Llegadas, în două acte năucite

Am ajuns, et ma foi en une pièce, după o noapte nedormită şi ceea ce este pesemne cursa provincială de dimineaţă a Taromului: căpşunari cu nevastă, ghiuluri şi copil, cuplul de români semi-adaptaţi din stânga mea care se ţinea de degetele mici de la mână - huh?- şi persista să mi se adreseze spanioleşte. Treaba asta: înduioşătoare - să fie din cauza costumaţiei de flanel cu tăietură englezească?-, dacă nu suspectă de-a binelea.

Îmi iese sufletul la Barajas la bagaje, iau viteză, mă lichefiez în birjă, ajung uşor ameţită la Wellington unde slavă domnului se egzistă camere de fumători şi care se pupă perfect cu descrierea dihaniei.

Ţăndări, găsit mireasa în bombănelile dintotdeauna, cu ameninţări că regăsirile se prelungesc până spre cină.

Se cere siestă, zău. După care, ne luăm la harţă cu oraşul ăsta care miroase a soare cu dinţi - intuisem chestia asta - : it was high time.

***

Partea a doua:

Zăpăceala persistă, ca un fel de baie fierbinte, nu ştiu cum. Zic să fac o scurtă siestă de o oră, visez ceva în multe culori, la un moment dat se aud nişte clopoţei ca în Lakmé -heh-, n-aş şti să spun dacă pe bune a sunat telefonul sau ce naiba s-a întâmplat, că eram mahmură şi năucă. Sper din suflet că nu am bombănit/înjurat, ca prin vată îmi aduc aminte că am trâmbiţat un allô cam răguşit şi pesemne că m-am întors pe partea cealaltă, c'est bien ma veine y la mala educación, sans doute.

Să mă vâr sub podea, şi alta nu, zău.

În fine, pe la şapte şi ceva, Gioconda: fată, ce dracu mă suni la hotel n-ai numărul meu, unde naiba ai fost până la ora asta? Fată, n-am fost eu şi să vezi...

Înhăimurată ca întotdeauna de doişpe ani de când ne ştim, acum dublu răstignită între coafor şi ultimele comenzi de tâmpenii, Gioconda amână festivităţile pe mâine şi evident iubeşte toată galaxia prin sms - 3x, pesemne maică-sa i-a bătut obrazul sau ceva-, totul pare varză şi mă uit la ceas în spume: am ajuns de opt ore şi-am dormit buştean vreo şase.

Prin urmare, se ia birja şi se merge -cum dumnezeu altfel- înspre Puerta del Sol, unde se întâmplă prăpăd pe la FNAC - on ne se rachète donc jamais, hein -, găsit sonatele lui Valle-Inclán după care alergasem de zănatecă din primăvară, golit raftul la Borges - ceea ce este fireşte o exagerare, dar dacă tot mă întorc, mă aştept la rele.

Aiurită de lumini şi de oraşul ăsta răstit care-ţi intră pe sub piele găsesc Nebraska în fericiri neaşteptate, măcar atâta în chip de token of good will pe seara asta ameţită de ce se vede şi mai ales de atâtea sinapse.

Nu puteam să intru la Club 31 în blugi, ce viaţa mea.

Un duş fierbinte şi să vedem ce naiba mai facem, heh. De ieşit, nu mai ies: dar se cere un plan de bătaie până nu fac rost de un aruncător de flăcări pentru nuntă, heh.

Even later edit: Precum se vede mai jos, cinstitele curţi primiră şi vizita Giocondei, cu care s-a şi vorbit - pe trezie, de data asta- vreo două ceasuri la telefon. Ce ziceam eu tout à l'heure, heh...

De viaje

Chiar de astăzi în zori, aceste cinstite curţi îşi iau lumea în cap şi se duc să tribuleze fibrilant la Madrid, sub îndrumări atente şi minuţioase, prin urmare esenţiale.

Pentru că nu putem rezista unor cereri formulate atât de categoric, calabalâcul va cuprinde şi praştia fără fir cu care vom arunca ipacuri, peste gard.

