Aleph 29: Trică şi pâlnia

Zâmbeşte mai tot timpul, arătând faţadelor serioase şi clanţelor senioriale dinţii nefiresc de albi. Chiar şi atunci când nu prea se cuvine.

Nu are viaţă uşoară: căciula e a lui taică-său care a uitat niţel să se mai întoarcă de la Mărăşeşti. Mai mereu îi cade peste ochi. O posibilă explicaţie pentru aerul niţel abstrus de la amănuntele străzii. Dar am putea găsi şi altele, considerabil mai prozaice.

Nici măcar burlanului nu îi ajunge până la betelie.

Aşa cum îl vedeţi de mic, în cioareci împletiţi la gura sobei din cosiţa cu panglici a vreunei mârţoage de pe islaz şi cu opincile stoice, bune pe orice vreme, numai pe zloată nu, Trică bate în fiece dimineaţă drumul din văgăunile obscure ale Dobroeştilor şi tocmai până pe strada Plantelor.

Uneori şi mai departe: depinde de vreme.

***

Ca să nu-l rupă lupul şi să nu-l fure sibilele de pe drum, Trică a luat obiceiul să-şi spuie singur băzneli. Dar ca un făcut şi sistematic, uită de unde a plecat cu povestea, şi asta încă înainte de a ajunge la ţâşnitoarea răcoroasă de la Bariera Vergului.

Cât de amiaza de lungă, Trică toarnă cu pâlnia cât un degetar de minotaur petrolul în lampa de porţelan a cucoanei ofticoase din curtea cu mixandre, în godinul croitoresei care se ţine cu vardistul, în călimara incendiară a lui Tudor Arghezi şi în spirtierele de la Capşa.

Şi deşi n-ar şti la o adică dacă dumnezeu e întotdeauna bun, nici dacă foloseşte la ceva ideea de contingenţă, Trică vinde lumină: asta schimbă considerabil ordinea lucrurilor. Iată de ce şi cum spuneam, râde mai tot timpul fără să se sinchisească prea tare.

Nocturna 5: Sieşi suficientă

Athos, Xiropotamou, cca 1912.

Aleph 28: Şaurel şi Virtutea Militară

Şaurel cremuieşte cât e ziua de lungă pantofii de boier şi botinele cuconetului, proptit de gardul grădinii Cişmegiilor.

Latitudinea şi longitudinea exactă sunt necunoscute şi poate chiar indiferente, dar linia temporală e precis cea a interbelicului lesne de chemat la spiritismele unui sfârşit de după-amiază.

De pe la Oituz, Şaurel s-a pricopsit cu un picior de lemn încă destul de agil în momentul în care se pune problema suitului în tramvai, iar din voia şi mila Primăriei, cu o concesiune pe viaţă de lustragerie stradală.

Actele sunt semnate fireşte cu buricul degetului mare de la mâna dreaptă, falanga de spaimă a borfaşilor şi de miruire la biserica din colţ.

Şaurel lucrează repede, serios, ieftin şi fără să lase mizerie pe manşetele de pantaloni. Talpa clientului se sprijină ergonomic pe speteaza minusculă, primejdia unei alunecări este exclusă din propoziţie.

Cămaşa e curată, pălăria ţine şi de ploaie, şi de caniculă.

Şi întotdeauna, pe vestonul ciorii de la Oituz, luceşte stins şi inutil Virtutea Militară cu spade, pentru vreme de război, clasa a treia.

***

În altă ordine de idei, am fost întrebată de ce nocturnele sunt fără vorbe.

Răspund: ca să scrie fiecare ce poveste vrea, de-aia.

Tralala

Gata, mi-am luat biletul de Londra.

21-24 martie, să trăiască je.

Trebuia sărbătorit cumva sfârşitul de bolniţă.

Poate - adică nu, sigur- ajung şi pe la Brighton. Şi altele, fireşte.

Să judec cum le fac să încapă.

