Mireasa vândută

Deşi i-am făcut felul acum fix o săptămână şi în aşteptarea cumpărătorului, Zoe a hotărât cu de la sine putere să nu se despartă de noi fără panaşul care a fost al ei de când am cumpărat-o.

O sonerie insistentă ne scoală din somn astăzi de dimineaţă, urmată de nişte suspecte bătăi în uşă.

Deschide bunică-mea, care revine numaidecât, albă ca şervetul.

În caz că nu ştiaţi, numai gura e de noi.

- Te caută poliţia.

- Pardon? Pe mine?

- Pe tine.

***

Acuma trebuie să recunosc: făcusem aproximativ în pantaloni. Cui naiba îi sună bine aşa ceva, la opt dimineaţa?

Dar cel puţin să nu se vadă.

Sunt doi, asimetrici şi cu o groază de certitudini:

- Vă rog?

- În legătură cu maşina dumneavoastră. Am primit o sesizare. Alarma sună în continuu de ieri.

- Sunteţi siguri?

- Păi al dumneavoastră e Matizul cu Zoe, nu? Vedeţi că aveţi uşa deschisă.

- E foarte curios. Am trecut aseară pe lângă ea şi nu era nimic forţat. Şi alarma nu urla.

- Am verificat noi.

- Adică aţi forţat portiera, fireşte.

- Da. Adică nu.

- Atunci... dau semne că mă gândesc... aţi distrus probele?

- Urmaţi-ne.

Ah, non mon ami, ça marche pas comme ça avec moi, hein?

- Foarte bine, cu o condiţie.

- Păi să vedeţi....Nu sunteţi în situaţie.

- Ah nu? Legitimaţia dumitale.

Bombăne două nume, inaudibil.

- Ah, nu. Legitimaţia dumitale. Altfel ştiţi foarte bine că vorbim discuţii.

- Buletinul dumneavoastră.

- Nu am.

Ochii plutonierului: farfuria naţională.

- Nu aveţi?

- Nu am. Am paşaportul de misiune, dacă vreţi. Dar nu fără legitimaţia dumitale: altfel, descinderea e nulă.

Foarte util, doamnelor şi domnilor: la volan, în piaţă, în vreun club. Legitimaţia: nu o au aproape niciodată la ei, ci în cutia de mănuşi a maşinii de intervenţie.

- Vă dau pe staţie.

Oh, ameninţare de gura pieţii.

- Poftim, dar ca să ce? Hai să vedem, merge staţia?

- De ce nu aveţi buletin?

- Păi sunt de etnie rromă, nu e clar?

Cel din dreapta are totuşi reflexe:

- Haideţi doamnă, zău...

- Zău. Nu, acuma serios: buletinul meu e la Externe. Deci, să recapitulăm: o sesizare anonimă, unu. Fără verificare, doi. Lipsă legitimaţie, trei. Ce mai avem? Temei, ceva?

***

Mais quelque part, dans les entrailles du commissariat il y a comme un vague à l' âme. Fără legătură cu tot restul, întrebarea. Colosală:

- Doamnă, de ce ne urâţi aşa?

Mi se face şi milă. Vrei un kleenex, pisi?

Pe biata mama, chestia asta o impresionează: ştiţi, e speriată, nu e un copil rău, n-a vrut.

Îmi vine să o opresc: zău n-am făcut nimic.

- Pentru că sunteţi corupţi şi degeaba.

Piticania deconectată încasează:

- Ei, vedeţi, când vorbiţi aşa... mă atingeţi.

- Mai avem până la leziune. De-altfel, este strict adevărat.

- Aţi dat vreodată şpagă la secţia unu?

- În repetate rânduri. Mi se pare că se numeşte şi caniotă.... nu?

Foarte mare linişte.

- Deci, amenda aia?

- Două mii de lei. Dar numai dacă nu sunteţi acasă.

- Bun: dacă sunt acasă, canci amendă. Dacă nu sunt acasă: două mii de lei. Pentru aceleaşi fapte. Cum vine asta?

Sunt de rea-credinţă şi ştiu asta. În plus, pedalez pis pis înspre ultraj. Dar e prea suculentă circumstanţa.

I-am pierdut cu totul:

- Ce meserie aveţi?

- Jurist. Alte întrebări?

- Nu. Să mergem jos, totuşi să vedem dacă nu e spartă.

- Splendid! Poate începeam fix cu asta?

- Pardon?

- Niţică logică n-a omorât pe nimeni.

***

Jos, mezanplasul e al lui Mihail Afanasievici, cu totul.

- Vedeţi, toată lumea e la balcoane. Ei v-a reclamat! şuieră abrupt cel de-al doilea.

Dar vae! balcoanele sunt goale ca o zi fără bilete.

- Nu văd pe absolut nimeni.

***

Evident, a trebuit deschisă capota. De două ori. Evident, a trebuit luat patentul de sus. Evident, era totuşi alarma mea şi din maşina aia turc să fii şi nu aveai ce lua în veci, amin.

Evident că până au plecat-ne iertaţi, sărumânuţa, de deranj- balcoanele se umpluseră de delatori.

Evident că am plecat cu semne internaţionale de prietenie şi cu îndemnul de : hai, s-a isprăvit circul, la treabă!

Evident că mi-am descărcat nervii pe cei mai fraieri dintre fraieri şi că poliţica e cum e şi ţara mea are.

Dar v-am răzbunat pe toţi. Pe toţi sperioşii de tâmpeniile lui Arvinte din intersecţie, când i se face de mermeleală. Pe toţi amărâţii cu paporniţe din Gara de Nord. Pe toţi traumatizaţii de radare de ochii lumii, de infracţiuni care nu se egzistă decât în mintea de creon chimic a lui Pandele.

Bref, chiar aşa: de ce naiba îi urâm?

Şi evident că tocmai în timp ce scriu îmi aterizează un spam de la Migration Expert. Dar heh, încearcă matale să faci aşa ceva la New Orleans, să vezi atuncea bal.

Cu toată tristeţea inerentă românismelor pline de humor involuntar, mie îmi dă mâna să dau neobrăzarea asta sur mesure. I pak.

PS: La plecare, n-am rezistat şi am întrebat iezuit:

- Am şi eu o nelămurire....

Deşteptul dă ochii peste cap:

- Da, vă rog.

- Câţi sunteţi când schimbaţi un bec?

- De ce ne luaţi cu din astea? Noi am vorbit destul de frumos...

- Destul nu e destul. Patru?

- Ei, vedeţi? Cu alte meserii nu se face bancuri din ăstea?

- Nu ştiu domnule cum se nimereşte, dar numai cu meseria dumitale...

Da, da. Ştiu. Sunt o nenorocită. Să-i fie de sufletul lui Mihail Afanasievici, atunci.