Flânerie 109: Apoteoza mahalalei

Motto:

"...mult mi-ai fost fermecătoare"

(Dona Dumitru Siminică - D'aoleo, leliţă Floare)

Triumful absolut al mahalalei, bătătura primordială, care sminteşte definitiv nu e la Ajuda, ci mai jos de Restelo, pe străzile cu nume de exploratori. În care se găsesc şi balconul manuelin de fier forjat şi fundătura brăileană, şi maidanul de obor bucureştenesc, şi casele pe jumătate înfundate în pământ care par tătărăşti, dar nu sunt, şi ghivecele naive din buza terasei.

Rezultatul e absolut zăpăcitor. Ceva îmi ţine mâna în loc şi nu mă lasă să trag în poză calpă o vedenie -pentru că de vedenie, nu de vedută facem vorbire- pentru care nu ştii dacă mintea mai are vorbe cumsecade.

Să nu se supere muşteriii şi dihania: unele lucruri se mai şi visează. Mahalaua pantazească n-are să-mi facă boo! numai prin somnul de după-amiază, ci şi prin veghea de cine ştie câtă vreme de-acum încolo, hm.

Crezusem sincer că Lisabona e un fel de doamnă preacucernică, tout de noir vêtue şi care înşiră în neştire rozariul păcatelor altora.

Nu e. Pe româneşte, Lisabona e o lele, cum zice şi Siminică sub janelă.

Mult ne-a fost fermecătoare...

Lingorile sunt din partea casei.

PS: Stay tuned, tramvaiul 28 mai are două opriri.

PS2: Dumitale, ce te ştii: am auzit, heh, dar eram mult prea căpiată de frisoane. Ceci dit, notre établissement encourage la récidive, ne pouvant s'en lasser.

Flânerie 108: Despre cum îmblânzim oraşe

Un oraş meridional şi mai cu seamă, un oraş iberic nu se vizitează din autobuz: se ia în plex.

Baletul naţiunilor isprăvit, las unterlogofătul pe mâinile lui Aquiu şi ale cucoanei cu palton roz şi le dau întâlnire la şapte şi jumătate, la Café Martinho da Arcada.

Am sub picioare carpeta a patru ceasuri şi jumătate. Timpul nu e de partea mea, prin urmare fac entorsă de la principiul de fier al bătutului încăpăţânat al caldarâmului cu piciorul şi chem o birjă.

Intervine obiceiul numărul doi. Ce face Zaza în lipsă de timp? Băune cu taxiul pe la graniţele principatului şi în secunda în care numele vreunei străzi o ia de guler, fluieră muscalul să oprească în scrâşnet de frâne.

În purtări, nu suntem foarte departe de Dinicu Golescu, heh.

Vineri am fluierat fix aici, după care am luat-o pe jos. Parţial, heh, altfel nu ni se arăta mare minune despre care vom vorbi numaidecât.

***

Travessa da Memória, cu numele care rezumă în esenţă densă politica întregului oraş, porneşte cam de pe la jumătatea minunatei Calçada da Ajuda.

Plin de cazărmi, de chinezi abulici şi de precupeţe gureşe care întind cearşafuri na janela, cartierul a avut cu siguranţă zile mai bune. Dacă n-ar fi tramvaiul care urcă pieptiş şi faianţa opalină a faţadelor, te-ai putea crede fix pe Gabroveni şi asta e numai prima minune adevărată a Lisabonei, care respiră, trăieşte şi moare sub spijă mateină.

Nu e de mirare că ne-a crăpat mintea. Rău.

Cu toată delabrarea, strada îşi ţine burzuluit rangul: până şi cea mai oropsită bombă propune în cariocă groasă almoços de negócios. Cât despre negócios, heh, mai bine punem mâna peste urechi: în spatele zidurilor groase se poate întâmpla şi bucuria de seară a vardistului, şi sera de cânepă a cofetăresei şi colonia de macanezi găzduită în două maşini de cusut.

***

Nicio ipocrizie, pe stradă. Lucrurile sunt fix aşa cum sunt, cu o sinceritate şi cu o curăţie dezarmante. Casele părăsite nu par să spuie povestea unei drame mărunte, ci a unui simplu abandon, prin pierdere de afect. Resemnate, aşteaptă în mare linişte să li se termine şfara de pe mosor, în indiferenţa generală.

Toate astea au un farmec nebun care taie respiraţia imediat. Poruncim picioarelor să meargă mai departe.

Nici nu ne vedem capul de treabă, zău.

În după-masa asta, ne ocupăm cu respiratul, pe îndelete.

Catapeteasma de la Janelas Verdes

Motto:

"Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită,
Trăieşte chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat,
Iar grijile şi truda adânc îi au brăzdat
De cute faţa stinsă, firavă, ofilită."

(Mateiu Caragiale - Dregătorul, Pajere)

În general, detest cordial muzeele. Am primit prea multe după ceafă pentru că de regulă îmi era o lene profundă să stau să citesc prostiile tehnice înşirate pe prospectele preacuvioase din colţul sălii, că ori de câte ori se poate, sar cu elan peste treaba asta.

Cu trei excepţii: avem şi noi faliţii noştri.

Faliţii fermecători ai Seraiului sunt, fără ordine anume, Cluny - şi asta se ştie-, Janelas Verdes şi partea de chinezării de la British. Iar fiecare are ursita sa fixă.

De Cluny, am tot povestit. Ochiul atent la nuanţe ar putea bănui cu succes că acolo mă duc de regulă atunci când am o hotărâre fundamentală de luat. Mărturisesc: nu m-am înşelat niciodată şi nădăjduiesc să o ţin tot aşa.

La British, plăcerea e aproape obscenă, dar despre asta se va povesti mai spre iarnă. Am în minte de ceva vreme un dus la Londra.

Faţă de chestiile astea două, Janelas Verdes vine deoparte şi dă tonul unor altfel de muzici interioare.

***

Lucrurile ar putea să înceapă de foarte departe, că tot am crescut cu ele în casă. După care, cu nesăbuinţa de la cinşpe ani, m-am grăbit să le întorc spatele cu graţie, pentru alte vagabondaje, cum m-a tăiat capul.

Cu toate astea, jucatul cu ursitoarele nu se poate întinde la nesfârşit. Oricât am fugi dând ochii peste cap de poveştile copilăriei, ele vin de se întorc de unde nu te-aştepţi, iar biruinţa e cu atât mai sigură cu cât s-a trântit uşa mai abitir.

La Janelas Verdes, picioarele mi s-au retezat -previzibil- în faţa polipticului lui Nuno Gonçalves, descris de atâtea ori de madam maică-mea, că devenise ocazie de sastiseli. Le fac semn simpaticelor mele complice să o taie pe unde or şti. Şi şăd. Şi şăd. Şi şăd şi nu mai vreau să mă duc de nicio culoare.

Peste vreun ceas şi ceva, Aquiu şi cetitoarea mea bruxeleză se întorc şi mă descoperă, stupefiate, unde mă lăsaseră. Ce dracu bă, ai înţepenit?

Mda.

Pe mine nu m-a entuziasmat, huh, Bosch e mai mişto, huh, de ce oftezi în halul ăsta?Ce-ai, mă?

Păi, hm.

Ia zi-ne şi nouă.

***

Suntem pe la 1450, deşi atunci când vorbim despre Nuno Gonçalves absolut totul e fermecător de nesigur. Prin bunăvoinţa calculată a lui dom Duarte o Eloquente, Gil Eanes trecuse deja de Capul Bunei Speranţe, unde întâlnise, poate, oameni cu cap de câine şi sirene care dirijau circulaţia. Iar o expediţie cam pripită a lui Nuno Tristam aduce pe străzile lisboete primele umbre de cafea cu lapte, repede folosite la cazne menajere diverse. În 1454, comerţul cu sclavi primeşte binecuvântarea Romei: ne putem relaxa definitiv. Cornul abundenţei se poate prăvăli liniştit peste Tejo: baloţi de mirodenii, păduri de colţi de elefant, cale care gem de vaierul sclavelor fecioare şi aur. Râuri de aur.

Tous les bonheurs du monde.

De nicăieri, se naşte în valuri telurice, o formidabilă energie, un neastâmpăr fără precedent şi imposibil de reprodus la scară istorică: e ca şi cum astăzi ne-ar veni băzneala colonizării galaxiei.

E timpul ca realitatea asta nouă să se sprijine pe legendă. Cu alte cuvinte, e timpul ca undeva, cineva să aibă o viziune.

***

Cum se întâmplă de foarte multe ori, viziunile cele mai lucide ale timpului care se scurge leneş vin din vasul cu văpsele ale vreunui zugrav.

Poate că penelul lui Gonçalves nu are graţia contemporanilor săi flamanzi şi din cauza asta nu îţi taie respiraţia în cheia imediată a unei Bunavestiri din Gand. Dar ochiul e sigur şi fără concesii.

I-a strâns pe toţi, în panourile de la São Vicente de Fora şi i-a făcut catapeteasmă improbabilă. Pe pescarii frânţi din şale de la Ribatejo, pe curtenii vicleni înfăşuraţi în mantii austere, cum îi şade bine unei ţări preacucernice, pe călugării care veghează bicolor visele din strană, pe cavalerii înzăuaţi în poveşti cu ţeste necredincioase despicate aprig pe lună plină. Şi ca pactul politic să fie bătut în cuie de platină, s-au adus şi moaştele unei sfinte al cărei nume s-a şters demult din toate letopiseţele.

De două ori, infantele dom Fernando- deşi Seraiul crede că ar putea fi foarte bine vorba şi despre sfântul Anton-, învelit în valtrapuri sângerii, dă impersonal binecuvântarea pentru toate lucrurile care au fost şi pentru toate lucrurile care vor fi. Iar dedesuptul cucăi austere, cine mai poate şti ce planuri urzeşte mintea ageră a lui dom Henrique?

Se pot socoti fericiţi: nu au să moară niciodată de tot chiar dacă habar nu au de chestia asta. E numai şi numai vina zugravului entuziast.

Pentru că înaintea tuturor, Nuno Gonçalves are sentimentul iminenţei imperiului care tocmai se naşte.

Chiar dacă personajul principal a fugit din tablou şi măsoară neobosit distanţa dintre stelele mărilor fosforescente din Sud.

***

Ca pentru orice lucru luat cu japca, îl rebotezăm imediat: mi Nuno Gonçalves.

Minuno Gonçalves, tout court.

***

Ce-ai, mă?

Huh? Heh. Cred că am răcit.

Iar?

Iar.

Hai la o cafea.

PS: Zăpăcită de explicaţiile care au avut cu siguranţă mai puţin panaş decât pe foaia asta, am încheiat cu o tâmpenie, explicându-le cucoanelor care erau cu mine că Nuno habar nu avea să scrie şi să citească.

Nu ştiu cât poate să fie de adevărat. Dar ca orice apocrif, are şi circumstanţa asta son petit effet. Care se dedică dihaniei pe care o ghicim pe jumătate amuzată de toate lucrurile astea mici şi sincere.

În care ne întoarcem cu oftaturi

Am ajuns în fine acasă, dar nu m-am întors de tot. Nici nu vreau şi nici nu se mai poate.

Bag sama că acum cincisprezece ani nu pricepusem absolut nimic. Entuziasmul e, prin urmare, cel al unei convertiri.

Să nu se strice, să nu se spargă, să nu se ducă de tot.

Momentul coafeză numărul doi, la şase dimineaţa, la Portela. Un scandal.

Dar ca să pricepeţi, le luăm pe îndelete. Numai să mi se desfunde urechile: pilotul batav iar a ratat aterizarea, heh.

A douăsprezecea scrisoare de la Ulan Bator: Flagrante eretic

Motto:

"Ci era o mănăstire
Cu păreţii de-alămâie
Şi cu uşa de tămâie"

(Velerim şi Veler Doamne, colind din Moldova, cca. 1750)

De la Z. către P., la Marienbad

Multă minte trebuie să fi avut pe vremuri ca să mă tot întreb preţ de nişte ani buni unde şăd Velerim şi Veler Doamne, iară nu cum vrea colinda, Moş Crăciun şi Moş Ajun!

Sfârşitul ultimului mister al unor copilării vine absolut pe neaşteptate, într-un loc unde fusesem rugată cu mare insistenţă fermă să nu mă întorc, dar pe care nu l-am putut ocoli cu niciun chip: statutul de sfetnic are şi el micile sale servituţi imprevizibile.

***

Prima vizită la Mosteiro dos Jerónimos nu mă lăsase cu impresii de neşters. Poate din vina unei cumplite dureri de picioare, după ce madam maică-mea mă târâse persuasiv de la obeliscul pombalin până în coasta albă a mahalalei Belém.

Pentru că turismul educativ are sadismele sale diafane, nu?

***

În seara asta, nişte obligaţii protocolare la care se mânâncă mult, se fumează aiurea şi se spun tâmpenii inocue m-au adus din nou la Jerónimos.

Am rezistat stoic fix treizeci de metri, pretinde Aquiu.

Se egzistă unele impresii care te iau de guler şi te scutură. Rău de tot, fără cauze aparente.

***

E fără îndoială o platitudine înfricoşătoare să spui pe un ton peremptoriu, de ghid turistic pentru backpackeri că la Jerónimos timpul s-a oprit în loc.

Şi asta pentru că liniştea parfumată din chiostro face ca o astfel de noţiune să nu mai existe. Paradox suprem al spaţiului închis prin excelenţă: abolirea limitelor verticale.

Deşi nu fericirile de piper şi cuişoare ale lui Vasco da Gama sunt cheia dihăniilor de la Jerónimos, cine crede că un astfel de loc e anume croit pentru racla de obsidian a vreunei sfinte cu călcâiele crăpate, se înşeală amarnic.

***

Silueta albă şi fixă a mănăstirii se decupează ireal în panorama lisboetă. Pare şi probabil şi este, de pe altă lume.

Poate că s-a călătorit dinspre Indii încoace, adusă de viforul despicării de drumuri. Poate că a apărut aşa, din neblina unei bune dimineţi de toamnă în care ar fi putut foarte bine să nu se întâmple nimic. Poate că a scăpat din buzunarul heruvimului lucrurilor fragile şi pentru care nu se egzistă pe lumea asta decât nedumeriri lirice.

Oricare ar fi adevărurile istorice sau apocrife, Seraiul a aflat în seara asta de joi de unde începe Calea Lactee. Din vârtejul fuioarelor de parâme minerale vegheate de leul mozarab din havuzul de la miazăzi.

Nu mai căutaţi să aflaţi unde stau Velerim şi Veler Doamne: în mănăstirea de nori de la marginea maidanului.

Iar pentru asta, bag mâna în foc, dacă trebuie.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a cincea zi a lunii lui Mehr

PS: Aştept cu mare interes versiunea probabil mai prozaică a lui Aquiu. E de la sine înţeles că astfel de zăpăceli m-au făcut să mă port ca ultima coafeză, şi de data asta nu pe jumătate, heh.

Flânerie 107: O epifanie

Impresie tulburătoare a dorului permanent de un oraş în care nici măcar nu ai apucat încă să pui cum se cade piciorul, inexistentă la Paris.

Tulburătoare, dar nu inexplicabilă: e o stare gemelară în simptome a intoxicaţiei severe cu tutun, lucru de nimica toată pentru orice fumător care îşi aprinde ţigară de la ţigară.

Unele oraşe se apropie de tine complice: e cazul Romei. Altele leagă prin biruinţă insidioasă: Parisul, de pildă.

Lisabona descântă a pierzanie şi a departe. Iar chestia asta zăpăceşte îngrozitor şi mă tem, fără de ieşire.

Ţinând cont de asta, e absolut normal ca pe rua Augusta să dai nas în nas cu Jivago.

Flânerie 106: Nişte incoerenţe

Gândită cu sistem, după cumplitul cutremur din 1755, Baixa Pombalina se aşterne sub tălpi în cheie de promenadă sur papier à musique. E aproape de necrezut pentru intenţiile iniţiale. Fiindcă trecerea timpului a dat un fel de senzualitate melancolică unei întreprinderi strict administrative şi raţionale.

Piatra moale de mozaic a pavajului s-a tocit într-atât cu trecerea vremii, că ochiul o mângâie cu o plăcere aproape vinovată, întâlnindu-se ca din întâmplare cu propriile sale mirări.

***

Mirosuri lisboete: piper, piele argăsită, cafea proaspăt râşnită şi baton de vanilie.

Marţi, pe la chindie : Mâna grea a conspiraţiei loveşte din nou

Ajungem la aeroport, la filtrul de bagaje mă pomenesc în mână cu o cârpă sinilie de spălat pe jos.

E cumva a dumneavoastră? îl întreb absurd pe ofiţerul de contrainformaţii care se uită trăznit la juxtapunerea dintre laptop şi accesoriul de menaj.

Nu, doamnă, aţi scos-o din servietă.

Mă uit la Aquiu. Aquiu se uită la mine : în halul ăsta ai ajuns, Zazo, umbli cu cârpele de vase la tine ?

Nu e dragă de vase, e de spălat pe jos. Te rog. Şi e prima oară când o văd.

Ca să nu ţiu coada în loc, pun resemnată cârpa la loc lângă cablul USB.

Cum altfel ?

La cafele, dezlegăm misterul : e lucrătura lui tanti Anişoara, technicienne d’entretien en surface de son état.

Şi hotărăsc pe loc: cârpa are să ajungă până hăt în Alfama, la Castelo São Jorge, no matter what.

Ce, alpiniştii de pe Chomolungma n-au steaguri?

Momentul va fi tras solemn în poză, cum se şi cade.

În limba română, în text, aşa ceva se numeşte ducere severă cu biscuiţii. Sau cu pluta. Sau cu Pinta.

Marţi la amiază: Din buza vârtelniţei

Scriitoarea periurbană este o sumă de medii statistice naţionale: talie medie, salariu mediu, ambiţii medii. Bref: port şi ţinută medii.

Dacă nu ţi s-ar fi spus de către contabilă, cu o deferenţă uşor flască, doamna de colea scrie, ai fi putut comite inocent o ditamai eroare de etichetaj. Profesoară de lucru manual sau filatoare emerită? Secretară de multinaţională producătoare de pompe de stropit viţa de vie sau casieră de coafor?

Dar în fond ce mai contează astfel de detalii răutăcioase şi calpe, dacă te gândeşti că scriitoarea periurbană e şi ea posesoarea unor alchimii mărunte şi duioase?

Întrebată, scriitoarea periurbană nu ar şti să pună pecetea grea a unei dihănii peste momentul în care a luat pentru prima oară creionul în mână. Chestia asta o scuteşte, din fericire, de tribulaţii, oftaturi şi cazne sinestezice opiacee.

Cu toate astea, pentru că echilibrul cosmic există absolut peste tot, victoria asupra unei poeme cu formă fixă se soldează de fiecare dată, inexplicabil, cu compromiterea definitivă a bateriei de murături pe anul în curs.

