Pomuşoare de linolea: nişte razne nevinovate

Dacă Gramo şi-a scanat căciula ce, eu nu pot să scanez punga -ţin să precizez: expirată- cu turte dulci [sic!] cu aromă de răchiţele din linoleaua veşnică a domnului Nelu?

Dacă formatul nu convine, dă-i crop: autodidactă, da. Heh.

În seara zilei de alaltăieri, s-ar fi putut crede că domnul Nelu a fumat pastă de haşiş sau ceva. Nu luaţi pufarine, că nu merg de sărbători, dar măcar turta asta dulce o luaţi, nu?

Nu.

Atunci, o să fiu nevoit să o îndes în pungă.

Vai de mine.

Din două una: domnul Nelu face corporate gifts sau şarmează cucoanele în Barbour cu turtă dulce de Chişinău.

Vai de mine, 2x.

***

Lista se îngroaşă cu tâmpeniile de depanare, iar debitul verbal al interlocutorului de după tejghea se înteţeşte.

Dar -oh, ştiu că aşteptaţi asta, domnule- sună telefonul.

Phonecall, miss.

Pardon?

Veşnica conversaţie vijelioasă: ai zice că domnul Nelu negociază cacao la Abidjan, nu napolitane pe Cometa.

Ştiţi, eu sunt cam diliu, dar sincer.

Mai are puţin şi-mi mărturiseşte tot: că face croşet duminica după-amiază. De exemplu.

Din senin, din nimic, mă umflă un râs homeric.

Ah, ştiam eu că aveţi umor. Devine interesant.

Huh?

E unul din momentele alea când te uiţi aiuristic în jur cu sprâncene disperate în cheie comică, dadada.

***

Acuma, că ne cunoaştem - domnul Nelu habar nu are de civilităţile personale, dar nu asta e important- pot să vă spun şi eu ceva?

Nu dau semne că înţeleg.

Pot? E o văicăreală ieftină, dar eficace.

Poftim.

Hait! Nu cumva să-şi fi luat minţile.

***

Dar domnul Nelu este o fiinţă superioară, capabilă de sublimări, ce naiba.

Ştiţi... când v-am văzut prima oară...

Da.

Realmente fac efort să nu rag cu gura până la urechi.

Mi-am zis: Nelule, asta e foarte a naibii.

Aşa.

Că de multe ori mi-aţi închis gura că nu ştiu ce scrisesem prost pe etichete şi nu mai ştiu ce. O scârbă.

Nu-mi aduc aminte.

Pe cuvântul meu că nu-mi aduc aminte.

Mă rog, nu are importanţă - ce are, în letopiseţe?- dar cu vremea am realizat că nu este aşa.

Săracul domnul Nelu, zău.

Dar cum este, domnu Nelu?

Ei. Este că numai vă faceţi, aşa e?

Cum aşa?

Păi dumneavoastră... dumneavoastră - angel radios, ceva?-... dumneavoastră - grea maieutica asta, frate!- scrieţi, doamnă!

Ah da, o auzise pe Aquiu într-una din seri, e adevărat.

***

Noroc că se deschide uşa cu cele două babete ale polonezului. Nu ştiu ce aş fi răspuns şi mai ales, nu ştiu cum aş fi reacţionat la următoarea chestie.

Pentru că discuţia pe care o presimţeam colosală nu putea continua cu ochi streini - şi goi în chestie, haha- se întâmplă cam aşa.

Nepăsător la suplicele despre pungi de orez şi iaurt degresat din frigiderul cât o palmă de clacă, domnul Nelu înşfacă şapte acadele de Bengal şi le trânteşte pe tejghea cu inspiraţie:

Atunci, primiţi acest buchet de flori. S'il vous plaît.

Este, în gestul ăsta de nimica toată un ceva ameţitor şi naiv, trebuie să recunoaşteţi, fără gelozii aiurea în tramvai.

Acasă, constat înduioşată că domnul Nelu a uitat socoteala în pungă, ca niciodată.

***

Asta nu schimbă nimic în ecuaţie, dar fireşte că nu poţi să nu te întrebi ce karmă proastă ispăşeşte domnul Nelu deghizat în târgoveţ uliţărnic.

Anul a început cu mari speranţe de care ne-am ţinut. Să se termine deci cu o miniatură urbană, domnule.

Fug să mă îmbrac, altfel mă omoară ăştia.

La mulţi ani urbi et orbi, la mulţi ani cafegiilor ce se ştiu.

Şi la mulţi ani dumitale, de bună seamă.

PS: Ca să mă facă să ies din casă, madam maică-mea a scris pe uşa de la studio Afumătoarea de la Regina Veroleana.

Începe bine, a naibii de viaţă.

Unde mai halim prin Bucureşti: Thalassina, Povernei 22

Înainte să dau ultimele veşti pe anul ăsta - care, în virtutea unei tradiţii recente pe care o ştiu aşteptată - nu pot să vie decât din împărăţia de linolea, deux coups de fourchette, vite fait.

În stânga, adresa - nu am pus telefoanele, că o să mă bănuiţi de reclamă- celui mai bun restaurant grecesc din Bucureşti. Nu căutaţi review, că a deschis de trei săptămâni şi bănuiesc că nu au avut vreme să se ocupe de PR and press coverage.

***

Pentru Serai şi proprietară chestia cu bucătăria palicară e cumva o dilemă sfâşăietoare între atavismele otomane pe jumătate jucate şi genealogiile de port fluvial şi oraşe de câmpie. Ne vine, cum ar fi, din sângele gros al meridionalului, fără ca să avem cel puţin pe câte ştiu legături directe cu aşa ceva.

Exigentă, coana Mândra ştie că lămâia se pune numai şi numai într-un anumit fel peste constelaţia supei de pui şi că este mai multă poezie într-un foietaj decât pare.

Ne-am dus dintr-un elan de bouche à oreille, dar ne-am dus cu amăgiri preţioase. Ar fi fost păcat să li se dea peste nas.

Am scăpat, de data asta.

***

Nu am putut să înţeleg niciodată cum este posibil ca într-un oraş din sud cele mai urgisite restaurante să fie tocmai alea ale spiţei sale. Între sangria cu gust de borş de la restaurantul omonim de la o aruncătură de băţ de casă, orezul lipicios de la Valencia, nenumăratele camioane de pasta făcută cărămidă, halelurile suspecte de la Fado şi creveţii cu gust de garou de mai peste tot, este aproape imposibil să repeţi la Bucureşti experienţele scandaloase ale unei după-amiezi leneşe cu lumină clară.

De-aia, când am primit invitaţia, m-am făcut că nu aud: fusesem de prea multe ori dezamăgită, înşelată şi furată ca în codru.

Iar pentru gourmet, jucatul fără spor cu fantasmele de palat e un scandal.

Bucătarul - român, şi asta e remarcabil!- de la Thalassina s-a scos cu brio.

***

Acum o săptămână, din câte am înţeles, nu aveau nici măcar bec la poartă, dar am găsit numaidecât unde, anume într-o vilă pe care un conţopist analfabet de la B24 o ţine de brâncovenească.

Era gol. În stânga, salonul de fumători are o sobă de Meissen de culoarea verde emigrant tendance buttercream, dar când am întrebat cu ce le-a greşit, mi s-a răspuns că aşa era de la mama ei, chestie de care mă îndoiesc. În rest, decorurile sunt mai puţin rurale decât în restul locantelor similare: cineva a sunat la Fondul Plastic sau în fine, s-au descurcat ei cumva.

Una peste alta, e sobru şi eficace. Dar aş fi vrut să aud ceva Haris Alexiou din boxe -imediat în stânga ce vreau să spun, pentru cine nu ştie şi pentru cine da-, nu ţestoasa veşnică şi ochelarii ei de bagà sau uleioasele de paralie cipriotă. Asta ca să ştiţi că nu se poate veni în scopuri neruşinate: ar fi un eşec sinestezic.

Chelnerii sunt frânţi de spate, grabnic roşii în obraz şi trec peste momentul îndoielnic al şerveţelelor expandabile de la sfârşit: pentru o muiere, în fine, înţelegeţi dumneavoastră.

Cu asta, am terminat cu părţile proaste. Ah, iar desertul mai bine nu: dar asta e o molimă de birt bucureştean ce se ştie. Deşi am înţeles că baclavalele vin de undeva de pe Hristo Botev şi auzisem numai de bine despre asta, îmi ies mult prea bine ca să vreau de la alţii.

My two cents of selfishness.

***

Dar haleala e colosală et je pèse mes mots: tzatziki perfect, pastă de măsline atât cât trebuie de sărată, tziri suculenţi, lacherdă cu panaş şi tahini neobrăzat.

Evidemment, ce n'est pas donné: dar faţă de bâzdăgăniile tarifare ale altor birturi similare, e decent.

Dar surpriza maximă venea dinspre apele cele mai periculoase ale meniului: fructele de mare.

Nu iau niciodată din astea la Bucureşti: nu vreau să termin la Floreasca. Dar ce văzusem pe gheaţă avea aerul unei jucării flamande, aşa că, treacă de la mine.

Ca să testez chestia şi numai din cauza asta, nu m-am aruncat la platoul de fructe de mare de doi oameni, ci am fost mai modestă. Şi mai parşivă: tagliatelle cu creveţi.

Am lăsat-o pe madam maică-mea să se destrăbăleze cu o coadă de homar în sos Mornay cu coniac, adusă în vas de lut.

Sidenote: colosal să afli à l'instant că un cineva s-a însurat zilele-astea dintr-un sms de agheasmă sezonieră. Zău, heh.

***

Tagliatelele au fost perfecte - vedeţi ce sărăcie de elogii când vorbesc şi eu de bine un ceva abstract?-, băiatul cel ruşinos a adus şi nişte parmesan grattugiato cum se cade într-o sosieră, nu pe o chisea cum am văzut că se poartă şi la case mai mari. Nu uleioase şi - da!- făcute în casă, pe loc. Creveţii, fără exagerare, ultima oară când am halit aşa ceva bunbun a fost la Cascais. Şi se haleşte şi capul: mi se mi se pare partea cea mai suculentă, dar nu mă băgaţi în seamă, că s-ar putea să mă înjuraţi.

Băzneala maică-mii, out of this world, foarte serios. În secunda în care cuvintele lipsesc - a se vedea el consomé de chez Lhardy- e un pic mai mult decât o capitulare, aproape o robie neasumată şi un trafic de stupefiante.

Aşa că nu am să zic mai multe, trăgându-vă de mânecă înspre dezmăţ, cu un rânjet amplu.

Cafelele: cu ochi de şarpe, cu hel, cu tupeu. Dacă ar învăţa să facă şi marghilomane -mandea ştie!- ar sparge gura pieţii.

Patru stele din cinci. Recomand aproape cu afect, fiind şi în cartier.

Sorcova

Anul ăsta, o plastrografie fermecătoare, pe lângă autocroma lui Personnaz.

Textul de mai jos are paternitate incertă, circulând cu insistenţă prin cutiile poştale sub eticheta Baltimore Prayer, ceea ce miroase a brad proaspăt tăiat şi apple pie: grozav!

Însă spulberătorii de basme susţin cu păcat că nu e vorba de vreun bilet găsit în biserica Sfântului Paul la 1692, ceea ce presupune misticisme înduioşătoare şi mistere de pe Mayflower. Ci, mai prozaic, de o făcătură cu sentiment a unui anume Max Ehrmann din Indiana, de pe la 1920 - şi ceva.

Vă invit să ne facem că nu ştim sau să presupunem cererea de copyright simplă exploatare a biletului puritan.

Spre deosebire de original care sună inadmisibil de motivational, textul franţuzesc are graţiile lui, până şi în sirop, ceea ce nu era simplu.

Iată sorcova Seraiului, aşadar:

Allez tranquillement parmi le vacarme et la hâte et souvenez-vous de la paix qui peut exister dans le silence.

Sans aliénation, vivez, autant que possible en bons termes avec toutes les personnes. Dites doucement et clairement votre vérité. Ecoutez les autres, même les simples d'esprit et les ignorants, ils ont eux aussi leur histoire.

Evitez les individus bruyants et agressifs, ils sont une vexation pour l'esprit.

Ne vous comparez avec personne : il y a toujours plus grands et plus petits que vous. Jouissez de vos projets aussi bien que de vos accomplissements. Ne soyez pas aveugle en ce qui concerne la vertu qui existe.

Soyez vous-même.

Surtout, n'affectez pas l'amitié. Non plus ne soyez pas cynique en amour car, il est, en face de tout désenchantement, aussi éternel que l'herbe. Prenez avec bonté le conseil des années en renonçant avec grâce à votre jeunesse. Fortifiez une puissance d'esprit pour vous protéger en cas de malheur soudain.

Mais ne vous chagrinez pas avec vos chimères. De nombreuses peurs naissent de la fatigue et de la solitude.

Au delà d'une discipline saine, soyez doux avec vous-même. Vous êtes un enfant de l'univers, pas moins que les arbres et les étoiles. Vous avez le droit d'être ici. Et, qu'il vous soit clair ou non, l'univers se déroule sans doute comme il le devait. Quels que soient vos travaux et vos rêves, gardez dans le désarroi bruyant de la vie, la paix de votre cœur. Avec toutes ses perfidies et ses rêves brisés, le monde est pourtant beau.

Tachez d'être heureux.

Le grand bond en avant, 3: Ce se poate spune despre după colţ

Exerciţiul unor auguri suferă în general de două metehne: număratul mătăniilor unui wishlist oarecare şi optimismul marxist al tuturor revelioanelor de pe lumea asta.

Nici promisiuni, nici reforme agrare la taraba asta, ne pare rău.

La anul, am să continui pe cât se poate de imperturbabil începuturile anului ăsta, în totul. Este singura manieră de a izbuti ca lucrurile asumate ale zilei de azi să nu ştie de urât.

La anul, am să vreau să văd cum miroase ploaia şi prin nişte altundevauri, nebătute până acuma.

La anul este peste fix şaişpe ore şi treizeci de minute.

Zarurile sunt aruncate.

PS: La cafea, lucruri mai uşurele.

Le grand bond en avant, 2: Ce-am făcut pe dinăuntru

Ca să dau samă de un an pe care l-am ţinut la vedere aproape în totul, aveam de ales între un cearşaf cu sirop de dezvoltare personală şi o moleculă cu miez.

Varianta a doua mi s-a părut mai interesantă.

Am să scriu aşa:

Anul ăsta am învăţat două adverbe noi. Da. Nu. And the wisdom to know the difference.

Anul ăsta m-a pufnit plânsul din senin şi de fericire în trei oraşe diferite, în mijlocul străzii, şi nimeni nu s-a uitat cruciş la mine. Din cauza asta, m-am simţit frumoasă şi neruşinată şi muiere, deopotrivă.

Anul ăsta mi-am dat seama că descoperirea cărţii de căpătâi e mai tare ca spiritismele pe spirtieră şi cuţitul înfipt în colţul casei şi că e echivalentă cu găsirea busolei îngerului păzitor.

Credeţi că e puţin?

Le grand bond en avant, 1: De unde am plecat

Prinsă în diverse menghini mateine - şi autoare căpiată a unui infect pleonasm remediat de-abia pe seară!-, n-am apucat nici măcar să aţipesc o jumătate de oră cum se cade înainte de momentul poetic al coafezelor.

Cum nu eram singură, trebuie să recunosc: a durat cam mult. Patru ore? Heh.

După care, am fost să halim ceva pe Povernei: o surpriză nemaipomenit de bună, de care am să dau seamă imediat, evident.

Şi pe la şase, m-am năruit pur şi simplu din picioare, uite-aşa.

***

Văd că bilanţurile sunt la modă: Tonans şi pesemne şi alţii tot au scris zilele-astea într-o fericire de ce-au păţit şi cum şi despre ce au de gând cu viaţa şi opera, imediat după colţ.

Bun. Aşadar, mi-a venit şi mie rândul, nu?

Păi să m-apuc de chestia asta acuma: mâine fac revelionul la birt. The birt, că mi-e lene.

În cămară, am două sticle de şampanie explozivă, fireşte.

***

Îmi aduc aminte foarte precis de starea de hlizeală uşor opiacee în care terminasem de scris hotărârile mele măreţe pentru 2007. Şase ore mai târziu, conducând pe străzile pustii şi umede dinspre podul Grant, m-am pomenit că mi se strânge inima ca espadrila muiată de ploaie.

Şi dacă nu-mi iese?

Că mă ştiam: puturoasă, şi lasă-mă să te las, şi rea de gură, şi lesne apucătoare de lehamite. Şi în final dezamăgită de propriile neputinţe, natural.

***

Ştiam că se egzistă o disciplină aspră a hedonismelor, dar nu avusesem niciodată curajul să-mi fac vânt. Mai rău de-atâta: ţineam de summa opera beţiile puerile de pe rue Monsieur-le-Prince.

Zău: să te faci varză cu saké la yakitori, să dai din fund la salsa până dimineaţa, sperând că transpiri criza de bilă, să baţi în geamul brutăresei de pe Royer-Collard după pâine caldă, după care să te prăbuşeşti într-o birjă mârâindu-i muscalului à la maison... how moronic could that be, at the end of the day ?

Je vous rassure: cred că s-a întâmplat de vreo cinci-şase ori, ultima dată cu mireasa din noiembrie, care dărâmase raftul de alune prăjite de la Prisunic des Champs-Elysées chicotind incontrolabil pe la vreo două dimineaţa. Şi redevenită brusc serioasă printre lacrimi de ulei, zburându-şi celularul pe pont de l'Alma: j'appelle à Londres.

Non, tiuchis.

Alors, appelle maman, toi.

Tu veux que j'appelle Maripaz? Mais pour quoi faire?

Appelle, je m'ennuie de la maison.

Ouh, là. Ta mère est au Concorde La Fayette, zut alors!

Nu m-ar fi mirat să o fi terminat şi noi în Sena, în noaptea aia, bezmetice şi convinse că am dat cep trenului cu bani al neobrăzărilor.

Toante mai eram, zău. Toante şi nici măcar subversive, judecând cu mintea de-acuma. Însă chiar şi-aşa, ticăloase credibile nu am reuşit să fim nici măcar o secundă.

Şi dacă oi fi păcătuit cu altceva decât prostie macră, ei bine cred că le-am plătit pe toate, la centimă.

Mai lipsea răscumpărarea prin trufie. Sau mă rog, ce se putea, în sensul ăsta.

***

Habar nu am de ce mi-am adus aminte fix azi de chestia asta: probabil pentru că mai jos de-atâta nu se egzista bolgie, într-atâta lipsea şi curajul pentru porcării reale, dar şi puterea de a se scutura de bezmeticeli.

Că nu e nimic mai rău decât să speli pe jos în Purgatoriu, serios.

La iarmarocul dantesc, bag sama, m-am furat singură la cântar. Tant pis.

***

Ştiam toate astea, pe 1 ianuarie. Şi mai ştiam că e nevoie de altceva. Iar dacă trag linie acuma, zău nu mi-e ruşine: bien au contraire.

O acribie nocturnă, 3: ... şi slava mottoului pantazesc

Motto:

"Se jeter dans les extrêmes, voilà la règle du poète."

(Denis Diderot, Salon de 1767)

Furat de farmecul zemos şi îndoielnic al conotaţiilor licenţioase, recititorul vede lucruri sardanapalice şi unde nu e cazul. Cum spuneam, extrapolările din memorie sunt şi cele mai periculoase: personal, le evit pe cât posibil, condiţia de interlocutor al unui personaj cu intelect şi maliţie deopotrivă de redutabile învăţându-mă să caut cu ardoare de hăitaş cele mai mărunte nuanţe ale lucrurilor cu adevărat importante.

Astfel, autorul presupune -blamând lipsa de timp întru verificări- cam aşa: "Iar dacă afirmaţia aparent banală despre frumuseţea călătoriilor e ilustrată de călătoria imaginară în spaţiu (iniţiată de Pantazi) şi de cea în timp (iniţiată de Paşadia, îndrăgostitul de trecut) din corpul capitolului, sensul mai subtil al citatului nu poate fi determinat în afara contextului în care apare la Diderot. (p. 100)"

Până aicea, tudo bem. Mais il y a davantage.

***

Se egzistă momente în care oricât ai fi de căpiat de somn, o chestie de nimica toată din colţul unei pagini oarecare te poate face să sari de bezmetic din pat în crucea nopţii, cu bucuria sălbatică a celui care a descoperit apa caldă.

Am citit în grabă paragraful de mai jos, după care am început să mustăcesc a nemulţumire - cu gura pungă, da, pentru cine nu întreabă- : something didn't click.

Bănuiala rodea şi după ce i-am dat scurt peste nas veiozei: ei, a naibii treabă!

Trei minute mai târziu, zvârleam pilota şi mă repezeam la etajera de vizavi: dar bineînţeles că nu!

O minune de iarnă în loc de chestii anoste.

***

"Am o bănuială că ar proveni din romanul licenţios Les bijoux indiscrets, dar mi-a lipsit timpul ca să verific (...) - p. 100."

Dar asta nu se pupa cu amintirile mele cu şi despre bijuteriile prea gureşe, aşa că mi s-a părut suspect ca Mateiu să îngroaşe le coup de pinceau într-atâta. Iar povestea din romanul chemat în ajutor nu se potrivea deloc cu restul: ce să fac, am citit destule din astea la viaţa mea, aşa că trebuie să mă credeţi pe cuvânt, heh.

Dimpotrivă şi după verificări îngrijite, iată cum se răţoieşte sultanul Mangogul către cadâna cea prea curioasă Mirzoza, la capitolul patruzecişiopt:

"- Qu’une chose, madame, répondit Mangogul ; c’est que les voyages sont plus funestes encore pour la pudeur des femmes, que pour la religion des hommes ; et qu’il y a peu de mérite à savoir plusieurs langues. On peut posséder le latin, le grec, l’italien, l’anglais et le congeois dans la perfection, et n’avoir non plus d’esprit qu’un bijou. C’est votre avis, madame ? Et celui du Sélim ? Qu’il commence donc son aventure, mais surtout plus de voyages. Ils me fatiguent à mourir. "

Că în letopiseţul ăsta personagiile au alte griji pe cap. Şi - nu rezist- ai crede că am încurcat coperţile cu Tennessee Williams câteodată, zău şi mai multe nu:

"- Non, vous restez ; allons, approchez-vous, et baisez-moi... " Le sultan l’embrassa, et dit : " N’est-il pas vrai que nous ne sommes que des marionnettes ?

- Oui, quelquefois. " (chap. XIX, De la figure des insulaires et de la toilette des femmes)

Heh.

Paranteză închisă: atunci de unde?

***

Era suficientă, într-o primă instanţă o dedulcire din Littré, unde găsim la trimeterea voyage fix asta: "C'est une belle chose, mon ami, que les voyages ; mais il faut avoir perdu son père, sa mère, ses enfants, ses amis, ou n'en avoir jamais eu, pour errer, par état, sur la surface du globe (...)".

