Fièvre acheteuse

Şase ore şi ceva de frecangeală în oraş şi diverse transporturi în comun pentru festivităţile de săptămâna asta: cucoana datorită căreia se egzistă Zaza pe lume înşiră o vârstă: quinqua, première façon.

Nu, nu am de gând să dau liste de cumpărături: shoppingul a încetat să fie amuzant în sine, de când mai toate vitrinele de pe lumea asta au început să semene periculos de tare unele cu altele. Pe gustul meu imposibil, ar trebui cel puţin o mare capitală sufocată şi decadentă sau o schimbare de continent, ca să se savureze pe de-a-ntregul expediţia.

În niciun caz subprefectura asta cu pretenţii de nouă Romă.

Şi-apoi, pomelnicul de cumpărături e o treabă riscantă - ce i-o fi venit să ia muştar cu portocale de la Fauchon? - şi implică parametrul mizerabil şi degradant al pecuniarului. Seraiul nu e fiţuică de spălătorese ateniene: nu se va povesti ce frumos chinuim în franţuzeşte vânzătoarele de la un detailist de snobăreturi de cucoane, din principiu şi fără premeditare de achiziţii şi nici cum după patru ore de tropăială, era să-mi asasinez toate pornirile filiale într-o crâncenă intromisiune de picioare în toată situaţia dată.

Nu ar avea sens, rost, haz şi miez: mai ales într-o zi ca asta.

***

Probabil că o ştiu toţi spionii: mersul cu tramcarul are marea virtute a luării imediate şi cât se poate de exacte a pulsului străzii locului în care te afli vremelnic.

Că franţuzeasca decentă piere înecată într-un soi de bolboroseală sms, ştiam. Nu, nu am pretenţii de băţ în fund nici în limba ailaltă: mi se întâmplă să kiffer grave un Visconti, de pildă. Deşi recunosc, asta sună îngrozitor de Arielle Dombasle, cu un aer atât de tâmp în cheie bobo, că mă iau frigurile numai când scriu chestii din astea una lângă alta.

***

Astăzi la Gară, deux beurettes. Numai şi numai ţoale de firme pentru zdrenţe - Nike, Puma, Kickers, Kookai şi inenarabilul Chevignon, so racaille, so has been, so be it -, puse ca la foc, să se vadă, să se uşte a mirare saloapele în recreaţie şi să mă iubească ăla cu trotinetă, na.. fată!

Casc urechea, meduzată: vorbesc un fel de javanais, deşi e patent că sunt singure cuc şi plecate cu sorcova la chiul înspre Place Gutenberg.

Ei poftim, domnule, obiceiurile subversive cheap au viaţă lungă, carevasăzică.

Dar nervii de muiere în tranziţii taie convenţia conspirativă şi oftează din rărunchi: oh putain, j'te promets - se promite uşor şi orice la paişpe ani - , je les déteste tous.

Ouais, des bouffons, cârâie ailaltă grăbit şi coboară. Constatarea că trăiesc într-o lume din ce în ce mai rigidă mă cam descumpăneşte.

***

Şi totuşi...Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine vorba asta - bouffon- vânturată paradoxal şi pe filiere obscure de argoul de banlieue de vreo jumătate de deceniu încoace şi poate mai bine, mă amuză absolut întotdeauna cu miez.

Fiindcă e un fapt, bună dihanie: Pirgu e întotdeauna cel care stinge lumina.

PS: Poza, de-aci şi via zelul lui Ulysse. Reviu după o siestă.

A douăzecişidoua scrisoare, neprevăzută de la Ulan Bator: Un elogiu meritat

Motto:

"Istoricul este un uvrier şi un artist totodată. Ca uvrier, el adună; ca artist, el dă brutei materii acea sublimă expresiune, care face că statuile lui Canova sau curţile Alhambrei nu sunt din piatră, că Madona lui Rafael nu este o pânză sau o scândură îmbuibată de neşte sucuri vegetale.

Sculptorul, pictorul, arhitectul sunt numai artişti: ei lasă vulgului sarcina proviziunii."

(Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, Prefaţa primei ediţiuni)

De la Z., către P., la Vevey

Oh, et puis foin de la fiction aimable, Messire!

Cu şedinţele isprăvite, îmi dau seama că lipsea ceva fundamental din ipacul encomiastic - dar sincer! - : de explozii subversive scrisesem din prima, dar de curăţia extraordinară a unui subiect în aparenţă bicisnic, nu.

În asta şade ameţeala, domnule Pantazi: în drăgălăşenia cu care vorbeşti cu miez despre toate ticăloşiile alea naive de maidan. Puţină lume - nu o spun la pleaznă - se poate măsura cu tonul dumitale atunci când desenează ectoplasmic în colţul foii petalele astea de putregai.

***

Nu sunt chiar aşa de credulă şi e o evidenţă: pentru atari circumstanţe, cinismul e numai convenţie indispensabilă unor eleganţe.

După cum nu sunt decât un ecou inabil al hăurilor mateine. Dar sunt sigură că dumnealui jupânul mişcător de astre şi de lumi ar fi fost la fel de entuziasmat ca şi mine de descrierea - atât de econoamă în mijloace şi atât de vie, că devine cutremurătoare - a falsei contese de B. Şi de implacabilul illo tempore din deschiderea miniaturii dumitale.

Remarcabile, domnule. Jos pălăria, cu afect!

***

Nu suntem în Orientul lui Nerval, mai cuminte şi mai codificat, unde fugăreala discretă pe stradă se termină în decepţii de moucharabieh. Iar circazienele dumitale bezmetice nu au şapte văluri, ci şapte fuste şi ochi verzi de berbere rătăcite în nişte circumstanţe de mieznoptică.

Tare ne-au plăcut, tare ne-au tulburat, tare ne bucură: iaca mulţumirea ternară, de rigoare.

Am să îi iau deci jupânului Mateiu vorba din penelul cu care îi povestea lui Boicescu tărăşenii similare - încă o dată, dacă mai era nevoie, on ne prête qu' aux riches - şi scriu aşa: e ceva fin, domnule.

Şi care obligă la replică: văd eu cum mă descurc duminică.

În mari mirări,

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a în cea de-a noua zi a lunii lui Āzar

Une grande et fausse lassitude

Doamnelor şi domnilor, e de sezon şi de dimineaţă: Morrison, de care vorbisem cu spor aseară.

Mergând la nuanţă, teorema cu Baudelaire se susţine până în măduva conceptului de langoureuse Asie şi -în mari certitudini cu frisoane uşoare- până la senzaţia de după-amiază pe vreme musonică, undeva la capătul lumii.

Am să te las pe dumneata, bună dihanie, să hotărăşti exact unde: peretele asiatic al minţii Seraiului mai are multe de văzut.

Slavă domnului: ploile lui Morrison nu sunt averse monotone şi postindustriale, altfel ne-ar fi spus altceva, evident cu mai puţin rest.

***

Ce ciudat: din cauza unei zâne cu blugi roz de pe strada mea, devenită wedding planner prin California - la vie a de ces ironies... - era cât pe-aci să trec pe lângă chestiile astea: dar la cinşpe ani, ce naiba poate să fie dens?

Nu mare lucru, zău.

M-a trăsnit în una din toamnele cu Earl Grey şi n-a mai plecat de-acolo. Tot la Paris, şi e normal, pentru că arsă prea devreme şi stupid, acolo şade puşlamaua să aştepte judecata din urmă.

Eu cred că are să-i fie nemaipomenit de uşoară.

Later edit: Am primit biletul dumitale nocturn. Am să răspund imediat, par retour du courrier: pe foaia asta, m-aş fâstâci prea tare.

Vergüenza

Scrisesem repezită?

Mda. Dumneata aveai dreptate şi eu dormeam tun: scrisesem şi pêché în loc de péché cum se cade - şi cu recidivă, ceea ce e un scandal.

Un truc véniel, quand même. Mais bon, la boulette reste.

M-aş piti sub pilotă, dar azi se termină circul sezonier.

O să mă pedepsesc cu o tarte à la rhubarbe.

Analfabetă involuntară, dar cu bune intenţii: dacă ăsta e drumul spre iadul de la Capşa, primesc, heh.

Deocamdată, începem ziua cu Bosch şi pentru că nu mă pot abţine, numaidecât Morrison. Că pe urmă trebuie să o întind.

Ab imo pectore

Nu mai luasem demult leapşă: găsesc că e un exerciţiu bun de dezmorţeală a stiloului, cu condiţia să fie cu măsură.

Gramo vine săptămâna asta cu o curiozitate legitimă, dar uşor de cosmetizat retoric în mormăieli ipocrite: cinci defecte proprii şi personale.

Una peste alta, e normal să scriu numai eu despre defecte: de calităţi, de sunt pe undeva, să scrie alţii, că mie nu mi se pare interesant subiectul. Suferă de angelism cronic.

Despre defecte lumea scrie de obicei cearşafuri justificative. Am de gând să scriu scurt şi la obiect că:

Zaza ştie că e defectă, în general vorbind. Citească-se cu asta: not quite exactly like the rest of us, from the bus station. Chestia asta de la sine înţeleasă se acceptă cu panaş. Mai mult, se asumă în totul.

Mai cu de-amănuntul, am momente de intensă puturoşenie, iar hotărârea de la începutul anului curent de a nu mai face decât strict ceea ce îmi place şi punct nu aranjează deloc lucrurile. Suntem în noiembrie şi constat că socoteala nu mi-a ieşit rău deloc.

Ba mai mult decât atât: n-am mai avut aşa un an dens niciodată. Pentru că după multă vreme m-a apucat lăcomia sinestezică, însă nu aia porcească de le amestecă pe toate fără criteriu şi nici aia aberantă şi provocatoare de formă à la Saint-Cricq. Péché de gourmandise, donc: e drept că avem şi de unde şi -mai ales- complicităţi absolut grandioase, zău.

Din lăcomie mirată de ce ni se întâmplă, zarurile cad des cu zgomot mare pe duşumelele epicii. N-am fost niciodată o muiere cu placidităţi, asta e clar, dar când lucrurile se trăiesc cu sine şi intens, muştarul urcă repede la nas. Ei bine da, sunt ţăndăroasă şi asta e: mi-e greu să ţin la lucruri doar aşa, declarativ. Mi-e şi mai greu să nu explodez dacă mă apucă, câteodată din nimica toată, rar însă fără motiv.

Chestia asta se leagă perfect de un cusur meridional asumat: sunt, în multe, repezită. Merg repede, fumez repede - da, trag în piept: trebuie murit de ceva, la un moment dat-, vorbesc repede şi uneori muşcat, se întâmplă să târâi după mine chestii de pe birou, din neatenţie. Una peste alta, numai prerafaelită nu sunt.

Dar în fond astea sunt basme emaciate: poezia e peste tot şi chiar unde te aştepţi mai puţin. Eu una, nu mai credeam că se egzistă.

Dacă sunt intolerantă, nu ştiu: unele lucruri se mai cern şi de la sine, lumea vine şi pleacă. În general, nu ascult de puncte fixe: se întâmplă că sunt şi nemaipomenit de căpoasă. E greu de negociat cu mine, de când am renunţat să mai fiu cumsecade chiar cu oricine: o politică externă catastrofală, pe cuvântul meu.

Din cauza asta, orice se recunoaşte cu bucurie drept port d'attache merită toate indulgenţele, concesiile şi hatârurile posibile şi imaginabile.

Stând aşa, la introspecţii în crucea nopţii, mă gândesc că mi-ar fi plăcut grozav să ştiu să mint ca lumea. Şi-mi dau peste degete numaidecât: încă mi se pare o chestie ieftină, pentru că sunt conştientă că o fac prea rar ca să fie ceva subtil.

Leapşa asta nu e cu adresă: o dau cui vrea să o ia acasă.

...şi un răspuns sur mesure

La trasul de mânecă de aseară, Seraiul răspunde cu preferinţa personală din jukeboxul Raiului. O avem în maşină, la birou, acasă şi dintotdeauna: ne e dragă rău, pentru că am crezut toată viaţa că ne seamănă.

Evident, muzicile măreţe au nu numai magnetisme, au şi empatii. Pe scara Richter a cutremurelor sonore, băieţii din Liverpool vin imediat după Bach. Pentru că da, la preuve par deux, sunt singurii care se potrivesc cu fereastra deschisă, răsăritul soarelui şi perspectiva marină, cât te ţine ochiul şi sufletul.

Fericiri de seri umede şi cu strănuturi? Ei, de-ar fi numai asta...

***

Suflete bătrâne şi monocrome, de profesoară de pian la pensie, le-au reproşat celor patru cavaleri ai apocalipselor nevinovate că se dau mai rotunzi decât sunt în realitate.

Des simples baladins, et non pas des trouvères.

Minţi mutilate, fără îndoială: pentru Beatles - poligloţi în sentimente şi naivităţi, e drept, înfiorătoare, pentru vremurile cinice de azi - calificativul de entertainer sună de-a dreptul a insultă grea şi harţă repezită înspre nişte zeităţi amabile.

Evident, respiraţiile ample sunt cel mai greu de prins în chingile unor definiţii fixe. Dar nu cred că e păcat să spui că ăştia sunt copiii pierduţi ai lui Brummell.

***

Ăştia patru cu stea-n frunte, fix în ajna şi nu altundeva, iară nu puşlamaua de Morrison. După mintea noastră, Morrison e al lui Baudelaire, mai în toate.

Nu mă credeţi? Ia ascultaţi mai cu luare aminte Riders on the Storm: şapte minute perfecte, dense şi da, mateine de-a binelea.

Şi dacă aveţi minte, n-o să vă mai trebuiască balamuc cu Jagger şi mârâielile eliptice ale lui Cohen câte zile or mai fi pe lume. Că nici pe Pocahontas n-ar mai duce-o de nas după derbedeii fermecători despre care făcurăm vorbire.

Vorbim de nişte aristocraţii, ce mama naibii, heh.

Imperturbabilă

Chestia asta s-a primit, la vreme de seară umedă şi cam buboasă, de undeva - nu spunem de unde, dar contează să se ştie că e important - şi are atâta miez că o bat în cuie pe foaie, restituindu-i cu asta şi unul din avatarii legitimi.

Şi un răspuns, întâi cu vorbe şi pe urmă şi cu sunete, cum ne şade bine.

Ainsi donc, vous aviez cru que mon monde changeait, Messire et franchement, ce n'est que péché de coquetterie de votre part.

PS: După o raită pe la librarul cât o batistă care are camioane de chestii mirobolante de la Taschen - astăzi, o jumătate de raft cu lucruri frumoase rău- improvizez o siestă. Fix în secunda în care alunec uşor înspre plaiurile nevinovate ale stării alpha, vlan! alarma anti-incendiu de la caravanserai.

Nimeni nu s-a căsăpit cu gaz, nimeni n-a turbat lângă calorifer dar nu pot să nu mă gândesc că povestea cu 112 suna profetic şi habar nu avea de asta şi nu ştiu cum râd ca toanta cu gura până la urechi -et d'un air entendu- în mijlocul culoarului cu mochetă, mais on s'en fout.

In the meantime

Lungă tacla aşadar, aseară: îmi e tare dragă, mi-a picat mai mult decât bine şi am chiar senzaţia că sunt lucruri esenţiale. Păcat numai că s-a isprăvit aşa aiurea, din vina unor abulii scriptice ale janelei.

Evident, dihania are - a câta oară? - dreptate: se pot egzista două linii temporale paralele. Timpul tău propriu: respiraţie şi electrocardiogramă şi între-timpul celorlalţi, care ar trebui să fie indiferent nuanţelor şi circumstanţelor personale.

Dar englezii o spun mai bine, cu ideea de meantime, iar jocul de cuvinte devine pertinent în secunda în care laşi cu de la tine putere - din lene sau din prea mare inocenţă - ca lucrurile să se suprapună.

Sunt şi din astea, desincronizări inevitabile, dar pe care le ştii pasagere. Du reste, nu modifică esenţial datele problemei: însă îngrijorările mi se par fermecătoare şi fireşte, nu au preţ.

***

Probabil că nu aş fi reacţionat aşa de rapid la toată povestea dacă pe drumul înspre navetă de azi-dimineaţă nu aş fi auzit fraza următoare, din gura unui june în buza bacalaureatului: oh, moi tu connais ma vie, toujours fidèle à mon Nintendo.

Închinăciunea tâmpă la trăznăile lui Super Mario: cea mai insidioasă formă de fascism. Pierderea de vreme, fără graţie: moartea neuronului, inima e după colţ şi neapărat.

***

Dar slavă domnului că ajungem la cazne, după vreo cincisprezece minute în care îmi dau şuturi să mă trezesc.

În sala de alături, o reuniune cu nume ameţitor: forum des gens du voyage şi zău e ciudat după toată povestea cu Mailat să auzi ţigăneşte pe coridoare.

În drum spre cafea, îmi flutură pe la ureche următoarea frază, fără echivoc, fără comentarii: ascultă bă, de-aia am luat muie tura asta, că n-am avut linie strategică. Şi un refren ce bate raţionamentul în cuie, definitiv: să moară Bibi.

Adevărata beizadea a adevăratei mame Omida - de el era vorba, dar despre asta, cum am două minute mai adunate - ar fi trebuit totuşi să ştie: absolut orice începe cu ideea de linie strategică nu se poate isprăvi decât cu veşnica pedeapsă de pe pustii şi cu imolarea lui Bibi, neştiutul şi omniprezentul.

***

Şi o veste foarte proastă -via Cotidianul de astăzi- de la Solacolu, bunul meu domn: unde au început evacuările.

Va trebui neapărat să ajung acolo duminică, fie ce-o fi.

PS: Cine, dumnezeule mare, poate să caute într-o joi pe google moşmoane fructe fotografii - sic!

Cu amănuntul

După-amiază bizară, la negocieri, mă pune dracul să fac şi eu o faptă bună şi să-l ajut pe ceh să-şi cetească poşta. Omul - un ochelarist cu faţă de informatician, relativ amabil - isprăveşte treaba şi patatras! când mă întorc la treaba mea, ciuciu litere.

Cifre, maică: cifre la tot cartierul, în loc de diftongi, foneme şi alte asemenea.

Realizez grozăvia: cum adică, trei zile fără să scriu? Mais plutôt se pendre avant la disgrâce, alors.

Dau un scan. Nimic. Dau un reboot. Nimic. Pun biciul pe antivirus. Nimic.

Arăt ca o vânătă descompusă, dixit tovarăşa de suferinţă. Heh: săptămâna trecută eram andivă, se egzistă poate evoluţie în domeniu. Mai ştii?

De frica mazâlului, delegaţia Românicii în flamel iese furtunos pe uşă şi sună Bucureştii: Что делать?

Vezi de system restore, bolboroseşte telefonul. Nimic.

Noroc că, după două ore echivalente erei omeiade, telalâcul se termină.

Am ideea de geniu să strâng de gât praghezul, care îmi zice în mari candori: vai, am apăsat pe Numlock, poate e de-acolo?

De-aia nu pot eu băi, ghiaur dumneavoastră, să scriu P, că-mi afişează 6 în loc?

Oh la naiba ghem, e şi normal la o adică în monada lui Woland, heh.

Ora şase şi jumătate. Să fugărim autobuzul spre librărie.

***

En fait de livres, la grande catin eut l'orgasme froid. Şi asta e numai şi numai vina creierelor pătrate de la vânzări.

Din teancul glorios de comenzi, primirăm numai trei, dar esenţiale, pe gustul meu şi al altor cinstite obraze.

De la Rivages, Barbey cu evidenta şi eclatanta Du dandysme et de George Brummell, demult aşteptată pre limba ei. De la Folio - décidément...- une astuce baudelairienne, anume Fusées, Mon cœur mis à nu şi La Belgique déshabillée, toate dimpreună şi cu graţie. Cine ştie, cunoaşte şi de ce: sunt aducătoare de lucruri absolut măreţe şi au evident o viaţă proprie.

Nu se putea fără: e rândul meu, bunul meu domn, să ridic paharul cu şampanie.

În fine, de la Points Seuil, eseul lui Roger Kempf, Dandies - Baudelaire et cie: histoire de voir en filigrane un certain nombre de choses.

Bineînţeles, ce era mai voluminos n-a apărut încă. Ne scuzaţi, dar Passagenwerk nu se mai egzista la depozit, vi-l aducem în februarie - şi mori în spume cucoană, că-l comand de pe amazon-, după cum catalogul expoziţiei dandyste din vară, in the middle of nowhere - nu ştiu dacă Pantazi o fi avut habar de ea, că eu am aflat ireal de târziu, a naibii viaţă în lanţuri, niciodată nu sunt acolo unde trebuie, fir-ar - e de negăsit aswell şi a treia chestie monomană vine tocmai de la Montréal peste două săptămâni. Anume când, dumnezeu mi-e martor că e prea târziu.

***

În rest, farmecele strasburgheze - am mai zis asta - se epuizează repede, după orgia cu bredele şi alte asemenea. Prin urmare stau în casă în seara asta, le-am dat pas la dineu, mi-am făcut o bisque de homard cu crutoane - chestie scandaloasă- dacă tot are otelul pretenţii de pied à terre, ei bine, să le folosim.

Şi cum urlam la Aquiu na janela, poate pricepe şi mă lasă în ale mele: am zis să SCRIU, heh.

Pentru că ne e dor de nu se mai poate, ne întoarcem la Madrid, după o scurtă oprire de ziua naţională.

Şi la sfârşitul zilei: Of, janela de cacao, mă lasă în pană fix în mijlocul frazei cu antren, fir-ar să fie. Un noroc: taclaua ne-a dat şi mantră de care să ne ţinem sufletul şi aplombul.

Aşa că ne ducem la culcare fără promisiuni. Stresează.

