Llegadas, în două acte năucite

Am ajuns, et ma foi en une pièce, după o noapte nedormită şi ceea ce este pesemne cursa provincială de dimineaţă a Taromului: căpşunari cu nevastă, ghiuluri şi copil, cuplul de români semi-adaptaţi din stânga mea care se ţinea de degetele mici de la mână - huh?- şi persista să mi se adreseze spanioleşte. Treaba asta: înduioşătoare - să fie din cauza costumaţiei de flanel cu tăietură englezească?-, dacă nu suspectă de-a binelea.

Îmi iese sufletul la Barajas la bagaje, iau viteză, mă lichefiez în birjă, ajung uşor ameţită la Wellington unde slavă domnului se egzistă camere de fumători şi care se pupă perfect cu descrierea dihaniei.

Ţăndări, găsit mireasa în bombănelile dintotdeauna, cu ameninţări că regăsirile se prelungesc până spre cină.

Se cere siestă, zău. După care, ne luăm la harţă cu oraşul ăsta care miroase a soare cu dinţi - intuisem chestia asta - : it was high time.

***

Partea a doua:

Zăpăceala persistă, ca un fel de baie fierbinte, nu ştiu cum. Zic să fac o scurtă siestă de o oră, visez ceva în multe culori, la un moment dat se aud nişte clopoţei ca în Lakmé -heh-, n-aş şti să spun dacă pe bune a sunat telefonul sau ce naiba s-a întâmplat, că eram mahmură şi năucă. Sper din suflet că nu am bombănit/înjurat, ca prin vată îmi aduc aminte că am trâmbiţat un allô cam răguşit şi pesemne că m-am întors pe partea cealaltă, c'est bien ma veine y la mala educación, sans doute.

Să mă vâr sub podea, şi alta nu, zău.

În fine, pe la şapte şi ceva, Gioconda: fată, ce dracu mă suni la hotel n-ai numărul meu, unde naiba ai fost până la ora asta? Fată, n-am fost eu şi să vezi...

Înhăimurată ca întotdeauna de doişpe ani de când ne ştim, acum dublu răstignită între coafor şi ultimele comenzi de tâmpenii, Gioconda amână festivităţile pe mâine şi evident iubeşte toată galaxia prin sms - 3x, pesemne maică-sa i-a bătut obrazul sau ceva-, totul pare varză şi mă uit la ceas în spume: am ajuns de opt ore şi-am dormit buştean vreo şase.

Prin urmare, se ia birja şi se merge -cum dumnezeu altfel- înspre Puerta del Sol, unde se întâmplă prăpăd pe la FNAC - on ne se rachète donc jamais, hein -, găsit sonatele lui Valle-Inclán după care alergasem de zănatecă din primăvară, golit raftul la Borges - ceea ce este fireşte o exagerare, dar dacă tot mă întorc, mă aştept la rele.

Aiurită de lumini şi de oraşul ăsta răstit care-ţi intră pe sub piele găsesc Nebraska în fericiri neaşteptate, măcar atâta în chip de token of good will pe seara asta ameţită de ce se vede şi mai ales de atâtea sinapse.

Nu puteam să intru la Club 31 în blugi, ce viaţa mea.

Un duş fierbinte şi să vedem ce naiba mai facem, heh. De ieşit, nu mai ies: dar se cere un plan de bătaie până nu fac rost de un aruncător de flăcări pentru nuntă, heh.

Even later edit: Precum se vede mai jos, cinstitele curţi primiră şi vizita Giocondei, cu care s-a şi vorbit - pe trezie, de data asta- vreo două ceasuri la telefon. Ce ziceam eu tout à l'heure, heh...

De viaje

Chiar de astăzi în zori, aceste cinstite curţi îşi iau lumea în cap şi se duc să tribuleze fibrilant la Madrid, sub îndrumări atente şi minuţioase, prin urmare esenţiale.

Pentru că nu putem rezista unor cereri formulate atât de categoric, calabalâcul va cuprinde şi praştia fără fir cu care vom arunca ipacuri, peste gard.

Tribulaţia, scrisorile şi restul: aşa cum v-am obişnuit.

Din vorbă în vorbă, găsirăm Madridului şi etichetă pe măsură.

Sub dubla spiţă a Meninelor şi a puşlamalei de Valle-Inclán, Madridul e neapărat oraşul pietonului entuziast.

Neaşteptate

Mărturisesc: mi-a fost pur şi simplu groază să mă duc în Voorhuis, ştiind dinainte -credeam eu- ce va urma, anume boceala în cheie balcanică.

Inexplicabil, nu am avut parte de aşa ceva. Rămasă ultima, madam bunică-mea a făcut o chestie absolut neaşteptată, scoţând din saltarele biroului caselor din faţă nişte teancuri de fotografii, pe care le-a tot comentat cu o voce perfect stăpână de sine vreo oră.

Nu mă pot opri să nu mă gândesc la momentul în care are să se fărâmiţeze şi ea, in absentia.

Ciudat cum o moarte care nu te afectează cât ar putea, pentru că nu îţi dai voie şi pentru că pică prost - aren't they all?- te împinge la cele mai belalii şi mai oarecare reflecţii, pe care le uiţi pe loc.

Prefer să văd în dispariţii ştergerea unor memorii. Şi de-abia lucrul ăsta e chestia care provoacă pesemne cele mai mari neputinţe.

Derizorie, agenda zilei de azi e absolut cu susul în jos.

Vai de mine, cinstite obraze

Aseară: ajuns acasă pe la vreo opt şi ceva, sfat de taină pentru prostii de ultimă oră, a enşpea lămurire inutilă cu Stroescu - zău!-, constat că nu mai aud telefoanele, Switch dă în primire şi şterge cu elan T43 în fază incipientă, enervat, citit tâmpenii din Larbaud şi adormit.

La trezire, constat agendă de ministru, telefoanele sună de bezmetice, trebuie evident rezolvat un whatever de la birou, cadoiul de nuntă zace în beciurile de la MŢR.

Colac peste pupăză, aflu că s-a prăpădit şi sora bunică-mii, azi-noapte şi îmi dau seama că nu am timp nici măcar pentru asta.

Infectă treabă, dar... fluctuat nec mergitur.

Întotdeauna.

Tribulaţia de sâmbătă, patruzecişidoi: Ameţeli

Motto:

"- Eh! qu'aimes-tu donc, extraordinaire étranger?

- J'aime les nuages... les nuages qui passent... là-bas... là-bas... les merveilleux nuages!"

(Charles Baudelaire, L' étranger, Le spleen de Paris, I)

- Bre Scolasticule, n-ai cumva vreun fierăstrău la îndemână?

Smucit fără menajamente din reveria sa cam uscată, cu mitropoliţi îmbrăcaţi cam ca El Cordobés, Abd'allah oftează:

- La ce să-ţi folosească fierăstrăul, Zazo? Sunt ceasurile patru şi jumătate...

- Mă doare capul de mor.

- De la supradoza de Romanée-Conti? Mă mir.

- Eu nu. Fă şi tu ceva de sufletul meu, zău.

- Nu mai lua toate prostiile. Am să-ţi fac o cafea tare. Şi am să te ţiu de vorbă.

În timp ce coboară treptele spre bucătăria de sub puntea mică, nu se poate ca Abd'allah să nu se întrebe de câte ori a avut începutul ăsta de tacla cu Zăpăcita şi de câte ori lucrurile cele mai neaşteptate nu au întrerupt ciotul de dialog de-abia stârnit.

Meremetul cafelei, o ştie orice fibrilant în cheie levantină, e lucru grozav. Poate singurul, de-altfel, cu şi despre care Scolasticul poate revendica îndemânări inegale şi capricioase. Cam ca vremea de sfârşit de septembrie ce, iată, dă frisoane uşoare spinărilor încălzite aprig la ceasurile după-amiezii.

Linguriţa rasă de argint cerne alene aurul cafeniu în ibricul care de-abia freamătă sub flacăra albăstruie a gazinierei stacojii. Combinaţia nu prea mai are vreme să se înfurie, pentru că trei picături de apă rece gheaţă - niciodată mai mult, arareori mai puţin - vin de liniştesc deflagraţia in nuce.

Dacă autorul e în toane bune, e momentul să se adauge licorii ce prinde contur fără să ceară voie nimănui un vârf de hanger de coniac, pentru ca să se dea dura de trei ori şi să se facă marghilomană. Dar în dimineaţa asta de joi, Scolasticul socoteşte cu dreptate că nu se cuvine să-şi smintească interlocutoarea mai rău decât au făcut-o alte mistere. Prin urmare, alte două linguriţe de praf de insomnii cad repede peste fiertura deasă şi atât cât trebuie de amară.

Cafeaua e gata.

***

Estimp, două umbre bicisnice, îndărătul perdelei de mărgele a unui tripou deghizat în farmacie din centrul aproximativ al urbei Benghazi, au pesemne o problemă acută de tehnică narativă:

- Mon Amiral, credeţi că ăştia ne-au uitat chiar de tot?

- Ach, Fritz, dar cum poţi să înşiri aşa nişte inepţii!

Huidumei bavareze nu-i mai rămâne decât să ofteze cu subînţelesuri. Şi să spere că zarurile n-au să mai cadă atât de sterp ca până acum.

La urma urmelor, unde poate fi Pantazi, domnule? În gaură de şarpe?

***

- Zaza, tu crezi că biserica mea trebuie neapărat să fie umilită?

- Huh? Iartă-mă, neuronii mei au plecat la Carlsbad.

- Zău încearcă să fii şi tu serioasă, măcar o dată.

- Dar sunt serioasă, dragă. Imaginează-ţi numai că au plecat cu o cursă Wizz Air: vai de mama lor. Ce vrei mai serios de-atâta?

- Încropeam şi eu sfârşitul unui articol şi m-am gândit să te întreb aşa, de peste gard.

- Ascultă Golescule... -degetul arătător face desene prin aer, fix ca la Fratelli- nu prea mă pricep eu la lucruri din astea pravoslavnice, tu ştii foarte bine chestia asta. După cum ştii la fel de bine că nimic nu m-ar ferici mai tare decât o bolgie veselă cu o mână de oameni sarcastici.

- Faci pe nebuna, cucoană.

- Ba deloc. Dar bolgia să fie la Capşa, da?

- Văd că eşti mahmură, dar rău.

- Nu mahmură e vorba ce se cuvine, Scolasticule, dar fie. Ştii ce cred eu? Cred că nu v-ar strica o alergare pe drumul Damascului.

- Vorbeşti în dodii, Zazo.

- Mi se întâmplă des, beizadea. Mai bine vorbim despre rugby, asta o să ne împace pe amândoi.

***

Ei poftim şi încă o dată: sunt dat dracului, domnule, se alintă Pantazi de unul singur, ţinând încă strâns în mâna cu degete lungi ciucurii de aramă ai covorului osmanlâu.

Deşi uşor ameţită de schimbarea bruscă a cadrului peripatetic, dihania recunoaşte cu uşurinţă şi cu poftă stârnită instantaneu, forfota gureşă şi uşor halucinogenă a bazarului absolut. Zarva fără vârstă a muşteriilor ce parcă trag chiulul de la servituţile zilnice. Caleidoscopul baloţilor de şaluri. Piramidele de fructe confiate ce scot nasul semeţ în lume dindărătul tejghelelor anume tocmite într-un peş între colonadele gracile, să se vadă marfa cu deasupra de măsură. Şi, să ne ierte obrazele ruşinoase, dughenele deşucheate pe lângă care sultanele nu pot trece decât ţinând mâna la ochi şi scuipând în sân, anume grijite pentru veneticele din Ispahan venite la închinăciune, după cum se grăbesc să zică negustorii, făcând cu ochiul.

Să-i creadă cine-o pofti. Dar vizirul ce tocmai s-a întors acasă ştie, de bună seamă, preabine tainele arabescului damaschin.

Siria: o ţară sulfuroasă care miroase a fistic. Irezistibilă, cu alte cuvinte.

Printre certitudinile Indescifrabilului, una singură îşi face loc fix în secunda în care privirea de miere şi mentă descoperă uşor mirată şi cu înduioşări bocceaua cu lucruri strânse, ne amintim în grabă, în dimineaţa aceleiaşi zile.

Amurgul Damascului văpseşte însă grabnic zidurile cu flăcări ce sub alte latitudini sunt rezervate de regulă zorilor.

Iar Pantazi ştie unde are să pună capul în seara asta. Numai şi numai la chervansaraiul mamelucilor, unde se simte şi chiar şi este aşteptat tacit.

E foarte greu, dacă nu chiar imposibil să prinzi dihania pe picior greşit.

Spoiler: Sorţii ne ajutară să isprăvim partea dintâi a poveştii plănuite înainte de cafelele de după-amiază. Urmarea, după cum spuneam, diseară şi neapărat. În care ne vom mai uita prin carnetul lui Pantazi, după bunul obicei, şi vom asculta nişte halimale.

Tribulaţia săptămânii acesteia este, la urma urmelor, a domniei sale.

Sarko, l'américain

Eh ben voilà şi bună dimineaţa.

Urmează chestii.

PS: Pe imbecil îl cheamă David Martinon, heh.

Later edit: Recuperat jumătate de poveste. Surpriză: sună chiar mai bine decât ce scrisesem iniţial. Dar pentru asta, va trebui să aştepte cinstitele obraze. Nu mult: până deseară, sau mâine dimineaţă. Fiindcă acuma, o luăm la sănătoasa după prostii indispensabile.

Sosiri, plecări

Zi agitată cu nimicuri, perii şi perii tribulaţia 42 cu mare plăcere ştiind de pe acum că săptămâna viitoare, din motive obiective nu vom da în vileag urmarea.

Nu de alta: nu am cum să mă chinovesc şi cu laptopul şi cu crinolina.

Choix déchirant, on va dire.

***

Tot în antractul ăsta, Scolasticul îmi atrage atenţia chicotind că Mahalagiul m-a pus la indexul vastelor sale apartamente.

Dacă aş fi o nemernică aş scrie, cu poftă: mi se umple turul de lacrimi. Dar cum sunt numai nedumerită - cu deasupra de măsură de reacţia întârziată- pun repede o bară peste mârşăvia pe care nu mi-o asum.

În replică grăbită am făcut la fel: echivoc, dar eficace, cu senzaţia nemaipomenită a fericirii locatarului de Appendix Probi. Pentru care trebuie neapărat să îi mulţumesc - serios de data asta- lui Stroescu, care probabil mă crede nebună.

În totală şi inocentă contumacie, de-altfel.

Am ştiut toată viaţa că în mine zace un ceva sulfuros şi inadmisibil. Şi cu toate că în chestiunea de faţă sunt numai solidar de subiectivă sau subiectiv de solidară - slăbiciunile nu se negociază, mă tem -, îi mulţumesc Stroescului pentru revelaţie.

Îi urăm sănătate şi multe, multe trofee la ping-pong amatori şi de-acum înainte.

Fără ranchiună. Nu poţi să te superi pe un om care munceşte din greu, zău.

***

A venit însă vremea să mulţumesc îndoit şi afectuos Elveţiei acestei bătături, i-am numit pe cei doi în unul Gramo, pentru cuvintele fără fariseism pe care le-au avut despre aceste cinstite curţi.

Când se ia în serios, Gramo scrie fără pereche despre Stagirit, despre Second Life sau despre blogurile altora.

Gramo. Always surprising.

Bravo, domnule, bravo doamnă!

Later edit: Nemernicul de Switch mă persecută şi printr-o ciudată conspiraţie, a reuşit să piardă - de două ori!- nu numai ce periasem îndelung toată ziua, ci şi fişierul matrice cu episodul aşteptat.

Pariez de pe acum că dihania va zâmbi subţire cetind despre un anume ceaslov: peripeţiile aparent incoerente ale adaosului de faţă au legătură, desigur.

În oftaturi, destup sticla de Cola Zero şi o iau de la capăt.

Luni, ora 2 fix: mor de somn, închei mâine dimineaţă.

Fonfleuri şi alte circumstanţe

Vineri: zi înfiorătoare, cu două pene consecutive de electricitate inexplicabile la birou. Iar în secunda în care sursa moare şi ea, de bună seamă de plictiseală e de la sine înţeles că se înjură, iarăşi şi din nou.

Formalităţi diverse, alte fleacuri şi cam gata cu ziua.

Astăzi de dimineaţă nu scap sub nicio formă de insistenţele lui madam maică-mea ce a aflat nu se ştie cum că la Muzeul Satului iar e iarmaroc slow food. Frustrată de lipsa de data trecută, vrea să încerce: iar când madam maică-mea vrea ceva, nu prea te poţi defila, de nicio culoare.

Prin urmare şi după ce jefuim curat taraba plăieşului din stânga foii, ne călcăm în picioare cu vreo două sute de alte cinstite obraze pentru eternele carmangerii de Bucovina, halim miel în cocă făcut de două machidoance - franchement monumental -, după care, pocnite brusc de plictis ne prăvălim în maşină până acasă.