***

În amiaza asta de marţi, scriitoarea periurbană împlineşte senin actul de penitenţă mizerabilă al decontului de cheltuieli. Din punga onestă de plastic ies la iveală chitanţe de birjă, bonuri de masă şi tichete de tramcar, clasate pe ştampile, culori şi zile ale săptămânii.

Uşurată, află că totul e în ordine şi se aşează cuminte în faţa ghişeului de casă, să ştie de-o treabă, să-şi ia de o grijă.

***

O clădire superbă, spune uşor visător, neîntrebată şi fără să aibă aerul că vorbeşte realmente cu cineva.

Găsiţi, doamnă? mârâi amabil, cu creierii departe rău.

Am o zi insolent de bună: zeităţile hagialâcurilor îmi zâmbesc de câteva ore bune numai şi numai mie.

Oh, pe dinafară, nu pe dinăuntru, se grăbeşte să adauge. La naiba, să nu greşesc, până una alta n-am pus încă mâna pe banii ăia. Sauvons les meubles, fichtre.

E ceva deosebit, ce să mai...

Charmant. Vine de la Paris, de la Festivalul de Poezie care pocneşte atât de convingător între premolari, că nu ne putem abţine să nu zâmbim pe jumătate. Ah, ce frumos că se mai întâmplă lucruri din astea, nu credeţi? Urmează povestirea unei altfel de şezători Tupperware, în mare frăţietate, dări de seamă şi revelaţii cosmice.

V-a plăcut la Paris? Superb, spune şi tace greu. Interlocutorul pricepe că Parisul e ca şi iubirea: un lucru foarte mare, ale cărui fericiri sunt neapărat exclamative, în cheie monocordă.

***

Ştiţi, eu sunt scriitor spune brusc. Şi panaşul neaşteptat al afirmaţiei înduioşează preţ de o fracţiune de secundă, aproape ştergând cu buretele indulgenţei sarcasmele de acum un sfert de oră.

Ceea ce urmează este aiuritor. Din punga pe care se lăfăie capitalist sigla unei mărci de ciorapi de damă, scriitoarea periurbană scoate o carte, pe care mi-o întinde ca pe un pateu pe care îl dai de pomană. Poftiţi, doamnă, dacă lecturaţi –argh!-poezie în limba franceză, poate vă place.

În gestul ăsta aparent servil şi fără înţeles există totuşi o flacără inconştientă a colportajului livresc renascentist care îmi interzice să refuz, cu toate că nu sunt obişnuită cu darurile neaşteptate. Dar pentru că sunt totuşi ceea ce sunt, deschid broşura galbină cu Poarta Sărutului pe ea.

Şi prin faţa ochilor se perindă prohodul cunoscut al metaforelor căsăpite de epuizare: nuferii, pădurea, de ce-ai plecat, plaja goală puşcă în extrasezon, cartea de pe masă şi muşcatele din glastră. Totul într-o primăvară mov care miroase a apă de colonie Lăcrămioare.

Cine a tradus cartea? O doamnă foarte drăguţă, pe care am cunoscut-o la cursul de goblen.

Renaissance, vous dis-je.

***

Dar pentru că sunt o nemernică, nu mă abţin şi zic în vocea mea albă de mare ţinută :

Ah, o greşeală.

Unde, unde ? îngrijorarea e cea a ceasornicarului căruia o pramatie i-a răsturnat tablaua cu şuruburi.

Poftim, aici. Nu e « un prison de mes songes » ci « une prison de mes songes ».

Chiar aşa şi e, Puşcăria visurilor căpiate nu poate fi decât o chestie feminină, oricât de acid ar putea să sune treaba asta, zău.

Să vă dea dumnezeu sănătate, o mai aud fără să o ascult. Uşile de la lift se închid încet.

Duplexul din preajma vârtelniţei a luat sfârşit.

Paisagem da janela

Motto:

" Da janela lateral do quarto de dormir
Vejo uma igreja, um sinal de glória
Vejo um muro branco e um vôo, pássaro
Vejo uma grade, um velho sinal"

(Lô Borges, Fernando Brant: Paisagem da janela, Clube da Esquina)

Pe mare fugă şi dintr-o poziţie uşor contorsionistă: în jurul Zazei se bat câmpii sever la un workshop, după o dimineaţă glorioasă.

De la workshop se va fugi fix cum fugeau Irina, Maşa şi Olga lui Cehov la Moscova. E o chestiune de principiu, heh şi care nu se negociază.

Până ce apuc să transcriu puhoiul de ieri din avion -diseară- două constatări.

Hazardul -care nu există- s-a dat de trei ori peste cap şi a făcut în aşa fel încât axa hagialâcului meu lisboet să fie unul dintre maidanele preferate ale domnului Pantazi, şi anume împrejurimile lui Torre de Belém.

Tot hazardul îmi întâmpină cafeaua de dimineaţă cu voluptatea îngrijorătoare a farfurioarei de pastéis de nata. Pentru că există fără îndoială un heruvim al tribulaţiilor lumii ăsteia fragile şi încăpăţânate.

Faţadele înfăşurate în glicină de azulejo ale caselor de la Calçada da Ajuda de unde începe, pesemne, principatul arabescului. Calendarul locului s-a oprit pe la 1930.

Lumina verzie, uşor lăptoasă a dimineţii pe Tejo: n-are preţ. Fenicienii aveau dreptate, numindu-l Daghi, sau bonne pêche, ne zic dicţionarele.

Dosoftei ar spune altfel, mai nimerit, credem noi. I-ar spune pescuirea minunată şi ar fi şi de mirare să fie altfel atunci când vorbeşti despre ceva atât de al tău, că ţi se taie respiraţia din toate şi din nimic.

Prima oprire, la Janelas Verdes, fix acuma, adică după dejun.

Altfel nu se poate: am rămas datoare cuiva o reverenţă înfiorată. Unele datorii se plătesc la timp.

PS: Numai prostii am scris, pesemne, despre care nici nu-mi pasă măcar dacă sună dezlânat sau nu. Aşa e la live blogging, heh.

PS2: Ciudat cum turui portugheza fără să o fi învăţat sau luat în serios vreodată. Aproape xenoglosic, sans aucun doute.

PS3: Ajuns la hotel, schimbat escarpenii cu trotteuri, efecte secundare nimicitoare de la verdelho, Janelas Verdes lăsate pe mâine pentru că mi s-a făcut poftă de bântuit prin Alfama.

Oh la honte et heh, ce qu'on s'en fout. :)

În care o ştergem

În care o ştergem cu graţie spre Lisabona, fără să uit să las un semn aşa cum promisesem, deşi probabil ar fi fost mai nimerit să rămân datoare.

Sau mai fermecător. Cine ştie, buna mea dihanie?

Cu toate astea, nu mi-am propus ca după-amiaza asta să fie lipsită de tot de farmecul neprevăzutelor. Aşadar am să întârzii iarăşi peregrinările promise, heh.

Nu de alta: mă aşteaptă.

Lisboa. A cidade intrauterina.

PS: M-am milostivit şi am schimbat diacritica buclucaşă. Că diacriticele sunt al naibii de importante, hm.

Urmează diverse, sperăm à très bientôt.

PS2: Promisesem un semn. Ne-am ţinut de vorbă, undeva în stânga, sub janelă, cum îi şade bine.

PS3: Zece minute până ne saltă şoferul. Hagialâcul lisboet îi e Seraiului mare bucurie calmă de drum de seară, ce nu se poate savura decât cu ochii pe jumătate închişi.

Ce-avem de gând săptămâna asta

Ca de obicei, stăm şi facem planuri, cu sistem. Una peste alta şi cu puţină baftă, rămân trei după-amieze pline şi o groază de chestii de făcut.

Le luăm la rând. Ia să vedem:

Miercuri: Chiulul se începe fix de vizavi de conferinţă, la Praça do Império, de unde se ia pas cu pas Torre de Belém -că tot vorbirăm despre Oficina do Segredo- şi Jerónimos. Dacă ne-ajută Dumnezeu şi cu niţel tupeu, ajungem în viteză la Janelas Verdes, că n-am omorât pe nimenea.

Joi: Baixa, Praça do Comércio, unde o să se şadă la o bica probabil la Café Martinho da Arcada. Făcutul de cap se termină -fiindcă nu se poate altfel- la Igreja da Nossa Senhora da Conceição Velha şi normal, Casa dos Bicos. Picioare să se egziste.

Vineri: Bairro Alto/Chiado, neapărat cu o vâjâială la Gulbenkian, dar cu insistenţă Fundação Medeiros e Almeida.

Din fericire, suntem în sud şi asta înseamnă că e deschis până târziu motiv pentru care să ne fie de ruşine dacă ne-apucă statul în hotel ca la pensie, zău.

Nici nu vreau să mă gândesc ce-o să iasă, hm. Până atunci însă, am de răspuns la o întrebare: de ce iubim bucureştenii?

Pe cuvânt de onoare dacă ştiu ce să spun, heh. Dar o definiţie s-ar putea încerca.

Later edit: Se putea fără remanieri de proiecte? Nu se putea, de vreme ce mi s-a spus că Gulbenkian, Medeiros e Almeida şi în general Bairro Alto sunt numai bune de pus pe foc? Chestie pe care oricum o bănuiam de data trecută, heh.

Rămâne fructul putred dar oh, cât de zemos, al vagabondajului prin Alfama. Cum am şi spus, scris şi gândit cu siguranţă insistentă, unele sinestezii sunt pesemne posibile şi acolo.

...sinon la pulpe, elle reste en bas

Ca să puteţi savura în voie urmarea tribulaţiei, lucrurile ar putea să înceapă şi de aici. Pentru că la mintea noastră, Compostela nu poate şi nu trebuie să fie neapărat solemnă, citească-se sinistră, în vastă reculegere.

A făcut Coelho destul în sensul ăsta, nu de alta.

Aşadar, ia să vedem.

PS: Campania asta de publicitate -de prin 96, cred- e absolut genială, dacă stau bine să mă gândesc, am putea avea aşa ceva în fiecare dimineaţă. Versiunea ailaltă, cu portocale roşii, ei bine ne-am zis că ar fi cam mult din prima, heh.

De luni

Luni: prin definiţie, zi antipatică, dar săptămâna asta promite altceva, deşi traficul de pe Aviatorilor e la fel de groaznic, as ever.

Mâine după-amiază Seraiul îşi ia calabalâcul la spinare, dar de scăpat nu scăpaţi. N-am de gând să nu dau veşti din oraşul pe care îl aştept încă de atunci.

Nu ne-am mai văzut de vreo cinşpe ani. It was high time.

Până atuncea, o ţinem înainte cu tribulaţia de sâmbătă, că altfel nu putem dormi. Avem de gând să îi răspundem şi lui Pinocchio câte ceva despre Bucureşti şi vieţuitorii săi şi tot aşa, şi ce s-o mai găsi.

Tribulaţia de sâmbătă, treizecişiopt: Whereabouts

Motto:

"Din larg zăream pământul, pe ţărm privesc în larg."

(Ion Pillat- Marinarul, Poeme într-un vers)

Stârnită de nicăieri, furtuna picase totuşi nemaipomenit de prost: cu Zenobia fugită cine mai ştie pe unde, Tralea picase în ataraxie. Prins în menghina propriilor îndoieli, Abd'allah nu prea avea habar ce se cuvenea în aşa o situaţie. Fireşte, Scolasticul nu se pricepuse niciodată grozav la disciplinat parâme, catarge şi alte asemenea, dar trebuia să constate că nici măcar urgenţa nu reuşea să-l urnească din loc.

Nu, nu era numai stupoare la mijloc, ci mai degrabă un sentiment ocult al vinovăţiei: nu din cauza lui fusese ridicat Ahile de la bordul lui Le Tasse? Şi nu din cauza confidenţelor vehemente ale Sebastei, care vedea buba rea a complotului peste tot, plecase şi Zenobia, aşa, pe nepusă-masă, fără să le lase nici măcar cu un ceaun de merinde pentru zilele ce aveau să vie?

Cum naiba să se descurce? Lenea Zazei nu o împinge prea des la bucătărie, mai ales de când Tralea se dovedise meşter în de-ale gurii. Iar după ştiinţa mea, aramaica nu te ajută nici măcar la prăjit pâinea, baremi la curăţat răbdător solzii de peşte sau la adunat şerbetul cu spumiera.

De trei săptămâni umblăm aşa şi nici măcar nu ştiu cum se aprinde cuptorul ăla. E normal? Nu e. E drept? Nu e.

Ce naiba caut eu aici, Doamne Dumnezeule?

Pentru Abd'allah, dumnezeu se scrie numai şi numai cu majuscule stacojii, exact ca zilele de harţi.

Dumnezeul Scolasticului e pesemne ocupat cu sorţii Turneului celor Cinci Naţiuni: în sfârşitul ăsta de după-amiază, nici măcar un amărât de serafim, de regulă disponibil pentru situaţii de urgenţă, nu îl aude cum se zbate pieziş.

Iar caravelul, prea mare şi prea impozant pentru trei pasageri, se leagănă în neştire, ca o coajă de nucă. Valuri de ploaie şi ziduri de apă mătură puntea de la babord la tribord şi de la pupa la prora, cerul e vânăt, fulgeră fosforescent şi miroase a peşte rânced şi poate a moarte. Brusc înviorat, Tralea fuge de bezmetic dintr-o parte în alta, cu câte un ciubăr în fiecare mână, după cum îi porunceşte Zăpăcita, care nici măcar nu mai bombăne.

N-ar folosi la nimic. Şi cu toate că se miră cum şi de unde mai poate, Zaza ştie precis că nu pe Le Tasse ar vrea să fie fix în secunda asta. Ci undeva departe, poate la Lunca Scoarţei, în ciudatele desişuri de plută ale Jienilor, acolo unde Oltul începe să se ia în serios.

Lui Abd'allah însă toate astea i se arată ca într-un fel de pâclă grea, cu încetinitorul. Toată povestea asta trebuie să aibă un tâlc alegoric, dumnezeu mai ştie. Dar în orice caz, are legătură cu mine, asta e clar.

Şi Abd'allah îşi spune că e mai cuminte pesemne să aştepte să se întâmple ceva, orice. Să se crape văzduhul, să îi înghită vreo balenă rătăcită şi pofticioasă, sau pur şi simplu să se trezească cu paharul de şodou pe noptieră, sub streaşina verzie de pe Popa Nan.

În loc de asta, urgia se opreşte brusc, cu un ghiont al Zazei:

- Ce dracu bă, noi ne dăm de ceasul morţii aicea şi tu visezi? Da' unde ţi-e capul, domnule? Formidabil, formidabil!

Uimit, Scolasticul ar însăila un tropar de pomenire veşnică întru drepţi, dacă măcar ar şti cui anume să şi mulţumească.

***

E de mare mirare cum de se mai poate descurca atât de bine după atâtea nopţi dormite pe jumătate, îşi spune Pantazi măsurându-l atent cu coada ochiului pe secund, care n-a dat nici de data asta greş. O mână sigură şi uşoară, ca la dentist.

Nu era chiar floare la ureche, zău, pentru un loc care are un nume de băgat în sperieţi:Costa da Morte.

După cum nu e mai puţin adevărat că pramatia de Pantalone a avut şi de data asta o baftă insolentă. Evident, dimineaţa are răcoarea uşor acidă a începutului de toamnă, dar cerul e senin şi marea e calmă. Il n'y a pas de quoi fouetter un chat, à supposer que je me résigne à en supporter un. Ce qui serait un scandale, soit dit entre nous.

Fără grabă, Pantazi îşi pregăteşte un bagaj uşor, cum se cuvine unei escale scurte pe uscat. Tot nu înţeleg cum de-am putut să mă iau după bombănelile lui Diocleţian. Nu am nicio tragere de inimă înspre Compostela şi mă îndoiesc de interesul unei astfel de descinderi. Dacă ar fi fost după mine, aş fi cârmit imediat spre Damasc şi de-acolo, prin Port Said, înspre mările calde. Aia da, călătorie de plăceri.

Diocleţian sau Maxenţiu? Să ştiu măcar de cine să mă iau data viitoare când mai ajung prin Serenissimă, nu de alta. În fine, dacă tot suntem aici, măcar să călătorim cum se cuvine. Sper ca Pantalone să fi avut măcar decenţa să nu hotărască pentru domnia mea, dar parcă mai poţi să...

- Signore, maşina vă aşteaptă ca de obicei la Ara Solis.

Heh. Qu'est-ce que je viens de vous dire, hein?

E prea mult pentru dihanie, care dă tragic ochii peste cap. Tont mai e. Tont şi liric şi încă o dată: să nu mă mai cheme pe mine Pantazi dacă am vreun chef de Compostela!

Fir-ar să fie de viaţă!

- Dă-i drumul, Pantalone, n-am trebuinţă de aşa ceva.

- Bine, dar până la Santiago mai e drum lung şi m-am gândit că...

- Te-ai gândit prost, fireşte. Fă-mi rost de un cal, te rog.

Pantalone oftează: tare sucit mai e Pantazi, domnule, nu ştii niciodată din ce i se poate stârni hatârul, bâzdâcul, pofta şi năravul. Şi e de ruşine, zău, că nici după atâţia ani n-am ajuns să ştiu din prima cum se cade să răspund şi de ce anume are nevoie.

Te pomeneşti că sunt un fel de bou.

Bineînţeles, Pantazi nu poate auzi toate astea, dar bombăneala pe jumătate şoptită a dihaniei îi răspunde dezolat secundului:

- Et pourtant, quoi! je suis tout ce qu'il y a de plus raisonnable...enfin, je pense.

***

- Tralea, ce s-a întâmplat? De ce a plecat Zenobia de parcă ar fi ars-o cineva cu fierul roşu? Că v-am văzut vorbind, de-aia întreb, poate ştii ceva.

Pe Tralea nu îl arde fierul roşu, în schimb se vede de la o poştă că i se rupe inima în bucăţi, încetul cu încetul. Săracul de el, respiră greu de parcă ar avea optzeci de ani sau de parcă a stat la tăiat sare nouă zile şi nouă nopţi la rând.

Ce să faci pentru sufletul lui? Că aşa ceva nu trece cu aspirină.

- Nu ştiu, conaşule, că v-aş zice.

- Nu se poate, Tralea, trebuie să fi zis ea ceva, nu se poate să fi sărit pe cheu aşa, de nebună. Tralea, tu ne ascunzi ceva, zău! Dacă vrei să te ajutăm trebuie să ne spui, cu jurământ că nu te dăm de gol la nimenea.

Am mai spus chestia asta: cine crede că Tralea e prost, se înşeală amarnic. Şi dacă ocnaşul din Rahova tace încăpăţânat şi nu vrea să sufle o vorbă, e de bună seamă pentru că se gândeşte temeinic, încercând să cântărească după pricepere toate posibilităţile.