Tribulaţia, scrisorile şi restul: aşa cum v-am obişnuit.

Din vorbă în vorbă, găsirăm Madridului şi etichetă pe măsură.

Sub dubla spiţă a Meninelor şi a puşlamalei de Valle-Inclán, Madridul e neapărat oraşul pietonului entuziast.

Neaşteptate

Mărturisesc: mi-a fost pur şi simplu groază să mă duc în Voorhuis, ştiind dinainte -credeam eu- ce va urma, anume boceala în cheie balcanică.

Inexplicabil, nu am avut parte de aşa ceva. Rămasă ultima, madam bunică-mea a făcut o chestie absolut neaşteptată, scoţând din saltarele biroului caselor din faţă nişte teancuri de fotografii, pe care le-a tot comentat cu o voce perfect stăpână de sine vreo oră.

Nu mă pot opri să nu mă gândesc la momentul în care are să se fărâmiţeze şi ea, in absentia.

Ciudat cum o moarte care nu te afectează cât ar putea, pentru că nu îţi dai voie şi pentru că pică prost - aren't they all?- te împinge la cele mai belalii şi mai oarecare reflecţii, pe care le uiţi pe loc.

Prefer să văd în dispariţii ştergerea unor memorii. Şi de-abia lucrul ăsta e chestia care provoacă pesemne cele mai mari neputinţe.

Derizorie, agenda zilei de azi e absolut cu susul în jos.

Vai de mine, cinstite obraze

Aseară: ajuns acasă pe la vreo opt şi ceva, sfat de taină pentru prostii de ultimă oră, a enşpea lămurire inutilă cu Stroescu - zău!-, constat că nu mai aud telefoanele, Switch dă în primire şi şterge cu elan T43 în fază incipientă, enervat, citit tâmpenii din Larbaud şi adormit.

La trezire, constat agendă de ministru, telefoanele sună de bezmetice, trebuie evident rezolvat un whatever de la birou, cadoiul de nuntă zace în beciurile de la MŢR.

Colac peste pupăză, aflu că s-a prăpădit şi sora bunică-mii, azi-noapte şi îmi dau seama că nu am timp nici măcar pentru asta.

Infectă treabă, dar... fluctuat nec mergitur.

Întotdeauna.

Tribulaţia de sâmbătă, patruzecişidoi: Ameţeli

Motto:

"- Eh! qu'aimes-tu donc, extraordinaire étranger?

- J'aime les nuages... les nuages qui passent... là-bas... là-bas... les merveilleux nuages!"

(Charles Baudelaire, L' étranger, Le spleen de Paris, I)

- Bre Scolasticule, n-ai cumva vreun fierăstrău la îndemână?

Smucit fără menajamente din reveria sa cam uscată, cu mitropoliţi îmbrăcaţi cam ca El Cordobés, Abd'allah oftează:

- La ce să-ţi folosească fierăstrăul, Zazo? Sunt ceasurile patru şi jumătate...

- Mă doare capul de mor.

- De la supradoza de Romanée-Conti? Mă mir.

- Eu nu. Fă şi tu ceva de sufletul meu, zău.

- Nu mai lua toate prostiile. Am să-ţi fac o cafea tare. Şi am să te ţiu de vorbă.

În timp ce coboară treptele spre bucătăria de sub puntea mică, nu se poate ca Abd'allah să nu se întrebe de câte ori a avut începutul ăsta de tacla cu Zăpăcita şi de câte ori lucrurile cele mai neaşteptate nu au întrerupt ciotul de dialog de-abia stârnit.

Meremetul cafelei, o ştie orice fibrilant în cheie levantină, e lucru grozav. Poate singurul, de-altfel, cu şi despre care Scolasticul poate revendica îndemânări inegale şi capricioase. Cam ca vremea de sfârşit de septembrie ce, iată, dă frisoane uşoare spinărilor încălzite aprig la ceasurile după-amiezii.