Fiindcă urmează partea a doua de după-amiază, cu tot felul de chestii de muieri ce implică ligheane şi alte accesorii, asupra cărora vom păstra o linişte desăvârşită.

În fine, se terorizează manichiurista - na, c-am zis-o şi pe asta!- pentru că sunt într-o întârziere îngrozitoare înspre Mântuleasa, unde mă aşteaptă cu răbdare biblică -după cum spune smsul- jupân Pinocchio, la cafea.

***

Este fără îndoială o mare plăcere să stai la taclale cu jupân Pinocchio, fie ele şi prelungite prin maşină: Seraiul a fost curtenitor şi nu a înjurat la volan, de data asta, deşi ar fi putut să o facă din plin, la Unirii.

Mă tem că am părut cam dezlânată şi cam aiurită - cela ne nous change donc pas -, fiind în flagrante de cai verzi pe pereţi fără legătură cu contextul, evident.

N-are a face, însă. Sinceritatea şi firescul lui jupân Pinocchio au făcut pesemne restul. Personagiu subţire, nu se încurcă în mărunţişuri şi te face să te simţi imediat acasă în tacla.

Să i se scrie deci în josul foii, amplă recunoştinţă. Deşi nu au legătură cu cafeaua din după-amiaza asta, atari purtări care dau senzaţia că interlocutorul a înţeles pesemne multe fără ca tu să îi spui nimic, m-au ajutat cu siguranţă să măsor timpul mai lesne.

Nu e de colo, zău.

PS: În seara asta, se schimbă ora. Fainéants de tous les pays, unissez-vous!

A şaptesprezecea scrisoare de la Ulan Bator: Strugurii din Isfahan

De la Z. către P., la Aranjuez

Iarna se apropie cu paşi repezi de Ulan Bator: prin părţile astea cam pierdute de lume, schimbarea de anotimp vine de se întâmplă de regulă pe negândite.

Fără cenuşiul brusc al ierbii de stepă nici n-am şti să-i dăm nume cumsecade, la o adică.

Deocamdată, în aşteptarea vremii samovarelor insistente şi a îngheţului neuronal la Ulan Bator plouă mărunt.

Scrisoarea asta ar putea fi despre nimic sau deloc.

Şi nu e, din fericire.

Pentru că la un colţ de tacla, promisesem - în lipsă de valeţi, de bună seamă- o poveste cu şoferi pe care o ştiu aşteptată de ceva vreme.

Cu o mână de amănunte necesare, înainte de toate, însă.

***

Seraiul nu are să priceapă niciodată de ce proza seacă de dicţionar foloseşte din ce în ce mai insistent eticheta Orientului Mijlociu. Fireşte, în locul sincerităţii necesare a Orientului Apropiat, infinit mai responsabilă faţă de electrocardiograme.

Asumatul unor lucruri ne stă în fire şi deşi lucrul ăsta e complet lipsit de farmec, o să scriem cu parfum de protectorat: Proche Orient şi nu altfel, întotdeauna şi în totul.

Aşadar...

***

Una din primele achiziţii ale cinstitei case din Bastiliei şaizeci de după revoluţie a fost o maşină verde bizantin. Erau, domnia ta îşi aduce aminte precis, acele vremuri în care dormitoarele cu heruvimi vândute grabnic de babele oraşului costau cât o pereche de opinci de la Manolo Blahnik.

După răzmeriţe aşadar, pe suprafaţa lucioasă a untdelemnului bucureştean începuseră să apară numai şi numai nemaivăzute. Primele mişelii eliberate, primele bombardele bancare, primele menajere emancipate, primele cutii de Coca-Cola.

Enumerarea ar putea continua, după pofta unor circumstanţe. Rafinamentele stângace ale zilei de azi mai aveau încă de aşteptat.

Pentru că nu puteau fi vremuri revoluţionare, oricât ar fi bătut din picior, dimineţile anilor nouăzeci s-au mulţumit să fie poetice, în ciuda unor circumstanţe uşor bizare la care nici măcar nu ştiam să ne uităm aşa cum s-ar fi cuvenit.

Să nu mire deci pe nimeni că în acele timpuri în care nu prea existau interdicţii şi canoane, lenea lui madam maică-mea ne-a pricopsit cu un şofer.

***

Veşnic asudat şi astmatic, zâmbind fără de oprire din gura ştirbă cârpită cu cocleală de gaudent şi înfăşurat la ocazii într-o haină de piele neagră unsă insistent cu lanolină, nea Ilie Pogreban şi-a câştigat prima simbrie prin voia unor incoerenţe.

În prima zi, văpseaua metalizată a pachebotului de mâna a doua făcuse imediat cunoştinţă cu păreţii gangului dinspre curte. În a doua zi, iele smintite prăvăliseră capota peste parbriz fix în faţa Ciclopului de pe Magheru. După încă o săptămână, casetofonul ce costase impertinenta sumă de o sută de dolari dispăruse, iar hoţii avuseseră mână fină.

După încă două săptămâni, bujiile făcuseră infarct. Aveau să urmeze planetara, filtrul de ulei, tacheţii, într-un ritm frenetic.

Întrebate, babele din curte erau împărţite: nu se putea şti dacă nu cumva cineva pusese moşmoane sau dacă pur şi simplu nea Ilie nu se pricepea câtuşi de puţin la maşini.

***

Iar dacă, deşi prins in flagrante de impostură în ciuda recomandărilor corului antic, nea Ilie a rămas până la dispariţie în slujba noastră, e numai şi numai din voia Zazei. Şi a unei inspiraţii ce îl îndemnase să povestească anume cum a învăţat jupân şoferul să fie fericit.

Fericirile au căzut peste sufletul cinstit al lui Ilie Pogreban într-o după-amiază de septembrie în care se nimerise să mănânce struguri cu pâine, undeva la marginea Isfahanului.

N-aş mai şti să spun exact povestea, dar de-acolo am ţinut minte cu siguranţă că unele fericiri nu au nevoie de mare lucru ca să se întâmple, vijelios şi definitiv.

La urma urmelor, simpla evocare a toponimului, cu ochii pe jumătate închişi e îndeajuns de vânjoasă ca să ţie loc de poveste.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a treia zi a lunii lui Ābān

Zău!

Ieri, la cusătoreasa din fundul maidanului, înlemnesc de fericire în faţa oglinzii care arde verde.

Interesant: prima dată în care mi se trage de la haine.

Aquiu, rechiziţionată în grabă de martor rânjeşte din fundul fotoliului: vezi cum arăţi, fraiero?

Nu se poate, nu se egzistă.

Drept pentru care, am poruncit două rânduri de cămăşi şi încă două costume.

Urmează Tribulaţia, că mă apuc să o perii.

PS: Da, neapărat Resch, definitiv.

PS2: Ca multe lucruri de pe-aici, şi chestia verde este - an sich - sur mesure. Iar astfel de fericiri nu suportă decât cu greu şi contrariat contrafacerile, după cum spuneam.

Imperfecţiuni

Motto:

"No one is perfect: that's why pencils have erasers."

(Anon.)

Ieri, dezastru pe roţi: două ore pe ceas de la birou acasă, evitând în ultimul moment pocneala cu un camion bezmetic în mijlocul intersecţiei de la Dorobanţi: nu mă văzuse, chipurile.

Să adaug că aveam verde, are vreun rost?

Şi-atunci, înjur.

***

Cu S., mă ştiu de vreo cinşpe ani, de la cercetaşi. Abundenţă de tâmpenii comune, puerile şi fără consecinţe, care sudează complicităţi pe care nu le-ai prea bănui la prima strigare. Şi un altruism de care Seraiul nu se simte capabil decât foarte rar: S. e genul care sare din aşternut la patru dimineaţa dacă tu ai nevoie de ceva, fără discriminări.

Mai rar: n-aş face asta decât pentru foarte puţină lume. Mai nou, îmi e foarte lene de din astea. Tocmai de aceea, jos pălăria pentru S.

S. mai este genul care speră fără de moarte în justiţia imanentă a sentimentelor. Un jour, son Prince viendra, c'est certain, ceea ce îi şi dorim: bunătatea ei o merită cu deasupra de măsură. Între timp însă S., care nu ştie ce e aia specula bursieră, îşi pulverizează cu elan energiile şi neuronii cu mici mazete micropeniene atât de jalnice, încât fiecare cafea la care ţi se cere sfatul se transformă în studiu antropologic pe o temă dată.

A nu se înţelege greşit: nu înseamnă că S. nu are gust sau gusto. Că şade ferecată după şapte porţi cusând cămaşa de borangic a Alesului. Că doarme sub pernă cu revista Mireasa.

Nu.

La suprafaţă, S. are o viaţă agitată, mai mereu pe drumuri mirobolante, smsuri bizare cu postpuberi obraznici -la care răspunde serios atunci când nu se sperie-, mici duplicităţi afective şi o căruţă de nedumeriri.

S. îi poartă cu obstinaţie sâmbetele lui T. de vreo jumătate de an. Băiat de băiat, T. se lasă cărat cu maşina la ore imposibile, este invitat la masă - ce să-i gătesc eu sâmbătă, mă iscodeşte S.-, propune planuri de afaceri irealizabile cu sentimentul că îi face un copil, şi tot aşa.

Acum două săptămâni, S. îi cere lui T. să îi cumpere nişte ghebe de pe marginea drumului vreunei provincii. T. i le cumpără, fireşte neuitând să întrebe ce vor hali din aşa ceva şi punând condiţii necerute de situaţie: dacă nu-mi faci ciulama, îmi bag ceva în ele.

Două zile mai târziu, S. mă întreabă candid la cafea dacă nu cumva cred că asta e o propunere.

Tu rigoles ou quoi?

Nu S., nu mamă, asta e o mitocănie sadea şi dacă mă întrebi, i-aş fi trântit două perechi de palme sucite pe-o parte, să usture.

Même pas drôle, hein?

***

Experienţa condusului maşinii în Bucureşti cere, de la o vreme şi proporţional cu drăgălăşeniile garajiştilor, un echilibru mental de fier.

Nu l-am putea avea fără Bach, la maximum, printre manele şi vorbe de dulce în post.

Mă tot întreb, citind na janela sau în cutia poştală sau pe sms rândurile neruşinat de encomiastice ale unora, câţi dintre ei se întâmplă să mă înjure dimineaţa în trafic în numele metrului şi jumătate de asfalt care ar putea schimba totul.

Să nu se înţeleagă aiurea: complimentul place şi bucură încrezător. Li se mulţumeşte pe această cale celor care ştiu să-l măsoare cât se cade, ca la spiţerie. Pentru că...

***

Pentru că se egzistă oameni care cred că, în dialogul cu mine, folosirea alandala a unor licenţe de stil ale Seraiului este o chestie măreaţă şi care le va aduce atenţia, stima şi consideraţia mea, veşnic.

Oamenii ăştia sunt -dar nu e o regulă- fix tot ăia care se simt neîntrebaţi dihănii.

Şi nu sunt, pentru că nu au cum să fie, în viaţa vieţilor lor.

Asta miroase a furt de căciulă, sieşi.

Ce să le spui? Cum să le spui?

Suflete mici? Nu: suflete mutilate de lumea în care ne mişcăm şi care nu ştiu poate să vadă ce le e sub nas, umblând după tramvaiele cu cai ale unei monade care nu le aparţine.

Nu le mai spui nimic. Îi sfătuieşti ferm, explicit şi cât poţi tu de politicos, să se abţie.

Cocleala din grumaz e însă numai şi numai a ta, post festum.

Fiindcă fără îndoială, asta este de o mare, o injustă, o zguduitoare tristeţe umană.

Prefer de interlocutor sporadic -şi de departe- pe cel care are curajul rar să spuie la o cafea: "sunt invidios, Zaza." Pentru că e un început de înţelegere.

Şi pentru că restul e - noch einmal - numai şi numai treaba şi misterul acestor cinstite curţi.

Dilemă de marţi

Bătut în cuie ultimele aranjamente de călătorit, urmează course-poursuite pentru nasturi şi proba a doua la cusătoreasă diseară.

Plus chichirezul îndatoritor: cadoiul de nuntă.

Aici, problemă: fără chef de ieşit din casă sâmbătă, mă gândesc cu groază la tâmpenia de ultim moment.

Natural, Gioconda are listă din aia cu tingiri, oale şi probabil voiaje faraminoase în Maldive, cum altfel decât la Tăietura Englezească.

My tailor is rich, heh.

Incredibil cum detalii din astea de nimica toată reuşesc să-mi ţie neuronul - şi-aşa năuc de la mama lui- în priză, toată ziulica.

*oftează*

Cred că îi cumpăr un fier de călcat şi mă scot aşa.

Vă ţiu la curent.

PS: Corespondenţa mateină cu Boicescu: un deliciu vinovat, dacă pe deasupra se mai întâmplă să se citească şi pe ploaie. Revin în ample dezvoltări dacă scap dintre acele de siguranţă şi altele asemenea.

Poza, Man Ray, Cadeau. Mi se pare normal.

PS2: Nu ştiu ce am în dimineaţa asta. Între robotul multifuncţii şi setul de ghilotine pentru serrano, ca să nu uit de espejo imperial hecho mano, mă sui pe pereţi.

Gabroveni, anyone?

Vous allez voir ce que vous allez voir...

Mintea cea de pe urmă: Ar trebui să îi iau Giocondei o carpetă cu Răpirea. Nu numai chestie de blazon, cumva: măcar aşa sunt sigură de senzaţie şi de neuitări.

Flânerie 110: Just a Nudge

Motto:

" — Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neaşteptată voie bună. Avem timp. Că n-am ajuns încă la ţigănci."

(Mircea Eliade, La Ţigănci)

Duminică după-amiază, la stopul de la Dorobanţi, fix în faţa mea, ceea ce se vede în stânga.

Nicio scuză să nu mă întorc la scandaloasele şi insistentele mele flânerii de pe Mântuleasa, şi asta cât mai repede cu putinţă.

Potriveli 2

Şi încă una, că ne sunteţi simpatici.

Poftim!

Cum se spune neaoş: parece mentira, dar nu e.

Potriveli

Ataşatul agiei la oficina noastră din Spania se numeşte domnul Vârcolacu.

Oh, le bien nommé.

... et surtout, pas de zèle (Fouché).

Alo, Banga?

Aşa începeau absolut toate dimineţile de pe lumea asta în casa cu mobilă Biedermaier şi în mintea puţină şi acră a lui tanti Margareta.

Pentru că în fiecare buză de nămiază, trezită târziu din porţia pantagruelică de aghioase a fiecărei nopţi, pe tanti Margareta o apucau frigurile statului singură în casă.

Nu mai pomenise aşa ceva de când se ştia, fată mare la curţile betege ale arendaşului Colţatu, apropitar şi agent electoral conservator în circumscripţia Turnu Măgurele.

În praful târgului fluvial, fortăreaţa burzuluită a lui Colţatu stârnea invidii violet. Cum dracu nene, de îi merg ăstuia toate, arză-l-ar, lua-l-ar, ucigă-l?

Cum cine? Focul, moartea, toaca... mai întrebi?

***

Margareta, mai puţin. Mică, stafidită de copil, negricioasă cu mofturi şi ţâfne, iar pe deasupra şi cam neisprăvită, Margareta era nepoata sortită să şadă pesemne pururea la colţul mesei. Pe şiraguri de salbe turceşti şi mărgele de Murano, adunate de-a valma: să fie, să se ajungă, să nu rămânem de obelişte, până la a şaptea spiţă şi mai încolo.

Sănătoasă judecată. Sau nu: ţărănească judecată, am putea mai degrabă scrie. Uşor de dosit din calea turcului şi a neamţului, cocoşeii lui Colţatu îi tăiau cu superbie cumulativă şi pe cei ai nesuferitului de Andreadis, grecul de la colţul străzii Sfânta Vineri.

Despre toate astea, tanti Margareta nu avea însă habar. Deprinsă de mică să şuiere la fiece sfârşit de masă mă duc să mă trântesc, îşi ducea viaţa între oghialul de puf şi tablalele cu zaharicale ale fiecărei după-amiezi.

Un prezent continuu, fără întrebări şi fără nuanţe.

În ziua de astăzi, tanti Margareta ar fi un caz interesant de dialog între autism şi puturoşenie sadea.

***

Circumstanţele egzacte în care genealogiile personale s-au putut intersecta cu un astfel de personaj ne sunt obscure, într-atât pare improbabil ca tanti Margareta să fi putut stârni.

Altceva decât ura stupefiată a copiilor trăsniţi din nimic de lătratul scurt şi greu al lui astâmpără-te, dracului şi de palma lipicioasă peste turul pantalonilor.

Şi cu atât mai puţin patima lui Ionel, columbofil blajin şi socotitor fără de poveşti, dus cu orgolii la Academia Comercială.