Noapte bună, domnule, căruia nu i se ştie încă mulţumi cum se cade.

PS: Am primit ipacul cu 112 la care nu am putut să răspund.

*sobs*

Poliglosie

Ok, la Tonans lumea cerşeşte compuneri în româneşte, dar la mine sunt vreo patru luni de când publicul cetitor de nevoie din Vaslui, Satu Mare şi Tulcea mă trage de mânecă să le scriu compuneri în franţuzeşte - une journée à la campagne, heh - şi pre limba perfidului Albion.

Plictiselile sunt echivalente în voltaj - ar curenta turmele de elefanţi ale lui Leconte de Lisle-, dar cu pitici pe creier proprii. În timp ce miliţiencele lui Vercingétorix par încremenite în proiecte bucolice gen Mademoiselle de Scudéry, pragmatismul anglo-saxon purică dicţionarul şi-mi dă cu regularitate pomelnicul de praznice : merry Christmas, Thanksgiving Day, Halloween şi mai nou New Year's Eve, aşa la pachet.

Şi o cerere înduioşătoare - din Constanţa, cine ar fi crezut?- în siropul ei: compunere dacă a iubit-o Rhett pe Scarlett O'Hara. Băi aceştia, ăla e commentaire composé.

Habar n-am sau în fine, depande şi tocmai ăsta e farmecul chestiei.

PS: Pe gemenii Tarleton cine i-a uitat în debara, eh? Hai bună dimineaţa, fug după birjă. Urmează cu graţie cazna refăcută, cât ne ţin bateriile.

Later edit: Evident am făcut scandal, am primit două prelungitoare şi acuma am şi priză. Gaudeamus, ordinatorul nu mai moare, cu toate astea e relativ greu să mă fac că fac, nefiind de capul meu tura asta.

În loc de asta, stau şi râşnesc vorbe pe cont propriu, până oi putea să adorm vigilenţe de cancelarie.

Nervi

Pregătisem fix în seara asta un ceva fireşte sur mesure despre baieramul cu anticipaţie de astăzi. Nemernicul de analfabet de ordinator se chinuie să publice tărăşenia croşetată cu răbdare timp de vreo două ceasuri şi vlan! mi-o fură şi mi-o duce unde şi-a-nţărcat copiii vârcolacul de şosete, pesemne.

Mon cervelet vous fait ses amitiés, comme de bien entendu.

Nu mai îndrăznesc să promit nimic, sper doar să aud ceasul mâine dimineaţă.

Îmi vine să intru sub parchet, presupunând că otelul ar avea altceva decât mochetă caca d'oie.

Supărată fleaşcă, zău.

Sfânta mare destrăbălare

De dimineaţă, footing involuntar - secretariatul cosmopolit încurcase borcanele agendei oficiale-, şedinţă fără priză electrică, ceea ce e un scandal.

Spre prânz, idee de geniu că la banca lui Julien Sorel dorm nişte parale, pe care le scoatem ca la sfârşitul lumii, pentru că diseară ne ridicăm comanda de la Kléber, şi altele.

Pică la fix. Şi să ne iertaţi exuberanţele: de obicei, pecuniarul e un subiect mizerabil, cu excepţia situaţiei de pleaşcă nesperată, ce concură iresponsabil la destrăbălare cronică.

On le sait: la grande catin des librairies, c'est bien moi.

Iar la şase, grande turquerie cu fursecuri de Ziua Naţională: ce dacă e sâmbătă?

Heh, priceless. Reviu pe seară, cu chestii ucigătoare, sper.

Trebuie să întrerup, delegaţia Spaniei are chef de vorbă. Mă duc să mă dau niţel în bărci, cu graţie şi abanico.

PS: Poza, Wine Street and Gin Lane, ceva englezesc de circumstanţă.

Later edit: Citesc îngrozită despre purtările cotului parlamentar de la Madrid şi mă simt datoare să-mi cer scuze, pe cuvânt. Cum naiba să-i spui tu regelui "good point", cu policarul ridicat în sus a încurajare?

Şi unde... dispari băi acesta, că-mi crapă obrazul de ruşine.

Să ne iertaţi, data viitoare nu mai face.

Ceva mai încolo: Pe delegaţia română o mănâncă pizma de ce scriu ziarele şi vine cu explicaţii aşa, la marele şto.

Ceva de speriat: aşteptăm ortopedia.

Flânerie 128: Eşecul unei utopii

Întrecerea pantazească de la Capricho ne cerea găsirea lebedelor din spumă de cafea - aux dernières nouvelles, neapărat Pakxong - pesemne cele mai pregnante elemente vii ale unei monade vegetale.

Grijulie, Maria Josefa le-a construit şi dormitor cu trampantojo pe care vizirul îl demite, din vârful sofalei cu unul din verdictele ferme, cu care ne-a obişnuit deja: "cam slab, inter nos".

Heh.

Făcătura e aproape imposibil de privit de afară, şi asta e vina administraţiei sperioase de vandali.

Ne-am descurcat cum am putut.

***

Din geografia fabuloasă a principatului capricios nu putea lipsi şi ficţiunea colonială, în sensul rescrierii unei realităţi: veşnic zâmbitoare, proaspătă şi estivală. Proprietarilor puţin le pasă de melodramele cu encomienda, astfel rezultatul amabil al reinterpretării are contururile unei rhumerie.

Înăuntru, zenit veşnic, printre faldurile unei perdele ce încă luceşte stins în penumbră.

Dar Casa de Cañas e numai unul din capetele de pod ale pârâului care se înşiră leneş prin ţinuturile mâinii stângi. Malul celălalt are farmecele sale sulfuroase, despre care se va vorbi cu spor mâine după-amiază.

Entracte

Motto:

"And the Soul said to him, `When I left thee I turned my face to the East and journeyed. From the East cometh everything that is wise."

(Oscar Wilde - The Fisherman and his Soul)

Oscar W. e genial, mai ales când are aerul de hârjoană. Iar redescoperirea lui entuziastă se datorează bunei dihănii, căreia i se mulţumeşte şi cu game din astea de mieznoptică.

Între două flânerii - din motive încă obscure, constat că tribulaţia 44 nu se poate închega mulţumitor până nu se isprăveşte plimbarea capricioasă - scrise cu ochii pe tarmacul de la Otopeni, îmi dă prin minte că pentru Wilde - şi mai mult decât pentru oricine altcineva - dualitatea wit/wisdom e funcţională în totul.

Mai mult: jongleria alternativă cu cele două registre este, dacă nu cheia succesului - qu'est-ce donc que cela?- , cu siguranţă una din căile de acces: poate mai dificilă decât pare.

Poate şi pentru că aparent subţirele wit poate bascula oricând înspre wisdom, cu condiţia absolută, necesară şi suficientă a paradoxului epigramatic.

PS: Poza, Cornelis Gijbrechts, Reverse Side of a Painting, 1670. Are legătură cu ceea ce urmează, numaidecât.

Flânerie 127: Une imposture sans souci

Motto:

"Suzanne, riant :

- Il pleut des soufflets, Figaro."

(Pierre- Augustin Caron de Beaumarchais - Le Mariage de Figaro, Acte V, scène 8)

Se ştie: listele, şi mai ales cele neîntâmplătoare induc fidelităţi de promenadă.

Ceea ce se vede în stânga nu a fost simplu de găsit, dar a meritat bâjbâiala emotivă şi suficient de îndelungată pentru ca picioarele -să ne reamintim- martirizate de experienţa pe tocuri a zilei de ieri să bombăne, a răzmeriţă şi grevă japoneză.

Aparent nimic nu deosebeşte parmaclâcul în colonade al lui Bacchus de restul exerciţiilor de stil similare, pe care plimbăreţul le ştie deja de la Versailles, de la Rambouillet şi cu siguranţă de la Sans-Souci.

***

Nimic, cu excepţia poveştii, fireşte. Bănuim numaidecât că pe vizir îl amuză chestia asta cu poftă, hotărând să lase flâneurul de bunăvoie în ceaţă, cu promisiunea vagă a dezvăluirilor la faţa locului.

Unde aflăm, fireşte, o parabolă preromantică, cu iz de Radio Erevan.

Pentru că nu de Bacchus era vorba iniţial, ci de nesuferita de Venus, furată la rămăşag sau la pileală galantă - cele două circumstanţe nu se exclud - şi înlocuită degrabă, să nu vază conaşul, cu heruvimul bucălat din vârful colonetei.

În situaţia asta, ar avea poate mai mult farmec să te faci şi tu că habar nu ai despre cine e vorba exact: la urma urmelor, unde scrie că Piccadilly nu are voie să se egziste decât la Londra?

***

Mitologia jacobină face un mare şi nedrept rău secolului optsprezece, văduvindu-l în numele hopliţilor ţepeni şi al spălătoreselor virtuoase fix de plăcerile astea vinovate ale substituirii, palimpsestului, bref ale imposturii vizuale cu farmece.

Pentru că e mare păcat să fii nevoit să constaţi că sub talpa de fier a Raţiunii, conştiinţa colectivă începe, cam pe la 1789 să se ia îngrozitor de tare în serios, uitând cu desăvârşire de mişeliile inocue ale jocului de măşti.

1789: un sacré coup de vieux, à mon sens.

Flânerie 126: A Dance to the Music of Time

Motto:

"- Te crede moşul, nepoate, dar când ai şti cu ce greutate se capătă! pentru că numai în Grădina Ursului, dacă-i fi auzit de dânsa, se află sălăţi de aceste, şi mai rar om care să poată lua dintr-însele şi să scape cu viaţă. Între toţi oamenii din împărăţia mea, numai un pădurar se bizuieşte la treaba asta. Şi acela, el ştie ce face, ce drege, de-mi aduce din când în când aşa, câte puţine, de poftă."

(Ion Creangă - Povestea lui Harap Alb)

Pentru un simplu capriciu, pretextul ar fi cam subţire. Dovadă că, urmând un sistem poate invers celui biblic, minunile Mariei Josefa au nevoie de ceva mai mult de o săptămână ca să vieze de-adevăratelea.

Şi tocmai pentru că le ia ceva mai multă vreme să prindă contur temeinic, fie pe hârtia fotografică lesne de impresionat sau în minţile noastre căpiate, El Capricho se întinde cu de la sine putere preţ de o generaţie şi jumătate şi poate mai bine de-atât.

***

Şi tot aşa, dintr-un simplu hatâr de Meissen, odată trecută graniţa acelor de ceasornic, pe mâna dreaptă şi după urcuşul ce te duce furtiv spre stupul cu scandal, flâneria te ademeneşte pur şi simplu către luminişul lui Saturn. Drept în mijlocul matricial al unei rotonde trasate cu mare grijă, în cadran de ceasornic.

Les très riches heures? Sans aucun doute: pe vremurile alea se ştia trăi cu spor, în respiraţii ample şi lipsite de griji. Şi nu numai: se ştia trăi cu miez, dovada e avertismentul baroc din stânga foii.

Să ne facem, prin urmare, de cap: din luminişul mării vegetale, a doua a Madridului, Saturn veghează spaime încă nearticulate cum se cuvine.

***

Saturn, care-şi devorează copiii, iară şi iară: grozăvie între grozăvii. Suntem liberi să psihanalizăm cât poftim, dar ne abţinem, pentru că e de-abia sfârşitul unei dimineţi de sâmbătă cu fericiri uşor ilicite.

În loc de bătăi de cap, alegem să vedem din toată tărăşenia doar metafora. Care îţi mai spune o dată - dacă nu cumva nu înţelesesei deja - că toate drumurile tale se măsoară pornind şi întorcându-te stăruitor înspre acelaşi punct fix, aducător de mari mirări în şoaptă.

Dinspre bagaje

Lucrat cu ceva plăcere jumătate din Tribulaţia 44, o las deocamdată neterminată, pentru că nu o vreau scrisă în oboseli: ca toate lucrurile pe măsură, e tare importantă, fireşte.

Săptămâna şi luna asta, ca orice noiembrie de câţiva ani încoace e mai vânturată şi mai abulică decât tot restul anului: să ni se treacă aşa o neruşinare alimentară.

***

Peste astea, s-au insinuat nişte cacofonii de fief - peste care am ales, din lipsa unor soluţii constructive, să tragem elegant linie - şi nişte năluci peste care avem să trecem cu graţie, în cheie confesivă.

Nu poate: sigur ajută, în şi la multe.

Cu toate prostiile şi micimile sale, cu tot aerul insuportabil de vieille folle - e porecla veche, on va donc la ressortir- Alaric K. îşi merită două ore la cafea, când s-o putea, numai de hatârul de a-l vedea schimbat şi pe ăsta.

Cât despre taclale în oraş: mai cu măsură. Am impresia că de gripa aia tot nu am scăpat.

***

Citit printre picături -votare, etc.- jumătate din studiul lui Mitchievici despre lucrurile mateine, pe care voci insistente mă sfătuiseră să nu cumva să îl ocolesc.

Impresia aproape certă e - încă o dată!- cea a unui nou malentendu: dar poate sunt eu defectă şi -asta e sigur- cumplit de subiectivă. În tot cazul, aştept să întorc ultima foaie ca să zic câte ceva.

Nu neg merite: e daraveră muncită îndelung, deschisă spre surse şi care se ţine. Dar e inutil să despic firul în patru acuma, aşa că o las pentru întoarcere.

***

De reluat, de săptămâna cealaltă încolo şi neapărat, bântuiala prin Bucureşti. Deocamdată, am hotărât mai cuminte să dorm în noaptea asta, ştiind că mâine mă aşteaptă iadul aeroportuar din care nu se prea poate scăpa decât cu carnetul în braţe.

Pentru că dacă nu, reluăm ritmul ăsta de săptămâna cârtiţei şi am impresia că nimeni nu aşteaptă asta, heh.

Later edit: Ajung pe seară. Şi judecând după dispoziţia de la trezie, am senzaţia că am să am spor. De restul, nu mă preocup: capsula de parlamentari obosiţi are tot ce îi trebuie, la capitolul lasou de fire de cupru.

Că tot vorbirăm de parlamentari obosiţi: ieri, circ la secţia de votare, unde se halea cu spor salată orientală şi iahnie de fasole - mă îngrozeşte să îmi imaginez efectele -, unul cu pulovăr nu mă lasă să mă ţiu de ştampilă - cică nu se votează cu paşaportul de misiune, ei nu mai spune?-, prin urmare rag civic şi lucrurile se rezolvă.

La rezultate, jale şi spume, c'est selon. Pe undeva, mă nemulţumeşte că n-a intrat -deocamdată- creştinul de serviciu, ar fi fost colosal să îi înjure ca la miuţă pe hierofanţii cu servietă, zău. Asta nu înseamnă că l-am şi vrut pe bune acolo: se egzistă limite, trădare primesc dar să o facă alţii, heh.

Iar după momentul de cenuşă în cap, de rigoare, Traian B. s-a dus să-l pupe infantele şi căpşunarii fix în creştet. Din cauza destinaţiei, mă ia ciuda, nu ştiu cum.

Pe seară: Pentru cei pe care Gigi B. încă îi amuză, poftim un articol chiar bun din Evenimentul Zilei, fără analize politice ou bien si peu.

Cum se pleacă de-acasă -1: Caveat viatrix

Prolegomenă:

Zilele de joi şi de vineri, printre cele mai bizare din ultimele şase luni de zile. Să începem spovedania: pentru că e migăloasă, o să o dăm duminica, demult văduvită de seriale.

Deocamdată, nici măcar nu ne-am dezmeticit cum se cade.

Joi, o discuţie foarte lungă şi progresiv gongorică la Petraşcu, între mine şi Cheshire. Genul de taclà empatică, sfârşită în mari oboseli: conversaţia este, câteodată, unul dintre cele mai istovitoare sporturi de salon.

Şi dacă este să fie gongorică, atunci e neapărată nevoie să fie vorba despre Paris.

Cheshire pretinde cu prospeţimea unicei efracţii că Parisul e un spaţiu care te ţine amabil, dar ferm la distanţă.

Cela vaut ce que cela vaut, cu condiţia să ne fie clar despre care Paris e vorba în propoziţie.

Iar asupra acestei tărăşenii, vom reveni şi încă in extenso.

***

A doua zi, apare din parchet, nechemat şi neîntrebat de nimeni, Alaric K., cum spuneam, după o tăcere de cinci ani, care dă de regulă dreptul la prescripţie.

Ciudate sincronicităţi!

Nu în ultimul rând, mă tot foiesc de ceva vreme în sensul unui nou hagialâc înspre acolo, fără să fiu foarte sigură dacă se cade acum, sau -cum tind să cred din ce în ce mai oportun- odată cu lumina subversivă a unei amieze de mai.

Şi-mi dau seama că deşi am povestit câte în lună şi-n stele despre multe, de plecarea mea la Paris nu am scos o vorbă, şi s-ar fi cuvenit, cu vârf şi îndesat.

Să ştiţi că nu mi-a fost simplu, dar deloc. După cum încă îmi e greu să vorbesc despre astea altfel decât cu un bemol cucernic.

E duminică: de ce să ne tremure bărbia aşa, de bezmetică, hm?

***

Este dreptul călătorului cu talpă subţire să creadă că Parisul văzut de pe fereastra vreunui autobuz ţine oamenii la distanţă, cu o mână pe scut şi cu alta peste buze, a linişte.

Este dreptul meu, după aproape două mii de dimineţi şi de seri făcute ţăndări în taclale şi bolgii diverse, să văd în părerea asta unul din avatarii unei cuceriri care încă nu avea cum să fi început, din lipsă de timp şi poate de referenţiale.

Pentru că una e hoinăreala căpiată şi cu totul altceva descălecatul în apnee, în special atunci când vorbim despre aşa ceva.

Am avut parte de amândouă, ba chiar de amântrei, dacă pun la socoteală şi greaua mea reîmpăcare, poate de hatârul capricios al cuiva şi chiar şi de al meu, cine mai ştie?

***

Ar fi fără îndoială simplu dacă diferenţa dintre hagialâcul conjunctural, de plăcere şi descălecatul de durată, cu treburi ar sta în numărul exact de perechi de şosete din fundul cufărului de cală.

În primul caz, vorbim de limite: câte perechi, tot atâtea zile de stors la maximum, dacă nu ai suflet de pensionar şi nu vrei să te duci impermeabil spre altă dioramă. În al doilea, de balizele unor viitoare vestigii: încă trei luni de zile şi şosetele în romburi Shetland or să devie de acasă.

***

Cu diploma de bacalaureat în buzunar şi cu hârtiile de bursă rezolvate, nu prea ştii ce te aşteaptă. Şi la drept vorbind te priveşte mai mult să-ţi iei carnetul de conducere din prima : ca orice fiinţă ce complică totul, vei rata ocazia asta de două ori la rând şi nu vei pune în veci mâna pe volan în viaţa ta viitoare. Un mare noroc, fiindcă vei deprinde rapid mersul pe jos şi orarele de noctambus.

Habar nu ai că pleci deja cu sâmburele unei obligaţii fundamentale de rezultat: nu de examene e neapărat vorba, deşi încrederea unor mecena te flatează inconştient. Eşti încă la vârsta la care rezolvările miraculoase ţi se par cuvenite de la sine. Habar nu ai încă de o realitate simplă: nu restanţele sunt importante - vor fi şi din alea, pitite cu astuţie sub preşul încăpător al mediei ponderate - ci nevoia imperioasă de a nu te dezamăgi pe tine însăţi.

Nu ştiu dacă şi cum m-am priceput la aşa ceva. Dar ştiu ce gărgăuni la purtător plecau la Paris, la 25 septembrie 1996.

***

Dilema bagajelor de drum lung nu se rezumă însă numai la cantitativ: simţi, fără să ştii, că e foarte greu de cărat după tine ceea ce numeşti deja bombastic toată viaţa mea de până acuma.

Prin urmare împachetezi în neştire toate prostiile ce le crezi esenţiale: de multe nu te vei folosi şi le vei pierde în mutări succesive, dar ai sentimentul că îţi sunt carte de vizită şi redută. Cei doi gemeni clasici, de pildă: le Gaffiot şi le Bailly. Să-i ştii pe raft e un început de consolare.

Dacă ai avea ochiul câmpului, ai şti că schimbi o Franţă pe alta, sau generic, o utopie pe alta. Prima, cea de-acasă, se pierde în aburii incerţi ai unor genealogii şi există zilnic prin voia ambasadei. E o Franţă uşor provincială, jacobină de nu se mai poate, care te hrăneşte răbdător cu Montaigne şi Sartre: imediatul asimilării te împinge să-i crezi pe cuvânt, în totul.

Din vreme în vreme şi excesiv de des pe gustul anilor nouăzeci, te duci - şi tot în cheie utopică- la Paris să-l baţi metodic cu piciorul, în ample farmece pedagogice terminate în cârciumi de lux. Experiment esenţial, pe gustul lui madame mère: să ştii pe unde să o apuci în viaţă.

Pe scurt, deprinzi o aversiune pentru Luvru şi pentru neobrăzarea chelnerilor de la Tour d'Argent.

Ţi-e greu să ştii dacă te simţi ok în Franţa de-acasă. Sigur, îţi vine mai lesne la gură decât româna, mai ales când vorbim despre fineţuri şi sentimente, iar asta nu se va mai schimba niciodată. Iar în ecuaţia universului tău ce se întinde de la Biserica Amzei şi până în Bastiliei, eşti aparent bine înfiptă: ziarul, cercul de nu mai ştiu ce, clubul de teatru, consiliul clasei şi ăla de disciplină, pe toate le ştii, pe toate le faci din vorbe şi pe toate le scoţi basma curată.

Hai să fim serioşi: eşti o tocilară lirică în parfum de Medeleni, nu ştiu cum.