Diderot, Salon de 1767, comme de bien entendu, din care am citat copios şi cu poftă regăsită adineauri.

Pentru că are tâlc, evident.

***

Dincolo de lămurirea luminoasă şi binevenită, care da, se potriveşte de minune cu melancoliile pantazeşti, referinţa nu este şi nu are cum să fie una inocentă.

Fie şi o rapidă recitire diagonală a sursei este surprinzător de somptuoasă pentru receptorul zilei de azi. Recomand cu mare căldură şi îmi şi propun o vizită mai amănunţită: multe din cheile pantazeşti zac acolo, neştiute de nimeni.

Mărturisesc. Nu am avut vreme de revăzut decât introducerea dedicată domnului Grimm, care nu se putea numi decât Melchior: bineînţeles, heh. Dar chiar şi aşa, lucrurile spuse în crescendo anunţă claie peste grămadă dar cu miez sfârşitul unor monade, urgenţa a ceva nou, imposibilitatea de a împăca mercantilul cu arta adevărată, despre care ne întrebăm cu insistenţă de unde vine.

Şi ca să vedeţi că nu vă duc cu zăhărelul, pe ce ne pică ochii încă de la pagina 4, dacă nu pe un ceva cu care Pantazi mateinul ar fi putut foarte bine să îşi înceapă povestirile din strada Modei: "J'espère bien que nous retirerons des greniers de notre ami ces immenses portefeuilles d'estampes, abandonnés aux rats, et que nous les feuilleterons encore quelquefois: mais qu'est-ce qu'une estampe en comparaison d'un tableau?"

***

Intercalate licenţelor suculente ale unei întâmpinări şi unui asfinţit, trimiterile iluministe - la care promit să revin, suspectându-le de mari profunzimi- articulează cu tâlc şi profit miezul emblematic şi de o nesfârşită delicateţe al unor spovedanii preţioase.

Ceea ce e un echilibru desăvârşit, e cazul să o recunoaştem.

Merita o noapte, zău. Şi nişte zile de pus chestii cap la cap, cum se cuvine.

Am fugit la coafor.

PS: Rusofilia lui Mateiu e cunoscută. Să fie oare întâmplător faptul că referinţa e scoasă din relatarea tardivă - 1775- a unei expoziţii de artă, dar imediat posterioară întoarcerii lui Diderot de la curtea Ecaterinei?

Eu cred că nu.

O acribie nocturnă, 2: Misterul...

Motto:

"Je marche entre deux éternités."

( Denis Diderot, Salon de 1767)

Una din chestiile cele mai pasionante din toată cartea profesorului Călinescu e substanţialul capitol consacrat mottourilor mateine, intitulat sobru Câteva precizări paratextuale.

Iniţial, cetitorul este lămurit pe îndelete ce şi cum în chestie, cu pertinenta observaţie borgesiană sadea: "greutatea lor reală se verifică la relectură şi nici măcar atunci. Intertextualitatea implicită presupune o expansiune a lecturii, intrarea activă, cercetătoare în 'biblioteca din carte', în 'arhiva labirintină' care începe din text. (p. 87)"

Utilizatoare neobosită de astfel de cofeturi, fie şi în cheie neserioasă şi lipsită de pretenţii, nu pot decât să aplaud cu simpatie atare recunoaştere.

***

Matei Călinescu este un cititor atent şi neobosit: într-atât de neobosit, că nu pregetă în a întreprinde serioase şi numeroase incursiuni în biblioteci de pe aiurea ca să dezlege miezul poate cel mai obscur al bucătăriei lui Caragiale cel bun. Astfel aflăm că misteriosul L[ouis] Protat, cel cu reuniunea de la tapis-franc -heh- este un autor relativ minor de pornografii rabelaisiene al secolului nouăsprezece şi -cum altfel?- avoué à la Cour impériale de Paris, anume un soi de sollicitor, simpatică fosilă de pretoriu încă vizibilă şi astăzi, mais je m'égare, ahem.

Tot aşa, extraordinarul şi complet uitatul Monselet -... nous ferons du drame bourgeois... - tot un erotograf ceva mai milos pentru retinele ruşinoase, dublat de un gourmet feroce şi de un spirit preocupat de excepţii, de contingenţe, de accidental.

Două surprize teribil de plăcute, una peste alta. Dar lucrurile se complică inexplicabil atunci când profesorul încearcă să descuie fermecătorul lacăt pantazesc - chestie previzibilă, totuşi!- din fruntea celor trei hagialâcuri:

"C'est une belle chose, mon ami, que les voyages..." Dedesupt, vasiliscul a scris Diderot, şi-atât. Iar analiza se repede pe bună dreptate să ne previe că aparent e o frază de nimica toată.

Şi totuşi: absolut nimic nu e întâmplător la Mateiu. Niciodată.

Alors? cum ar spune vizirul.

Eh bien... ceea ce am descoperit cu ocazia insomniilor sfârşitului de an riscă să fie considerabil.

***

Autorul recitirilor este perplex: "numele autorilor [Diderot şi La Fontaine] sunt faimoase, dar sursele precise ale acestor citate, fără mare valoare aforistică şi fără recognoscibilitate imediată, par aproape imposibil de identificat (după ştiinţa mea, niciun comentator nu a făcut-o). Mica provocare rămâne deschisă (p. 99)."

Mince alors! Et chiche!

Veţi vedea că merită. Imediat.

O acribie nocturnă, 1: Nişte note, pe fugă

Recunosc: motivul întârzierii livrării Tribulaţiei de sâmbătă de săptămâna asta este unul absolut onorabil. Cititul cărţii de recitiri mateine a lui Matei Călinescu m-a prins cu totul. E un demers îngrijit, witty şi periat, care-şi recunoaşte propriile grabe şi potenţiale scăderi, cu mare simpatie constantă pentru ceea ce autorul numeşte cu bună intuiţie romanul cel mai recitibil din literatura română (Craii de Curtea-Veche: ispitele relecturii, p. 119).

***

Citită de curând, analiza similară a lui Mitchievici, lasă - din păcate- impresia perpetuă şi teribil de neplăcută a necitirii textelor la sursă - Huysmans, deşi în traducere curăţică, eh ben ça trompe énormément - şi deci a stăpânirii aproximative a subiectului, de îmbâcseală înfiorată de dihănii, de voinţă de a spune totul ce sfârşeşte avec un remarquable et sonore coup d'épée dans l'eau.

Şi ce temă grozavă îşi alesese, zău!

Cu toate astea, să nu fim prea ai naibii: simpla apariţie a unui astfel de ricercare e pentru mine un semn bun, într-atâta băunim şi vânturăm locuri comune ale secolului nouăsprezece fără să ştim foarte bine despre ce e vorba în propoziţie. Aşadar, orice desluşire, fie ea şi lipsită de pertinenţă poate să deschidă foarte bine oricând pofte pentru replică fertilă şi poate mai fericită. Dar asupra excursului decadentist transformat în limonadă trezită voi reveni: merită argumente constructive.

***

Lucrul care compromite interesul pentru interogaţiile lui Mitchievici, şi anume încercarea zadarnică de a lega contextele şi codurile culturale mateine de chestii ale zilelor noastre - gender issues, de pildă, ce oroare zău! - îi reuşeşte prin reacţiune perfect lui Matei Călinescu, servit fără îndoială de o îndelungată experienţă academică. Adeseori savuroasă şi cu miez, cartea e scrisă cu afect şi umilinţa cuvenită subiectului: acea umilinţă activă şi inteligentă a marilor şi minunatelor mirări în faţa - sunt silită să refolosesc veşnicul concept eficace- dihaniei mateine şi a tuturor avatarilor şi variaţiunilor acesteia, trecute, de faţă şi viitoare.

Asta ca să lămurim, dacă mai era nevoie, nişte neînţelegeri cu zavistii estivale. Fie şi tardiv, nu obişnuiesc să las datorii: poate doar rest.

Ce mai tura-vura: ne-a plăcut. Deşi sârguinţa academică şi speculativul din memorie pot juca feste şi evita ditamai extrapolarea delicioasă.

Iată anume cum, numaidecât.

Colorata, mâine-i gata...

N-am dispărut de pe faţa pământului, doar că în loc să dorm am reuşit să-mi clasez în sfârşit toate pozele descărcate cu elan în ultimele zile şi să mai citesc câte ceva din cartea cu care m-am pricopsit în ziua cu dentistul.

Şi tot aşa, între chestii laborioase - am pus mâna pe nişte autochromes mamă-mamă, heh şi chiar de la ulanbatoarea ulanbatoare!- şi bombăneli mateine - ei poftim, domnule, Craii n-au humor!-, m-a prins ora şapte în picioare, heh.

***

Din chestiile astea două, sinapsele somnului au făcut să urmăresc cu mare interes oniric o colosală teorie a lui Pantazi despre noul roman românesc à la T.O Bobe, specifically şi 4, 3, 2 and co generally speaking, să mă trezesc râzând în hohote ca proasta şi bătând din palme de încântare, în timp ce de dincolo suna telefonul de bezmetic de vreo jumătate de oră.

Am crezut că tuşeşti, că ragi de vreo jumătate de oră de una singură şi se aude. Ţi-e rău, cumva?
A vrai dire, cucoană, nu mi-a fost mai bine de vreo cinci ani încoace, pe puţin. Zău.

***

Două fix. Dihania habar nu are de chestia asta pe care de-altfel bag sama că am şi uitat-o, mais Dieu que c' était drôle şi chiar alarmant de pertinent, că-mi pare rău că n-aveam reportofonul la mine.

Ah, tot am ţinut minte ceva, heh. Vezi? Etologie născută la Motoare, zău. Dar era mult mai mult, inclusiv o pastişă extraordinară a scrisului şi vizualului furios al zilelor noastre româneşti, toate astea pe un ton atât de pince sans rire - boieria interzicând în fond răutatea- că nu se putea rezista nici măcar în starea alpha a dimineţilor comprimate de insomnii.

Nefiind comitent, ci doar impetrant la multe chestii, îi dăm astăzi ectoplasma unui negustor de bostani din Corfou, presupunând că are să îi placă.

PS: Cineva se întreba pe la cinci dimineaţa ce clădire din Franţa se numeşte Palais Garnier, nimerind în aceste cinstite curţi. Să-i spunem sau nu?

E vizavi de Lancel, fată, poftim!

Explicaţiuni savante: ca din gură de şarpe

Primesc cu poşta ieri, via coana Vio, următoarea întrebare: "de unde vine sau ce-nsamnă "a ţipa ca din gură de şarpe"?

Chestia m-a amuzat de nu se mai poate, recunosc.

Păi cum să răspundem cum se cade la aşa o fantezie debordantă? Pentru cine nu ştie, coana Vio este fericita autoare a remarcabilei dileme oniriste que voici: "Aş dori să mă dezabonez de la visele mele, da nu ştiu unde să dau unsubscribe." Carnetul dumneaei este un fermecător foutoir comme pas possible, ce merită o vizită.

Stând strâmb şi judecând drept, întrebarea coanei Vio are subtilităţile ei. De pildă, nu aş şti să spun cu certitudine de unde vine ţipatul ca din gură de şarpe, altundeva decât din veşnicul simţ de observaţie al sabiduriei ţărăneşti.

Dar poate că polcovnicul Arouet are răspunsul, în cheie epigramatică. Pentru că se poate întâmpla câteodată şi invers, ceea ce este o ipoteză de lucru interesantă:

L'autre jour, au fond d'un vallon / Un serpent piqua Jean Fréron/ Que pensez-vous qu'il arriva? / Ce fut le serpent qui creva.

Heh.

Anul se termină. Facem bilanţul, tragem linie şi tribulăm. După nişte aghioase.

A douăzecişişaptea scrisoare de la Ulan Bator: Ultima redută

Motto:

"Noaptea mă apuca în aşternut. Pierdusem răbojul timpului. Aş fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace.

Aţipii iarăşi, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înfiinţa din nou, însoţită de cruda lumină a unei lămpi. Mişelul de postaş găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător."

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche, Întâmpinarea Crailor)

De la Z., către P., la Praga

În general, bună dihanie, nu se egzistă urgii şi cazne mai grozave pe lume decât servituţile mărunte ale calendaristicelor. Ne măsoară trecerile. Ne scurtează vorace uleiul de candelă. Ne pot chiar şi obliga să ne vedem, neapărat şi fără amânare posibilă, cu tot felul de personaje bi- sau trianuale, sincer detestabile.

Şii tocmai de-aceea detestate cu marea laşitate discursivă a litotei.

Pentru asta, e greu de găsit vinovaţi, de arătat cu degetul: e ceva pasiv, ineluctabil, inevitabil şi irepresibil. Şi fără îndoială că e înfiorător de incorect să apuci să înşiri pe foaie un adevăr pe care mai toată lumea îl ştie, dar de care toată lumea se fereşte, cu mare supărare jucată.

De Crăciun, fii mai bun, te rog. Fă un efort. Ţine-le haina, chiar dacă ştii că nu te suportă. Fă-le conversaţie inocuă şi federatoare. Fii şi tu o dată pe an cumsecade, zău, e chiar aşa de greu? Ascultă-le poveştile cu feţi frumoşi şi bube dulci, dă şi tu din cap şi oftează cu expresie îngrijată, prefă-te că îţi pasă.

Ei, chiar nu se poate să laşi de la tine?

Se numesc obligaţii, clienţi, contabili, în general acele persoane drăguţe y punto şi de o tiedoare care înfioară şi alimentează inexplicabil reflexul de strangulare, repede reprimat.

Că le surmoi e lucru mare, domnule. Nu te pui cu te-ncurci, mai ales la psihanalitice.

Un pas greşit, şi te trezeşti prins în menghina spiralată suav a drăgălelilor sezoniere fără fundament. Eu cred că e mai rea şi mai parşivă ca douăzeci de ani de muncă silnică lătraţi cinstit şi în gura mare, la cremenal.

Să arunce piatra cui nu i s-a întâmplat niciodată, iaca.

***

Pentru că aşa ceva e aducător de mari frustrări, pentru că furtul timpului altcuiva e o chestie care ar trebui pedepsită prin lege şi pentru că în general asta este o injustiţie strigătoare la cer, soluţia unora - sunt mulţi, domnule!- este cea a mitocăniei ce se voieşte subtilă, iară nu a arsenicului sarcastic: dozat cu pipeta, dar letal.

Ştiţi, am crezut întotdeauna că Emma B. se sinucide ca ultima zdreanţă midinetă de tejghea: ce e aia, otravă cu polonicul?

Otrava nu e eficace şi cu har decât instilată intrigant, nu aruncată ca sticla de parfum peste păduchii curtezanelor Regelui Soare, zău.

Tot aşa, vom prefera firul de mătase al asasinatelor discursive orientale ghilotinelor igienico-marxiste ale unor categorice, de care nimeni nu are să îşi mai aducă aminte a doua zi.

Tăietul macaroanei, cum spun golanii: alene, şi cu mare economie de mijloace retorice. Un zbenghi în joacă: demain, il sera béant, aucun souci.

Francezii au priceput cel mai bine chestia asta: câtă cucută în gura făcută pungă, dumnezeule mare, şi câtă astuţie măreaţă.

Nu mi-a dat aproape niciodată greş, mărturisesc.

***

Sunt, însă situaţii în care poate din spirit caritabil revelat subit, sau din capricii clemente, sau pur şi simplu din lene, soluţia să fie simultan diametral opusă şi continuarea firească a celor de mai sus.

Pentru că se egzistă şi subterfugiul inteligent al unei sieste bruşte, şi ce nu suportă amânare. Cu condiţia absolută, necesară şi suficientă ca asta să nu fie un simplu pretext, ci chiar să se întâmple.

Siesta programată, visatul asumat serveşte de-altfel şi prelungirii unor absolute: à volonté, cum spui dumneata, domnule. Şi numai aşa ceva ne poate clăti pe de-a-ntregul, bună dihanie, de toate zoaiele compromisorii şi zgureşe ale lumii în care ne străduim să respirăm.

***

Odată depăşit momentul heruvimului cu baghetă de cristal sau al caleidoscopului de culori calde - après tout, poteca pe care apucăm înspre acolo e una solitară prin excelenţă!- se trece cu mare fluiditate în lumea în care pozele sepia prind roşu în obraji, în care gavotele sunt posibile şi în care cele mai neruşinate sonatine sunt perfect legitime.

Este monada în care Lavoisier ar fi fără îndoială aproape fericit: nimic nu se pierde. Este poate ultima redută, neapărat maritimă, a unor depline libertăţi, fericiri şi coerenţe de sine.

Faisons un rêve, Monsieur.

***

Lucrurile mărunte şi care necăjesc sunt pe malul celălalt. Dacă ar şti vorbi, s-ar întrece în blesteme şi moşmoane pentru ca expediţia în apele calme ale conspiraţiei onirice să se acrească în aburii băloşi de ţuică ai coşmarului matinal. E drept, se poate întâmpla să ajungă să se înţeleagă prin semne: cartea care cade cu zgomot de pe noptieră, ţevăraia ezitantă şi aleatorie, contrabasul arţăgos al pensionarului de la parter.

Sau felinarul slujnicei naratorului matein, cel seconde manière, anume al Crailor, iară nu cel din Remember, lovit de sindromul amneziei vindicative şi sterile a lui Paşadia: hârtiile încurcă.

Slavă cerului că paşadismul e o stare intermediară, a unor neisprăviri de sine: am simţit chestia asta, dintotdeauna.

Fie şi aşa, nu e neapărat un eşec. Iar ceea ce se întâmplă dincolo de vămile somnului este şi trebuie să rămână o taină grea şi fragilă, deopotrivă: nu mi-am propus indelicateţe, în scrisoarea asta nocturnă.

Putem, cu toate astea, să mai spunem ceva: voluptatea unor vinovăţii în fond teribil de inocente este direct proporţională cu o spaimă constantă. Însă fără de care deliciul ar suna zaharisit.

Şi anume spaima că te-ai putea trezi auzind, în mari neputinţe: felicitări, doamnă, domnule, domnişoară, tovarăşi - apelativul e, măcar odată, perfect neutru în chestie- trepanaţia a fost un succes.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a şasea zi a lunii lui Dey

PS: Bineînţeles, sinesteziile de dimineaţă nu puteau lipsi. Să fie Variaţiunile Goldberg, asupra căror virtuţi taumaturgice nu mai e nevoie de insistenţe.

Laudă bormaşinei 2 : Rewards

Douăzeci de minute şi o sută de parale mai încolo, cavalcadele de husari din gingie au dispărut sub păturica de cloroform.

Ies ca de la ashram.

Ambroise Paré e dumnezeul tău şi felcerul C. îi e profetul.

Biata S. e năucită, mă aude cum îi mormăi maică-mii, spune-i cucoanei că doctorul C. e un prea foarte politicos.

Ţi-e foame?

Aş hali un camion, dar să nu. Mai bine oprim la Cărtureşti.

I need a reward. Am fost de o cuminţenie absolut suspectă.

Dacă mi-a scos şi bâzdâcul?

Oh, mais non. Aşa ceva nu se egzistă.

***

Unde găsesc recitirile mateine ale lui Matei Călinescu, după care de asemenea umblu de turbată din primăvară.

Les dieux sont aimables, en ce jeudi louche.

Vlan! Pe noptieră, urgent.

Mmm...

***

Dar nu se egzistă gloriolă fără apoteoze de buzunar.

Lipsea cireaşa de pe tort.

În seara asta, ne vine - cum altfel?- din împărăţia de linolea.

Good tidings? zice domnul Nelu pre limba hahalerelor din codrii de la Sherwood.

Pe naiba. Mi-a crăpat o măsea, bombăn cu victimizări.

De minte?

Non, mais j'hallucine, hein?

Ei, poftim! Da' de ce, se vede?

Ok, întrebarea e total stupidă.

Duduie - domnul Nelu e duios ca o cimilitură- dumitale nu putea să-ţi crape decât măseaua de minte.

Mă ia cu vapori, cred că pe bună dreptate.

Mais ce n'est pas tout.

***

Pentru că delirul continuă.

Şi eu mi-am scos măseaua de minte.

Da, dar nu zilele astea, domnu Nelu.

Ba da.

Fugi dom'ne de-aici. Zău.

Replica se apleacă peste tejghea cu infinită tristeţe, de parcă eu aş fi contabila:

Duduie... ce rost mai are viaţa fără exagerări, ia spuneţi dumneavoastră?

M-a lăsat paf. Aştept cu speranţă ca Academia să declare linoleaua rezervaţie a biosferei, zău.

PS: Urmează siesta şi ulanbatoarea. Că n-am mai dormit de trei zile cum se cade.

Laudă bormaşinei 1: O izbăvire

Presupun că o cam băgasem pe mânecă în jurul prânzului, când tricotam sastisit -dar cu bune intenţii, rog grefa să noteze- ipacul de update.

Primesautière cum o ştim, Aquiu mă întâmpină de dimineaţă scurt cu un dragă, da' eşti lividă, ceea ce nu e prea mult spus, pour une fois.

Heh, mersi cucoană. Până şi cafeaua are gust de plastilină, a naibii viaţă.

Să i se recunoască meritul de a fi insistat cu dentistul. Trăiesc din nou.

***

Trei chestii mă sperie pe lumea asta mai rău decât moartea fără lumânare.

Allez, au pif... încălzirea globală, strigoii şi injecţiile?

Vous avez tout faux, heh. Încălzirea globală, n-o mai apuc, e clar. Strigoii nu se egzistă, iar cu injecţiile m-am potolit de când m-am apucat să donez sânge în prostie la infirmierele de la Hôtel-Dieu care veneau la facultate după fraieri ca mine.

Pe principiul et puis vous faites une B.A et vous avez même un en-cas offert.

Ţine-ţi cucoană biscuiţii, zău.

Pas de partenaires multiples? Pas de MST?

Mon Dieu, tout se perd.

***

Heh, nu. Cele trei baubauri personale ar fi viespile, căţeii care latră - cu excepţia şoricarului Lola a lui domnul Nelu, fiindcă, I quote, Lola e o doamnă - şi freza de la dentist.

Vetuţa, nu mai daţi drumul la freză, că iar ne sparge scuipătoarea, îi spunea asistentei mătuşă-mea Mărioara, sora mai mare a colonelului, o doamnă bine cu alură berlineză şi veşnic îmbrăcată în tailleur.

Paix à son âme, tare am mai chinuit-o, zău.

***

Dar domnul felcer C. de pe uliţa Silvestru şi vestala sa îmbufnată nu sunt aşa, de colea, în ciuda recomandărilor encomiastice de care mă feresc ori de câte ori pot, de-altfel.

Dar nu aveam de ales, did I?