Linguriţa rasă de argint cerne alene aurul cafeniu în ibricul care de-abia freamătă sub flacăra albăstruie a gazinierei stacojii. Combinaţia nu prea mai are vreme să se înfurie, pentru că trei picături de apă rece gheaţă - niciodată mai mult, arareori mai puţin - vin de liniştesc deflagraţia in nuce.

Dacă autorul e în toane bune, e momentul să se adauge licorii ce prinde contur fără să ceară voie nimănui un vârf de hanger de coniac, pentru ca să se dea dura de trei ori şi să se facă marghilomană. Dar în dimineaţa asta de joi, Scolasticul socoteşte cu dreptate că nu se cuvine să-şi smintească interlocutoarea mai rău decât au făcut-o alte mistere. Prin urmare, alte două linguriţe de praf de insomnii cad repede peste fiertura deasă şi atât cât trebuie de amară.

Cafeaua e gata.

***

Estimp, două umbre bicisnice, îndărătul perdelei de mărgele a unui tripou deghizat în farmacie din centrul aproximativ al urbei Benghazi, au pesemne o problemă acută de tehnică narativă:

- Mon Amiral, credeţi că ăştia ne-au uitat chiar de tot?

- Ach, Fritz, dar cum poţi să înşiri aşa nişte inepţii!

Huidumei bavareze nu-i mai rămâne decât să ofteze cu subînţelesuri. Şi să spere că zarurile n-au să mai cadă atât de sterp ca până acum.

La urma urmelor, unde poate fi Pantazi, domnule? În gaură de şarpe?

***

- Zaza, tu crezi că biserica mea trebuie neapărat să fie umilită?

- Huh? Iartă-mă, neuronii mei au plecat la Carlsbad.

- Zău încearcă să fii şi tu serioasă, măcar o dată.

- Dar sunt serioasă, dragă. Imaginează-ţi numai că au plecat cu o cursă Wizz Air: vai de mama lor. Ce vrei mai serios de-atâta?

- Încropeam şi eu sfârşitul unui articol şi m-am gândit să te întreb aşa, de peste gard.

- Ascultă Golescule... -degetul arătător face desene prin aer, fix ca la Fratelli- nu prea mă pricep eu la lucruri din astea pravoslavnice, tu ştii foarte bine chestia asta. După cum ştii la fel de bine că nimic nu m-ar ferici mai tare decât o bolgie veselă cu o mână de oameni sarcastici.

- Faci pe nebuna, cucoană.

- Ba deloc. Dar bolgia să fie la Capşa, da?

- Văd că eşti mahmură, dar rău.

- Nu mahmură e vorba ce se cuvine, Scolasticule, dar fie. Ştii ce cred eu? Cred că nu v-ar strica o alergare pe drumul Damascului.

- Vorbeşti în dodii, Zazo.

- Mi se întâmplă des, beizadea. Mai bine vorbim despre rugby, asta o să ne împace pe amândoi.

***

Ei poftim şi încă o dată: sunt dat dracului, domnule, se alintă Pantazi de unul singur, ţinând încă strâns în mâna cu degete lungi ciucurii de aramă ai covorului osmanlâu.

Deşi uşor ameţită de schimbarea bruscă a cadrului peripatetic, dihania recunoaşte cu uşurinţă şi cu poftă stârnită instantaneu, forfota gureşă şi uşor halucinogenă a bazarului absolut. Zarva fără vârstă a muşteriilor ce parcă trag chiulul de la servituţile zilnice. Caleidoscopul baloţilor de şaluri. Piramidele de fructe confiate ce scot nasul semeţ în lume dindărătul tejghelelor anume tocmite într-un peş între colonadele gracile, să se vadă marfa cu deasupra de măsură. Şi, să ne ierte obrazele ruşinoase, dughenele deşucheate pe lângă care sultanele nu pot trece decât ţinând mâna la ochi şi scuipând în sân, anume grijite pentru veneticele din Ispahan venite la închinăciune, după cum se grăbesc să zică negustorii, făcând cu ochiul.

Să-i creadă cine-o pofti. Dar vizirul ce tocmai s-a întors acasă ştie, de bună seamă, preabine tainele arabescului damaschin.