Ar putea foarte bine să îi explice lui Abd'allah că Zenobia nu l-a vrut, după ce preţ de vreo două săptămâni îi dăduse de înţeles nu numai că îi e recunoscătoare, dar şi că prinsese drag de el. E de nimica toată însă că de când apăruse împuţitul ăla de ventriloc, lucrurile o luaseră razna. Parcă el nu văzuse cum se uita cu coada ochiului când credea că nu o vede nimeni, ca şi cum ar fi căutat ceva, ca şi cum Ahile i-ar fi adus aminte de cineva. Poate de un mort, cine ştie.

Asta e: pun prinsoare că pentru Zenobia, Ahile e o nălucă întoarsă dintre amintiri ca să o deie peste cap. Dar dacă e aşa, e bine oare să le spun despre asta? Şi ce-ar putea, mă rog, să facă pentru sufletul meu domnişorii ăştia care stau în şezlong cât e ziua de lungă şi vorbesc discuţii, mai încâlcite ca la telejurnal?

Şi chiar dacă am putea să-i dăm de urmă Zenobiei, ar mai veni după mine? Nu prea cred. Şi nici nu se cade. Să stea fiecare în povestea lui. Şi dacă Precista o să vrea, o să vie ea înapoi, că doar nu e lucrul dracului.

Aşa se explică de ce, după o lungă tăcere, Tralea se uită lung, aproape cu milă la Scolastic şi oftează:

- Conaşule, dumitale ţi-a mai fost cineva drag vreodată pe lumea asta, în afară de muceniţele alea de le tot pomeneşti la taclale?

- Vai de mine, Tralea, cum de vorbeşti aşa, bineînţeles!

- Ei, atuncea conaşule, dă-mi pace. S-or uita toate, s-or drege...

- Lasă-l, Abd'allah! Lasă-l în pace pe Tralea. Dacă nu vrea să ne spună, ştie el de ce. Uite, diseară gătesc eu şi să zicem că măcar asta se rezolvă.

Ah, duduia, mai simţitoare. Zău nu e aşa a naibii cum am crezut.

Deşi e în fundul prăpastiei, Tralea nu se poate abţine să nu îi facă Zazei cu ochiul. Ştiu cucoană, ştiu eu de ce zici aşa...trăi-te-ar...

- Apropo, ai idee unde naiba suntem? Ia du-te şi vezi, am o presimţire aiuristică...

Ruşinat şi intrigat deopotrivă, Scolasticul se duce înspre cabina cârmaciului. Sper că vijelia nu ne-a dat prea tare peste cap: ar fi trebuit să ajungem la Athos mâine dimineaţă, cel târziu.

Spoiler: Ce e mult nu e bun, aşa că ne-am gândit că după biruinţa somnului are să urmeze şi partea a doua a tărăşeniei de faţă. Unde se va vedea - în fine!- tâlcul venitului călare la Compostela. Estimp, Zaza şi Abd'allah au o conversaţie foarte ciudată, acele ceasornicului o iau razna şi ne trezim unde nici cu gândul nu gândim, în perfect contratimp cu tot restul intrigii. Era şi vremea: doar n-o să ne apucăm să devenim previzibili tocmai acuma!

Paşnică

De obicei, în serile de sâmbătă în Serai se scriu ipacuri şi tribulaţii.

De ce ar fi astăzi altfel?

Rezultatul, mâine dimineaţă. De fericire că n-avem nimic la inimă, ne-am luat toate precauţiunile.

Seraiul ar trece de tot pe chimarrão, în loc de Cola zero, că are de unde. Problemă: cu toate că a urmat ascultător indicaţiile găsite te miri pe unde, gustul de şosetă nu dispare din recipient, cu nimica.

Ce naiba?

PS: De-abia aştept să plec în vâjâială.

De ce iubim Bucureştii: primul motiv

Pesemne pentru că sunt atât de imperfecţi. Pentru că asfaltul e turnat complet aiurea. Pentru că se întâmplă ca ţevile de la canalizare să se şi înfunde.

Departe de mine epitalamul mizerabilist, dar nu v-aţi plictisi dacă Bucureştii ar arăta ca, hum, au hasard, urbea Dortmund? Dar nu o zi, sau o lună sau un an, ci în totul, dintotdeauna şi întotdeauna?

Apără şi păzeşte de aşa urgie!

***

Fără o catastrofă urbană certă, anume sfârşitul pietrei cubice de pe Bastiliei nu s-ar fi putut observa, nici măcar în cea mai cumplită vară posibilă furtuna sahariană de praf din stânga.

Pe mine una asta mă face să mă tot gândesc la maşina lui László de Almásy în plin deşert şi la teoriile eoliene de mai jos.

Şi uite-aşa palimpsestul de după-amiază e gata. După cum gata e şi soluţia narativă cu care schimbăm aproape fără avertisment Compostela cu Damascul.

Ce ne-a mai râcâit, heh. O săptămână întreagă.

***

"There is a whirlwind in southern Morocco, the aajej, against which the fellahin defend themselves with knives. There is the africo, which has at times reached into the city of Rome. The aim, a fall wind out of Yugoslavia. The arifi, also christened are/or rifi, which scorches with numerous tongues. These are permanent winds that live in the present tense.

There are other, less constant winds that change direction, that can knock down horse and rider and realign themselves anticlockwise. The bist roz leaps into Afghanistan for 170 days —burying villages. There is the hot, dry ghibli from Tunis, which rolls and rolls and produces a nervous condition. The haboob—a Sudan dust storm that dresses in bright yellow walls a thousand metres high and is followed by rain. The harmattan, which blows and eventually drowns itself into the Atlantic. Imbat, a sea breeze in North Africa. Some winds that just sigh towards the sky. Night dust storms that come with the cold. The khamsin, a dust in Egypt from March to May, named after the Arabic word for “fifty,” blooming for fifty days—the ninth plague of Egypt. The datoo out of Gi­braltar, which carries fragrance.

There is also the ———, the secret wind of the desert, whose name was erased by a king after his son died within it.

And the nafliat—a blast out of Arabia. The mezzar-ifoullousen —a violent and cold southwesterly known to Berbers as “that which plucks the fowls.” The beshabar, a black and dry north­easterly out of the Caucasus, “black wind.” The Samiel from Turkey, “poison and wind,” used often in battle. As well as the other “poison winds,” the simoom, of North Africa, and the solano, whose dust plucks off rare petals, causing giddiness.

Other, private winds.

Travelling along the ground like a flood. Blasting off paint, throwing down telephone poles, transporting stones and statue heads. The harmattan blows across the Sahara filled with red dust, dust as fire, as flour, entering and coagulating in the locks of rifles. Mariners called this red wind the “sea of dark­ness.” Red sand fogs out of the Sahara were deposited as far north as Cornwall and Devon, producing showers of mud so great this was also mistaken for blood. “Blood rains were widely reported in Portugal and Spain in 1901.”

There are always millions of tons of dust in the air, just as there are millions of cubes of air in the earth and more living flesh in the soil (worms, beetles, underground creatures) than there is grazing and existing on it. Herodotus records the death of various armies engulfed in the simoom who were never seen again. One nation was “so enraged by this evil wind that they declared war on it and marched out in full battle array, only to be rapidly and completely interred.”

Dust storms in three shapes. The whirl. The column. The sheet. In the first the horizon is lost. In the second you are surrounded by “waltzing Ginns.” The third, the sheet, is “copper-tinted. Nature seems to be on fire.” (Michael Ondaatje - The English Patient, The Villa)

***

Am fugeat să-mi recuperez maşina şi eventual pe Aquiu de la birou, ca să bem tradiţionala cafea cu madama Gorgeoux.

Şi pe urmă, văd eu, clar tribulaţia are să aibă două părţi săptămâna asta.

PS: N-am mai luat Advil. Jaful neuronal e un preţ mult prea stupid pentru un nas desfundat.

A unsprezecea scrisoare de la Ulan Bator: Despre nişte nimicuri

Motto:

"Il y a tant de personnes curieuses dans le monde ! – Je suis persuadé qu’on voudrait savoir pourquoi mon voyage autour de ma chambre a duré quarante-deux jours au lieu de quarante-trois, ou de tout autre espace de temps ; mais comment l’apprendrais-je au lecteur, puisque je l’ignore moi-même ?"

(Xavier de Maistre - Voyage autour de ma chambre, Chapitre III)

De la Z. către P., la Smyrna

Trei lucruri ilicite şi agreabile despre statul acasă. Trezitul în etape: un ipac, o siestă, un ipac, o siestă, o cetire, o siestă, şi tot aşa. Cu toate astea, nu cred că pot să-i mulţumesc fabricantului bulinelor albastre Advil. A căror trăstură principală este că te lasă aşa, într-un soi de reverie împăcată şi potenţial tâmpă.

În orice caz, verific una din marile mele plăceri de la Paris: trezirea nepăsătoare şi fără de ceas în mijlocul după-amiezii. Iar schimbatul alternativ al divanurilor, între studio şi biroul meu din casele din faţă: manevră subtilă, pe care pesemne numai Oblomov ar putea să o priceapă.

Al doilea, scandalos pentru şfichiul neiubitor de pisici: dormitul cu doi infractori inofensivi şi grozav de puturoşi. Contagiunea lenevitului e, bineînţeles, reciprocă şi imediată.

Al treilea: umblatul aparent fără ţintă prin biblioteca din casele din faţă. Spre deosebire de aranjamentul de campanie din apartamentele mele, unde car de regulă strictul necesar de două-trei sute de diverse, biblioteca de care vorbesc poate fi cu uşurinţă asimilată Marelui Canion.

În straturi succesive care împacă ceea ce a mai rămas de la Cernăuţi, de la Roşiori, de la Dorohoi, de la unchi ieşiţi din puşcărie, mătuşe pe jumătate nebune şi alte rubedenii pe a căror parafă nu mai ştii să pui imaginea tremurătoare a vreunui dagherotip.

Vin pe urmă cărţile lui Herminie de Boisguérin şi ale colonelului de artilerie Radu, om mic de statură, brutal şi cartofor, dar cu o pasiune rară în interbelic pentru romanele englezeşti de bună factură.

Cărţile domnului T., pe hârtie rară şi legate cu pasiune capricioasă în culori care să se potrivească pe cât se poate cu conţinutul: negru şi verde închis pentru tratatele de bancă şi de tribunal, oranj neobrăzat şi galben verzui pentru porcăriile licenţioase şi naive. De pildă. Găseşti orice: de la manuale de golf sau teoria trucajului în teatrele Belle Epoque - gravurile de descăpăţânări sunt grozave!-, până la cataloage de mănuşi şi clasicii greci de la Fasquelle, fireşte.

Cărţile recuperate de ai mei de prin anticariatele anilor şaptezeci, cu surprizele vreunui autograf, de regulă altul decât cele din corespondenţele masive care zac prin sertarele biroului englezesc ferecat în cheutori de alamă stinsă.

Cărţile cărate cu valiza de pe la burse, cu sacii de prin mutări, cărţile cumpărate încăpăţânat la cinci lei bucata în anii şaizeci.

Trăim într-o junglă de cărţi, la ultima strigare aproximativă cam douăzeci de mii. Şi într-o bună zi, cum mi se întâmplă să spun foarte des, o să ne dea afară cu totul.

De pildă azi, căutând altceva - şi anume Poe, de care am să am precis nevoie în următoarele săptămâni- dau peste o ediţie populară a Bibliotecii pentru Toţi interbelice. Copertă cărămizie, fascicole broşate aproximativ. Salomeea lui Wilde tradusă de Zaharia Bârsan - o, zei!-, care sună aşa, că nu mă pot abţine:

"Irod: Turnaţi vin! (se toarnă) Salomea -sic!- vino şi bea puţin vin cu mine. Am un vin scump, împăratul însuşi mi l'a trimis. Înmoaeţi -sic!- buzele colea şi lasă'mi apoi cupa s'o golesc."

"Înmoaeţi buzele colea"... cela laisse rêveur et dans le mauvais sens du terme.

Şi ca să nu rămânem proşti, sunetul din născare e ăsta:

"HÉRODE

Versez du vin. [On apporte du vin.]

Salomé, venez boire un peu de vin avec moi. J'ai un vin ici qui est exquis. C'est César lui-même qui me l'a envoyé. Trempez là-dedans vos petites lèvres rouges et ensuite je viderai la coupe."

Zău dacă pipăi stofa asta subtilă şi grea, în traducerea lui Bârsan, fără supărare. Poate pentru că penibilul românesc e unul al duioşiei diabetice şi decomplexate, probabil inconştiente.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişinoua zi a lunii lui Shahrivar

Drept la replică: Nişte lucruri despre vinuri

Motto:

"...tout en buvant un des Yquems que recelaient la cave des Guermantes, je savourais des ortolans."

(Marcel Proust - A la recherche du temps perdu)

Notă: dialectica porneşte fix de aici, anume din iatacul de pe Bahlui al lui Hiacint. Unde un domn şi o doamnă, neştiutori de încăpăţânatele mele genealogii podgorene, îşi propun să îmi explice nişte lucruri despre vin, cu care nu sunt de acord.

Stimată doamnă, acidule domn,

Argument nul? Nu doamnă, o agendă de negociere interguvernamentală încărcată: din aşa ceva trăim.

Ni se mai întâmplă să şi muncim, asta e. Nu e neapărat o plăcere.

Valoarea unui Bordeaux stă în tupeul gustului, stimată respondentă. Dar probabil că ştiţi mai bine decât naiva de mine că, spre deosebire de alte soiuri, taina vinului despre care vorbim se dezvăluie cu timpul.

Preţul, de bună seamă este o convenţie. Poţi, la o adică, umbla suficient de aprig prin beciurile de la Nicolas ca să găseşti minunea de trei euro: absolut onorabilă, dar departe de mistică. Poate cu vremea, cine ştie?

Pentru că băutul de vin e un pariu cu timpul. Al dumitale, al sticlei, al licorii în sine.

Ar fi trebuit de bună seamă să scriu, din punctul ăsta de vedere: un Bordeaux de trei euro nu se poate încă numi Bordeaux.

Mea culpa.

Mi s-a întâmplat să beau un Château Lafite 1963 infect: îmbătrânise mai prost decât Marina Voica. După cum am băut cu mare entuziasm un Patrimonio rosé tânăr de tot, dar de mare respiraţie hedonistă.

Ce să mai spunem de vinho verde de Minho, care trebuie neapărat băut în maximum un an? O mare cucerire, serios.

Observ că suntem toţi extraordinar de subiectivi atunci când vorbim de marile noastre plăceri solitare. De peste umăr, regret pe jumătate că am adus vorba de preţ.

Asta merită o explicaţie.

Nu se poate să nu ştiţi două lucruri de nimica toată: prăpădul filoxerei în viile europene ale secolului nouăsprezece şi consecinţele sale, tragice. Să spunem aşa: înlocuirea viţelor medievale cu suratele americane a stricat rău, spun unii, echilibrul ocult al aromelor, pe veci pierdute.

Pe urmă, norme comunitare cu cifre şi procente multe au mai dat lucrurile peste cap cu pasteurizări, sterilizări şi alte barbarisme din astea.

Din cauzele astea rele, e foarte posibil, domnule Sîrb, ca vinul pe care dumneata îl bei astăzi să nu aibă mare legătură cu vinurile lui Vatel.

De-atunci, oenologul amator suflă şi-n iaurt: stă la pândă după millesime, poate e mai bun decât celelalte. Se ruinează fermecător în goana după sticle învelite în mătase de paianjen. Îşi face crame mai solide ca un adăpost anti-atomic.

Căutarea vinului bun sau mai degrabă a vinului rar e caznă proustiană: à la recherche du temps perdu, cum ar veni. Este, de bună seamă, şi ceva astronomie în povestea asta: aşa cum ne uităm la stelele de acum câteva mii de ani, tot aşa căutăm esenţele vremilor ce au fost, în drojdia nobilă a fiecărei sticle pecetluite cu har.

Şi asta justifică, am impresia preţurile neruşinate de aici, de pildă.

Ar fi păcat să credeţi că e snobism.

Dar în fond, domnule Sîrb, qu'importe le flacon, pourvu qu'on ait l'ivresse? Cu alte cuvinte, important nu e ce bei, ci cu cine se întâmplă chestia asta.

Sunt unii oameni cu care Zaza ar bea şi poşircă, cu mare elan. Sper că se ştiu, de-altfel.

Şi totuşi. Pe undeva, cămările inimii mele s-ar bucura dublu dacă în astfel de circumstanţe pe masă n-ar fi sticla de căpşunică cu dop de cocean.

Fără încrâncenare, dar afirmativ,

Z.

PS: Nu mi-aş fi permis în viaţa mea să vă cred ţăran. Nu sunt atât de nesocotită. Sunt convinsă, de-altfel, că nu aveţi niciun motiv să vă consideraţi aşa. Aş fi nemaipomenit de fericită dacă nu mi-aţi împrumuta vorbe pe care nu le-am spus sau gândit.

Ceva bun

Aflu, via Dilema Veche, de iniţiativa asta, a enşpea cu şi despre Bucureşti, de parcă după o vreme de ataraxie ne-am fi trezit brusc într-o dimineaţă cu sentimentul că trebuie neapărat făcut ceva.

Chiar aşa: de ce iubim Bucureştiul?

Am de gând să răspund amănunţit. Deocamdată, apariţii intempestive fac necesar un ipac de dihanie.

Dar imediat, înţălegeţi?

PS: Poza, prima staţie STB, Piaţa Senatului, 1931.

Aleph 16: Mise en place

Rumânul din stânga vinde plăcinte. Astăzi de dimineaţă, într-un amplu elan altruist, am dat să cumpăr şi eu nişte chestii asemănătoare, de la simigeria de vizavi de ASE.

Că lumea s-a sastisit de rotiseriile lui Matache, am impresia.

Îi cer cucoanei rotofeie să mi le dea pe alea din vitrină şi mă pomenesc cu următoarea replică, fără de apel:

- Ah nu, mamă, îţi dau din spate, astea sunt doar expuse.

Poţi să mai zici ceva? Nu poţi.

***

Verdele aproape fosforescent al peluzei de lângă Institutul Iorga, văzut în fugă. Neobrăzare maximă a culorii de martie pentru convenţia calendaristică.

Aleph 15: Regresivă

Alephul din mijlocul după-amiezii de luni e şi cel al începutului de toamnă bucureştenească, anume al tablalei cu jăratec pe care se rumeneşte un viitor cornet de castane.

Pe mine nu prea mă entuziasmează gustul ăsta cam searbăd, chiar când farafastâcul se boiereşte în marrons glacés.

Rumeneala şi ruginiurile din reşou au însă, fie că vorbim de Cişmigiu sau de Jardin du Luxembourg, ceva aproape domestic în zilele cu moină, guturai şi minte care o ia razna, după vara ce s-a sfârşit evident prea repede.