Fiat lux: domnul felcer C. are o barbă extraordinar de îngrijită, iar eu la din astea - se ştie- nu pot să rezist. Venisem cu inima în nădragi, m-am calmat pe loc: ştiu, sunt ieftină rău, dar cu mari sincerităţi.

Une barbe, cela vous pacifie les grandes gueules. Heh.

O cafeluţă, ceva? Ah, politeţurile balcanice de trei bani jumate...

***

Îmi crapă mintea, la propriu.

Ia să vedem.

În care se mârâie decent, dar înfiorat.

Păi o să trebuiască să tăiem, doamnă. A crescut aiurea şi apasă pe nerv.

Tot?

Tot.

Văd roşu, negru, verde şi mov. Taie domnule şi capul, numai fă ceva.

***

Dar doftorul C., acest condotier al lampii cu lumină rece, nu e Mengele şi facem un târg. Uite, acuma vă scot din criză şi pe nouă veniţi la operaţie, da?

Perfect.

Minune cerească, două zefire de xilină şi nu mai simt nimic, nimic, nimic.

Bormaşina taie drum de fier.

Bormaşina îţi vrea binele, băi aceasta.

E prietena ta, ce te râzi ca toanta?

Nu râd, mi-a înţepenit falca inteligent.

Un rezumat

În dimineaţa zilei de Crăciun m-am pomenit cu un ceva delicat şi attentionné, una din acele circumstanţe cu graţie de cofet care şterg şi cele mai sordide neajunsuri stomatologice.

Chestie pentru care s-a şi mulţumit sobru şi pe loc, cu ultimii neuroni disponibili.

***

Întrucât situaţia devenise realmente albastră, după ce farmacia din colţ prescrisese un fel de cocktail de calmante care ar fi putut să adoarmă şi un harem întreg, baremi o biată povestaşă, am zis că poate ar fi bine să evit să mai scriu vreo două zile chestii de genul:

"Bach pe sub tocul uşii e genial, dar cu măseaua în pioneze, mai bine ne abţinem de la Variaţiunile Goldberg".

Sau:

"Ultimul interviu al lui Cărtărescu pretinde lucruri nasoale şi nule despre Bucureştii vechi. Dar cu măseaua în pioneze, mai bine ne abţinem de la judecăţi de valoare."

Sau, în fine:

"Deşi m-am descurcat cât de cât onorabil cu musafirii, în cheie de zombie amabil, cu măseaua în pioneze e incredibil câtă astuţie conversaţională se duce pe apa sâmbetei."

***

Aşa că, am agăţat o poză a lui Atget de clanţă şi am băunit de cap o zi şi ceva, după cum promisesem, heh.

Codeina să trăiască, zău.

Încerc să amân faza cu dentistul cât se poate de mult, fiindcă da, recunosc îndoit: mi-e o frică de mor de prostii din astea. Numai burghiul ăla nemernic şi e de-ajuns să mă bage în teribile şi ample stări cataleptice.

***

Fără Valle-Inclán cred că îmi pierdeam minţile, serios. Dar despre asta, se va mai povesti.

Deocamdată, agia e o monadă anesteziată, în care nimeni nu mai zburătăceşte uşile. Au să o ţie aşa până la jumătatea lui ianuarie, pe puţin.

Şi pentru că poveştile nu se termină din cauza unei nenorocite de măsele de minte, ia să vedem cum se mai pleacă de-acasă. Numaidecât.

Later edit: Pentru că e din rău în penibil, am zis că să mă duc pe după-masă la felcerul de pe strada Silvestru. Cu S., săraca de ea, elle se tape toujours toutes les horreurs, heh.

Parcă aş avea creierii zburaţi pe toate gardurile din oraş, zău. M-am săturat, şi ulanbatoarea trebuie să ajungă la vreme.

Au tapis-franc, unde altundeva? Pentru că e singurul lucru bun şi curat din toate sărbătorile astea de travers.

***

Două şi jumătate. La două degete de implozie, am fugit. A mi se ţine pumnii. Vă rog.

Gone Fishin'

În care se face o pauză cam de o zi şi ceva.

Să fie de bine, la toţi muşteriii!

Poza, Eugène Atget, Ambassade d'Autriche, 1905.

Şi o tradiţie

Pentru că nu ne-am priceput la mai bine de-atât şi nici nu cred că se poate. Şi pentru că magii ne-au fost întotdeauna extraordinar de simpatici, alors maintenant à plus forte raison, heh.

Un ceva foarte de Crăciun, nu ştiu cum.

One dollar and eighty-seven cents. That was all. And sixty cents of it was in pennies. Pennies saved one and two at a time by bulldozing the grocer and the vegetable man and the butcher until one's cheeks burned with the silent imputation of parsimony that such close dealing implied. Three times Della counted it. One dollar and eighty- seven cents. And the next day would be Christmas.

There was clearly nothing to do but flop down on the shabby little couch and howl. So Della did it. Which instigates the moral reflection that life is made up of sobs, sniffles, and smiles, with sniffles predominating.

While the mistress of the home is gradually subsiding from the first stage to the second, take a look at the home. A furnished flat at $8 per week. It did not exactly beggar description, but it certainly had that word on the lookout for the mendicancy squad.

In the vestibule below was a letter-box into which no letter would go, and an electric button from which no mortal finger could coax a ring. Also appertaining thereunto was a card bearing the name "Mr. James Dillingham Young."

The "Dillingham" had been flung to the breeze during a former period of prosperity when its possessor was being paid $30 per week. Now, when the income was shrunk to $20, though, they were thinking seriously of contracting to a modest and unassuming D. But whenever Mr. James Dillingham Young came home and reached his flat above he was called "Jim" and greatly hugged by Mrs. James Dillingham Young, already introduced to you as Della. Which is all very good.

Della finished her cry and attended to her cheeks with the powder rag. She stood by the window and looked out dully at a gray cat walking a gray fence in a gray backyard. Tomorrow would be Christmas Day, and she had only $1.87 with which to buy Jim a present. She had been saving every penny she could for months, with this result. Twenty dollars a week doesn't go far. Expenses had been greater than she had calculated. They always are. Only $1.87 to buy a present for Jim. Her Jim. Many a happy hour she had spent planning for something nice for him. Something fine and rare and sterling--something just a little bit near to being worthy of the honor of being owned by Jim.

There was a pier-glass between the windows of the room. Perhaps you have seen a pierglass in an $8 flat. A very thin and very agile person may, by observing his reflection in a rapid sequence of longitudinal strips, obtain a fairly accurate conception of his looks. Della, being slender, had mastered the art.

Suddenly she whirled from the window and stood before the glass. her eyes were shining brilliantly, but her face had lost its color within twenty seconds. Rapidly she pulled down her hair and let it fall to its full length.

Now, there were two possessions of the James Dillingham Youngs in which they both took a mighty pride. One was Jim's gold watch that had been his father's and his grandfather's. The other was Della's hair. Had the queen of Sheba lived in the flat across the airshaft, Della would have let her hair hang out the window some day to dry just to depreciate Her Majesty's jewels and gifts. Had King Solomon been the janitor, with all his treasures piled up in the basement, Jim would have pulled out his watch every time he passed, just to see him pluck at his beard from envy.

So now Della's beautiful hair fell about her rippling and shining like a cascade of brown waters. It reached below her knee and made itself almost a garment for her. And then she did it up again nervously and quickly. Once she faltered for a minute and stood still while a tear or two splashed on the worn red carpet.

On went her old brown jacket; on went her old brown hat. With a whirl of skirts and with the brilliant sparkle still in her eyes, she fluttered out the door and down the stairs to the street.

Where she stopped the sign read: "Mme. Sofronie. Hair Goods of All Kinds." One flight up Della ran, and collected herself, panting. Madame, large, too white, chilly, hardly looked the "Sofronie."

"Will you buy my hair?" asked Della.

"I buy hair," said Madame.

"Take yer hat off and let's have a sight at the looks of it."

Down rippled the brown cascade.

"Twenty dollars," said Madame, lifting the mass with a practised hand.

"Give it to me quick," said Della.

Oh, and the next two hours tripped by on rosy wings. Forget the hashed metaphor. She was ransacking the stores for Jim's present.

She found it at last. It surely had been made for Jim and no one else. There was no other like it in any of the stores, and she had turned all of them inside out. It was a platinum fob chain simple and chaste in design, properly proclaiming its value by substance alone and not by meretricious ornamentation--as all good things should do. It was even worthy of The Watch. As soon as she saw it she knew that it must be Jim's. It was like him. Quietness and value--the description applied to both. Twenty-one dollars they took from her for it, and she hurried home with the 87 cents. With that chain on his watch Jim might be properly anxious about the time in any company. Grand as the watch was, he sometimes looked at it on the sly on account of the old leather strap that he used in place of a chain.

When Della reached home her intoxication gave way a little to prudence and reason. She got out her curling irons and lighted the gas and went to work repairing the ravages made by generosity added to love. Which is always a tremendous task, dear friends--a mammoth task.

Within forty minutes her head was covered with tiny, close-lying curls that made her look wonderfully like a truant schoolboy. She looked at her reflection in the mirror long, carefully, and critically.

"If Jim doesn't kill me," she said to herself, "before he takes a second look at me, he'll say I look like a Coney Island chorus girl. But what could I do--oh! what could I do with a dollar and eighty- seven cents?"

At 7 o'clock the coffee was made and the frying-pan was on the back of the stove hot and ready to cook the chops.

Jim was never late. Della doubled the fob chain in her hand and sat on the corner of the table near the door that he always entered. Then she heard his step on the stair away down on the first flight, and she turned white for just a moment. She had a habit for saying little silent prayer about the simplest everyday things, and now she whispered: "Please God, make him think I am still pretty."

The door opened and Jim stepped in and closed it. He looked thin and very serious. Poor fellow, he was only twenty-two--and to be burdened with a family! He needed a new overcoat and he was without gloves.

Jim stopped inside the door, as immovable as a setter at the scent of quail. His eyes were fixed upon Della, and there was an expression in them that she could not read, and it terrified her. It was not anger, nor surprise, nor disapproval, nor horror, nor any of the sentiments that she had been prepared for. He simply stared at her fixedly with that peculiar expression on his face.

Della wriggled off the table and went for him.

"Jim, darling," she cried, "don't look at me that way. I had my hair cut off and sold because I couldn't have lived through Christmas without giving you a present. It'll grow out again--you won't mind, will you? I just had to do it. My hair grows awfully fast. Say `Merry Christmas!' Jim, and let's be happy. You don't know what a nice-- what a beautiful, nice gift I've got for you."

"You've cut off your hair?" asked Jim, laboriously, as if he had not arrived at that patent fact yet even after the hardest mental labor.

"Cut it off and sold it," said Della."Don't you like me just as well, anyhow? I'm me without my hair, ain't I?"

Jim looked about the room curiously. "You say your hair is gone?" he said, with an air almost of idiocy.

"You needn't look for it," said Della. "It's sold, I tell you--sold and gone, too. It's Christmas Eve, boy. Be good to me, for it went for you. Maybe the hairs of my head were numbered," she went on with sudden serious sweetness, "but nobody could ever count my love for you. Shall I put the chops on, Jim?"

Out of his trance Jim seemed quickly to wake. He enfolded his Della. For ten seconds let us regard with discreet scrutiny some inconsequential object in the other direction. Eight dollars a week or a million a year--what is the difference? A mathematician or a wit would give you the wrong answer. The magi brought valuable gifts, but that was not among them. This dark assertion will be illuminated later on.

Jim drew a package from his overcoat pocket and threw it upon the table.

"Don't make any mistake, Dell," he said, "about me. I don't think there's anything in the way of a haircut or a shave or a shampoo that could make me like my girl any less. But if you'll unwrap that package you may see why you had me going a while at first."

White fingers and nimble tore at the string and paper. And then an ecstatic scream of joy; and then, alas! a quick feminine change to hysterical tears and wails, necessitating the immediate employment of all the comforting powers of the lord of the flat.

For there lay The Combs--the set of combs, side and back, that Della had worshipped long in a Broadway window. Beautiful combs, pure tortoise shell, with jewelled rims--just the shade to wear in the beautiful vanished hair. They were expensive combs, she knew, and her heart had simply craved and yearned over them without the least hope of possession. And now, they were hers, but the tresses that should have adorned the coveted adornments were gone.

But she hugged them to her bosom, and at length she was able to look up with dim eyes and a smile and say: "My hair grows so fast, Jim!"

And them Della leaped up like a little singed cat and cried, "Oh, oh!"

Jim had not yet seen his beautiful present. She held it out to him eagerly upon her open palm. The dull precious metal seemed to flash with a reflection of her bright and ardent spirit.

"Isn't it a dandy, Jim? I hunted all over town to find it. You'll have to look at the time a hundred times a day now. Give me your watch. I want to see how it looks on it."

Instead of obeying, Jim tumbled down on the couch and put his hands under the back of his head and smiled.

"Dell," said he, "let's put our Christmas presents away and keep 'em a while. They're too nice to use just at present. I sold the watch to get the money to buy your combs. And now suppose you put the chops on."

The magi, as you know, were wise men--wonderfully wise men--who brought gifts to the Babe in the manger. They invented the art of giving Christmas presents. Being wise, their gifts were no doubt wise ones, possibly bearing the privilege of exchange in case of duplication. And here I have lamely related to you the uneventful chronicle of two foolish children in a flat who most unwisely sacrificed for each other the greatest treasures of their house. But in a last word to the wise of these days let it be said that of all who give gifts these two were the wisest. O all who give and receive gifts, such as they are wisest. Everywhere they are wisest. They are the magi.

(O. Henry, The Gift of the Magi)

Noapte bună şi hai să trăim!

O veste proastă

Pâş-pâş a dispărut cu mare boierie Julien Gracq.

Finalement, le Farghestan.

Ne mai rămâne decât să tăiem iarăşi şi iarăşi, cu încăpăţânare admirativă, foile - jamais massicotées- de la José Corti - jamais de livre de poche, non plus, chestie care dă o altă respiraţie cititului.

Parce que, comme disait Breton, « au-delà de ce qui arrive ou n'arrive pas, l'attente est magnifique. »

Deşi nu mă prea pricep la urări...

...pentru că mă fâstâcesc îngrozitor, de fiecare dată, eu vă zic cam aşa.

În diverse măsuri şi conotaţii, mai toată lumea care trece pe-aici e importantă.

Pentru că nu e nimic mai fermecător decât o tacla neaşteptată, de multe ori cu miez.

Pentru că nu e nimic mai spornic decât o complicitate din te miri ce.

Pentru că potrivelile de lumi au savoarea lor aproape vinovată.

Deşi sunt ţăndăroasă, încăpăţânată şi am de multe ori gură de foc, sunt nemaipomenit de bucuroasă că aveţi răbdare cu toate prostiile de pe foaia asta.

Se dau cu drag şi cu inimă largă, aşa să ştiţi.

Ce să vă urez? Ar însemna că vreau chestii în locul vostru, ceea ce nu se poate.

Voi ştiţi mai bine ce vi se potriveşte: şi chiar şi chestiile cele mai neruşinate au să amuze cu siguranţă vreun heruvim dornic să vă facă hatârul.

Aşa că să fie chestii de interes public: sănătate, fericiri, taclale la cafele şi neprevăzute fermecătoare.

Aia vreau eu pentru voi de Crăciunul ăsta, uite-aşa.

Şi evident, să nu fiţi cuminţi: c'est d'un ennui...

Am fugeat la masă. Ipacurile, la ore subversive, dar neaparat. Al doilea e o poveste, al treilea o plecăciune meritată.

Later edit: Ca niciodată, anul ăsta nu avem pom. Din cauza nemernicului de Zorro: anul trecut l-a trântit de 3 (trei!) ori la rând, şi-am zis că gata...

Fichet , doisprezece: Un baieram de petrolişti, Ploieşti, 10 iunie 1939

Zece iunie 1939 a picat într-o zi de sâmbătă. Expoziţia Universală de la New York e deschisă, la pavilionul românesc Maria Tănase cântă beată mangă şi deturnează refrenul cu busuiocul într-o cheie prea puţin potrivită unei seri de ajun: anecdota va face înconjurul României, tenace. În coloniile franţuzeşti -isn't it ironic- se emite o ordonanţă sur l'ivresse publique, la Lyon se desfăşoară le concours de la plus belle rose de France, Isaac Asimov începe să scrie prima sa nuvelă despre roboţi (Strange Playfellow), iar la Bucureşti se inaugurează Muzeul Căilor Ferate.

Estimp, la Ploieşti, petroliştii lui Hristu dau baieram : este probabil printre ultimele, dar despre asta protagoniştii din poză habar nu au.

E de presupus că au avut parte de vreme bună, nu atât de lipicioasă ca verile zilelor de azi şi că le-a picat bine. Habar nu au ce urgii au să vie, dar se cade să nu le dezamăgim fericirea niţel naivă a unei după-amieze de început de vară, în sandale cu talpă de crep şi pantaloni malagambişti, peste măsură de lungi.

PS: Am hotărât că nu se cade să se încheie fichetul cu poza numărul doisprezece, dar după cină vor urma încă două ipacuri pentru dihanie şi numaidecât, salamalecul Seraiului pentru muşteriii săi.

Găteşte cu mine: Lemon Squares, with a Gringo Twist

Laura G. întreabă, gospodina de céans răspunde.

Iată anume reţeta, pe care nu am inventat-o eu, dar - cum ar fi spus Girafa- cu Moga touch.

E destul de rapidă, mai ales dacă nu se stă la coadă, cum am făcut eu de data asta: Mândra freca nişte icre de crap într-o veselie şi m-a dat afară din bucătărie, aşa cum se şi cuvine.

Ideea e că prăjitura de faţă are două etape de fabricaţie. Întâi un shortbread, pentru care mă veţi înjura, deşi nu e mare lucru: ia un sablé mai fandosit, acolo.

Se caută robotul de bucătărie prin cămară. Se dă afară pisica nr.1, care insistă. Se refuză şantajul pisicii nr.2, care miorlăie la uşă. Se spală diversele de la robot, se şterg şi se pregătesc materialele pe masa de lucru.

Reţeta doamnei e destul de indulgentă, ingredientele nu sunt obligatorii. S-a gândit - şi a făcut foarte bine, zic eu- să nu facă aluatul pietroi numai cu făină, ci să înlocuiască jumătate din cantităţi cu alune sau nuci sau migdale, sau ce avem prin casă.

Domnul Nelu nu mai avea noisettes, aşa că tura asta am pus arahide, hence the gringo twist, heh.

Se dă drumul la cuptor: dacă sunteţi şmecheri, lăsaţi la max 200 de grade C, dacă nu, băbeşte. Nici prea încins, că se arde pricomigdala repede.

***

Aşadar: se amestecă în duşmănie 250 de grame de unt înmuiat la temperatura camerei şi tăiet bucăţele ca să nu se întâmple cocoloaşe, 125 de grame zahar pudră, 200 de grame de făină şi 200 de grame de nuci/alune/cajou/migdale/fistic/whatever available. Ideea e că nu e neapărată nevoie să fie fix proporţiile astea, între făină şi nucăraie, dar totalul de 400 de grame e necesar şi suficient.

După vreo cinci minute de hârâială, o să rezulte un ceva uleios şi surpriză, bine legat. Se ia grămada de aluat şi se întinde cu mâna în tavă - aici se şi înjură, evident- având grijă să fie cât de cât egal stratul rezultat. E perfect dacă puneţi şi nişte hârtie de copt, aşa evitaţi chinuiala de la sfârşit.

Între timp, pisica numărul doi a răvăşit cămara cu totul, chestie care întrerupe restul de activităţi domestice vreo cinci minute.

Se dă maglavaisul unu la cuptor un sfert de oră, mă rog, încercaţi cu scobitoarea, dacă iese uscată, you know the shebang.

***

Pisica o ia pe coajă, se spală bolul de la mixer şi se face maglavaisul doi. Cam aşa: 300 de grame de zahăr tos, plus coaja şi zeama de la trei lămâi cât mai ochioase, 4 linguri de făină - eu pun două şi un pic, dar e treaba mea- şi 4 ouă cu totul.

Se scoate blatul. Nu zăboviţi: cu cât maglavaisul doi aterizează peste maglavaisul unu mai repede, cu atât mai bine. Chestie de nu ştiu ce reacţii chimice: ideea e că se transformă într-un fel de jeleu sau ceva aşa.

Se toarnă peste blat şi se repune la cuptor cinşpe minute. Se scoate şi se pudrează imediat cu zahăr pudră, care dacă are chef se caramelizează niţel. Dacă nu, nu.

Se taie rece, altfel nu e ok.

Este înfiorător de bună şi spornică şi de toate. Se recomandă călduros, mai ales pe vremile astea.

PS: Mă duc să o tai, heh. Tura întâia: n-o să le apuce sfântul Ştefan, pun pariu.

Cadoul ideal: revers

Acesta este reversul, fără comentarii.

A venit ceasul cafelei, reviu rapid rapid.

La cerere, urmează şi reţeta de lemon squares, heh.

Şi pesemne o poză, une fois n'est pas coutume.

Cadoul ideal: avers

Acum vreo săptămână, în ziua în care am rezolvat logisticele, dau să ies la o plimbare pe la metroul de la Romană, unde găsirăm buluc de orori sezoniere.

La una din mesele alea comuniste de camping cu picioare de aluminiu, date de trei ori peste cap şi făcute tarabă, chestii pirogravate.

Pe mine una mă oripilează cu fascino, de când mă ştiu.

***

Mă aşteptam la Vlad Ţepeş cu ochi fosforescenţi, dar a fost şi mai grozav.

Că am avut parte de ceauşism în stare pură, cum nu credeam că se mai egzistă.

Cât e kitschul ăsta, întreb cu aer sever.

Cincizeci de lei, aşa e că vă place, zice broboada plină de solicitudine şi neştiutoare de sarcasme.

***

De peste umăr, aud o voce plângăreaţă: nu poate să fie decât o Pena, v. nu mai ştiu cât, că nu le mai număr:

Auziţi doamnă, nu vă faceţi pomană să mi-o cumpăraţi mie, ce dacă e urâtă ca dracu, e bine primit?

Heh. Pena, always surprising.

E cazul să mârâi ceva, ca să mă prefac a naibii:

Nu dau pomană, femeie. O cumpăr eu.

Vai, apără şi păzeşte de aşa urgie, bombăne golanca şi dispare.

Aş pupa-o, dac-aş putea.

***

Cine le face pe-astea, mai întreb.

Un domn cu ochelari, da' acuma a plecat.

Autorizaţie aveţi?

Pesemne sunt atât de nu ştiu cum, că broboada se sperie:

Vai, nu ne arestaţi!

Drept e: în Castalia ar face temniţă grea.

Dar mă pufneşte râsul, plătesc şi o şterg.

Acasă, reversul dă drumul la o hăhăială năpraznică, de durată şi cu voltaj ridicat.

Ia să vedem.