Reclamă cu scandal

Ryanair e o companie de cutii de conserve zburătoare pentru fake jet-set.

Campania de publicitate din primăvara asta promite prăpăstii de preţuri şi face mişto de il nano feroce, care îi dă în gât la cremenal.

Din punct de vedere juridic, asta este o păruială pe nişte uluci proptite aiurea în mijlocul unui răzor oarecare.

Toate astea, într-o atmosferă franţuzească de mare respiraţie absolutistă, în care până şi foaia de cinici Le Point e în stare să scoată un număr special despre La Cour de Nicolas 1er.

În toată circăraia asta există o singură problemă de esenţă.

Ar fi nevoie de un Saint-Simon.

Patrick Rambaud, ce n'est pas assez, il me semble.

Poza, de la oamenii ăştia.

O leapşă cam horror

Cred că m-au tras de mânecă Jane, meşterul Textier şi Gramo people. Dacă am uitat pe cineva, mea culpa şi faites-vous connaître.

Aşadar, instrucţiunile: cică trebuie neaparat scrise.

“Regulile de aur şi nisip: 1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine. 2. Deschide-o la pagina 123. 3. Găseşte a 5-a propoziţie/frază. 4. Postează pe blog textul următoarelor 4 propoziţii/fraze cu aceste instrucţiuni. 5. Nu îndrăzni să scotoceşti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”. 6. Dă leapşa mai departe la alte 6 prietene.”

Fără surprize, Pappasoglu: Istoria fondărei oraşului Bucureşti, aşadar şi de mare mirare:

"Gogoriţa era închipuită ca o babă rea, care strângea copiii de gât şi apoi îi înghiţea; această vorbă o aveau românii încă din vremea idolatriei, ea amintea pe zeul Cron, care mânca copii. Muma Pădurii era una din cele trei ursitori, care torcea la furcă şi trecea firul în mâna celei de-a doua, care îl dedea la cea de-a treia de-l strângea. Joimăriţa era o zână care dădea fetelor o impulsie la lucrul torsului în Joia Mare, seara, spre a nu le apuca Paştele cu caierele netoarse. Eu însă am auzit şi altfel, că se stârnise vorba cu Joimăriţa, ca să stea copiii acasă, în paza servitorilor, să nu se ia după părinţii lor la denia celor 12 evanghelii, în Joia Mare, căci adesea s-a întâmplat de au adormit copiii prin biserică."

Şase gagici. Grea treabă: Sandra, Departea, Scrintina, Cheshire , madama Gorgeoux şi Aprilsea.

Nocturna 4: The Old Court Standard Time

Ceasul din Piaţa Mare, 1910.

Aleph 27: Principi di scienza nuova

Hărţile mint cu neruşinare: adevăratul estuar al Bucureştiului este Calea Victoriei, iar fluidul subţire care o străbate cu regularitatea de telegraf a unor impulsuri electrice, singura sa apă curgătoare şi vie.

Văzând aşa lucrurile, intuiţia că perspectiva corectă a Teatrului Naţional din vechi este cea a unui cazinou de urbe fluvială: evident, o tautologie.

Nocturna 3: Avatari

Metocul de pe Armenească, cca 1910.

Lacto-ovo

Cu neajunsurile mele nepoftite, a trecut cam o săptămână de la ultimul raid de seară după ţigări. Însă puturoşirea accelerată a Cocăi, voiajurile cu treabă ale lui madam maică-mea şi în general abulia ultimelor zile din casă m-au împins, de nevoie, înspre linolea.

Nu e neapărat un secret: colica trecută, probabil că un sfert din accablement ar putea fi o nemernică de conjuncţie între răsfăţ, oboseală şi ennui. Mai negociem.

Linoleaua mă salută ca întotdeauna, dau să cumpăr diversele reduse - cum, nu mai luaţi decât ţigări?- şi nu ştiu cum naibii, situaţia narativă scapă -a câta oară?- de sub control.