Siria: o ţară sulfuroasă care miroase a fistic. Irezistibilă, cu alte cuvinte.

Printre certitudinile Indescifrabilului, una singură îşi face loc fix în secunda în care privirea de miere şi mentă descoperă uşor mirată şi cu înduioşări bocceaua cu lucruri strânse, ne amintim în grabă, în dimineaţa aceleiaşi zile.

Amurgul Damascului văpseşte însă grabnic zidurile cu flăcări ce sub alte latitudini sunt rezervate de regulă zorilor.

Iar Pantazi ştie unde are să pună capul în seara asta. Numai şi numai la chervansaraiul mamelucilor, unde se simte şi chiar şi este aşteptat tacit.

E foarte greu, dacă nu chiar imposibil să prinzi dihania pe picior greşit.

Spoiler: Sorţii ne ajutară să isprăvim partea dintâi a poveştii plănuite înainte de cafelele de după-amiază. Urmarea, după cum spuneam, diseară şi neapărat. În care ne vom mai uita prin carnetul lui Pantazi, după bunul obicei, şi vom asculta nişte halimale.

Tribulaţia săptămânii acesteia este, la urma urmelor, a domniei sale.

Sarko, l'américain

Eh ben voilà şi bună dimineaţa.

Urmează chestii.

PS: Pe imbecil îl cheamă David Martinon, heh.

Later edit: Recuperat jumătate de poveste. Surpriză: sună chiar mai bine decât ce scrisesem iniţial. Dar pentru asta, va trebui să aştepte cinstitele obraze. Nu mult: până deseară, sau mâine dimineaţă. Fiindcă acuma, o luăm la sănătoasa după prostii indispensabile.

Sosiri, plecări

Zi agitată cu nimicuri, perii şi perii tribulaţia 42 cu mare plăcere ştiind de pe acum că săptămâna viitoare, din motive obiective nu vom da în vileag urmarea.

Nu de alta: nu am cum să mă chinovesc şi cu laptopul şi cu crinolina.

Choix déchirant, on va dire.

***

Tot în antractul ăsta, Scolasticul îmi atrage atenţia chicotind că Mahalagiul m-a pus la indexul vastelor sale apartamente.

Dacă aş fi o nemernică aş scrie, cu poftă: mi se umple turul de lacrimi. Dar cum sunt numai nedumerită - cu deasupra de măsură de reacţia întârziată- pun repede o bară peste mârşăvia pe care nu mi-o asum.

În replică grăbită am făcut la fel: echivoc, dar eficace, cu senzaţia nemaipomenită a fericirii locatarului de Appendix Probi. Pentru care trebuie neapărat să îi mulţumesc - serios de data asta- lui Stroescu, care probabil mă crede nebună.

În totală şi inocentă contumacie, de-altfel.

Am ştiut toată viaţa că în mine zace un ceva sulfuros şi inadmisibil. Şi cu toate că în chestiunea de faţă sunt numai solidar de subiectivă sau subiectiv de solidară - slăbiciunile nu se negociază, mă tem -, îi mulţumesc Stroescului pentru revelaţie.

Îi urăm sănătate şi multe, multe trofee la ping-pong amatori şi de-acum înainte.

Fără ranchiună. Nu poţi să te superi pe un om care munceşte din greu, zău.

***

A venit însă vremea să mulţumesc îndoit şi afectuos Elveţiei acestei bătături, i-am numit pe cei doi în unul Gramo, pentru cuvintele fără fariseism pe care le-au avut despre aceste cinstite curţi.

Când se ia în serios, Gramo scrie fără pereche despre Stagirit, despre Second Life sau despre blogurile altora.

Gramo. Always surprising.

Bravo, domnule, bravo doamnă!

Later edit: Nemernicul de Switch mă persecută şi printr-o ciudată conspiraţie, a reuşit să piardă - de două ori!- nu numai ce periasem îndelung toată ziua, ci şi fişierul matrice cu episodul aşteptat.