O anatemă mitocănească 2 : Gândire cu bormaşina sau haznalele fatuităţii

Motto:

"- Ia uite fă, la femeile alea care dă cu mătura...

- Nu e fă femei, e inginere!"

(Auzită de bunică-mea prin 1985. Pe vremea muncii patriotice, cum ar veni)

Articolul domnului H. începe, iată, cu un agramatism ameţitor: "Nu e demult - să tot fie vreo zece zile de când s-a aflat public că". Nu mai contează neapărat ce anume: scârbă îngheţată cum mă ştiţi, m-am grăbit să mă lepăd de orişice conivenţă cu tot restul raţionamentului, fix din cauza asta.

Nu se cuvine ca o polemică să înceapă analfabet, după cum stârneşte amuzamentul cinic cadrilul care se împiedică în trena doamnei subprefect.

Încă din primul paragraf, generalizarea sperie. Nu ştim exact despre cine vorbeşte domnul cel atât de supărat pe viaţă. Când nu ştii nici tu de cine să te iei, zi-le simplu, Gogule: oamenii.

Oamenii ăştia insuportabili! Pasteta ambulantă de pe Podul Mogoşoaei, nu mai citeşte frate! Un scandal. Preferă să trimeată ppsuri idioate - expresia e a autorului- la tot departamentul de Resurse Umane, în loc să pună mâna pe Cămaşa lui Hristos, sinaxarul sau măcar Confidenta Nopţii de Sandra Brown. Că tot carte e şi aia, cinste cui te-a scris.

Până la proba contrarie.

Bine-bine, zic eu care se ştie că dispreţuiesc astfel de activităţi nelucrative, dar pe ce te bazezi, stimabile?

Pe răspunsurile în doi peri de la ultimul barometru cultural? Care da, au de ce să îngrijoreze. Pe scăderea dramatică a tirajelor de carte? Dar cum să analizezi altfel problema decât din perspectiva legii lui Engel? Nu se poate trăi fără gaz lampant, dar fără şerbetul cărţii da, şi încă şi la case mai mari de-atât, din păcate.

Mişto şi simptomatic e chichirezul dublu de nimica toată pe care Octavian H. se face că nu-l vede. Preţurile cărţilor, dintâi: nedemocratice, dar alimentare. Şi fir-ar, reproducerea aceluiaşi habitus comportamental absolut peste tot în lume. Cu alte cuvinte, clasa muncitoare s-o duce ea în şir indian în Paradis, dar fatalitatea este că de citit, nu prea mai citeşte. Cu rare excepţii, bineînţeles.

Asta nu are legătură cu Biblioteca pentru Toţi la cinci lei bucata. Asta are legătură cu Boudon.

Trecem şi peste partea cu frustrările unor indivizi, pe jumătate de înţeles. Cu toate că generalizarea jenează teribil: pentru cine nu ştie cu ce se mănâncă blogosfera, e de presupus că e un fel de loc de dat cu capul, nu ştiu cum.

Şi ajungem la o chestie periculoasă: chestia cu intelectualii, care pe mine una mă îngrijorează.

Ce naiba o mai fi şi aia, intelectual? O fi, cum ar spune Barrès o chestie care nu ştie pe ce lume trăieşte? O fi spoiala de respectabilitate cu care se mândrea orice absolvent de şcoală postliceală, până acum şaptesprezece ani? O fi pasiunea pentru tăiet firul în patru, pentru persuasiune, pentru opinie?

Nu ne lămurim. Că intelectualii are şi bloguri, asta e normal şi salutar într-un spaţiu public în care se aud atâtea tâmpenii comerciale că-ţi vine să te duci naibii în Hebride. Dar cine sunt aceşti intelectuali, domnule Hoandră? Cum îi găsim, cum îi legitimăm?

Este ei cesepeu - categorie socioprofesională, nu Consiliul de Stat al Planificării, heh- sau vorbim despre un atribut individual?

Ăsta era ditamai derdeluşul polemic, dar ce zic eu, ăsta era ditamai Nevskii Prospekt de discuţie pertinentă. Dar pesemne la pige era cât bobul de linte, aşa că linişte şi ceaţă estem pe foaie, cu şi despre.

Să ştie tot poporul, dacă nu a citit cuminte partea dintâi a diatribei. Ce credeaţi că faceţi bă aicea? Academia Jocurilor Florale?

Aiurea, ciopor de frustraţi anonimi ce sunteţi, o să putreziţi în iad, zdrenţele naibii de zdrenţe. Sau mă rog, în haznalele fatuităţii, microegouri ignare, vai de mama voastră de ghicşi.

Cel puţin aşa spune gurul domnului Hoandră, un anume Vianu Mureşan. Ce ne vine - vai de mine, ce dişteaptă sunt, e ceva de speriat!- de la Uni Cluj.

Revenind la chestii mai serioase, chiar dacă îngrijorarea iniţială e oarecum pertinentă, auctorele încurcă borcanele rău de tot atunci când vine vorba de proporţionalitatea argumentaţiei. Nu e suficient să arunci cu axiome în populaţiile paşnice ca să şi demonstrezi câte ceva. Şi e absolut de trei lei să faci elitisme aiurea atunci când e vorba de vesela, fluşturateca, zbanghia libertate de exprimare.

Cu alte cuvinte? Cu alte cuvinte, se egzistă şi bloguri de Ferentari, dacă aşa vrea muşchiul lor. Şi bloguri de gospodine, de sculeri-matriţeri, de columbofili, de fani ai Gaviotei. Nu te obligă nimeni să te uiţi peste ele. Dar pe undeva e tare bine că se egzistă, an sich.

Şi mă tot întreb, ca toanta ce mă aflu: mă întreb despre ce dumnezeu ar fi scris domnul Octavian H. în, să zicem, SLASTul din septembrie 89?

Despre bişniţa cu blugi din Regie?

PS: După o sumară căutare pe google, am ajuns la concluzia că pe Vianu Mureşan îl râcâie rău de tot faza cu internetul.

Nu rezist şi viu şi cu un citat: "Dorul este afecţiunea unui afectant, când spun că mi-e dor de cineva, de ceva. (...) La drept vorbind, cum să-ţi mai fie dor de cineva când principial poţi vorbi cu el în fiecare zi la telefon, prin internet, şi îl poţi chiar vedea, indiferent unde ar fi el în lume? Dorul se fragmentează, se macină în aceste nelimitate posibilităţi de contact şi comunicare. Prin inducerea unui efect neintenţionat, perfecţiunea comunicării dezvoltă totuşi o dezafectare a dorului. Se tinde spre o cultură fără dor."

Hai nu mai spune, nene! Şi proasta de mine care îmi tot spun cam de alaltăieri că mi-e dor de o bârfă cu dihania mai rău ca de mama!

Aşa-s muierile-astea, mai afectante, pesemne.

O anatemă mitocănească -1: O temă periculoasă, buricul pământului

Motto:

"Din bube, mucigaiuri şi noroi,

Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi."

(Tudor Arghezi - Testament )

Pe cuvântul meu de pionier că nu vroiam să încep ziua aşa.

Luaţi de aici un articol neobişnuit de violent din Ziua - et je pèse mes mots - despre blogosfera românească, faţă de care ieşirea lui Mândruţă din primăvară e curat pas de deux.

Am citit o dată. Şi încă o dată, ca să fiu absolut sigură că am priceput cum se cuvine toată treaba.

Habar nu am cine dumnezeu este acest anumit Octavian Hoandră: presupun, fireşte, că se defineşte ca intelectual şi ca persoană publică.

Pe ce mă bazez? Pe citatul ăsta, reprobabil: "De altfel, pe blogurile pe care intru eu, pentru amuzament, (şi care nu apartin oamenilor care citesc) sunt doar răutăţi, de cele mai multe ori gratuite, frustrări ale unor indivizi care nu pot suporta că pe ei nu-i cunoaşte decât maximum familia, şi prietenii cu care se îmbată, deşi se consideră persoane publice. Problema este nu a intelectualilor care au şi bloguri, ci a celor care nu au DECÂT bloguri, în care trăiesc comod, de parcă ar fi ei inşişi buricul pământului, locul de unde rostesc sentinţe definitive."

Mai departe, domnul H. pe care îl mai bănuiesc ardelean - în sensul cel mai prost al cuvântului- trânteşte fără legătură cu restul imaginea fumată a reproducerii leviathanului social în blogosferă, plus nişte cuvinte tari, de cameră de gardă: "Dacă de cele mai multe ori pe bloguri - dar şi în viaţa celor mai simpli, care nu-şi fac publice excrementele gândirii lor câştigă răutatea şi prostia este tocmai pentru că oamenii, şi în marea lor majoritate tinerii, fiinţe tot mai ciudate şi misterioase, care ajung la douăzeci de ani să constate că au scris mai mult decât au citit, au pierdut, ori nu au obiceiul cititului."

Trec peste condescendenţa uşor misogină cu care se pomeneşte de Lucia T., această Elveţie a bătăturii digitale. De la o bătăuşă ca Zaza, omagiul se pune: nu cred să fi văzut vreodată un blog mai lipsit de poale suflecate ca al ei, deşi părere personală este cât cuprinde şi critică uneori surprinzător de proaspătă.

Ce îl deranjează pe domnul Hoandră, în fond? Că se scriu bloguri? Nu neapărat: încăpăţânarea pe suport de hârtie a domniei sale ne-ar putea în fond lăsa să murim aşa, de bezmetici, în prostia noastră crâncenă.

Fără lumânarea lămuririi, cum ar veni.

Chestia pentru care domnul Hoandră nu poate dormi este că nişte fiinţe atât de bicisnice îşi permit să iniţieze o mişcare de protest, culmea, în favoarea cărţii şi a scrisului vs. pauzele publicitare cu iaurt Tnuva, de care am impresia că vom avea insistent parte în următoarele luni de zile.

Câtă neobrăzare! Da' cine mama naibii mai suntem de ne permitem, huh?

Anatema domnului Hoandră este, din păcate, una suficient de lipsită de cea mai elementară nobleţe ca să mă facă să sar de trei arşini şi să bat obrazul.

Aş putea să răspund ca la mahala: da' tu cine puii mei mai eşti, logofătule pe-alături cu drumul?

Dar să ne abţinem. Altfel, am intra în categoria aia de vieţuitori în pixeli, în civil fiinţe care de-abia îşi duc viaţa de azi pe mâine, în vapori de tescovină şi anturaj perplex.

Am să mă mulţumesc să dau samă de câteva nedumeriri. De fond.

Că despre formă, ne-am lămurit buştean.

Celula de bază a societăţii

Motto:

"Si l'on estimait sa famille on voudrait lui plaire, et, si l'on voulait lui plaire, on serait fichu."

(Jules Renard - Journal)

De dimineaţă, un consiliu de familie anunţat intempestiv ieri seară mă împiedică să răspund unor ciocănituri amabile la uşa Seraiului. Despre care, în lipsa atributului ubicuu, nu am aflat în regrete decât fix înainte de masa de prânz.

Pe vremuri, evenimentele de genul ăsta mă contrariau copios. Şi nu numai în privinţa groaznicului acutrament obligatoriu: pantofi de lac, şosete bine trase pe gambă şi inevitabila fundă, în eventualitatea în care nu madam maică-mea -cu care se mai putea negocia- se ocupa de imaginea publică a personajului que voici.

Trecerea insidioasă a vremii, virtuţile plecatului de-acasă după majorat şi diverse boli cardiovasculare au făcut însă din convocările de clan o chestie aproape duioasă. Distribuţia din jurul mesei de pe terasa de pe strada cu nume de aviator schimbându-se sensibil, lucrurile au devenit mai puţin formale şi mai realist-expeditive.

În duminica asta, se află chestii uşor stupefiante despre Pădurea de Argint, cu care şase perechi de ochi în diferite profunzimi de vert-doré - am verificat cu mare interes ciudăţenia asta!- s-au trezit pe cap, prin voia unui restitutio cu scandal.

De la conclavul pe a cărui ordine de zi se află subversivul Что делать? nu putea lipsi proaspăt măritatul C. de care am tot povestit. Ce experimentează mai nou cu mare sârguinţă şederea sub papucul vigilent al lui A. şi teorema şuie a lui 1 + 1 = 3.

Întrucât lui C. i-a mai rămas doar plăcerea furtivă a mersului la Marsilia de unul singur pentru cumpărarea inutilă a unei rable de colecţie, conchidem asupra unor mari tristeţi seci şi har domnului, inconştiente.

Rabla: oarecare, aplaudată politicos în efigie de restul populaţiei, care a botezat-o rapid camionetă Daktari.

Şi ca dubiile -tenace- asupra virilităţii lui C. să înceteze de tot, apare şi A. în chip de madonă botoasă şi triumfătoare, cu copilul Alecu în braţe, censé clouer le bec à tous ces insupportables.

În dimineaţa asta A. se grăbeşte de una singură, cu landoul pliat pe bancheta de la Velsatis. Nimeni nu îndrăzneşte să întrebe unde anume: întrebarea tăioasă - "ei, v-aţi descurcat?"- îi ia piuitul până şi ambasadorului de mai jos de Cercul Polar. Despre care se poate presupune rezonabil că a văzut totuşi multe.

***

A. e însă fată de comitet: nu ne lasă nedumeriţi pe vecie, ci ne explică foarte calm că a hotărât să ia copilul la plimbare. Şi nu oriunde, ci taman la Şerban-Vodă.

În clar: la Bellu.

Zdrăngăneala linguriţelor în ceştile de cafea a îngheţat pe loc.

Da' ce vă miraţi aşa? El nu trebuie să ştie de unde vine?

Copilul Alecu are fix trei luni. Nehotărâţi, A. şi C. nu i-au făcut încă formalităţile de cristelniţă. Bunică-mea, lesne iritabilă ca toţi meridionalii, bombăne pronosticuri cumplite.

Iară mie una, un lucru mi-e clar: Alecu nu are să aibă parte de Oedip, ci de Jocastă. Şi oricât de cheap ar suna chestia asta, îmi doresc sincer să descopere clanţa înaintea satârului din sertarul din mijloc al bucătăriei.

Sau bordelul.

Anything considered, really.

***

Până azi dimineaţă, am crezut-o sincer pe A. numai neruşinată, dar în fond profund inocuă. De-acum încolo însă, toată povestea începe să mă îngrijoreze.

Atrizii de sub panselele năpădite de buruieni nu au, de bună seamă, nicio vină.

A zecea scrisoare de la Ulan Bator: Dictatura arabescului

Motto:

" Le dessin arabesque est le plus spiritualiste des dessins."

(Charles Baudelaire - Fusées, V)

De la Z. către P., la Anacapri

Sunt, indubitabil, unele sunete pe care ai face mai bine să le laşi acolo unde sunt: suspendate în economia sinestezică personală. Dar se egzistă, fără îndoială, un soi de vanitate afectivă a posesiei, care te ia de guler şi te împinge în sala de concert sau aiurea, şi căreia nu prea e chip să i te poţi împotrivi.

Unii numesc asta snobism. And that is very judgemental thing to do, ceea ce are totuşi un anume farmec.

***

Vineri seară, sub acoperişul de iurtă al Ateneului Român, mi-am dat seama că atunci când vine vorba de afetto muzical, nicio convenţie socială nu poate şi nu trebuie să reziste. Cu alte cuvinte, că nu eşti absolut deloc obligat să îţi placă, pentru că aşa se cade, pentru că altfel cineva are să se uite cel puţin mirat, pentru că aşa e trendy, sau cool sau chiar hm, classy.

Prin urmare da, deşi îmi taie gura să recunosc chestia asta, aţi avut dreptatea sceptică a cinicului de clasă, pentru care tentativele sărace în bunăvoinţe nu sunt niciodată îndeajuns de fermecătoare pentru a fi scuzabile.

Mai mult decât atât: pentru maestrul floretei de la mieznoptică, aşa cum scrisesem pe undeva, efortul nu e altceva decât circumstanţă agravantă.

O atare exigenţă trebuia să aibă un nume. Variabile există de bună seamă, ce se rotesc după anotimp, după felul în care lumina alege să cadă într-un ochi de geam, sau după zgomotele posibile ale dimineţii.

Dar în seara asta în care până şi poştalioanele sunt în vacanţă am ales să îi spunem relativ simplu şi previzibil: dictatura arabescului.

***

Aşa cum era de bănuit, cea mai potrivită descriere a dictaturii arabescului este cea legată de câmpul semantic al unei stări de fapt. Aş îndrăzni să adaug: al unei evidenţe în totul cotropitoare, fără rezistenţă posibilă.

Nimic mai periculos decât despotismele fără gubernie. Imposibil de circumscris unui perimetru, ele deschid larg aripile de evantai ale nuanţei în semiton, ale circumstanţei echilibristice şi ale prezentului continuu.

Fragilitate aparentă şi versatilă. Bucurii complicate care par simple învârteli de titirez. Şi consecinţe pe care nu prea vrei să le recunoşti altfel decât în mare linişte.

Faţă în faţă cu un altfel de arabesc, anume cel al uverturii din Tannhäuser, pe care îl ridică stupefiat la înălţimi cosmice, Charles B. are reflexul celui care s-a jucat prea îndelung cu un ciob lucitor în soarele amiezii: "ma rêverie est beaucoup moins illustrée d’objets matériels : elle est plus vague et plus abstraite."

Cu alte cuvinte, se îngrijorează aproape ruşinat de sărăcia de impresii sinestezice, în comparaţie cu densitatea inflaţionistă de sinapse ale unui Berlioz, de pildă. Din fericire, răspunsul vine rapid, fără mari incertitudini. Pentru Baudelaire, "cette musique ardente et despotique" nu poate avea decât o singură definiţie, definitivă: "quelque chose de nouveau que j’étais impuissant à définir, et cette impuissance me causait une colère et une curiosité mêlées d’un bizarre délice."

***

Este, socotesc, o reacţie legitimă şi în totul îndreptăţită, în măsura în care poartă cu sine onestitatea melancolică a unor mirări.

Dar cum ar putea fi altfel, buna mea dihanie, atunci când ţi se întâmplă fix ţie să te afli faţă în faţă cu un ceva pentru care nu există, din păcate, vorba perfectă decât în franţuzeşte?

Şi unde mai pui, intraductibilă, am impresia.

Chatoiement.

Cam aşa şi cu dumneata, iar de asta sunt absolut convinsă.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişicincea zi a lunii lui Shahrivar. Dar asta e numai şi numai un pretext, fireşte.

PS: Ca lucrurile să fie cum se cuvine, l-am agăţat în colţul paginii pe Aubrey Beardsley.

Ineficienţă

Aş mai fi scris eu multe, dar am constatat cu oroare nu numai că discuţiile accidentale cu diverşi nepricopsiţi mă enervează mai mult decât sunt gata să admit, dar şi că Switch se încăpăţânează să îmi facă zile fripte.