***

Iniţial, plecatul ăsta de acasă se poate suprapune în cheie absolută cu zecile de plecări de plăcere, cu diferenţa ochiului exersat şi a tupeului bilingv. E departe dimineaţa de mai în care făcusei în pantaloni la brutăria de la Saint-Lazare, trimeasă - tot pedagogic- după pains au chocolat. Îţi aduci aminte cum te învârtisei răbdător şi aparent aferat în faţa vitrinei, pentru ca într-un final, îngrozită de baletul acelor de ceasornic de la gară să intri şi să dai porunca nerăsuflată, întorcându-te triumfătoare la otel cu punga de hârtie: ei vezi, Zazo, n-ai murit, eh?

Fraieră mai erai!

Deocamdată, totul e un joc: banca rouge et noir, cărţile de credit, primele arvune la căminul de jeunes filles très comme il faut, manualele cumpărate silitor de la Gibert Joseph, despachetatul. Eşti încă singură în cameră, poţi fuma cât vrei şi -lucru important- maică-ta mai stă până diseară.

Nu ţi-ai luat-o încă în plex. Nicio grijă, următoarele zile vor fi esenţiale pentru aşa ceva. În următoarele două luni, vei visa încăpăţânat casa scării din Bastiliei şi butucul în care înfigi cheia. Vei aştepta răbdător Crăciunul pentru asta. Te vei miorlăi la telefon cu Bucureştii, ori de câte ori vei auzi în cabina telefonică fluiericea de claxoane dinspre Romană.

Şi te vei trezi într-o bună zi că la Bucureşti visezi zdrăngăneala roţilor de la valiză pe caldarâmul de pe Saint-Michel.

Et là, excusez du peu, t'es fichue.

***

Mais là, tout de suite, il faut se dire des choses devant le contrôle des passeports. Hai că trebuie să plec, să fii cuminte şi vorbim când ajung, da?

La naiba ghem, e greu şi aiurea.

Te întorci pe călcâie şi ai vreo optzeci de ani, aşa. Nu mai ştii când ajungi înapoi undeva care e de-acum acasă, citeşti Balzac - cum altfel?- literele fug, stingi veioza şi adormi tun.

Pe acoperişul de zinc plouă în spume.

Nesuferit oraş.

Cu graţiile pedagogice epuizate şi treburi iminente la orizont, realizezi brusc un mare adevăr: Parisul nu are niciun mode d'emploi, baremi logică.

Nici măcar nu ştii că din hatârul unor hazarduri imobiliare, vei locui vreme de şase ani numai şi numai pe Rive Gauche.

Chez les Capulets, cum ar veni.

Spoiler: Numai atât şi cum am şi anunţat: săptămâna viitoare va fi vorba, fără îndoială şi in extenso, despre plexul solar.

Deocamdată şi după siestă, tribulaţia amânată de aiureli.

A douăzecişiuna scrisoare de la Ulan Bator: Efracţii cu sentiment

Motto:

"J'ignore si tu prendras grand intérêt aux pérégrinations d'un touriste parti de Paris en plein novembre."

(Gérard de Nerval, Voyage en Orient, Introduction - Vers l'Orient, I. La route de Genève)

De la Z. către P., la Fukuoka

Tributară unor amintiri răvăşite de o nălucă amabilă, m-am deşteptat în dimineaţa zilei de sâmbătă cu o nevoie cotropitoare de Debussy. De ceva vreme, m-am deprins să nu mai preget la ispite din astea: aşa că motivul bunei mele dispoziţii colosale de sfârşit de săptămână se găseşte în stânga foii, la locul ştiut.

La fille aux cheveux de lin se numeşte ceea ce căutam în aburii soneriei de la ceas: cu aşa ceva pot începe multe călătorii de pe lumea asta.

Anume cu o după-amiază de iunie scoţiană visată de Leconte de Lisle, luată cu japca şi pe bună dreptate de jupânul Claude şi care ne bucură un noiembrie printre iurtele de la Bucureşti sau de la Ulan Bator, ce mai contează?

***

Ciudăţeniile noptierei sau poate plimbările cu sinapse insistente prin librării din ultima vreme au făcut să se înşire la foarte puţină distanţă una de cealaltă două hagialâcuri considerate dacă nu de-a dreptul dubioase, cel puţin aranjate post-factum, cu sentiment.

Dar ce ar putea avea în comun cavala unei femei bătute, prin Europa sfârşitului de secol şaptesprezece şi voiajul izbăvitor al celui care se ştie deja atins de parce, un veac şi jumătate mai târziu?

Din prima, posteritatea îi desparte drastic.

Cu Marie-Catherine d'Aulnoy, née Le Jumel pe undeva prin Calvados şi pe la 1650, sorţii au căzut destul de nedrept. O sută şi ceva de ani mai târziu, conştiinţa colectivă nu-i mai recunoaşte decât poveştile pentru copii: cam searbede, spun les connaisseurs şi-i credem pe cuvânt. Mai mult de-atât, i se pune la îndoială şi voiajul hispanic de pe la 1670: circumstanţele sunt, încă o dată, importante.

În totul altfel stau lucrurile cu Gérard Labrunie, zis şi Nerval. Poporul de învăţăcei i-a bătut de foarte multă vreme El Desdichado -şi cam atât- între legăturile de argint ale programelor şcolare de miez de adolescenţă. În schimb, călătoria în Orient -care ar putea explica totul- e ţinută de pietatea critică - şi cum spuneam- drept cel puţin aranjată.

Să sune bine, dintr-o bucată: cu alte cuvinte, ferchezuită la deznădejde, în cheie de Paşadia.

Asemeni acribii critice nu ni se par utile: deşi pesemne pe jumătate visate, hagialâcurile intrigantei şi ale poetului au farmecul lor, comun şi tenace.

***

Şi un prim moment de convergenţă, nevoia de reîntâlnire cu sine, întru legitimare, ce-i sileşte pe amândoi la hagialâc.

De ce au plecat şi ce au găsit la capătul drumului, vinerea viitoare. O asemenea poveste nu se poate spune pe nerăsuflate, sub nicio formă.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a treia zi a lunii lui Āzar

On Second Thoughts...

...nu, la Ruc se pare că s-a prostit de tot şi că mai nou se duc toate zdrenţele m'as-tu vu, heh.

Păcat, pe vremuri făceau nişte ecleruri absolut obscene, zău.

Need I say more?

Mai rămân două posibilităţi: le Fumoir şi la Closerie, amândouă tocite bine de bârfele bilaterale.

La Rostand nu merge: năluca asta nu-şi merită ţoiul de Lillet de-acolo, deocamdată. Deşi de la el mă învăţasem într-o vreme cu aşa ceva.

*perplexă, absolut perplexă*

Văd că la China Club au dat faliment. La mama dracului ghem, cum se duc toate!

***

Partea a doua:

Grijulie şi pertinentă, Laura G. îmi scrie aşa: "Le Fumoir. Am fost eu acum vreo două săptămâni. Dar e plin seara târziu.Poate o rezervare ?!?"

Îi răspund, avec un sourire en coin:

"Oh, e numai şi numai pentru cumpăna unei după-amieze: după orele şase Le Fumoir devine neinteresant, cu fauna de Auxerrois şi de japoneze ameţite.

Un secret: le Fumoir are farmec absolut gol puşcă de muşterii, cu duşumeaua niţel şifonată a dezolare."

Bomba zilei

Motto:

""Feather-footed through the plashy fen passes the questing vole."

(Evelyn Waugh - Scoop)

Fără îndoială posibilă, reapariţia din neant a lui Alaric K., expeditor de emailuri la ceas de amiază.

După cinci ani bătuţi pe muchie, tick in the box: retour du frère débauché, prodigue et inverti.

De Alaric K. mă leagă o serie de ciudăţenii inocue, un vraf de intrigi cât nişte batiste, dragostea pentru Robert Graves şi nişte sfâşăieri, cum altfel.

Să i se răspundă, deci. De hatârul raţelor din Jardin du Luxembourg.

A bientôt au Café Ruc?

Heh. E normal să nu pricepeţi mare lucru: nu aveţi însă idee de mormanul de chestii pe care năluca asta le face brusc vraişte.

Revin cu lămuriri, chestia asta m-a făcut K.O. de tot.

Migrenă

Obosită moartă după o taclà îndelungată şi densă. Şi bineînţeles: o sută de mii de prostii de făcut pentru plecarea de luni.

Reviu pe seară, avem deja ulanbatoare la purtător. Deocamdată simpla zgâială la neon îmi face greaţă, îmi fug literele de sub ochi şi nu suport nici zumzăitul de la imprimantă, fir-ar.

Migrena: un ceva misterios. Pesemne că e ultima boală medievală. Chestie de umori. În cazul meu, recompensează întotdeauna nesocotinţele empatice.

Şi da, aţi ghicit: ulanbatoarea va fi despre ce anunţasem ieri.

PS: Un bomfaier, ceva? Heh.

PS2: Ce o avea ajutorul de sacerdot Bas Empire la picioare? Văd bine? O doctor's bag?

Să fiu eu a naibii...

Flânerie 125: O antiteză

Motto:

"Kardan cayó enfermo. Su tío le dijo:
‑ ¿Qué deseas comer?
- La cabeza de dos corderos.
‑ No hay.
‑ Entonces, las dos cabezas de un cordero.
‑ No hay.
‑ Entonces no quiero nada.

Ibn Abd Rabbih, Kitabal idq el farid, tomo III."

(Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares -Difícil de contentar , Cuentos breves y extraordinarios)

Nicăieri altundeva spiritul moftangiu second degré, atât de irezistibil dix-huitième, nu e scris mai clar în piatră ca la Abejero.

În criteriu şi proiect, el Abejero e chintesenţa moftului Mariei Josefa de Osuna. Fiindcă pavilionul elegant care adăposteşte disciplinat roiurile ducale de albine ascunde secretul vesel şi nepăsător al unor după-amiezi.

Acolo, povesteşte panoul -şi habar nu are cum zâmbim cu gura până la urechi- veneau de se strângeau mosafirii la diverse cotillons de după prânz, vegheaţi de pretextul empirist al parabolei mişcătoare cu albine dindărătul paravanelor de cristal.

Mai presupunem imediat şi că acolo se întâmplau multe lucruri pe şest: taclale intrigante, cioburi lucitoare de conversaţie plecată de-acasă. Şi evident, tot restul: suntem, una peste alta şi cel puţin mental, cu totul în secolul lui Marivaux.

Pentru secolul optsprezece, până şi imposibilul e solubil într-o ceaşcă de cafea din Indii. Tinereţe insolentă, grozăvii inocue, astuţie deşteaptă şi strigătoare la cer.

Toate astea, trecătorul ce a crescut cu Carmagnola în casă le-a cam uitat.

Să nu-ţi aduci aminte de ele la vreme e însă păcat de moarte şi prostie jacobină.

***

El abejero, iară nu la colmena: diferenţa nu e numai una de gen, cel puţin pentru cine ştie gusta cu spor cofeturile spanioleşti. Deşi, e drept: în amândouă monadele curg râuri fermecătoare de şocolată.

Altfel, sunt cam în totul antitetice.

La ruche de la duchesse est la folie sur mesure des petits marquis impertinents.

PS: Azi a fost o zi cu Borges. Ca să nu ne bănuiţi de monotonie, sperând să isprăvim plimbarea mai pe seară - am cafele în oraş - avem de gând să încheiem înspre crucea nopţii cu un ceva convergent: Nerval şi Madame d'Aulnoy.

O să vedeţi că au ce împărţi: o anume etică a hagialâcurilor, în totul aparte.

PS2: Aquiu: "erai ca o andivă leşinată azi-dimineaţă." Dar splendidă, altfel nu e voie, heh.

Flânerie 124: La casa de Asterión

Motto:

"Desde entonces no me duele la soledad, porqué sé que vive mi redentor y al fin se levantará sobre el polvo. Si mi oído alcanzara todos los rumores del mundo, yo percibiría sus pasos. Ojalá me lleve a un lugar con menos galerías y menos puertas. ¿Cómo será mi redentor?, me pregunto. ¿Será un toro o un hombre? ¿Será tal vez un toro con cara de hombre? ¿O será como yo?

El sol de la mañana reverberó en la espada de bronce. Ya no quedaba ni un vestigio de sangre.
—–¿Lo creerás, Ariadna? —dijo Teseo—. El minotauro apenas se defendió."

(Jorge Luis Borges- La casa de Asterión, El Aleph)

Imediat după Exedră, deopotrivă o mistificare şi un adevăr, amândouă în cheie labirintică. O mistificare în aparenţă, ce se trage de la nevoia de fugăreli ambigue şi jocuri galante ale unui capriciu estival.

Un adevăr aşteptat, dacă se citeşte il percorso ca parabolă a unor exoterisme inconştiente, dar obsesive ale secolului optsprezece.

Şi nu numai.

Ca de multe ori, cheia e cu şi la Borges şi la citatul de mai sus, nu la altceva ne-a zburat mintea cum am dat cu ochii de grozăvia pe care capricii administrative - de data asta - au încuiat-o cu cheia.

Explicaţia ni s-a părut fermecătoare şi nemaipomenit de potrivită contextului, intertextului şi metatextului: "Sólo Personal Autorizado".

Deşi recunosc: pancarta cu pericolul era mai la obiect, dat fiind subversivul ancestral al chestiei.

***

Se egzistă nişte unii care cred sincer - şi scriu chestia asta en toutes lettres - că Borges poate fi proprietatea cuiva. Anume cetitorului, în speţă unul totalitar sadea.

Ca şi Variaţiunile Goldberg, cu care împarte farmecul haosului ordonat, Borges e an sich şi punct. Dar dacă mă veţi vedea scriind la un moment dat, de pildă, că Ulrica e a mea, nu daţi cu barda.

Nu povestea în sine. Dar sentimentul ei, umbră de ceai la ceas de amurg hoţesc da. În totul.

În care ne răzgândim...

Motto:

"Vous voyez le poirier eslevé dessus terre
Despouillé pouvrement ainsi que d’un tonnerre,
Lors que la Pastenaque y fiche son poinçon:
Ainsi le médisant d’une langue animee
Peut tollir la richesse avec la renommee,
Depuis que de sa gorge il vomit le poison."

(Junius Hadrianus - La calomnie est une peste cruelle, Les Emblesmes,1567)

...nu, subiectul pomenit mai sus nu merită ulanbatoare.

Ulanbatoarele există pe lume pentru altceva, am impresia.

Probabil că v-a tunat accidental prin minte zilele-astea de ce şi cum se întâmplă să se scrie chestii aşa de capricios şi nu după obişnuinţe.

Să vă spun un secret: viroza, guturaiul, răceala şi vânturatul prin diverse locaţii -barbarism plural, deci dublu- nu au decât parţial de-a face cu situaţia în care apare o rupere de ritm.

Oboseală? Nu prea: pentru lucrurile cu adevărat importante, avem purtările die hard ale iepurelui de la Duracell.

Sictir? Cu siguranţă, iar unele detalii se cunosc.

***

Se egzistă, sau cel puţin aşa aveam eu impresia, un soi de pact tacit între cetitori -plurali, de data asta: nuanţa e importantă- şi scrib. Nu îndrăznesc să scriu autor, pentru că asta ar fi îngrozitor de pretenţios şi de neadevărat. În acelaşi timp, asta ar închide Seraiul în chingile ficţiunii sau ale eseului, ceea ce iarăşi - şi o spun cu mândrie mereu fermecată - nu e aşa.

Dacă am şti ce e, s-ar duce pe apa sâmbetei jumătate din farmec, zău.

Nefiind bătătură în patru vânturi, ne-am gândit să nu lăsăm strada - plurală şi ea- să-şi facă de cap chiar cum vrea ea prin comentarii: la urma urmelor de ce să suportăm replici de staţie de autobuz şi aici?

Era privilegiul dublu şi umil al celui care scrie: să protejeze ceea ce este de protejat. Să nu vrea cu tot dinadinsul trafic, miting de susţinere şi mosafiri cu cai mascaţi la poartă.

Iar în aşa ceva nu se intră cu bocancii.

***

Există însă o boală românească veche de când lumea: dacă ţi se pare că merge, dă-i în cap până nu mai mişcă. Evident, e un corolar simplist al principiului cu capra vecinului.

Credeam că dacă ignor unele derapaje, ele o să moară de la sine. Nu luasem în calcul două lucruri: tenacitatea mahalagelilor şi dependenţa reală de ceea ce unii au crezut, probabil în lipsă de ceva mai bun, propria realitate.

Din laşitate, fără îndoială sau din dorinţa de a mă face să reacţionez, înjurăturile pe faţă apar prin alte curţi, mai primitoare pesemne. Iar în situaţii din astea, se egzistă întotdeauna bunăvoinţă întru anunţ: vezi că...

On ne peut pas en vouloir au messager. Evident, resorturile sunt pe veci obscure: parte din simpatie probabil, parte din curiozitatea de a vedea cum se va reacţiona sau dacă se va reacţiona.

Am să dezamăgesc: nu se va reacţiona, pe fond. În primul rând pentru că e o părere personală şi un aşa ceva - nu mă priveşte - nu se mai schimbă. Pe urmă, ambele personagii- atât calomniatorul, cât şi gazda complezentă- au avut parte de explicaţii politicoase en aparté cu mult înainte de scandalageli. Ce vine mai încolo e răutate mică, gratuită, vindicativă şi da, o să vă mire, stupefiantă.

O să urlaţi şase luni, domnilor beizadele triste şi e treaba voastră, în totul: je vous donne un sujet pour vos choux gras.

Read my lips: nu aşa se poartă nişte intelectuali subţiri, cum vreţi să păreţi de bună seamă.

Din orgoliu - greu câştigat- şi din afect pentru ce mişcă de-adevăratelea lucrurile de pe-aici n-am vrut să întind pelteaua.

Dar m-am pomenit că râd homeric atunci când unele voci lăsate de izbelişte - calomniatorul nu face decât sugestii, nu dă soluţii - asimilează în mare veselie dihania şi Scolasticul.

On aura tout vu, vraiment.

***

Alors, pour les retardataires:

Nu cine e dihania e important, prin urmare am să mă abţin să calific un atare demers.

Dar ce e important cu adevărat este că se egzistă.

Urmarea e tautologică, dar necesară: e important că e importantă, în economia cinstitelor curţi de faţă. Şi e importantă dintr-o sumă de motive pe care nu am de gând să le scriu în gura mare. Pentru că ele nu aparţin nici celor care se bucură poate sincer de rezultatele vizibile ale unui fără precedent şi cu asupra de măsură nici celor care dau cu barda în empireu.

Dar cred că am mai scris asta: o atare prezenţă nu se poate încuia în chingile unor etichetaje previzibile, oricât ar vrea muşteriii chestia asta.

Nu e treaba voastră, nu e de nasul vostru. Bucuraţi-vă de ce se vede: iar dacă nu, circulaţi.

***

La urma urmelor, făcătura asta nu e decât un pumn de pixeli care se învârte în jurul axei sale. O puteam trimite, dintr-un buton, în hăul fără de moarte şi gata.

Niciodată. Iar dacă se mai întâmplă să facem pauză, ei bine aflaţi: nu suntem de fier, unele chestii chiar contrariază - întotdeauna cu explozie întârziată - şi atunci când se întâmplă asta, se mai scriu şi din astea, fix ca să putem merge mai departe.

Iar acuma că ne-am răcorit, reluăm amabil plimbarea madrilenă de unde o lăsasem.

În care se reiau activităţi mai zdravene

Eh, aterizat dintr-o Belgie din ce în ce mai fictivă, insomniile recidivează, aglomeraţia obişnuită de la Băneasa încolo, sarsanale, hlizeli neavenite ieri după-amiază cu doamna cu palton roz, oftaturi, enervări din cauză de wi-fi analfabet şi tot aşa.

Diseară, dar mai pe seară, tontoroiul reloads. Deocamdată, se cer nişte cafele şi urgent, pentru că mai am puţin şi mă dezintegrez.

Noroc cu Scolasticul care bântuie prin cartier: îi prevăd şi lui un viitor strălucit şi o reputaţie şi mai şi. Corul antic face confuzii foarte uşor, nu de alta.

Tout cela devient d'une pantalonnade comme pas permis, heh.

Merită o ulanbatoare, pe puţin. Nu bizantinul: situaţia în sine.

Reacţiunea o să se amuze cum ştie: avec un sourire en coin, absolument.

PS: Am căzut eu în cap sau în ţara Franţa se pune de une vichyssoise aşa, pe muteşte?

O ticăloşie

Aflu, din ziarele de dimineaţă, că de la 1 ianuarie viitor Nicolas S. vrea să facă şi asta, ca şi cum restul de mârşăvie nu era destul.

Fără comentarii şi să moară în spume, zău.

Gata, am fugit la şedinţă. Dacă infrastructurile sunt troglodite - n-am mai avut onoarea în sediul ăla de la Comisie -, atunci pe diseară.

Dacă nu, şampanie.

Later edit: Iar am dat cu barda în dumnezeu, cerând parola intranetului de la Înalta Poartă.

E îngrozitor de absconsă (s*cret), după cum se poate constata.

Lunch break. Somebody stop me, huh?

Even later: Pe culoare şi pe sub uşi umblă cu insistenţă vorba că acelaşi Nicolas S. vrea să facă informalele în DOM, ceea ce ar fi un fel de locură dispendioasă, dar pentru care lumea se va buluci şi probabil se va şi omorî.

A douăzecea scrisoare de la Ulan Bator: Conspiraţii de iarmaroc

Motto:

"Mais enfin, puisqu'il s'agit surtout de te servir en te fournissant des observations, où ta philosophie puisera des maximes, je prends le parti de te mander au hasard tout ce qui m'arrive, intéressant ou non, jour par jour si je le puis, à la manière du capitaine Cook, qui écrit avoir vu un tel jour un goéland ou un pingouin, tel autre jour n'avoir vu qu'un tronc d'arbre flottant; ici la mer était claire, là bourbeuse."