Pariez de pe acum că dihania va zâmbi subţire cetind despre un anume ceaslov: peripeţiile aparent incoerente ale adaosului de faţă au legătură, desigur.

În oftaturi, destup sticla de Cola Zero şi o iau de la capăt.

Luni, ora 2 fix: mor de somn, închei mâine dimineaţă.

Fonfleuri şi alte circumstanţe

Vineri: zi înfiorătoare, cu două pene consecutive de electricitate inexplicabile la birou. Iar în secunda în care sursa moare şi ea, de bună seamă de plictiseală e de la sine înţeles că se înjură, iarăşi şi din nou.

Formalităţi diverse, alte fleacuri şi cam gata cu ziua.

Astăzi de dimineaţă nu scap sub nicio formă de insistenţele lui madam maică-mea ce a aflat nu se ştie cum că la Muzeul Satului iar e iarmaroc slow food. Frustrată de lipsa de data trecută, vrea să încerce: iar când madam maică-mea vrea ceva, nu prea te poţi defila, de nicio culoare.

Prin urmare şi după ce jefuim curat taraba plăieşului din stânga foii, ne călcăm în picioare cu vreo două sute de alte cinstite obraze pentru eternele carmangerii de Bucovina, halim miel în cocă făcut de două machidoance - franchement monumental -, după care, pocnite brusc de plictis ne prăvălim în maşină până acasă.

Fiindcă urmează partea a doua de după-amiază, cu tot felul de chestii de muieri ce implică ligheane şi alte accesorii, asupra cărora vom păstra o linişte desăvârşită.

În fine, se terorizează manichiurista - na, c-am zis-o şi pe asta!- pentru că sunt într-o întârziere îngrozitoare înspre Mântuleasa, unde mă aşteaptă cu răbdare biblică -după cum spune smsul- jupân Pinocchio, la cafea.

***

Este fără îndoială o mare plăcere să stai la taclale cu jupân Pinocchio, fie ele şi prelungite prin maşină: Seraiul a fost curtenitor şi nu a înjurat la volan, de data asta, deşi ar fi putut să o facă din plin, la Unirii.

Mă tem că am părut cam dezlânată şi cam aiurită - cela ne nous change donc pas -, fiind în flagrante de cai verzi pe pereţi fără legătură cu contextul, evident.

N-are a face, însă. Sinceritatea şi firescul lui jupân Pinocchio au făcut pesemne restul. Personagiu subţire, nu se încurcă în mărunţişuri şi te face să te simţi imediat acasă în tacla.

Să i se scrie deci în josul foii, amplă recunoştinţă. Deşi nu au legătură cu cafeaua din după-amiaza asta, atari purtări care dau senzaţia că interlocutorul a înţeles pesemne multe fără ca tu să îi spui nimic, m-au ajutat cu siguranţă să măsor timpul mai lesne.

Nu e de colo, zău.

PS: În seara asta, se schimbă ora. Fainéants de tous les pays, unissez-vous!

A şaptesprezecea scrisoare de la Ulan Bator: Strugurii din Isfahan

De la Z. către P., la Aranjuez

Iarna se apropie cu paşi repezi de Ulan Bator: prin părţile astea cam pierdute de lume, schimbarea de anotimp vine de se întâmplă de regulă pe negândite.

Fără cenuşiul brusc al ierbii de stepă nici n-am şti să-i dăm nume cumsecade, la o adică.

Deocamdată, în aşteptarea vremii samovarelor insistente şi a îngheţului neuronal la Ulan Bator plouă mărunt.

Scrisoarea asta ar putea fi despre nimic sau deloc.

Şi nu e, din fericire.

Pentru că la un colţ de tacla, promisesem - în lipsă de valeţi, de bună seamă- o poveste cu şoferi pe care o ştiu aşteptată de ceva vreme.

Cu o mână de amănunte necesare, înainte de toate, însă.

***

Seraiul nu are să priceapă niciodată de ce proza seacă de dicţionar foloseşte din ce în ce mai insistent eticheta Orientului Mijlociu. Fireşte, în locul sincerităţii necesare a Orientului Apropiat, infinit mai responsabilă faţă de electrocardiograme.