Flânerie 130: Veşti din împărăţia de linolea

Iniţial, am vrut să pun o poză cu împărăţia de linolea a preacinstitului domn Nelu. Dar m-am răzgândit, dintr-un egoism care se împarte numai în ipacuri şi din convingerea că unele locuri trebuie să fie neapărat misterioase.

În orice caz, eroicul domn Nelu ne întâmpină azi cu un welcome to London, absolut surprinzător.

Poftim?

Păi bine-aţi venit la Londra.

La Londra?

La Londra, că e ceaţă şi umezeală, nu vedeţi?

***

Ca la un semn, sau poate pentru că e Ajunul, dumnezeu mai ştie, apare şi peltica, agăţând din mers o pungă de fasoale uscate.

Oh, joy.

Se thcrie aithea că nu văd bine? Thunthine?

Sunshine, duduie, zice domnul Nelu şi-mi face cu ochiul.

Cum thă thcrie Thunthine pe fathole, thău, the marfă ethte athta? Se întheamnă athta?

Dar domnul Nelu este şi el un înger, mai ales când e vorba de cucoana cea peltică:

Rază dă soare înseamnă, duduie.

Rathă dă thoare? Pe fathole?

De gustibus non disputandum, evident.

Duduie, păi e de fantezie.

De fantethie? Heh. Dacă e de fantethie, atunthea cumpăr.

Normand, zice domnul Nelu, rânjind. De fantezie e întotdeauna mai bun.

Normand? Athta the mai e?

E prea complicat să vă explic: patru lei, vă rog.

Domnul Nelu are dreptate: les calembours ne s'expliquent jamais, jamais de la vie, heh.

***

Şaizeci de lei şi şaizeci de bani, zice domnul Nelu cu aplomb.

Şi iarăşi, cu slavă:

Pufarine nu doreşte doamna?

Pufarine, se abţine. Doamna.

Ne umflă râsul, ca pe proşti.

Fireşte de of corset, mai mârâie domnul Nelu.

E momentul să sune telefonul, normal.

***

Da dragă, ce să fac, uite, la servici. Lasă-mă acuma, că sunt în nişte calcule.

Domnul Nelu: un personagiu foarte ocupat.

Joyeuses fêtes, mai apucă să mormăie dacă tot sunt spre uşă şi evident că mă întorc să dau mâna cu el, cu mare căldură.

Încep şi eu să cred că domnul Nelu ştie mai multe decât vrea să spuie, dar asta este un altceva şi dacă nu termin scrisoarea asta mi se arde tablaua numărul doi cu zaharicale.

Reviu numaidecât, heh.

Flânerie 129: O semnătură

Pe la vreo două, las tablaua în cuptor şi ies după ultimele chestii, după cum şi anunţasem, neaparat la domnul Nelu, care ne mai dă în dar şi alte tâmpenii fermecătoare despre care vom vorbi numaidecât.

Se pare că azi-noapte a fulguit sau ceva, în orice caz anul ăsta avem parte de white Xmas şi de sentimentul de în afara timpului, cu totul.

Dar cum copiii lui Scrooge nu dorm nici în zile din astea cuvioase, iată ce scrie pe luneta unui Golf din faţa caselor lui Pantazi Ghica, amin.

Câtă neobrăzare, zău.

Urmează cadoul anului 07 şi o exclusivitate, heh.

A la bourre, terriblement

Am zis să gătesc şi eu câte ceva, anul ăsta fac vreo trei tablale de lemon squares, că tot se fac rapidos, aşa că sigur nu am să am reclamaţii.

De fugit înspre domnul Nelu şi împărăţia de linolea după ultimele chestii.

Cam în două ceasuri, Abd'allah vine la cafele, să fie primit. După care începe nebunia de sezon, de mâine dimineaţă.

Cu toate astea, îmi fac eu vreme de salamalecuri, altfel mă-njuraţi.

Mais à la bourre, terriblement.

Până la urări, luaţi nişte cofeturi sonore din dreapta. Altceva n-am, dar vă ţiu cu dragă inimă jumătate de tabla de zaharicale irlandeze, heh.

PS: Madam maică-mea n-a mai avut răbdare şi a despuiat cadourile de ieri. Pentru că simte că se întâmplă ceva cu progenitura, de data asta a schimbat foaia: dar rezultatul e atât de perroflaut, că m-a umflat şi râsul.

Poţi să te superi? Nu poţi. Maică-mea rămâne în tripul Salut, les copains în totul şi întotdeauna. Şi probabil că de-aia mi-e şi aşa de dragă, zău.

Tribulaţia de sâmbătă, patruzecişicinci: Le jardin du monde

De început:întrucât nu ne pricepem grozav nici la inventat montaje fotografice, nici la colindat cum se cade, prezenta este blagosloveala crăciunizată urbi et orbi. Pentru un ceva sur mesure cu adevărat se vor egzista ipacuri, desigur. De Ajun şi mai pe seară, după obicei.

Motto:

"La grande belle fille chargée de la cuisine se détournait à peine, et remuait toujours dans la chaudière une épaisse bouillie de dourah. Je m'approchai; elle me regarda d'un air dédaigneux, et son attention ne fut attirée que par les gants noirs. Alors elle croisa les bras et poussa des cris d'admiration. Comment pouvais-je avoir des mains noires et la figure blanche? Voilà ce qui dépassait sa compréhension. J'augmentai cette surprise en ôtant un de mes gants, et alors elle se mit à crier. Bismillah! Enté effrit? Enté Sheytan? - Dieu me préserve! Es-tu un esprit? Es-tu le diable?"

(Gérard de Nerval, Voyage en Orient, Les Femmes du Caire, II. Les Esclaves, 8. L'Okel des Jellab)

Flâneriile occidentale nu au prea multe de împărţit cu ritualul leneş şi agale al preumblărilor prin oraşele care ascultă de semilună. De pildă forfota de la El-Hamidiyeh nu are nimic de-a face nici cu îmbulzeala dinaintea Crăciunului de la Châtelet, nici cu înghiontelile bucureşteneşti şi în niciun caz cu falangele spartane compacte ale sfârşitului de după-amiază de pe Fifth Avenue.

Şi nu e vorba neapărat de o respiraţie încetinită, dar totul e atât de fluid şi de natural, că pasul, pulsul şi toate celelalte reflexe nu pot decât să se supună turcelii ăsteia fermecătoare.

Fără de ceas, fără de program şi chiar şi fără identitate, dacă s-ar putea.

Dimineaţa pantazească se topeşte alene în aburii prânzului improvizat cu voluptate şi criteriu. Fiindcă nimic nu e mai agreabil, dacă tot am stabilit că dihania chiuleşte din naraţiune, ca o degustare pe îndelete de delicatese şi zaharicale, pe un colţ prieten şi mereu altul de tejghea.

Pe alese, după poftă şi fără tocmeală prea îndelungată.

Şi dreg cârciumarii ăştia un fattoush, nu ştiu cum, dar ar trebui cu siguranţă interzis prin lege, zău.

***

Rău îmi pare că e aşa dată peste cap şi piezişă, îşi zice Abd'allah aproape cu frică, măsurând îndelung şezlongul care bombăne.

- Bat câmpii, bat câmpii, bat câmpii, ei poftim acuma năzdrăvănie!

- Hm? zice Scolasticul.

- Uăf, răspunde Zaza înfuriată. Mi-am adus aminte de nişte amărâţi care pretindeau că bat câmpii, şi mai multe nu.

- De unde până unde aşa o prostie?

- Uite-aşa, vezi...O prostie inginerească.

- Zazo, fii atentă: eu cred că te răsfeţi. Asta n-are de-a face cu ingineria, cucoană, asta are de-a face cu uscăciunea de suflet şi cu închinatul la bănci, ce dumnezeu, te-ai prostit şi tu sau ce?

- Nu m-am prostit, dar mă enervează.

- După atâta vreme? Eu înţeleg să te enerveze un ceva inteligent, dar aşa o tâmpenie... Şi de ce mă rog, tocmai acuma?

- Habar n-am. Dar tu crezi că asta fac?

- Ce anume, doamnă?

- Bat câmpii?

- Bineînţeles că nu. Ştii şi tu chestia asta. Discuţia e închisă.

- Limonadă mai e cumva?

- Să-l pun pe Tralea să mai facă, poftim.

Nu mai e vreme de limonadă şi nici de discuţii în doi peri.

Sosirea în rada iskandariotă e sinonimă unei mari stupefacţii.

Credeaţi că numai la Atena e lumea cu fundul în sus?

Aiurea!

***

Din carnetul lui Pantazi:

"Le pardessus, les gants, la canne. Trois attributs incontournables de mes fins d'automne et de mes hivers européens: je les préfère doux et secs, d'habitude et si possible.

Le pardessus: voilà un mot bien vétuste, mais qui dit bien la réalité de la chose. Du pur paraître, mais un paraître qui s'assume avec volupté et faste. Depuis que l' élégance masculine a perdu le privilège de la cape, c'est tout ce qu'il nous reste pour avoir l'air un peu moins niais que d'habitude.

Alors, il faut en profiter, à volonté. A condition que ce soit taillé sur mesure, dans cette laine dense et légère des vicuñas des Andes: peu d'habits ont pareille obscure sensualité, qui flatte l'orgueuil et rassure l'esprit.

Les gants: tout un monde de nuances, selon que je choisis de porter du chevreau ou du glacé, de l'écru ou du pécari. Toute une philosophie de la distance, aussi et surtout une prévenance pour celles qui ne méritent sans doute pas un baisemain glacial et quelconque.

La canne: un de mes accessoires préférés, à vrai dire. Nullement par besoin: son inutilité est si apparente, qu'elle se passe de commentaires. Mais un complément merveilleux à une démarche longiligne et qui se sait regardée de près. Pour être tout à fait honnête, le secret c'est de ne pas avoir l'air de s'y intéresser.

Et pourtant, je m'y intéresse: il n'y a rien de plus délicieux que la stupéfaction parfois offusquée de Monsieur, Madame, Mademoiselle Tout-le-Monde.

Car je suis beau et je le sais. Peu de gens résistent à cette réalité: être beau, le savoir et ne pas en perdre la tête. Je dirais même plus et sans aucune modestie de mauvais goût: je suis beau d'une manière immédiate, insolente et sans équivoque.

Je n'ai pas à en rougir, c'est ainsi et pas autrement. Entre le ça de mon apparence et le moi qui se sait délicieusement contradictoire et dont les incohérences ne sont que calcul, ne cherchez pas de surmoi: je ne culpabilise jamais, c'est une perte de temps.

Mon auguste petite personne est la preuve vivante de l'échec de Freud. Et elle se porte à merveille, entre nous soit dit."

***

- Să fiu eu al naibii, Zazo, uită-te şi tu...

- Ré..pu... Tralea, stai la un loc, că nu văd bine...République Française, Département de la Basse-Egypte, Régie des Douanes Nationales?

- Nu e normal, nu?

- Nu e normal, adică e normal, sau mă rog... era normal, la un moment dat. Cel puţin partea cu vămile, heh.

Şi asta nu e tot, fireşte. Pe un panou luminos cât toate zilele, amurgul decupează un mesaj care îl căpiază de tot pe bietul Scolastic:

"Jour de la Révolution de l'an CCXVI, fin de la 54e Franciade, défilé devant l'Arbre de la Liberté de l' avenue Kléber"

- Cucoană, tu te pricepi la din astea, asta ce mai e?

- Heh. Ce să fie? Sanchiloţii la putere, dragă. Ăsta e an bisect?

- Parcă.

- Atunci grăbeşte-te cu acostatul, e mai rău ca de ziua naţională şi probabil e singura noastră şansă să putem coborî fără prea multe întrebări stupide.

- Bine, dar...

- Pe legea noastră? Un amărât de echinocţiu de toamnă, acolo. 22 septembrie, dar nu te preocupa.

- Doamne, Isuse Hristoase...

- Dacă aş fi în locul tău, pe cuvânt de onoare că aş ţine-o mai încet cu din astea, Scolasticule. Mă rog, văzând şi făcând, însă presupun că nu vrei să te ia potera jacobină la ochi. Vezi că sunt foarte ai naibii, apropo.

- Aşa ne trebuie doamnă: de la Rousseau ni se trage.

- La faute à Rousseau, la faute à Rousseau: tout de suite les grands mots, heh. Gărgăunii din capul lor, aia e! Hai să vedem cum dracului ne mai descurcăm şi cu halimaua asta."

***

Trei ceasuri după prânz şi ziua de-abia se încheagă cum se cuvine. Mi se pare inutil să mă ocup de plecarea la Port Said chiar acuma, deşi ar trebui să verific măcar orarul de zeppelină: de regulă, sunt cumplit de capricioase.

Dar plăcerea plimbatului hai-hui prin souk e una atât de rară, că vizirul hotărăşte pe loc să amâne pe cât se poate daravera plecării iminente spre Soare Răsare. Fiindcă pentru cine nu ştie, bazarul damaschin e o lume în sine, iar fiecare alee e un continent de sine stătător.

E şi normal să te ia de cap, chiar dacă e a nu ştiu câta vizită. Ar fi, de-altfel, cumplit de puţin să se scrie pe foaie că bazarul cel mare e doar împărăţia cofeturilor însiropate şi a cuţitelor cu tainic joc de ape albăstrui. Pentru că la El-Hamidiyeh se găsesc absolut de toate, de la bicisnic la nevinovat şi de la trainic la făcătura cea mai lipsită de ruşine, cu panaş.

Credeai că le-ai văzut pe toate? Ba bine că nu: e de colo un guguştiuc vorbitor?

Şi al naibii de încăpăţânat: fix în secunda în care dihania trece prin faţa prăvăliei din capătul aleii telalilor de păsări, de care nici măcar habar nu avea că se egzistă, guguştiucul protestează sus şi tare că el nu vrea să fie cumpărat decât de effendi cu fes roşu şi degete lungi de aramă.

Tocmai trece prin faţa tarabei, ei poftim!

Spoiler: Sfârşitul de an e, ca întotdeauna, sfârşitul unor etape şi inaugurarea unor noi nedumeriri. Povestea cu guguştiucul, în fine dezlegată, ne va fi foarte utilă în cele ce vor urma. Pantazi ajunge la Port Said, după ce îi mai dă o lecţie nefericitului de la chervansaraiul mamelucilor, iar Zaza şi cu Abd'allah se năucesc unii pe alţii de atâta Raţiune, la mai puţin de cinci sute de mile de tribulaţia vizirească.

Durere de dinţi

Deşi mă dor dinţii de nu se mai poate - şi supriză, văd că nu cedează cu nimic, chestie care mă dezolează şi mă înfurie-, tot am găsit vreme să ies până în Amzei, la iarmarocul ţărănesc de iarnă.

De stat, am tot stat la coadă, cu încăpăţânare. Bucovinenii plecaseră, că drumul e al naibii de lung, dar rămăseseră nişte unii de la Lăpuş cu diverse chestii de-ale porcului, omul cu lumânărele parfumate din Târgovişte - are şi brevet de inventator, şi dacă îi cumperi zece bucăţi, îţi face două cadou!, băciţa de la Fundata cu roţile ei de caş uscat şi unii noi dinspre Păltiniş, cu brânză de capră şi parmezan -!- nemaipomenit de bune.

Pe lângă asta, Miszike din Corund cu oalele lui de Umbria, că ăştia învaţă repede şi au început să copieze Deruta într-o veselie. Şi cam atât pentru că pe la trei se golise: îmi pare rău că secuii care fac pâine de casă o şterseseră deja.

***

Din punctul de vedere al ocaziilor vinovate, ideea de a deschide iarmaroc bilunar la Amzei cu din astea trebuie lăudată îndelung, cu ample oftaturi satisfăcute.

O hangara în minus, o bucurie în plus: dar neapărat cu şerbetul de rigoare.

La mărunţiş, bilanţul e uşor echivoc: e limpede că mai sunt multe de învăţat, de la rânduiala servitului grabnic al muşteriilor şi până la chestii mai mizerabile, dar de care e nevoie. Afişarea preţurilor cu amănuntul ar fi una din chestiile neapărat necesare unui ceva pe cale de instituţionalizare, dar să nu fim cusurgii: în sfârşit un ceva altfel decât ororile de carton presat de la magazin.

Deocamdată, e încă unul din locurile alea în care toată lumea are aerul că încă se joacă.

Şi asta e ceva rar, deci se aplaudă călduros.

Fug după un calmant forte, ceva, că altfel rămâneţi fără Tribulaţie, ceea ce nu se poate, mai ales de sărbători, heh.

Şi un bomfaier ar fi bun, cum spun de obicei la din astea.

O situaţie

Această opinie analfabetă despre Serai a apărut astăzi la prânz într-un loc subţire: forumul amatorilor de diode din Românica.

E ca în Ilf şi Petrov: nu mă aşteptam, dar se pare că merit dispreţul ţărănimii încălţate din oraşul Constanţa, care din vârful antenei de la bloc scuipă aprig seminţe, după ce s-a tot uitat ceva vreme pe foile astea fără să înţeleagă absolut nimic.

Evident, astfel de porcării nu merită nici cinci minute de atenţie:vorbim de lumi diferite, iar imbecilul de faţă nu merită nici măcar să-mi repare televizorul, după cum singur se prezintă, fără să-l fi băgat în seamă.

Din toţi, e cel mai jalnic şi mai puchinos. Cel mai lumpen, ce să mai.

Şi totuşi...

***

... şi totuşi atari clămpăneli aduc cu sine o problemă interesantă: cea a bătutului câmpilor, fireşte.

Este reacţia firească a poporului de contabili: de ce nu speli, fată, o cadă de rufe în loc să te dai rotundă? de ce nu faci trei cratiţe de sarmale? de ce nu speli pe jos, fire-ai a dreacu de putoare, ai?

În lumea mică a canapelelor de piele ecologică, în lumea Gaviotei şi a rântaşului, nu prea e loc de bătut câmpii, e drept.

Aşa că da, evident că bat câmpii, băi clăcaş. Dar o fac cu graţia care ţie îţi va lipsi întotdeauna, cu plăcerea care nu aşteaptă temenele şi cu sufletul pe care nu îl ai.

***

Spui că îţi place cum scrie Vis Urât, pentru că a luat nu mai ştiu ce premii. Să fiţi sănătoşi, dragilor: din astea de la bloc nu veţi vedea niciodată pe-aici.

Indiferent de fond, România lui Vis Urât e o ţară nespălată, tristă şi gri. O lume a frustrărilor şi a micimii de suflet.

Este dreptul meu să nu o vreau şi este dreptul meu să îi dau peste mână atunci când se obrăzniceşte, ca azi.

Later edit: Evident, ceea ce scrie mai sus nu are nicio legătură cu motivul principal al amărăciunii mele proprii şi personale, şi anume că la naiba ghem îmi ies două măsele de minte simultan şi zău dacă aveam chef de alpinism domestic.

A douăzecişişasea scrisoare de la Ulan Bator: Angelismul interbelic

Motto:

"Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloşul la coapsă şi cu crucea pe piept şi afară de scarlatul tocurilor, înveşmântaţi, împanglicaţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, verde şi aur, aşteptam ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârşit. O lină cântare de clopoţei ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupra-ne; răscumpăraţi prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri."

(Mateiu Caragiale - Craii de Curtea Veche, Asfinţitul Crailor)

De la Z. către P., la Buenos Aires

Ar trebui pesemne să trăieşti pe o altă planetă ca să te speri izbăvit de toată cazna asta a Crăciunului. Pachete, pacheţele, funde şi panglici care mai de care, casiere sastisite, lume nervoasă şi pierdută în spaţiu - se ştie: în lipsa afectului sau telepatiilor, cadoul perfect nu se egzistă-, pantomime conspirative la telefonul mobil -fată, fii atentă, i-am găsit ceva, uite-aşa şi pe dincolo, da' tu ce zici, nu e prea personal?

Buluc mare la raionul cu ceaiuri şi lumânărele parfumate, de parcă poporul de contabili şi-ar aduce brusc aminte că mai are şi o casă, pe lumea asta. Se vor îmbâcsi conştiincios şi resemnat în praful verii 2008, în timp ce primitorii vor face ore suplimentare ca să plătească ratele la canapeaua Roche-Bobois.

Maşini care refuză să mai pornească la cheie, sapins Nordmann -aer seniorial, ace puţine, et puis vous faites une B.A., pas vrai?-, valtrapuri de şorici fără euri, de la producător, ceea ce e pesemne echivalentul lui fair trade de pe aiurea.

Petreceri corporate în tot oraşul - Courvoisier în pahare de plastic, să nu se căznească prea tare cu strânsul tanti Săndica, post factum, festum şi alte latinisme dar mă abţin pe foaia asta de vineri.

Şi reacţia care îngheaţă: fată, da' nu trebuia.

Să nu te încui în casă cu Bach bubuind de sub tocul uşii de la intrare, zău?

***

Se mai egzistă însă un efect colateral, ceva mai subtil şi mai productiv al căpierilor colective de sezon, şi anume reflexul regresiv. Nu includ aici numai poftele subite de scorţişoară şi de fructe confiate: am rămâne doar pe banchiza semiologică, refuzând să vedem ditamai aisbergul anamnetic, fix înspre babord.

Aisbergul care loveşte fără cruţare şi îndoit mentalul românesc al sărbătorilor e cel al angelismului interbelic.

Este echivalentul păturicii de lână peste plapuma de puf a dimineţilor cu şodou, în care picioarele stau la căldură şi din care nu te-ai mai trezi niciodată, de s-ar putea una ca asta.

Pentru că illo tempore e întotdeauna mai bine ca acuma.

Pentru că în pozele sepia de pe Podul Mogoşoaei, absolut toată lumea pare fericită şi nepăsătoare şi veşnic tânără, fireşte.

Pentru că nu le-am trăit pesemne, ceea ce ne dă trufia de a le reconstrui din bucăţele de geam şi din cioburi mozaicate de anecdote, aşa cum ne duce capul şi fără a ne gândi o secundă la teoria relativităţii.

***

Pentru foarte multă vreme şi mai ales în prima jumătate a anilor nouăzeci, angelismul interbelic era singura soluţie de scăpare mentală din povidla groasă a discursului pe jumătate indescifrabil, dar neîndoios cu faţă umană. De la noi cum ar veni.

Pe vremea sifoanelor cu apă de Seltz, totul era bun, proaspăt, ieftin, chivernisit dar cu abundenţe neaşteptate, curat, spornic, cu frica lui dumnezeu. Femeile nu erau grase, ci doar pietroase, copiii nu erau nesimţiţi, ci doar pehlivani în cheie afectuoasă, iar domnii erau domni şi nu ţărănime şoferească. Ctitoriile statale, biserica, armata, vatra satului -neaparat răzeşească, fiindcă sună mai bine-, apostolatul consecvent al corpului didactic, funcţionărimea meritocrată cu montre à breloque... până şi vardistul, spălătoreasa, ordonanţa şi băiatul de prăvălie ne sunt mai simpatici.