***

Enters Foanfa: încep să bănuiesc că are în dotare senzori care îi anunţă sosirile mele şi o împing fără de raţiune înspre târguieli.

- Avethi ouă? întreabă, fără să se gândească la grozăvii interpretabile.

Dar domnul Nelu gândeşte de bună seamă pentru doi şi răspunde, zbang:

- În ce sens?

Foanfa nu se simte, întreabă din nou. Este tactica discului stricat: toţi publicitarii o ştiu.

- Avethi ouă?

- Nu numai la tejghea, duduie.

Cu tot junghiul din spate, nu prea pot să rezist.

- Thi thunt proathpete?

Este probabil prea mult: contextul o cere.

- Ale mele nu prea mai sunt.

O linişte grea. Un batalion de heruvimi derutaţi flutură mir peste pungile de pufarine cu efigie canină.

- De acord - on nous cache des choses, voyez-vous-: zece ouă.

- Ah, deci vă trebuie de la tejghea.

Mă întreb cum dumnezeu nu îi pică fisa, cum nu îi înfige andrelele în ochi sau altceva.

Dar monopolul e tot monopol.

Foanfa oftează şi iese, domnul Nelu a mai repurtat o victorie incontestabilă, lucrurile în viaţă sunt în genere arareori cu perdea.

E momentul să mă pun naibii pe picioare, cum oi şti mai bine.

Cât de cât

Astăzi de dimineaţă, ultima tură de analize, după un episod mai puţin virulent de criză în week-end - a se explica de ce dumnezeu se strică garniturile la chiuvetă, televizoarele şi rinichii în zilele şomate.

Acasă până vineri, chipurile să-mi fie mai bine. Şi a se ieşi din nou în oraş încetul cu încetul.

Nu ştiu ce poză să pun, nu-mi prea arde, în schimb sper să pregătesc un aleph, ceva.

Am lăsat uşa întredeschisă, să nu cumva să creadă lumea că am crăpat. Nu că ar fi grozav sau ceva, dar măcar prăvălia n-are perdelele de fier trase: se vedea cam urât, am impresia, în regretele de rigoare.

PS: Sora de la Cantacuzino care-mi prelungea ambulatoarele - acuma se numesc internare de zi-, nouă pe tură mă întreabă: aveţi liceul, facultate?

Patru clase.

La şapte dimineaţa nu-mi arde de salamalecuri.

Later: Ce m-aş face fără muşterii? Din perfidul Albion vine fuga-fuguţa şi la ţanc, poza din stânga. Mulţumesc frumos, doamnă fără blog.

Tribulaţia de sâmbătă, patruzecişişase: Un prinţ din Levant, îndrăgind vânătoarea...

Motto:

"A WHITE BEAR ! Very well. Have I ever seen one? Might I ever have seen one? Am I ever to see one? Ought I ever to have seen one? Or can I ever see one?

Would I had seen a white bear! (for how can I imagine it?)

If I should see a white bear, what should I say? If I should never see a white bear, what then?

If I never have, can, must, or shall see a white bear alive; have I ever seen the skin of one? Did I ever see one painted?—described? Have I never dreamed of one?

Did my father, mother, uncle, aunt, brothers or sisters, ever see a white bear? What would they give? How would they behave? How would the white bear have behaved? Is he wild? Tame? Terrible? Rough? Smooth?

—Is the white bear worth seeing?—

—Is there no sin in it?—

Is it better than a BLACK ONE?"

(Laurence Sterne, The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman, Volume the Third, Chapter XLIIIV)

Hotărât lucru, nu era un guguştiuc de două parale, şi unde mai pui, avusese nemaipomenitul noroc să fie la curent foarte devreme cu soarta sa neobişnuită. Şi în timp ce răcnea din toţi rărunchii dindărătul firelor de argint ale coliviei scoase la mezat după fesul cel roşu care se oprise - cam brusc, pentru un moment de răscruce, judecase numaidecât- şi se uita aiurit peste umăr cercând să afle cine îl strigă în româneşte într-un bazar siriac, ei bine se gândea că de-abia acuma îi venise şi dumnealui apa la moară.