(Gérard de Nerval, Voyage en Orient, Introduction - Vers l'Orient, VI. Les amours de Vienne)

De la Z. către P., la Ceuta

Am impresia, bunul meu domn, că în ultima vreme riscă să se instaleze un fel de malentendu epistolar de nimica toată, ce se cere grabnic disipat.

Anume că nu se înţelege prea bine din epistolele astea dacă Ulan Bator e un oraş locuit sau nu, iar asta e inadmisibil.

Nu ar fi prima primejdie de contrasens care ameninţă cetitorul grăbit: tributari unor pofte ale secolului nouăsprezece, ne place să ne imaginăm pe vreme de zloată voiajul oriental neapărat în aburii trandafirii ai mersului către soare-răsare. Sau cum ar spune Nerval: către soare tout court.

Şi Ulan Batorul e soare-răsare, indispensabilă dihanie. Şi încă unul locuit în cheie stupefiantă.

E suficient să te îndemni de unul singur la o plimbare prin iarmarocul de vizavi de Marele Hural Popular, unde am dat nas în nas cu personagiul Alioşa. Despre care toate numărătorile de leapşă ale copilăriilor estice ştiu un adevăr simplu şi de sezon: "Alioşa nu răceşte /Face sport şi se căleşte."

În cazul de faţă, sportul predilect nu umblă chiar pe toate drumurile.

***

La prima vedere, ar fi lesne la o adică să-l iei pe Alioşa drept ceea ce nu e: simplu pixel în adunătura pestriţă a unui iarmaroc de nicăieri. Pentru că drumurile sunt proaste, miliţia iubitoare de arginţi şi circuitul economic al valorilor neschimbat de la Genghis Han, orice moft posibil - începând cu povidla şi până la şosetele de lână indispensabile- îşi găseşte dacă nu izbăvirea, măcar consolarea la talciocul de contrabandişti de care vorbirăm mai în susul foii.

Şi chiar ceea ce nu ne trebuie, la prima strigare: televizoare, casetofoane de maşină, ceainice şi borcane de caviar sevruga, gumă de mestecat şi ciorapi de damă cinşpe deni, porumb în conserve şi căciuli de blană, gogoşari în oţet şi prezervative.

Din milă pentru auditoriu, opresc înşiruirea aici. Fie suficient gândul că posibilităţile sunt virtual nelimitate, data de fabricaţie misterioasă şi preţul după cum bate vântul. Panaghia e în concediu fără plată, inutil să se spere minuni.

În vavilonia asta nemaipomenită, o singură tarabă şochează de-a binelea printr-o ordine desăvârşită, de spiţerie. Iar ceea ce stârneşte definitiv nedumerirea e singurul articol disponibil. E drept: într-o impresionantă varietate de forme şi culori.

Fix în mijlocul iarmarocului de la Ulan Bator, Alioşa se preface a vinde cârlige de rufe, iarnă sau vară, dar în tot cazul de două ori pe lună, nu mai mult.

***

Ne-am luat inima în dinţi - în ciuda numelui suav, arătarea e cam fioroasă, dar un fioros impunător, ceva foarte rusesc, nu ştiu cum- şi l-am întrebat pe şleau dacă i se întâmplă să scoată un ce profit.

Ne-a răspuns că nu a mai vândut nimic din secolul trecut, dar că nici nu-l interesează foarte tare chestia asta.

Înainte să vă foiţi în scaun decretând că mongolii sunt o naţie de nespălaţi - cela se discute - limbariţa lui Alioşa ne-a liniştit bănuielile: e numai iluzie.

Viaţa şi opera telalului de cârlige e în altă parte.

***

Ne-am frecat la ochi: cum adică, în altă parte? Şi din ce trăieşti, frăţioare?

Din lovituri de palat, ce vă miraţi aşa?

Foarte bine, dar cum?

Ah, dar e simplu. Mă îmbrac frumos şi gata.

Uitat de lume, de agenturi şi chiar de Istorie, Alioşa e unul din acei mercenari neştiuţi cu care te mai întâlneşti, dacă vrea pronia, la fapte diverse.

Palmaresul e însă impresionant, fie şi dacă începuturile au fost să fie modeste. De la pedepsirea exemplară a unui casier de colhoz dintr-un raion atât de obscur din Kazakhstan, că a sfârşit prin a fi şters cu desăvârşire de pe hartă, la zavistia de trei zile a unui microsatraplâc din Oceanul Indian.

Eh oui, c'est encore lui, Mesdames et Messieurs. Unele detalii nu se pot inventa, cu niciun preţ.

Stând la taclale, nu te poţi să nu te gândeşti că în ciuda incisivului lipsă şi a cicatricei de pe obraz, Alioşa are un ceva magnetic, greu de definit şi de rezistat.

Este, poate o formă a sublimului.

***

Tot aşa par să meargă lucrurile cu şi despre revoluţia reacţionară, ce-i drept la antipozi în intenţii, valori şi sistem.

Astuţia, tupeul, dinamica şi panaşul par însă gemene.

Reversul e crunt: satrapia tâmpă, pe de o parte, spiritul sotz în ceea ce ne ocupă de ceva vreme.

Sunt sinonime, în multe.

***

I se pot reproşa destule: agresivitatea dintâi, grosierul şi caricatura rea pe urmă, frauda şi minciuna estetică a unui hiperrealism lipsit de farmece, în fine.

Toate adunate fac din spiritul sotz contrariul seducţiei. Iar pentru aşa ceva trebuie nu una, ci mii de lovituri de palat, on a daily basis.

Car il y a urgence.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a treizecea zi a lunii lui Ābān

PS: Pafnutie, enfin! Cu circuit închis, heh.

Maglavais

Ajuns Bruxelles, cartier bun, otel bof-aren't they all?- tecepeipeul face numai ce vrea el şi mă lasă să mă conectez o dată din paişpe, în altă ordine de idei să nu credeţi absolut niciodată povestea cu cablul de date din hotel - ăsta nu ştiu unde vine de se pune şi în general de ce se egzistă-, mirată să văd în toate balcoanele steaguri belgiene, pesemne că sunt speriaţi rău bieţii oameni.

E şi normal: et nous, les Belges, huh?

Numai rele.

Dar: terminat ulanbatoarea pe hârtie, început tribulaţia şi la halul de vreme care este cred că am să am spor, fie că ajung sau nu cât stau pe la ăştia, nu importă, pe bune.

Diseară se arată un ceva, aştept cronicele şi acutele la o cafea sau taclale sau ambele, că e rândul cinstitei case să întoarcă bunele oficii. Deocamdată cred că imediat îmi bag picioarele şi mă duc la muzeu.

La ăştia, două chestii adevărate: primitivii flamanzi şi Brel.

În rest, sufletul, că Charles B. nu se pune. Iar de Tintin mă abţin, având motive întemeiate.

Am fugeat.

PS: Nerval îmi ia minţile. Bigudiuri de neuroni, da.

Later edit: O, tempora....normal că din camera 314 nu se poate întâmpla nimica dacă nu ai dialup.

Mi-a stat mintea în loc: dialup? în 2007?

Iar fireşte fără firul numai şi numai de pe fotoliile de la intrare. Unde nu se fumează, heh.

Mă duc să mai trag un fum scriu câte ceva şi mă întorc pe după cină.

Triptic de Sărindar - 3: Raiaua tovarăşului Berlioz

Birja, docilă: mă lasă fix în faţă. Dar crivăţul bate zdravăn de data asta pe scări şi îmi rupe urechile, nu alta.

Nu se cădea să iau fesul de aurolac, vorba maică-mii. Citească-se: acutramentul lui Jamiroquai, cu clape.

La uşă, un cerber cărunt. De data asta îl măsor eu din priviri: am şi de ce. Am şi cu ce, nu ştiu dacă v-aţi prins, heh.

- Sunteţi cu botezu, da?

- Nicidecum.

Era să zic pas du tout. Abţine-te, zău.

- Ne pare rău, pentru esterior este închis.

Are faţă de Mirel, dacă mă uit bine:

- Pentru mine este deschis, întotdeauna... Mirele.

Înţepeneşte:

- Am înţeles - aiurea!- sunteţi de la minister.

- Baba de la Guvern, da. Unde mă aşez?

- Îl chem pe domnu Alexe. Sărumânuţa. O secundică.

Domnu Alexe: trebuia inventat. Pariu că îşi vopseşte părul?

Ce mai contează, la naiba ghem, omul e realmente amabil. Nu-mi iau ochii de la acul de cravată. În loc de altceva, dau mâna afabil şi înşir tâmpenii encomiastice: cu oameni ca dumneata, vai ce bucurie mi-aţi făcut, nici nu aveţi idee, etc.

Vă conduce colegu: după voce, cu el s-a vorbit la telefon.

Tai furnicarul festiv ca o fregată.

Ce-mi faci dumneata, domnule ce te ştii...

***

Colegu are un abces in nuce pe falca dreaptă - sau poate se strâmbă, crezând că nu-l văd, naiba ştie- şi mă piteşte pe partea cu mochetă a sălii, în întuneric, fix pe mijloc.

Perfect.

Sunt înghesuită între un botez - oameni fără dumnezeu!- şi - îmi pică fisa foarte târziu, înspre Billa- o sindrofie de veterani de răzbel.

La botez: un fel de paso doble - mi se pare absolut normal- de ascensor, care după trei minute se dă peste cap şi se face bouzoukia, terminând-o în cazacioc. La pupitru, cel mai bun DJ din Urziceni - aflu repede de tot de unde e lumea, judecând după chiotele fericite ale cucoanelor cu decolteu ţesut cu fir de aur-: chestia promite. În adevăr, după cinci minute, Lady in Red.

Mama naşa - e cea din faţa platoului cu pişcoturi- îşi şterge o lacrimă: şi ea a fost tânără. Acum cinci ani.

Lumpenul îmbătrâneşte repede. Sau mai bine zis: se băbeşte îndată ce vârsta de patruzeci de ani pune capitoane de rântaş pe şolduri.
Dans le moïse improvisé, un fel de broască înfăşată în şapte straturi ermetice vrea libertate şi urăşte pe toată lumea.

Bietul copil, ce karmă proastă, zău.

- N-auzi, bă? Aprinde dreacu lumina la doamna!

Ce v-am zis eu? Avem pile la CMN, domnule!

***

Şi candelabrul de cristal se aprinde, fix în ţeasta subsemnatei.

Apare nefericitul cu abces:

- Serviţi ceva?

- Euh nu, astăzi sunt cuminte: am făcut un pact cu şeful dumitale. O cafea turcească şi un suc de portocale.

- Şeful a vorbit la bucătărie.

- Un motiv în plus să mă întorc, nu credeţi?

Rânjetul e al maică-mii. Chestie de ereditate.

Înghite în sec, are nevoie de aer, se duce înspre bucătărie de-a-ndaratelea.

Un triomphe, dacă mă-ntrebaţi pe mine.

Chinuiala băeţilor de sală de la Magots era mic copil, pe lângă asta.

***

În atari condiţii, e tare greu să realizezi cumulativ două lucruri precise: să nu te umfle un râs năpraznic şi să te detaşezi cu desăvârşire de restul accesoriilor.

Dar accessorium sequitur principale, o ştim cam de un an încoace. Iar principale în povestea zilei de azi era povestea fragilă ce se ţese din foile aurite ale tavanului.

A douăzecea scrisoare de la Ulan Bator, cum ar veni.

Imediat după ce pun costumul în husă: că mâine în zori plec, fir-ar.

***

Nota, vă rog.

Da, sărumânuţa.

Şase lei şi şaizeci de bani.

Not enough.

Se cuvine înzecit.

Cifra cere omagiu: şaizecişişase de lei şi şaizeci de bani.

Interlocutorul meu cu abces nu îi vrea: este o greşeală.

Nu este deloc. E fix cât trebuie...băieţică.

Îmi pune haina, îmi ţine uşa, e fericit de bacşiş şi năuc de băieţică.

***

Cercul Militar habar nu are de chestia asta, dar e din alt film, cu totul. Şi e dreptate bine cântărită să exclami, odată afară şi cu poftă: ah, să-i fie de sufletul lui Mihail Afanasievici.

Cum care Mihail Afanasievici?

The Mihail Afanasievici.

Noch einmal: să-i fie de sufletul lui Mihail Afanasievici. Et pour le bon plaisir de Messire.

Ei, fericiri. Pentru care se mulţumeşte, neabătut.

PS: Pe nefericit îl cheamă Sincovici. Aşa scrie pe bon pentru care aştept un scan, mai apt, nu ştiu cum.

Deocamdată, o sepia înduioşată cu dragele dumitale perdele sotz.

PS2: Of, e infect de frig şi de vijelie la Bucureşti, iar avionul meu pleacă în zori. Ulanbatoarea va trebui să mai aştepte, mă tem.

Găsesc eu o soluţie pe mâine, de la Bruxelles. Că povestea nu fuge nicăieri din Moleskine.

Să ni se ierte, cu plecăciune, noapte bună.

Triptic de Sărindar -2: L'impromptu de la Bastille

Constat, ajungând în faţa porţii gangului de intrare, că paşalâcul a primit vizita furtivă a domnului atriste peinte Vlad N., ce a găsit de cuviinţă să ne lase conturul de Dacie 1310 fix în nasul nostru, fără să ştie cine şade la etajul doi.

Să înţelegem că faţada v-a plăcut, domnule Nancă?

Oh, dar să vedeţi locuitorii, heh.

***

Aşa repede? E grozavă tocana aia de la Madrid, zice madam maică-mea, din uşă.

Nu dragă, doar să las cartoanele astea de prăjituri.

Da' ce, era închis, aveau nuntă?

Nici măcar, dar o să sun.

Tu? Să suni? Cred că se schimbă clima.

Şi o zbughesc la mine.

***

"Un sfat: cu toate că zilele astea se face braconaj de nunţi, îţi recomand să suni în prealabil la Cerc ca să te asiguri că este deschis şi că nu este închiriat", zicea dihania.

Ar fi trebuit ascultată. Dar nu e timpul pierdut.

Cum era? 314. 37. 35 ?

This is it.

- Restaurantu Cercu Militar, zice vocea de după treizeci de sonerii.

F*ck. Point of no return, quoi.

***

- Ah, foarte bine. Bună ziua, stimate domn: aş vrea să fac şi eu o rezervare pentru astăzi.

- Când anume?

- Când se poate. Dar neapărat azi.

- Hă... nu se poate.

- E o glumă, desigur.

- Păi nu e glumă, doamnă. Avem deja mese rezervate.

- Interesant. Când am fost acolo acum jumătate de oră, nu era cazul: s-a umplut cumva între timp?

- Nu, avem de mult rezervat.

- Oh, atunci ne batem joc: colega dumitale mi-a spus altceva.

- Nu se poate.

- Nu se poate nu există.

- Vă spun că nu se poate.

- De ce nu se poate?

- Avem nunţi azi.

- În post ?

- Ăh, botezuri.

- În post? Parastase nu ţineţi ?

- Ba da.

Unde e strada Sapienţei: băiete, eşti idiot. Dar să nu arătăm cărţile din prima: mă fascinează că nu trânteşte telefonul.

***

- Bun: văd că nu ne înţelegem. O luăm altfel: când se poate?

- De marţi încolo, cu cea mai mare plăcere.

Of: ce-o să mă bombăne...În fine, miercuri e puţin mai rău decât răul.

A moins que....

- Bun, vă rog să notaţi: miercuri, orele 18:00, o persoană.

- Nu se poate.

- Nu se poate nici miercuri... nu fac treabă cu dumneata.

- Ba se poate.

- Se poate sau nu se poate?

- Duamnă.... eu sunt decât ospătarul, sunaţi la colegii marţi seară sau miercuri dimineaţă şi vă spune ei dacă este liber.

Intervine o idee de geniu: la monadă sotz, soluţii sotz.

***

E ca în reclama la Rom Tricolor. Senzaţii tari, din 1964.

Şi atunci, tupeul nemăsurat, bicisnicia de arendaş, aroganţa burghezo-moşierească, ce vreţi voi nu mai îndură şi întreabă, pe tonul cel mai catifelat cu putinţă:

- Băieţică, tu n-ai vreun şef prin zonă?

Madam maică-mea ar spune: să o iertaţi, eu am dat-o la şcoală. Sau: vai, nu e copilul meu.

Depande.

Se aude însă hâc. O fi nou, ce baftă!

- Ba da.

- Ia dă-mi-l la telefon.... zi-i că de la Guvern îl căutăm.

***

Mirele, Mirele unde e şefu? Vai de mine şi de mine, Mirele...?

De stupoare, nefericitul a uitat să puie pe hold. Mai am un pic şi înghit kleenexul.

Mirele, uite tată, e o babă de la Guvern - voyons, merci bien, toi!- care vrea o masă la noi azi.

Câte persoane?

Una, bă.

Păi, şi? Nu i-ai zis că nu se poate?

Da insistă, vrea cu şefu.

Se aude un zgomot de pahare sparte. Seppuku colectiv?

Violeto, Violeto fii fată mai cu băgare de seamă... aoleu, tocmai azi.

Nişte tropăieli, nişte şopoteli obscure şi vocea se schimbă.

E timpul să schimbăm registrul: enjoué, hai că poţi.

- Alexe la telefon, am înţeles că aveţi o nelămurire?

Jupânul Oberkellner Alexe e un înger. Cred că în după-amiaza asta şi-a câştigat cel puţin privilegiul să grijească de ospeţele chtonice ale lui Paşadia.

Să vedeţi.

***

- Bună ziua, domnule Alexe... sunt scârbos de galeşă, zău şi am neruşinarea să îmi recit cartea de vizită...am înţeles că nici măcar o cafea nu se poate bea astăzi la dumneavoastră, aşa e?

Vocea ezită..păi cum să vă spun...nu prea se poate.

Eh, e timpul pentru lovitura de graţie.

- Of, ce păcat - m-am născut cu o pietricică în pantof, nu se vede?- : ştiţi, mâine este ziua mea de naştere şi nu sunt în ţară...

Plus c'est gros et plus cela marche.

- ... şi voiam aşa să-mi fac şi eu un hatâr de suflet, la prietenii noştri de la Cercul Militar. O cafea, nu mai mult: douăzeci de minute durează.

Zău, Moga, de unde dracu le scoţi, femeie?

Prietenii noştri: pentru cine nu întreabă, CMN e şi stabiliment culturnic. Heh.

Cine le paşte, le cunoaşte.

Cu asta, l-am pus la podea.

- Ei, dacă e ceva de suflet - cred că e mort după romanţe- vă rugăm să poftiţi, doamna Moga.

- În jumătate de oră, vă mulţumesc din suflet.

- Cu plăcere.

***

Yess!

Repede, o birjă.

Triptic de Sărindar -1: Mezanplasul răvăşit

De vreo două săptămâni- sau poate şi mai bine- pe gaura cheii de la Serai s-a insinuat o nouă şi fermecătoare -motu proprio- prescripţie tartorială, despre care am tot vorbit.

Ca să ne facem vânt... odată!

***

Întorcând pe dos paradigma de trei parale a lui Coelho, care vrea ca pentru lucrurile importante tot universul să conspire a bunăvoinţă, scriem aşa:

Pentru mofturile cu adevărat importante ale Seraiului, universul - facturile, telefoanele, chitanţele, anvelopele şi jenţile, tacheţii şi piramidoanele - se pune fix de-a curmezişul.

Dacă nu curge nasul, pleacă Traian B. la Madrid. Imposibil fără candela din Kiseleff, sub formă de punctaj. Dacă nu pleacă Traian B. la Madrid, ne ia lenea. Dacă nu ne ia lenea, ne facem sânge rău. Dacă nu ne facem sânge rău din prostii, ne ia febra. Dacă nu ne ia febra, ne ruşinăm ca slujnicele proaste.. hă!

Nu se mai putea, zice teorema elasticului.

Trebuia însă tot o zi cu sotz.

Duminică, 18 noiembrie 2007.

***

Se închide telefonul mobil. Se anunţă din uşă: "azi mâncaţi fără mine, da?" şi se fluieră o birjă.

Cercul Militar, vă rog.

Ce-ce-a, păpuşa, da?

Fără bacşiş e bine?

Da' de ce?

De păpuşa, aşa.

Şi scârbele îngheţate au nevoie de antrenament.

Pe tema asta, birja m-a lăsat la Creţulescu. Până la Sărindar, mi-au îngheţat pantalonii de flamel pe mine. Dar nu asta e important.

***

Ţinuta obligatorie, zice caveatul de pe site. Un noroc: costumele de pe strada Timpului ne sunt pijamale.

În amiaza asta, păpuşa poartă Barbour. Prima greşeală: suntem în Românica, ţara unde Barbourul uzat -de rigoare la Parigi- te-aruncă în bolgia de deasupra aurolacilor.

***

Fortăreaţa lui Fred Vasilescu are, pe zloată, un ceva trufaş: până şi perdelele căcănii de catifea pentru mobilă te cam impresionează, de la vreo douăzeci de metri, aşa.

Atacăm pe flancul drept. Grilajul: închis cu un lacăt chinezesc verde, de siloz. Dar înspre stânga, portiţa de fier forjat e întredeschisă, et je m'y engouffre.

Înainte de a intra, două vorbe despre terasă: gazonul de mochetă jupuită bătut de toate bejeniile meteo, scaune despărecheate.

Baden-Baden după ciuperca atomică.

Încă cinci paşi, uşile se deschid singure şi mă pomenesc în mijlocul unei feerii cu foiţă de aur, de n-ar fi duşumeaua peste care mâini bicisnice au trântit o traversă de cearşaf, să nu se ia de pe picioare, ca la bloc.

