În chestiunea Pasagiului, 2: Dar de ce să mă deranjez?

Trecând cum om şti peste cinica absurditate a plăcii encomiastice de pe partea cealaltă a pasajului, unde scrie cu litere de pisanie că în nu mai ştiu ce an s-au făcut lucrări de consolidare şi renovare şi ce frumoşi suntem cu toţii, socotesc aspru urgenţa unui demers.

Dar înainte de toate, nişte lămuriri.

În secunda asta, îmi doresc foarte foarte tare să nu am dreptate.

Nu, nu sunt nici eu sigură că lucrurile stau aşa - şi totuşi, două ziare vorbesc despre asta, în legea şi după putinţa lor. Cine mă cunoaşte, ştie că nu mă îmbăt cu apă rece şi că nu pun niciodată răul în faţă.

Chestie de panaş.

***

De-altfel, persoana şi persona mea sunt absolut indiferente speţei. În general vorbind, am atât de puţine merite personale, încât nu-mi dă mâna să caut glorie şi dumnezeu mai ştie ce acolo unde nu se cade.

Dacă vă pasă de faptele din josul foii, am o rugăminte: nu personalizaţi atitudinea. Cu toate că fibrilaţiile mele obscure au să se întâmple întotdeauna şi dintotdeauna pe Calea Victoriei, nu am nicio importanţă în povestea asta.

Pentru că este o datorie omenească, înainte de a fi trâmbiţă civică.

Puteţi să nu mă suferiţi: la urma urmelor, Seraiul nu e tindă democratică. Are slăbiciunile, ticurile, ursuzlâcurile şi servituţile sale. Puteţi să mă înjuraţi cât poftiţi şi să nu daţi doi bani pe cine sunt şi pe ce scrie pe foaia asta. Încă o dată: nu asta este important atunci când vorbim despre lucruri esenţiale şi vertiginoase, cum sunt cele ale zilei de azi.

Aş fi fericită dacă din furia mea ar ieşi ceva bun. Ceva care consolează şi zideşte, nu veşnica turquerie cu bălăcăreli şi sofisme capilotractate.

Ne pasă îndestulat -Tocqueville ne-ar pupa cu afect- de expoziţii cu ponei roz. De copii fără măduvă. De proteze pentru veteranii de război. De inundaţii şi de zavere caspice.

Şi este foarte bine că ne pasă.

Să nu ne pese de sufletul oraşului în care trăim?

Atunci nu merităm să ne dăm bună ziua.

***

De aceea, vă rog: daţi mai departe informaţia asta brută, agitaţi-vă, comentaţi-o şi poate că undeva, cineva o să se simtă.

Singuri nu ne vom descurca, nicicum.

Fără să vă întrebaţi ce vreau cu asta, dar ştiind - sper - că sunt gata de multe pentru ca ticăloşia să aibă o limită.

Nu am nimic de ascuns şi nu am avut niciodată.

Am să vă spun ce vreau: vreau să-mi beau cafeaua liniştită la o narghilea în Pasaj, nu să stau la coadă la consulatul canadian.

Şi nu-mi pasă dacă mă credeţi sau nu. Eu, jigania reacţionară, derbedoaica socratică, eu vivandiera pusă pe harţă... da, eu...

Am ochii în lacrimi scriind chestiile astea şi nu-mi pasă cinci secunde dacă vi se pare patetic.