- Beizadea Pantaaazi...

Eu, beizadea? Ei poftim, on aura vraiment tout entendu dans ce voyage. Şi mă rog cine îndrăzneşte?

Sprânceana de abanos se ridică a mare mirare: amărâtul ăsta, să se tragă de şireturi cu Mine?

Vă încredinţez că letopiseţul de faţă adevereşte curat: stuporile pantazeşti se scriu de regulă cu majuscule, desăvârşit audibile.

- Hmmm, acum ce mai urmează...

Nu e neapărat o întrebare: mai degrabă o invitaţie, aproape academică. Auriez-vous l'obligeance de poursuivre, la bamboche?

- Beizadea Pantazi, trebuie să mă tocmeşti, altfel o să-ţi pară rău.

- Oh, splendid, un şantaj acuma.

- Să ne fie cu iertăciune, eu glagorie am învăţat după Neculce...

Fir-ar să fie. Tocmai când scăpasem de pisălogul de Pantalone şi mă gândeam să continui voiajul de unul singur, după pofta inimii.

Groaznică găselniţă narativă.

Şi totuşi... ca în atâtea alte momente de dubiu, curiozitatea e mai puternică decât principiul de precauţie.

La urma urmelor, dacă mă sastisesc, pot să-i fac vânt la babord, nu?

Oftând dramatic, vizirul deocamdată teribil de nedumerit începe veşnica şi absolut necesara tocmeală cu djellabaua uşurată că scapă de un locatar uşor dezagreabil pentru propăşirea comerciului.

***

- Halte là, citoyens! Inspection de la Régie des Douanes Nationales!

Individul şi mai ales vocea monocordă de bas i se par oarecum cunoscute Zazei. Accentul e însă lesne de descifrat: tradiţionala răsteală a unei insule care şade cu spatele la restul Mediteranei, dintotdeauna.

Effectivement:

- Et tu t'appelles, citoyen...?

Uşor descumpănit de atâta siguranţă pe sine după o mahmureală zdravănă, Abd'allah alege să asculte de pişcătura discretă de pe flancul drept: let me do the talk.

- Dauphin Moracchini, citoyenne, zice chestia mică şi negricioasă, fluturând aleatoriu un fel de legitimaţie.

Numele îi rămase Zazei ca un os de crap în mijlocul beregăţii, dar se abţinu: à intérêt général, conditions particulières.

- Très bien, allons-y. Rien à cacher sur ce bateau.

Cu sau fără zavistii enciclopedice, e o evidenţă: vameşii frânci sunt, de regulă, veniţi unii după alţii din satele cu clopotniţe goale ale Corsicii.

Cetăţeanul inspector-şef nu se grăbeşte. În ciuda aparenţelor, corsicanii sunt o naţie înfiorător de meticuloasă: bah, on a tout le temps du monde.

Pourvu que cela ne dure pas.

Rupt din reveriile lui cu sibile înfăşurate în tweed englezesc şi cu juxte lesne de pus cap la cap la nevoie, Scolasticul se simte uşor inutil în situaţie. Ar încerca să îi propună oberkomissarului un păhărel de porto, poate uită să mai descoasă toate măruntaiele cabinelor de pe Le Tasse. Dar Zaza îi taie elanul perspicace:

- Să nu cumva să-i dai ceva de băut, auzi?

- Păi mă gândeam că ar fi mai simplu.

- Deloc. Din două una: ori se face praf mai repede decât ştii tu să numeri declinările greceşti şi aşa mai rău atragem atenţia. Ori te refuză crezând că e mită, sau mai ştiu eu ce altceva. Asta vrem?

- Dar cu...- bărbia Scolasticului arată undeva spre dreapta- Tralea ce ne facem? Că el nu are hârtii.

- Om vedea. Ne descurcăm noi cumva.