Lucratul pe bâzdăgania portabilă a lui madam maică-mea nu ajută. Furioasă, am zis să dorm.

Iar acuma am consiliu de familie cu diverse afaceri funciare, ceea ce nu e numai nemaipomenit de interbelic, dar şi anacronic, vorba Tartorului.

Keep you posted, heh.

PS: Biletele la Savall au ajuns pe mâna lui Cheshire.

Corvus Furax 3: With a Vengeance

Plecăm pe jos, madam maică-mea şi subsemnata. Bucureştii fiind balamuc curat în privinţa benzilor şi sensurilor de circulaţie, n-avea sens să o chinui pe Zoe aiurea în tramvai pentru un sfert de ceas per pedes.

Ajungem repede. Luminaţie, animaţie cam tiède dacă mă-ntrebaţi pe mine. Şi două categorii clare de public: cuconetul la patru ace şi tinerimea în country club casual attire.

Cuconetul la patru ace: monturi în escarpeni şi speranţe că va fi văzut. Tinerimea, parţial expată: am impresia că Mahalagiul avea un pull-over verde închis aruncat nonşalant pe umeri, dar nu aş băga mâna în foc pe chestia asta.

***

Savall ni se arată înfăşurat în redingotă trois-quarts, gen The Matrix. Lumea îşi ţine răsuflarea: ia să vedem. Trei toante tuşesc sincronizat, să apuce la timp uşurarea amigdalelor: neajuns filarmonic.

Înspre loja oficială, un celular bolboroseşte ceva. Mă dumiresc: the Cheeky Girls.

Cretinule, bombăn.

Şi începe. Şi nu se leagă neam. Le cœur n'y est pas, nu ştiu cum.

Dar să zicem că noi suntem tâmpite şi să trecem mai departe.

Bucata a doua. Apare solista, dacă mă ajută memoria chiar nevasta jupânului. Ipac adevăr grăiesc vouă: aruncaţi-o din tren!

Trec şapte minute. Dau ochii peste cap, număr arabescurile aurii de pe tavan şi oftez: iar a avut dreptate!

Îngrozitor.

Ştiţi ceva, Vuecencia?

E ca la parastas, zău.

***

Dinspre scenă, îmi ajunge în urechi un fel de jelanie care face vorbire insistentă despre ojos.

Ojos, ojos, ojos, tralalala, ojos.

De spital.

Asta nu e Savall. Asta e o clonă.

Şi imediat, sinapsa se duce înspre Michaux şi pagina lui genială despre muzica japoneză. Treaba asta mă distruge definitiv, pentru că mă umflă râsul, ceea ce este evident reprobabil. Nemţii care şăd în spatele meu pufăie din buze, scandalizaţi. Madam maică-mea mârâie ah, cât de oarecare şi are rânjetul pisicii de Cheshire.

Mauvais signe.

***

Erynia cu rochie sângerie se retrage în vastele apartamente din culise, unde şirul nesfârşit de ma-mi-mo-mi-mu-me trebuie că îl face pe maşinistul Gică să scuipe în sân cu sete şi disrespect.

Alt gând catastrofal. Ce dracu, Zazo, astâmpără-te!

Dumnezeule. Pariu că sună acasă să vadă ce face bişonul?

Whatever.
Zaza, o fi pauză? Nu ştiu dragă, nu prea cred.

Ach, silence please!

Un concert ratat, pentru că asta se întâmplă în propoziţie, poate fi un mare exerciţiu zazen.

Numai că n-am fost în stare.

Om fi nişte ţoape, mai ştii...

***

Bună seara, doamnelor şi domnilor. I'll speak English.

Ah, interesant, facem priză cu sala, eh?

Sala, tetanizată. Jumătate au auzit de Savall acum două săptămâni, jumătatea cealaltă nu se vrea înfrântă. Mă simt ca Troţki între menşevici.

Savall se joacă vreo şase minute cu viola de gamba din 1765, nu uită să ne spuie. Hai femeie, adună-te, zău, cucoană eşti sau ce?

Mă adun, chipurile. Fac gura pungă, franţuzeşte. Întind piciorul. Înspir adânc. Închid ochii. Sunt Reveria, dacă mă-ntrebaţi.

Dacă am fi în Mexic, m-ar putea chema şi Contemplación, de banii ăştia.

Ciuciu. Nu ni se arată.

Pentru că e evident că fac efort. Ca pe vremuri: hai Zaza, una pentru mama, una pentru mamaie, una pentru mine, hai mamă, of, copilul ăsta o să ne bage în pământ cu zile.

Eh ben, justement. Hai dracului acasă.

Pauză. Hai liberare.

***

Douăsprezece fără un sfert. Unde dumnezeu supăm şi noi?

Nu la Hilton, mi-e lene.

Hai la Mandragora. Unde au închis, sărut-mânuţa, bucătăria.

La Petraşcu, chelneriţa blondă şi creaţă se uită la noi de parcă tocmai i-am dat foc la casă.

Ar merge şi nenorociţii de la chestia no name de vizavi de ASE. Ah, păi am închis de la unsprezece.

Un vendredi?

***

Pe scurt, odios. Mai rămâne să tragem linie.

Dar pentru asta, trebuie să mergem la Ulan Bator. Altfel, nu funcţionează.

Mâine dimineaţă. Crăp de somn.

Corvus Furax 2: Nişte circumstanţe

Este evident că după o lungă poveste de afecţiune, epifania nu se poate întâmpla decât cu nişte aşteptări.

Cine zice altfel, minte de îngheaţă apele. Fie şi ideea neutră că totul va fi în ordine şi potenţial măreţ, că nimănui nu o să i se desprindă flecurile de la pantofi în culise şi că well, ils en auront pour leurs sous, tot aşteptare este.

Să nu ne spunem poveşti de unii singuri, la naiba ghem.

Înainte să mă înjuraţi cu sete şi să mă faceţi brută insensibilă, am să vă povestesc cum a sunat ziua mea de azi.

***

Dimineaţa a început cu una din acele sincronicităţi care în mod normal ar trebui să dea de gândit. Fix în momentul în care dau să plec la birou, muzica din maşină îşi dă obştescul sfârşit, cu Brahms blocat între fălcile lacome ale playerului.

Se ştie, doar: pentru Serai, lipsa muzicii e muncă silnică.

Ajung la birou cu gândul săptămânal al scrisorii din Ulan Bator şi îmi zic, pentru că tot e vineri, să recitesc cronica entuziastă a lui Baudelaire despre Wagner. O recomand cu mare căldură: e un exerciţiu de mare onestitate şi boierie. Un entuziasm rar întâlnit la cardinalul stării de spleen. Şi trei ore dense.

Sinestezia cu uvertura şi cu Corul Pelerinilor nu ajută la limpezire. Dimpotrivă: stârneşte sau articulează alte nevoi.

***

La o scară infinit mai umilă se întâmplă ce a păţit şi Baudelaire: " je fus possédé du désir d'entrer plus avant dans l'intelligence de ces œuvres singulières. J'avais subi (du moins cela m'apparaissait ainsi) une opération spirituelle, une révélation. Ma volupté avait été si forte et si terrible, que je ne pouvais m'empêcher d'y vouloir retourner sans cesse."

Cred că e singura reacţie cinstită cu sine la întâlnirea vertiginoasă, multă vreme amânată, cu Richard W.

E un timp pentru absolut toate lucrurile de pe lumea asta.

Unde mai pui, apariţia intempestivă a domnului Pantazi pe la prânz, venit să scape Seraiul de călcat în străchini, cu injoncţiunea de a lăsa locurile din loja 35 neocupate, în seara asta.

Vă jur că pentru chestii din astea, până şi Gandhi şi-o lua urât de tot.

Dar vorbim de dihănii absolutiste.

Am bombănit ceva de genul non mais, espèce de rabat-joie şi ne-am zis că o să facem fix pe dos.

Dar ne-a trecut repede. Poate că pentru că pe undeva ştiam că dihăniile ţintesc cu laser, nu cu briceagul.

Ne-am luat-o, cum se spune în Rahova. Cu funde.

Corvus Furax - 1: Nişte premise

Am fost la Savall. După cum îi scriam Tartorului acum două minute, am plecat la entracte, în spume.

Este, totuşi un non-eveniment capital, ce nu poate exista coerent fără o doză argumentativă zdravănă.

Povestea începe prin anul de graţie 1998, în timpul unui chiul feroce de la un seminar de drept administrativ. Mai precis într-o după-amiază în care îmi pică ochii la Gibert Joseph pe unul din albumele lui Savall şi anume Mvsiqve de Ioye. Numele îmi spunea ceva, pesemne de la Tous les matins du monde, o chestie destul de enervantă, dar să nu facem zâmbre chiar din paragraful doi.

Am găsit Mvsiqve de Ioye suficient de fermecătoare pentru dimineţile mele de pe Boulevard des Maréchaux, în pijamaua vărgată de mătase englezească, Earl Grey avec un voile de lait şi cărţi englezeşti sarcastice. Am recidivat cu încăpăţânare selectivă.

Parce que le coup de foudre ne m'est rien d'autre que gourmandise. Ca să asum, trebuie să înţeleg. Ca să înţeleg, trebuie să aleg. Ca să aleg, trebuie să am măcar senzaţia că ştiu.

Bref. Cu vremea, cromatica sonoră a lui Savall, pe care o găseam suficient de elegantă, crease un soi de sinestezie calmă cu sfârşitul unor copilăreli, cu după-amiezile ploioase de martie de la Cluny şi cu vise benedictine neapărat învelite în ceaţă de utrenie.

Nu am obiceiul ca în ceasul scrumului rece să reneg chestii. Prin urmare da, Savall şi ale lui au fost necesare. Da, m-au ajutat de multe ori să nu mă fac de râs faţă de mine însămi, la zavistii şi nevoi diverse. Iar într-o lume de contabili, persist să cred că e nevoie şi de aşa ceva.

De ceva vreme însă, s-a insinuat buba rea a gândului că Savall ar putea fi pentru preclasic fix ceea ce Viollet-le-Duc a fost pentru Parisul lui Villon. Că dincolo de efortul de restituire, dupa cum o arată şi povestea cu Marin Marais, se egzistă poate superficialitate şi suficienţă. Şi că, oricât ar suna de aiurea pentru aşa o chestie de nişă, încetul cu încetul, Jordi Savall s-a transformat în genul ăla de star insuportabil care nu bea decât apă de Evian culeasă cu pipeta în zorii zilei de 29 februarie.

Rămânându-mi, totuşi, nişte resturi de naivitate, am zis însă că nu se poate judeca şi trage linie decât de visu. Şi fix din cauza asta m-am bucurat că Hespèrion XXI vine la Enescu.

Să vedem ce-a ieşit. Dar pentru asta, va trebui să facem niţel arheologia zilei de ieri.

O veste minunată

Hobbitul are blog. Şi deşi scrie aproape la mişto cu sh şi cu tz, pesemne de lene, dacă ai curajul să te uiţi un rând mai jos, îngheţi de surprindere fără mari probleme.

Hobbitul cu blog se numeşte Emil Brumaru şi este cu desăvârşire adevărat, în totul.

Hello, Dolly

Circumstanţa de mai jos: ilizibilă.

Spre prânz, foamea zornăie insistent prin tot departamentul. Reputaţia culpabilă a Seraiului în această privinţă mă face interlocutoarea preferată a rotiserului Matache, de pe strada Haralambie nu-mai-ştiu-cum.

Dar în joia asta nimeni nu mai vrea chicken strips, aşa, la prima strigare.

În joia asta, scorurile zenitale se îndreaptă mai degrabă spre lucruri mai neaoşe.

Măgăreaţa comenzii pică tot pe Zaza şi vocea dumneaei, pofticios-tabagică, zice anturajul.

Aţi mai comandat de la noi? ciripeşte acru muierea de la capătul firului.

Păi da, chinezării. Parcă.

Ia să vedem. Kiseleff?

Ne pare rău, în zona aceea nu livrăm sortimente tradiţionale. Dacă vreţi mâncare chinezească, termenul mediu de livrare este de trei ore.

Ei, poftim şi zdrang, nasoalo!

Oh la naiba ghem, n-am cerut clătite cu pui în Ferentari sau caşcaval pané pe staţia orbitală.

Din două una: ori Bucureştii office halesc zilnic tone de dim sum, ori e o conspiraţie.

Tous vendus, je vous dis.

***

Cerşit şi primit bilete la Savall mâine şi poimâine. Bine, cerşit e un fel de a spune, atunci când şi tu eşti un atom al ceea ce se numeşte în franţuzeşte le sérail. Ăla pe bune, cum ar fi.

Cu toate bunăvoinţele, nu pot să mă uit încă la biletele cu picăţele verzi-albastre. Şi asta pentru că oberlogofătul a poruncit patruzecişiopt de locuri la un concert unde nu se mai egzistă decât trei.

Este evident că, în bună tradiţie levantină, dispeceratul loco trebuie să se apuce de clonat strapontine.

Ei, poftim! Bis.

PS: Matache a adus muniţia într-un ceas jumate, pe ceas. O să crăpăm de arterioscleroză, adevăr grăiesc vouă.

PS2: Mâine, brânză Făgăraş scrie pe mine. 7% grăsimi, gust de polistiren expandat. With fleece.

Posibil să mă sfinţesc, hm.

PS3: Totuşi, în ciuda acestei rezoluţii preacucernice, cineva o să se supere în chestia Savall. Dar, bunul meu domn, dacă tot îl stropim cu gaz şi-i dăm foc, măcar să vedem la faţa locului şi de ce, hm.

Căpoasă, da.

PS4: Acest post nu conţine nici măcar vagi urme de comentariu asupra alegerilor patriarhale.

Syndicated Content 2 : Veşti de la Maglavit

Habar nu aveam, până la cafeaua de azi dimineaţă că se egzistă un săptămânal pe care îl cheamă -cam redundant- Indiscret de Oltenia.

La perfectul simplu, altfel nu se poate.

Săptămâna trecută, anume de sfânta Maria mică, domnul de aici nu s-a abţinut şi s-a dus la Maglavit.

Luaţi de-aici reportajul de la ceea ce a vrut, dar nu a putut fi Fatima Românicii.

Ştiu, vă promisesem că vă duc la Lugoj pentru noi aberaţii, dar cel puţin concluzia peripeţiilor cu figuraţie şi recuzită prestabilite face toţi banii.

"Masa se termină repede, pentru că ’nea Gigi cere încă de la început friptura, iar măicuţele cu şorţuleţe negre şi cu mânecile suflecate se străduiesc să îi facă pe plac. Pleacă în acelaşi zgomot puternic, dar nimeni nu îl mai strigă şi nu mai chiuie."

Fabulos, cu atât mai mult cu cât humorul e probabil involuntar, cu atât mai neaşteptat.

Humor subţire, ca o lamă de cuţit.

La cafeaua din dimineaţa asta, să ni se dea voie să scriem dimpreună cu Arghezi: Hai oltenii!

Que voulez-vous, avem şi noi feudele noastre, hm.

Tribulaţia de sâmbătă, treizecişişapte: ¡Ultreia!

Motto:

„But He, that hath the steerage of my course,

Direct my sail (...)”

(William Shakespeare – Romeo and Juliet, Act I, scene 4)

Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Abd’allah şi-a luat iarăşi conspectele în braţe şi pretinde că lucrează foarte îngândurat la nişte note despre Shakespeare. S-ar zice, la prima vedere, că are spor. Dar destul de repede, mina de 0,5 se împiedică în întrebarea „cine este autorul?”

Şi acolo se opreşte, dubitativ.

Heh. Autorul poate fi şi logofăt, şi tăietor de chihlimbar şi hidalgo şi cine vrem noi. Dacă ar fi în toane bune, ar putea scoate două sau trei speculaţii suficient de abisale ca să le ia minţile fecioarelor din anul întâi.

S-ar putea lega de Baltrušaitis, sau de Mateiu, sau chiar şi de Derrida. Şi tot aşa, din sinapsă în sinapsă, ca tropăiala pe pietrele unui iaz japonez, până la sfârşitul zilelor. Prozele stufoase ale Scolasticului nu sunt haiku.

Astăzi însă, ceva nu merge. Ar da oricât să nu fie întrebat nimic, să nu fie nevoie să povestească nici ceaiul la Sebastă, nici raţiunile plecării turbulente a lui Ahile, nici tristeţea că Bizanţul se termină.

Are noroc, s-ar zice. Zaza nici măcar nu se gândeşte să-l descoasă: nu ar folosi la nimic, de-altfel. Zăpăcita ştie că ucenicul teolog a deprins cu stăruinţă talentul retoricii alunecoase, de cancelarie cardinalice. Şi mai ştie că răspunsurile care nu vin la vremea lor nu au absolut niciun farmec. Unde mai pui, Corteggio i-a trimes de la Venier, aşa cum îi promisese, ediţia stanzelor lui Byron, cel de după Missolonghi, legată în muşamaua neagră după care se prăpădeşte atâta. În seara asta, curiozitatea unui anacronism e cu siguranţă mai puternică decât nevoia de explicaţii.

Filă după filă, un fel de nemulţumire absurdă. S-ar zice că nu George Gordon a scris toate catrenele astea în care sentimentul mai luceşte doar stins: ca un cărbune sub cenuşa unui şemineu de marmură grea.

Chiar mai era nevoie şi de asta? îşi spune Zaza. S-ar zice, de-altfel, că tot ceea ce era de spus, fusese scris încă de la Veneţia: ceea ce are sub ochi sunt simple caligrafii elegante.

Zăpăcita şi Scolasticul sunt, fireşte, cu desăvârşire fraieri. Nu autorul, ci dihania e interesantă în speţă, deşi suprapunerea celor două ipostaze este uneori perfect posibilă. Iar întrebarea cine e una dintre cele mai lipsite de farmec de pe lumea asta.

Pe puntea lui Le Tasse, două dezamăgiri gemene stau faţă în faţă fără să se ştie, privindu-se cu o uşoară stânjeneală.

Toamna putea să înceapă.

***

Cu toate că a avut o noapte de nesomn, messer Pantazi e totuşi foarte împăcat cu sine. Dosarul Pantalone pare definitiv închis, a avut şi spor la scrima egotistă dintre coperţile caietului ferecat în paftale grele. Fără bătaie de cap: aparatele de navigaţie şi-au făcut treaba fără niciun cusur.

Indescifrabilul, care îşi camuflează cu grijă insomniile sub pretextul elegant al nopţilor de cart îşi îngăduie fericirea unui somn în zori, în şezlongul de pe puntea mică.