Cu toate astea, actele sunt formale: tanti Margareta a murit rudă cu noi.

Calcul matematic, fără îndoială şi încă o dată. Dar calcul găunos, cu imprevizibile: expertizele complicate ale lui Ionel l-au scutit de Aiud, exilându-l într-un birou dosnic al Băncii Naţionale. Iar trântelile lui tanti Margareta s-au mutat fără sentimentalisme de pe atlazurile dunărene pe un divan cu aer de cavou din mahalaua Teilor.

***

Din toate smintelile jumătăţii de secol douăzeci, tanti Margareta nu a reţinut de bună seamă nici împuţinarea tovarăşelor de cafele, nici pâinea cleioasă amestecată cu paie de mătură, nici parizerul umed şi tremurător.

Egală cu sine: o viaţă ca o cablogramă Morse. Sincope de furii justiţiare pentru tâmpenii fără importanţă şi lunga, ampla izbăvire a dormitului în neştire.

Şi reflexul cu care începe povestea după-amiezii de astăzi, ce nu s-a priceput să fie îndeajuns de matinală.

- Alo, Banga?

Cu vremea, telefonistele au priceput că vocea lătrată de la capătul firului îl căuta pe domnul Dragomirescu, de la Tezaur şi Casierie.

Cu Ionel la capătul firului, tanti Margareta tăcea greu, brusc anesteziată de certitudinea unui punct fix între atâtea abulii.

Vorbeşte-mi. Spune orice, numai spune.

Ionel, cu care nu ne aducem aminte să fi schimbat mai mult de douăzeci de vorbe.

***

Iar ceea ce e cu adevărat extraordinar în toată povestea, este că telefoanele cotidiene la bangă au continuat cu fidelitate şi după pensionare.

Şi chiar şi după dispariţia lui Ionel, secerat de ger şi de lehamite într-o seară de noiembrie a anilor optzeci.

Este firesc să ne întrebăm, dimpreună cu colivăresele, ce-o fi fost în mintea ei o jumătate şi mai bine de secol.

Scandalul zilei...

...în ţara Franţa vine de la Guy Môquet, pentru multă lume staţia aia de metrou a liniei treişpe, imediat după ce se rupe filmul şi logica poetică la Fourche.

Paname popu, cum ar veni, babilonie cu solduri în stradă şi restaurante chinezeşti aproape salubre.

Posibil să nu mai fi călcat pe-acolo de cinşpe ani şi mai bine.

"Ami, entends-tu..." zice le Chant des Partisans, cu acelaşi talent eficace în a mă da peste cap absolut de fiecare dată când mi se întâmplă să-l aud.

Cuiva nu i s-a părut destul să ni se ridice părul în cap, mai ceva ca la Bella Ciao, chestia similară făcută praf de Rita Pavone, soit dit en passant.

Cineva ăla vrea acuma să se citească în şcoli scrisorica de adio a junelui Môquet.

În fiecare an.

Nu că ar avea nu ştiu ce calităţi taumaturgice. Dar fiindcă dă bine, zicem noi scuturând mâna a pagubă.

Ia să vedem:

" Ma petite maman chérie,
mon tout petit frère adoré,
mon petit papa aimé,

Je vais mourir ! Ce que je vous demande, toi, en particulier ma petite maman, c'est d’être courageuse. Je le suis et je veux l’être autant que ceux qui sont passés avant moi. Certes, j’aurais voulu vivre. Mais ce que je souhaite de tout mon cœur, c’est que ma mort serve à quelque chose. Je n’ai pas eu le temps d’embrasser Jean. J’ai embrassé mes deux frères Roger et Rino. Quant au véritable je ne peux le faire hélas ! J’espère que toutes mes affaires te seront renvoyées elles pourront servir à Serge, qui je l’escompte sera fier de les porter un jour. À toi petit papa, si je t’ai fait ainsi qu’à ma petite maman, bien des peines, je te salue une dernière fois. Sache que j’ai fait de mon mieux pour suivre la voie que tu m’as tracée.

Un dernier adieu à tous mes amis, à mon frère que j’aime beaucoup. Qu’il étudie bien pour être plus tard un homme.

17 ans 1/2, ma vie a été courte, je n’ai aucun regret, si ce n’est de vous quitter tous. Je vais mourir avec Tintin, Michels. Maman, ce que je te demande, ce que je veux que tu me promettes, c'est d’être courageuse et de surmonter ta peine.

Je ne peux en mettre davantage. Je vous quitte tous, toutes, toi maman, Serge, papa, en vous embrassant de tout mon cœur d’enfant. Courage !

Votre Guy qui vous aime.

Guy "

Mda. Şi bof.

Mi se pare cam aiurea, toată chestia asta.

Şi serios: dacă tot s-a bătut din picior că trebuie, de ce nu scrisorile lui Honoré d'Estienne d'Orves, care au totuşi o altă respiraţie?

Vai de mine

Nu se poate, nu se egzistă...

În fine şi cum mă aşteptam, fără fantezii, vine de aterizează şi bucata de citit la biserică vinerea viitoare.

Corinteni dintâia 12, 31 - 13,8 a.

Să nu mă ia criza de râs. Nu se ştie niciodată cum naiba pot să reacţionez în situaţii din astea, heh.

Colac peste pupăză, Gioconda îmi explică pe fugă că trebuie să mă pregătesc şi pentru botez. Măcar asta e mai simplu: beizadeaua, ce-o fi că nu se ştie încă, are să aibă parte de potir de la Odiot.

Bietul copil nevinovat, cu aşa madrina, bon courage, hein?

Bis repetita placent: Pe cuvânt de onoare dacă ştiu cum să reacţionez la din astea.

Asta e...

Aflu la prima oră că JK Rowling anunţă lumea la Carnegie Hall că Albus Dumbledore e gay.

Aştept interdicţia lui Potter in Texas, Alabama, Ohio, Tennessee şi pesemne pe întreaga rază a localităţii numite Milwakee.

Dar iată declaraţia împricinatei, in extenso: "Dumbledore fell in love with Grindelwald [a bad wizard he defeated long ago], and that added to his horror when Grindelwald showed himself to be what he was. To an extent, do we say it excused Dumbledore a little more because falling in love can blind us to an extent, but he met someone as brilliant as he was and, rather like Bellatrix, he was very drawn to this brilliant person and horribly, terribly let down by him."

Cine puii mei e Grindelwald, care e chichirezul revelaţiei dărâmătoare şi cum crede autoarea că are să impresioneze până la lacrimi haitele de pe Castro Street cu chestia asta: mystère et boule de gomme. Nu pot să cred ce poate cucoana asta să facă pentru parale, pfft.

Ca scrib impermeabil la din astea reţin elegantissima formulare cu " to an extent" de contabilă de două ori în aceeaşi frază.

Cum spuneam adineauri, de peste umăr: "gay is the new black sau ce mama naibii?"

Mon Dieu, tout se perd.

***

Şi în care îmi dau seama că ajung la Madrid fix de Halloween.

Tipic eu, ce să mai, heh.

Scuze SMS

Abd'allah: De ce n-ai mai venit ieri?

Citească-se: la rugby.

Zaza: Ploua.

Şi gata.

Ursita jupânului Mateiu

Printre hârtiile răzleţite ale jupânului Mateiu, cetitorul curios poate găsi, tot răzleţ şi pieziş, următoarea transcriere aproape telegrafică, uşor nedumeritoare.

Este de presupus că în acel 2 februarie al anului 1921 vremea era pesemne la fel de câinoasă ca şi astăzi de pildă. Iar jupân Mateiu C. trebuie că se plictisea îndeajuns pentru a pierde cam jumătate de ceas cu prezicerile vreunei căpitănese cam mustăcioase dar binevoitoare, rătăcite pitoresc prin salonul Mărgăritei Miller-Verghy.

Ghicim şi după atâta amar de vreme momeala amabilă a gazdei: "încearcă dragă, tot ce are să îţi spuie doamna se adevereşte curat".

Şi jupân Mateiu întinde căpitănesei palma stângă, cu ochii pe jumătate închişi de spleenul după-amiezei de miez de iarnă:

"Horoscop (cu majuscule)

2 février 1921 à 18 heures chez Margot

très très fier; capable de dissimuler n'importe quoi.

nature passionnelle pour le jeu ou pour les femmes; terrible passionnel, cours le danger de tuer quelqu'un.

hérité de l'intelligence et du caractère de ma mère.

réfractaire aux influences, rebelle à l'éducation dont je n'ai appris que les formes extérieures, la politesse.

n'éprouve pas le besoin d'amitié, capable de ne pas voir quelqu'un pendant des mois et aussi de le voir cinq fois par jour.

grand connaisseur d'hommes, en ferai des portraits étonnants.

comprends et retiens vite, mais sans faire d'enchaînement.

ai la main des joueurs chanceux, ne sais pas tenir l'argent.

n'aimerai pas longuement une femme.

en grosse perte à cause d'une femme.

la famille se sent moralement en faute envers moi.

ne resterai pas longtemps en Roumanie; ferai bien des voyages.

passerai moitié existence en bateau et sur les routes. (BCS St. G. CXIX/2-55, zice cota de ediţie)"

***

Exerciţiu periculos, privitul ăsta prin gaura cheii. Dar întrucâtva util şi poate consolator. Naivitatea surprinzătoare a lui jupân Mateiu reţine din limbariţa stelară câteva lucruri care nu se poate să nu-i fi făcut un pustiu de bine.

Una peste alta, căpităneasa anonimă e destul de fină în analiză pentru a se descurca onorabil şi înduioşător de naiv prin toate circumvalaţiunile mateine.

Iată o mângăiere - et pas des moindres!- : "la famille se sent moralement en faute envers moi."

Şi încă una: "ai la main des joueurs chanceux". Mateiu nu va juca la ruletă, pesemne din reţinerea copilului frustrat de multe. Dar va specula cu poftă intermedieri de tranzacţii cu bijuterii, luând repetat comisioane neruşinate de la babe. Ce n'est que justice.

De pildă, spune Agenda: "7 octombrie 1924, Roller 18h. 1/2. [Je touche 25.000 = 10.000 à Madame Economo], 15.000 à moi."

Şi un creion dandyste en diable: "très très fier; capable de dissimuler n'importe quoi. (...) réfractaire aux influences, rebelle à l'éducation dont je n'ai appris que les formes extérieures, la politesse. Heraldica, ştiinţa mateină desuetă şi inutilă, nu o învaţă cu Anghel Demetriescu, ci de unul singur, mâzgălind cu încăpăţânare steme pe caietele de şcoală.

O nălucă, o proiecţie tenace, un alter ego crescut în carne pe care îl ştie vedea şi iscusinţa manţiei mahalageşti: "ne resterai pas longtemps en Roumanie; ferai bien des voyages. passerai moitié existence en bateau et sur les routes."

În care se adevereşte surprinzător intuiţia că Pantazi e craiul dintâi. Şi în care scribul îşi zice cu încântare egocentrică: bravo, Zaza, deşi ghiceala an sich e -obiectiv vorbind- calpă.

Nu e însă mai puţin adevărat că la vida es sueño şi că priviţi aşa, Craii de Curtea Veche pot fi şi cheia viselor mateine.

În fine, diminutivarea înduioşător de imbecilă a ghicitului în fugă, de ochii doamnei Verghy, şi pe care am şi subliniat-o, cu delicii: "grand connaisseur d'hommes, en ferai des portraits étonnants"

Heh, des portraits étonnants, dites-vous?

La naiba madam căpităneasă, dacă ar mai rămâne numai o carte pe lumea asta după apocalipse, aia ar fi, zău!

Bad Hair Day

Mersul la coafor astăzi: verificare lunară că revistele mondene locale sunt în adevăr ceva de speriat. Sau nu, mai degrabă de măcelărit, hm. Că redactorii trăiesc într-o lume de hăinuţe, coctailuri pe bază de stricnină şi că un pantof pus aiurea poate însemna moartea mondenă a micii balerine din Bacău. În fine, că se scrie cu copy/paste de pe unde se apucă şi că singura diferenţă între foaia de varză cancanieră janghinoasă şi formatul glossy, mai upmarket sunt recomandările sporadice de carte, film şi muzici.

Vama Veche, după aia, cu o foame năprasnică. Good, not great. Not great at all, dar măcar erau locuri de parcat pe Zoe în faţă.

Incredibil câte cârciumi pline, zău.

Vreme uricioasă, frig şi aerul uşor afumat de noiembrie, cu anticipaţie. Ce să mai: vreme de rântaşuri şi de croşet.

În dubiu dacă să ies din casă cam în jumătate de ceas pentru finala aia de rugby, deşi aş avea o primblare de vreo cinci minute.

Mă mai gândesc, pe bune.

Oricum, Tribulaţia vine de se întâmplă la noapte, cred.

Later edit: Şi era aşa o zloată şi o infecţie afară, că după ce l-am agitat pe Scolastic că apar la meci m-a apucat lehamitea în faţa casei şi-am făcut la loc comanda.

Sunt o mazetă, dar sunt o mazetă satisfăcută: ţineam cu burii, natural.

Deşi meciul n-a fost lumina lumii, zău.

Home Delivery

Pentru că a dat guturaiul peste ea, madama Gorgeoux nu poate onora convocarea binevoitoare a Seraiului la cafelele din vinerea asta.

Plângem în batiste, nu alta: Scrintina, Aquiu şi cu mine. Pentru că de regulă cafelele cu Gorgeoux sunt recitaluri ale unor mari tâmpenii candide şi fără preţ de vânzare cu amănuntul.

Ca să nu sufere prea tare că nu dă cu ochii de noi -şi cât ar fi vrut, parol!- am întrebat-o cu mare seninătate unde să îi trimeată treimea contrariată de la Kartell citricele atât de necesare unei grabnice înzdrăveniri.

Să fie fata în zaua ei, cum ar veni. Şi cât mai repede.

Pe blog, zice interpelata, ruşinându-se niţel de după perdea.

Zis şi făcut.

A şaisprezecea scrisoare de la Ulan Bator: Unui călător subţire

Motto:

"Ces beaux et grands navires, imperceptiblement balancés (dandinés) sur les eaux tranquilles, ces robustes navires, à l’air désœuvré et nostalgique, ne nous disent-ils pas dans une langue muette : Quand partons-nous pour le bonheur ?"

(Charles Baudelaire, Fusées , VIII)

De la Z. către P., la Gozo

Intrigată de bucheţelul de simţăminte scrise cu atâta candoare pe gard, am isprăvit cartea de care pomeneam ieri în buza zorilor, anume pe la ceasurile patru şi ceva.

Fără îndoială pentru că subzistă în fibra oricărui cetitor de diaristică un fel de voyeurism cu voie de la agie şi consimţământul auctorial subscris dinainte, să nu avem vorbe.

Tot aşa, fără linie de comparaţie, bunică-mea obişnuieşte să răspundă nedumeririlor noastre -privitoare la pasiunea cu care se uită în fiece seară la isprăvile de la OTV- cu un soi de fatalism calm: vreau să văd şi eu până unde se poate ajunge.

Letopiseţul duducăi e însă atât de eteric, încât nu se poate vorbi de efecte secundare indigeste. În faţa nălucilor spaniole, Luminiţa M. se face mică şi are un reflex vechi de când lumea şi pământul: după cuminecarea sârguincioasă, se apucă să îşi spuie poveşti.

Este, fără îndoială, o stare periculoasă.

***

Dincolo de epifanii, dincolo de mirări, dincolo de fibrilaţii ascunse stângaci după foaia cu subjonctive, subzistă o mare neînţelegere care mă separă de autoare, curtenitor.

Urâtul întoarcerii în Bucureşti. Sentimentul că nu voiajul, ci viaţa interstiţială, cu toate servituţile ei mărunte şi marile elanuri în şoaptă ale unei dimineţi de sfârşit de anotimp, e în realitate paranteza ontologică, imposibil de ocolit, greoaie.

Cu alte cuvinte şi din cauza unei lumini anume, Luminiţa M. îşi pune viaţa pe hold, uitând de marile fericiri ale Mântulesei. Ecourile vieţii cotidiene româneşti sunt cele ale unei lingori într-un spaţiu repartizat aleatoriu de Sistem, care separă de ceea ce autoarea ţine drept singur punct fix în geografia afectului.

E mare păcat, atunci când ai marea neruşinare a karmei bucureşteneşti.

***

De vreo douăzeci de ani încoace, telefoanele caselor şi birourilor noastre îngemănează sub acelaşi buton de comandă două reflexe: hold şi mute.

Coordonarea reflexivă m-ar fi bucurat.

Dumneata, care ştii preabine dedesupturile tuturor valtrapurilor de Mercator de pe lumea asta, dumneata, a cărui privire vorbeşte iscusit în aceeaşi tonalitate egală şi dintotdeauna despre toate haltele, poştalioanele şi transatlanticele, dumneata mă vei înţelege cu siguranţă: o călătorie se asumă până la capăt.