Dar dacă tragem linie şi adunăm toate şabloanele astea, ce obţinem? Nu cumva o medie ponderată între Muşatescu şi Sebastian?

Pesemne. Un ceva patriarhal, cu festivisme de şezătoare, cu patriotisme de strada mare, cu locomotive cu aburi care taie curajos foste graniţe, cu mese întinse şi cu boieri milostivi.

Pentru că, şi să nu ne fie cu supărare: mentalul colectiv al angelismelor interbelice e unul cumplit de petit-bourgeois, zău aşa.

***

Asta nu înseamnă că lucrurile astea sunt ilegitime sau lipsite de suflet. Că trebuie măturate de pe foaie cu un gest plictisit şi superior: până una-alta, îşi revendică -şi cu dreptate- fărâma unor adevăruri, fie ea şi ocultată de optimismul retranscrierii.

Şi-atunci, bună dihanie, întrebarea implicită rămâne valabilă: cum era când era?

***

Pentru a găsi un răspuns, este inutil să ne sprijinim pe mărturiile călătorilor streini. La cele două extreme, Paul Morand şi Olivia Manning au senzaţii diametral opuse, pesemne la fel de reconstruite après coup şi care nu prea ne sunt de folos.

Unde e adevărul? În relatarea cu aromă de fabliau pentru amatori de lucruri orientale rătăcite a diplomatului turcit cu un altfel de bangă? Sau în greaţa femeii înşelate, căreia i se taie deopotrivă de la borş, Maria Tănase şi spionita de la English Bar?

Adevărul este, bag sama, că unele desăvârşiri nu au nevoie nici de rescriere, nici de angelisme poporane. Că sufletul României de ieri, de astăzi şi poate şi de mâine zace nu numai în coperţile de obsidian ale Crailor - cărora le refuz calificativul onirist îndelung acordat de posterităţi-, ci şi în memoria individuală, dar mai cu seamă în asumarea ei.

***

Se egzistă un splendid gest de asumare de sine al ultimilor cincizeci de ani. În ianuarie 1979, Sergiu Celibidache vine la Ateneul Român să dirijeze două -sau poate trei- concerte cu Filarmonica bucureştenească. Parte din repetiţii sunt deschise şi se transformă în porţie de explozibil. De la unul dintre concerte, arhivele reţin spectaculoasa redare a primei rapsodii a lui Enescu: merită îndelung revăzută, am impresia.

Nu atât pentru baletul scenic al dirijorului- deşi şi asta e o lecţie de nonşalanţă boierească şi de alte lucruri necesare pentru a-ţi putea ţine capul pe umeri în vremuri de ciumă- ci pentru reacţia sălii.

La pupitru, Sergiu C. este absolut singur, rupt de restul lumii în parabola sa ludică şi înfiorător de subversivă. Sergiu C. se dă în bărci, cu voluptate, ştiind că asta e singura atitudine posibilă, normală şi demnă. Sala e absolut halucinată, lovită cu leuca în creştetul capului. Nu se tuşeşte, nu se foşneşte, nu se respiră.

***

Respect pentru improbabile? Fără îndoială, dar nu numai atât: catalepsie în faţa unei respiraţii ferme şi calme şi sigure pe sine, asta a fost. Faţă cu eleganţa extraterestră a lui Celibidache, sala a înlemnit pentru că îşi aduce aminte sau poate află pentru prima oară în viaţă că se poate şi altfel.

Sergiu C. e liber, restul e de pe lumea cealaltă. Asimilarea cu povestea lui Platon are unele limite, atâta vreme cât totul se termină jubilatoriu cu un ceva de nimica toată care scoală sala, oraşul şi universul în picioare, năpraznic.

Năucită, orchestra habar nu mai are pe ce lume e, ce i s-a întâmplat, cum de a fost cu putinţă: a fost de unde n-a fost.

Fireşte că e unul din acele momente de ichi-go ichi-e, al căror secret îl deţine şi domnia ta şi încă foarte bine. Pentru receptor - beneficiar sună ca la notariat, zău- sunt mari bucurii neaşteptate, dar care se primesc în totul şi nu dispar niciodată.

***

De aceea mă tem, domnule P., că pentru astfel de lucruri, pentru acele desăvârşiri graţioase de care vorbeam niţel mai devreme, nu e nevoie de medii ponderate, de calcule şi nici măcar de calificative, oricât de angelice ar fi ele.

Pentru că ele implică o judecată, o scară, o margine.

În loc de aşa ceva, să scriem: cât te ţine mintea, cât te lasă inima.

Să fie ăsta elogiul de Crăciun cuvenit, cu deasupra de măsură.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a treizecea zi a lunii lui Āzar

PS: Dumnezeu ştie cu preţul câtor pertractări, tribulaţii şi compromisuri a fost posibil episodul pe care tocmai l-am povestit. Dar să te apuci să mai vorbeşti despre aşa ceva astăzi, ar fi cel puţin indecent, dacă nu de-a dreptul reprobabil.

Inventică

De la dispeceratul de taxiuri - nu ăla cu pile, ci Pelicanul dumitale uite-aşa- Pantelimon Cuberteanu, cinci minute. Zece, Pantelimon Cuberteanu... şi tot aşa, fără izbândă.

Cum să spun, l'important, c'est qu'ils se sont compris.

Să fug după maşină, să mai fac nişte cumpărături şi să vedem pe după-amiază cum sfârşim ulanbatoarea, heh.

Later edit: Luat maşina, f*tut ştergătoarele de parbriz dar nu asta e important, călcat bătături cu femei corporate la Cărtureşti, şurubelniţa pe obraz ia proporţii, cumpărat chestii de care sunt medium satisfied dar gestul contează, băut cafele, domnul Nelu face bine - se va povesti un pic mai încolo.

Şi reţineţi: pitit cadouri în bidet, ca să fiu absolut sigură că nu le buşluie nimeni.
PS: Grinch, da. Heh.

Fichet, unsprezece: Cercetaşul Dragomirescu Ilie, Roşiorii de Vede, 15 iulie 1930

Cercetaşul Dragomirescu Ilie are aparenţe hispanice şi acutrament de poliţie călare din Ontario. Şi totuşi, totul se petrece la Roşiorii de Vede, la 15 iulie 1930, în studioul fotografic al oraşului.

Pe studioul fotografic îl cheamă Victor Hugo -!- şi are ştampilă violet, care a îmbătrânit destul de aproximativ: va trebui totuşi să o arăt şi pe ea la un moment dat, după cum va trebui să arăt şi grafia aproximativă şi interbelică a unei alte monade cu dihănii, pasajul Villagros -sic!

***

Spre deosebire de Ionel şi de Hristu de la Ploieşti, Ilie seamănă în totul lui Manole, nu zăpăcitei de Matilda. Nu numai fizic: de la tată-său a luat şi firea mai flegmatică şi uşor sperioasă, degetele îndemânatece la lucrurile mecanice şi inginereşti şi lipsa oricărei ambiţii care ar merge mai departe de cămara plină, cheful cu şpriţ din curte şi nunta cu lăutari de trei zile încheiate.

Spre deosebire de Ecaterina, Mândra şi Lenuş, Ilie nu are nici abnegaţii de şef de clan, nici idei originale şi băieţisme şi nici măcar vicii inocue în cheie tabagică. Mie mi se pare că e din alt film: ar fi trebuit, pesemne să facă schimb cu vreunul de la Cernăuţi, nu ştiu cum.

Din cauza asta, lumea îl crede prost: e numai cumplit de timid şi se va înroşi cu violenţă delicioasă şi la şaptezeci de ani, din toate prostiile.

Ilie va face armata, se va însura cu ceea ce se numea în lumea şi timpul acela o fată cuminte şi va trăi cum ne-a şi obişnuit de vreo trei paragrafe încoace: blajin şi şters, într-o casă din Bercenii vechi în care se egzista un pian cu coadă pe care nu-l mai folosea absolut nimeni.

Ceva interesant

...în altă viaţă am să fiu şi eu harnică şi econoamă, fix ca pioniera din film.

Până atunci, un ceva colosal de haios, dacă scoatem contextul de urbanitudine cool à tout prix din calcul: Romanian old ads resource.

Heh. Ne vedem diseară, mâine agia ne-a dat liber. :)

Din seria connecting people, poftim Zaza Pizza. Din păcate, nu livrează în Bastiliei, heh.

De dimineaţă

Aseară şi întrucât Zoe zace în faţa agiei de fix o săptămână -o mai fi având curent?- am aşteptat două ore şi jumătate o birjă, o ricşă, un orice să mă ducă şi pe mine acasă.

Pare de nimica toată şi în jurul meu chestia asta nu surprinde pe nimeni, dar povestea asta penibilă cu tamponarea logofătului cu drumurile m-a scos din minţi mai rău decât aş fi scontat iniţial. Încă o dată, circumstanţialul e - ca niciodată- neglijabil, dar morala nu este şi nici nu ar trebui să fie.

Că părinţii iau bani şi tac agresiv, era de aşteptat: la Nisa sau la Agrigento s-ar fi întâmplat fix acelaşi lucru. Că diverşi idioţi sună la diverşi ziarişti şi înjură de grijanie şi de anafură, iarăşi e una din acele reacţii mecanice ale lumpenului ajuns la putere.

Pentru că mitocanul s-a născut ofensat. Şi persecutat din oficiu, aş adăuga.

Toate astea sunt aşa de nasoale şi de -ei, da!- scârboase că nu mai am chef să-mi pierd vremea cu ele: de un an de zile respir mental într-un altundeva şi ar fi mare păcat să se schimbe.

***

Peste gard, lucrurile par mai dramatice şi mai pe măsură. IHT scrie un ceva nemaipomenit de interesant despre interzicerea fumatului în locurile publice din ţara Franţa.

Will it mean the end of café society?

Habar nu am şi sper să nu. Dar cum dracului să mai beau eu paharul de Lillet de rigoare la Rostand fără ţigare, asta chiar nu mai ştiu.

Réponse au mois de mai, heh.

PS: Urmează - dar spre prânz- ipac cu poveştile contrariate de marţi: ieri am avut ennui, rău de tot. Cercetaşul şi petroliştii sunt pe stick, stickul e în Bastiliei, la naiba ghem.

I'll be back, by Jove I will.

Nesimţirea de partid şi de stat

Atunci când nu e prea ameţit de aburii de manea janghinoasă, lui Ludovic O. i se poate întâmpla să fie numit logofăt cu drumurile.

Ambele activităţi recreative îl privesc în totul. După cum e indiferentă şi tamponarea cu un Matiz - nu un Tico, nene!- şi cu o fată, de duminică după-amiază, până în secunda în care se dovedeşte că nesimţirea de partid şi de stat nu ştie de limite.

***

Dacă Ludovic O. s-ar fi dus frumos la poliţie şi ar fi recunoscut măcar chestia cu tamponarea, în loc să mintă - de şase ori, nu de cinci cum scrie la ziar!- şi să se joace de-a fecioara violată, nu ar fi ieşit aşa o treabă penibilă dintr-o poveste care e adevărat: i se putea întâmpla oricui.

Şi chiar şi mie astă-primăvară, dacă cei doi pietoni din faţa schelei de pe bulevardul Carol ar mai fi stat la taclale încă trei minute, pe ceas. Judecând după aripile varză ale lui Zoe, i-aş fi luat probabil în plin şi restul e tăcere.

Toţi şoferii ştiu cum e în secunda în care se aude zornăitul ăla de faruri sparte şi tablale îndoite: îţi vine să o laşi dracului în drum sau să pui acceleraţia la podea şi să te faci că nu se egzistă. Dar în pana mea, logofătului cu drumurile nu i se îngăduie prostiile astea de oameni de pe stradă.

Că unele lucruri se mai şi asumă, cel puţin atunci când eşti standard-setting character.

***

În toată chestia asta de doi bani jumate, mă amuză acru sistemul de minţit al personajului. Dar parcă mai auzisem chestiile astea şi pe la alţii.

Fireşte: e nesimţire în stare pură.

Nesimţire de partid şi de stat, cum altfel?

PS: Reiau şi amplific felicitările mele celor doi Gramo, fie şi numai pentru că nu sunt convinsă că aş fi avut curajul lor, pe bune.

PS2: Liniştea crăciunizată a logofătului costă trei mii de parale. Ruşine bre, clăcaşi părinţi!

PS3: Agramatism jenibil: "şoferul Ticoului care a fost lovit în interiorul tamponării." Pentru că în exteriorul dânsei se egzistau formele perfecte ale lui Platon, fireşte.

Fichet, zece: O semnătură indescifrabilă, Snagov, 26 iunie 1944

Despre doamna din imagine nu se ştie absolut nimic, dar se poate presupune absolut orice. Cu excepţia unei date scrise apăsat şi nervos cu stiloul - grafia e cam masculină, dar nu aş băga mâna în foc pentru asta- pe spatele pozei.

Pouvais-je m'en douter, d'ailleurs? Cu cât umblu mai abitir prin hârtiile astea pe jumătate aţipite, pe-atâta mă farmecă eleganţa majorităţii scriiturilor, parafelor şi intarsiilor din vârful stiloului, unele neaşteptate şi câteodată suspecte de a fi chiar delicioase.

Cât despre necunoscută... ce-aş putea adăuga? Pare scoborâtă dintr-un portret al lui Gainsborough sau dintr-o emoţie a lui Sargeant, dar nu aş vrea să repet impresionismele de acum câteva ceasuri: îşi răspund, din pură întâmplare, sans aucun doute.

PS: Domnul Nelu a schimbat rima de la ţigarete. Astăzi, un răsunător niţeluş /că viu acuş.

Primise pufarine, que voulez-vous...

Moartă de somn, trag oblonul până mâine.

De seară

Dimineaţă vijelioasă, cu nişte neaşteptate venite cu poşta la care îmi dau peste mână să nu mă uit pe îndelete, tout simplement pentru că am impresia imediată că se potrivesc mai degrabă ceasurilor furtive din crucea nopţii.

Le-am primit în plex, dar cu o inexplicabilă şi ilicită bucurie: dar nu le-am văzut, după cum am şi zis, cred. Vor urma salamalecurile promise, fireşte.

După o siestă: trăiesc pe fusul orar al vreunui district federal, pesemne. Splendid, pe o vreme ca asta, zău.

***

Ziua la birou se înşiră cu gesturile obişnuite ale sfârşitului de an: rapoarte, proporţii, hârţoage. Iar în cutia mea poştală zace un buchet de flori de dinamită: dar mă abţin, no matter what.

Pe la patru, nu mai am aer: bine mai pică lucrurile nerezolvate ale zilei de ieri! O plimbare prin gerul foşnitor de-afară n-are cum strica.

Chem o birjă: excentricităţile au şi ele limite, mai ales dacă eşti atât de cu mintea pe pereţi ca să ieşi în mocasini pe polei.

Et que mes délateurs détracteurs mangent de la brioche, na!

[rău de căpiată de somn trebuie să fi fost dacă am ajuns să fac din astea, hm]

***

Pe la Beller, dau nas în nas cu Pleşu, care se îndreaptă spre maşina dumisale cu nişte cumpărături de majordom: ceva în hârtie de pergament.

Bretele, cămaşă indigo făcută acordeon, pantaloni uşor spânzuraţi. O măslină, o atenţie.

Întorc capul, cu uşoară jenă şi certă dezamăgire. Mai bine nu: unele lucruri zău ar face bine să stea unde aparţin, cum zic moţii. Anume între coperţi, punct.

Nu e vina nimănui: mais c'est comme ça, et pas autrement.

***

Liste de courses, 1962. Scrisul care se poticneşte e al lui madam maică-mea, pesemne se pleca la Bucureşti: chifle, unt, salam, saleuri, icre, castraretori - sic et heh!, fasole ţucără, drojdie de bere, ţuică, rahat, praf de copt, şerveţele, muştar, hârtie de tapetat, tachimuri - re-sic et heh!, struguri, sodă.

Monadă domestică. Note to self: unde naiba e registrul de cheltuieli din 1908?

Cred că ştiu unde, hm.

Va trebui să mă urc în pod.

PS: Din fichetul de Advent, astăzi: o necunoscută, un cercetaş şi un baieram de petrolişti. 1944-1930-1939.

Fichet, nouă: Bonus, pugnalul reprobabil, Turnu Măgurele, 10 mai 1934

A se da click, fireşte: ză lucru turcilor, cum altfel, heh?

Banatul sau Moldova sau ce o fi, anume aia din dreapta jos este absolut apoteotică, şezând aşa prăvălită fatalist cu iataganul în timpane.

Apoteotică şi oropsită şi resemnată.

Deşi bunică-mea nu pare prea convinsă de necesitatea unor siluiri şi aş pune de-altfel prinsoare că o umflă râsul, irepresibil, ca şi pe subsemnata într-o situaţie similară, heh.

PS: Dumitale, domnule. Primit, murit, răspuns, heh.

Fichet, opt: Beduin de ocazie, Techirghiol, august 1958

Pentru că era prea târziu să ne suim pe măgăruşii de promenadă de la Vichy, ne bucurăm şi de cel tătărăsc de la Techirghiol.

Unicul din supernovele vacanţelor la gazdă: ca la Balcic, se miorlăie tanti Lenuş cea cu sifoanele din 1965, deşi adulţii deviază mai tot timpul discuţiile pe teme din astea nostalgice.

Are vreun rost?

***

Nu are: în 1958, măgăruşul bragagiului-fotograf de al cărui nume nu-şi mai aduce absolut nimeni aminte este, în orice caz, principalul punct de atracţie al unui loc în care cucoanele se dau conştiincios cu nămol şi copiii se plictisesc de moarte.

Vama Veche avea să mai aştepte încă douăzeci de ani, dar ceea ce e sigur, este că împarte cu Techirghiolul sfârşitului de deceniu patru aceleaşi virtuţi taumaturgice proprii.

E vacanţă: marşurile mobilizatoare se aud sensibil mai rar din difuzoarele în care se mai strecoară şi vreun cover de factură acceptabilă al fraţilor Grigoriu: în general, succesele anilor trecuţi de la Havana. Cu prescienţa unor noi alianţe, pesemne, dar îndrăzneala merge rareori mai departe de-atât.

E vacanţă, ceea ce înseamnă că zilele sunt aproape normale, că nu se mai egzistă cursuri obligatorii de rusă sau ore şi ore interminabile de beobeu sau creşterea viermilor de mătase.

E vacanţă, ceea ce înseamnă că bioritmurile, obiceiurile şi micile manii personale îşi pot relua locul dintotdeauna. Asta dacă nu cumva ai avut ghinionul fundamental să nu mai ai parte de aşa ceva deloc, tot timpul anului, pentru că ai plecat puţin la Uranus sau la Aiud.

Jumătate dintre rubedenii, cimotii şi cunoştinţe sunt plecate puţin de-acasă, dar despre asta nimeni nu suflă o vorbuliţă, sub bolta viei gazdei: nu prea se ştie niciodată ce se poate întâmpla, la o adică.

***

Lăsaţi pe mână bărbătească, plozii îşi fac de cap neştiutori de tot urâtul ăsta. Li se cumpără bragă; cu efecte catastrofale, dar deocamdată plăcerea poveştii improvizate cu cadâne şterge gustul cam sălciu al băuturii de la tingire. Şi li se fac poze, cum e asta a lui madam maică-mea de exemplu, al căror farmec sporeşte proporţional cu costumaţia şi recuzita.

E de crezut că aşa un dépaysement ar încânta şi azi minţile cele mai exigente, darămite atunci, heh.

Efectele unor fragile se vor prelungi astfel considerabil cu vremea, atingând generaţii de receptori. Îmi aduc foarte clar aminte că numai povestirea nesătulă a acelei dimineţi precise de august mă putea determina să isprăvesc şodoul de dimineaţă, dar asta este un altceva care se va spune la vremea lui, cronologic vorbind.

Fichet, şapte: Mai bine călău, decât provincie istorică , Turnu Măgurele, 10 mai 1934

...sau despre rolul subtil al alegoriei în destinele personale aparent cele mai mărunte.

Cetitori de bine ne-au tras de mânecă aducându-ne aminte de invazia de poze în costum naţional din România imediat posterioară Marii Uniri.

Ceci expliquant cela, bien entendu.

Le răspund cum nu se poate mai româneşte: oh, dar avem şi noi.

Numai că avem altfel, fără de catrinţă. Se putea altcumva ţinând cont de personaj?

Mă îndoiesc.

***

Pentru serbarea din Zece Mai 1934, Internatul de Fete din Turnu Măgurele pregăteşte - cum se şi aşteaptă de la o atare instituţie- a nu ştiu câta serbare civic-educativă cu anasâna şi ameninţarea scăderii mediei la sport, în eventualitatea unui boicot.

Ştim deja că în 1935 tema trebuie că a fost un soi de balet cu teme mai mult sau mai puţin biblice, dar tot convenabil, fireşte.

1934 fusese mai cuminte: tablouri vivante din istoria Românicii, în care bietele provincii istorice erau chinuite de hoardele de călăi cotropitori şi alte janghine tradiţional ostile. Nu le mai numărăm, că e lesne de priceput ce şi cum.

Iată explicaţia carbonarismelor din poză: altfel, riscul închipuirii unor scene considerabil mai siropoase, cu haiduci, de pildă, ar fi compromis substanţial farmecul explicativ al chestiei.

***

Pentru că nu se putea ţine deoparte de aşa un eveniment, bunică-mea găseşte un compromis interesant, la care subscriu entuziast.

Nu vreau provincie istorică. Nu vreau, nu vreau, nu vreau.

Eeei, la naiba ghem.

Mai că o înţelegem: farmec e ăla să-şi scoţi sufletul aruncând în neştire cu zamă fiartă din butoiul de curechi în popoarele migratoare?

Să stai despletită şi cu groaza unui accident vestimentar fix în mijlocul tabloului eroic, de faţă cu domnii de la garnizoană sau de la cremenal?

Mai bine călău cotropitor în pantaloni. Şi am voie şi la poză tăvălită într-un peş, na.

***

Ştim că prestaţia a fost convingătoare: bunică-mea ţinea pugnalul cu mare elan în timp ce îi cauza Munteniei, mi se pare. Mai ştim că Matilda -care în fond credea toate alea- a fost uşor contrariată să o vază pe fie-sa în chip de personaj negativ. Dar mai ştim şi că Manole a scris fără ezitări cu plaivazul de la prăvălie pe spatele pozei 10 maiu 1934, chestie care dovedeşte că i-a plăcut îndeajuns ca să vrea să-şi aducă aminte.

Complicităţile între tată şi fată sar în mare constanţă cam douăzeci de ani. Le regăsim la Techirghiol numaidecât, dar cu alte personaje.

PS: Nu e exclus un bonus foarte politically incorrect, dacă reuşesc să recuperez poza cu măcel şi atitudine siluitoare.