***

Guguştiucul venise pe lume sub una din cupolele băilor turceşti din Pristina. Pentru că de când se ştia auzise numai vorbă dulce albaneză, fusese botezat Skanderbeg.

Un nume cam lung pentru o vietate aşa de mică: dar multe lucruri sunt pe dos în Balcani.

Cu toate astea, copilăria junelui Skanderbeg se depănă de minune, în puf şi lene maximă. Mumă-sa lucra la poşta centrală, aducându-i cu mare regularitate de la birou tot felul de cofeturi filatelice. Tot aşa, fu abonat de când se ştia la cele mai scumpe şi mai ciudate reviste de pe lumea asta, pe care le citea aproape fără oprire sprijinit într-un cot în mihrabul lui preferat din geamia melancolică de vizavi de casă.

Altfel, guguştiucul cel mititel nu se arătă a fi o progenitură extraordinar de pretenţioasă. Nu râvnea la sarailiile lăsate de cliente pe mescioarele cofetăriei din colţ. Nu se băga în vorbă neîntrebat. Nu poftea la partea altuia, fie el guguştiuc sau dihanie.

Poate că ar fi devenit şi el un iezuit cât o gămălie de ac - în familie se egzistau precedente-, dacă n-ar fi avut un vis care nu-i dădea pace nicicum. Şi asta de când auzise un student la română silabisind ceva dintr-o carte cu coperţi verde bizantin, fix în mijlocul curţii interioare a băii turceşti, pe băncuţa de lângă havuzul cu peştişori roşietici: nişte coreeni obraznici, care se certau toată ziua pe pronosticurile sportive ale săptămânii din divizia A italienească.

Opintindu-se şi oftând nevoie-mare, suduind restanţa, ucenicul se căznea să descifreze textul cu un creion cu mină de 0.5, pentru siguranţă:

"Corabia aluneca încet între ţărmurile lăudate ale mărilor elene şi latine; stâlpii capiştii în ruină răsăreau din crângul de dafini. O grecoaică ne zâmbea dintr-un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu neguţători armeni şi jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate unde jucau femei din buric- aici ucenicul filolog Mustafa ofta din rărunchi. Ne ameţea forfoteala - studentul zicea, cu nepăsare peltică folfoteala- pestriţă din schelele scăldate în soare cu legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirele turceşti, albul răsfăţ al oraşelor răsăritene tolănite ca nişte cadâne la umbra cedrilor trufaşi, lăsam să ne fure vraja albastră a Mediteranei până când copleşiţi de toropeala cerului său de smalţ şi înăbuşiţi de vântul Libiei, ieşeam la ocean. Spre miazănoapte, din jocurile umezelii cu lumina, se isca pentru văzul uimit o nesfârşită desfătare. Razele piezişe daureau viu burhaiul, destrămau tortul brumelor în toate feţele curcubeului şi erau, la fel niciodată, împurpurări grele în asfinţit, apoase străvezimi viorii şi sure în serile lungi de vară, feerica strălucire a zorilor boreale deasupra nămeţirilor de gheţari - pagerul mollahului sfârâia de mama focului şi întrerupea bunătate de frescă alegorică. Ne înturnam apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeş al Floridei şi al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe urma "vânătorilor de orchidee", în verdea întunecime a selbelor Amazonului scăpărând de zboruri de papagali."

Şi aşa, ca în orice parabolă, auzind asemenea lucruri drese cu cerneală de aur vechi din vârful condeiului de platină al unui vrăjitor cum nu se mai pomenise pesemne, pe Skanderbeg îl luau frigurile păsăreşti şi se pomenea că visează şi el la ostroave Antile, la cadâne tolănite şi la trestii de zahăr provocatoare de halucinaţii aromatizate.

Aproape că îşi dorea să nu se mai termine niciodată povestea ameţitoare şi fermecată greu.

Ce avea să se întâmple dacă nu apuca sfârşitul?

