jumătate până la Arcul de Triumf, de ce naiba înnebuneşte toată şoferimea din oraşul ăsta ori de câte ori plouă, hm?

La stop la Piaţa Victoriei, aleatoriu, un Lexus negru ca o Volgă, cu un tip despre care nu se poate spune decât că somnolează prin vreun scaun din consiliul de administraţie al fabricii de tăieţei. Buşonul, de mare respiraţie, aşteptarea se prelungeşte. În mare linişte, mă îngrozeşte să văd cum individul desface foarte calm o trusă de manichiură şi îşi pileşte unghiile, cu degetele răsfirate pe volan.

Iar la cafea, necrofilia naţională continuă, în cheie uleios de encomiastică. Impresie că pendulăm pe undeva între Khomeyni şi Stalin. Prin urmare, poza de azi vine de la Moscova.

Nasol rău.