Cineva nu a dormit însă toată noaptea şi e lesne să ne dăm seama şi despre cine este vorba în propoziţie. Pentru că Pantalone nu e prost: ştie că taina împărtăşită la Valletta e pentru el capăt de linie. Nu pentru că ar fi vinovat de ceva, dimpotrivă. Nu a făcut decât ceea ce a crezut de cuviinţă pentru ca lucrurile să nu o ia razna chiar de tot. Şi cu taina dată pe faţă, va putea dormi liniştit, fără teama spuselor pe jumătate.

Când Pantazi vrea cu tot dinadinsul să afle ceva, povestea trebuie neapărat să se întâmple pe îndelete şi neapărat în cheie homerică.

Pantalone ştie însă, şi nu de ieri, că deşi sportul preferat al nobilissimului e privitul ironic peste umăr, Pantazi nu are obiceiul să se răzgândească.

Aşa e, şi nu altfel. Tovărăşia cu Indescifrabilul te învaţă să renunţi la multe, dacă ai măcar un dram de inteligenţă. La fluierat în biserică. La pus întrebări aiurea în tramvai. La expansivităţi inutile.

Şi cu toate astea, deşi se simte mazilit, Pantalone nu urăşte, nu plânge şi nu strigă. Nu-mi pare rău de nimic. Şi madonna, dacă ar fi să o iau de la capăt, tot aşa aş face.

Pentru că, în năuceala lui, Pantalone e conştient de o taină grea. Şi anume că întâlnirea cu Pantazi te lasă neapărat cu sentimentul că nu exişti degeaba. Restul e chestie de conotaţie şi de registru afectiv.

Afecţiunea secundului din San Biagio dei Librai e cea a scutierului căruia i se întâmplă să încurce borcanele.

Pe şezlongul de pe puntea mică, Pantazi a adormit cu gândul proaspăt al unui galop roib în lumina cenuşie de la Skara Brae.

Şi asta merită cu prisosinţă o jumătate de zâmbet. Poate chiar mai mult.

Cartografia pantazească pomeneşte Orcadele în tagma finisterelor unor plăceri vinovate şi fragile.

***

- Abd'allah, spune-i lui Tralea să dea drumul la parâme cam peste un ceas. Eu zic că am stat destul.

Scolasticul nu are de ales: cu inimă grea, dă poruncile. Dar vorbeşte de bună seamă cam prea repede, sau toată lumea e cu minţile pe toţi pereţii. Lui Tralea îi trebuie ceva vreme să îşi dea seama de ceea ce are de făcut.

Cam într-un ceas, aşa au zis. Ei, atuncea mai avem ceva vreme de stat degeaba, Zenobia şi cu mine. Tare ne-a istovit toată comedia asta.

Şi Tralea şi Zenobia stau aşa, unul lângă altul, pe băncuţa sub care sunt vestele de salvare. În mare linişte: s-ar zice că lasă timpul să se prelingă de capul lui, peste ei.

Ar trebui să îşi dea seama: când se tace în halul ăsta, nu e a bună deloc, îşi spune Zenobia.

Nu, Tralea nu-şi dă seama. Nu îi pică fisa. Nu pricepe că dacă nu pot să mă uit în ochii lui, asta înseamnă că s-a întâmplat o mare grozăvie.

Săracul de el.

Neştiutor, Tralea foşneşte poleiala unei pungi cu pruneaux d'Agen, găsită în fundul unui sertar în timp ce ăia dracu ştie ce făceau în oraş, fără să le pese dacă au ce le trebuie, dacă au ce mânca, ce bea, dacă au leucoplast şi aspirine, dacă pot să-i ţie calea lui Ahile.

Zaza nu mai are cu ce să facă far breton, dacă o apucă.

Ai naibii ciocoi.

- Zenobie, vrei nişte perje? zice Tralea cu infinită candoare, ştergându-şi necontenit fruntea asudată cu resturile unui şerveţel de hârtie.

E prea mult pentru bucovineancă. E pâinea lui dumnezeu, şi mie una nu-mi trebuie. Nu pot. Nu vreau. Ar face orice, numai să am poftă. Ar fura, omorî, da foc. Ar tăia sare până la capătul zilelor. Ar bea apă de var, numai să-mi fie mie bine.

Iară eu nu pot nimic pentru asta.

Trebuie că sunt nebună.

Pe Zenobia o doare aşa de tare cuţitul neputinţelor, că nu se mai poate stăpâni. O apucă plânsul absurd şi cu sughiţuri mărunte, printre care se aude cu mare greutate:

- Of, Traleo, eşti un om tare cumsecade, să ştii.

Asta nu rezolvă mare lucru : înduioşat de lacrimile Zenobiei, pe care le pune pe seama oboselii şi poate a treburilor femeieşti, Tralea se pregăteşte să îi sărute timid încheietura de la mână.

Ce bine i-ar sta cu o brăţară din aia cu zdrăngănele multe, cum a văzut pe furiş în cabina Zazei.

Biata de ea, câte o fi îndurat, cine să le mai ştie. N-am iscodit-o.

Cum să fac aşa ceva?

Lasă Zenobie, nu mai plânge. Uite, ia şervetul ăsta şi şterge-te la ochi. Că dacă plângi tu, plânge şi raiul cu tine.

Lasă, Zenobie, că am eu grijă de ăla care te-a necăjit. Scot cuţitul şi-i fac felul ca la puii de găină. Nici n-are să ştie ce i se întâmplă.

Lasă, Zenobie, că odată şi odată tot strâng nişte bani şi am să-ţi cumpăr şaluri din alea armeneşti şi paftale şi pălării şi pantofi şi tot ce ai să vrei. Nici că are să trebuiască să spui pâs. Am să ghicesc eu, singur-singurel, după cum ai să te răsuceşti pe călcâie şi după cum o să le mângâi încet, cu coada ochiului, în vitrina de la Cehoslovaca.

Toate minunile de pe lumea asta, ale tale să fie.

Pentru că e cu minţile sucite, Tralea visează mine de aur.

I-ar prinde bine să se trezească, totuşi, îşi zice Zenobia care a priceput tot.

Uşurel, să nu sperie, se trage la o parte.

***

Vântul de dimineaţă răsfiră uşor foile carnetului de la Pineider.

Imposibil să rezişti.

Trebuie?

"Lorsque Charles B. enjoint au dandy ' d'aspirer à être sublime, sans interruption', ce n'est pas simplement du bel esprit privé de conséquences.

C'est, d'ailleurs, bien plus qu'une invite: c'est un pavé dans la mare.

Il nous lègue, en somme, d'avoir constamment une main de fer dans un gant de velours. De ne jamais fléchir à la discipline de l'autrement. De trouver en soi les ressources d'inventer et de se réinventer, sans répit.

Une intelligence superficielle y verrait, sans doute, un manifeste politique.

La vulgarité de la chose!

Le dandysme est la religion de l'insouciance. La seule qui sait se passer d'hypocrisies.

Depuis cette épiphanie, je ne cesse de jouer aux échecs avec moi-même.

Aux dernières nouvelles, c'est toujours partie remise.

Plutôt bon signe.

***

Il est d'autant plus inexplicable que la postérité ne retienne du dandysme, dans une étrange métonymie court-circuitée, que les pampilles et les fanfreluches. Autrement dit: ses ornières, ses abords. Ses accoutrements.

Or à ma connaissance, tous les dandys véritables étaient investis par une sorte d'urgence. A toute religion, sa profession de foi.

Urgence de remettre l'utopie au pouvoir chez Barbey. Urgence du rêve éveillé chez Nerval. Urgence du voyage chez Loti. Urgence de l'ironie esthétique chez Wilde.

Par exemple.

C'est bien davantage que la théorie du nœud de cravate ou la façon de bien cirer ses bottes à revers.

Mon urgence à moi est d'apporter la grâce. Ce n'est pas une mince affaire: il y a beaucoup de contresens, en guise de réactions.

Elle ne saurait s'accomoder que de l'hommage, lucide et rare, de qui ose me regarder droit dans les yeux."

Dar nu mai e vreme de spionat. În zare se vede din ce în ce mai clar dintele de granit de la Fisterra.

Noroc cu Pantalone: are mână uşoară. Pantazi n-a simţit, de bună seamă, absolut nimic la acostare.

***

Oftând din rărunchi, Tralea începe pregătirile de plecare. E mult prea absorbit de treburi şi n-are de unde şti că între timp Zenobia s-a strecurat cu paşi de pisică în cabină şi şi-a strâns absolut toate lucrurile.

De ce-ar mai sta, dacă asta ar însemna să-l fi pierdut iară pe Ahile?

Şi în momentul în care ultima frânghie se întoarce cuminte pe punte, dintr-o săritură cam nesăbuită, bucătăreasa ajunge pe cheu.

E prea târziu să alerge după ea: de nicăieri, se porneşte spirala unei furtuni care nu poate să aducă absolut nimic bun.

Zaza aruncă peste toată lumea pelerine galbene care încă miros a lacrimă de hevea. Haidi, repede, să nu cumva să se răstoarne hardughia.

Asta ar mai lipsi.

N-avem timp de sentimentalisme.

Ce naiba domnule, nu se mai termină odată poticnelile astea?

Spoiler: La Obradoiro paşii sună altfel ca oriunde pe lumea asta. Poate că sugestia lui Maxenţiu n-a fost simplu moft de tetrarh. Şi dacă ştim încotro se va îndrepta Pantazi după reîntâlnirea cu nişte adevăruri, habar nu avem unde are să îi arunce ochiul de ciclon pe Tralea & co.

Până sâmbătă.

Lucruri

Ceva misterios îl frământă pe colegul meu de la Comisie:

Vous vous appellez comment? Moga? Et vous l'écrivez comment? M-O-G-A, comme cela s'entend? Mais c'est bien curieux, ça! Aucun rapport avec les joueurs de rugby de Bègles, par hasard?

Păi ba da. Unul vechi de vreo trei sute de ani?

Cum să îi explici tehnocratului gascon care se dă în vânt după balonul oval toată tărăşenia hughenotă fără să rânjeşti circumspect în sinea ta. Vezi să nu te creadă, huh?

Et cela marche, în ciuda aşteptărilor. Cu o notă de duioşie ciudată, aproape aberantă.

Şi de ce nu vă duceţi să le spuneţi că au rude în străinătate?

Bof. Să fim serioşi, la naiba ghem.

Tout gascon qu'il soit, mon interlocuteur n'en est pas moins français: si j'étais vous...

***

Vivement une connexion décente et du temps libre sous la main.

De data asta am plecat aşa de cu toate în picioare, că nici măcar un pix n-am avut timp să cumpăr de pe undeva. Să nu vă mire sărăcia de impresii.

Cafelele cu sfântul Haralambie de ieri seară, adorabile. Muşteriii au mare grijă de mine, asta e clar: primit cu înroşeli nişte muzici medievale de la Compostela.

Tribulaţia in nuce vă mulţumeşte.

***

Tot de pe drum pesemne, cineva - nu spui cine- foarte supărat pe viaţă şi cu osebire pe janela care, zice dumnealui tartorul, a devenit gotică, pe neanunţate.

Astfel de chestii se numesc simplu: sabotaj bicisnic. Nu e frumos să faci delegaţia unipersonală a Românicii să râdă ca toanta în plină negociere, zău aşa.

Aceasta nu a fost o notă de protest, by the way.

A noua scrisoare de la Ulan Bator: Păunii domnului Wilde

Motto:

"Remember that the most beautiful things in the world are the most useless; peacocks and lilies for instance."

(John Ruskin, The Stones of Venice)

De la Z. către P., la Key West

Aş fi vrut să scriu săptămâna asta despre nenorocirea sezonieră care se numeşte atât de eufemistic la rentrée, dar m-am răzgândit.

Mi-am adus aminte că la Ulan Bator nu se egzistă nici măcar rechizite evropeneşti, baremi aşa un sindrom de nimica toată.

În realitate, mi s-a întâmplat să mă trezesc într-una din dimineţile ultimei săptămâni cu conturul unei cozi desfăcute de păun schiţat foarte clar în minte. Nu cred că e important de ştiut cu precizie dacă era stampă sau basorelief, deşi pe gustul Seraiului o atare nălucă nu se poate arăta cu spor decât în straie de tondo sau de miniatură persană.

Mi-am adus aminte în schimb, de seara ploioasă în care Alaric K. mi-a arătat, ascuns bine după nişte tufişuri de thuya, ţarcul noroios în care madam maică-sa exilase cele trei perechi de păuni. După un experiment pseudo-decadent, vraiment nouveau riche, care durase pesemne un sezon şi trei sferturi.

Pe lângă falsele lambriuri din salonul vânătoresc al unui prieuré normand ridicat pe la jumătatea anilor optzeci, păsările persecutate ale doamnei K. erau singura chestie cu adevărat vie

Nu ştiu de ce, circumstanţa mi s-a părut la vremea ei un scandal.

Mult mai târziu, aveam să aflu graţie unor letopiseţe nesigure, că tânărul Oscar W. îşi îmbrăcase dormitorul de la Magdalen - probabil graţie influenţei ambigue a lui Ruskin- în complicate arabescuri cu pavo cristatus.

Fireşte nu neapărat din pricina asta m-a bucurat vedenia păunului pe unul din blazoanele fanteziste ale dumitale. E, de bună seamă, stema perfectă a unui dialog alchimic fără de nigredo.

Ce dumnezeu poţi să-ţi doreşti în cheie rezonabilă atunci când ţi se întâmplă aşa ceva?

Să fii un contender decent. Fără să-ţi propui cu tot dinadinsul asta.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a nouăsprezecea zi a lunii lui Shahrivar

Găsite

Găsită în sala de reuniune, pe unul dintre rulourile de scris chestii deştepte.

Inscripţia, pesemne estivală, zice aşa: " se acabo el capoc".

Sau cam aşa ceva.

Because involuntary poetry is potentially everywhere.

Şi chiar şi la Consiliu, heh.

Despre ce vorbirăm ieri

Vă las să vă imaginaţi efectul de luring, ieri la unşpe noaptea, după ce şi-aşa nu fumasem vreo cinci ore şi de-abia aşteptam să stau cu laptopul în braţe şi cu scrumiera sub cot.

Dacă nu s-ar egzista pe lumea asta perspectiva cafelelor cu 336 şi dacă bliseţii nu ar fi hotărât ca o parte din intriga din Q. să se întâmple în oraşul ăsta, pesemne că m-aş fi enervat de vreo două ori şi ceva mai rău de atâta.

Aşa, stau şi mă tot întreb ca toanta: puisque l'on soulage à tout va, qui s'occupe de la détresse du fumeur persécuté?

Hein?

PS: De dimineaţă, fanfara patrulei de la AS avea repetiţie. Perete în perete, nu se prea poate descrie.

Nearer My God To Thee? Dacă şi acolo tot de zăpăciţi din ăştia dau, zău nu merită efortul. Plus că am aşa, o bănuială, cum că toată lumea mişto e dincolo, nu ştiu cum.

PS2: Evident, janela tot analfabetă este şi vérification faite, nici măcar offlinurile nu le mai primesc. Pe cuvânt de onoare că e enervant. Şi de-altfel previzibil: toate garniturile de la chiuvetă se strică numai şi numai în week-end, nu?

PS3: Problema de janelă rezolvată, de la sine. Cum spuneam aseară, e de la ei.

Stay tuned, sunt după colţ. E doar o şedinţă, ce naiba, heh.

Porcării

Nu, nici copilul din Petroşani dus de bunică-sa la Chicago, şi care a răcnit fără oprire în timpanul meu stâng de la Bucureşti la Frankfurt, nici faptul că de nervi am căsăpit jumătate din braţul stâng al ochelarilor -reparabil, din fericire- nu au egalat sosirea zăzească la Strasbourg.

Hotelul, cu proprietar nou care votează cu il nano feroce şi arată fix ca un secretar PCR de provincie - aceeaşi privire fixă şi sigură pe ea, acelaşi discurs cu care caută să scape de tine cât de repede se poate- dat cu fundul în sus de nişte iniţiative care mie una mi-au luat piuitul de tot.

Renovare, dintâi: dar asta e ceva firesc în ţara Franţa, de nevoie sau de hatâr. Şi un afiş nazist fix în buza recepţiei: cet hôtel est non-fumeur. Foarte bine, îmi zic eu, pesemne că nu se pufăie din narghilea în zonele de treierat.

Aiurea. Intru în cameră -optsprezece, găinile de la recepţie au încurcat a treia oară rezervarea-, ciuciu scrumieră. Întreb ca proasta: mais...le cendrier, hein?

Ah, mais non, ma petite dame, c'est fini. Partout? Partout.

Fleoşc, Brunhildo!

Mais vous savez qu'il n'y a aucune obligation légale pour les chambres, non?

Aici intervine textul franţuzesc de mare şi glorioasă tradiţie, neapărat cu ochii daţi peste cap: eh-bien-si-cela-ne-vous-convient-pas-vous pouvez-toujours-contacter-la direction-madame.

Vezi să nu.

N-am scris aşa de nebună: în atari situaţii de verbal powergame, cratimele se aud. Iar tu, venetic cât de cât dat pe brazdă cu obiceiul pământului ştii că nu foloseşte la absolut nimic să comentezi ca prostul în baie rubeola de ego a direcţiei. Dar tot sentimentul franţuzesc al fiinţei vrea să joci şi tu teatrul ăsta pentru capre şi să bombăni pro forma. Faute de quoi, eşti iremediabil retrogradat în categoria étranger sympa. Citească-se: toantă cu flăcări, data viitoare îi dăm camera de lângă uscătorie.

Ce puii mei.

Restul e chestie de dozaj.

***

Las catrafusele şi dau să ies în căutarea unui ceva deschis sâmbătă seara la nouă, unde de regulă se egzistă şi chestii de primă necesitate: plasturi, baterii, scobitori, în fine din astea. Şi presupun eu şi insuportabilul superglue, nu?

Intru în capul străzii la aşa cevaul ţinut de nişte persani cam duşi cu biscuiţii. Superglu este inutil să cer, ochii cât farfuriile te fac să abandonezi. Dar în secunda în care te apuci să explici că vrei de la colle forte şi ţi se trânteşte sub nas un clondir de vodkă Absolut, ei bine cum dracului să reacţionezi?

Altfel decât absolut stupid, vreau să zic.

***

Pentru că suntem în Alsacia, nu la Nisa sau - mai mişto şi strict din acest punct de vedere- la Bastia, nu e chip să bacşişezi, sau să fumezi pe geam sau în baie sau alte asemenea lucruri. Nu. Trebuie să cobori ca ultimul infractor în faţa stabilimentului şi să faci trotuarul.

Façon de parler, heh.

Problemă: singura clădire fără vitrine, în care imaginea ta reprobabilă de potenţială infractoare să nu le dea clienţilor gândul ăl rău, este The Salvation Army, perete în perete cu caravanseraiul de-altfel.

Suntem de acord: în atari situaţii hanoracul, blugii tăiaţi la genunchi şi converşii luaţi la derută sau în fine, ca să ne fie comod pe drum nu ajută la impresia artistică.