Dinspre separeu, iese - cu un teanc de şervete pliate victory- un fel de furie cu păr roşu, botine nefăcute, fustă din aia, vestă încheiată cu greu şi violet sub sprâncene.

Clasic:

- Ce doriţi?

Hai, fii fată cuviincioasă, Moga: umple-o de sirop, ia să vedem, funcţionează?

- Bună ziua - tonul cu care ceri informaţii de la Ministerul Comerţului, hai că poţi- se poate mânca astăzi la dumneavoastră?

Pe hârtie, fortăreaţa lui Fred V. e cu circuit închis. În fine, semi. Prin urmare, sprânceana se ridică sceptic.

- De, ce să vă spun şi eu - felinarul violet măsoară trenciul : o lăsa bacşiş?- facem mezanplasu şi de fapt unitatea e închisă. Că avem nişte mese.

- Şi când deschideţi?

Mâna grăsuţă cu ineluşe de la Stambul flutură fatalist:

- Uh, cândva după două.

Este ora douăsprezece şi patruzeci de minute, zice ceasul. Unde să se ducă, unde să seducă preţ de două ceasuri, la zero grade?

- Bine, vă mulţumesc.

Biatch. Îţi arăt eu ţie cândva.

Supărăm vizirul, băi aceştia.

***

Şi plec. Adică nu, eliberez ringul, temporar.

Dezmăţ la Chocolat, după care re-birjă de la Coada Calului. Pe drum, ne vine o idee.

O idee de saynète sotz. Aşa, să semănăm teroarea în unitatea de prestări servicii.

Să înceapă tontoroiul, por favor.

Destabilizări

De dimineaţă, tocmai ce adormisem fără ţigări în nişte extazuri obscure cu cărămida lui Nerval sub pernă - cela devient d'un suspect...- telefoane (3x) de la Agia Trebilor din Afară.

Nu se putea să nu răspund.

Et rebelotte, de la orele unşpe. Până la cinci, stoarsă bine.

De discursuri am scăpat, ura şi la gară.

Pe urmă, lene cumplită. Shoot me, heh.

La zece, mă târâi cu greu spre telali, în principiu rezolvabil spre săptămâna viitoare, dar mă răzgândesc şi găsesc o a doua soluţie, radicală şi ceva mai rapidă.

Termosul cu cafea, la picior.

Sunt multe de scris, în noaptea asta.

Şi da, promisiunile sunt făcute pentru a fi sparte. Prin urmare nu mai promit nimica- nimicuţa, mais, en garde!

Laters: Conversaţie spumoasă cu dl. Alexe, oberul de la CCA. Pentru Serai se face şi masă în zi de nunţi!

Dar se va povesti, heh. Merită!

Finis coronat opus: Se pare că sfârşitul de săptămână e favorabil cadoriselilor circumstanţiale, bună dihanie. După ce isprăvesc cumpărăturile, urmează dipticul de Sărindar şi tot restul. Din culpă calpă, veneau de nu se legau.

O jumătate de ceas negociată bizantin la CCA şi se leagă absolut toate, brusc.

Taraba Chocolat îşi zice créateur de goût: probabil că sloganul e furgăsit de la Renault. Aceste cinstite curţi se gândesc să-şi spuie în crunt ego-rubbing créatrice de circonstances, ceea ce nu e puţin zis, vizavi de boacăna de azi.

În după-amiaza asta domnule Pantazi, Seraiul vă aduce - cu dovezile irefutabile ale bonului pe care scrie "unitatea de prestări servicii", vai de mine- imposibilul, dimpreună cu nedumeririle corale a două botezuri, dintre care unul la separeu.

For the moon, dial 2.

Pour la lune, appuyez sur la touche deux.

Absenţa unor cioace

Mai în glumă, mai în serios, ca să spăl bănuiala de lene reprobabilă - şi vae! era vorba numai de grijeala unei vizite de stat fix de unde m-am întors pe jumătate, isn't it ironic?- pusei la vinerea cu sotz încă o tâmpenie (1959, zice dicţionarul) de la Trio Grigoriu, să fie clar.

Revoluţie reacţionară.

Ceea ce se va explica în ulanbatoarea de săptămâna asta, după ce mă întorc de la ţigări: că nu mai am şi e aproape miezul nopţii.

Later edit: răspundem ascultătorilor. Fumez, da. Două pachete pe zi, uneori trei - v. săptămâna asta nesuferită: da, Trebile de Afară au continuat şi azi, cu greu am scăpat de discurs, huh?

Dunhill negru, da' Cheshire şi Aquiu şi Abd'allah spun în cor şi pe şleau că pute îngrozitor, aşa că aş face bine să mă întorc la Dunhill bleu-marine.

*îşi aprinde un Dunhill negru, ca smoala* Se asortează cu reputaţia, heh.

De vineri

E vineri, dimineaţa a fost cam leneşă: raportul cumplit de ieri trebuia neapărat clătit şi răzbunat cu nişte citeli iresponsabile. Şi bucuria descoperirii blogului doamnei - cu suflet de domnişoară- Exarhu: printre altele ceva fermecător despre apret, sineală şi albăstreală, laundry stuff so to speak.

La drept vorbind, Elsa Exarhu nu are nimic statuar: am descoperit chestia asta în mod suprinzător, mă aşteptam la un fel de doamna T. Dar asta e de bine, pentru că îi plac multe chestii care mă farmecă şi pe mine, iar cuminecarea asta imediată de detalii agreabile simţurilor e cel mai sincer şi egoist statement de complicitate.

Există însă la EE - am înţeles că muşteriii casei şi-au însuşit dubla vocală, con afetto - ceva fragil şi solar. Citind-o, îmi pare simpatică şi pertinentă. Circumstanţa fermecătoare că îşi fabrică singură săpunul, din lapte de capră şi iasomie: colosal de feminină.

Eu una, mi-am ros unghiile de ciudă şi de drag.

***

Hotărât să nu-mi mai pierd vremea cu prostii conflictuale - a câta oară pe anul ăsta, hm?-, constat că mahalagelile mă obosesc, dar ce zic eu, mă seacă aşa, în gol, după cum mă stupefiază prostia şi frustrările oamenilor inteligenţi.

Asta nu le poţi lua. Cădelniţarea reciprocă şi văicăreala tipică bărbaţilor români beta, insuficienţele respiratorii în purtări anulează multe chestii care ar fi putut fi, dacă nu admirabile, măcar interesante.

Şi nu, nu mă refer la nimeni în mod special.

***

Un altceva bun - une pépite, pour ainsi dire- la Bucurenci: un fel de carte de fidelité a unui bordel bucureştean al anilor treizeci.

Vedeţi ce aiurea sună? Grozav!

De-abia aştept scannerul.

***

Un experiment, azi: costumul de flanelle anglaise la birou, în zi de vineri. Nu ştiu dacă e din cauza zilei sau ce, dar devin brusc conştientă de schimbarea vocii personale la telefon.

Foarte dubioasă treabă, zău.

***

Şi stau ca proasta de aştept curierul cu biletul de avion de luni.

După aia, Sărindar. Şi ulanbatoare. Şi ordinatoare: ieri n-am fost în stare de nimic.

Şi Voyage en Orient: o minune de vicleim cu poştalioane.

***

Poza nevinovată din stânga, de la Ulysse, un pique-nique de la 1937 cu Nusch, Paul Eluard, Man Ray şi mulatresa Fidelin, la Cannes.

Ulysse mă întreabă ce aroma de ceai s-ar potrivi. Eu, în repezeală, am zis chimarrão, ceea ce e o neatenţie.

On second thoughts, Darjeeling White Tea?

For the mellow taste.

Later edit:orele 2:59. Am şters-o.

Even later: Am şters-o plină de optimism, dar Agia Treburilor din Afară, nelămurită cu totul despre nişte hârtii a fost în stare să mă confişte sinelui personal fix de la stopul de la Televiziune. Trei ore mai târziu, ieşeam pe Aviatorilor fluierând a pagubă: tomorrow is another day, cu siguranţă, dar n-am să ştiu pentru o bună bucată de vreme cum se va vedea lumea prin perdelele sotz ale unei zile de vineri.

Voyage en Orient donc, la tot cartierul.

Mărunţiş

Via Hiacint, sondajul ăsta: în adevăr ia numai două minute de completat, deci promovez. Plus că sunt foarte curioasă să văz concluziile, că de barometre ne-am lămurit: dezastru.

Din ciclul du rififi quai Conti, luaţi de-aici un articol bunbun din Le Monde de azi, repede cât e cald. La Bucureşti, problema ar fi inversă: puţini chemaţi, mulţi aleşi. Heh.

Norman Mailer dispare, e foarte politically correct să-ţi ştergi o lacrimă, evident fără să fi citit une traître ligne.

Citit ultimul d'Ormesson, se pare că se nimereşte întotdeauna pe noptieră spre sfârşitul anului, curioasă chestie. Dar dacă stau să mă gândesc, nu de tot: au şi cărţile meteorologia lor.

De data asta nu e vorba nici de compilaţie, nici de epică. Doar nişte răzleţe, aproape în joacă, uşor pisăloage, pe alocuri redundante şi pas mal obsesive - a se vedea insistenţa cu şi despre Big Bang. Şi o reverenţă foarte Grand Siècle aşa, abia schiţată cu graţie melancolică dinspre faldurile cortinei.

Pesemne e ultima, zefirul lui vanitas vanitatum bâjbâie din plin pe foaie, îţi vine să-l tragi de mânecă şi să-i spui: mai stai, nu pleca, chiar ai terminat poveştile?

Rămâne de văzut. Cu toate că, după aşa ceva, un al doilea demers similar ar fi snop de alice de argint în picior, zău.

Urgh, să termin hârtiile-astea şi mai vedem ce e de făcut. Şi după-masă, Flanco: nu mai stau o secundă, pariez că o să iasă cu cântec, heh.

PS: Constat că se reînmulţesc vizitele furtive ale lui A. Mai constat şi că A. va ajunge în raiul logicienilor.

Dar se pare, de-altfel, că sunt - cum dumnezeu era?-, ah da, un om de o răutate verbală stupefiantă aşa că mai bine tac.

Look who's talking, heh. Cu amărâta aia care trecea pe-acolo ce-o fi avut de-a făcut-o, pardon scuzaţi, decerebrată ?

A. on a les adversaires que l'on mérite. Dintr-o serie de motive, am senzaţia coclită că nu ne merităm unii pe alţii.

L'affaire est dans le sac.

Mai vorbim când o să înveţi şi tu să dai mâna cu oamenii, ok? Hai pa.

The Scarlet Letter

Furia zilei de joi e buluc pe Switch, care de la o vreme alege să se oprească de unul singur, fără să anunţe pe nimeni. Aşa, aiurea în tramvai.

Pierde hălci de ipacuri şi de bilete. Întrerupe fără salamalecuri taclalele cu tartorul stoic, ceea ce e curată mişelie. Pune vraişte în parole, fişete şi căprării.

Evident, sudui.

Furia zilei de joi e curat stacojie.

Tant pis pour les petits fours.

***

După şase ani de heavy duty, zău ce aşteptam? Mereu amânată, de lene cumulată cu un drag inexplicabil, operaţiunea de căsăpire nu se mai poate evita: sofisticăria portabilă a respectabilei are nişte reglaje care mă scot din minţi, cu regularitate de metronom.

Să se rămână fără abac, nu se egzistă. Aşa că sâmbătă, marş forţat spre Flanco.

La naiba ghem.

Detest să văd obiectele cum se pregătesc să moară.

***

Privind de peste umăr la toată mizeria asta out of my hands, îmi aduc aminte de după-amiaza de noiembrie, una ca asta de s-a dus, în care îl cărasem pe Switch cu taxiul hăt de pe avenue Montaigne şi până în passage des Entrepreneurs.

La antipozi, cum ar veni.

L-am montat singurică, în sentimentul unei victorii absolute. Mi-a adus multe fericiri nemeritate şi tot pe-atâtea mirări. Şi foarte puţine mizerii, chestie care îi face cinste.

A venit după mine, cuminte, cu furgoneta atunci când am fugit de ipocrizia de la Assas ca de focul gheenei. Din toată monada sfărâmată în douăzecişipatru de ore, Switch a fost singura chestie care a supravieţuit.

Pentru că după ce am aruncat în furii legătura de chei sub Pont Mirabeau, un fel de apa sâmbetei, am dat şi cearşafurile la Secours Popu, să nu le mai văd. Şi recunosc, şi ca să o enervez pe respectabila: multe nu ştiam pe-atunci.

Silă suverană, asta a fost.

Nu e de mirare că odată întoarsă la Bucureşti i-am şters fără menajamente toată memoria, cum se intră în Legiunea Străină.

De peste umăr, am senzaţia că atunci mi-au murit batalioane de frici, chiar dacă n-am avut multă vreme habar de asta.

***

Cu atât mai curioasă şi chiar stupefiantă senzaţia de acum două săptămâni de la Madrid. În toiul crăpelniţei de nuntă, Gioconda venind cu pasul ei uşor împiedicat spre masa unde strânsese supravieţuitorii unor şotroane personale şi zicând cam aşa, cu un tremur de circumstanţă în gâtlej: "these are the most important people of my twenties."

Mi-a venit să mă uit în jur, de parcă salonul de la Casino era gol puşcă. Serios vorbeşti de mine?

Va voir boul' Saint Mich' si j'y suis, cucoană.

Nu că au trecut ani: au trecut ere geologice. Nu mai sunt aşa sigură că mai ştiu cum eram: până şi jurnalul de hârtie are un ceva criptic, care mă îngheaţă.

E timpul să se termine cu încremenirea în proiect. E patent: n-am să predau niciodată cursul ăla de istoria ideilor, după cum n-am să mă târguiesc pentru baremul semestrial, n-am să mă mai zbat pentru niciun imprimatur sângeros la Revue Française de Droit Public.

Şi mă doare fix în cot, jubilatoriu, de toate astea.

Tot la nuntă, Maripaz încurcată în explicaţii laborioase - la urma urmelor cine puii mei e aia în verde care a tăiat-o pe verişoara nu-ştiu-care de la ceremonia de ceai?- găseşte soluţia unei sintagme la microunde: ciudadana del mundo.

Am rânjit, izbăvită.

S-au văzut cruci mai nasoale, zău.

Hai şampanie la toată lumea. Dar să fie numai şi numai de un fel, anume şi cu totul la o parte de restul.

Jaw-dropping

Ziceam ceva de Varâkino?

Ei poftim de vezi fix aici ce scrie, şi cred: it absolutely did ring a bell, că de văzut Jivago cred că l-am văzut de vreo hm, treizeci de ori?

"Como anécdota, es interesante saber que El Capricho fue escenario de algunas de las escenas de Doctor Zhivago, la película protagonizada por Omar Shariff ambientada en Rusia."

Să fiu eu a naibii, zău aşa...

PS: Punga de plastic jur că nu e a mea şi eram chiar acutrată ff convenabil, cu tweedul verde, heh.

Flânerie 123: Neutralité des sphynges

Imediat după duelişti şi tot pe mâna dreaptă - plimbarea capricioasă are neapărat logica inversă acelor de ceasornic- drumul se deschide în amplu luminiş uşor extravagant, cu ceea ce dihania numeşte Plaza de los Emperadores, iar hărţile expediază mai funcţional: Exedra.

Imperatorii: rotondă cu busturi romane la care flâneurul aiurit nu se uită, de regulă. L-a furat deja peisajul, mai ales că în faţă şi continuând pe dreapta are de ales între Varâkino şi labirintul cel extravagant şi închis, fireşte.

***

Se intră astfel, după ritualurile sociale indispensabile ale unei curţi provinciale -am numit corrida şi duelul- într-o retorică mai subtilă a spaţiului alegoric, pentru că începe - am mai spus asta, cred- să ne pice fisa: se cam îngroaşă gluma, domnule Dihanie!

Eu una cred că pe Borges alăturarea dintre Exedră şi Labirint nu l-ar nemulţumi defel.

Juxtapunerile sunt prin definiţie provocare pură. În consecinţă, nu ne este foarte clar, cu insistenţă, dacă şiragul de sfincşi al exedrei păzeşte veşnica aducere aminte a Mariei Josefa Pimentel, sau e un rappel al labirintului vegetal ce îşi întinde coama verzuie la o aruncătură de băţ distanţă.

Dar asta e, fireşte, numai una din interpretări. Pentru că El Capricho, ne pică fisa cam tardiv, e principatul celor două tăişuri.

***

Nu am poftă să vă invit la un ceai în salon, dar vă pot oferi o limonadă în grădină. After all, nu ne cunoaştem aproape deloc: ce sens şi criteriu ar avea exuberanţa asta?

Aşadar, după ceremonii şi ritualuri mărunte, cartea de vizită a locului. Exedra e şi spaţiu - orgolios, cum altfel?- de legitimare socială pe jumătate tributar fabulosului.

Larii şi penaţii, în cheie maternă deci psihanalizabilă: les sphynges ne sont peut-être pas si neutres que cela, heh. N-aş împinge lucrurile aşa departe, deşi decodarea se ţine destul de zdravăn. Dar genealogiile întoarse înspre pazvantele ce de la Râm se trage sunt cu siguranţă acolo în chip de rotondă pentru ca să liniştească susceptibilităţi neformulate şi să se ţie niţel cu nasul pe sus: casa ducală de Osuna nu se poate măsura cu furnicarul de hidalgo, are poveste şi chiar legendă, aşa să ştiţi.

În rotondă se poate pupa cu spor, se poate citi o carte, se poate asculta muzică - nu fanfară, slavă domnului, nu suntem la nemţi!-, dar mai ales şi cu sublinieri: se pot insinua chestii.

Se poate cădea în dragoste, ce să mai, ceea ce e relativ inadmisibil.

Dincolo de asta, rămâne avertismentul de sfinx: flâneur aiurit şi uşor mahmur, ai ochi pentru restul?

Ia să vedem.

Porunca de miercuri: teorema perdelelor sotz

Motto:

"Meniu sotz, mâncare sotz, serviciu sotz, clienţi sotz, până şi miros sotz. Dar splendid şi nostalgic."

(Pantazi)

Porunca zilei de astăzi: un ceva, o cafea măcar la Restaurantul Cercului Militar din urbe.

Cu Tartorul incognito prin oraş, nu îndrăznesc să mă apuc de rebeliune: nu neapărat -deşi e ceva şi din asta- pentru că mă îngrozeşte perspectiva unei dezamăgiri, dar ideea e nemaipomenit de amuzantă. În schimb, mă gândesc să dau la schimb trei locuri cam previzibile, într-atâta Pantazi ştie Bucureştiul mai bine decât mine, ceea ce e un colosal şi fermecător n'importe quoi.

Nu vă zburliţi, domnule: e de bine, ca de obicei şi cum spuneam şi ieri de-altfel, implicit sau nu.

A se mulţumi întotdeauna în cheie orientală: de trei ori.

Întrucât dimineaţa s-a scris în cheie medicinală şi pentru că mă sastiseşte perspectiva zăcutului ca proasta în vastele apartamente personale, am zis să încerc azi ieşitul din casă, dar pe după-amiază.

***

Recunosc: flerul ceruse ceasul de prânz, fiindcă am bănuiala că jocul de lumină niţel pisseuse în borangicul fraudulos al perdelelor comuniste are ceva nemaipomenit de melancolic.

Nu ne simţim încă în stare, dar nu îndrăznim să spunem nu. Aşa că urmează ca pe la ceasurile şase şi ceva să întindem pasul înspre acolo, fix.

Pafnutie şi Fred Vasilescu aşteaptă ectoplasmic. Nu obişnuiesc să las datorii, chiar dacă livrările au loc cu decalaj.

***

În cheie de barter, las dihaniei plimbăreţe şi amatoare de senzaţii tari plăcerea triplă a (re)întâlnirii cu suratele întru sotz ale Cercului Militar. Anume: Casa Universitarilor de pe Dionisie Lupu, fostă Librecht: are ceva de raia părăsită, iar reţetarul de deserturi nu s-a urnit din loc defel de pe la 1985 încoace. Casa Oamenilor de Ştiinţă - dar la naiba protocolul: i se spune scurt, COŞ- din Piaţa Lahovary, fostă Cosmonauţilor şi dumneaei: perdelele, pariez, le bat la fund pe alea din Sărindar. Şi evident, inenarabilul Pescăruş dinspre Ambasada Chinei, cu aerul său vag interlop şi de gospodărie de partid.

Ar mai fi şi Casa Bucur, pe Poenaru Bordea, bine pitită după blocuri şi uşor mai securistă ca restul numărătoarei, fireşte.

***

Înadins am lăsat la urmă perla coroanei: Casa Ţărănească de la Triumf, the absolute parangon of sotzitude, doar o idee mai horror decât ăla de pe Doamnei. Are şi samovar, dumnezeule mare, proptit în mijlocul bufetului cu cergă - huh?- dar slavă domnului nu e acelaşi de la Lhardy.

Descrierea de pe site mi-a ridicat părul în cap. Jugez plutôt: că ambianţa e rustică - cum de au sărit inconturnabilul deosebită?-, unică şi de neuitat mă aşteptam. Dar vai de mine, ce mai zici de asta, conaşule?

Ei poftim: mobilier masiv din lemn natur de fag, decoruri specifice: Muzeul Satului în miniatură, bar din lemn masiv în centrul Salonului - majuscule, je vous en prie!

Ah, uite şi deosebitul, unde mi-era mintea, zău? Ia să vedem: atmosfera deosebită este însufleţită prin prezenţa unui veritabil ”parc natural”: păsări exotice: papagali, nimfe, vrăbiuţe australiene - sărurile, da?- şi -tobe- animale domestice: găini pitice, iepuri, porci de Guineea.