Fără pretexte de care nu avem nevoie: e lucru mare, iară nu de ruşine.

Neputând contrapune mistere fericirii de asfalt, Luminiţa M. nici măcar nu a plecat de-acasă.

Spania dumneaei e un vis cu funde, ciucuri şi năluci binevoitoare, în care miroase timid a iarbă proaspăt cosită şi a ploaie.

Pentru că nu are curajul să meargă până la capăt cu locura, pentru că încă se teme de vorbele care îi strâng grumazul vrând să iasă, îi scriem aşa: în lipsa cutezanţei, unele lucruri nu trebuie să fie niciodată extime.

Călătorul subţire nu regretă nimic, nu se ruşinează de nimic şi nu aşteaptă nimic. Cu vremea şi cu preţul acestor discipline, va ajunge să nu se mai mire de nimic.

Aptitudinea bucuriei rotunde începe cu firescul.

Şi de-abia atunci călătoria se poate transforma în hagialâc.

Pentru că acasă poate fi peste tot.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişişasea zi a lunii lui Mehr

O incorectitudine extimă: Mansarda cu portocale

Citit - halit?- aproximativ jumătate din Mansarda cu portocale a Luminiţei Marcu.

Destul pentru tupeul unei argumentări, într-atât ceasornicul cărţii e binar.

Nu îmi e foarte greu să îmi imaginez cu de la sine putere un destin al personajului: sârguinţă universitară în cheie filologică, încăpăţânarea -inutilă, dar pesemne fermecătoare- de a respinge criteriul alimentar, în favoarea unor vagabondaje univoce, o anumită astuţie timidă în diagnoză şi etichetaj.

***

În inventariul unor transparenţe, o dimineaţă madrilenă îi aduce autoarei nişte stupefacţii, transformate rapid în monomanie cam fără criteriu.

Handle with care: cum ar spune Kogălniceanu, Spania e o chestie esenţialmente pătimoasă.

Pentru că are drag de lucruri din astea cu care tu, de pildă, prin jocul unor aleatorii, te-ai născut în casă, i s-ar putea ierta, la o adică, vocalizele cam tremurătoare.

Se ştie, doar: stupefacţiile nu pot -în genere- aduce decât stări augmentative. Iar pentru asta, nu se cuvine cruzimea: ar fi pierdere de vreme.

Am să păstrez tăcere pioasă cu şi despre stările auctoriale. Nu sunt extrem de convinsă că aş fi mai brează.

Şi pentru că şi chestiile astea - vous vous en doutiez- se agaţă în cuierul de personale, am să îmi permit să fiu cumplit de impertinentă şi să aliniez nişte poncife, cu aerul că fluier la meci.

***

Portulanele imaginare ale copilărelilor reţin Spania ca pe una dintre cele mai primitoare matrice cu putinţă.

Aş fi tentată să scriu chiar de doi lei - şi pe mine are voie să mă fure pixul!- : democratice .

Avem vreme: frigurile franţuzeşti mai pot aştepta echinoxul primelor certitudini. Deocamdată, învălesc în chip de păstoriţe aproape ilizibile placa de biscuit de pe veioza de lângă biblioteca la care nu ai - încă- acces nediscriminatoriu.

Fiind Hibernia, anglomaniile sunt încă şi mai îndepărtate. Le-am asimilat infectelor traduceri din Maugham ale lui Jul. Giurgea şi pastilelor Traveller's ale mamei lui C., anume mătuşă-mea cu genealogii uşor mai pestriţe ca ale noastre.

În acele vremuri, Germania nu se egzistă pe Căderea Bastiliei din lipsa unor iscusinţe elementare. Rusia se pretează la ample amalgamuri negative, dar se spune accidental şi încăpăţânat благодарю. Niciodată спасибо: vorbă de rândaş, susţine colonelul englez din Indii.

În fine Portugalia e încă o chestie amniotică, o copertă portocalie de carte cu poveşti deocamdată enigmatice şi o reţetă nesuferită de peşte cu usturoi.

Iată de ce, şi absolut subiectiv, dacă ar fi să refac exerciţiul duducăi de faţă, cartea pe care m-aş apuca să o scriu cu mare aplicaţie ar avea toate paginile absolut albe, iar la urmă un semn al marilor mirări.

C'est tout.

Verde bizantin

De dimineaţă, conferinţă de chiul curat, în care pun la punct un june nemaipomenit de ţâfnos de la Externe, în sacoul lui de catifea neagră.

Dacă tot sunt în zonă, intru la Eminescu după nişte cărţi şi plec cu două lucruri, ceea ce e de mirare: cu Mansarda cu portocale a Luminiţei Marcu - n-am mai avut răbdare şi-am desfăcut-o la cafea, vor urma impresii neapărat- şi Evgheniţii Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. Prima, din raţiuni evidente, iar a doua pentru că mă intrigă vigoarea cu care ne tot bântuie prin mentalul colectiv unele lucruri fără de care nu aş fi eu.

Cafepedia, în locul fostei Havane: dacă muzica ar fi puţin mai în surdină şi zona mai accesibilă, aş putea chiar să scriu acolo.

De încercat, în orice caz.

***

În mahalaua Colţei, după pânzeturi, la magazinul persian din fundul unui maidan ţigănesc.

Numai la Bucureşti se poate.

Încă din uşă, mă zăpăcesc apele taftalei verde bizantin de pe raftul din mijloc, spre care mă duc hipnotizată şi pe care o iau de guler, până vine vânzătoarea să ne despartă.

După care, ca să nu plec cu mâna goală, se face prăpăd de căptuşeli şi de lâneturi englezeşti, cam de vreo doua costume şi jumătate, aşa.

Solacolu e la doi paşi. Heh.

***

Melancolia mahalalei Colţea. Inexplicabil de ce inima începe să o ia razna fibrilant exact la colţul lui Hristo Botev cu Negustori, în faţa fostei policlinici dentare unde lucra mătuşă-mea, pe vremurile în care nici măcar nu existam în faza de proiect.

Miercuri, probă. I-am cerut cusătoresei să îmi mai arate o dată tiparele de acutrament, la care m-am uitat cu poftă, ca la un borcan cu dulceaţă de nuci verzi, imaginându-mi cum are să foşnească stofa pe dalele de piatră ale bisericii.

Cred că se schimbă clima.

Despre fulgerarea mateină de-a doua, despre incorectitudinea extimă a Luminiţei M. şi despre alte chestii, pe seară.

Diogene, câinele

Motto:

" Le Comte:

(...)À vaincre sans péril, on triomphe sans gloire"

Pierre Corneille, Le Cid , Acte II, scène 2

Sincer? N-aş fi crezut în viaţa vieţilor mele că un amărât de bilet cu etimologii poate să se dovedească, până la urma urmelor, atât de nemaipomenit de subversiv.

Prinsă în laţul unor lucruri grozave însă, uitasem pesemne pe ce lume trăim, noi ăştia din urbea cu maidanuri din ce în ce mai sporadice.

Noroc cu braţul cel lung al revoluţiei reacţionare: cineva era, ca de obicei, pe fază.

Un timbru inconfundabil: pesemne din cauza asta s-a întâmplat -şi încă de mai multe ori- să pierdem pedalele şi să intrăm în puzderie de situaţii în cheie de quiproquo.

Nu-i mişto ce-i mişto, e mişto ce-mi place mie.

Tare ne-a plăcut harababura zilei de azi, zău.

Ar fi fost şi mai bine însă dacă ar fi reuşit să nu ne descumpănească, la desert.

***

Nu am de gând să pun în discuţie cele spuse de cineva. Am, de partea mea argumentul irezistibil al subiectivităţii absolute.

Soit: şi judecată la rece, dreptatea e de partea omului cu praştia. Da, etimologia fictivă face toţi banii. Nu, nici prin gând nu-mi trece să contest fermecătoarea sonoritate a noţiunii - vorace?- de haplogrup.

Evantaiul circumstanţelor ăstora avea însă un ambalaj TNT: "Stroescu e un idiot."

Ca să fie clar, non mais!

***

Idiot: iată o ipoteză de lucru ca oricare alta.

Ne putem gândi la Mâşkin, ceea ce e înduioşător. Sau la von Trier: e un păcat să-ţi fugăreşti în răspăr idiotul interior?

Nu e. Idiotismul e o stare eminamente bovarică. Toţi îl avem.

Un secret ruşinos: Seraiul e, de pildă, idiot la hochei pe gheaţă. Sau la ghişeul de la bancă.

Nu are nimic de-a face cu inteligenţa cantitativă. Aşa că nu vă băşicaţi aiurea în tramvai.

***

La aşa o provocare se cerea reacţie pe măsură.

N-am avut.

Fix ca atunci când am curăţat absolut în deşert argintăria pentru dineul din august.

Am avut, mă tem Stroescule, jeremiade de babă turcească.

Bine zicea Nansen: ţi-ai luat-o? Continuă! Nu ţi-ai luat-o? Continuă!

Ceea ce îi dorim sincer.

PS: Aux dernières nouvelles, franţuzoaica e bine mersi.

Later edit: tot aux dernières nouvelles, Stroescu nu este. Pe scara lui Binet sau nu, îi dorim să nu se mai lege de toate detaliile: cauzează!

Ultima oră: Declar incidentul închis, cu acelaşi parti-pris subiectiv dintotdeauna. Stroescu, grow up!

Tick in the box

Rezolvat problema acutramentului, în cheie vraiment glorioasă, în fundul unui maidan melancolic de pe lângă Hala Traian, după care stat la taclale în jurul casei, cu S. care voia sfaturi şi instrucţiuni de folosire de diverse.

***

Closetul cafenelei din buza ambasadei otomane: unisex, semn că specula imobiliară, devenită paroxistică în urbe, roade cu sistem şi ideea minimului confort.

Prin urmare, nu îmi îngădui să trec cu nesimţire prin dosul domnului cu sacou ruginiu aplecat uşor în faţa vespasienei. Şi ies grabnic şi cât de posibil pe vârfuri din încăperea strâmtă, în speranţa că nu am fost reperată.

Prendre un air abstrus et regarder les photos sur les murs.

Domnul în sacou ruginiu sfârşeşte prin a ieşi de la lieux d'aisance şi se opreşte fix în dreapta mea. Mă spetesc să par brusc interesată de peizajul sibian, altfel absolut oarecare pentru afecte.

Şi brusc, fără să întreb, fără să fi schiţat măcar un gest minim de deschidere, arată nedefinit cu mâna spre portretul mărit al unui domn cu tristeţi nedefinite, ce tocmai îşi aprinde un cotor de Marlboro şi într-o voce albă:

- Aurel Mihailopol. Pe ăsta l-a omorât Ceauşescu.

Punct.

Se întoarce pe călcâie şi pleacă, aşezându-se singur şi liniştit la o masă unde agonizează un şvarţ.

Peste un sfert de oră, când mă uit peste umăr, la masa de lângă sobă nu mai şade nimeni.

Să mi se explice de ce mi se întâmplă chestiile astea mie, de preferinţă când recitesc mateine ar fi blasfemie curată.

PS: Promisesem o atitudine în chestia iaurtului în flăcări. Două opţiuni: muritul de somn şi amânarea pe mâine.

Mâine, chiul cu conferinţă matinală şi cumpărături de pânzeturi din Pasajul Sfântul Gheorghe.

Cred că am să îmi fac vânt să scriu ceva în noaptea asta.

PS2: Ipac! Zău.

Casa de copii nu-i acasă...

Cine vrea un manivel?

Ce este manivelul, ce face el la casa omului şi de ce v-aţi dorit întotdeauna aşa ceva fără să fi avut curajul să şi asumaţi, de la Apollinaire, aici.

Acu să vă văz, heh.

A cincisprezecea scrisoare mişto de la Ulan Bator

Scurtă prolegomenă: nu stă în firea lucrurilor să se egziste epistole de la Ulan Bator în amiaza săptămânii, e drept. Dar stârnită dublu de flateria nocturnă şi de sămânţa de dezacord de mai jos, ca niciodată, poftim scrisoarea de marţi. Pentru că vineri va fi vorba despre cu totul altceva, care aşteaptă la rând nu neapărat de multă vreme.

Şi pentru că se ştie: lucrurile nu neapărat aşteptate sunt, de regulă, cel mai bine primite.

Motto:

"Mişto, heh. That's so 80's!"

(Pantazi)

De la Z., către P., la Riga

Oh, mais non, cum obişnuieşti dumneata să spui, bună dihanie, iar indignarea pe jumătate jucată se simte până hăt departe, pe Dâmboviţa.

Cu toate astea, cu dragă inimă îndoim dezacordul, dându-i cezarului ce-i al cezarului şi dumnezeu cu mila. Nu e mai puţin adevărat că vorba asta, care iese de nouă ori din zece pe negândite, şi-a avut ceasul de glorie în groaznicii ani optzeci.

E scurtă, expresivă, tous publics şi eficace. Cu alte cuvinte, nu mai supără, dar nici nu mai pune pe nimenea pe jar. Ceea ce i-a adus, probabil, şi pierzania.

Seraiul a descoperit de curând şi cu surprindere, prin mahalaua lui Stroescu dacă nu mă înşel, fermecătoarea etimologie a ceea ce luase drept ţigănism sadea.

Nu este, din păcate. Am fi aţipit liniştiţi, cu certitudini lingvistice la purtător.

Aflăm, bună dihanie: umilul mişto vine de la mit Stock. Cu baston, cu alte cuvinte.

Şi asta e lucru mare şi austro-ungar, dacă ni se îngăduie. Deşi nu le prea suferim, e la fel de adevărat.

Fiind o chestie de bine, nu ne putem închipui Stock-ul miştoului în chip de bâtă de bobâlne, ci fireşte, numai şi numai de baston de dihanie.

Eroziunea folosirii recurente şi alunecarea spre regiunile mai răstite ale miticilor au făcut pesemne restul.

La mişto devine astfel, poate cea mai potrivită definiţie a umorului şi umorilor de dandy: a lua pe cineva peste baston, anume. Cu toate că româna flexibilă ştie şi de bombeu şi, prin extensie, şi de ghetre.

Ciudată şi paradoxală perpetuare, întru năduf!

Epistola după-amiezii de marţi se vrea pledoarie şi reabilitare.

De folosit, am să-l folosesc cu mare socoteală, de-acum încolo.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişitreia zi a lunii lui Mehr

Later edit: Soyons calmes, restons simples, Messieurs-Dames! Pentru că povidla se întinde în tuşă groasă şi -cum spuneam- iaurtul e în flăcări, promit un răspuns ce va încânta cu siguranţă pe cei mari şi pe cei mici.

Pe seară, cred. Că mă duc la croitoreli.

Le menu fretin de la chose

Asta ca să rămânem în logica lucrurilor de ieri, heh.

Şapte mii de catralioane de chestii de făcut, în care se descoperă cu mare mirare cât de complicat e de organizat une équipée fantastique.

Atât de complicat încât adorm cu gândul la pantofii de crocodil din dulapul din Voorhuis şi la diverse potriveli cu şi despre.

Diseară, probele la croitoreasa îndeajuns de curajoasă -sau de nesăbuită- ca să încerce momeala cu taftale.

Am să îi cer o chestie simplă: LBD plus tunique couvrant le popotin, cum îi explicam agale Giocondei ieri.

Iar broşa e de la Resch. Altfel nu merge. De-altfel, cât mai puţine cu putinţă. M-ar dezamăgi să arăt ca pomul de Crăciun.

Mais je vous en prie, tocuri?!

Fir-ar a naibii de viaţă.

***

Şi fiindcă e cu va urma, în bună tradiţie orientală, urmează ze pain in ze derrière, anume cadoiul.

Je sèche, là.

De văzut sâmbătă de ce dumnezeu mă împiedic pe Calea Victoriei.

Peste toate astea însă, Gioconda are febrele clasice de l'avant-veille. Şi cum cineva trebuie să fie la capătul lasoului de fire de cupru, măgăreaţa încurajărilor a căzut pe subsemnata.

***

De pildă, acum douăzeci de secunde, mă anunţă fără să răsufle că m-a visat cu acutramentele de care tocmai am făcut vorbire şi că soacră-sa o scoate din minţi, în afacerea dubioasă a oportunităţii tocmirii de cortadores de jamón -heh- la un cocktail.

Mon dieu, faites que cela ne m'arrive jamais.

Sau dacă nu, dă doamne să fie copil de trupă.

Încă puţin, şi mă urc pe pereţi.

Şi mai am două săptămâni, dumnezeule mare.

Later edit: Întotdeauna pe fază, 336 propune LBD versiunea 2.0, de la Dor de Ducă, anume aici.

Because black is black, hm.

Vorbit în plus

De la oamenii ăştia.

În totul geniale, râd ca proasta de vreo oră şi ceva.

Închei abrupt, că vine birja.