Pe cuvânt de onoare dacă nu m-am simţit subversivă.

Mâine dimineaţă - 5 a.m., pesemne- când o să ies la prima ţigare, am să fac o poză cu textul de pe uşa contiguă pe care ne picară ochii, de nevoie.

Ar putea explica multe.

***

În fine, ultima mizerie a zilei, janela care a căpiat pe toată lumea, urbi et orbi. Janela analfabetă, incompetentă şi rea şi bezmetică, în măsura în care nu numai că nu mă vede nici pe mine -care sunt după colţ- dar nici pe domniile voastre nu mi le arată, de nicio culoare.

Furie. Am încercat o chestie, nu a funcţionat. În fine, mâine dimineaţă mă reapuc de meşterit pe la widget, poate rezolv.

Deşi pariez că e ca pe timpuri: e, cum ar veni, de la ei.

Să încercăm să dormim, carevasăzică. Scrisoarea din Ulan Bator va fi despre păuni. De fapt şi este, dar sunt mult prea sictirită ca să o transcriu acuma.

Rezistenţă prin cultură, hm.

Dites-moi simplement: bonne nuit, petite sotte.

Heh.

Pe picior de plecare

La Strasbourg, cu treburi şi conservatorismul camerei nouăsprezece. Până miercuri

Şi pentru că am renunţat în ultimul moment la Pinchas Zuckerman - habar nu am dacă am făcut bine, dar asta e altă poveste - am putut să termin, cu greu de data asta tribulaţia de săptămâna trecută.

După zarvă, ni se pare clar că nici nu se putea altfel. Iar una din virtuţile deplasărilor plicticoase este ghiontul la scris.

Ceea ce avem de gând să şi facem, începând cu scrisoarea din Ulan Bator, care nu s-a priceput să ajungă la vreme.

De fiecare dată când trag fermoarul la valiză mă gândesc, cu groază şi hlizeală amestecate, lângă cine mă mai aruncă sorţii în avion.

Şi asta e numai şi numai vina domnului Pantazi, mi se pare.

Pe diseară, deci.

PS: Pentru că ni s-a spus au feu, Claudel, ne-am plecat grumazul. De data asta.

Tribulaţia de sâmbătă, treizecişişase:Les colonnes d'Hercule

Motto:

" Puois nostre temps comens'a brunezir,

E li verjan son de lor fuelhas blos,

E del solelh vei tant bayssatz los rays,"

(Cercamon, Puois nostre temps comens'a brunezir)

Şi totuşi. Stupefacţiile contradictorii ale voiajului grecesc de sfârşit de copilărie încă stăruiau aşa, ca un fel de părere de rău, în mintea pe jumătate anesteziată a Zazei.

Plecaseră de nebune, într-o după-amiază lipicioasă de august, de pe peronul somnolent al Gării de Nord. Iar după ce se hliziseră insistent vreo douăzeci de ore depănând evident o sumă de tâmpenii cu şi despre băieţi, debarcaseră ursuze şi pe jumătate certate între ele la Salonic. Apartamentul patrulei locale de cercetaşi era fără îndoială suficient de încăpător pentru zece vrăbii dezorientate, dar fusese prevăzut cu dotări spartane. Servituţile reciproce, mintea năclăită de drum lung şi orgoliile cu foliculină făcuseră restul: după numai trei ore de convieţuire colectivă, falansterul se făcuse ţăndări, în vrajbă lătrată ascuţit drept în uşa cabinei de duş din piaţa Aristotel.

Tehnic dată naibii, tabăra se dovedise relativ odioasă. Pădurarul grec cu care trebuiau să pună la punct o chestie relativ complicată, pesemne legată de semnalizarea unor trasee de drumeţie pe munte, plecase pe neaşteptate. Chichirezul nemaipomenit de cucernic, botezat cu mari speranţe proiect de cooperare binaţională, se dusese pe apa sâmbetei de la bun început.

Vreo două zile se tot minţiră reciproc cu graţie, săpând la closete cu însufleţire lipsită de orice îndemânare, prăpădind proviziile de haleală în sminteli experimentale la cazan, speriindu-se în vreme de noapte de albanezii înfometaţi care fugeau de jăndari şi care le cerşiseră ţigări şi napolitane, aruncându-şi la trezire pungi de apă în cap cu sentimentul vendettei izbăvitoare. Şi tot aşa. Grecoaicele, cam proaste şi autiste, pălăvrăgeau cu ceasurile în şuşoteli dubioase, arătând aleatoriu cu degetul -ceea ce nu se face-, pufneau în râs ori de câte ori ridicau catargul şi se spunea Tatăl Nostru - adică în fiecare dimineaţă- şi nu curăţau absolut niciodată cartofi.

A treia zi, se puse pe plouat. Lumea civilizată se redusese brusc la perimetrul de batistă al hemisferei corturilor închise cu fermoar, în care se fuma cu mare inconştienţă şi se juca poker pe chibrite.

Măcar să fi fost spleen! Însă totul era atât de mediocru şi de jalnic, încât nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Înainte ca toată lumea să se puie pe bocit înspre acasă, se cuvenea găsită o soluţie.

Cineva îşi aminti că la vreo cinci kilometri de tabără exista un sat. Întrebată, căpetenia delegaţiei palicare silabisise subliniind cu degetul pe hartă: Valia Calda.

- Sunt vlahi, bă! fluieră Zaza cu mare mirare nătângă. Cum naiba ar fi putut să fie altfel în desişurile Pindului?

Mine de rien, chestia asta a avut consecinţe, îşi spuse Zăpăcita pe trei sferturi adormită buştean.

***

Nepăsător de mersul trenurilor, Il Gallo Nero taie cu mare repeziciune apele indigo ale Mediteranei de Vest. Noaptea densă l-a prins pe Pantazi scriind pe îndelete: sorţii lui Pantalone mai pot aştepta.

Este, de bună seamă, privilegiul de nimica toată al scribului să-i pună dihaniei în braţe ceaslovul toscan sur mesure, şi nu un caiet oarecare de cristale lichide care ar avea mult mai puţin farmec. Punem, de-altfel, prinsoare că dacă Indescifrabilul s-ar şti privit de peste umăr, scrima fragilă a stiloului pe hârtia de Japonia ar înceta numaidecât. Spre deosebire de alţii care se simt în largul lor în hărmălaia de aerogară sau de cafenea fumigantă şi au religia caligrafiilor zilnice, messer Pantazi nu scrie decât atunci când are poftă, cu bucuria secretă a lucrului pentru sine.

"Cette passion pour le détail va nécessairement de pair, du moins pour ma gouverne, avec le mépris absolu de deux quantifiables majeurs: le temps et l'argent. Tout méprisables qu'ils soient, ils réussissent néanmoins à briser tant de possibles, que l'hérésie est la seule solution raisonnable.

Du premier, je fis assez rapidement mon affaire, en choisissant de ne percevoir que sa remarquable qualité de se dilluer ou de se contracter, au gré de mes désirs et selon l'endroit où je me trouve, à un moment donné. Je tire grand orgueil de ma capacité à en ignorer jusqu'au passage exact, si l'envie me prenait. Tout compte fait, c'est d'une simplicité enfantine: il suffit de commencer par s'en ficher complètement du jour de la semaine dans lequel on se trouve. Renoncer à de telles conventions imparfaites représente en soi une des plus grandes libertés individuelles, accessible par un réflexe élémentaire de la volonté. Je n'ai jamais été déçu par mon choix: une fois affranchi des stupidités du calendrier, je fus capable d'entendre la lente marche du monde, ce qui me donne le sentiment de traverser dix existences en une seule.

Du second, je ne retins avec intérêt que sa fongibilité, autrement dit sa capacité immédiate de se transformer en de multiples êtres et objets de plaisirs divers. Et ce sentiment de pouvoir absolu que seul procure le confort de l'excentricité: que je me trouve sous une misérable yourte, au fin fond de la steppe ou dans un palace aux moquettes extravagantes, je sais que tout cela n'est que le résultat de mes caprices compliqués et lucidement dosés. Je laisse aux braves bourgeois économes la joie inestimable du voyage groupé Fram à Hammamet-Nabeul: ma marelle à moi se joue à l'échelle de ce vaste monde. Et je persiste dans mon refus de m'intéresser de plus près à l'état de ma caisse personnelle: seuls les nouveaux riches ont des angoisses de sous. Car un nouveau riche est nécessairement un ancien pauvre, écrasé par sa peur de manquer et qui se goinfre de l'inutile comme si la mort, la disette, le krach boursier guettaient au coin de la rue.

Quoi qu'il en soit, je suis tout à fait satisfait: j'estime ne pas avoir perdu au change."

Vedenia fibrilantă a unor lumini cunoscute şi un fel de solemnitate bruscă încarcă aerul cu emoţii deja ştiute: Il Gallo Nero intră în portul Línea de la Concepción. Cadenţa stiloului de lac negru se opreşte.

Va trebui să se hotărască: aşa nu se mai poate. Şi cu cât o amână, cu atâta e mai prost, se pare.

***

Răşini şi scoarţe trosneau amestecat sub talpa de cauciuc a converşilor. N-ar mai fi ştiut să spuie cu certitudine cât anume merseseră, dar şi de astă dată se verifica paradoxul mincinos al hărţilor.

Tocmai pe când se pregăteau să le pară rău în cheie mahalagească, se pomeniră pe puntea de piatră a lui Kamber Aga, pe care nici măcar nu ştiau cum o cheamă şi nici ce poveste are: în vremurile alea nu prea se egzista internet.

Dar poate pentru că nu erau cu totul proaste, ciudăţenia locului le sărise de bună seamă în ochi: podul veneţian al agăi, campanila toscană a bisericii cu hramul sfântului Gheorghe, compromisul dintre cula oltenească şi galeriile cretane al caselor în care încăpeau de bună seamă lungi generaţii de vii şi de adormiţi.

Iar când primul cioban le oprise întrebându-le tărăgănat muşatelor, mândri-s Bucureştii? , pe Zaza o luară ameţelile.

Poate că până la urmă toată chestia cu imperiul româno-bulgar al Caloianului nu era chiar aşa de greu de crezut, şi asta chiar dacă dintele vremilor îl asimilase pe mezinul Asăneştilor cu duhul antropomorf aducător de ploi.

Nu prea era vreme de bănuieli: mureau de foame. La cooperativa din care nu se mişcaseră pesemne nici pesmeţii dinainte de cel de-al doilea război mondial, basmaua neagră de la tejghea le zâmbise ştirb şi se pierduse de tot la vederea puhoiului de hârtii de două sute de drahme. Tot ştergându-şi fără oprire coada ochiului drept cu colţul unei batiste cam ponosite, arătase insistent spre clondirul cu gaz şi pe urmă înspre banii aliniaţi cuminte.

Să le deie restul, pesemne.

Era cu desăvârşire normal ca Zaza să se întrebe cu insistenţă după ce calendar măsoară timpurile vieţuitorii din Valia Caldă.

***

După cum odată intrat în sonatina Pasajului Englez, nu prea ştii exact la ce să te aştepţi în momentul în care dai buzna în mari aiureli pe strada Academiei, tot aşa şi la Gibraltar, îşi spune Pantazi.

Îi ştim afecţiunea profundă pentru galerii, arcade şi impasuri felurit conotate, pentru portes cochères şi cantoane de cale ferată, pentru poduri şi capete de linie de bac fluvial. Bănuim însă că asta nu are numai legătură cu trecerile diverse, ci şi cu alte două lucruri, destul de diferite unul de celălalt.

Pentru că trecerile sunt şi vămi, dintâi. Iar cratima dintre două realităţi uneori tare diferite una faţă de cealaltă e poate semnul cel mai tainic şi umil al unui mare adevăr.

Există pe lumea asta locuri în care timpul se scurge mai repede şi viaţa mai încet. De exemplu, şi fix în minutele astea în care luminile de semnalizare de la Línea de Contravalación tremură alene pe suprafaţa mată a apei, Zăpăcita şi chiar şi Scolasticul şăd în mari nedumeriri fix în partea cealaltă a Mediteranei. Habar nu am dacă şi-au dat seama că încăpăţânarea de a nu crede de tot în ceea ce nu se vede le-a jucat vreo festă, sau dacă nu cumva au reuşit chiar să intre într-o altă poveste.

Orice se poate. Dar pesemne în seara zilei de nouăsprezece septembrie, vămile de la Coloanele lui Hercule sunt ale altcuiva.

Un îndelung exerciţiu al divinaţiilor inteligente îi dă lui Pantazi certitudinea că orice consultaţie de I Ching e numai ocheadă furtivă per speculum, iară nu argument hotărâtor de sorţi în sine. Iar dihania preferă de departe să arunce cu criteriu monezile chinezeşti, în loc să înşire friza lamelor de tarot sau să răstoarne zaţul preţios de kopi luwak. Primul gest are ceva de benzi desenate, şi-l lasă copiilor şi poeţilor: n-au decât să se amuze cât or pofti cu hachiţele reginei de spade. Al doilea, curat sacrilegiu, ar face mai bine să iasă din discuţie imediat: nu merită, nici măcar cu titlu de amuzament, în ciuda falselor pretenţii de test Rorschach.

Tâlcul ghicelii chinezeşti stă în epigrama cu care se încheie de fiecare dată jocul complicat de linii continue şi întrerupte al hexagramei. Se ştie doar că numai un desert adevărat încheie în glorie banchetul la care s-a muncit săptămâni încheiate. Îmi place să cred că sfârşitul lui Vatel de la asta s-a tras, în realitate: înţelesese, pesemne, că filosofia desertului e persistenţa unor variabile.

Ia să vedem.

Cadenţa de linii e fără echivoc: sorţii lui Pantalone stau sub pecetea hexagramei patruzeci. Şi ca de obicei, lucrurile par tare descusute: probabil că e încă foarte devreme. Dar din povestea vânătorului de vulpi cu săgeată galbenă care nu trebuie sub niciun chip să-şi poarte poverile pe umeri sub coviltir, Pantazi pricepe că intuiţia sa proverbială n-a dat aproape niciodată greş. Pentru că, spun monezile, numai aşa are să poată în fine Indescifrabilul să-şi ia capriciile în serios.

E vremea să-i strângă mâna lui Pantalone şi să-i deie drumul înapoi în lume. La Compostela se termină multe drumuri.

***

Numai tâmpenii spun când nu se lipeşte somnul de mine, îşi zice Zaza.

Dar ca un făcut, în sfârşitul ăsta lipicios de după-amiază, toate par să meargă pe dos. Nici nu se încheagă bine visul cu fărşeroţi, că de pe punte se aude tropăială şi zarvă.

Ieşită în mare buimăceală pe punte, Zaza mai apucă să-l vadă pe Ahile cum strigă -e drept, cam patetic- resurgam, dintre cele două spinări de euzon.

Ciudat lucru, Abd'allah pare foarte calm.

Ţipătul prelung, de fiară încolţită al Zenobiei nu este, de bună seamă.

Zaza are să-şi aducă multă vreme aminte de el.

Spoiler: Despărţirea de Pantalone încheie nişte îndelungi paranteze. Compostela lui Pantazi nu e pesemne Compostela Zazei, ceea ce vom afla cu de-amănuntul. A sosit ceasul limpezirii apelor dintre Tralea şi Zenobia: are să fie mai dramatic decât pare la prima vedere.

Un lucru e cert: ieşirea la Ocean e sinonimă cu intrarea în nişte geografii imaginare.

Pisica a patra

Pentru că în Republica Nisipari lumea bombăne nu ştiu ce chestii legate de Zaza, pisica unu, pisica doi şi pisica trei - nu ştim despre ce este vorba în propoziţie- ne-am hotărât să-i facem debutul în ciberspaţiu duduiei Zaraza, pisica nemernică şi irezistibilă de pe scara paşalâcului.

În fiecare zi de la dumnezeu, Zaraza face rondul în faţa uşii caselor din faţă, în speranţa că dumnealui Paşa Grigio Umberto are să îi deie cinci secunde de atenţie.

Nu i se întâmplă prea des chestia asta.

Însă, în loc să se acrească, Zaraza ne dă, tot în fiecare zi de la dumnezeu, bună dimineaţa. Cu aceeaşi frenezie plină de mari speranţe pe care le ştie pesemne numai şi numai ea.

Nu am îndrăznit să o întreb dacă e de acord cu teoria bidimensională a lui Stroescu. Judecând după tenacitatea cu care încă speră, presupun totuşi numaidecât că nu.

Ştiu că Tartorul detestă pisicile, ceea ce ni se pare de neînţeles, dar întrucâtva fermecător. Să ni se ierte abundenţa de feline din ziua asta de miercuri. La urma urmelor, şi lui Charles B. îi plăceau, hm.

PS: În stânga, un altfel de Pavarotti, numaidecât, cât să-l încarc. Enjoy!

PS2: La naiba ghem, nu merge. Să sperăm că până mâine dimineaţă o dreg cumva.

Later: problemă rezolvată.

De dimineaţă, la grămadă

Nu e de bună seamă o întâmplare, dar astăzi biuroul s-a dat de trei ori peste cap şi s-a făcut garderie de pisici în aşteptarea plasării.

Pricopsit cu un pui de pisică, seraiului evropenesc îi vine pe loc instinctul matern. Prin urmare, e mai mult decât probabil că lucrurile de astăzi se vor scrie cu pisoiul pe umărul stâng, ca multe altele de până acuma.

***

Pentru că întrecerea a stârnit deja unele reacţii şi în marea noastră munificenţă, scriem aşa: nu e BCU şi nu e Cercul Militar Naţional. Ne întrebăm, de-altfel, dacă aşa ceva se egzistă la Bucureşti sau pe aiurea, hm.

Iar povestea, e drept, nu are prea mare legătură cu văzutele. E un letopiseţ dublu, al unei migraţii urbane şi al unui scandal de moravuri înăbuşit sub preş, aşa cum îi stă bine secolului nouăsprezece.

Mai aşteptăm.

***

Aţi observat cum, la Mateiu, până şi semnele de punctuaţie pot deveni personagii în sine?

***

Şi ca să îi răspund domnului Sîrb, care scria pe blogul damei Hiacint -apropo, cucoană, eşti ok?- cam aşa: "Daţi câte un "oh" sau câte un "ah" cărţilor enumerate de hiacinta. Mai sus."

Ne e lene şi nu le-am citit pe toate. Aşa că vorbim despre ce vorbim de obicei, cu o dezamăgire, pesemne. Nici oh: e al altcuiva, definitiv. Nici ah: e prea puţin.

Ci of sau mmm, depinde de zile şi de prognoza meteo. Ştiu, mmm e de scandal: asta e. Multe lucruri sunt.

Înapoi la treburi, ieri am adormit cu mare nesimţire. Cred că mă paşte un guturai epic.

All'alba vincerò!...