Tribulaţia de sâmbătă, patruzecişipatru: Alandala

Motto:

"Car j'ai de grands départs inassouvis en moi."

(Jean de La Ville de Mirmont, L'horizon chimérique)

Sunt ceasurile zece şi jumătate înainte de prânz şi soarele bate demult în persienele mamelucilor. Dinspre cămările lui Haroun al-Rashid, o mare linişte întreruptă din vreme în vreme de un mormăit armonic.

Complet nedumerit de isprăvile serii de ieri, Pantazi picoteşte, a lene asumată. Nu s-ar trezi de tot : nu are niciun program fix, nu a spus încă nimănui că a ajuns pe neaşteptate în oraşul ale cărui rosturi le ştie pe dinafară. Bref, nu are niciun chef să scoată deocamdată nasul din aşternutul fraged de in egiptean.

Ca orice zeitate capricioasă, Pantazi aşteaptă ca ziua deja instalată în economia propriului său ritm să-i dea un motiv serios de mobilizare generală. Nu e nici măcar puturoşenie: e acea suavă şi reprobabilă grasse matinée atât de detestată de populaţiile cu resentimente.

Două exemple, numai două se gândeşte vizirul: babele lovite de voluntariate parohiale şi proletariatul cu orgolii laborioase. Două specii care par să ignore cu desăvârşire virtuţile negocierii pe îndelete cu timpul probabil.

Poate că ar mai fi zăbovit aşa preţ de încă vreo jumătate de ceas, sau mai bine. Dinspre uşa de stejar, urechea cea fină a dihaniei aude un foşnet uşor precipitat, urmat de un ciocănit cam nesigur.

How daring. Ia să vedem, dar festina lente totuşi: oricine sau orice ar fi, să binevoiască să aştepte.

Oh, un ceva bun de dimineaţă: nu ştiu cum i-a putut da prin cap lui Pantalone să-mi pună drept în fundul boccelei halatul meu grenat, dar în orice caz, se aprobă.

Mmmm...perfect. Pantazi se întinde alene şi cu poftă, trezitul din somn e o operaţiune complicată, care cere îndemânare şi responsabilitate.

Dar pasul face cunoştinţă cu gresia cam rece: absolut dezagreabil, unde naiba sunt papucii ăia?

Două minute mai târziu, perechea de sprâncene a dihaniei măsoară circumflex puştiul care a înţepenit cu tablaua de cafea în mână, aşteptând de la boierul cel mare izbăvirea unui bacşiş epic, cum i se şoptise de-altfel la bucătărie.

După tămbălăul glacial de aseară, nimeni nu îndrăznise să tulbure odihna oaspetelui chisnovat, nu de alta.

- Alors ? mârâie Pantazi binevoitor, pricepând pe loc manejul.

Perechea de iminei înşfacă numaidecât pitacii şi dispare aberant de repede, parcă dizolvată în duşumea.

Heh. Şi totuşi aş jura că nu sunt aşa de fioros pe cât par, îşi spune vizirul fix în momentul în care prima cafea a zilei aterizează parcimonios în finjan.

Dar, ad majorem Pantazi gloriam, nu prea multă lume ştie chestia asta. Ce bine, zău.

***

- Dă-l în spirt de rugby, Scolasticule, zău.

- Te mai doare capul ?

- Nu-mi arde, bre, de nimica. Nu ştiu ce am.

- Vrei să mai stăm de vorbă ?

- Lasă, vezi-ţi de-ale tale. Mă descurc eu cumva.

- Sigur ?

- Foarte.

Resemnat, Abd'allah îşi face de lucru. În două ceasuri, nu mai mult, ar trebui să ajungă la Alexandria.

Era şi momentul unor răspunsuri. Ajungă bezmeticeala asta, Doamne.

De undeva dinspre tribord, de parcă tristeţile dau drumul la abilităţi telepatice, replica lui Tralea vine, neîntrebată:

- Mare şi milostiv e Allah, conaşule.

Dar nu mai e vreme de comentarii. Destul că din şezlongul de pe mâna stângă cineva bombăne cu năduf. Anywhere but here, să-mi sară ochii...

***

"Une poignée de détails judicieusement choisis, et voici la synesthésie qui prend ses droits sur n'importe quelle vulgaire situation. Un bouquet de synesthésies et voilà une circonstance réussie. De cette progression arithmétique, le dandy en ferait presque son pain quotidien, s'il ne savait fort bien que ce qui est rare vaut trente fois plus qu'une abondance mal placée.

J'aurais été au total un bien triste crétin, si je m'étais tenu uniquement à cette passion du détail disparate, sans chercher des correspondances entre toutes les belles choses fragiles de ce monde sur mesure. Je laisse aux décorateurs d'intérieurs pour nouveaux riches et aux journalistes de mode mal coiffées l'expertise parfaite des effets de telle ou telle étoffe, de tel ou tel habit, de tel ou tel accessoire. Ce sont là choses sans finalité autre que de vider deux fois par an les porte-monnaies des secrétaires de direction.

Leur accorder plus d' importance que le temps d'une toilette est un terrible déclassement de soi.

Paradoxe, me dites-vous ? Mais non, c'est encore plus terrible: erreur de lecture trop fréquente de ceux qui pensent bêtement que les choses du dix-neuvième siècle se résument aux malheurs intempestifs de la phtisie qui enlaidit les mouchoirs des bayadères Second Empire. De ceux qui croient que Rimbaud est un chic type et que Nerval, bien que contrariant par endroits, est décidément sympa, surtout quand il nous cause de toutes ces meufs inaccessibles.

Or la conspiration tacite des gants de chevreau est l'une des choses les plus explosives qui soient de l'histoire. Je dirais même plus: à côté de ce que fut le voyage en Orient à demi-rêvé de ce même Nerval que vous réduisez au statut de jarocho, le surréalisme de Soupault fait bien pâle figure, car il lui doit presque tout.

Théologie, subversion: il s'en faut de peu pour que vous me voyez comme une sorte de Savonarole. Ce qui pourrait être presque vrai, tant je suis inflexible et exigeant avec tout ce qui a le don de m'intéresser.

Quoi qu'il en soit, je deviens de plus en plus sélectif: qui vous dit que je prendrais un café avec le premier venu, alors que c'est une grâce qui ne s'accorde qu'au mérite ?"

***

Aparatul electric de ras se descurcă perfect prin arabescul bărbii à l'italienne. Iar coregrafia îngrijită a fiecărei dimineţi e suficient de eficace pentru ca spectatorul furtiv să priceapă că finjanul şi-a făcut efectul aşteptat: dihania pare tare bine dispusă, cu amendamentul spornic al respiraţiei orientale.

Oare mai era nevoie să o scriem şi aşa? Pentru Pantazi, hagialâcul damaschin neprevăzut e primul moment de nepăsare graţioasă şi rotundă, cam de când deterăm drumul tribulaţiilor. Izbăvit de prezenţa lăcrimoasă a lui Pantalone, cu foaia de drum deturnată de norocul chior al neprevăzutelor, pasul se înşiră şi mai elastic decât de obicei, iar respiraţia este mai amplă şi pesemne mai fericită.

Este deja o primă certitudine: dinamica orientală urmează desăvârşit cadenţa şi hatârul inimii de dihanie. Şi deşi Damascul nu e decât un avanpost cu mireasmă de protectorat, senzaţia acută a promenadei de dimineaţă este sinonimă cu o profundă şi neruşinată beatitudine.

Dar ce să ne mai ascundem după deget: fericirile orientale ale vizirului pot aduce cu sine o cumplită crampă a copistului. Ar trebui probabil inventate alte potriviri de sunete. Deopotrivă meliflue ca sarailiile unui asfinţit cu gânduri vinovate şi în tăietură precisă de hanger, ca să dea seamă cum se cuvine de toate lucrurile astea mai fragile decât pulberea măruntă de pe aripile unui fluture.

Evident, Pantazi nu se sinchiseşte câtuşi de puţin de toate problemele astea de politică narativă. Pentru că lucrurile astea au o importanţă absolut neglijabilă.

Şi pentru că e momentul să se întâmple ceva.

Spoiler: Deşi povestea crampei copistului e cum nu se poate mai adevărată, asta nu ne împiedică nici să ajungem în Eghipet, fugărind prin Alexandria furnizorii de kopi luwak recomandaţi de Baldassare, nici să vedem cum Pantazi se poartă absolut ciudat şi imprevizibil, de parcă asta nu i-ar sta în fire, pe de-a-ntregul.

Dar despre toate astea, despre ce se urzeşte în taină la Kufra şi despre paradoxul pantazesc, fix sâmbătă, când ies haimanalele să umble cu Steaua.

Focus!

Incredibil, dar crocant. Aux Etats-Unis et nulle part ailleurs.

Cred că merge la cafea, heh.

PS: Jocul geografic de cuvinte e fireşte involuntar. Dar face toţi banii.

PS2: Too good France is a country, heh. Altfel, ce dracu ne făceam, hm?

Fichet, şase: Parsifal Teodorescu, aviatorul rătăcit, Tiraspol, mai 1943

Este că habar nu aveţi cine naiba e Parsifal Teodorescu?

Da' este că e băiat frumos?

Este că are fason de dansator de rumba?

Heh. Haina militară: veşnică stârneală. Şi-apoi, la naiba ghem, la chestii din astea, mai ales dacă sunt vintage, on se découvre tous une âme de midinette.

De pe urma lui Parsifal Teodorescu nu a mai rămas decât poza pe spatele căreia tot bunică-mea a scris tremurat şi cu cerneală turcoază aripi frânte, aprilie 1944.

***

Am avut proasta inspiraţie să o întreb câte ceva. Mi-a oftat aşa de aiurea din fotoliu că nu am mai insistat.

Ce băiat bun, a dispărut în Transnistria.

Deşi eu cred că bunică-mea minte: pesemne că s-a rătăcit, sau ceva de genul ăsta.

În orice caz, Parsifal Teodorescu are nume de personagiu de roman. Fie şi numai pentru asta, şi tot merită o poveste dacă letopiseţele sunt secretoase.

It better be a good one, heh.

Dar mai e până atunci: deocamdată ne tot stă mintea la Damasc şi by Jove e o mare plăcere.

Later edit: Patru dimineaţa, tribulaţia e aproape isprăvită, dar tot îmi lipseşte un ceva mulţumitor. Ipacul, în schimb e expediat cum se cuvine: două cărţi poştale de ville d'eaux.

Fichet, cinci: Colţatu, banga, petrolistul & co., Roşiorii de Vede, noiembrie 1937

După îndelungi şi problematice răscoliri prin fichet, am dat peste o chestie pe care nu aveam cum să nu o agăţ în colţul foii: o poză de la nunta odioasei Margareta, pe care o ştim cu mai toate ale ei de aici.

Singura poză cu peronul din Sfânta Vineri treisprezece, din câte ştiu.

Sunt mai toţi: Colţatu, fericit că s-a găsit un prost să-i ia de o grijă majoră; Matilda, supărată fleaşcă aşa cum îi stă în fire; Manole care mai are doi ani de trăit şi nu mai mult; Margareta care nu prea ştie pe ce lume trăieşte, dar e mai puţin sictirită ca de obicei; Ionel care numără câte cuşti de porumbei poate cumpăra din dotă; bunică-mea şi Hristu, petrolistul de la Shell care s-a apucat de rugby, cu toate că nu e sigur dacă îl prinde chestia asta.

Manole vinde pânzeturi, Matilda face şerbet şi pocneşte copiii, Colţatu plăteşte bătăuşi pentru alegerile următoare, Ionel are să plece la bangă la Bucureşti cu pilele lui socru-său, care a trecut demult la ţărăniştii lui Mihalache, bunică-mea visează ceva cu prerie şi a refuzat numirea la Hotin, iar lui Hristu îi merge aşa bine, că a şi dat primul avans la casa cea nouă.

***

În timp ce vinde stofe, Manole se străduie să nu se gândească prea tare la neamţul pe care l-a căsăpit cu baioneta la Oituz: chestia asta îl chinuie mai toate nopţile, chiar dacă era care pe care. În ciuda aparenţelor de tanc domestic, coana Matilda are inimă largă: ce n-ar da să fie şi mama Lucia cu ei, uite-acuma. On second thoughts, Margareta s-ar duce şi s-ar trânti, dacă i s-ar da voie. Dar cum nu e sigur că aşa ceva e cu putinţă într-o zi ca asta, are să dea toată după-amiaza ochii peste cap a lehamite şi să mârâie că e aşa de fericită, de nu ştie să esprime.

În noiembrie 1937, Dragomireştii au impresia că au făcut afacerea matrimonială a secolului, dar vă spun eu: nu e nimic mai înşelător pe lumea asta ca o fotografie de nuntă.

PS: Pozele cu Radu T. sunt în continuare date în urmărire, iar ceea ce la început promitea să fie o după-amiază liniştită stând turceşte în firida din birou, riscă să se transforme în joc de pistă în Voorhuis, fir-ar să fie.

Am însă nişte cărţi poştale de o tâmpenie fermecătoare, aşa că nu exclud un ipac nocturn. Dar deocamdată, mai am câteva ajustări la Tribulaţie, aşa că mă grăbesc să pun poza a doua a zilei şi să mă întorc la lucru.

Fichet, patru: Un revelion cu sifoane, Bucureşti, 1965

Pe cât le plăcea meridionalilor clanului D. să pozeze toate prostiile - copiii la premii, plimbările pe Calea Victoriei, copiii proaspăt ciupiţi de fund să stea la un loc şi să nu strice economia fotografiei, şatra la Vasile Roaită în chiloţi de baie şi cu panglici de mariner, botezul sau nunta nu ştiu cui, după-amiezile de vară, bradul de Crăciun în tehnicolor, păpuşa despuiată cu elan, victoriile mărunte ale petrecerilor de oameni mari, bref mai tot ce face cronologia unor generaţii-, pe atât avem de puţine chestii în teancul de poze al ramurii moldoveneşti, la care se adaugă nesfârşite complicaţii genealogice.

Nu e numai vorba de pudoare, deşi ea defineşte în totul personajele în speţă, care preferă oftatul din rărunchi, cold shoulder treatment şi sarcasmul ucigaş datului dracului pe faţă şi cratiţei trântite de aragaz cu năduf.

***

Trage-mi două perechi de palme, numai zi-mi ceva. Te rog eu mult.

Trocul ăsta nu funcţiona absolut niciodată cu colonelul englez din Indii. Iar explicaţia era simplă, odată ce conversaţia se relua ca şi cum nu trecuse o jumătate de zi de linişte bilaterală: mi-am mâncat ghina, dragă.

Coana Matilda ar fi spus ursuzlâcul. Dar asta e din altă provincie istorică.

***

Deocamdată, asta este una din nenumăratele fotografii cu baieramuri, revelioane şi alte sindrofii nu de puţine ori improvizate: pentru toate muierile clanului D. este mare ruşine să nu ai ceva de pus imediat pe masă dacă se întâmplă să sune la uşă cineva neanunţat. Platoul aperitiv a fost de bună seamă pus la rece cu o zi înainte. Pentru delicatese s-a stat la coadă la Comalimentul de la Romană, dar aranjamentul s-a confecţionat noaptea, bombănind sau bârfind cu o mână pe ţigară: amfitrioana e sora mai mică a bunică-mii, care fuma două pachete de Mărăşeşti pe zi.

Muierile sunt istovite de preparative orgolioase: nu se mai egzistă demult fată în casă, însă asta nu e neapărat o umilinţă pentru the good housekeeper. Madam Schneider a venit probabil iarăşi în ultimul moment la pedichiură şi la coafat, ceea ce probabil că le-a scos din minţi, dar efectul festivului e mai puternic. Aşa că imediat după antreuri, gazda s-a apucat să spună bancuri şi să ia peste picior pe toată lumea, chestie care îi iese de fiecare dată şi după cât se vede şi la revelionul din 1965.

De băut, nu prea s-a băut: rareori mai mult de o jumătate de sticlă de tulburel şi aproape niciodată chestii sofisticate, fiindcă evident toată lumea de la masă crede ferm că whiskey are gust de ploşniţă asasinată.

***

Lângă ea şi cu un filet de zâmbet despre care nu prea ştii ce să crezi, subofiţerul de la 1943. Între timp, a pierdut aproape tot: iazuri, păduri, case şi chiar şi frâiele propriei vieţi. Minţile sunt însă în toată firea, ceea ce mi se pare inexplicabil.

După patru ani de lagăr de exterminare, domnul cu cravată în dungi nu are nici beţii, nici misticisme, nici depresii şi nici resemnări de formă. Ştie mai multe şi mai acute decât tot restul celor adunaţi la masă, dar i s-ar părea indecent să se apuce să arate cu degetul sau să peroreze aiurea în tramvai.

Domnul cu cravată în dungi avea o infinită răbdare cu toate lucrurile de pe lumea asta, ceea ce din păcate nu prea s-a transmis genetic, vâna sudistă fiind mai puternică, pesemne.

Fichet, trei: Mie să nu-mi mai ziceţi Floarea, Roşiorii de Vede, august 1940

Aşa repezită şi pricepută en diable la gătit, bunică-mea e şi autoarea asumată a unor imposibile în provincia dunăreană a anilor douăzeci.

Botezată în grabă cu un nume suficient de searbăd -cred că băuseră ăia de la primărie, mamă- ca să o calce sever pe sistem încă de la vârsta primelor conştienţe, individa se revoltă la un moment dat şi refuză să răspundă la comenzile domestice ale coanei Matilda, în totul.

Explicaţia, printre muci şi sughiţuri sincere? Mie să nu-mi mai ziceţi Floarea, că mi-e ruşine.

Dar cum?

Mândra.

***

De necrezut pentru un copil de cinci ani, iniţiativa a întâmpinat oarecari rezistenţe. Atât Manole, cât şi Matilda erau târgoveţi fără mare imaginaţie şi cu frica respectuoasă a formelor fixe: dacă scrie la Primărie, atunci aşa e şi nu altfel.

Şi pentru că mumă-sa nu a luat-o în serios, trei zile mai târziu Floarea D. răstoarnă înadins spirtiera din bucătăria de vară ratând la mustaţă incendierea casei din uliţa Sfânta Vineri, numărul treisprezece. Să fie clar, non mais!

De-atunci, semnează numai şi numai aşa, până în zilele noastre. Et personne ne trouve rien à redire, évidemment.

***

Pe spatele pozei, o tâmpenie duioasă şi inocuă de la un supirant cu autorizaţie, care scrie ţepos cu creionul cam aşa: Timpul poartă în trecerea lui unduiri parfumate de aducere aminte. Să-ţi fie dar aceasta dela G., august 1940.

Pe G., bunică-mea s-a grăbit să-l uite cu criteriu, dar fotografia a rămas. Cred că e unul din cei mai frumoşi avatari, pentru că îmi vine greu să cred că vorbim de acelaşi personaj care bombăne pisica din fotoliu.

Şi mai cred că are ceva din Katharine Hepburn, dar precis sunt îngrozitor de subiectivă.

A douăzecişicincea scrisoare de la Ulan Bator: Năluciri

Motto:

"Heh. Vezi? Turcisme şi ţigănisme într-un context parizian."

(Pantazi)

De la Z., către P., la São Salvador da Baía de Todos os Santos

Voiajul lung, iscusinţa calabalâcurilor complicate şi persistenţa unor năuciri de fus orar nu sunt chiar întotdeauna indispensabile întâlnirii cu un ceva în totul nou şi neaşteptat. Însă este câteodată nevoie de un somn adânc şi pe îndelete, pentru ca înţelesul unor astfel de circumstanţe urbane să se despoaie de straiele anecdoticului.

Cu alte cuvinte, unele arătări se mai şi visează cu sistem.

Imediat după promenadă scrisesem câte ceva cu şi despre hardughia căpietoare de pe strada Franceză: dar mi se pare de bun simţ să constat, trei zile mai târziu, insuficienţa unei simple relatări.

De multe ori impresia cu afect turceşte percepţia, domnule. Scrisoarea asta de iarnă nu vrea altceva decât să facă amendă onorabilă.

***

Lentila chinuită a aparatului de fotografiat purtat prin toate buzunarele şi bagajele anului care se va isprăvi zilele-astea nu s-a priceput decât cu mare greutate să prindă sentimentul incert al conturului casei arătate de vârful bastonului dumitale. A fost nevoie de insistenţe digitale, de compromisuri îndelung negociate cu contrastul şi cu pixelii pentru ca lucrurile să iasă dintr-o beznă poate până la urmă cerută de context.

Este pesemne vina analfabetismului logisticii personale. Sau a meschinăriei PMB, care face prăpăd de beculeţe în Piaţa Unirii, dar lasă Lipscanii în bezna maidanelor de haimanale de la periferii. Chiar şi aşa însă, se egzistă o fermecătoare jumătate plină a paharului: cea a fidelităţii faţă de lucrurile mateine. Fiindcă, nu-i aşa, astfel de vedenii se pot întrupa mai cu spor numai şi numai pe vremile de lacrimi ale Crailor, fix în bătătura nestemată bucureştenească a Curţii Vechi.

***

Cum spuneam, arătarea de casă de pe uliţa Franceză mi se pare imposibil de datat cu precizie: teoretic vorbind, construcţia ei ar fi putut să se petreacă în oricare moment al acelei incandescenţe istorice denumită sec de manuale perioada modernă a istoriei României.

Adică de la 1877 şi cam până pe la 1939.

Dar absurdul sporeşte în secunda în care îţi dai seama că aşa ceva nici nu ar avea ce să caute în zonă. Şi că evident, asta calcă în picioare orice sistem şi orice împărţire cadastrală pe criterii de castă.

Aşa, din stradă şi de la o distanţă apreciabilă datorată unor disfuncţii pietonale, observatorul năucit nu poate hotărî cu de la sine putere dacă e vorba despre triumful unor orgolii antreprenoriale, despre vreun hotel transformat de viforul istoriei în cămin de nefamilişti sau despre deturnarea proletară a vreunui sediu de bancă sau de contoar petrolier.

***

Însă este cert că frontonul cu nasul pe sus şi înălţimea perceptibilă cu ochiul liber sparg linia monotonă a restului de acoperişuri. Care se ţin de paradigma cunoscută: faima târgoveţului cu vin nebotezat, ajungerea socială şi îndestularea domestică se exprimă tentacular şi pe orizontală. În domus întins cu acareturi anume gândite şi pretenţii de rezistenţă autarhică la cele mai aprige dezastre.

Nu e interzis să se vadă în curţile cu sau fără parmaclâc ale monadei Lipscanilor şi în funcţie de ficţiunea capricioasă a speculaţiei la îndemână, copia fidelă şi redusă la scară a hanului de câmpie prăfoasă sau a conacului meridional. E normal ca legitimarea unei ascensiuni sociale cu banii număraţi să se facă prin reproducerea unor inaccesibile, aşa cum a apucat proprietarul în vremea lirică a nevoilor care împing la întreprindere.