Explicaţii pentru un Nobel

Motto:

"Doris Lessing. Mai bine tragem perdeaua."

(Pantazi)

În stânga, unul din motivele presupuse ce explică de ce Llosa nu a ajuns la Nobel nici tura asta.

Acutramentul bleu layette, de la un parastas honoris causa la Rioja. Pe cinci septembrie curent, am impresia.

Quelle horreur, franchement.

Sic transit?

PS: Citit discursul de recepţie. Nedumeritor.

Impresie de oboseală îmbâcsită.

Dar francezul o spune mai bine: une grande lassitude.

Foarte cătrănită, fără explicaţii suplimentare.

PS2: Fireşte, Doris Lessing nu se egzistă. Anul ăsta, puteau să-i dea Nobelul şi cutiei de supă Campbell. Că a însemnat mai mult pentru mintea de egregoră.

Later edit: Inepuizabilul 336 sare la fileu şi ne serveşte explicaţia clasică a lui cherchez la femme. Sau despre păruiala dintre Llosa şi Márquez.

1976, A.D.

Cu text şi poză aproape sfidătoare, în tot cazul nemaipomenit de simpatică.

Seraiul adoră golăneala cu criteriu.

Tribulaţia de sâmbătă, patruzecişiunu: Le balbutiement et la grâce

Motto:

"It hath reached me, O King of the Age, that the Maghrabi, the Magician, fell to teaching Alaeddin how he should descend into the Hoard and continued, "On reaching the saloon thou shalt there find a Lamp hanging from its ceiling; so mount the ladder and take that Lamp and place it in thy breast-pocket after pouring out its contents; nor fear evil from it for thy clothes because its contents are not common oil. And on return thou art allowed to pluck from the trees whatso thou pleasest, for all is thine so long as the Lamp is in thy hand."

(Sir Richard F. Burton, Supplemental Nights to the Book of the Thousand and One Nights, Alaeddin; or, the Wonderful Lamp)

Din carnetul lui Pantazi:

"Le baisemain, le jabot assorti aux guêtres et le verre d'Yquem ne suffiront jamais à vous transformer en dandy: il vous faudra avoir de surcroît le goût de la synesthésie.

La rechercher, la humer presque, dans tous les petits riens et les grandes choses qui font de notre monde ce qu'il a la fantaisie et le bon vouloir d'être.

Essayez simplement pour voir, si le cœur vous en dit, et même si c'est par ennui.

D'ailleurs et surtout si cela était le cas.

L'une des plus simples d'abord, mais qui vous apportera de grandes joies, est de lire à haute voix un texte constellé de signes diacritiques. De préfèrence dans l'une des langues étrangères que vous maîtrisez avec bonheur.

Car le balbutiement s'accorde mal avec la grâce.

Voire dans votre propre langue, si vous avez eu, comme moi, la chance de naître dans un idiome riche en graphèmes qui n'en font qu'à leur tête.

Réfléchissez: pour qu'une tilde existe, il a fallu qu'une lettre se meure. Libre à vous, par conséquent, d'y voir le fil traître d'un kriss.

Libre à moi d'y voir autre chose, et c'est là toute la beauté de ce jeu qui ressemble fort à la cafédomancie des sérails.

En effet: je crois que chaque tilde peut cacher un bras de mer, la spirale d'une intrigue bien ficelée et innocente...

Et aussi, peut-être, les contours hésitants du dos de la femme qu'il pourrait m'arriver d' aimer. Et que l'on entrevoit presqu'à son insu, dans le nacre du sommeil léger d'un après-midi tanjaoui."

***

- Dă-mi un Advil şi repede, mârâie Zaza contrariată.

- O secundă.

Puah! apa e stătută, pastila dubioasă:

- Dragă, eşti sigur că nu e Viagra? Stai, nu te uita aşa la mine: de la Tralea, vreau să zic.

- Poftim de citeşte în demotice. E sau nu e ?

- Ho, nu sări aşa, că nu dau turcii.

- Ba cam...

- Ei poftim, acuma!

- După calculele mele suntem la vreo două sute de leghe de Alexandria.

- Şi cu astea ce e, Scolasticule? migrena a găsit morcovii, cu întârziere.

- Cina, doamnă.

- Huh?

- Stai liniştită: ne-am făcut nişte tartine cu ghiudem.

***

Canicula umedă din sala de lectură, sau poate altceva, îi usucă dihaniei gâtlejul.

Dar vai! ţalul indiferent îi pune sub nas o sticlă nesuferită de Orangina. Atât a mai rămas răcoritor în tot stabilimentul, dar - promite pe nerăsuflate vocea insuportabil de amabilă- mâine de dimineaţă vom drege şi acest neajuns.

De frica explicaţiilor amănunţite, a şi şters-o de-altfel, lăsând clondirul nedesfăcut pe masă. În batjocura tuturor canoanelor protocolare, desigur.

Pantazi se uită aproape cu milă la sticla oraneză bălţată în culorile tari ale amatorilor de windsurfing, ce promite cu gura până la urechi şi fără să o coste nimic, fericiri de după-amiază la Biarritz.

Ce să mai urmeze după insulta omletei, care mai are neobrăzarea să şi întârzie?

Însă fie. Mi-e sete de mor.

Noroc de briceagul Victorinox din buzunarul pantalonilor.

Pesemne singura chestie helvetă interesantă, dimpreună cu trufele cu şampanie de la Teuscher.

***

Zaza doarme adânc. Dumnezeu mai ştie pe unde mai umblă de data asta.

Dar Abd'allah nu poate dormi, prin urmare şade şi umple teancul de foi at large cu scriitura lui măruntă şi cam expansivă.

Şi cuvintele se înşiră ca mărgelele pe aţă:

"Zilele trecute, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei critica, răspicat şi uşor anacolut..."

Aşa. Foarte bine.

Cum să se cheme mapa asta?

Memorii bizantine, cum altfel?

Pentru că al dumneavoastră Scolastic încă are minţile agăţate zdravăn de ulucile bătăturii Sebastei.

Iar asta este, ne temem, o chestiune care îl priveşte, în totul.

***

A naibii porcărie de dop.

Pschitt!

Rien ne va plus.

E de nimica toată, zău: din străfundurile sticlei, sau poate direct din parchetul tăiat subţire, o nălucă şi-un turban.

- Boo! zice năluca.

- Heh, îngaimă dihania.

- Sidi Prospero! Jazak Allahu kheir!

- Tu te trompes. Je ne suis pas Prospero.

- Tu n'es pas Prospero? Alors, tu es qui?

- Mes noms varient comme le jeu de la lumière dans un verre de cachaça. Mais Pantazi suffira pour l'instant. Tu es qui, toi?

Dihania ştie că tutuiala arăbească deschide multe uşi.

- Ouh, moi je suis le Djinn.

- Mais non. Le Djinn, c'est moi.

- Vraiment?

- Vraiment.

- Et pourtant on m'a assuré à Toulouse, saha! que je te trouverais ici.

- En quel honneur?

- Bah. Lors de la mise en bouteille.

- Pour quoi faire?

- A penny for your thoughts, sidi Pantazi.

- Heh. Anywhere but here.

- Faut pas me le dire deux fois. Boa viaxe!

La o adică, Pantazi n-ar mai şti să spună dacă vârtejul umed de frunze moarte a fost de unde n-a fost.

Şi nici în câtă vreme s-a trezit în uşoare ameţeli tocmai la Souk El-Hamidiyeh.

Ţinând strâns în mâna dreaptă ciucurii unui covor de mătase verde închis.

Intermezzoul plicticos tocmai s-a isprăvit.

Pantazi e fix acolo unde trebuie, până sâmbăta viitoare.

Spoiler: În care ştim ce ne dă prin minte, dar nu scoatem o vorbă.

Tribulaţia de sâmbătă, patruzeci: I've Got the World on a String

Motto:

"Do vale à montanha,
Da montanha ao monte,
Cavalo de sombra,
Cavaleiro monge,
Por penhascos pretos,
Atrás e defronte,
Caminhais secretos."

(Fernando Pessoa - Do vale à montanha, Cancioneiro)

Şi Zaza coboară alene scara care duce spre bucătărie. Trebuie neapărat gătit ceva laborios şi cronofag, în speranţa că mărunţitul, pisatul, găteala tingirii cu unt topit şi alte asemenea au să îi distragă atenţia de la unele lucruri la care nu vrea cu niciun chip să se gândească serios.

Dar vae! zeii par a fi potrivnici, iar zavistia se simte aprig în bucătăria în care nu prea mai pusese piciorul cum se cade încă de la Brăila. Alandala în merinde, lucruri pe care nu le poţi împreuna fericit. Ce să faci, de pildă, cu două căpăţâni de sfeclă roşie şi o jumătate de balthazar de Moët Rosé, care se încăpăţânează să nu se trezească? Dar cu trei cutii de foie gras, a căror îndelungată staţionare pe bancul de lucru, în soare, începe să o îngrijoreze de-a binelea?

Zăpăcita oftează adânc, fluierând a pagubă, ca după un eseu ratat: câtă risipă, domnule şi ce prăpăd! Şi cât contradictoriu, pentru o monadă în fond atât de statică, se grăbeşte gândul speculativ, gonit repede din peisaj de un chicotit sarcastic.

N-avem timp de prostii, da?

Ia să vedem...

***

Roibul e în formă. Spre deosebire de călăreţ, care socoteşte că nu s-a odihnit îndeajuns, că Pantalone nu a curăţat cum se cuvine cizmele de călărie, că i-ar fi stat mai bine poate cu un habit rouge, că vântul strică grijeala fuiorului de barbă, aducând cu sine contrarietăţile începutului de după-amiază.

Isn't he the absolute cat?

Trapul nu slăbeşte cadenţa o clipă, prin desişul improbabil de eucalipţi, ce stârneşte jumătăţi de surâs, în batjocura legităţilor botanice.

Pentru că într-o pădure celtică se poate întâmpla absolut orice. Iar Galicia lui Pantazi nu e cea a băşicilor din talpa ce se aşterne cucernic pe Camino Francés. Nu numai sau nu neapărat pentru că e previzibilă: ci fiindcă dihaniei i se pare, cu dreptate, că povestea e mincinoasă.

Într-un ev de mijloc ce ar fi putut înşira, de-ar fi avut poftă, adevăratele aşchii ale Golgotei pe nesfârşite spinări de catâri, într-o linie frântă a timpului în care uneltele încă nedisciplinate te puteau căsăpi sau lăsa schilod într-o fracţiune de secundă, cazul Compostela mi se pare o operaţiune obraznică, dar triumfătoare de marketing teologic.

Să ni se îngăduie erezia cu privire la povestea moaştelor jacobite: se putea întâmpla şi într-un cătun din Bavaria, de nu ar fi fost Voragine mai repede de picioare.

Adevărul nu e în vâlvele de tămâie din botafumeiro. Şi nici în disperările făcute piatră.

Pentru că ţinutul ăsta încă îşi ţine adevărata fire, de fecioară despletită ce se închină în crucea nopţii marelui Pan.

Adevărul e scris în bolovanii ce se leagănă de la facerea lumii la Muxía.

În misterele de mărăcini arşi de la Moraime.

Şi de bună seamă în letopiseţul al cărui nume nu se poate rosti decât în şoaptă şi cu mare băgare de seamă, de frică să nu fie ceasul cel din urmă: Lebor Gabála Érenn.

De la Breogán ne tragem.

Şi am mai rămas foarte puţini.

Din fericire sau nu, solilocviul amărui trebuie să se încheie. Roibul şi dihania au ajuns sub ciucurii de granit ai porticului de la Hostal dos Reis Católicos.

Porticul paradorului n-a uitat încă de mezquite şi asta e lucru mare, zău.

***

- Ei poftim chichirez acuma! Cine naiba mi-a încurcat-o pe Sanda Marin, dom'ne?

Zaza bombăne şi pe drept cuvânt. Vreţi ciulama? De redundanţa primei silabe a bucatelor veţi avea parte.

Adică de ciuciu.

Nu îmi îngădui erezii de la pravila domnişoarei Ştefănescu, sub nicio formă.

Dar criteriul cu care fusese plănuită bucătăria de pe Le Tasse ne mai dă o şansă narativă, de bună seamă. În spatele unei grămezi de polonice pentru felurite trebuinţe, aruncate cu năduf de mâna Zenobiei ce nu le ştia folosi cu spor, pesemne, Zăpăcita găseşte ceva care îi e la fel de drag.

Ceaslovul inocent al lui madame Saint-Ange cea fără de particulă. Altfel, ar fi fost de rău, heh. În pătrăţele azurii şi albe, coapte de vreme şi pe alocuri - o, zei!- chiar plesnite de şfichiul vreunui sos cu personalitate.

Voyons....non, tout compte fait, le coq au vin devra attendre la prochaine escale. Et il y a un avantage au temps qui se gâte à vue d'œil.

Vive la bonne bouffe roborative, donc!

O haleală care sună ca o salvă de artilerie: bœuf bourguignon. Ia acolo nişte spată, niscai morcovi şi vin din ăla bun, cam un pahar şi încă vreo două degete, să se ajungă, să se pătrundă.

Şi deşi n-are motiv să fie nemaipomenit de binedispusă, sau poate tocmai de aceea, Zaza destupă cu mare nesocotinţă sticla de Romanée-Conti pe care o ţinea în hruba caravelului pentru prilejuri numai de ea ştiute.

Haidi, un păhărel aşa, de plictiseală.

Şi încă unul de plăcere. Şi încă unul, că n-am omorât pe nimeni. Şi încă unul c-am fost fată de comitet şi nu mi-a sărit ţandăra.

Şi tot aşa.

Se ştie: Zaza nu ţine la băutură de la raft, baremi la aşa o licoare cu peceţi. După ce se pomeneşte pufnind ca toanta în fericirile ilizibile ale pilelii uşoare, e ca la rugby: arrêt-buffet.

Aşa o găseşte Abd'allah peste vreo trei ceasuri: cu capul la numai câţiva centimetri de şervetul pe care legumele şăd aliniate ca la Trooping the Colour.

Nici habar nu are. Bântuie pesemne ectoplasmic pe la Cotroceni.

***

Fix din secunda în care piciorul i se aşează pe duşumeaua sălii cam joase şi umede a paradorului, pe Pantazi îl apucă un soi de lehamite ce are curajul să se turcească şi să-şi spuie de-a binelea siktir.

Senzaţia e geamănă cu uşoara greaţă iritată pe care ţi-o dă supradoza cu Fraises Tagada.

Nimic nu merge cum ar trebui. Dintâi, camera preferată, cea cu cele două jilţuri din piele de Córdoba cu picioare încrucişate, ce dă spre delicatul chiostro al evanghelistului Matei e ocupată dezamăgitor de un cuplu de australieni arşi de soare. Şi care nici nu s-au dezmeticit încă din aburii nesăbuiţi ai lunii de miere în Europa. În loc de asta, dihania trebuie să se împece cu una din camerele cu baldachin dublu, ce aduce vag şi nesănătos a bolniţă de lux sau a criptă princiară, după timpul probabil.

Pe tema asta, Pantazi are un puseu oripilat de justiţie comercială şi uită să-i lase hamalului bacşiş.

Are să afle curând că toate mesele de la Enxebre sunt ocupate de un grup de petrolişti ceceni.

Cum îndrăznesc ăştia să-mi facă aşa ceva?

Uşoara contrarietate a ridurilor de expresie dimprejurul nasului n-ar trebui să înşele. Paradorul şade pe un vulcan şi puţin mai lipseşte să nu se dea de trei ori peste cap şi să se facă Herculanum.

Cu pasul elastic pe care i-l cunoaştem deja, dihania se refugiază în sala de lectură, după ce a poruncit o omletă care, iată, întârzie să apară.

Mâna de aramă se consolează trasând nişte cuneiforme fermecătoare pe foaia dictando, neapărat.

Spoiler: În care va fi vorba despre nişte sinestezii, despre nişte năluci şi despre nişte chestii care fac pschitt!

Numaidecât.

A patrusprezecea scrisoare de la Ulan Bator: Ricercare despre şerbet

Motto:

"Şerbet de zmeură:

3/4 pahar de zeamă de zmeură, 1 kg zahăr. Se trece printr-un tifon zmeura coaptă, astfel încât să se obţină 3/4 de pahar de zeamă limpede. Se adaugă apă atât cât să se umple paharul. Se toarnă în tingire peste zahăr, se dă pe foc foarte moale până se topeşte încet zahărul, apoi se pune tingirea pe foc iute şi se procedează mai departe ca pentru şerbetul de căpşuni."

(Sanda Marin - Carte de Bucate , 1935)

De la Z., către P., la Damasc

Frânţi de şale, ţiganii tinichigii din stânga foii cer dihaniei iertăciune că au întârziat cu meremetul de vineri până spre seara zilei de sâmbătă. Şi deopotrivă, voie să spuie în seara asta nu domnule P., cum se cade într-o scrisoare în văzul lumii, ci conaşule.