Să recapitulăm: de neuitat, lemn natur de fag, leomiuzediuvilajanminiatiur, papagali, nimfe, vrăbiuţe maori, găini pitice şi porci australi.

Un Madurodam căpiat: să n-am ambiţie, la leafă mă duc!

PS: Dacă vă aventuraţi pe pagina de net, daţi-i în cap sonorului, că după cinci minute de muzică sotz încep să se vază elefanţi vişinii.

Later edit: Planurile de ieşit afară, zădărnicite în năpraznic de banalele nevoi domestice. Un ceva ce nu suferă amânare, în Voorhuis, fix la ceasurile în care stabilisem să chem birja, etc.

Of. La naiba, ce n'est que partie remise, cum obişnuiesc să spun: noroc de amiaza zilei de vineri, adică poimâine, în cheie optimistă.

Şi dacă tot e aşa, atunci să se continue şi să se isprăvească plimbarea lăsată de izbelişte săptămâna trecută, şi să se scrie jurat povestea restantă, pe seară, cum le şade bine.

Ceea ce se vede din cea de-a nouăsprezecea scrisoare de la Ulan Bator: O poveste şi un samovar

De la Z. către P., la Pnom Penh

E aşa o bejenie friguroasă şi uscată fix în mijlocul lui nicăieri, că epistola de faţă nici măcar nu s-a mai priceput să găsească amuzamentul previzibil al unui citat en ricochet, drept deschidere.

Să ni se ierte: în dispoziţii nazale cam lacustre şi cu remediile băbeşti locale hotărât incompetente, nu-i mai rămâne expeditorului -şi ca niciodată- decât speranţa mântuirii unui ceai fierbinte, atâta cât suportă laringele.

Chestia asta e cu siguranţă un fel de pedeapsă.

A trecut ceva vreme şi probabil o jumătate de acru de iluzii snoabe de când aşa, pe nepusă-masă, ni s-a năzărit că nu ceaiul, botezat sau nu cu o lacrimă lactee aduce izbăvirea niţel mincinoasă a fiecărei dimineţi.

De unde se vede treaba că unele clişee nu mint: cafeaua, iară nu ceaiul e vectorul de intrare în lumea de bârfe ultrascurte şi opace a adulţilor.

***

Am impresia că ştiu exact de unde m-am putut pricopsi cu aşa un bucluc de sfârşit de toamnă. Plictiseala cumplită a trezitului zilnic într-un punct aleatoriu al mulţimii de iurte cu parabolică la poartă şi un fel de Wanderlust m-au împins la sfârşitul săptămânii trecute din nou înspre gara centrală. De unde ar fi trebuit să plece la orele zece şi jumătate post-meridian un expres atins de emfizem: înspre Dalandzadgad, ultima garnizoană cu electricitate înainte de pustietăţile de la Gobi.

Evident, suntem în Asia zisă centrală: trenul s-a urnit pe la orele unu ale dimineţii. Estimp, prin geamurile cehoslovace prost aşezate în canaturi şuiera aspru un fel de pui de crivăţ pe care n-am avut niciun chef să-l întreb de sănătate.

Pe la două şi jumătate, şeful de vagon ne-a anunţat în mari fericiri ilizibile că se egzistă un samovar Штамп disponibil, lângă closet, pe mâna dreaptă.

În ciuda bucuriei sălbatice a procurorului anticorupţie din Dalandzadgad, ce se grăbea la post înfofolit într-o şubă de urson tuns cu unghiera -probabil moştenire a vreunei mătuşi inconştiente-, mi-am zis să mă abţin.

Nu se ştie niciodată peste ce poţi să dai pe un culoar fumuriu de tren pe jumătate nălucă.

În situaţia asta, nu-mi rămânea decât soluţia pierdută din capul locului a metodei Coué.

***

În care mintea o ia razna, ca să nu îngheţe de tot, înspre locuri lipsite de deprimă şi timpuri mai inconştiente, de care nici măcar nu ai ştiut să te bucuri cum se cade.

Pesemne că a mers, de vreme ce n-am ajuns la capătul liniei transformată pe nesimţite în ţurţure.

Aici se încheie însă partea văzută a ipacului, cu plecăciunea şi scuzele inocue de rigoare muşteriilor aiuriţi.

Cetitorul şi deopotrivă destinatarul rândurilor de faţă va şti să găsească si(n)gur restul de poveste sur mesure, sub formă de ipac.

De dimineaţă, pentru că se întâmplă, ca multe croieli, noaptea.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişitreia zi a lunii lui Ābān

PS: Gripa nu te face analfabet. Hachiţele calculatorului, da: de cinci minute dau erate la tot cartierul.

Later: Trei şi jumătate, a.m. Ipac trimes.

Un ceva absolut sur mesure

Hm, şi un ceva tout à fait sur mesure, de la Schweppes.

Pe aia cu refreshments n-am găsit-o, la naiba.

Pauză publicitară

Olanda, fireşte, acum vreo zece ani şi ceva, uşor gross, în fond inocuă.

Azi, imposibil, de bună seamă.

Imediat, chestii mai diafane.

Un comble

Să recapitulăm: după ce am stat toată ziulica chez moi, cu nişte cărţi în braţe, după ce a venit bucovineanca să mă scoată din morţi şi să-mi aducă haleala la nas - Dixieland not dead, ceea ce e foarte politically incorrect -, după ce am început după-amiaza cu nişte taclale savuroase şi am încheiat-o cu un somn din care se va trage tribulaţia de săptămâna asta...

Ei bine...

Acuma a mai venit şi madam maică-mea de la un nu ştiu ce cu nişte japonezi cu doggie bag sur mesure de la Caru cu Bere şi Chocolat.

Mişto gripă din asta, mai vreau.

PS: Sufertaşul conţine caşcaval pané şi încă un ceva suficient de cucernic pentru ca să mă iert, că poate la urma urmelor nu sunt chiar aşa ticăloasă. Zău!

PS2: On second thoughts şi a doua zi de dimineaţă, treaba e oarecum staţionară, aşa că-mi fac rost de trei zile libere, hop şi-aşa.

Nu scriu trăiască lenea, dar scriu cu siguranţă hai liberare că m-am săturat de camfor ca de mere pădureţe, fir-ar.

...sed non gaudeo

Lunea asta se anunţă simetrică săptămânii trecute, cu nuanţa unei viroze zdravene şi răscoapte, de data asta.

Cum nu-mi stă în fire şi e nasol de simplu: mă dor şi firele de păr din ţeastă.

De-aia, nu de altele nu s-au egzistat nici ulanbatoare -en gigogne săptămâna asta neapărat- şi nici tribulaţiuni.

Suntem, sunteţi la mâna lui madam Coca, heh.

***

Cu toate astea, terminat Les extravagants. Mi-e atât de şui încât nu îndrăznesc să mă apuc de memoriile marchizului de Bradomín: le-ar trebui alte dispoziţii, mai adunate am senzaţia.

Una peste alta, se puteau imagina pentru Morand debuturi deopotrivă mai şubrede şi mai periculoase. Mai şubrede: stăpânirea siropului miră, fără să încânte, pentru că autorul nu a învăţat încă să se uite peste umăr la oameni şi la lucruri. Încă îl fură peisajul, deşi cu graţie.

Mai periculoase: intriga e cam de cacao şi previzibilă. Simon de Biéville, tânăr comite frânc debarcă la Londra îmbiat de Anquetil, prietenul erudit şi calamburgiu, dar vai! insuficient de Wotton, ceea ce ne fură jumătate de amuzament. După ce se plictiseşte pe la o serie de soarele date de nişte babe cu păr roşu şi pe jumătate nebune, unde mai întâlneşte o serie de făpturi cu jabou şi sarcasme, două frigărui jumate de gigolo şi de amazoane dornice de măritiş, vine de cade în plasa -cum altfel- eroinei atât cât trebuie de metisate, Miss Hyde.

Că nu trebuia, fir-ar viaţa, să se suie în imperiala de Holborn, dar sub nicio formă. Iar de-aici lucrurile devin stereotipe: linia de violoncel a grumazului anglo-indian, pupătura şi rejectul, plus sublimarea undeva pe Isle of Wight, după care vlan! se află că Miss Hyde - la trop bien nommée- e un fel de gânganie geloasă şi ucigaşă cu umbrela, deci dispreţuibilă şi disposable, à volonté.

Cititorul prăvălit pe canapea ar pufni în râs, de nu ar fi 39 de grade de febră din aia parşivă. În loc de asta, stinge ţigarea şi strănută, a pagubă.

Miss Hyde se cară din scenă şi redescoperim că pe la 1911 toată lumea scrie scrisori într-o fericire, chestie care ne încântă. Anquetil studiază vag ceva cu şi despre vase greceşti antice pe la Oxford, care nu s-a schimbat până în ziua de azi: va fi vorba despre rowing - heh- şi nişte beţii cumplite la college.

Apare principessa Lemska - ce nume, neamule!-, angelică, fecioară şi orfelină. Se mai strănută o dată, cu poftă. E în totul pe gustul zilei, pe spusele autorului cu o androginie bălaie de Van Dyck, muiere crescută între cărţi şi care voiajează cu perceptorul neamţ inofensiv - nimeni nu se gândeşte să invente nimic, toată lumea e insuportabil de bine crescută în cartea asta - şi cu maimuţa Jim, foarte Burnett aşa.

Principesa Lemska şi Biéville se joacă de-a complicitatea intelectuală - who the heck are they fooling?- dar cartea are doar 226 de pagini in-8° couronne, aşa că nu zăbovim prea mult. Lady de Raux are ideea să organizeze un pageant sur ses terres, castelul are şi parc şi pupătura grabnică se termină în lacrimi, pentru că Lemska nu vrea, de nicio culoare.

Ce puii mei, proasta planetei?

***

Şi Lemska fuge, speriată cu sentiment: se scrie o altă scrisoare, cu subjonctive. Biéville are pile şi nu face decât 23 de zile de armată, undeva la Caen - ah, Caen!-, reapare Miss Hyde qui se doute bien de quelque chose şi care devine îngrijorătoare, comitele suspină, principessa dusă pe pustii, cum spuneam.

Unde să se ducă, unde să seducă?

Veneţia, frate. Veneţia cea veşnic şi dintotdeauna delicioasă, în cheie culpabilă şi probabil că aici sunt cele mai mişto pagini din toată cartea.

Apare fabulosul Zuliano Trevisan - onomastica nu e fortele debutantului, îmi pare-, prea scurt să ia minţile cucoanei cetitoare şi vai! fără consecinţe în intrigă, se organizează bal şi réjouissances, în care reapar Miss Hyde şi Lemska adusă de heruvimii drhagoştei, o soprană cântă la un colţ de traghetto ceva din Rameau, Biéville aruncă un trandafir de ceai din corsajul insectei în gondola leşească. Insecta se face că nu vede dar vede, se organizează un tir à l'arc, Lemska ar vrea să se pupe acuma, dar agaţă lampioane în copaci şi plouf! gângania colonială vrea să o piarză.

O săgeată rătăcită, Lemska pică pe gios, Biéville o adună cu pioşenie şi îngrijorări, de soarta insectei nu-i mai pasă nimănui, urmează morfină - et pourtant, ce n'est qu'une égratignure, zice Lemska înainte să leşine, sau după, nu mai ştiu.

Beata solitudo în tandem, ura şi la gară!

***

Cam asta e côté cour, iar dacă intriga pare pauperă, să ne aducem aminte: Morand are 25 de ani când încheie romanul renegat, peste care pluteşte încă iz gros de Wilde, chiar dacă posteritatea e ingrată: "Assez de Rossetti, de Wilde! Grâce! fit-il en lui-même. (p.127)"

Cu toate slăbiciunile, evidente, cartea se citeşte uşor şi e o idee bună pentru bolniţă neserioasă, gen viroză sau entorsă. Se mai citeşte surprinzător cu plăcere, cam aşa cum se citeşte şi Paris au XXe siècle a lui Verne, pentru că are une certaine idée de l'impatience.

Morand cinicul încă n-a uitat să se bucure de hârjoana cu vorbele, vedeţi dumneavoastră.

Întrerup scrisul: vine frecţia.

***

... sed non gaudeo, că n-am scris ce trebuia şi n-am ajuns la Cercul Militar. Cineva aşteaptă, la naiba ghem şi se ştie: vizirii sunt foarte capricioşi din fire, heh.

PS: La naiba, nu fac pe nebuna, Coca mi-a dat cu camfor şi în cap. O babă, vous dis-je.

Hai siesta, hm. Îmi fug şi literele de sub ochi, a naibii viaţă-n lanţuri.

Evanghelia după Mailat

Fix acum o săptămână, pe când naratoarea era iresponsabil de fericită pe bancheta din spate a unei birje ce se prelingea alene pe la Castellana, cam pe-acolo unde avenida se umple brusc de grădini şi de debarale de juntă militară -am numit Marele Stat Major al Armatei de Uscat, heh-, vine de sună telefonul.

Fix acum o săptămână spuneam şi tot fix într-unul din acele momente când te lasă electrocardiograma şi îşi spui că aşa ceva nu se egzistă, că e numai imaginaţia ta şi că uite-acuşi ceva o să se întâmple, ca să-ţi aducă aminte pe ce lume trăieşti.

La telefon, madam maică-mea: ia-mi cutare şi cutare şi cutare, ai găsit Isabel Allende - mă doare în derier de Isabel a ta, ia-ţi de pe net, huh- şi ah, fir-ar a dracului de viaţă, tu te-ai uitat la ştiri?

Mă doare undeva de ştiri, sunt fericită, read my lips, fe-ri-ci-tă, ce e: a căzut guvernul, s-a scumpit benzina, i s-a rupt aţa la croşet lui Nicolas S., ce e?

Ah, deci habar nu ai de nenorocitul ăla din Italia, heh.

M'en fous, madame, m'en fous comme de la fraise de la marquise.

Lasă dragă astea, şi să-ţi spun. Pe-acolo cum e?

În Castalia, vrei să spui?

Nu fac treabă cu tine, hai că sun în America.

Cred şi eu: de patruzeci de ani chestiile din America sunt mai hlizite, heh.

***

Ce mama naibii? Cam aşa se rezumă efectul unui fapt divers crapuleux, dar insuficient stăpânit de mintea departe de fluxurile de ştiri.

Ca de obicei şi din stupefacţie, madam maică-mea le povesteşte în cheie vânătorească. Rezultatul e ca la Radio Erevan: şi nu era amiral, era poliţist, nu a spintecat-o ci doar a tăiat-o niţel, şi tot aşa.

N-aş fi scris despre asta dacă ieri la mieznoptică, pe drumul dinspre aeroport, nevasta ambiţioasă a şoferului cel nou n-ar fi întrebat: şi dumneavoastră care vă tot plimbaţi, ia ziceţi, cum suntem văzuţi acuma, după...?

Imediat după evanghelie, fireşte.

Mi-a stat pe limbă să-i răspund ca madam Schneider, pedichiurista bunică-mii: depande.

Dar consolarea vine repede: vai, dar ştiam că avem o problemă criminalistică, zice arătarea cu breton, făcătoare de integrame.

***

Din istorisirea unei ticăloşii mizerabile nu ne vine la mână să reţinem detalii soioase cu iz medico-legal.

Ţinem minte doar contrarietatea unei după-amieze de noiembrie timpuriu şi o confirmare.

Se egzistă două Românici. România ceştilor de fine bone china din dulapul dinspre debara: aţi observat cum toate relicvele dinainte de 1945 stau în cupboards aşezate strategic pe culoarul dinspre dependinţe?

Numai mitocanii nou-îmbogăţiţi le pun în vitrină, să se vadă. La maîtresse de maison vieux cru ştie că astea sunt accesorii amabile şi nu le arată dimpreună cu pescarul din Beijing.

Şi Românica ailaltă, buboasă şi rea, despre care tot curg râuri de cerneală.

Una fără alta, nu ar avea absolut niciun farmec. Fără coviltire, am fi redundanţi: un fel de surogat de deprimă leşească şi de nostalgii de szlachta. Fără noi, ar fi ei ce nu merită: clasă pe de-a-ntregul dominantă, anarhie cu păpuşa pe maşină înecată în colesterol şi costume Armani cu două măsuri mai mici, întotdeauna.

Nu se pot împăca, fireşte: dar dacă tot le-a lăsat dumnezeu aşa, se pot măcar ignora.

Ar fi un semn de sabidurie.

***

Infect de răcită, aproape ca niciodată, persist spre după-amiază cu restanţele. Ştiu că sunt aşteptate.

Seceriş

După-amiaza asta a fost genială pentru cumpărat şi comandat cărţi. Fără limite altele decât stocul aleatoriu al librăriilor provinciale, chiar dacă Seraiul bâjbâie într-un oraş cu great expectations.

Dau lista cu ce s-a luat: au să cotropească noptiera rapid, nu de alta.

De la Gallimard şi cum altfel, de la L'imaginaire: Borges, El hacedor, în ediţie bilingvă, fiindcă are şi nişte poezii; Paul Morand, Les extravagants, pentru că e primul roman, pentru că a fost găsit tocmai în America după ce fusese crezut distrus de furia auctorială şi pentru că o carte care are capitole pe care le cheamă Baudelairiana şi Les hasards de la promenade nu poate fi an sich o carte proastă; în fine, Guillaume Apollinaire, Le flâneur des deux rives, că o pierdusem şi îmi trebuie neapărat.

De la Folio, Louis Aragon, Le paysan de Paris, pentru că vreau să văd davvero dacă şi asta e la fel de proastă ca Les aventures de Télémaque; d'Ormesson, C'était bien, o chestie uşor melancolică, pe ultrascurte şi Nerval, Voyage en Orient, indispensabilă şi de negăsit pe nicăieri.

De la Rivages, în fine, un Walter Benjamin căutat în spume absolute, Je déballe ma bibliothèque, în aşteptarea lui Passagenwerk, comandată, dar despre asta separat şi mai pe seară.

Am lăsat la urmă două chestii adorabile, pe care m-ar mira să nu le fi găsit sau eventual instigat Pantazi: Les miscellanées de Mr. Schott şi Les miscellanées culinaires de Mr. Schott, două chestii inadmisibil de frivole, ce pot fi oricând taxate drept paradigmă livrescă dandystă en diable.

Luaţi de-aici pagina autorului şi a colecţiei, că mai e una care nu a apărut încă, de sportsmen.

Îmi plac de mor.

Un compliment

Vai de mine, biletul dumitale de azi-noapte s-a primit cu recunoştinţă şi s-a (re)citit chiar acuşi în plină şedinţă cu eforturi maxime pentru a evita sincopa.

Sunteţi groaznic, bunul meu domn.

Nu că am avea vreo problemă cu asta, heh.

Drept urmare, am şi răspuns.

Até logo.

PS: Repede, până nu mă lasă bateria de litiu de la lasou. La Consiliu geamurile sunt nespălate de pe vremea lui Dr. No, am senzaţia. Că tocmai a plouat, heh.

În care ne dăm seama că facem naveta

Plec în jurul prânzului de data asta şi ţinând cont de destinaţie nu mă trage inima, dar deloc.

Ne surtout pas penser à ce que je faisais, il y a pile une semaine, heh.

Din precauţia altora, ajung la Otopeni îngrozitor de devreme, cumpăr ceva ziare, printre care Time Out Bucureşti, această revistă analfabetă la care se mai nimereşte să scrie şi lume normală.

Va trebui să mă explic: presimt că mironosiţele şi cooperatiştii se vor indigna şi vreau să îi scutesc de efortul polemic, din prima.

Arunc mănuşa, cu un ochi pe textul care m-a scos din sărite, dar rău de tot.

***

Pentru lucrurile tipărite, neglijenţa ortografică sau de transcriere e echivalentă cu o muiere care traversează zglobiu şi nepăsător Calea Victoriei cu un snop de fire de ciorap plecate cu sorcova fix în mijlocul gambei. Acolo unde lumina de după-amiază bate mai aprig şi poate mai provocator.

Time Out face treaba asta suficient de des şi fir-ar al naibii, de regulă atunci când e vorba de treburile franţuzeşti.

Iată o limbă care se duce pe apa sâmbetei, cu graţie. România francofonă are Alzheimer, mă tem.

Accente puse aiurea, după ureche de lemn, aberaţii sintactice, tâmpenii inocue dar tenace: nu le mai trec la pomelnic, nu le mai număr.

Bonjour, camarade professeur... Parcă aşa era, heh.

Peste două-treizeci de ani cine ne va mai spăla de cumplitul clişeu al Parisului văzut numai şi numai prin lentilele de acadea ale cumpărăturilor trupei O-Zone pe Champs?

De-ar fi numai asta...

***

Sidenote: ascult cu jumătate de ureche dezbaterea de săptămâna asta a emisiunii lui Taddei, care vorbeşte în pungă despre ultima băzneală la modă.

Le désarroi masculin, excusez du peu.

Cea mai mare tâmpenie după chestia cu falocentrismul - mais bienvenue, zău - care a făcut mai mult rău decât orice altceva cu şi despre mentalităţi, pe puţin în ultimii patruzeci de ani.

Of. Nu mai insist. Însă cred că are să se scrie ceva despre asta într-una din tribulaţiile viitoare. În carnetul ştim noi cui, hm.

M-ar mira să nu.

***

Revin la enervarea dintâi.

Pentru că ultimul număr are curaj şi vrea să ne vorbească despre mituri urbane. Şi la pagina 22, Seraiul îl afuriseşte cu jurământ pe Majuru Adrian care zice-aşa:

"Craiul de Curtea Veche

Avem aici o dublă ipostază a craiului de Curtea Veche. Pe de o parte, au existat grupuri de aventurieri, care se refugiau printre ruinele Curţii Vechi, abandonată la mijlocul secolului al XVIII-lea. Pe de altă parte, avem tipologia umană descrisă cu voluptate literară de Mateiu Caragiale."