Asumatul unor lucruri ne stă în fire şi deşi lucrul ăsta e complet lipsit de farmec, o să scriem cu parfum de protectorat: Proche Orient şi nu altfel, întotdeauna şi în totul.

Aşadar...

***

Una din primele achiziţii ale cinstitei case din Bastiliei şaizeci de după revoluţie a fost o maşină verde bizantin. Erau, domnia ta îşi aduce aminte precis, acele vremuri în care dormitoarele cu heruvimi vândute grabnic de babele oraşului costau cât o pereche de opinci de la Manolo Blahnik.

După răzmeriţe aşadar, pe suprafaţa lucioasă a untdelemnului bucureştean începuseră să apară numai şi numai nemaivăzute. Primele mişelii eliberate, primele bombardele bancare, primele menajere emancipate, primele cutii de Coca-Cola.

Enumerarea ar putea continua, după pofta unor circumstanţe. Rafinamentele stângace ale zilei de azi mai aveau încă de aşteptat.

Pentru că nu puteau fi vremuri revoluţionare, oricât ar fi bătut din picior, dimineţile anilor nouăzeci s-au mulţumit să fie poetice, în ciuda unor circumstanţe uşor bizare la care nici măcar nu ştiam să ne uităm aşa cum s-ar fi cuvenit.

Să nu mire deci pe nimeni că în acele timpuri în care nu prea existau interdicţii şi canoane, lenea lui madam maică-mea ne-a pricopsit cu un şofer.

***

Veşnic asudat şi astmatic, zâmbind fără de oprire din gura ştirbă cârpită cu cocleală de gaudent şi înfăşurat la ocazii într-o haină de piele neagră unsă insistent cu lanolină, nea Ilie Pogreban şi-a câştigat prima simbrie prin voia unor incoerenţe.

În prima zi, văpseaua metalizată a pachebotului de mâna a doua făcuse imediat cunoştinţă cu păreţii gangului dinspre curte. În a doua zi, iele smintite prăvăliseră capota peste parbriz fix în faţa Ciclopului de pe Magheru. După încă o săptămână, casetofonul ce costase impertinenta sumă de o sută de dolari dispăruse, iar hoţii avuseseră mână fină.

După încă două săptămâni, bujiile făcuseră infarct. Aveau să urmeze planetara, filtrul de ulei, tacheţii, într-un ritm frenetic.

Întrebate, babele din curte erau împărţite: nu se putea şti dacă nu cumva cineva pusese moşmoane sau dacă pur şi simplu nea Ilie nu se pricepea câtuşi de puţin la maşini.

***

Iar dacă, deşi prins in flagrante de impostură în ciuda recomandărilor corului antic, nea Ilie a rămas până la dispariţie în slujba noastră, e numai şi numai din voia Zazei. Şi a unei inspiraţii ce îl îndemnase să povestească anume cum a învăţat jupân şoferul să fie fericit.

Fericirile au căzut peste sufletul cinstit al lui Ilie Pogreban într-o după-amiază de septembrie în care se nimerise să mănânce struguri cu pâine, undeva la marginea Isfahanului.

N-aş mai şti să spun exact povestea, dar de-acolo am ţinut minte cu siguranţă că unele fericiri nu au nevoie de mare lucru ca să se întâmple, vijelios şi definitiv.

La urma urmelor, simpla evocare a toponimului, cu ochii pe jumătate închişi e îndeajuns de vânjoasă ca să ţie loc de poveste.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a treia zi a lunii lui Ābān

Zău!

Ieri, la cusătoreasa din fundul maidanului, înlemnesc de fericire în faţa oglinzii care arde verde.

Interesant: prima dată în care mi se trage de la haine.

Aquiu, rechiziţionată în grabă de martor rânjeşte din fundul fotoliului: vezi cum arăţi, fraiero?

Nu se poate, nu se egzistă.

Drept pentru care, am poruncit două rânduri de cămăşi şi încă două costume.

Urmează Tribulaţia, că mă apuc să o perii.

