A patruzecişitreia scrisoare de la Ulan Bator: Argumentul lui Paşadia

Motto:

"Hyperbole! de ma mémoire
Triomphalement ne sais-tu
Te lever, aujourd'hui grimoire
Dans un livre de fer vêtu"

(Stéphane Mallarmé, Prose pour des Esseintes)

De la Z., către P., la Istanbul


Fie că se scrie cu uşi date imperativ de perete sau cu ciocănituri insidioase în geamul unei tarabe, la sfârşit de după-amiază, o apariţie neaşteptată nu prea înseamnă nimic în sine, fără panaşul mănuşii aruncate pe duşumeaua unei taclale.

Sărbătorim cum se poate: cu nişte vorbe, cât să încapă într-o boccea de marchidan de pe Lipscani.

***

Sunt au ba Craii o scrisoare de dragoste pentru Bucureşti?

Ipoteza asta ţine aparent de evidenţa lecturii mai degrabă tactile, care solicită revizitarea unui trecut cu naivitatea înduioşătoare a patriotismelor locale. Dacă am fi nemaipomenit de răutăcioşi, am rândui-o degrabă în sertarul cu idei primite de-a gata ale jupânului Gustave. Laolaltă cu tâmpenii de genul: bayadères - toutes les femmes de l'Orient sont des bayadères. Ce mot entraîne l'imagination fort loin. Sau: satrape - homme riche et débauché.

Ei bine, dacă bunăvoinţele acestor cinstite curţi se urcă degrabă în mimbar ca să vestească muşteriilor redescoperirea apei calde, atunci nici cu vituperările dumitale de gheaţă fierbinte nu mi-e ruşine.

Cel puţin în privinţa unor vehemenţe afectuoase, voyez-vous.

Bucureştii lui Mateiu? Pfft, pură croială pe măsură, din vârful acului cu gămălie şi goana foarfecei, într-o ţesătură de vreme de lacrimi, miez de noapte şi ticăloşii ectoplasmice. În lumea arhetipurilor şi alchimiilor urbane parametrul illo tempore e lipsit de relevanţă.

***

Dar cum dumnezeu să nu ne ciorovăim ludic, atâta cât ne ţin brăcinarii puterii noastre omeneşti de înţelegere, faţă cu realitatea copleşitoare a lucrului matein?

***

În 1929, anul de apariţie al Crailor, Bucureştiul se află încă sub şocul replicilor seismice ale unui eveniment ce avusese loc cu aproape un deceniu în urmă: Unirea de la 1918. Transformat peste noapte printr-un act colectiv de voinţă politică din curte arsă în capitală europeană, oraşul mai ieri năpădit de sentimentul periferiei de lume începe să trăiască frenetic. Asumă aproape pe nemestecate progresul industrial, modernizarea urbană şi noile hoarde migratoare venite de dincolo de Carpaţi, de Prut, de Dunăre.

Se taie entuziast bulevarde. Se dărâmă şandramale bicentenare. Apare speranţa, dopată de o clasă de mijloc vocală şi chivernisită, că fatalistele clivaje dintre sat şi oraş ar putea fi depăşite prin voia reformei agrare de esenţă pretoriană, legilor obscure ale meritocraţiei şi randamentului halucinant al treierătoarelor importate de la Chicago. Şi, cum era şi de aşteptat, optimismul ăsta revoltător de responsabil al hagiografiei vremii atrage cu sine şi necesara tentaţie a contrareformei.

Anume atitudinea de dezgust dezabuzat vizavi de unele patologii sociale. Mitocănirea exponenţială. Dispariţia votului cenzitar, latifundiei şi fricii de dumnezeu a clăcaşului. Agresivitatea unor bioritmuri năucite, al căror exponent e -fireşte- Pirgu, veşnic în căutarea unor soluţii vitale.

Din perspectiva asta, metonimia dintre cadru şi conţinut este una legitimă. Fie el şi plictisit, denunţul unor grozăvii nu poate merge decât mână în mână cu necesara recuperare a unei memorii colective.

Iar istoria pare să-l fi răzbunat pe Paşadia. Pentru că în sfiala cu care citim astăzi paginile incandescente ale Evanghelistului se află şi trauma sistematizării anilor optzeci, dar şi fricile imprecise ale zilei de astăzi.

În lumea asta cinică şi expeditivă e întrucâtva reconfortant să vezi cum, în ciuda multor neajunsuri cotidiene, încă mai avem nevoie să iubim Bucureştiul.

***

Însă pentru avântul bezmetic al anului 1929, lumea Crailor nu are nimic seducător, în sensul mercantil al termenului. Nu oferă alternativa glorificării nesfârşite a snopurilor de calomfire de la marginea uliţei unor copilării. Nu vorbeşte despre misterul ticăloşit al vacanţelor la Bazargic.

În plus, la scară istorică este mult prea devreme pentru bilanţuri.

Reducând totul la circumstanţele timpului, s-ar putea de-altfel scrie -cu foarte mare uşurinţă analfabetă- că opera magna mateină nu ar fi altceva decât sublimarea estetizantă a unui reflex de prurit vizavi de vremurile şi de oamenii de după isprăvirea vertiginoasă a unor cronologii. În acest caz, ar fi trebuit să ne găsim în faţa unui demers încleiat în pioşenia dulceagă şi balcanică a unor parastase narative.

Ori Craii sunt mai mult decât efort de recuperare şi de rescriere a memoriei unui spaţiu. Reactivităţile exclusive ale restituţiei nu circumscriu dimensiunea ascunsă şi atemporală a poveştii. Şi nici subtilele sale resorturi psihologice, care sunt armătura necesară a unor eternităţi. Întocmai personajului, argumentul lui Paşadia nu aduce altceva decât nelinişte şi îndoială sterilă.

Sensurile adânci ale parabolei urbane de la Curtea-Veche trebuie, de bună seamă, căutate în altă parte.

***

Cum să alegi mai cu folos din două argumente cu densităţi şi afectivitate similare?

Am putea, de pildă, să scriem cam aşa:

Pentru ca să ni se arate în toată slava ei stătătoare, lumea Crailor de Curtea-Veche are nevoie de fantasmagoriile bucureştene. Tot aşa cum, fără vedenia paraclisului patimilor rele, Bucureştiul ar fi poate numai o bucolică staţie de Orient Express.

Deşi soluţia asta retorică pare suficient de ingenioasă, nici mintea şi nici inima nu sunt cu totul izbăvite de stârneală. Iată de ce, înainte de a trage linie peste dilema asta considerabilă, cred că a venit momentul să plecăm la o altfel de plimbare.

Fiindcă am o bănuială groaznică: în ciuda aparenţelor, Bucureştii celor trei Crai nu se suprapun decât accidental.

Despre fiecare în parte avem însă să dăm seamă în săptămânile următoare.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişiuna zi a lunii lui Ordibehesht