Veşti absurde şi foarte proaste la cafeaua de dimineaţă şi care se iau personal poate mai degrabă decât s-ar cuveni, de vreme ce se află cu mare repeziciune că s-a prăpădit şi Pavarotti.

Madam maică-mea, qui a la larme facile, nu se poate abţine, iar eu în circumstanţe din astea mă înfurii şi înjur.

Cu toată deriva comercială din ultimii cincisprezece ani, nu se poate să nu ţii pentru sine insolenţa primelor înregistrări de la Met. Iar Seraiul îi va fi veşnic recunoscător ursului cu batistă pentru raza de soare a canţonetelor în cei mai cumpliţi ani de umilinţe dinainte de optzecişinouă.

Vor mai fi şi alţii, Calleja dintâi, zicem noi cu mare uşurare. Dar lumina din vocea de la Modena s-a dus cam pe neaşteptate, şi ăsta e motiv de mare supărare.

Cofeturi inadmisibile

Pusei mâna, pe nepusă masă şi fără să fi vrut neapărat, pe două bilete la Orchestre de Paris cu Pinchas Zuckerman, unde se dă ceva de Bruch şi Dvořák - a Noua, bineînţeles, da da şi da!

Ia să vedem cum sună noua acustică de la Palat, zău aşa.

I'll keep you posted, heh. Şi pentru că nu prea multă lume poate pentru ca să îmi reziste, fac eu pe naiba ghem şi mă descurc şi pentru Capella Reial, heh.

PS: Aştept sarcasmele, dar neapărat de genul câtă încăpăţânare. Altfel nu primim. :)

PS2: Tribulaţia, ca la jocurile video: 85 % completed. Am impresia că azi am avut spor, deşi am făcut cinci mii de chestii deodată.

Am întins-o, cu plecăciune! :)

PS3: Ia stai niţel: locuri în rândul doi? Vai de capul şi de zilele mele, hm.

Aleph 14: Teatime

Telalul de ceai zaharisit bine şi de gogoşi apare cam pe furiş dar la fix, pe la orele prânzului, când de regulă se înroşesc telefoanele cu office deliveries şi se cheamă birje.

Să nu se supere lumea dacă şi de data asta alephul e pe măsură. În realitate, e un fel de ghiont amabil pentru ca un anume cineva să-şi pună mintea la contribuţie.

Dar să ne întoarcem la cele treburi. Treburi tribulante, în două părţi: astăzi şi mâine, că vineri avem primire oficială.

Întrecerea Seraiului

Motto:

"Tot trebuie lămurit ceva în legătură cu întrecerea. Nu este o clădire publică, ci o clădire accesibilă la ochiul public."

(Pantazi)

Urmând cu sfinţenie principiul care vrea ca nicio faptă bună să nu rămâie nepedepsită şi pentru că de vreo şase luni îşi tot sparge minţile de toţi pereţii şi nu găseşte soluţie pentru afetul de tun de aici, Seraiul s-a gândit că una peste alta de ce naibii să se chinuie de unul singur.

Stema din stânga a fost reperată de -foarte- multă vreme şi îndelung privită cu sufletul la gură, să nu cumva să dispară prin capriciile cine ştie cărui antreprenor zănatec.

Am avut baftă, chestia -relativ improbabilă- nu s-a întâmplat. Ca şi în cazul de speţă dat de Tartor şi chestia asta se află într-un loc cum nu se poate mai public, tropăit zilnic de mii de personaje, unul mai pestriţ ca altul. Şi ca şi în cazul stemei domnului Pantazi, şi asta conţine obiecte ciudate rău şi care nu au neapărat legătură cu contextul.

Nu ştim, de pildă, dacă personajul cu pălărie vânătorească de pe stemă se opinteşte într-o drezină arătoare sau într-o infinit mai savuroasă tocilă. Caz în care stema ar fi sinonimă cu triumful moralizator al tocilarilor de te miri pe unde.

Bineînţeles, complicăm subiectul şi scriem aşa: ce e cu stema asta, despre care Seraiul ştie bineînţeles tot? Bonus pentru cine ştie şi unde am găsit-o, nu e chiar aşa greu cum pare: cine ştie, cunoaşte, heh.

Întrecerea se dă cu prioritate pe măsură, dar evident, talentele worldwide sunt aşteptate cu contribuţii creative şi năstruşnice. Chiar dacă sunt pe de-alături cu drumul.

Ca să vă mulţumească, Seraiul vă promite povestea. Nu ca în alte rânduri: a scris-o deja şi vroia să o dea aşa. Dar s-a gândit că e mai haios să ţie un pic teasingul, atâta cât trebuie.

Un sondaj nu era de-ajuns.

Mănuşa bicisnică tocmai a zburat pe geamul de la cupeu. Ei poftim acuma de o ridicaţi, Messire şi restul de paşnici muşterii!

PS: Ah, şi cum ar spune domnul agent de pază: nu primim mită! Nici să nu vă gândiţi: nu spunem nimic nimic nimic, heh. :)

Syndicated Content 1: Teroarea din fabrica de perdele

Motto:

"Multe păşcănence îşi amintesc cu tristeţe de acele vremuri de stres şi frică, de cel care s-a dovedit a fi un adevărat dictator al fabricii."

(Actualitatea Păşcăneană, ediţia din 14 august 2007)

Du coin de l'œil, pe când scriam cu sârg la tribulaţia cea întârziată, îmi vine nu prea se ştie cum ideea că n-am mai citit cam de multă vreme presa locală.

Adică de ce nu? Primul link disponibil, nemaipomenitul ziar local din Paşcani, până la proba contrarie locul de naştere al lui Sadoveanu.

Jur că avem intenţii curate şi generoase: ce dumnezeu se poate întâmpla în locul unde nu s-a intâmplat nimic?

Românica fiind ceea ce este ea de regulă, aflu că la Paşcani se egzistă trei oameni furioşi. Nu supăraţi pe viaţă: nu e îndeajuns. În spume, de-a binelea.

Evident, hronicul groaznicelor întâmplări din bătătura fabricii de perdele trebuie neapărat, dar neapărat cetit cu de-amănuntul, aici.

Că jupânul Leonard - imposibil să se numească altfel- are nişte javre pofticioase care sapă tunele pe sub gardul de sârmă şi umblă lerla prin vecini nu e ceva extraordinar. Dar că javrele - ciobăneşti mioritici, care nu ar hali nici măcar o priză de bunăvoie- au fost în stare să căsăpească ditamai vaca, sub privirile neputincioase ale stăpânului, asta e deja semi-apocaliptic.

Drama e certă, cu parfum de City of Joy: "obişnuiţi să mănânce lactate", cei zece copii ai familiei D. au trebuit să-şi puie pofta în cui şi să se reorienteze probabil spre caşcove. Adăugaţi la asta ciocoismul credibil al "politiceanului" (sic) şi friza epică e gata, ca supa la plic.

În chestia asta cu atrizi săriţi de pe fix apare şi un fel de Tiresias, anume Toader Loluţă -dumnezeule mare, ce nume fabulos!- care alege soluţia înţeleaptă şi fatalistă a ataraxiei: "Are bani şi te dă în judecată. Am lăsat de la mine, că doar nu mai am mult de trăit."

Iar ca ghiveciul să fie total, papirul se termină cu un twist politic de mare angajament, în care aflăm că nemernicul, ciocoiul şi abuzivul de Leonard este nimeni altul decât dictatorul fabricii de perdele, illo tempore.

Cine, oare cine va izbăvi vreodată poporul păşcănean de aşa o urgie? Întrebarea e importantă: ne gândim insistent că până şi pe Fantômette ar apuca-o criza de râs nervos la aşa un assignment.

Am aşa, o vagă bănuială că mâine mergem la Lugoj, pentru alte aberaţiuni.

Flânerie 105: You Can Do It!

Întotdeauna am crezut că povestea cu Pilates, aerobics and co. e o chestie de sectă.

Confirmarea, pe Dionisie Lupu. Ieri seară.

Doing the do, mai pe scurt.

Gata, ne băgăm minţile în cap şi ne apucăm de chestii mai serioase, hm.

Flânerie 104: Great Expectations

Motto:

"Joe", said I; "don't you think I ought to make Miss Havisham's a visit?"

(Charles Dickens, The Great Expectations, Chapter XV)


Piaţa Romană, la Coloane.

Câteodată, e suficient să te uiţi niţel în sus: dumnezeu ştie peste ce poţi să dai, heh.

Aleph 13: Bobâlna, variaţiuni

N-am închis un ochi toată noaptea, deşi nu regret my three hours (!) cameo de la Motoare. Trebuie să recunosc, mi-a depăşit şi cele mai năzuroase/aberante aşteptări.

Ce poate să facă omul fericit pe o terasă: mici, bere, muşarul pe carton şi casoleta cu cartofi prăjiţi în grabnică pietrificare. La anul, cucoana ne ameninţă cu Caribbean jerk chicken de la mama lui, adică de la Londra, UK.

Pentru că e luni şi pentru că lunea este o zi antipatică, mai ales când plouă ucigător ca astăzi şi când şoferul logofătului a dat drumul la motor aiurea, fix în faţa ferestrelor de la biroul meu, veduta din stânga e fix ce am anunţat: bobâlnă cu variaţiuni.

Numai trecătorului rătăcit ar putea însă să i se sparie gândul. Se ştie doar că numai gura e de noi, heh.

Branding

Chestia din stânga a fost reperată in flagrante la cumpărăturile fără chef de duminică dimineaţă.

Să explice minţile şugubeţe de publicitar cum dumnezeu poţi să vinzi o roată de caşcaval cu numele celei mai sângeroase răscoale ţărăneşti din Evul Mediu târziu?

Oare în brief o fi loc de un puhoi de plebe cu aşa ceva în vârful furcii? Reconcilierea, cu sau fără Unio Trium Natiorum, tot din cauza asta se întâmplă în propoziţie?

Hm. A débattre.

PS: Cum spuneam, mare chef de ieşit din casă nu prea am, mă zuruie şi o migrenă, cred că fac o reverenţă şi mă scuz de mondene. Plus materialul ăla de cacao de terminat: detestabilă treabă.

Tribulaţia, pe diseară, sper din tot sufletul.

PS2: Şi dacă iar se trezeşte Gorgeoux cu meciul şi cu poliţia pe cap, ca anul trecut? Hm, I should make a cameo, though. Haidi, acolo, juma de oră.

*bombăne diverse*

Une coquille

Dau astăzi în ziarul preferat al Seraiului peste necrologul lui Francisco Umbral, unde se strecoară o insuportabilă tâmpenie, după cum se şi pârăşte în stânga.

Evident, nu despre Camilo Francisco Cela e vorba în propoziţie, ci despre Camilo José Cela Trulock, cu patronimul lui de personaj de Borges cu tot.

Pour une coquille, c'en est une, assez inadmissible, même. En revanche et pour bien de raisons, c'est surtout une coquille Saint-Jacques.

Tocmai în sâmbăta în care Il Gallo Nero ajunge la Compostela, hm.

Aparcar es de pobres -2

Imediat după ce am terminat de scris biletul de mai jos şi taclaua aproape simultană cu Tartorul, se pune pe o ploaie măruntă, rece, mocănească. Planurile de bătut Bucureştii vechi se amână până mâine dimineaţă, pesemne. Pentru că mâine după-amiază Seraiul se duce în misiune diplomatică la ambasada altui paşalâc cu care are relaţii de bună vecinătate: am numit cămările damei Gorgeoux. Care sărbătoreşte doi ani online la Motoare, la ceasurile cinci. Şi unde o să ne facă o deosebită plăcere să nu ajungem la vreme: seuls les ploucs le font.

Bref, pentru că Zoe avea totuşi nevoie de benzină, grăbesc pasul pe la vreo trei şi jumătate înspre Văcărescu, chiar dacă îmi e teribil de peste mână şi la întoarcerea contorsionată în cartier constat că nu mai am unde să o las pe Nisipari. Mai fac o dată şi încă o dată tura - strada e blocată complet dinspre Romană- prin faţa nunţii de la Visarion. Rânjesc să-mi închipui potenţialele amintiri ale miresei: "mai ţii minte pisi, dementa aia cu maşină roşie care a făcut-o varză pe mama naşa de trei ori la rând?"

Bah, nu avea decât să se urce pe trotuar nu să stea lângă ditamai lacul de acumulare, heh. În fine.

La a doua strigare, găsesc ceva milimetric în faţa sediului Firmei. Odioasei firme de asigurări care nu plăteşte niciodată despăgubirile la vreme.

Motorul încă bâzâie, când spre geamul deschis se apropie pâş-pâş sosia lui Charles Bronson. Vai, vă rog să mă scuzaţi că exist, zău aşa.

- Cât aveţi de gând să mai ţineţi maşina în faţa sediului companiei noastre?

În alte circumstanţe, m-ar apuca sincer criza de râs nervos. E sâmbătă după-amiază, bou lamentabil ce te afli, şi văd că ai lui Şaurel sau cum dracu i-o mai chema nu au avut probleme să pună ditamai Oldsmobilul cu număr de Ontario fix în mijlocul zonei tabu.

- Euh, păi până luni dimineaţă la opt? mă pomenesc vorbind ca tâmpita.

- Nu se poate. De la şapte încolo, vine personalu.

Personalu: a se citi cretinii din birouri. Fiu al preeriei, nenea cu cămaşă bleu nu îşi bagă în cârd cu aşa ceva.

Mă aşteptam: mâna dreaptă fâlfâie deja vreo două hârtii de zece lei.

- Cât? behăi, plină de speranţă.

- Nu primim mită.

Îmi vine să întreb prelung poftim, dar mă opresc. Charles Bronson e până şi în filme în stare de orice, darămite când stă înfipt cu picioarele uşor desfăcute în faţa portierei tale.

În astfel de situaţii, dilemele filosofice profunde - am greşit ţara?- sunt inutile. Dau din cheie şi-mi ţin drumul, nu înainte de -v-aţi obişnuit deja- a nu vorbi iarăşi neîntrebată:

- Vai domnule, nu ştiam că paznic e aşa o meserie extraordinară!

Ok, în realitate n-am zis aşa, am zis c*ioasă, dar mă rog, înţelegeţi boieri dumneavoastră, eh?

- Nu sunt paznic...

Mă trece un uşor val de panică.

- ...sunt agent pază.

Când o să fiu mare, am să îmi cumpăr nu un Fiat, ci un PT Cruiser. Pe care o să îl conducă altcineva, de preferinţă. Dau prime şi timp de odihnă berechet. Sunt un satrap milostiv.

PS: Pe ebay, dulceaţa de revent de la Hédiard se vinde cu 20 de coco borcănelul,pe când un sherbet maker e la trei dolari. Mi se pare scandalos.

Efectul de seră

Nu ştiu ce naiba am avut toată săptămâna trecută, dar trebuie să recunosc: nici lumea de pe stradă care mi-a bătut în geam nu prea m-a ajutat, deloc deloc deloc. În fine, poate că până la urmă Neghiniţă a avut dreptate: oi fi avut inimă rea, maică, mai ştii?

Una peste alta, dormit douăsprezece ore trei zile la rând, am senzaţia că aveam nevoie de aşa ceva. Cheshire, ieri la telefon părea sincer scandalizată: "dă-o naibii, cucoană, bei cisterne de cola -exagerează fermecător-, fumezi cartuşe de Dunhill, dormi trei ore pe noapte, o să crăpi naibii!"

***

Se verifică teoria mea: ultimele zile de august, a se şterge de regulă din calendar. Senzaţia că toată lumea o ia razna, aleargă dumnezeu ştie spre ce, spre vacanţa gata isprăvită de parcă nici n-ar fi fost, pesemne. Spre solduri, mai puţin: asta slavă domnului, încă nu a devenit reflex de păruială, cum văzusem două cucoane trăgând simetric şi cu nădejde de un prosop siniliu, la Porthault. Mda. Cine ar fi crezut?

***

Tot aşa, un drum inopinat printr-un Pantelimon post apocalipsă atomică, ieri seară seamănă foarte tare cu o trecere prin ultimii optsprezece ani ai Românicii. Pietoni grămadă în farurile maşinii şi tripleta de aur pentru orice şofer amator: itebeul cu ambiţii, taximetristul cu manele şi biciclistul căpiat, simultan. Pe lângă asta şi cu deasupra de măsură, maşini de tot felul, dube, dacii, trabanturi, străine oprite în drum cu farurile de avarie, în diverse poziţii şi locuri. De parcă avântul colectiv s-ar stinge aşa, brusc, la un moment dat. Pentru că nu mai avem ţigări/mărunt/chef şi dăm o fugă la colţ, până la chioşc, după care uităm troacele în stradă şi ne trezim, nu se ştie cum la terasă, ia mai dă-ne bă, un rând.

Şi tot aşa. Pantelimonul ne e tare drag încă din faza de proiect, dar ieri mi-a luat piuitul: nici măcar de imprecaţii n-am mai avut poftă.

***

Aşa că în loc să mă păruiesc cu toată lumea care are păreri, am să urmez două sfaturi pe care le-am uitat la garderobă, că pe mine mă ia apa repede când nu e cazul. Primul, al lui madam maică-mea care râdea de mine cu gura până la urechi la cafea: "tu te-ai tâmpit? unde ai mai văzut scriitor să-şi bată cititorii în librărie că nu le-a plăcut ce spune?" Are dreptate, bineînţeles, chiar dacă numai asta nu sunt.

Al doilea, cel al lui Pantazi de pe la începutul verii - care era ceva mai mult decât sfat, de-altfel- "don't be an escapist in the room of nothing". Nu că uitasem: nici măcar nu îmi dădusem seama că poate fi bun şi în situaţii din astea. Şi în totul, de-altfel.

Ruşine, Zazo! Te vinzi ieftin, cucoană. Asta îmi zic eu pentru mine, nu mă băgaţi în seamă, e meciul meu în reluare, cum ar veni. N-am făcut Seraiul ca să stau cu joarda după uşă şi pac, la războiu!

***

Aşa că, nu mai fac. Corul antic să şadă liniştit: poate să spuie ce îi trece prin cap, dar să nu se aştepte la răspunsuri din astea imediate şi focoase, că nu mai ţine figura. Ca suffit!

De fapt, cred că soluţia cea mai elegantă e aia cu "am luat act", ca la negociere când îţi vine să îi omori dar nu se face. Aia o să fac pe viitor: iau act şi trec mai departe. Pentru că în chestia cu contrazisul are exclusivitate un anumit cineva. Nu mi se arată că pot să extind categoria, asta e!

Nu cred că mai pot şi nu cred că merită să mă opresc, pe bune. Iar până una-alta, mă duc în primblare, cum am promis de nu mai ştiu când, deşi am un deadline odios pentru dimineaţa zilei de luni.

On s'en fout. Am citit eu undeva că productivitatea muncii creşte odată cu hatârurile satisfăcute.