Să le numărăm, stimat public, zice Adrian M. şi până acuma, toate bune.

Despre primul volet, absolut nimic de comentat: e vorba, de-altfel, de circa precis 98% din argumentaţie, în care ni se scoate din ceaun o fişă cinstită de conspect după Berindei şi Iorga. Cu atari referenţiale fanariote, cetitorul bizantinesc se va fi întâlnit de-altfel deja, în mari delicii prin răzleţele mateine sau prin Jurnalele Princepelui, ceva mai puţin amuzante, du coup, dar totuşi râvnice.

Nihil novi sub sole.

Povestea se împute atunci când vine vorba de lucrul cu adevărat important din propoziţie: " cealaltă versiune a craiului de Curtea Veche apare în prima parte a secolului al XIX-lea şi a reprezentat o catalogare famată -?!- pentru vârstnicii care cumpărau bunăvoinţa fetelor tinere, iar pe altele împingându-le spre adulter."

Oh mon dieu, c'est tout?

Nu ţi-e ruşine, mă?

Am impresia că domnul Adrian M. nici măcar nu a deschis cartea aia.

Huo.

PS: Promisesem povestea lui Pafnutie, bună dihanie, scurtă şi ea. Dar mărunţişurile astea m-au înfuriat atât de tare că zău dacă mai am chef de scris, şi o las, cu voia tacită a domniei tale pe mâine.

PS2: Mărunţişurile astea şi nişte telefoane picate prost. Oare de ce mai e nevoie, bicisnicule provincial ce te ştii, ca să înţelegi că spre deosebire de egumenul tagmei, eşti tare mic şi fără măsură de grosier în imposturi şi insistenţe ieftine?

În care am fugeat, iarăşi şi din nou

Aştept iarăşi birja, de data asta pentru nişte chestii plicticoase, cu tranzit lung şi autobuz, heh.

Până sâmbătă seara, la Strasbourg cu treburi. Dar poveştile continuă.

Pe mutul de la Cercul Militar îl chema Pafnutie. Sau poate Pandele. Are să bată la uşa domniei tale la noapte.

Flânerie 122: O supoziţie

După îndelungi ponderări şi judecând după umorul pofticios cu care ne-a momit înspre acolo, am impresia că rinconul preferat de dihanie la Capricho e fix ăsta din stânga.

Pesemne pentru ca ducesa de Osuna, veşnic pomenită sub numele de María Josefa Alonso Pimentel de dragostea filială -mais chut, am prevenit că era o flânerie capricantă, heh!-, să poată adormi împăcată cu sine în fiece seară, se egzista pe teritoriul fiefului capricios şi o fermecătoare specie de paraziţi. Toleraţi, râzgâiaţi de ducesă, omologaţi ştiinţific şi chiar nemuriţi, după cum se va vedea numaidecât.

Doi călugări, fireşte. Pe care îi bănuim absoluţi impostori. Una peste alta, chinovirea în căsuţa sofisticată cu zugrăveală italienească în trompe-l'œil - de acord că e cam slabă- nu trebuie să le fi fost prea aspră.

***

Ei, şi?

Aveţi dreptate, fără amănuntele de locură post mortem povestea e numai a unor pile preacuvioase.

Ce nu se poate înţelege este pentru ce merite ascunse - obscene?- ducesa hotărăşte să-i facă lui Fray Arsenio cavou cu piramidă duioasă fix lângă grădina de zarzavat şi să-i lase comparsului Eusebio folosinţă viduară a locului şi după dispariţia parazitului dintâi.

Dar povestea continuă, până la absurd. Pentru că după dispariţie, cei doi devin automate puse în geamul casei, a eternitate dubioasă.

Automatele sunt demult ţăndări şi e foarte greu de crezut că vor fi existat vreodată, într-atât toată povestea locului e plină de falsuri, minciuni inocue, substituiri şi aproximaţii.

Cheltuiala pesemne că a meritat însă, şi ăsta e numai şi numai secretul Mariei Josefa.

Subliminală

There are more things, cum ar spune Borges.

Aproape întotdeauna, de-altfel.

Bunăoară, îmi spune la cafea beizadeaua Ulysse, poftim de vezi un detaliu curat subversiv al subiectului rusesc de aici.

Oamenii de la Daily Intelligencer al lui NY Magazine s-au uitat mai cu luare-aminte pe coperta revistei care se iţeşte cu nonşalanţă din geanta Vuitton.

Le détail qui tue, quoi.

Flânerie 121: The Duellists

Motto:

"What adversary?" asked the younger, as if puzzled.

"Don't you know? They were two hussars. At
each promotion they fought a duel. Haven't you heard
of the duel going on ever since 1801?"

(Joseph Conrad, The Duel)

Încă de la intrarea în grădini, plimbăreţilor începe să le fie clar că toată povestea trebuie că are o logică şi chiar o soartă proprie.

Aparent, începem cu un clişeu, fiindcă arabescul de la intrare nu e altceva decât înfumuratul fronton al tribunelor unei minuscule plaza de toros. Pare greu de crezut că aici s-a putut întâmpla vreo coridă altfel decât în cheie butaforică, aşa cum povesteşte şi Wilde, de care am mai pomenit cu insistenţă, într-atât spiritul, dacă nu litera pluteşte în dulce impertinenţă peste foarte multe lucruri madrilene:

"At last, however, after a prolonged combat, during which several of the hobby-horses were gored through and through, and their riders dismounted, the young Count of Tierra-Nueva brought the bull to his knees, and having obtained permission from the Infanta to give the coup de grace, he plunged his wooden sword into the neck of the animal with such violence that the head came right off and disclosed the laughing face of little Monsieur de Lorraine, the son of the French Ambassador at Madrid."

***

Imediat pe mâna dreaptă -şi nu din lene- insistent şi pofticios pomenit de dihanie, numaidecât adoptat de sinapsele personale, colţul dueliştilor unde riscul echilibristic se măsoară în paşi.

Pajiştea e îngrijită şi perfect tunsă, dar dihănii sunt o groază, chiar dincolo de analiza sarcastică a lui Mackay, a cărui carte se recomandă insistent şi călduros: capitolul despre influenţele politice şi religioase asupra părului şi bărbii de pildă, este absolut colosal.

Dintre toate, cele mai dragi ne sunt cel al lui Conrad, văzut prin ocheanul lui Ridley Scott de prea multe ori ca să nu-l fi învăţat pe de rost.

Şi, deopotrivă splendid şi absurd, duelul dintre Gumiliov şi Voloşin, de dragul Heruvimei de Gabriak, într-o după-amiază ceţoasă de noiembrie a anului 1909. Unde aiurea decât la Petersburg şi cum altfel decât pe locul asasinatului deghizat al lui Puşkin: şi da, Seraiul are idei puţine dar fixe, heh.

Duelul ăsta a avut mai mult noroc şi în tot cazul mai mult humor negru: ratat probabil cu premeditare din cauza unui galoş prins în noroiul gros al Ciornaiei, de unde şi armistiţiul.

A naibii Heruvima: nici măcar nu a avut bunul simţ să se egziste, dar personajul dindărătul baronesei din turnul de fildeş, umila şi bolnăvicioasa Elizaveta Dmitrieva merită poate ceva mai mult decât trei vorbe.

Fie şi numai pentru că nici măcar ea n-a scăpat de mâini cekiste şi-a ajuns de belalie să dispară de pe faţa pământului undeva în Kazahstan, pe la 1928. Când deja se făcuse îngrozitor de târziu pentru prea multe lucruri ale lumii ei.

Pun rămăşag de-altfel că lumea nefericitei Dmitrieva, moartă literar din cauza propriilor laşităţi inadmisibile şi fermecătoare, dar şi martiră malgré soi a Rusiei albe ar fi putut încăpea într-o boîte à musique, uşor manieristă, în totul utopică.

Ăsta e rinconul preferat, bună dihanie, după cum scriam ieri. Iar sinapsele nu sunt, de-altfel decât parţial de vină, heh.

Flânerie 120: The Word ' Whim'

Motto:

"Et, puis que je ne suis pas capable de choisir, je pren le chois d'autruy."

(Michel Eyquem de Montaigne, Essais, II.12, Apologie de Raimond Sebond)

Capriciile: foarte importante, mai ales dacă se scriu în cheie de Meissen.

Numai aşa se poate explica stăruinţa subversivă cu care am fost trimeasă în grădinile de pe strada fără număr a unei periferii madrilene.

În fundul lumii, cum ar veni, prima bretea dreapta de dinainte de aeroport. Oricum nu vă descurcaţi singuri, nici şoferii de birje neaoşi habar nu au, aşa că deconspirarea e valabilă numai pe jumătate.

***

Vizitiul era ursuz şi fanatic de sevillanas. Se ştie: de multe ori sunetele anticipează restul de senzaţii. Iar radioul taximetristului insista cu o arietă zglobie ce spunea grosso modo cam aşa: dame una oportunidad, ceea ce trebuie să recunoaşteţi că se potrivea perfect situaţiei în sine.

Deşi nu astea sunt sunetele care vin spontan urechii, dar cele ale lui Rodrigo, pe mâna stângă şi ele.

Cu aşa ceva ar trebui să se întâmple promenada.

***

La Capricho da, am înţeles multe chestii. Odată trecut porticul din stânga foii, unde numele se scrie în entrelacs estivale, luăm la rând reperele cum ne vine la îndemână. Cu sinapsele lor proprii, cum ar veni.

După care adunăm şi tragem linie. Episodul cu mahalaua îl ştiţi deja: o mare mândrie personală.

PS: Tot învârt în buzunarul de la haină ipacul maritim. Are o frază sau două, nu mai mult şi probabil că va pleca la amiază.

Flânerie 120: Une roseraie

"A large rose-tree stood near the entrance of the garden: the roses growing on it were white, but there were three gardeners at it, busily painting them red. Alice thought this a very curious thing, and she went nearer to watch them, and, just as she came up to them, she heard one of them say “Look out now, Five! Don’t go splashing paint over me like that!”

“I couldn’t help it,” said Five, in a sulky tone. “Seven jogged my elbow.”

On which Seven looked up and said “That’s right, Five! Always lay the blame on others!”

“You’d better not talk!” said Five. “I heard the Queen say only yesterday you deserved to be beheaded.”

(Lewis Carroll, Alice's Adventures in Wonderland , Chapter VIII: The Queen's Croquet Ground)

Tribulaţia de sâmbătă, patruzecişitrei: Povestitorul de fum

Scurtă prolegomenă, indispensabilă: săptămâna asta, Zaza şi Abd'allah şomează. Uitatul pe gaura cheii vine de se întâmplă exclusiv la Damasc şi da, mărturisesc: are legătură cu tot restul şi se cuvine cu deasupra de măsură. Fie suficient deocamdată gândul că la bordul lui Le Tasse lumea se păruie cu şi despre rugby.

Motto:

"Me dijo que su libro se llamaba el Libro de Arena, porque ni el libro ni la arena tienen ni principio ni fin."

(Jorge Luis Borges - El libro de arena)

Şi-atunci, pe dihanie o apucă un soi de frenezie pe care numai şiretenia capriciului norocos o poate explica pe de-a-ntregul. Pentru că da, odată scăpat din chingile de platină ale Compostelei Pantazi se simte chiulind din naraţiune, iar chestia asta îi dă o bucurie de nedescris.

Acuma e acuma, hm.

Primul reflex, cum altfel, împlinirea unei pofte îndelung amânate. Cu paşi siguri, de connaisseur, Indescifrabilul se îndreaptă fix spre taraba a treia dinspre gura bazarului şi după ce schimbă vreo două nimicuri cu negustorul aiurit să-l revadă în miez de septembrie, porunceşte mare desfrâu.

A se tocmi, de formă. Altfel, telalul se va simţi cu siguranţă înjurat implicit.

Snopi de roşcove, mezquite de halvale şi prăjituri misterioase cu nucşoară, baclavale înecate în sirop de albine şi nugale expansive, borecuri şi ka'akuri. Toate îl trag de nas şi-i spun să le ia acasă, sau în fine, măcar până la chervansaraiul de la o aruncătură de băţ distanţă.

Deşi nu dispreţuieşte nici vânatul subtil, nici tocana zdravănă la drum iernatic de seară şi nici măcar banalul şi umilul taci şi-nghite, Pantazi e unul din adevăraţii, rafinaţii şi neîndurătorii tartori ai dulciurilor de pe lumea asta.

Iar de cofeturi, Damascul n-a dus niciodată lipsă.

Poate numai serafimul tuciuriu ce şade în poarta mamelucilor să se mire văzând obrazul cinstit de vizir cum îi calcă pragul cu desagii într-o mână, iar în cealaltă cu un carton extravagant cu toate bunătăţile de la miazăzi.

Întotdeauna se întâmplă aşa: pentru metehne, nici măcar neprevăzutele nu au valoare.

***

- Nous sommes tout à fait désolés, monsieur, mais la suite Averroès n'est pas disponible pour l'instant. Peut-être après-demain, en cours de matinée, au plus tôt. Enfin, je pense...

Ce pămpălău, îşi spune Pantazi. Pare nou: nu-mi aduc aminte să-l fi văzut iarna trecută. Ia să-l chinuim niţel, să ştie cu cine are de-a face, heh.

În atari situaţii, vocea baritonală se face brusc spijă de gheaţă şi privirea pătrunzătoare pare tăiată în granit:

- Eh bien, que me propose votre établissement alors? Après-demain je serai loin d'ici, je pense.

Aparent, tonul e egal cu sine: nu s-a coborât nici măcar o terţă. Dar rezultatele sunt întotdeauna fulgerătoare: dihania ştie că secretul izbândei în atari situaţii şade în două nimicuri. Despuierea interlocutorului de identitate, dintâi şi paradigma monocordă. Cireaşa de pe tort, bomboana de pe colivă.

Serafimul s-a fâstâcit de tot: de ce-ar fi o excepţie, la urma urmelor. Vărgat multicolor de stupefacţii, frânt de spate îndărătul tejghelei care s-a făcut griviţă, de-abia mai apucă să bâiguie, încurcat:

- Si monsieur veut bien, nous sommes tout à fait ravis de vous proposer la suite Soliman le Magnifique.

- Trop clinquante.

- Euh... Baybars, peut-être?

- Tu vois bien que je suis seul.

- Sainte Sophie? şi prepusul de la recepţie nu se poate împiedica să nu-i ceară din ochi lui Allah mazâl uşor şi cât mai milos cu putinţă.

- Il est parfaitement vide votre caravansérail, je constate.

Şi dihania se întoarce pe trei sferturi, mimând plecarea indignată. Treizeci de secunde, nu-i dau mai mult de-atâta.

Et cela marche. Cela marche à tous les coups, d'ailleurs: de groaza bârfei asasine, gura uscată a bietului amploiat mai apucă să mârâie stins:

- Il nous reste l'appartement Haroun al-Rachid. Je te le fais à moitié prix, par les yeux de ma mère, saha!

Moitié prix mon œil, bombăne dihania. Parcă eu nu ştiu că schimbaţi peşcheşul după fazele lunii. Aşa, foarte bine face domnia mea: un oftat dezolat de formă şi mâinile desfăcute a martiraj.

- Si c'est tout ce qu'il te reste, mon ami...

Fericit, izbăvit, cruţat de satrapul în sacou de tweed niţel şifonat, amârătul fluieră extravagant hamalul care dormea dus undeva în spatele havuzului plângător din curtea interioară, Şi care, rupt de spate, pare că se opinteşte cu zaharicalele şi desagii lui Pantazi mai grozav decât cu un vagonet de lignit.

Perfect. Bacşişul va fi cu atât mai extravagant, fireşte.

***

Penumbra aurie a vedutei înspre moscheia omeiadă ar îmbia cu dragă inimă Indescifrabilul la somn sau poate chiar la visatul cu ochii deschişi. Dar amănuntul sarcastic al circului de la recepţie a fost prea măreţ ca să nu se sărbătorească la o narghilea pofticioasă, îndoită neapărat cu apă de trandafiri de Şiraz.

Numai şi numai la al-Nafura cea plină de farmece, unde povestitorul din vârful jilţului de sidef brumăriu spune iarăşi şi iarăşi povestea lui Antar şi a Ablei, letopiseţ de pulbere, sânge şi iertări. Trei sute de nopţi va dura descântecul şi trei sute de nopţi la rând muşteriii se vor îmbulzi fibrilant să îl asculte, iarăşi şi iarăşi, de îndată ce ecourile vecerniei păgâne din mihrab se vor fi stins de tot.

Trei sute de nopţi încheiate vor umbla de năuce caravanele lui Antar prin ţara druzilor fără frică şi lege, prin munţii de la miazănoapte şi prin pustiul de la soare răsare.

De trei sute de ori se vor scutura de praf cămilele răbdătoare pornind din nou alene la drum. Şi dacă Allah cel preamilostiv le dă putere şi minte, poate că în cea din urmă noapte lucrurile au să se dreagă şi Antar are să câştige mâna Ablei şi să spargă blestemul spiţei, de la care s-au pornit toate.

Fireşte, toată lumea ştie demult povestea pe de rost, dar toţi se prefac a o auzi dintâia oară. Iar الحكواتي îşi cunoaşte meşteşugul ca nimeni altul şi izbuteşte să îi ţie pe toţi cu sufletul la gură, până în ultima clipă.

Pentru că altfel nu se poate. Pentru că altminteri, tot farmecul se duce pe pustii.

Ciudata halucinaţie colectivă care sminteşte un cartier întreg, osândindu-l să asculte de secole aceeaşi halima l-a fascinat dintotdeauna pe Pantazi, fără ca dihania să înţeleagă rotund care e secretul povestitorului cu sabie, caftan şi fes.

***

Nu se poate să fie vorba numai şi numai de nuanţe, îşi spune dihania în timp ce îşi leapădă straiele groase şi înlocuieşte cămaşa năduşită cu un altceva uşor. Ce păcat că nu am ştiut de schimbarea asta de macaz: aş fi ieşit şi eu în caftanul verde. Mulţi mă iau drept de-al locului, iar chestia asta mă amuză au possible.

Pantazi grăbeşte pasul. Din vârful minaretului, muezinul cheamă fluviul de turbane la închinăciunea de seară. Iar vorbele care îi vin dihaniei în minte sunt ale unei alte monade:

Omnes ergo in unum positi compleant... în fond nu e tot aia?

Zău. Câte tâmpenii şi nelegiuiri, din nimica toată.

***

Pe dinafară, cafeneaua al-Nafura seamănă cu un şopron mai răsărit, fără îndoială din pricina streşinilor insistente. Pe dinăuntru însă, situaţia se schimbă cu desăvârşire şi nu se poate să nu îţi spui cu mare mirare, fie că descoperi tărăşenia sau eşti demult robul ei, că locul ăsta e definitiv altfel.

Să fie zarva tihnită a muşteriilor? Sentimentul iminenţei unor minuni mărunte, iscate de imaginaţia celui care iată, se ridică din mijlocul narghilelelor şi se aşează în jilţ pentru ca povestea să se işte ca din întâmplare? Sau poate briza de seară a unor aşteptări ştiute dinainte?

N-am putea şti precis. Un lucru e însă foarte clar: Pantazi a ajuns cam târziu. Cafeneaua e plină ochi şi cu greu îşi mai poate folosi farmecul de rătăcitor ca să găsească un colţ liber de tablà.

Bogdaproste. E bine şi aşa, pentru un hatâr neaşteptat.

Şi totuşi. Perspectiva e cam ameţită: muşteriul cel spătos din faţă astupă aproape de tot priveliştea. Din cauza asta, Pantazi nu va şti niciodată dacă lucrul ce e pe cale să se întâmple a fost cu putinţă sau nu.

Deocamdată însă, neştiutoare de logica obscură a jocului de zaruri, dihania se pregăteşte să asculte povestea, cu fericirea în care se descântă pe îndelete zaţul de armagnac pe pereţii unui pocal de sticlă Riedel.

Numai şi numai cu ochii pe jumătate închişi. Istovit, fericit, aproape că s-ar întinde alene, ca gheparzii după prăpădul de impale.

Jubatus rex, je vous en prie.

Peste cafeneaua al-Nawfara s-a aşternut brusc o linişte desăvârşită.

***

Ceea ce va urma nu este relatarea unor arabescuri hedoniste într-o seară damaschină leneşă a unei cumpene de toamnă.

Şi nici nu ar putea fi.

Cu toată îmbulzeala, lui Pantazi i se năzare un ceva ce schimbă ameţitor absolut tot meremetul previzibil şi-i întinde văzul, auzul şi vertebrele înainte, a neîncredere.

Pe toţi dracii: pe povestitorul ăsta nu l-am mai văzut absolut niciodată aici.

O fi nou? Dar atunci, ce s-a întâmplat cu celălalt şi de ce toată lumea pare la fel de mirată ca şi mine, veneticul pasager?

Ciudată treabă, iar asta e numai începutul. Pentru că odată obişnuită cu penumbra de miere a locului, dihania îşi dă seama că astea nu sunt singurele amănunte nelalocul lor.

***

Pe genunchii hierofantului din jilţ nu se zăreşte oţelul niciunei săbii. În schimb, mâinile de fildeş se odihnesc cuminţi şi aproape transparente pe măciulia unui baston din bambus.

Bine, dar aşa ceva nu se poate...

Totul se poate într-o poveste, bună dihanie. Totul şi ceva mai mult decât atâta, zău.

Dumneata ai uitat că se poate întâmpla ca povestea să se plimbe pe stradă uite-aşa, în gura mare şi de una singură?

Soit. Dar cred că nu văd bine. Nu, nu e de la narghilea: de-abia dacă a apucat să se înfierbânte apa cum se cade.