Din toate amintirile mai mult sau mai puţin perisabile ale verii ce tocmai s-a dus, şerbetul e poate cea mai simpatică. Siflanta şuie sună suficient de misterios ca să ducă mintea departe, din nimic.

Sau nu din mare lucru. Efectele însă, sunt susceptibile de a procura dependenţă.

Pentru că spre deosebire de multe alte alchimii similare, şerbetul e un cofet cu destin.

Moment în care tentaţia e mare să punem punct la epistolă, mulţumiţi de coup d'effet. Că tot a fost săptămâna lor.

***

Cu toate astea, nu e îndeajuns. Pentru că ne-am gândit, tot aşa, visând pe jumătate la vreun stop, sau cu vreo filigeană sub nas şi-am intrat la nişte idei, cum se spune în provincie.

Ne-a dat prin minte că sub învelişul onctuos şi umil, şerbetul ascunde explozia fărâmelor de trecut, stârnite de întâlnirea cu apa obligatoriu rece ca gheaţa şi, ca pentru orice farmec de pe lumea asta, neîncepută. Chestia asta îl face conspirativ în cheie regresivă.

Că e un cofet exigent, care cere meremet şi răbdare, nu numai la grijire, ci şi la desfrâu. Chestie de coregrafie.

Şi mai cu seamă, că nu îi e dat oricui. Pentru că numai sufletele bătrâne îl cred monocord: în realitate, şerbetul se face şi se desface, urmând ceasul zilei şi dispoziţia degustătorului.

Cofet aristocratic, de boierie pământeană, prin urmare reacţionar.

Şi natural, de bună seamă, cofet pe cale de dispariţie. Irepetabil şi cu greu reproductibil la scară industrială.

N-ar fi singurul, îmi pare.

***

În constelaţia fragilelor, şerbetul e astru de seamă, conaşule.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecea zi a lunii lui Mehr

PS: De bună seamă, aveţi dreptate. Nu e "din", ci "de la" Ulan Bator, heh. Zăpăceală, vă zic.

Larii şi penaţii

După nişte chestii departe de Switch. Exactement, heh.

Plecat spre prânz înspre Buzeşti ca să rezolv chestia fundamentală unu, anume biletul spre Madrid. În ciuda numelui mahalagesc sadea, aş împinge uşor mai departe sugestia descriptivă de flagrante comunist a locului.

Buna mea dihanie, agentura aia arată şi este fix ca o cutie de sardele în ulei, zău.

În care abulia lipicioasă a doamnei L. de pe Splai încurcă graţios numele de scenă cu numele din lume - ajungă ziua în care o să mă ocup şi de tărăşenia asta!- şi în care se caută timp de o oră pe ceas referinţele exacte, etc.

Treabă rezolvată. We can tick in the box, în mare uşurare.

***

Din Amzei, unde închei nişte plăţi nesemnificative, cumpărat ultimul număr al României Literare, cu un articol destul de curăţel al unui anume Sergio Vila-Sanjuán - de la Vanguardia, din câte pricepui - despre Bucureştii lui Eliade. Bătuţi cu piciorul, ceea ce este un bun -şi insuficient- început.

Citit în diagonală pe Beller, în maşină, tonul e corect - frastica spaniolească, transparentă în traducerea Luminiţei Marcu, ajută -, cu acea pioşenie uşor sârguincioasă şi ştearsă a omagiului masculin scris fără ambiguităţi. Cheia multor supoziţii din articol se găseşte însă, mă tem, în foile fragile din dosul unui anumit Moleskine, ceea ce mă face să zâmbesc subţire şi aiurea.

***

Oprirea lunară la Cărtureşti şi bucuria sfârşitului unei căutări aproximativ turbate prin toate librăriile oraşului. Pe la unu şi ceva, găsesc operele complete ale lui Mateiu, scoase de Barbu C. pe papier bible.

Deşi bezmetică, electrocardiograma se bucură redundant. Iată un început de îndreptare!

În faţa casei, cu Zoe oprită cu geamul deschis în ploaie, şăd chipurile la o ţigară - şi încă una, şi încă una şi încă una- cu ochii pe pagina de fragmentarium - desfăcută absolut întâmplător - în care Mateiu se luptă cu spovedania lui Pantazi.

Şăd solidar. Vreo oră.

J'en sais quelque chose, heh.

***

În care evident, s-a plecat cu traista plină de la librar. Prevenind întrebările previzibile ale lui Hiacint, dau din casă şi zic aşa.

Victor Erofeev, Stalin cel Bun, momită de bună seamă de coperta a patra. Victoria Comnea, Manuc , din cauza titlului eficace şi cu marea curiozitate pe care mi-o stârneşte întotdeauna treaba fanariotă. Elena Precupeţu, Mahalaua Birjarii Vechi în documente, imagini şi confesiuni , în care se caută sinapse, pesemne, Secolul XX despre Madrid, deşi pe noptieră aşteaptă un altceva despre asta şi anume scrisorelele lui Madame d'Aulnoy. Şi în fine, jurnalul lui Mihai Cantuniari, Bărbatul şi cele trei morţi ale sale, martor al unei epoci, fără îndoială.

Deocamdată, cam asta. Dar mai avem o groază. Pe seară, la noapte şi pesemne şi de-acum încolo.

PS: Vreme idioată, pierdurăm zece grade de temperatură într-o zi şi jumătate, ploaie şi umezeală. Mă îndoiesc de succesul expediţiei convenite în Cotroceni, amânată pe mâine. Am să pun însă de un chimarrão de-adevăratelea şi am să respir adânc.

Dacă e vineri...

... se întâmplă chestii.

Insistenţele paltonului roz au funcţionat. Seraiul se va muta cu tot calabalâcul la post la Bruselas, nu imediat, dar suficient de aproape în timp ca să ni se facă brusc dor de Bucureşti.

Deja.

Că e la ca armată: ordinele nu se discută.

Noroc că se egzistă Thalys. Şi Parişii, cu toţii, cum ar zice un anumit domn.

Curiozitatea de a vedea paşalâcul going global.

Cam în jumătate de an, după răbojul Seraiului.

Dacă e vineri, e Belgia, aşadar.

PS: Poza, Chiriaş căutându-şi altă casă, 1927. Ne întoarcem pe seară, desigur. E şi ziua scrisorilor de la Ulan Bator, nu de alta.

Une question de goût

Cu insistenţă, în ultimele zile, taclaua întinde vorba despre gust.

En avoir. Ou pas.

Propun un altceva.

Avoir l'aplomb. Du cœur. A l'ouvrage.

Pentru că minţile se pot răscroi, în multe şi după voinţă. Inima însă niciodată, iar asta e ceva grozav, îmi pare.

PS: După nişte drumuri, tot despre gust avem să facem vorbire. Şi despre altele, anunţate dinainte. Sau nu.

Lunea, miercurea şi vinerea, negreşit

Ştiu, promisesem -şi încă mai demult- ceva despre şerbet. Numaidecât ne-am pune pe treabă, dacă scotocitul prin saltarul cu poze vechi n-ar fi scos înainte la iveală povestea măruntă care îşi ia cu de la sine putere locul la rând, în faţă.

Iar dacă nu promisesem în gura mare, tant pis! Mâna fermecătoare a Ocultei loveşte, iată, din nou.

***

Legenda imaginii din stânga, o scène de genre pe care o presupunem destul de curentă în staţiile STB ale anilor treizeci, are fără îndoială farmecul ei.

Iacătă: "spoitoare - servitoare plătite pentru a face curat în casă".

Pâş-pâş, ne aduce în faţa ochilor galeria de spoitoare ale paşalâcului. Cea din zilele noastre e, ne temem, o entorsă de la criteriu, fiind anume considerată clucereasă de pivniţă, de jigniţă şi de alte acareturi.

Şi parte a nodului de complicităţi trăitor prin vastele noastre apartamente.

***

Sosită cu trenul personal de Ploieşti de la orele cinci şi jumătate dimineaţa, e blajină, pocăită şi tâmpă.

Şi are cele mai bune recomandări posibile ale urbei bucureşteneşti: o mie de parale de laşi pe masă, n-ar pune mâna nici moartă.

Un exerciţiu de la care ne abţinem: apucăturile de vătaf n-au fost niciodată ale noastre şi nădăjduim să nu ne prostim în veci.

Iar când escarpenii din dulap încep să se desperecheze de capul lor, parfumurile pufăie a botez, iar ciorapii o iau la sănătoasa cu de la sine putere, e prea târziu.

Şi căutarea reîncepe, frenetică, binevoitoare, compromisorie.

Nimic despre astfel de mizerii domestice mărunte în cele ce vor urma.

***

Încă buimacă după zeppelina de seară care a adus-o de la Paris în mari târâieli de valize, beizadeaua se trezeşte deşteptată de un vuiet psaltic absurd. Care îi intră pe sub uşa de la iatac, dinspre coridorul ce duce franţuzeşte, spre bucătărie.

Cineva spală gresia veche cu peria de sârmă şi visează cu voce tare la venirea din urmă, când drepţii vor şedea între drepţi, iară păcătoşii...

Ei bine, păcătoşii se duc la Capşa.

Cum altfel?

***

Tropăiala somnambulă în căutarea cafelei de dimineaţă sporeşte, la faţa locului, nedumeririle. Fiindcă perechea de călcâie crăpate tare şi ochii de baltă verde de după basmaua legată şui explică pe nerăsuflate nişte lucruri absolut aiuritoare.

Că eu nu mânânc dihănii cu solzi, pene şi copite despicate, da?

Eh bien, ne-am ars. Că plachia din frigider nu merge, carevasăzică.

Noroc că se mai egzistă, pe fundul unei crătiţi, ceva zamă de lobodă.

Uşa Raiului de ziua a şaptea este, după cum se vede, al naibii de joasă.

***

Şi totuşi. Nu chisnoveala gastronomică, nici trasul insistent de mânecă înspre casa de rugăciuni, nici afecţiunea bruscă pentru zgâiala după Gaviote atunci când se credea nevăzută de nimeni au mătrăşit-o pe brava Ana din paşalâc.

Şi nici măcar afacerea Păpuşica.

Păpuşica: a se ceti gonaciul de Sèvres, botezat Léonce de către Zaza, la o beţie cu bere şi saleuri, printr-a zecea. Parcă.

Să ne ierte muşteriii nedeprinşi cu sabirul insuportabil de prin părţile noastre, dar fraza ce urmează se scrie fix cum ne vine la gură şi anume în limba croită anume pentru dumneaei.

Depuis 1890 et des poussières, monsieur le trompeor Léonce sonne chaque soir le hallali de sa journée d'albâtre.

***

După-amiaza unei zile de vineri aduce cu sine icnet înăbuşit a caznă grea.

- Repede, doamnă! Păpuşica!

Între monturile dureroase ale degetelor tocite de sodă caustică, degetele retezate ale domnişorului Léonce au înlemnit pe vecie pe goarna care nu mai ştie chema perdeaua violetă a amurgului.

Pacientul, rezolvat cu clei de oase, fiert la tingire.

E un fel de a spune.

***

Lovitura de graţie vine adeseori de unde nu te poţi aştepta în cheie rezonabilă.

Obiceiul de a nu minţi absolut niciodată, până la absurd, i-a fost fatal bietei spoitoare din bătătura sticloasă a Ploieştilor.

- Doamna e acasă, dar mi-a spus să vă spun că nu e. Dar eu nu poci să mint, aşa că să ştiţi că este.

Sau:

- Un moment, să văd dacă doamna este. Mâna se face portavoce: doamnă, vă rog, sunteţi pentru -domnul sau doamna sau domnişorii- X.?

Şi poate că doamna nu vrea. Sau nu poate. Sau are alte plictiseli metafizice. Nu sunt, în niciun caz.

- Păi atuncea, doamnă.... vocala se lungeşte, normal, iar tranşeele sunt complet descoperite. Păi atuncea doamnă, vă rog io mult, ieşiţi până pă scară, să spui la domnu ăsta că nu sunteţi acasă.

- Domnu, doamna tomna ce-a ieşit pă uşe. Na, c-a-nchis!

Legătura cu povestea pe care o aşteaptă domnia ta?

Cu toată neghiobia patentă, Ana pocăita făcea nişte şerbeturi absolut neruşinate. Învăţase, zicea ea, meşteşugul în casele unchiului Dolănescu, rapsod popular cu flecuri şi posesor de bust in persona.

În fundul tigvei bustului egocentric al domnului Dolănescu, lucesc şi în miercurea asta două smaralde, cadou de la bulibaşa unui oraş fluvial valah.

Veşti de la Mandalay

Cu întârziere, pe 4 octombrie a şi fost balamuc solidar în blogosferă.

Habar nu am avut, amendă onorabilă.

Aleph 16: Datini şi obiceiuri

La cafea cu două cucoane, Scrintina şi Aquiu, într-una din bombele fără pretenţii de pe Dorobanţi, peste drum de Egoist, anume aleasă pentru că lumea e politicoasă şi afabilă, pentru că muzica nu te zgârâie pe cortex şi pentru că se egzistă şi separeu.

Nu vă gândiţi la prostii: separeul, foarte util pentru crizele de hlizeală ale treimii care se dă în vânt după cafele. De la opt seara şi până spre unu şi ceva dimineaţa.

Stă scris în evanghelia după Mateiu: "Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu (...)."

***

Băietul de tablale, speriat de profuziunea de cafele turceşti fără zahar, şade în colţul sălii destul de bine luminate de flacăra discretă a unor veioze în stil Tiffany. Şade şi se tot uită la noi, iar când Scrintina amestecă limonada, cafeaua şi nu mai ţin minte exact ce anume, îşi ia inima în dinţi şi intră în vorbă.

Explicându-ne că ultimul meremet de manechină - sunt vreo două sau trei studiouri de aşa ceva în zonă, fără a socoti şi stabilimentele en tous genres, amin - nu mai este apa plată şi felia de lămâie.

Ci apa plată cu zaharină.

Cum or putea bea aşa ceva, mă tot întreb. Pe ce lume-am trăit dom'ne până acuma, de nu ştiu, zice Scrintina, cu nasul după trenduri.

Cuconetul de care facem vorbire nu cumpără nugale de la rumânul din stânga foii.

Ci iaurt în flăcări.

Le dorim sănătate şi niciun pic de colesterol.

***

It's alarming how charming I feel.

Bună dimineaţa.

Heh

Se poate. Habar nu am dacă doamna L. ceteşte letopiseţul - bezmetic- de faţă, cert este că treaba e rezolvată de vreo două minute.

Nu-mi vine să cred.

Cu toate astea, tot a făcut cum a tăiat-o capul. În economic, adică.

Motivul: "aşa a vrut sistemul."

Mişto sistemul ăsta.

***

Scrintina, azi: "doamnă, am dormit ca o balenă."

Se cer cafele, cucoană, zău.

Ne apucăm de tribulaţii. Se cere doză dublă şi depăşit le tournant de la chose.

***

Dincolo de polemică, luaţi de-aicea cât e cald o chestie bunbună, cu Guevara şi imaginile sale care bântuie fără motiv.

Mile deştepte: "Vine sau nu vine? daţi-mi un răspuns"

Aşadar: vineri mă mişc în fine şi dau telefon la Tarom, nu pentru că n-aş putea să iau Iberia, dar mă rog, Zaza e şmecheră şi are mile să dea şi la alţii, hm.

Ca orice lucru din ţara Românica, totul devine brusc înfiorător de complicat. Nu se merge direct la agentura de la Victoriei, boieri dumneavoastră.

Nu. Se sună la nişte alte biurouri, care ele sunt la fel de populate ca Arizona. Prin urmare, după vreo douăzeci de apeluri în toate felurile posibile, plouf o voce brună!

Cucoana, simpatică: adică de ce să călătoriţi la business, doamnă, dacă avem locuri la economic? Uh, heh, păi de-aia, hm. Sidenote: de ce anumite salamalecuri româneşti devin după cinci secunde pe ceas, nu onctuoase, ci de-a dreptul lipicioase, îmi este un mare, un teribil şi grozav mister.

Dar doamna L. face efort, în cheie amabilă: "huh, nu pot să accesez baza de date, dar din experienţă vă zic: mai avem locuri la economic, mai păstraţi nişte mile şi mai plecaţi pe undeva". A se citi: "la mama naibii ghem, mă apuc eu acuma să fac rezervare vineri după-amiază, lasă fată, ce? luni nu e bine?"

"Mulţumesc, dar nu le vreau." Poate că am şi la alţii. Poate că huh, tel est mon bon plaisir. În fine, poate că voiajul ăsta e important, din motive care nu te privesc.

Vă jur că n-am urlat la ea: era aşa de galeşă.

Dar orgoliul de ghişeu e rănit: "Doamnă scumpă.... -pauză douăzeci de secunde, după cincisprezece sutimi de sincopă ne putem aştepta la absolut orice-, dar eu mă gândeam la dumneavoastră...la banii dumneavoastră..."