Este, socotesc, un început decent de explicaţie pentru Bucureştiul caselor mărunte şi pe care zugravii italieni au înşirat ghirlande înduioşătoare de cariatide cu mărgele.

***

Dintre toate galaxiile Bucureştiului antebelic, Lipscanii sunt cea mai fragilă şi mai greu de descifrat. Poate că nicăieri altundeva nu se vede urzeala subţire a capitalei crescute peste noapte, de nevoie şi în batjocura firii adevărate a locului: întretăiere de drumuri, iarmaroc strategic, vad de desfacere. Terminologiile pot varia, evident.

Mutatis mutandis, Lipscanii sunt un fel de casbah al Căii Victoriei şi de regulă, cele două jumătăţi de lume au între ele raporturile complicate ale apei şi untdelemnului. Pe Podul Mogoşoaei: cafenelele cu ştaif şi muşterii subţiri, otelurile cu apă curentă la toate etajele, băncile, asigurările şi magazinele cu coloniale. Lipscanilor: talciocul, bisericile urduroase, ghicitoarele în palmă, măcelăriile şi plăcintarii, tinichigiii şi birturile de haimanalâc. Cu atât mai surprinzătoare năluca ce se poate revendica de la sistemul lui Haussmann chiar în buza Curţii Miracolelor.

Nu putea să stea la stradă, în rând cu lumea? Să nu ne mai ia minţile aşa, cu liniile ei îndrăzneţe şi neruşinat de ingenioase?

Zău: Lloyd Wright ar crăpa de invidie. Chiar şi fără iluzia optică, en vérité.

***

Dincolo de mâna asta de stupefacţii, să vi se recunoască bună dihanie şi pe foaia asta meritul sintezei aproape desăvârşite cu care am deschis scrisoarea. Pentru că deşi poza e tehnic vorbind foarte proastă, ea rezumă perfect pertinenţa treimii lucrurilor bucureştene descrise de dumneata.

Aerul conspirativ e curat fanariot. Infrastructurile în suferinţă ar putea fi şi de la Calcutta. Iar zincul verziu al acoperişului, ei bine, asta chiar că mă face să oftez ca proasta, cu ochii pe geam, aiurea în tramvai.

Săptămâna trecută vorbeam de începutul unor mitologii. Astăzi, lucrurile se mărginesc să fie esopice: multe sunt, la Bucureşti.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişipatra zi a lunii lui Āzar

PS: Cine mama naibii a putut să traducă franţuzeşte Craii de Curtea Veche în Les Seigneurs du Vieux-Castel? Cum obişnuiesc să spun: ces gens ne savent pas ce qu'ils disent, heh. Adică a vorbit în pungă, asta e.

PS2: Ca şi în alte rânduri, şi ulanbatoarea asta are sinestezia ei. Una minunată şi a lui Anton Pann: mi se pare singura posibilă, în context, cum spui dumneata.

Fichet, doi: :Les grandes manœuvres, Iaşi, martie 1943

I se spunea aproape dintotdeauna şi fără nicio urmă de acoperire circumstanţială, colonelul englez din Indii. Şi i se prevedea una din acele vieţi liniştite, cu venituri din rente rurale şi drumuri dese înspre Viena sau Cernăuţi, cu condiţia priceperii minime la administrarea unor averi funciare.

În martie 1943, lucrurile sunt nemaipomenit de complicate: scrisorile din Cernăuţi poartă veşti alarmante, părinţii au dispărut deja de cinci ani, jumătate din erezi cochetează zdravăn cu Garda de Fier, iar cealaltă jumătate schimbă noaptea macazurile de cale ferată ale trenurilor care se îndreaptă spre Auschwitz. Este singurul neutru dintre ei, într-o realitate devenită brusc ilizibilă: nu i-a stat niciodată mintea la lucrurile zilei.

În realitate, visează la călătorii cu vaporul în mările calde: le va povesti ex nihilo atunci când era foarte târziu.

***

Despre copilărie, nu ştim decât anecdote fără consecinţă: avea o imensă pudoare de sine. Nu ştim de cine i-a fost drag pentru prima dată, nu ştim dacă a plâns atunci când a plecat la şcoală şi nu l-am auzit absolut niciodată înjurând pe nimeni.

Nu l-am apucat uliţărnic, răstit, repezit sau leneş. Ştim că se bucura de lucruri aparent fără nicio importanţă, că era extrem de atent la felul în care lumina dimineţii cădea pe geamul dinspre terasă, că îşi iubea via cu patimă şi că asta venea de foarte demult, că ştia pe dinafară tone de poezii franţuzeşti un pic desuete şi că lumea se cutremura de râs la poveştile sarcastice spuse pe îndelete şi impasibil.

Zâmbea foarte des şi atunci ştiai că e departe, inventa poveşti la cerere care nu se mai terminau niciodată şi în general i se reproşa că nu are niciun pic de autoritate asupra copiilor şi căţeilor. Nu rezista la cererile insistente de bomboane şi covrigi, ierta tot şi nu povestea nimic despre lagărul siberian de concentrare în care zăcuse nejudecat de nimeni patru ani încheiaţi.

Se fâstâcea din nimic, habar nu avea să mintă şi mătura complimentele cu un gest scurt al mâinii drepte, întotdeauna: eşti indecentă, dragă.

Cred că bunică-meu era puţin mai aproape de sfinţenie decât foarte mulţi.

***

Este probabil personajul cel mai inocent şi mai enigmatic al genealogiilor mele imediate. De-atunci au trecut douăzeci de ani şi trebuie să mărturisesc că îmi lipseşte în fiecare dimineaţă de pe lumea asta.

PS: Deşi înduioşătoare, fotografiile sunt totuşi parţial mincinoase, pentru că nu dau samă de amprenta timpului. Avem să îi regăsim deci pe cei doi, cinci şi respectiv douăzeci de ani mai târziu. Ce n'est que justice.

Fichet, unu: O destrăbălare naivă, Turnu Măgurele, iunie 1935

O plimbare, fie şi virtuală prin fişetul cu poze vechi: o mare plăcere vinovată, dar irezistibilă şi absolut întotdeauna asumată.

În seara asta, răbdarea este răsplătită cu vedenia unei destrăbălări din internatul de fete al unui oraş fluvial valah, de pe la 1935, nu mai târziu.

Două vorbe, ca să facem cunoştinţă:

Egipteanca de ocazie deasupra căreia am desenat în mare grabă un x lămuritor e -fireşte- bunică-mea cea rea de gură şi iute pălmuitoare la furii inocue.

Pe vremurile alea se visa misionară în America, unde nu avea să calce absolut niciodată. Probabil că dacă ar fi făcut asta, lucrurile ar fi avut infinit mai puţin farmec.

Despre ea, avem multe poze - cucoana este histrionică până la dumnezeu- şi vreo două valize de poveşti.

Fata negustorului de stofe englezeşti şi a coanei Matilda, cea crescută de bulgăroaica din Vidin care se îndrăgostise de o fotografie, a supravieţuit multor furtuni în paharul cu apă al istoriei ultimului secol.

În primăvară are să împlinească nouăzeci de ani.

PS: Căutările continuă. Ulanbatoarea, după miezul nopţii. Dar mai înainte, colonelul englez din Indii.

PS2: Ca să se vadă mai bine, un simple clic suffira.

Cave, age, tace

Să nu mai spuneţi la nimeni, dar eu azi pe la vreo unşpe, cică trebuia să fiu la un zurgălău parlamentar. In loc de asta, stau comod şi citesc amintirile arhitectului Miclescu, în vârful patului. Nu cred să întrebe Fuego de mine, heh.

Sunt o zână nemernică, dar o nemernică plină de intenţii şi aplomb: nuanţele sunt, evident, importante.

Cred că pe după-masă îmi fac chiar vânt să ies la nişte cafele, dar asta numai şi numai după ulanbatoarea de rigoare.

Dar să mă trezesc cum se cade, dintâi: azi-noapte am visat că probam pantofi. O bicisnicie conotată, ce să mai.

PS: Lăsat maşina în Kiseleff. Tamponare îmi lipsea, zău.

PS2: După ce Ana a avut cu spor mere - mor după tâmpenia asta fermecătoare!- sunetele de sezon se iau în serios: unul pe zi. Şi ca de obicei, altfel, fără jingle bellz ltd. Imediat.

PS3: De ieşit din casă, neapărat. Va trebui rezolvată şi problema imprimantei cu scanner cu tot. Pentru că mai am multe cevauri în cap, pe foarte curând.

Later edit:Logisticele rezolvate. Urmează ipacuri, ulanbatoare şi tribulaţii. The usual, heh.

În care ninge

Ziua e absolut atonă, după agitaţiile de ieri. De-altfel, mă fericesc singură pentru zel. Astăzi, nu s-ar mai fi putut, fireşte: în Bucureşti, prima zăpadă e sinonimă cu tamponări în lanţ şi desfrâu de frâne de motor.

Însă lucrurile practice au rareori poezie: probabil că astăzi ar fi fost o vreme perfectă pentru ectoplasma de la Curtea Veche.

Pentru că ninge cu o neobrăzare absolută.

O vreme de haiku şi de siestă anapoda. Pentru primul, nu am îndemânare. Dar a doua nu se refuză niciodată, şi cu atât mai puţin pe o vreme ca asta, când paşii încep să se şteargă de la sine.

Extension du domaine de la lutte

Domnul Nelu mă întâmpină nemaipomenit de bine dispus, în seara asta. Şi din ce în ce mai eliptic, aşa, ca între oameni care ştiu despre ce e vorba în propoziţie:

- Taci, că-ţi dau...

Să o servească pe doamna peltică din dreapta: n-am mai fost demult în spate, acolo unde dorm nişte misterioase recipiente de dumnezeu ştie ce. Secărică, ulei de maşină?

- Vă rog frumoth, avethi nisthe bomboane mai răthărite, thă duc thi eu la un copilath?

Madonna, ce n'est pas un cheveu sur la langue: c'est toute une postiche, heh.

***

Tot ce vrea domniţa, rânjeşte domnul Nelu, unsuros de nu se mai poate. Ah mami, ce ţi-aş face: şi peste tejghea, că n-o fi foc.

Dacă chestia asta nu ar năuci-o, duduia cea peltică ar slobozi un sincer esthe plină lumea de obthedaţi. Dar cum e la strâmtoare: toate dughenele închise, nemernicul ăla de copil de îmbunat sau poate chiar de neutralizat cu şpaga hipercalorică, nu prea îi dă mâna să fluture etica în împărăţia de linolea.

Şi-n loc de asta, oftează cu subînţeles.

Domnul Nelu n'y voit que du feu, en revanche. Şi după ce pretinde că a răvăşit jumătate de prăvălie, îi întinde o cutie - singura şi fireşte invizibilă galantarului- cu bomboane cu vişine: punte mă fac, nu alta.

Atunci când se emoţionează, doamna peltică devine şi uşor foanfă: vai, dar nu au cumva thămburi?

Tu l'as voulu, dindon:

Lasă dragă, că ţi-i scot eu, zice domnul Nelu.

Pietrificată, îngrozită, doamna peltică plăteşte şi iese cu gura pungă şi pofte pianissime.

În urma ei, urlăm a victorie subsemnata, nenorocitul şi hackerul rasta de la numărul douăzecişişase.

Domnul Nelu are, în seara asta concluzii britanice, ameţitoare: she's sweet.

Adică tâmpită, fireşte.

Sper sincer să mai apară.

***

Şi, după ce îmi trânteşte pachetele pe tejghea - iar două, iar scrieţi la noapte?- domnul Nelu filosofează, fireşte.

Eu ştiu multe, dar nu spun decât ce vreau eu.

Domnul Nelu este sibilul delfic de pe uliţa Cometa. Noapte bună.

Scamatorie urbană, doi: Supoziţii

Motto:

"Se deschise vorba despre Curtea-veche căreia fără biserica cu turlă verde ce-i poartă numele i-ar fi pierit până şi amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Paşadia ne înşiră cam tot ce se ştia despre acele locuinţe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cât părea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă şi rezidită de numeroase ori şi trebuie să fi acoperit o arie întinsă, rămăşiţe de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua, de pildă sub birtul unde ne aflam."

Mateiu Caragiale,Craii de Curtea Veche, Întâmpinarea Crailor

Odată trecute vămile redutabile ale uliţei Covaci, un anumit ceva se schimbă în ecuaţie. În dugheana văruită şi piezişă, sârbul Dragan rage chirilic la telefon preţuri de Meissenuri şi opaline false, ca întotdeauna. Mă rog sincer să nu mă dibuiască: am senzaţia că încă nu şi-a revenit după ultima tranzacţie - un ceva Art Nouveau- de acum doi ani.

Şi, la naiba ghem, dihania a avut dreptate: edificiul cu proporţii uriaşe, hardughia impunătoare de la antipozii uliţei Franceze nu se mai egzistă absolut deloc. Sau, mai degrabă şi cu o nuanţă: devine oarecare, indiscernabilă, aşa cum mi se şi promisese.

Aş jura că în obloanele încuiate de la fostul experiment de brocantă a Crailor luceşte tăciunele verde al uităturii jupânului Woland, cel cu o mie de nume.

În afara acestei circumstanţe extraordinare, totul este exact aşa cum îl şi ştiam: magazinul de telescoape, magherniţele reumatice de pe mâna dreaptă, anticarii aproximativi.

Ah, o coşmelie deschisă: prăvălia cu aparate de fotografiat. Două baterii, vă rog.

Uit restul, fireşte. Baremi anul în care suntem, heh.

***

Cu atari simptome, ar trebui să-mi stea mintea în loc de tot. Dar ciudat lucru, nu se întâmplă chiar asta. Dimpotrivă, mă înjur pentru căpierea nativă vizavi de tot ce ţine de viziune în spaţiu, apreciere de volume şi pentru analfabetismul faţă de lucrurile geometrice.

Dar nu e chip să mă predau. Şi mă întorc pe unde am venit, cu gândul să ocolesc toată zona ţinând strâns la subţioară umbra halucinaţiei cu becuri de şaizeci de waţi.

Din faţa porţilor de fier forjat ale Curţii Vechi, lucrurile se complică: trebuie traversat un pasaj din tablă de conserve care miroase a toate minunile posibile.

Soit. Dar acribia vizuală nu se bucură de hiatus, deşi inima e fibrilantă de atâta mister care se egzistă parcă înadins şi sur mesure.

Cotesc pe Şelari, iată şi covrigăria de care scriam în ipac, domnule Pantazi: singura cu orgă de lumini din Levant. În realitate un montaj ingenios de beculeţe crăciunizate care se agită multicolor deasupra merdenelelor plictisite: în fiecare an e la fel, fată!

La coadă, doi racheţi fioroşi, cu geacă de blugi şi ţeastă rasă. Ce-are dacă îmi place pandişpanul, se tânguie huiduma din stânga, de parcă asta i-ar anula toată voinicia imanentă.

Iar vizavi de magazinul de animale chinuite de pe colţ, Bengalul cel mititel ţine stabor în uşa unor chilii fanariote. Bă, nu numai că puţi, dar eşti şi prost, îi spune o sakuntală unui puşti cu buze crăpate, care se smiorcăie stoic.

Bengalul de pe Şelari se află încă în etapa matriarhală, dar asta ştiam cam din martie.

***

Au trebuit încă trei ture în jurul perimetrului datelor problemei, pentru ca lucrurile să înceapă cât de cât să se cearnă de la sine. A trebuit să se tragă de colţurile portulanului până hăt înspre blocurile oribile de la dreapta Manucului, în speranţa că se va pricepe câte ceva. A trebuit redecupată îndelung zona, aruncat praf mental de lumina zilei peste spermanţetul aleatoriu al becurilor, au trebuit calcule savante şi speculaţii cu degetul făcut şurubelniţă în mijlocul obrazului.

În finală, au rămas două variante: fundătura străzii Soarelui, care ascunde vestigiile fostelor băi turceşti şi dumnezeu ştie câte destrăbălări de mieznoptică. Dar clădirea cafenelei Amsterdam se potriveşte din părţi cu sentimentul de pachebot al nălucii: prea mare animaţie şi formele sunt prea adunate.

Am eliminat ipoteza pentru lipsa ei de insolenţă. Şi pentru că nu am avut curajul să intru de una singură prin hrubele şi coridoarele ce se iţeau ici şi colo prin faţadă.

La Alameda de Osuna era simplu, că era zi, heh.

***

Ar mai rămâne numărul zece al străzii Covaci. Un corp de clădire - rareori expresia tehnică s-a potrivit mai bine realităţii de azi- suficient de solid şi de trufaş ca să nu ascundă ceva. Frontonul nu se vede bine, pe întuneric: ne putem, la o adică, imagina o demultiplicare de planuri de construcţie, undeva, în spate.

Iniţial, îmi atrage atenţia adâncimea prăvăliilor de la parter, destul de neobişnuită. Şi descopăr casa scărilor dinspre colţ, ce se vede în stânga: ar putea fi linia de becuri de şaizeci care se vede din partea celaltă?

De pe malul celălalt, ar fi mai exact spus. Sunt lumi între avers şi revers, domnule dihanie.

***

Şi, deşi speculaţia nu prea mă convinge nici pe mine, hotărăsc pe loc să ignor orice impresie diurnă a locului, de-acum încolo.

E o chestiune tacită, domnule. Şi, am impresia, subînţeleasă.

Dau drumul birjei la Romană: este ora şapte şi jumătate. Ţigări, ioc.

Se va povesti numaidecât. Salutările erau perfect apocrife, fireşte. Restul însă, absolument pas.

Scamatorie urbană, unu: Fantoma Târgului de Flori şi potaia cumsecade

Motto:

"Am umblat cu dânsul, în sus şi în jos, toată noaptea, pentru ca, spre dimineaţă, să nemerim tot în piaţa florilor, la CurteaVeche. Lângă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase."

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Asfinţitul Crailor)

Nu, hotărât lucru, nu se mai poate amâna expediţia promisă încă de ieri, sous peine de gros sarcasmes de Messire.

Începem cu un palindrom tipic românesc: epuraşul uşa rupe. Un scandal, la orele patru fix. Zoe are noroc şi prinde un culoar relativ liber, de la Televiziune încolo: aşadar, nu fac decât patruzeci de minute din Kiseleff până la Romană, şi asta e chiar grozav.

Trei ture - aparcar es de pobres, heh- în jurul casei: parfum şi găsesc loc pe Nisipari, între două furgonete.

Un sfert de oră de relaş şi fluier repede o birjă, să nu cumva să apuc să mă răzgândesc. Şapte minute, maşina 91: ajunge ireal de repede, dar ca întotdeauna lucrurile conspiră.

***

Tema de azi: de găsit, între Hanul lui Manuc şi Curtea Veche o casă, zice dihania, cu mult mai înaltă decât cele din jur. Dar lucrurile nu se opresc aici, pentru că Pantazi pretinde că odată dat colţul înspre Covaci, casa dispare fără urmă, topită în linia orizontului uniform de acoperişuri.

Ei poftim, drăcovenie!

Vai de mine, ce aiureală fermecătoare, sună bucuria neîncrezătoare a pasului care n-a apucat încă să dea colţul străzii Şepcari. Unde nişte tanti de la magazinul de mărgele şi păpuşi artizanale se ceartă în gura mare: ce dracii fată, n-ai cerut şi tu o adresă, ceva?

Păi, dacă e ghicitoare, cade replica perfect absurdă şi mă ţin de nas: nu de alta, dar să nu mi-o iau chiar de la aperitiv.

***

Bătătura anonimă din faţa Hanului lui Manuc e fostul Târg de Flori, dar în seara zilei de doisprezece decembrie douămiişapte nimănui nu-i prea pasă de chestia asta: la Cocorul sunt reduceri la TCM. E nevoie de o privire ageră printre blocuri ca să descoperi stela care scrie locul pristolului de la Sf.Anton, dar asta se va întâmpla mai târziu. Iar Cafeneaua Veche a avut pesemne şi zile mai bune: acest site web a fost suspendat pentru neplată, zice ritos internetul.

Oare acolo se întâlneau ilegaliştii mateini?

Dar să nu lungim vorba inutil: într-adevăr, fix între Manuc şi Curtea Veche, se profilează fantomatic un calcan de bloc imposibil de datat cu precizie pe întuneric.

Număr, domnule şi bună dihanie: patru etaje, poate cinci. Gardurile de metal ocultează toată priveliştea ectoplasmică. Totul are aerul locuit, sunt becuri aprinse, casa scărilor se urmăreşte cursiv la unul din colţuri:mă va ajuta la identificarea ce se speră precisă.

O impresie curioasă: liniştea vătuită a locului e cea a unei aţipeli generale, de nu ar fi colindele urlate de nişte copii bine pieptănaţi undeva, înspre Festival 39. Până şi potaia roşcată care îmi miroase pantalonii de flamel se uită cumsecade la mine: vai de mine cucoană, umbli creanga pe drumuri în loc să stai acasă?

Euh non, pas possible ce soir.

***

Bun, pe partea asta a hărţii totul are aerul extrem de clar. Înspre Covaci, să vedem dacă scamatoria se confirmă.

Moment în care se întâmplă două chestii: mor bateriile de la aparat - oricum pe lumina aia neagră nu ieşise absolut nimic- şi dinspre Manuc, corul de copii cuminţi rage conştiincios God Rest Ye, Merry Gentlemen.

Ils ne se doutent de rien, c'est sûr.

Pe strada Mântuleasa, trei: Dezlegări

Din punct de vedere discursiv, ziua de luni începe cu o ciuruială en bonne et due forme. Dar o ciuruială fermecătoare, fiindcă pantazească: altele nu primim.

Ce se reproşează, cu infinita graţie a cafelelor matinale? Că toată operaţiunea de căutare a vrut să afle nu locul revelator, ci amplasamentul exact al apartamentului tovarăşului maior MAI. Cu alte cuvinte, nesocotirea liniei subtile de demarcaţie dintre τόπος şi cadastru, obiectivarea cu orice preţ, anecdoticul mai presus de lucrurile cu adevărat importante.

***

Evident, messer Pantazi are mare dreptate. Casele memoriale, leagănele reconstruite de dragul legendei cu amănunte dispensabile şi dioramele cu afect nu mi-au plăcut niciodată. Iar un destin literar fără contradicţii inexplicabile şi mistere de nedezlegat este în multe cazuri sinonim triumfului vremelnic al unei îndemânări discursive.

Perspectiva asta are circumstanţa agravantă a auditului unei ficţiuni.

Şi-atunci, ne putem întreba dacă sorţii cad strâmb sau dacă nu cumva căzurăm în plasa unor cinisme învălite în poleială de platină.

Sau ca pe stradă: il se fiche de toi, ou quoi? Hein?

Jamais de la vie, il me semble.