Nici caftan nu poartă jupânul hakawatî. Ci un costum bleu nuit, croit pesemne de Pyle într-o dimineaţă cu brumă a unei Londre în care primele birje se îndreaptă încă somnoroase înspre Haymarket Road.

Ochii sunt închişi, pleoapele strânse în zeci de falduri minuscule. Pare că doarme, dar cetitorii în semne ştiu că jupânul le vede pe toate în duh.

Iar când firul de voce începe timid să înşire vorbă franţuzească, nu cârlige de-a-ndoaselea, ultima boare de îndoială se risipeşte de tot.

***

"....et ainsi ne pouvait-elle savoir que son je m'en vais, ces trois mots de rien du tout, suivis par la panne numérique la plus odieuse de toute l'histoire du Premier Arrondissement avaient terriblement attristé le derviche, sans qu'il puisse s'expliquer avec précision pourquoi."

Poftim?

Poftim.

E pesemne rândul lui Pantazi să ameţească. Iar când vocea se stinge ca şi cum nu ar fi fost niciodată, dihania se uită lung la povestitor, aşteptând probabil ca bastonul să se prefacă în nisip.

Of. Nu se întâmplă nici una, nici alta, iar Indescifrabilul ar trebui să ştie că nimeni nu a plecat nicăieri.

Intrat pe fereastra lui Harun al-Raşid, vântul cel curios de miazănoapte a răsfoit cu zgomot de foale carnetul de la Pineider, lăsat deschis pe măsuţa din salon.

Pantazi a adormit îmbrăcat, cu barba în pernele de puf ale chervansaraiului.

Pâş-pâş, zorile trandafirii se insinuează prin persienele lăsate cu grijă.

Spoiler: Nedumerit, vizirul hotărăşte să se îndrepte spre Aden. Ceva îi schimbă însă planurile şi nu ar avea farmec să ştim de pe-acuma ce anume.

După cum nu ne vom explica niciodată cum o discuţie despre rugby se poate isprăvi într-un amplu consens melancolic.

Comparativă

Vorbisem destul de insistent ieri dimineaţă despre Lisabona şi Madrid. Hazardul a vrut ca între ele să nu se egziste tranziţie: le-a pus, cum ar veni, faţă în faţă, ca la Tratatul de la Tordesillas.

Deşi distanţele faţă de amândouă nu se egzistă, din raţiuni diferite şi pentru că vorbim de convenţii dispreţuibile - ce bine sună totuşi méprisables! - se poate încerca o comparaţie.

Nu la rece: aşa ceva nu pot promite în veci.

Să ne facem că vorbim -nu mult, două minute- despre economia urbană. Etimologic: grijeala.

***

Datorită unui cataclism istoric, pe osatura maură a Lisabonei a prins carne de piatră visul sever şi ţeapăn al Marchizului de Pombal. Locuit de lume nespus de melancolică şi de curtenitoare, oraşul invită la bir cu fugiţii în spatele faţadelor tăiate fără cusur.

Noroc de mahalale, că inima acolo e.

La golăneală.

Iar povestea spitalului înghiţit de falie e unul din cele mai mari coşmaruri personale, hm.

***

Datorită unei lehamite sarazine, fortăreaţa Magerit trece fără foc şi pară în mâinile apucătoare ale lui Alfons de Castilia, cel de-al şaselea din spiţă, pe la 1083.

E loc bun, cu vad şi cu situaţie. Se va lua în serios odată cu Escorialul habsburgic, ceea ce mi se pare a fi sursa unei mari confuzii nedrepte.

Într-atâta arată de sinistru palatul cel fără de inimă, dacă îi dăm crezare lui Wilde. Şi îi dăm, în multe.

Metonimiile nu sunt întotdeauna ce par, din păcate.

I se spune şi oraş fără suflet, făcut din adunături diverse de pietoni. Dar nu cumva asta, anume adunătura, nu e meteahna fermecătoare a tuturor capitalelor, creatoare de meteci?

Cine zice aşa ceva ar face bine să se gândească bine de tot şi încă o dată. Madridul e nu atât cap de pod, cât port d'attache.

Dacă ai norocul unor accidente biografice, te leagă strâns cu fire invizibile.

Un oraş în care te poţi întoarce de departe, iarăşi şi iarăşi, cu certitudinea că valetul ţi-a păstrat papucii la cald, să te aştepte cum se cade.

În care mulţumirile se întorc, trei: Drumul dintre copaci

Se ştie: unei fapte mari şi cu suflet nu i se poate mulţumi decât întreit.

Asta este, bună dihanie, Pădurea de Argint de care vorbirăm cu folos mai în vară.

Nu e aşa sofisticată ca boscheţii domniei tale de Meissen, dar se întoarce de tare departe, din bejenii grele şi absurde, de care nu aveam nevoie, dar deloc.

Are fără îndoială poezia ei, care îmi aparţine.

E singurul titlu de proprietate pe care mi-l pot imagina vreodată.

***

Voiajul lui C. ne-a mai spus că se egzistă căprioare şi mistreţi, care se plimbă liber şi fără ifose prin culorile astea geniale.

Hazardul îmbracă decorul, precum se vede, nu în argint, ci în aramă. Să ni se ierte, sau nu.

Păunii sunt în altă parte: la Septentrion, nu s-a descoperit încă aşa un chichirez savant.

Şi iarăşi întreb: mulţumesc pentru ce, dumnezeule mare?

În care mulţumirile se întorc, doi: Cele trei războaie de ţesut

Chestia asta ca de Jivago e schitul Agafton, uitat până şi de Patriarhie îmi pare, de nu ar fi povestea celor trei războaie de ţesut şi a Saftei Velisarie.

Scrie, cred, în orice istorie a literaturii române: Pădurea de Argint nu e la Varatec, nici la Agapia, ci e ce se va vedea la urmă de tot.

Pentru că datina preacucernică a sorţilor căminarului Eminovici le-a trimes la schit pe Olimpiada, Fevronia şi Sofia, surorile Ralucăi Iuraşcu şi mătuşile cui ştim.

Mai târziu, avea să ia cuca de călugăriţă şi cimotia Safta Velisarie, legată prin fire invizibile de nişte genealogii cam plimbăreţe, que voici.

Chinovia nu le-a fost uscată şi rea, cum se poate imagina şi chiar se scrie sub alte latitudini.

În Bucovina, nu se poate una ca asta.

Iar când heruvimul cel puber care stă de strajă puţului din curtea cu dobitoace s-a milostivit şi le-a luat sufletul cum ştim din povestea contelui de Orgaz, ei bine, cele trei războaie gureşe de ţesut s-au dat de trei ori peste cap şi s-au făcut sinaxar.

Varâkino nu se mai egzistă, iar povestea asta o ştie domnia ta aşa cum am spus-o, pe un colţ de masă acum ceva vreme.

În care mulţumirile se întorc, unu: Un reper

Nu pot să-mi încep siesta cum se cade, dacă nu dau şi eu ceva la schimb.

E o chestie ce tocmai a venit cu poşta, din zelul contabil al lui C. despre care nu se poate să nu vă aduceţi aminte.

Îmboldit de A., C. stă şi numără rente, iobagi şi assets. Chestia asta l-a făcut să se suie în tren şi să se ducă până la mama naibii, în fundul Bucovinei.

Pădurea de argint a subsemnatei. Cred că e pe măsura capriciilor dumitale.

Începem cu drumul care e închis pentru οἱ πολλοί.

Şi cu reperul Gorovei. Ca folcloristul, ceea ce e absolut normal. Strămoşii lui, iobagi dabijeşti sloboziţi devreme şi din cauza asta, cu cheag.

Pe mâna dreaptă, schitul şi povestea celor trei războaie de ţesut.

Entracte

De dimineaţă mă trezesc ursuză aproape fără motiv, de nu ar fi picul de febră, frânghiile muşchilor întinse dureros, să plesnească şi un rău de şale care mă îndoaie, până şi pe mine.

Un noroc: e ziua de dereticat a bucovinencei inestimabile. Coca, dă centrala pe patru şi fă-mi o frecţie.

Te rog.

Ca să ne sastisească de tot, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, la Bucureşti s-a anunţat ninsoare, pe după-masă.

***

Despuiată de tricou pe jumătate, iar mâna caritabilă ce nu ştie franţuzeşte începe frământatul cam la plezneală. Nu recunosc iadul esculapic de camfor şi mă uit mai bine: picură mentă diluată dintr-o stacană pe care scrie mare jambes actives. Nu cu aia, cucoană, vezi în dulapul din baia mică tubul albastru.

Tubul albastru: unsoarea lui Huckleberry Finn, născută la Chattanooga, Tennessee.

Şi Coca se dă bătută.

Il est où, el consomé de chez Lhardy?

Francezii mint: nu bouillabaissa scoală din morţi. Ăla, da.

Şi oftez de se scutură pijamaua pe mine.

***

Oftatul ăsta o vredniceşte pe Coca: are intuiţia unui descântec, ca de obicei, în timp ce- în cheie mai prozaică- scoate untul din narator, cum se spune pe Dâmboviţa.

Iar când o aud că începe cu schinaraul şi cu topsecatul şi cu doftorii fără de arginţi o opresc: lasă, cucoană, pentru Madrid nu se poate descânta în veci.

Repertoriul se schimbă: şi-a venit un om negru, pe un cal negru şi nu mai ştiu ce, halimaua devine ameţitoare, iar efectele se simt imediat.

Cu intuiţia unor fragile. Fiindcă da, el consomé de cocido are fără îndoială suficientă personalitate curativă cât să te pună pe picioare. Dar picurat aşa samovari gratia -înadins am evitat zelul de oberchelner- capătă un fel de hieratism catifelat care e numai şi numai al domniei sale.

Nu e prea puţin zis, chiar dacă e cu un rest de febră.

Credeaţi că numai ostropelul lui Tralea e înstelat?

Consomeul dihaniei e galactic, de-a binelea.

Să fie asta cronica gastronomică din vârful praştiei care i se cuvine.

***

Şi să nu cumva să-mi mai stai agăţată de birou, zice bucovineanca şi iese pe uşă, spre casele din faţă.

Aiurea-n tramvai. Fix asta am de gând, după o siestă cumsecade.

PS: Mulţumesc eu. Heh.

PS2: Poza, de la Casa de Cañas. E ceea ce se vede înăuntru prin lucarnă şi peretele dormitorului lebedelor din spumă de cafea.

Flânerie 119: The Evidence

Şi dovada că s-a găsit pomul, în noiembrie destul de anapoda şi fără să semene cu ceea ce este de fapt.

Dar pentru că e un noiembrie altfel, ne-a dat - cum ar spune Wilde- câteva frunzuliţe stacojii, să ne fericească de tot.

Ceea ce nu s-a făcut...

... despre ce nu veţi citi aici şi ce urmează.

Nu s-a făcut, din lipsă de vreme, salamalecul păunilor de la Campo del Moro. Nu s-a găsit prin urmare nici statuia femeii misterioase, care pesemne că e îngrozitor de supărată pe Serai.

Să nu se nemulţumească: ne întoarcem cu primăvara.

***

Muşteriii nu vor citi aici în veci despre două lucruri care vor pleca la scorbură mâine seară, pentru că sunt atât de je ne sais quoi et comment şi au nevoie de trecerea unei nopţi suplimentare.

Nimic despre clopoţeii de eter şi nimic despre marea Madridului.

Cinstitele curţi nici măcar nu au de gând să se scuze de strungăreaţa narativă.

***

Urmează însă, neapărat după tribulaţia 43 o plimbare alene la El Capricho, frunză cu frunză şi piatră cu piatră.

Seraiul a dat nas în nas cu prea multe şi prea importante ca să sară chestia asta, aşa cum poate că a voit sincer.

Deocamdată însă, tragem perdeaua. Nu vrem acasă sub nicio formă.

Pas tout de suite şi cum spuneam, în niciun caz de tot.

Flânerie 118: Homework

Plecasem de la W. cu un ipac de întrecere şi nu se cădea să nu îi dau urmarea cuvenită.

A fost greu de tot, dar a meritat.

Cum naiba să cauţi un anume copac despre care nu ştii absolut nimic? A se citi: nimic în afara unui galimatias latinesc ilizibil, curat Linné.

Lagerstroemia indica.

Ou bien davantage: lilas des Indes.

Izbăvirea, pe mâna dreaptă după ieşirea de la Rosaleda, într-un soi de scuar unde cineva învaţă răbdător o fetiţă cu hanorac roşu cum se scrie pe litere Tour Eiffel - jur!

Chestia asta îmi dă oarecari vapori, recunosc.

Flânerie 117: Taraf de dulce

Fuente de la Alcachofa, tot acolo şi fireşte. La poalele ei, un extraordinar taraf de Ferentari sadea, pe care îl zărisem înainte înspre Jardines del Arquitecto Herrero Palacios halind pateu întins gros pe pâine ruptă cu mâna.

Ţigănia se milostiveşte şi face o improvizaţie de scat Roaring Twenties de toată frumuseţea, pe care însuşi jupân Django nu l-ar fi putut dispreţui.

Lumea meduzată, fericită fără motiv, aiurită în zi de morţi, strânsă ca la urs, evident.

Mâncătorii de pateu, în stânga şi pe şest.

Colosali, în totul.

Flânerie 116: Dracul din Retiro

Sunt perfect convinsă că absolut toată lumea se întreabă de ce se egzistă statuia dracului din Retiro.

Enciclopediile sunt destul de darnice în explicaţii savante.

Seraiul o are, fireşte pe a sa. Partea cea mai importantă se subînţelege: nu se putea altfel, fireşte în cheie ludică.

Pentru că nu e dracul jumătate om, jumătate iepure şchiop al lui Ispirescu. Pare a fi dracul în cheie pantazească, aşa cum ne arată clar nuanţa din stânga.

Cu un amendament: din raţiuni estetice, ne vine mai lesne la gură să numim toponimul ca pe vremuri, anume glorieta şi nu plaza, care sună ca la PTT.

Ángel Caído, zice placa.

Anume cel atins de parce, furii sau graţii, au moment- même de son éblouissement.

The Naked Truth

Adevărăciunea tărăşeniei este că biletul din dimineaţa asta era nesăbuit de optimist.

De muci am avut parte - să fiu sănătoasă cu umblatul aproximativ despuiat pe orice vreme - din plin. Iar de lacrimi, heh, aicea povestea vine de se complică.

Prima dată în closetul exiguu din avion, ca un fel de chestie supărătoare despre care te faci spartan că plouă.

A doua oară şi nimicitor, la aterizare dar ciudat lucru - nu, nu caut lămuriri- aproape pe dinăuntru, nu pe dinafară.

Pe dinafară n-ar fi avut niciun farmec.

De pe scară

Chichirezul cel mai personal de compras de data asta a fost -cum altfel- un abanico sur mesure de la Casa de Diego.

Verde şi aur, aur şi verde. Bizantin, altfel nu merge.

Fericiri.

În care ne suim în birjă

Cam în două ore o iau din loc: a venit vremea să trag linie şi să fac o summa provisoria.

Am de gând să le iau de la capăt pe toate, pe îndelete şi de acasă.

Aseară, în plimbare experimentele gustative se încheie apoteotic în marea şocolatei de la San Ginés - o bate la fund pe aia de la Magots, dar aia de la Magots e pentru alte portative - , aparatul de pozat cedează psihic şi bateriile nu mai colaborează deloc - mi se pare normal. Iar voia dihaniei mă duce undeva inadmisibil, fix în Siglo de Oro, cu care a ales să termine descălecarea dintâia.

Să ne fie ruşine, flotanţi parigini şi alte asemenea: nu am văzut în viaţa mea un loc în care vălul aparenţelor să fie mai fragil, în care lumina să se egziste şi la miezul nopţii fără aurora borealis, şi în care ilicitul să se plimbe în gura mare pe stradă, cu o inocenţă de care nu îl credeam în stare.

Următorul care mai iese şi zice à la cantonade că Madridul e un oraş rece şi-o ia cu vârf şi îndesat, din partea casei.

Madridul: sat polimorf, greu de închis în cutie sau în garduri şi pesemne din cauza asta, greu de luat acasă. Nu se poate improviza: se simte, se haleşte pe pâine şi se miroase numai de la faţa locului.

Şi mai grav de-atâta, Madridul e autostradă de linii temporale paralele. E uşor şi chiar recomandabil să te pierzi printre benzile de circulaţie: altfel, tot farmecul se duce pe pustii.

O singură excepţie, grădinile suspendate ale sufletului de ieri, în care timpul nu mai există.

***

Criticii din vârful patului aşteptau pesemne relatări entuziaste de genul: cum am făcut eu şase ore coadă la Prado cel extins şi cum mi-am luat pantofi - evident că mi-am luat pantofi, dar să vorbeşti despre asta e ca şi cum ai vorbi despre proteze- şi cum am fugărit năluci la Thyssen şi alte asemenea.

Nu se egzistă aşa ceva, de data asta.

De data asta, voia şi criteriul impecabil al cuiva a ales să ne puie sub picioare cel mai fermecător Nain de pe lume.

Mergând pe mâna asta care nu are cum să fie păguboasă am priceput pesemne mai multe decât admit să scriu pe geam.

Rezultatul e fulgerător şi mă tem definitiv şi provizoriu deopotrivă. Fulgerător, pentru că totalul e un oraş pe jumătate visat şi care are să te bântuie. Definitiv, pentru că oriunde te-ai duce ai să ştii de-acum încolo că Madridul aşteaptă, ceea ce e o jumătate de blestem amabil. Provizoriu, pentru că ştii că se cade să te întorci, după circumvalaţiuni diverse şi esenţiale, ca să vezi dacă mai eşti pe-acolo.

Mai eşti, cu siguranţă.

Iar pe Balthazar nu îl credeam în stare să aducă monade sur mesure.

Uite că e. Iar asta are un ceva deopotrivă înspăimântător şi nemaipomenit.

Restul, ca de obicei, mă priveşte cu desăvârşire. Marile fericiri sunt întotdeauna groaznic de egoiste, şi în dimineaţa asta e cazul să se scrie aşa şi nu altfel, oricât de aiurea sună.

De la Lisabona plecasem în muci şi lacrimi, cum ar scrie Arghezi. E normal: e o duioşie cu care te naşti, de care te rupi şi la care te întorci. De la Madrid mă car - nuanţa e importantă şi nu are de-a face cu şmechereala movida - cu o jumătate de zâmbet.

De fapt, să fim sinceri până la capăt: mă car pe jumătate. Locura se asumă, tot până la drojdie şi ea.

Flânerie 115: Fantasía para un gentilhombre:

Promenada secretă isprăvită, dacă era vorba de oricine altcineva pe lumea asta înjuram/minţeam/ridicam din umeri şi mergeam la cumpărat tâmpenii la Sol. Dar aşa, nu am avut inimă şi cu toate că am o migrenă din aia cu jumătate de cap în menghină - cred că m-a deocheat harpia-, m-am aruncat într-o birjă mârâindu-i şoferului Paseo de la Alameda de Osuna. Y punto.

Numai aşa se poate ajunge la El Capricho: ca la foc sau de pe trambulină. Îţi faci vânt, şi gata.

Că mi-a plăcut, e puţin zis. Că m-a stârnit, e redundant.

Să se aşeze impresionismele, bună dihanie. A fost prea de tot.

***

Deocamdată, am să zic numai atât.

Grădinile alea nu sunt ale lui Turner, nici ale lui Fragonard şi doar tangenţial ale lui Lancret. Ca să le pricepi, trebuie să fii neapărat şi în prealabil un cetitor asiduu nu al lui Arouet - ce serait bien trop simple- , ci al lui Diderot.

Diderot cel de aici, unde venim de dăm nas în nas cu Borges: "Ils s'acheminèrent vers un château immense, au frontispice duquel on lisait: "Je n'appartiens à personne et j'appartiens à tout le monde. Vous y étiez avant que d'y entrer, et vous y serez encore quand vous en sortirez".

Şi iară, cu criteriu: "Comment s’étaient-ils rencontrés ? Par hasard, comme tout le monde. Comment s’appelaient-ils ? Que vous importe ? D’où venaient-ils ? Du lieu le plus prochain. Où allaient-ils ? Est-ce que l’on sait où l’on va ? "

***

Întrecerea, în stânga.

Lebedele dumitale din spumă de cafea.

***

La sfârşit, am călcat regula taxiului de întoarcere. Probabil că dumneata te aşteptai, de unde rigoarea disuasivă, în cheie metrică.

Vous ne savez donc toujours pas à qui vous avez affaire?

Bineînţeles că am luat-o prin mahala fix unde panoul arată a metrou două sute de metri pentru ca vizavi să se contrazică: ba să avem pardon, sans issue. Anume da, prin maidanul cu rulote ţigăneşti de la Românica, cu rufe la uscat şi unde mirosea atât de rău a cârlan prăjit, că mi-am adus aminte brusc de ţigănia Ciolpanilor, uite-aşa.

Nici măcar potaia legată cu lanţ în mijlocul străzii nu m-a simţit. Dar experienţa e fabuloasă, ţine două sute de metri şi zece minute pe ceas, cu senzaţia unei seri la Whitechapel, pe la 1888.

Un vrai coupe-gorge.

Din motive obiective, n-am făcut nicio poză. Unele lucruri ar fi mai bine să rămână în veşnic chiaroscuro.

M-ar îngrijora dacă dumneata ai lua-o pe acolo, data viitoare.

Să nu cumva...

Digresiunea mahalagească e cadoul meu pentru dumneata pe ziua de astăzi. Fără hartă: de unde mama naibii aşa ceva au milieu de nulle part, hein?

PS: Incapabilă să înghit orişice. Încep să dispreţuiesc femeia aia comme pas permis.