Confesiunea unui scrib

Motto:

"Mais je trouve,

variam semper dant otia mentem,

qu'au rebours faisant le cheval eschappé, il se donne cent fois plus de carriere à soy-mesmes, qu'il ne prenoit pour autruy : et m'enfante tant de chimeres et monstres fantasques les uns sur les autres, sans ordre, et sans propos, que pour en contempler à mon ayse l'ineptie et l'estrangeté, j'ay commencé de les mettre en rolle : esperant avec le temps, luy en faire honte à luy mesmes."

(Michel Eyquem de Montaigne, Les Essais, Livre I, chapitre 8, De l'oisiveté)

Constat de vreo câteva săptămâni apariţia în bătăturile vecine a unei dileme într-un fel similare preeminenţei dintre ou şi găină: de regulă, lucrurile astea încurajează creaţionisme de toată jena.

În speţă, blogosfera românească pare foarte preocupată să disece cu de-amănuntul şi dacă se poate să înţeleagă, care e chichirezul cu scrisul. Cineva vorbeşte - nu voi intra în detalii- despre disciplina de a scrie zilnic, de pildă: sincronicitatea m-a frapat.

***

Rien de plus banal, en apparence. Este ca şi cum, amorţită de când lumea între iniţiative mizerabile şi impecunioase, de genul îmi pun AdSense în colţul foii şi fac copy/paste de unde văd cu ochii şi lucruri cu elan care sfârşesc în genuni de bătut apa în piuă, monada digitală s-ar fi trezit brusc în sentimentul că ar putea fi suspectă de conştiinţă de sine.

Sau chiar de destin.

Puţin a lipsit să nu mă înduioşeze sau revolte o sinceritate a unei trecătoare: n-am avut niciodată impulsul de a scrie şi eu (literatură, adică; pe blog scriu fără probleme).

Înduioşare, revoltă: tot tresărire reflexivă este, Babinski ar fi probabil de acord.

***

Raportul de forţe între scriitură şi disciplină pare a fi însă o problemă insolubilă, dacă eliminăm de la bun început pertinenţa ideii de efort: la ce bun un ceva chinovit, tras de păr şi în final considerabil mai acru decât intenţia iniţială?

După cum stupidă mi se pare şi numărătoarea cabalistică de semne normate şi pontate per diem. Ce ar putea avea astfel de contabilităţi în comun cu vibraţia incalificabilă şi atât de rară a lucrului bine închegat, din nimic?

Unde se termină grafomania, unde începe lucrul cu suflet? Este sufletul un criteriu suficient, de-altfel? Aţi vorbit vreodată cu el în vreun compartiment de tren sau nu cumva nu se arată decât tainic şi fugace în oglinda lui Woland, celor -rari- socotiţi capabili de lucidităţi?

Eu cred că da: fără suflet, asta ar fi o ticăloasă gazetă de perete.

***

Că disciplina e necesară este un lucru perfect admisibil. Pentru că scrisul e gimnastica de performanţă a minţii: o zi, o săptămână, o lună fără aşa ceva derutează.

Din soluţiile paralele ale scrisului zilnic şi ale inspiraţiei în valuri, am ales prima variantă: mi-a părut mai sinceră, în condiţiile unui dialog şi unui privilegiu.

Alegerea asta are şi riscuri: oboseala, tâmpenia fără intenţie strecurată aiurea pe foaie cu mintea pe pereţi, lălăiala eufonică, egocentrismul, lenea prost înţeleasă, lăsatul pe mâine.

Pe toate le-am făcut: sunt inevitabile, în orice moment. Pe toate le trec de fiecare dată cu greu, sperând iertări: cu îndoieli majore, cu pauze, cu migrene, cu spaime, cu ispita de a da foc la casă şi de-a fugi cu circul în lume, cu crampe de neînţeles ale cortexului, cu sentimentul că fraza perfectă a rămas agăţată undeva în aburii somnului de după-amiază.

Bucuria lumilor care îşi răspund e atât de neruşinată însă, că spală şi izbăveşte toate micimile de parcurs.

***

Dar pentru că este fără de preţ, oglinda lui Woland merită cu vârf şi îndesat toate lucrurile acestea mărunte şi posibil derizorii. De-aia ţi se strânge de grijă stânjenită toată lumea ta, atunci când o bănuieşti -aiurea sau nu- eliptică şi ai vrea să ştii de ce.