***

Bineînţeles că pe strada Mântuleasa nu se egzistă numărul 138, explică Pantazi cu jumătatea de zâmbet a celui care ţine strâns în podul palmei drepte o legătură de chei. Dar asta nu înseamnă absolut nimic în economia unui maelstrom narativ cum este cel al lui Zaharia Fărâmă.

Şi asta nu înseamnă că de dragul unei dezlegări corecte a lucrurilor, au trebuit brusc să moară toate numerele 138 din monadă.

Toate astea vin pe un ton de pişcătură amuzată. Dihania ştie ceea ce mie mi-a trebuit o noapte să pricep: în afacerea asta, gândim în două sisteme geometrice diferite. Iconoclast, Pantazi crede pesemne că postulatul euclidian cu numărul cinci poate fi uşor de neglijat în context.

Şi bine face.

Adică de ce să fie Mântuleasa aia fix pe Mântuleasa de pe hartă şi nu la o aruncătură de băţ, pe Moşilor 138, de exemplu?

Singura avenidă din zonă care se poate preta la din astea, convenim. Până atunci, însă, sunt atât de năucită, că nici nu mai ştiu unde naiba stau, baremi să mă descurc cu o hartă a zonei în faţă.

Oh, la honte et heh, la joie.

Ca întotdeauna, verdictul cade într-o română fără cusur şi dau în vileag asta cu un soi de fericire ciudată, deşi îmi semnează a nu ştiu câta înfrângere, de parcă asta ar mai conta:

"Tocmai asta contribuie la crearea unui spaţiu oniric în care reiese şi mai notoriu prezenţa artificială a liftului şi a unei clădiri de mai multe etaje, elemente stranii în peisajul Bucureştilor, pe care Eliade le denunţă -printre altele- în nuvelă. Că se vedea de pe geam cu siguranţă are şi din act reflex, şi din adevăr. Din nou, cât de uşor era pe vremuri să vezi de pe geam o şcoală care se afla pe strada paralelă? Negarea identităţii lui Borza se proiectează în negarea identităţii unei clădiri de şase etaje cu ascensor: tocmai prin crearea acelui spaţiu oniric şi ucronic pe Moşilor nr. 138."

***

La Bucureşti se anunţă zăpadă pentru sfârşitul săptămânii. Pornind de la asta şi de la cele de mai sus, cât de absurd ar fi să dai nas în nas cu pagoda din stânga a lui Sesshū Tōyō, în loc de şandramaua Clocks?

Cretinii zilei

Acest panou publicitar se egzistă de vreo câteva zile - din câte am înţeles - în zona pieţei Iancului, cu tonul ăla insuportabil de ciocoi rumân degajat de clăcăşie, vraiment cocalarus rex.

Păsărele în loc de acadea lexicală ţiganoidă, fără niciun farmec pe un billboard, ce-avea?

Nam sine doctrina, vita est quasi mortis imago. Amatorii de latină bulgară - se ştiu, nu insist- au neaparat idee de chestia asta: vous entendez cela, et vous savez le latin sans doute.

Heh.

Later edit: 3 :58., am fugeat!

Le grand chambardement

Se pare că nici măcar umorile mele cele mai bilioase nu reuşesc să-i taie elanul onorabilului domn Nelu. Astă-seară de pildă, mă ia din uşă -comme de coutume- cu un taci, plămân / că-ţi dau tutun, plin de aplomb

Şi, insistent şi făcând cu ochiul: d'alea uşurele, ha?

Evident, totul ar putea fi hoţesc, libidinos, bref: penibil. Dar domnul Nelu are aşa o candoare când înşiră tâmpeniile astea circumstanţiale, că mă pufneşte râsul şi-l rog să scoată naibii pachetul de Dunhill negru de sub tejghea, că ştiu că are.

- Da' pufuleţi din ăia cu căţel nu vreţi?

Are dreptate. Pufuleţii cu căţel: exact cât se cuvine de amidonaţi, de ţepeni şi de înecăcioşi ca să-ţi aducă aminte de vremurile alea.

Drôle de madeleine!

Astă-seară, nu.

Nici pufarine?

Nici.

Pufarine: un fel de Rice Krispies comuniste, de regulă lipicioase rău în podul palmei şi care-ţi dau bună ziua în cele mai tembele culori cu putinţă. Domnul Nelu le ţine pentru connaisseurs seulement, într-o cutie de carton pitită sub baloţii de Cola Zero, pe mâna dreaptă.

De-altfel, dacă stau bine să mă gândesc, toată şandramaua are ceva din sentimentul calei de galion ticsite de coloniale. Şi asta în ciuda radioului care rage cât e ziua de lungă succesele internaţionale ale lui Iglesias.

I-auziţi ce frumos, zice domnul Nelu şi face brusc ochii mici. O iubeşte, dom'ne, e indiscutabil, vine verdictul, în timp ce tremurăturile din glotă o iau razna, previzibil: la refren.

***

Trei ore, zeci de fire şi o jumătate de kilometru de ambalaje mai târziu ustensila e în funcţiune bine-mersi. Gata cu penele de server: se cheamă că ne-am turcit cu operatorul istoric de telefonie fixă. Gata cu autocenzura când ţi-e lumea mai dragă: trăiască şi-nflorească.

Cine? Heh: cum cine? Domnul Nelu, pentru că aşa îl cheamă pe calculatorul cel nou.

Mi se pare absolut normal, heh.

***

Aşa ceva se sărbătoreşte deocamdată cu imaginea din stânga: strada Echinoxului după ploaie, cca 1930.

Paşalâcul, zonă sinistrată, tendance balamuc: în aşa hal e de vraişte.

Noroc că mâine vine Coca la curăţenie.

***

Tot mâine şi neapărat: misterul de pe strada Franceză. Mi s-a promis o scamatorie urbană ce se anticipează cu mare nerăbdare.

PS: Unu şi jumătate. Am terminat grijeala inaugurală. Dezlegările, mâine la cafea.

Fericiri, noapte bună.

Protestez!

Cireaşa de pe tort: zazablogul ăsta despre perii de cap şi - citez - ador unghiile french.

Şi eu, dar n-aş scrie în viaţa mea despre asta la drumul mare.

Sigur, oamenii ăia au evident dreptul să facă tot ce le trece prin cap, dar dumnezeule mare, aşa am ajuns?

Ora şase şi doişpe.

Eu mă duc acasă, să descurc tărăşenia.

Fleaşcă, da.

#*&%@!

Of, servim patria: mă cheamă logofătul -pariu că pentru nişte aiureli?

S-a dus naibii plecatul meu la patru.

Cât aştept, dau o raită prin gazete. Din Le Monde, ca de obicei, un ceva minunat şi sulfuros en diable, heh: expoziţia de la BNF, "L'enfer de la bibliothèque: Eros au secret". Până pe doi martie.

Nu îndrăznesc să spun în gura mare că e o treabă savuroasă. Dar este, cu siguranţă.

Acesta este un bilet cu nasul în jos.

PS: Florin Grozea de la Hi-Q mă urmăreşte pe twitter, unde nu mă mai egzist de aproape un an. Sincer? Sincer: nu ştiu cum să o iau şi pe asta, heh.

PS2: #*&%@ în mama ei de comisie paritară pentru care trebuie să stau trei mii de ani pace şi să frec tontoroiul cu nişte hârtii, aiurea. Mă împuşc.

I hate Xmas.

PS3: Poza, de la Assouline. Genială.

Later edit: Ce uram eu zilele de marţi de plano, dar ce le urăsc acuma... Ei poftim, în loc să fugăresc ectoplasme, trebuie să stau diseară să jughinesc priza J11 - ?!- : dumnezeu ştie cum încurc eu splitterul, e ceva de speriat.

Asta dacă a ajuns pe bune toată tevatura: bunică-mea e perfect în stare să semneze de primire şi pentru un hipnopotam.

***

Mi-a ajuns sub nas un fel de cearşaf ezoterico-ilizibil de prin curţile Luluţei, care nu are nicio vină pentru aşa ceva. Genitiv sau nu, quod licet Jovi non licet bovi, încă o dată şi cu sentimente de aleasă stimă.

***

Lasă, ştiu cum e să aştepţi la logofăt, o lăsăm pe joi, oftează sms Scolasticul.

Pe joi? Oh, que nenni, heh.

Şi-acuma toţi, în cor: #*&%@!

***

La closet, salon de coafură. După bişniţa lunară - parfumuri din portbagaj, zdrăngănele de argint, ţoale de la APACA- a venit şi ziua stilistei.

Stilista nu înşiră morfeme ci taie ciufuri şi pune şuviţe din papier alu la toată suflarea contabilă: fată, ştii? asta o tunde şi pe Firea, fată.

Imposibil să aprinzi o ţigare, prin norul dulceag de fixativ: ia, un vag miros de dric, acolo. Am fi pesemne toţi, cum zicea bietul Labiş, o amintire frumoasă. În doi timpi şi trei mişcări.

Fată, de ce nu ne facem coafeoze, huh?

Pen'că scriem poveşti şi facem comisii paritare, d-aia.

Ei!

Pe strada Mântuleasa, doi: Ezitări

Bun, ajungem, cucoanei i se face foame, în fine detaliile sunt povestite aici, de Solacolu nu mai poate fi vorba, pentru că între timp se pune o pâclă grea şi din ce în ce mai întunecoasă.

Pe la vreo patru şi jumătate, dau semnalul de plecare, între timp Aquiu îşi făcuse de cap teribil cu una sută mii chestii, începusem să ne şi moleşim neuronii şi zău am mai fi stat preţ de vreun ceas, poate chiar mai bine la conversaţie à bâtons rompus.

Dar poruncile în cheie de prinsoare nu se discută, în veci.

Se dă un casse-tête de iarnă: unde şade tovarăşul maior Borza?

***

Aşadar: " pe trotuar, castanii păstrau încă oarecare umbră, dar strada era încinsă."

Isn't it tremendously ironic?

***

Cititorul dornic să îi ia urma lui Zaharia Fărâmă are de ales între incertitudine şi tupeu. Indiciile nu sunt grozave: e un fapt că în cadastrul bucureştean numărul 138 nu se egzistă pe Mântuleasa.

Fiecare se consolează cum poate: o cabală simplă ar duce mintea înspre numărul doişpe, ceea ce unii s-au şi grăbit să aprobe în mari orgolii uşurate. Speculaţia merită pomenită, deşi vizirul nu e mulţumit: dihania ştie că rezolvarea nu poate fi chiar aşa de la îndemână.

Un noroc: numărul doişpe e la cel mult douăzeci de paşi de Mystic - de frecventat numai şi numai etajul, în continuare; şi cu condiţia să nu fie plin.

Intrarea blocului e învelită în termopane: dezamăgitor.

În ciuda numerologiilor, nici mie nu mi-ar fi picat bine să fie acolo, domnule dihanie.

Le cœur n'y est pas.

Dar indiciile trebuiesc privite cu mare răceală: naratorul şi chiar Fărâmă însuşi ni le spun aproape din milă, cu sentimentul datoriei inutile. Dar dacă trebuie, trebuie. Iată anume: un camion de mobilă care se opreşte în faţa unui trotuar cu castani, intrarea răcoroasă a blocului, ascensorul din care coboară arătarea juvenilă cu ochi vineţi, cele şase etaje şi privirea agale a lui Fărâmă ce măsoară continente de memorie printr-un ochi incert de geam.

Sincer? În stilul ăsta, Mântuleasa ar putea fi şi pe Bastiliei, la numărul şaizecişidoi, heh.

***

Numărăm etaje, ne pierdem în speculaţii. Măsurăm umbrele veştede ale unei după-amiezi toropitoare de iunie în mijlocul lui decembrie, fireşte. Ne ciondănim din cauza unor năluci narative: quoi de plus charmant, ma parole?

Dar poate e numărul şaisprezece, zice Aquiu: în fond are acel aer uşor ultragiat care se potriveşte descrierii sumare. Aş, zic eu, e de bună seamă numărul cinci, colţ cu Paleologu, în poarta căruia străluceşte vag o reclamă IKEA.

Recunosc, nu am absolut niciun argument serios.

"...făcu, întinzând capul pe fereastră."

Cât de departe să te uiţi după ceea ce e pesemne sub nasul nostru, serios?

Mă apucă un fel de tristeţe: trebuia să mă aştept. În fond, sunt în mijlocul nevralgic al Bucureştilor ceasurilor rămase în urmă. Cineva sau ceva ectoplasmic şade cu degetul în dreptul buzelor şi-ţi spune aproape în zeflemea să-ţi vezi de drum.

Hai bă spre Chocolat, că s-a lăsat ceaţa. Ciuciu poze, las-o moartă.

***

Noaptea e uşor agitată, recunosc. Dezlegarea, fermecătoare, a intervenit spre prânzul zilei de luni.

Dar despre astea, pe seară. Livrarea a avut exces de zel şi a ajuns cu o zi înainte. Pe cai, va trebui să ajung şi pe strada Franceză, normal.

Deocamdată, a mi se ura - cu zurgălăi - succes la fire, prize şi demolări.

Bof

Fericire majoră când se constată că taclaua se curmă din cauza nenorocitului de server de la agie care o ia razna fix în mijlocul frazei.

Dormit douăşpe ore cu sentimentul că fur cai.

***

Anul Nou ideal: lume puţină sau deloc - ajungă balamucul de Crăciun- biroul încălzit zdravăn şi Proust.

Şi gata.

Pe strada Mântuleasa, unu: Impedimente

Dimineaţa începe cu un telefon de la livrări, în plină duminică. Să staţi acasă miercuri, da?

În sfârşit. Încă puţin şi mă îmbolnăveam de nervi, nu altceva.

Şi ziua alunecă spre prânz cu o citire ilicită şi la scurt a cărţii Leliei Zamani despre hanurile şi otelurile bucureştene. Mă cucereşte definitiv grafia iniţială a locului despre care am scris insistent săptămâna trecută: Solacoglu, aşa cum apărea în zapisele de proprietate ale secolului nouăsprezece.

Şi hotărăsc să încerc să împuşc doi iepuri dintr-un foc: Solacoglu cu poze şi misterul maiorului Borza.

Moment în care în orice naraţiune sună telefonul.

***

Aquiu: sunt la Petraşcu, ţi se răceşte cafeaua.

Ce să mai zic? Este şi asta tot un fel de invitaţie.

Vânturăm prostii şarmante până pe la vreo două, după care merg să o recuperez pe Zoe din curtea agiei.

Fără cheie dată la motor de vreo săptămână, constat că motorul se cam opinteşte: dar e numai o nuanţă, aşa că nu mă preocup. În rest, merge impecabil.

Ajung în Bastiliei. Poate e bine să iei şi cartea cu tine, nu se ştie niciodată.

Urc la mine, înşfac cartea, cobor în grabă, Zoe refuză să pornească.

Cine a golit bateria în două minute pe ceas?

Mister.

Aşa ceva nu se egzistă.

***

O oră mai târziu, pomana de curent de la taximetristul firmei unde Aquiu are pile se dovedeşte eficace. E ceaţă mare pe Podul Mogoşoaei, totul are un aer tracic şi conspirativ.

E vremea pentru o limonadă aşijderea, cu cartea în mână, a nu ştiu câta oară în ultima vreme.

Pas question de capituler.

De ce iubim Bucureştii, doi: Un răspuns

Acum vreo două luni şi ceva, poate mai bine, Pinocchio se întreba retoric de ce iubim bucureştenii. Am încercat un răspuns, pe care l-am lăsat să zacă în bucătăria Seraiului: aştepta, pesemne, zile mai bune.

Recent, coautorul mesei pustii -la care mă aşez de regulă cu plăcere constantă- pune gaz ardelenesc peste focul spectacolului nedumeritor al celuimaiînaltbradăcrăciundinevropa şi face unele afirmaţii extrem de grave, cu şi despre.

Nu, nu am de gând să întind pelteaua, domnule Sîrb. Ce-am avut de spus, am spus. Iar adorabila Coană Meri a răspuns şi ea cu bunul simţ pe care te plângi că nu îl avem şi în sumă cu probabil aceleaşi argumente pe care le-aş fi adus şi eu.

Aşa că în loc să-mi fac sânge rău aiurea, am să încerc de data asta altceva. Am să încerc un demers constructiv şi în totul personal.

Sunt perfect conştientă că vorbim de lucruri, de trăiri şi de realităţi absolut ireconciliabile, stimate cârcotaş.

Şi totuşi...

***

Dacă merită pentru atât de puţine şi de rare lucruri slava stătătoare a unei dragoste care nu aşteaptă absolut nimic în schimb, pentru ca să se poată bucura mai cu spor de tot ceea ce îi este dat, Bucureştiul nu merită în niciun caz invectiva condescendentă a trăitorului în aşezări cu mai multe coşuri de gunoi la suta de locuitori.

Da, este un oraş murdar, turcit, ţigănit şi lovit în moalele capului de respiraţia abruptă a unui timp care de-abia ne mai rabdă. Da, sunt multe hahalere şi derbedei, puşlamale şi şuţi, curve şi barbugii, cuţitari şi peşti, bişniţari şi pulărime. Cretini cu celular şi doamne cu batista la nas a scârbă profundă, contabili şi secături, ţărani neînţărcaţi şi precupeţe ticăloase care vând iaurt cu aracet. Parlamentari slinoşi şi miniştri săraci cu mintea, paraziţi habotnici şi asasini la drumul mare, studente drogate şi vatmani alcoolici. Escroace invalide care dau în cărţi la fete mari şi profesoare de chimie demente, taţi care îşi snopesc copiii în bătaie şi paralitici cu ochi urduroşi, babe cu javre legate cu panglica de la jaluzele şi mamelor din lumea-ntreagă.

Da, se egzistă canale înfundate şi gropi selenare. Robinete cu garnituri aproximative şi centrale de bloc de la 1902 toamna. Nitraţi şi urme de metal în apa de la robinet. Se egzistă crime, abuzuri, nefericiri, evacuări, despropietăriri, jaf ca-n codru, napolitane expirate şi manele infecţioase, îngeraşi de ipsos şi borcane cu murături pe scara blocului, miros de ghenă şi de copane putrede, orfani şi văduve, divorţuri cu bătaie.

Se egzistă moarte, beţie, sexus-nexus-plexus, furturi, lehuze, dragoste pe bani, se egzistă teo şi mircea badea, se egzistă fuego feat. irina loghin - à moins que cela ne soit l'inverse-, se egzistă disperare şi ură şi bilete în uşă cu moşmoane pe ele.

***

Toată această recuzită este inerentă unei economii urbane, iar scuza Parisului pomenită ca argument de pus la colţ nu se aplică în speţă, din motive pe care am de gând să le povestesc fix aşa cum au fost. Despre pegră şi encanaillement, despre presiunea industrialului şi nefericirile cusătoreselor au scris cu mai mult har alţii şi nu am de gând să mă apuc acum de conspecte neîntrebate.

Se întâmplă că lucrurile fundamentale se iau fix aşa cum sunt: privindu-le drept în ochi, ca să te poţi bucura lucid de toate lucrurile pe care le vântură cu sine. Este, socotesc, o condiţie necesară şi absolută a afectului inteligent: demersul encomiastic, ascunderea gunoiului sub preş, ochelarii de cal nu ajută. Obosesc, sastisesc, supără şi mint fără farmec.

Cu alte cuvinte, nu poţi iubi cu patimă Bucureştii, Parisul, Madridul, Lisabona, Roma, Londra sau chiar Cucuieţii din Vale dacă pretinzi că nu vezi toate lucrurile viermănoase pe care le-am scris mai sus.

Stropşeala dumitale nu se susţine: sigur că toată lumea vrea trotuare curate, case care respiră şi în general penicilină pentru tot amărâtul. Deocamdată, constatarea că trăim într-o lume urâtă şi agresivă ne poate reteza orice elan de trezit dimineaţa: de ce să ne pierdem vremea cu ea, neapărat?

***

Dar demersul polemic de la care am pornit ridică o problemă substanţial mai profundă, care este poate rezultatul unor aridităţi personale ale polemistului, pe care nu am să le judec.

Sunt acuzată de paseism: dl. Sîrb mă vede stând la chisele taclagioaice în vârful sofalei, în veşnic monolog matein.

Este dreptul domniei sale: impresia de ansamblu mă amuză de nu se mai poate.

Este dreptul meu să îi explic că în lumea asta rea şi strâmbă există un lucru esenţial care poate mişca de unul singur sisteme solare. Şi anume aptitudinea bucuriei, fie ea şi a lucrurilor mărunte şi dispreţuibile, a tâmpeniilor cu umor sau a marilor respiraţii calme de după miezul nopţii.

Pentru că nimic nu se poate construi cu ură, cu lehamite şi cu generalizări. Pentru că uneori se mai întâmplă şi minuni neaşteptate. Pentru că o ticăloşie vie e mai adevărată decât o sfinţenie uscată pe picioare.

Nu vreau ca Bucureştii să se transforme vreodată în aglomeraţie urbană aseptică, spălată cu periuţa de dinţi şi nazistă până la dumnezeu. Într-un loc cu galantare opulente până la vomă, dar unde oamenii se aruncă în cap de la etaj cu mare regularitate. Într-un stup fără suflet.

Nu am nostalgii fanariote, dar cred cu tărie asumată că unele lucruri nu vor muri niciodată de tot. Şi mai sus de toate astea, Bucureştii mei îmi aparţin cu desăvârşire: sunt rezultatul unor mari fericiri, câştigate cu greu.

De aceea, tot ceea ce am avut de spus este nemaipomenit de parţial, de năuc şi de visceral. Şi, cum obişnuiesc să spun: de sincer.

Am avut şi am un mare noroc. Îi mulţumesc că există, în fiecare dimineaţă şi cum mă taie pe mine capul mai bine.

Pentru că lucrurile cu adevărat necesare nu au altă patrie decât aia din inima ta. Obiectivarea este echivalentă cu a te întreba cât purta Gioconda la pantofi: o indecenţă.

Şi-atunci care mai e chichirezul să te întrebi dacă Bucureştii sunt un oraş sau o mahala polimorfă?

Bucureşti, Paris şi aiurea: cât te lasă inima, domnule. Iar eu am o inimă largă, dar asta e deja un altceva.

PS: Fără fanfaronadă, una din mândriile mele absolute este sentimentul că acasă poate fi oriunde, fără complexe şi fără oftaturi. Iar asta este libertate cu polonicul: nu asta vrem?

Răspundem ascultătorilor, şase: Precizie

istoria sfertului academic - durează fix cinşpe minute

Răspundem ascultătorilor, cinci: Onomastică

johan berechet - loredana vanderbilt

Răspundem ascultătorilor, patru: Agony Aunt

povestea de dragoste intre pocahontas si capitanul - eftin şi prost

PS: În loc să căutaţi tâlcul unui nenorocit de Ersatz, poftim ceva curios despre adevărata Pocahontas, portretul şi cerceii dumisale, aci.