Awww....isn't that so utterly sweet?

Mai avem puţin şi murim de diabet. Ne quittez pas.

Aşa o drăgălăşenie, că n-am de ales: capitulez temporar.

"Heh, în ordine, dacă sunt la economic, bine, dacă nu, şi mai bine."

Relaxare. "Ei, vedeţi?"

Tu vois comme tu es raisonnable, mon petit?

***

Credeaţi că am isprăvit? Aiurea!

Refrenul se reia: "dar ştiţi, din nefericire n-avem acces acuma la toată baza de date."

"Foarte bine, am priceput, când aflu şi eu ce şi cum, atunci?"

"Vai, se poate? Luni dimineaţă la prima oră."

Mersi, pardon, scuzaţi. Hai rezervarea.

Madam maică-mea acasă: "ah, şi tu i-ai crezut, nu? Dragă, pe ăştia îi ştiu de ani de zile. Nişte cr*tini cu toţii."

Rabat-joie, toi aussi. Fix când mă credeam şi eu adultă şi pricopsită.

I'll prove you wrong. Numai să vezi tu luni ce mă descurc, e ceva de speriat.

***

Luni. Linişte de Cousteau. Se face două după-amiază. Trei. Patru. Cinci.

Să ne uităm pe depeşe: poate cineva a dat cu napalm pe Splaiul Independenţei, unde telefoanele sună a jale.

Aşa s-a călit oţelul, aşa s-o fi iscat şi doina. Dumnezeu mai ştie.

***

Marţi. O luăm ca Prâslea: cu noaptea în cap.

Nu apuc să sun de zece ori - un mare progres!- şi paf! Însăşi doamna L., mai fragedă ca niciodată, postsictirul lunic. Mâine e miercuri, până vineri e nimica toată.

"Vai, bună dimineaţa, da - vocala se lungeşte nazal şi nedefinit înspre empireu- , ştiu, dar n-am avut telefoane toată ziua de ieri, că au venit nişte băieţi şi au tăiat firele. De la erdees - lua-i-ar moartea, să crape în spume, să alea, zice tonul dezolat-, nu vedeţi că suntem toţi o raznă?"

Nu vedeţi că suntem toţi o raznă? God, I like that: ia să o punem şi în titlu.

Dar fraza următoare face imediat concurenţă şi lasă numaidecât titlul aşa cum l-am scris din prima: minimalist.

"Deci, dumneavoastră sunteţi Madridu, nu?"

Hmph. Mda. Adică să avem pardon: yo soy la Cibeles. Să zicem.

"Vă sun eu. Am primit de trei ori mailul dumneavoastră. Dadadada, vă sun eu negreşit azi."

S-o vedem şi pe asta. Mai aştept şi mai sper, cum zicea Corina Chiriac. Vă ţiu la curent: noroc că nu e singura variantă, ce naiba, nu suntem chiar în halul ăsta.

PS: Nimic despre Che Guevara şi nimic despre insuportabila uşurătate a înjurăturii la volan în ultimele patruzecişiopt de ore în urbe. Unele chestii ar face mai bine să se abţină, zău.

Tribulaţia de sâmbătă, treizecişinouă: Une certaine idée de l'étonnement

Motto:

"Prospero:

(...) We are such stuff
As dreams are made on; and our little life
Is rounded with a sleep. - (...)"

(William Shakespeare, The Tempest, Act I, scene 2)

Cadenţa paşnică a trapului roib are virtuţi liniştitoare absolut certe. De-aici şi până la soporific, ar mai fi pasul unei nuanţe, am impresia. Mai ales când destinaţia e suficient de plictisitoare şi fără chef.

Ca în dimineaţa asta de pildă, îşi spune Pantazi.

Însă briza matinală de septembrie piere încetul cu încetul: cal şi călăreţ au intrat zdravăn pe poteca din desişul de eucalipţi care trebuie să-i aducă la Compostela până la lăsarea serii. Iar vreascurile trosnesc uscat sub pasul de voie.

Nimic mai mincinos pe lumea asta decât o statistică pluviometrică. S-ar zice că n-a mai dat urmă de ploaie de cel puţin zece zile şi pesemne că nici azi nu are de gând. Soarele începe să bată suficient de tare pentru ca Pantazi să-şi aducă aminte că are în desagii grijiţi în mare viteză fezul după-amiezelor desfrâului cu narghilea.

La belle provocation! Să ajungi în cetatea preacucernică cu aşa un acutrament răscumpără cel puţin pe jumătate pierderea de vreme şi amânarea ilogică de hatâr.

Una peste alta, ziua începe bine. Deşi am impresia că în graba plecării, Pantalone sau bucătăreasa, cum o chema-o că habar nu am, au uitat să-mi pună prin desagi ceva de-ale gurii.

Mâna de aramă trage scurt de hăţuri. C'est bien cela: ni casse-croûte, ni rafraîchissements. În schimb, cizmele suple de călărie, caietul şi bruioanele sunt puse în desăvârşită ordine. Şi cu ele, în aburul de beauty sleep, văd că am luat şi o jumătate de duzină de batiste de olandă.

Noroc că sunt într-un fel, ba chiar în mai multe feluri, acasă. Cu toate astea, n-aş vrea să fiu în locul lui Pantalone când o da cu ochii de domnia mea: chestia asta a pus capac la toate.

Fireşte că nu merită duel. Doar extinderea faimoasei mele cold shoulder policy: la aşa ceva, n-am egal pe lume.

S-ar putea crede că Pantazi e furios. Eroare: cu toate că elipsa lui Pantalone e reprobabilă, Indescifrabilul zâmbeşte pe jumătate, e drept aproape fără voie.

Nu e indulgenţă. E efectul principatului de cremene şi ceţuri verzii.

Dacă ar fi bard, scribul ar zice aşa: he moves through the fair. Dar cum nu e, se mulţumeşte să privească lung prin sticla ocheanului silueta învălită în tweedul cafeniu al jumătăţii de septembrie.

Poate nu din întâmplare, Pantazi arată în dimineaţa asta ca un vizir exilat al Imperiului Otoman. Dar un vizir fără termos, fără filigeană şi fără amuse-gueule.

Tembelul de Pantalone riscă gros, dacă mă-ntrebaţi pe mine.

***

Linişte şi ordine în cabina cârmaciului: n-ai şti de prăpădul de acum câteva ceasuri dacă nu s-ar fi povestit de asta.

Numai plictiseala şi cocleala taclalelor evitate din răsputeri în tot timpul escalei ateniene explică pesemne ordinea de farmacie din absolut toate cabinele caravelului. Ai zice că, de oftică grea, Tralea a curăţat insistent cu periuţa de dinţi şi cu şervetul moale din piele de căprioară absolut toate alămurile, furnirele, tablalele de marmură şi feluritele intarsii cu care capriciile decorative ale Zăpăcitei acoperiseră spaţiul.

Şi cu toate că şi-a propus de la bun început să fie Elveţia de pe Le Tasse, Abd'allah nu se poate să nu se înduioşeze văzând aşa ceva. Zelul nebunesc al lui Tralea e dovada vie a unui mister melancolic, ce se vrea solubil în mărunţişurile dinamicii domestice.

Abd'allah ar slobozi din toată inima un oftat, dacă din spate nu ar auzi un scârţâit lipicios de converşi pe care îl cunoaşte foarte bine.

Şi oftatul se face tuse stângace. Chestie de imagine publică, nu-i aşa?

- Ah, văd că în fine ai observat şi tu, Scolasticule!

- Ce anume?

- Păi e mai rău ca la armată, ce părere ai?

- Hm?

- E prea ordine, domnule, tu nu vezi? Bietul Tralea!

- Nu e mai bine aşa?

- Nu mi se pare. Pe mine vraiştea mă stimulează, tu nu ştii chestia asta?

Scolasticul oftează. Ştie foarte bine chestia asta. Doamne fereşte să-i ceri Zazei un amănunt când o apucă scrisul, ceea ce se poate întâmpla absolut oriunde şi oricând. Te poţi trezi cu telefonul trântit în nas, cu uşa ferecată la care suni în gol deşi ai stabilit clar ziua, ora şi obiectul taclalei, sau în cel mai rău caz, dacă vârtelniţa nu merge, cu unul din sarcasmele curtenitoare cu care a obişnuit deja jumătate de urbe.

Şi poate tocmai pentru că ştie foarte bine chestia asta, Scolasticul zâmbeşte subţire. Zaza nu are politica creionului bine ascuţit şi al foii disciplinate, lucrând de obicei cum alţii mănâncă savarine. În semitonuri juxtapuse de oftaturi şi de exclamaţii al căror tâlc numai ea trebuie că îl ştie, sminteli de catrafuse şi mototoliri con fuoco de bilete eşuate. Şi vae! câteodată şi ros de unghii atunci când tărăşenia nu se leagă, caznă de care nimeni nu e scutit în absolut.

- Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu, pesemne...

- Anume?

- Că e momentul să facem un pic de balamuc sinestezic.

- Mie îmi place aşa.

- Mie nu. E sinistru. Parcă am fi pe Mary Celeste, zău aşa.

- Ce propui?

Zaza dă ochii peste cap. Nu e chip să o scot la capăt cu mamelucul ăsta. Să ne resemnăm: nu e momentul.

- Mor de foame. M-am gândit să fac nişte coq au vin. Sau nişte ciulama, nu mai ştiu, că ordinea asta m-a zăpăcit în ultimul hal.

- Văd. Şi ţi-ai pus iar converşii, ma bonne Dame.

- Un scandal, ştiu. Ne vede cineva?

- N-are importanţă. Mă întreb ce urmează?

- Supradoza de drajeuri, fireşte. Apropo: ai măcar idee de unde ne găsim?

- Habar nu am. Toate aparatele sunt date peste cap.

- Absolut splendid, ce să mai zic.

***

Din carnetul lui Pantazi:

"Il en va donc ainsi de la religion dandyste, qui ne saurait se passer ni de clergé, ni d'evangiles. Son clergé ? L'un des plus bariolés du monde et d'un commerce toujours agréable. Le strict contraire de ce que l'on pourrait dire à propos de ces malheureux oblats et autres vierges consacrées, suintant le bénitier sec et le crucifix d'où un Christ improbable a dû s'enfuir depuis longtemps, dépassé par tant de ferveur vide. Somme toute faite donc, la vraie méchanceté des monomanes dépourvus d' intelligence érotique.

Oui, en vérité il y a plus de cœur dans le babil hésitant d'une pauvre dévoyée, que dans le sermon frigide d'une madre superiora des clarisses, enchâssée de son vivant dans son cilice mental.

Tellement contente de s'ouvrir en de vastes confidences sur l'oreiller, déjà confusément et naïvement amoureuse, la madamina s'empresserait non seulement de vous donner comme dans un songe éveillé ce qu'elle refuse avec obstination aux autres. Le fruit illicite de sa bouche, par exemple, comme le veut une légende à pertinence et géométrie variables.

Dire que vous n'êtes plus un client comme les autres serait bien trop simple, n'est-ce pas? Car ce dont je parle non sans une certaine émotion est bien davantage qu'une histoire toute bête de grands boulevards.

Je vous parle à la fois d'une communion et d'une épiphanie, on ne peut plus solennelles. Car l'étonnement d'une madamina découvrant brutalement ce dont son corps est capable porte en soi une leçon profonde d'humanité. Dorénavant, elle cessera de mentir et de se mentir autrement que d'une façon charmante et indispensable. Pour son plus grand bien, d'ailleurs. Car elle pourra alors s'espèrer capable de ce que d'autres réussissent par la conjonction heureuse d'une tête bien faite et d'un esprit sarcastique.

Ce que j'ai coutume d'appeller un hommage lucide.

Entre l'étonnement d'une chair indifférente et inconnue et cette sorte d'ardeur, je ne sais que choisir, à supposer même qu'un choix soit possible. Et en cela, je suis et je reste ce que fus, fidèle à mon rang et à ma foi templière.

Un disciple enthousiaste de la Magdaléenne.

***

Je naquis trop tard pour être un évangeliste: Barbey, Baudelaire, Wilde et Huysmans avaient deja donné au dandysme ses lettres de créance sur le monde. Il me resta cependant la vocation cardinalice in partibus infidelium, ce qui est davantage qu'un ministère sans portefeuille.

Certains disent qu'il suffit de croire. Je suivis allégrement cette exigence capricieuse et ne m'en détournai jamais. Je me considère, et non sans raison, tel un Grégoire de Nazianze ou un Mansour ibn Sarjoun, comme une sorte de docteur de cette foi joyeuse et subtile.

Mais le synonyme est autrement plus provocant. Car oui, n'en vous déplaise, moi aussi je suis théologien.

Certains disent qu'il suffit de croire, ce qui équivaut au double assassinat du doute et de l'espoir. Moi, je dis qu'il suffit de toucher. La dialectique suivra.

***

Et c'est ainsi que je me retrouve, suivant les caprices de la vision d'une nuit de septembre, sur le chemin de Compostelle.

Ceci est un hénaurme n'importe quoi, car je doute qu'elle a quoi que ce soit à m'apprendre."


Spoiler: În bună tradiţie picarescă, o pereche de cizme pline de praful de diamant al cărării dintre eucalipţi ajunge bombănind la Hostal dos Reis Católicos. Lucrurile încep pe dos, dar se termină cu bine. La bordul lui Le Tasse, se vorbesc discuţii.

Despre acestea, se va şti cât de curând posibil. Nu ne-a fost simplu. Revolta uneltelor ne-a făcut o secundă să ne credem în plină teorie a conspiraţiei, zău.

PS: Evident, din cauză că ne-am lungit cu naraţiunea, a trebuit să schimbăm şi serenada de sub janelă. Numaidecât.

Ceva fresh

Descui astăzi la prânz, după vreo zece zile, cutia poştală adevărată a paşalâcului - apropo: e iarăşi sub invazie până marţi, prin urmare mă amuz de nu se mai poate cu vârtelniţa lui madame-mère zilele-astea, ceea ce e destul de aproximativ.

Catalog I*EA, factură, factură - heh-, reduceri la jaluzele, Le Monde Diplomatique pe hârtie, SOS Satele Copiilor - les braves bonnes oeuvres-, factură, factură, reduceri la detergent, factură, extrase de cont - nu le deschid niciodată, e o chestiune de onoare- şi în fine, le faire-part de la Gioconda.

Carevasăzică e pe bune, cum ar veni. Ciudată chestie cum vorba tipărită pe hârtie dă greutate unor lucruri despre care ne tot amuzăm de vreo jumătate de an.

Dacă tot ne ţinem de o treabă, mâine aflu când îmi iau exact valea cu milele mele deştepte. De pus capul ştim deja, în mare. Dar logisticele sunt în toi, ceea ce e un mare, mare scandal.

PS: Pantofii sunt ok, de restul ne doare acuma, heh.

PS2: Ce dracului să duci cuiva care le are în mod rezonabil pe toate? Linguri antropomorfe de la MŢR?

PS3: Cu termosul de cafea la picior, ziua de luni începe cu restanţa majusculă pentru care ne înroşim de nu se mai poate.

Système D

Cine dă prin Serai de mai multă vreme, ştie de bună seamă că la intersecţia Podului Mogoşoaei cu Bulevardul Dacia ni se arată chestii complet neaşteptate.

De pildă astăzi la prânz, pe când mă grăbeam să ajung la Athénée Palace, care nouă mult ne place, după voia calamburului interbelic şi strictul adevăr al unor circumstanţe personale.

Opresc la stop, în maşină am pe Haendel, cu Water Music şi geamul e deschis, ca de obicei. Chestia asta le dă curaj celor trei puradei care de-abia aşteaptă să spele parbrize, indiferent de nevoia reală de aşa ceva.

De obicei, le dau ceva mărunţiş şi mă abţin să-i pun la treabă. Nu de alta, dar rezultatele sunt de cele mai multe ori bizare, dacă nu dubioase de-a dreptul, heh.

N-am dom'ne, mărunt, le zic pe tonul cel mai afabil posibil.

Nu e nimic, primim şi valută, vine răspunsul du tac au tac.

Iar ceea ce e şi mai extraordinar, e că ne-a bufnit râsul pe amândoi. Pe puiul de bengalez cu ingeniu -sau dat în spirt, cum ar zice mumă-sa de bună seamă- şi pe mine, adică.

***

Chestia asta se întâmplă fireşte, în ciuda enervării lucrului în zadar toată noaptea şi a celei de-a enşpea morţi cerebrale ale lui Switch.

Încă un sfert de Tribulaţie dus pe apa sâmbetii.

Ce naiba?!

A treisprezecea scrisoare de la Ulan Bator: Le miroir des princes

Motto:

"Escribía con lenta seguridad, de derecha a izquierda; el ejercicio
de formar silogismos y de eslabonar vastos párrafos no le impedía sentir,
como un bienestar, la fresca y honda casa que lo rodeaba."