PS: Da, neapărat Resch, definitiv.

PS2: Ca multe lucruri de pe-aici, şi chestia verde este - an sich - sur mesure. Iar astfel de fericiri nu suportă decât cu greu şi contrariat contrafacerile, după cum spuneam.

Imperfecţiuni

Motto:

"No one is perfect: that's why pencils have erasers."

(Anon.)

Ieri, dezastru pe roţi: două ore pe ceas de la birou acasă, evitând în ultimul moment pocneala cu un camion bezmetic în mijlocul intersecţiei de la Dorobanţi: nu mă văzuse, chipurile.

Să adaug că aveam verde, are vreun rost?

Şi-atunci, înjur.

***

Cu S., mă ştiu de vreo cinşpe ani, de la cercetaşi. Abundenţă de tâmpenii comune, puerile şi fără consecinţe, care sudează complicităţi pe care nu le-ai prea bănui la prima strigare. Şi un altruism de care Seraiul nu se simte capabil decât foarte rar: S. e genul care sare din aşternut la patru dimineaţa dacă tu ai nevoie de ceva, fără discriminări.

Mai rar: n-aş face asta decât pentru foarte puţină lume. Mai nou, îmi e foarte lene de din astea. Tocmai de aceea, jos pălăria pentru S.

S. mai este genul care speră fără de moarte în justiţia imanentă a sentimentelor. Un jour, son Prince viendra, c'est certain, ceea ce îi şi dorim: bunătatea ei o merită cu deasupra de măsură. Între timp însă S., care nu ştie ce e aia specula bursieră, îşi pulverizează cu elan energiile şi neuronii cu mici mazete micropeniene atât de jalnice, încât fiecare cafea la care ţi se cere sfatul se transformă în studiu antropologic pe o temă dată.

A nu se înţelege greşit: nu înseamnă că S. nu are gust sau gusto. Că şade ferecată după şapte porţi cusând cămaşa de borangic a Alesului. Că doarme sub pernă cu revista Mireasa.

Nu.

La suprafaţă, S. are o viaţă agitată, mai mereu pe drumuri mirobolante, smsuri bizare cu postpuberi obraznici -la care răspunde serios atunci când nu se sperie-, mici duplicităţi afective şi o căruţă de nedumeriri.

S. îi poartă cu obstinaţie sâmbetele lui T. de vreo jumătate de an. Băiat de băiat, T. se lasă cărat cu maşina la ore imposibile, este invitat la masă - ce să-i gătesc eu sâmbătă, mă iscodeşte S.-, propune planuri de afaceri irealizabile cu sentimentul că îi face un copil, şi tot aşa.

Acum două săptămâni, S. îi cere lui T. să îi cumpere nişte ghebe de pe marginea drumului vreunei provincii. T. i le cumpără, fireşte neuitând să întrebe ce vor hali din aşa ceva şi punând condiţii necerute de situaţie: dacă nu-mi faci ciulama, îmi bag ceva în ele.

Două zile mai târziu, S. mă întreabă candid la cafea dacă nu cumva cred că asta e o propunere.

Tu rigoles ou quoi?

Nu S., nu mamă, asta e o mitocănie sadea şi dacă mă întrebi, i-aş fi trântit două perechi de palme sucite pe-o parte, să usture.

Même pas drôle, hein?

***

Experienţa condusului maşinii în Bucureşti cere, de la o vreme şi proporţional cu drăgălăşeniile garajiştilor, un echilibru mental de fier.

Nu l-am putea avea fără Bach, la maximum, printre manele şi vorbe de dulce în post.

Mă tot întreb, citind na janela sau în cutia poştală sau pe sms rândurile neruşinat de encomiastice ale unora, câţi dintre ei se întâmplă să mă înjure dimineaţa în trafic în numele metrului şi jumătate de asfalt care ar putea schimba totul.

Să nu se înţeleagă aiurea: complimentul place şi bucură încrezător. Li se mulţumeşte pe această cale celor care ştiu să-l măsoare cât se cade, ca la spiţerie. Pentru că...