În chestiunea Pasagiului, 1: Facts First

Disclaimer: Între timp, am ajuns acasă: cu o senzaţie de disconfort cofeinizat care riscă să se transforme în furie neputincioasă. Cred că nu s-a înţeles exact despre ce este vorba. Iar dacă bombăneala asta e scrisă cu italice, este pentru că am rugămintea unor indulgenţe. Pur şi simplu simt că explodez, de atâta ticăloşie a lumii de azi.

Este un fapt. Nişte oameni foarte răi s-au gândit că nu foloseşte la mare lucru vechitura cu geamlâc din poalele Podului Mogoşoaei. Şi pentru că nimeni nu face nimic în bătătura asta - i.e, să deretice sau să grijească de dobitoace, cum scrie în Creangă că face gospodarul chibzuit- ei bine, au zis că la ce profit să se mai egziste una ca asta, dacă tot putem să radem jumătate -?!- din pasaj?

Şi să trântim în partea dinspre Academiei ditamai blocul de o sută patruzecişipatru de etaje şi trei sferturi.

Şi dacă tot se născuseră ei într-o zodie cu tupeu, au încropit rapid un offshore, într-un loc cu verdeaţă fiscală, şi s-au pus pe făcut hârtii.

***

Pe hârtiile alea se scriu nişte vorbe foarte, foarte urâte: demolare, de exemplu.

Demolare în Centru? După douăzeci de ani?

Şi nimeni nu are nimic de zis. Ba mai mult, vine de se întâmplă un fel de spălare pe mâini, între departamentele din Primărie, profitând de felul deopotrivă naiv şi urechist în care arată legislaţia de resort, astăzi.

Aflaţi, dacă nu ştiaţi: este mai simplu să dărâmi caravanseraiuri decât să încerci să ai grijă de ele. Se întâmplă astăzi, în România şi cu consecinţe incalculabile, pe termen mediu şi lung. Fiindcă este mai simplu - din anumite motive, ştiu ce spun şi nu-mi pasă de absolut nimic - să declasezi un monument istoric, decât să-i obţii -după proceduri exasperante şi aleatorii- clasarea, care l-ar proteja.

Cât şi cum se poate constata lesne, întorcând pe dos raţionamentul.

***

În momentul de faţă, în România există o confuzie periculoasă, în măsura în care ea permite absolut orice. Anume între statutul juridic exorbitant - pe limba tramvaiului: protejat cu asupra de măsură- al monumentului istoric şi bulibăşeala în care se scaldă hălci de oraş pe care le numim Zone Protejate Construite.

Revenind asupra protecţiei, fără iluzii. Dacă pe hârtie lucrurile arată cât de cât onorabil, este un fapt uşor de verificat: procedurile ne omoară.

Bulibăşeală nu e puţin scris: primele ţin de agie, cu notiţe şi liste - nu comentez cum arată ele, fiindcă este absolut inutil. Zepeceurile sunt vărsate însă - pe ce criteriu? mister- la Amenajarea Teritoriului şi la Transporturi: unde mama dracului s-a mai pomenit aşa ceva pe lumea asta?

Still not getting the point?

Heh. Iată anume: Pasagiul Victoria este monument istoric, aplauze vă rugăm. Dar Calea Victoriei toată este Zonă Protejată Construită, ceea ce este evident o aberaţie absolută.

Ştiu din facultate chestia asta, e fumată: dacă vrei să faci ceva praf, acoperă-l cu hârtii, până la vomă.

A quel saint se vouer?

***

Rafinăm problema de drept: se dă un imobil. Imobilul are subsol care şade pe ceva, nu în Nirvana. Imobilul are statutul x. Solul are statutul y. Fundaţia e în pământ, ura şi la gară: accesoriul urmează principalul, priza contează.

Înainte de a fi monument istoric, Pasagiul Victoria este inclus în nenorocita aia de Zonă.

Acum înţelegeţi de ce presiunile către locatarii de la parter şi subsol?

Oricât de aberant ar părea, argumentarul de mai sus poate fi oricând susţinut, în orice instanţă, dacă avocatul - infectă meserie!- are obrazul gros şi buzunarul plin.
Mais ce n'est pas tout.

***

Mergem mai departe. Cum şi de ce declasăm un monument istoric?

Simplu, zice legea - şi teoretic e datoare să fie lizibilă, fiindcă e vocea interesului general, blabla: când monumentul în sine nu se mai egzistă. Este cazul lucrurilor care erau pe lista monumentelor din 1977 şi care au fost reluate de către noua listă din 1992. Evident, datorită fericirii sistematizării, multe se făcuseră ţăndări. Pe hârtie, au trebuit declasate: legea consfinţea un abuz, închizând pasienţa cum a ştiut ea mai bine.

Adică prost. Foarte prost: fiindcă de-atunci, este suficient să laşi robinetul deschis la gazele centralei termice şi să scaperi un chibrit ziua în amiaza mare pentru ca plouf! a naibii viaţă, să ne spălăm pe mâini.

Nu râdeţi. S-a întâmplat la Moara lui Assan. Şi asta poartă un nume.

Asta se cheamă precedent. Începând cu asta, putem imagina mai orice.

***

Când nu se mai egzistă. Sau când e pericol public, ameninţând să se prăbuşească.

Cinicul rost al bulinei, de bună seamă.

***

Un alt caz: casa de pe colţul bulevardului Catargiu, colţ cu Visarion, vizavi de cea a lui Lipatti. Vă aduceţi aminte de ea: o hărăzisem Arnotenilor.

Nu era monument istoric. Dar schema centralei termice a funcţionat perfect. Clasarea de urgenţă nu a oprit pickhammerele. Doar a aruncat o prelată peste ruşinea şi tristeţea pietonului.

Mi-e şi frică să mă mai duc pe-acolo. Mi se rupe sufletul.

Este urgent să se mişte ceva.

PS: Poza e de la Macca. Dar e lesne de imaginat că am să mă întorc unde trebuie cât se poate de repede.