(Jorge Luis Borges, La busca de Averroes, El Aleph)

De la Z. către P., la Bagdad

Buna mea dihanie,

Deşi nu mă prăpădesc după cifre, se egzistă una care mă încântă, fără explicaţie: 365. Nu 366: bisecţii îmi încurcă socotelile. Nici 364, care sună definitiv aiurea şi nu seamănă cu absolut nimic.

De trei sute şaizeci şi cinci de zile deterăm drumul tarabei de la Serai. La început şi în cheie asumată, fără criteriu şi cu o speranţă de viaţă mai mică decât a Biafrei. Dar despre asta am mai scris, iar redundanţa nu slujeşte decât amintirii duioase.

E încă devreme, cum obişnuiesc să-mi spun ca să-mi mint insomniile.

365 e prima pecetie a Seraiului din vinerea asta de toamnă care se ia în serios.

***

A doua pecetie: scrisoarea de faţă este biletul cu numărul o mie unu.

Asta sună ameţitor, dar vine de se întâmplă mai simplu decât am putea crede, dacă se egzistă elan şi fascino. Fiindcă de bună seamă şi de fascino e vorba în toată tărăşenia.

Seraiul are prin urmare, curajul să îşi spună în dimineaţa asta fericirea că intuiţia Şeherezadei, venită devreme, e bine mersi.

Şi totuşi: e de mare mirare că poveştile nu s-au isprăvit. Mai mult de atâta, nici nu au de gând, nu ştiu cum.

Ne dorim nu o mie şi una de bilete, ci pe puţin o mie şi una de foi de calendar.

Parce qu'on ne prête qu'aux riches.

***

Şi deşi timpul scrisorilor din Ulan Bator se măsoară din vârful divanului persian, astăzi când destupăm şampania, ne-am pus în minte să numărăm secundele după calendarul 'patafizic.

Unde se descoperă cu încântare că în evanghelia după Jarry data de cinci octombrie e ultima zi a lunii Absolutului. Şi că mai mult de-atât, foaia de praznic o ţine şi de zi imaginară, ceea ce e în totul fermecător.

Par ma chandelle verte! s-ar zice în lumea Tribulaţiei de Sâmbătă.

A treia pecetie a Seraiului de astăzi, imediat următoare praznicului sfintelor dogarese Gigolette şi Gaufrette, poartă numele xylostomiei.

Adică mahmurelii.

Zău era de aşteptat, după atâta hidromel.

***

Foarte multă vreme m-am întrebat, la insistenţele unei părţi a muşteriilor, ce dumnezeu se tot întâmplă pe-aici.

Cu alte cuvinte, cum s-ar putea defini Seraiul. Deşi persist în a crede că nu de definiţii, ci de mirări e nevoie pe lumea asta.

Ei, ce să se întâmple? E de nimica toată, zău.

Înainte de multe lucruri, şi mai cu seamă înainte de siropul de care fugim cât ne ţin picioarele, Seraiul are marele privilegiu de a fi ceea ce evul de mijloc numeşte un miroir des princes.

Fără pisălogeala etică a grămăticului, fireşte.

Dar cu marea fericire de cleştar a unei lumi întrupate din nimicul plin al întâmplărilor misterioase.

După atâtea cifre şi peceţi, Seraiul socoteşte că i se cuvine bunei dihănii indispensabile temeneaua cea mai melifluă de care se simte în stare, în cheia orientală cu care ne-am obişnuit deja.

Nu e un bilanţ contabil, e o aniversară.

¡Ultreia!

Z.


De la Ulan Bator, în cea de-a doisprezecea zi a lunii lui Mehr. Sau mai degrabă, după abacul lui Jarry: samedi 28 absolu 135, Xylostomie

În care ne întoarcem

Ieri, zi subterană, care ar putea să stea cu succes sub semnul conspiraţiei firelor de cupru.

Întâi telefoanele de la birou. Pe urmă, internetul. Iar în paşalâc, Switch face comoţie pe la miezul nopţii, pierzând un sfert de tribulaţie.

Zen.

***

Ţinut strâns între genunchii unei doamne corpolente de pe bancheta din faţă a unui Opel, portretul în ulei al unui june cu lavalieră arată cel puţin nedumeritor la rondul de la Televiziune, alaltăieri la orele şapte seara.

Recuzită de scenă, evacuare sau assiette successorale? Evident că nu am întrebat: misterele urbane mărunte ale diverselor obiecte trambalate de la Ana la Caiafa au infinit mai mult farmec aşa, nedezlegate.

***

Vânzătorul de ziare de la statuia Aviatorilor: capul pare scoborât direct dintr-o pânză a lui Zurbarán. Pesemne din cauza asta, în fiecare dimineaţă îi cumpăr Libertatea, care sfârşeşte invariabil la coşul de gunoi de la birou.

Tanti Săndica are abonament şi nu se bucură de asemenea pomeni.

***

Lansasem acum o lună întrecerea asta. Am primit, on şi offline răspunsuri diverse şi fermecătoare, fine şi avizate, dar vae! inexacte.

Am senzaţia că dihania ştie. Altfel nu ar fi tăcut.

Una peste alta, întrecerea revine cu indiciul din stânga. Are legătură. Iar povestea de dedesupt merită toţi banii, deşi nu e personală.

Să vedem...

***

O carte înfiorător de proastă, aruncată din mână după un ceas şi jumătate, în ciuda titlului promiţător: The Jane Austen Book Club, a unei anume Karen Joy Fowler. Pentru că dacă nu le pot suferi pe cucoanele Brontë, cu acida şi subtila Austen căzurăm în dragoste de prea multă vreme ca să nu merite fidelităţi.

Sperasem ca entuziasmul de epigon să fie cel puţin la fel de bun ca o Frances Mayes în formă, adică potabil. Nu e. Cucoana are nenorocul să ne plictisească mortal cu povestioare fifties din orăşelul californian de lângă şinele de cale ferată, suprapuse cu intriga romanelor domnişoarei din Steventon. Totul îngrozitor de politically correct, cu un feminism rămas în faza arderii sutienului.

Eficacitate narativă: zero. Je dirais même plus: de la luthomiction.

Nu se aprobă, cu enervări. Să ai un subiect mişto şi să-ţi bagi joc de el: inadmisibil.

Mă-ntorc la Tribulaţie, heh.

Signet

Citit îndelung şi cu multe ricorsi, Fusées.

Charles B. : inimă arsă.

Întreruperi iberice 2- Veşti de la Mafra

Imediat după dialogul fenomenal de existenţialist cu Gioconda - dihania are dreptate să protesteze, heh- vine madam maică-mea cu o chestie cel puţin curioasă

Prietenii noştri lisboeţi, perdus de vue de vreo cinci ani, reapar cu un mail fix astăzi la prânz. Brusc şi fără preambul.

Gioconda ar spune hodoronc-tronc, presupunând că aşa ceva ar exista în spanioleşte, desigur.

Trebuie să se egziste.

Of. Nu puteau să se uite pe Google săptămâna trecută?

Din ce în ce mai bizară, rubeola asta portugheză.

Zău.

Y'a comme un truc, ma foi...

Întreruperi iberice-1: Gioconda, un bout de pain allemand

Trapul roibului pantazesc spre Compostela e întrerupt de nişte hlizeli inopinate.

Gioconda, evident. Gioconda şi lucrurile ei inefabile, pentru că se apropie data plecării la Madrid - note to self: biletul, săptămâna asta!-, nevertheless înfricoşător de amuzante.

Mostră:

Gioconda says:
je viens de manger une pomme et deux bouts de pain allemand

Zaza says:
argh

Gioconda says:
argh

Zaza says:
Pumpernickel?

Gioconda says:
oui

Zaza says:
atroz, tia

Gioconda says:
avec ricottine

Gioconda says:
et un peu de tomate

Gioconda says:
tomatescu

Gioconda says:
un pucu de tomatescu

Zaza says:
pardon? mais t'es complètement folle, ma fille

Zaza says:
tu vas mourir by starvation

Gioconda says:
mais non

Gioconda says:
big breakfast my dear

Gioconda says:
muesli

Zaza says:
ceci n'est pas un almuerzo. ni même un desayuno.

Gioconda says:
je sais, tia

Zaza says:
arf. muesli

Gioconda says:
maintenant je me mangerais bien un petit grecos

Zaza says:
muesli! plutôt des copeaux de bois, alors

Gioconda says:
petitu grecu

Zaza says:
eh ben tu vois

Gioconda says:
mais pas possible

Zaza says:
intéressant, tu parles en quoi là, sicilien?

Gioconda says:
non

Gioconda says:
en roumain

Gioconda says:
LOL

Gioconda says:
je rigole eh?

Gioconda says:
rigoleu

Gioconda says:
ok j´arrête

Zaza says:
ben je m'en doutais. il paraît que c'est vachement à la mode en España, huh?

Zaza says:
nan, ca va, hehe

Gioconda says:
siiiiiiii

Zaza says:
plouf

Gioconda says:
tiuchis tu me manques

Zaza says:
toi aussi tia, toi aussi

Gioconda says:
me voy al yoga

Gioconda says:
putain, la barbe

Zaza says:
la honte, ouais

Zaza says:
aller au yoga, à deux heures de l'après-midi

Gioconda says:
seul spot available

Zaza says:
Non, mais ! Quel pays vous faites !

Gioconda says:
oui

Gioconda says:
pays chaos

Zaza says:
feignasses, vlan !

Mda. Spre deosebire de biata Gioconda, se egzistă în ţara Spania şi lene nobilă, iară nu puturoşenie gata dezarmată.

J'en sais quelque chose.

PS: Quoique, j'ai comme un petit creux, là. Pumpernickel, anyone?

Nan, je blague.

PS2: Word verification: afrozo. Y'a pas de hasard, fichtre!

La vie électrique

Cheshire mă împunge cu graţie, că la o adică de ce naiba nu fac şi io un pic de adverteasing frăţesc, huh?

Uite, fac, de plăcere.

Lume, muşterii şi altele, în fiecare joi de-acum încolo şi cât mai mult cu putinţă, madama Cheshire are tarabă de hârtie la Jurnalul Naţional. Cum o ştim femeie de lume, nu ne închipuiam că are să scrie despre roboţi, genetică şi alte băzneli.

Cu atât mai mult. Dama Cheshire ne trage preşul de sub picioare, pentru că o face cu mare elan şi zău că nu e de colea pentru cine îi ştie glosele mateine.

Am citit cu încântare. Nu ni se întâmplă des. În pădurea analfabetă a ziarelor româneşti, suplimentul ăsta scris with gusto, e mai mult decât un exerciţiu.

E o gură de aer.

Îi dorim curaj. Şi tutun.

O inadvertenţă

Între Belém şi Alfama, îmi fac hatârul şi ajung pe Rua dos Bacalhoeiros.

Ca să constat că nu se egzistă vizavi la Casa dos Bicos.

Cel puţin nu strictu senso.

Din punct de vedere pur topografic, vizavi de Casa dos Bicos se deschide o minunată vedută a Tagelui, în chip de scuar în care plouă cu petale de jacaranda.

Evident, o inadvertenţă. Dar o inadvertenţă fermecătoare, care mă stupefiază până şi pe mine.

Anumite personaje nu se lasă cu niciun chip închise în menghina reperului.

Nici nu trebuie.

Arnotenii din Alfama

Motto:

"Îi luai înainte:

— La Arnoteni, adevăraţii Arnoteni."

(Mateiu Caragiale - Craii de Curtea Veche, Asfinţitul Crailor)

Fandaxia mersului în Alfama, amânată pe ultima seară, anume vineri, după adâncă şi înţeleaptă chibzuinţă.

Credem că am făcut bine s-ajungem acolo seara, cum se ajunge în ceaslovul absolut al Crailor la adevăraţii Arnoteni.

Odată trecută frontiera nescrisă de la Sé de Lisboa, lucrurile devin ameţitoare, pe măsură ce străzile se îngustează din ce în ce mai rău, de te întrebi sincer cum se mai poate ca tramvaiul 28 să nu aterizeze în brutăria de vizavi.

Uite că se poate.

***

Despre Alfama s-a scris mult, inclusiv şi din păcate în literatura nesuferită de Baedecker. Unii o compară cu Montmartre: e prea puţin şi prea pe deasupra. Montmartre e un cartier mort, bun numai pentru adulter deghizat în turism organizat, mirări de coafeze şi unde soupe à l'oignon e un fel de borş infect.

E o mare fericire că, sub invazie nediscriminată, Alfama nu şi-a pierdut de tot nu numai sufletul, ci şi inima.

Când se întâmplă să taci ca toanta într-un oraş de finister, oprită brusc din explicaţie de un junghi imaterial, e lucru mare.

Aşa şi cu Alfama. E prea importantă ca să merite cazna discursurilor prolixe.

Îi dăm toate oftaturile de care suntem în stare. Numai aşa păstrăm logica locului.

Dihania are dreptate: Alfama e o respiraţie.

PS: Promisesem două opriri. Se mai egzistă una. După care ne prăbuşim în pat, că avem de scris tribulaţii.

Deochiul celor trei infante

Atunci când tanti Maricica nu ştia ce vorbă se cade să se spuie despre vreun cineva sau ceva, bârfa de la gard înşira pe loc sintagma: ceva de speriat.

Exemplu: fuga romanţioasă a Sicăi, secretara de la Consiliul Popular cu depanatorul de televizoare din Cocioc = ceva de speriat.

Polisemia e clară: ceva reprobabil, scandalos, de necrezut. Messer, care le-a văzut pe toate, ar zice nedumeritor, pun prinsoare.

Pentru circumstanţa de mai jos, nedumeritor e prea puţin.

Că e ceva de speriat, zău.

***

Într-unul din episoadele mele preferate ale Tribulaţiei de sâmbătă, domnia sa dihania urmează să se călătorească dinspre Lisabona spre Veneţia cu trei infante pudrate cu zahăr, care locuiesc într-un -ziceam atunci- splendid étui de fildeş mozarab.

Mi se pare nu numai normal, ci şi de un infailibil bun-simţ să o iau razna fix la tejgheaua de la Oficina do Segredo. Unde coada, aparent inofensivă în momentul fotografierii, o ia razna odată cu apariţia unui grup de englezi supăraţi pe viaţă şi a unei hoarde nipone în croazieră, disperată să cuminece şi ea din cofetul răspomenit.

***

Marée basse: tejgheaua a isprăvit tablalele. Miroase demenţial chiar şi pe gustul meu în principiu ostil vaniliei, în multe.

Aşteptăm, preţ de o jumătate de ceas. Mă întreb dacă asta nu e devena mea proverbială sau nu cumva e parte din circul locului, dar de mişcat - nu mă mişc.

Hors de question, la naiba.

***

Apare şi băiatul de prăvălie, octavon. Cum altfel, zâmbesc eu ca toanta potrivelii sur mesure. Şi înşir rapid în minte lista de muşterii. Ia să vedem: cinci, zece, cinşpe, douăzeci...

Pierd firul, hotărât. Mâinile cafenii se mişcă repede de tot, înşirând étui după étui.

Pas assez, hm.

Copilăreala lui "cinco mais, faz favor" continuă, de parcă creierul ar fi stat ca pendula. Sau cum ar spune Aquiu: tu când eşti fericită, intri în transă, lasă că ştiu eu.

Tropăiala englezească din spate mă trezeşte definitiv. Tablaua e aproape goală: Seraiul se întoarce la Bucureşti nu cu trei, ci cu şaptezeci de infante, ceea ce nu mai e meremet, ci deja indiciu de contrabandă.

Băiatul de prăvălie se uită lung la mine, speriat de atâta elan. Cam cum te uiţi la cineva cu fetişuri uşor ruşinoase, ceea ce e pe undeva exact.

Mă simt şi explicaţia pleacă glonţ către englezii care mai au un pic şi mă gâtuie, prefabricată: I travel a lot. Heh.

Plătesc, plec, toujours sous les lazzis de la galerie anglaise, supărată că trebuie să mai aştepte încă jumătate de ceas.

Vengeance!

***

De-abia prin faţă pe la Jerónimos, greutatea boccelelor mă trezeşte definitiv.

Excuse me? Trei ocale de pastéis de Belém?

Istovită, mă reped într-o birjă, numărând stupefiată douăsprezece pachete, toate cu pecetea fericirii neobrăzate şi a deochiului greu al celor trei infante.

La Martinho, cadoriseala imediată are ceva de trafic de stupefiante şi de împărtăşanie.

PS: Madam maică-mea s-a uitat lung la desfăcutul sarsanalei. Câte ai luat?

În frigider mai am fix un étui din nouă, câte mai rămăseseră, în condiţiile în care nu m-am atins de ele: niciun farmec, pe Bastiliei.

Dragă, de treizeci de ani mă întreb ce pun ăştia în prăjiturile astea, zău.