Dar Allah e mare: la un moment dat, huiduma de băieş kastriot ieşi şi-i dete ucenicului brânci înăuntru fără nicio ceremonie prealabilă. Aiurit de textul inteligibil numai pe jumătate, Mustafa se lăsă îmbiat manu militari la şmotrul eliberator al hammamului bărbătesc, sperând că tortura buretelui de loofah are să fie mai vrednică decât nesfârşitele mătănii de cafele băute bezmetic în crucea nopţii.

Coperţile verde-bizantin rămăseseră uitate pe băncuţa de marmură. Acum ori niciodată îşi spuse Skanderbeg, coborând într-un suflet: cu mari precauţii, de parcă i-ar fi fost teamă ca pravila să nu se sfărâme, împinse cartea cu ciocul la stânga şi tot mai la stânga, până ajunse în dreptul colonetei cu frunze de palmier. Ştia că acolo sunt două cărămizi cam slăbite, aşa că nu-i fu foarte greu să o pitească, neştiut de nimeni.

La drept vorbind, precauţiile fuseseră cam inutile: în havuzul lor de aramă, Eng şi Chang se căsăpeau de mama focului.

Cine e mai tare, Lazio sau Fiorentina?

***

- Et cet individu? se aude aproape triumfător ţignalul delfinului cu cocardă tricoloră.

- Eh bien citoyen, que veux-tu dire?

- Pas de papiers. C'est ton esclave?

- Euh, je ne dirais pas cela, citoyen l'Inspecteur. C' est mon assistant.

- Comment? Ton assistant?

- Mon assistant. Très utile.

- Pas de papiers. Tu mens et tu exploites, citoyenne.

Abd'allah se aşteptă sincer ca Zaza să izbucnească în comentariile acide pe care le ştia foarte bine de la Bucureşti. Să-i arate nemernicului vreun deget cu onoare şi cu slavă, să ameninţe cu protecţia diplomatică a consulatului bizantin, să scoată la nevoie vreun pistol jienesc pitit sub saltelele din cabină.

Nu se întâmplă absolut nimic din toate astea: Scolasticul nu mai ştia ce să creadă. Zaza însăşi păru că ezită o clipă, a fâstâceală: la atâta rea-credinţă nu se gândise nici măcar ea.

Şi apoi - fracţiunea de secundă de deznădejde păruse cam de o săptămână şi ceva- replica, insolentă, absurdă, fără de cruţare:

- Tu te trompes, citoyen. Mon assistant est un libre-penseur. Il n'a pas besoin de papiers, ne le sais-tu donc pas?

Moracchini păru că bate în retragere, descumpănit la rândul său: să nu greşesc, cumva.

- Mais oui, citoyen, c'est le décret du 19 frimaire, an VIII. Je me demande d'ailleurs ce que le Comité local du Salut Public va penser de ton incompétence et je suis révoltée de constater que...

Minune mare: pe măsură ce vocea joasă a Zazei umplea a batjocură toată puntea, părea că vameşul se face tot mai mic şi tot mai galben la faţă. Când vârful uleios al nasului ajunse la consistenţa unei lămâi, Dauphin Moracchini păru că înghite dureros o sută de linguriţe de untură de peşte şi ...

- Non, citoyenne, pas d'anonyme, je t'en prie.


- Que veux-tu dire par là? D'anonymes, je ne connais que le vénitien, et si j'étais toi je ne prendrais pas cela à la légère, si tu fuis les ennuis. Mais si tu me parles d'une de ces lettres de dénonciation sans paraphe, sache que je n'ai pas besoin de cela, citoyen le douanier: il se trouve que j'ai mes entrées au céespé.

Nu se putuse abţine de la cacealma, îşi şopti încântat Scolasticul.

Et cela marche. Chiar dacă Moracchini nu se dădea dus cu una cu două:

- Eh bien, si c'est comme cela, il faudra vous acquitter d'une taxe de luxe. J'en ai vu des belles, dans les cabines...

- Ah! La récidive, maintenant?

Şi totuşi... ca să nu-l lase să plece aşa, cu buza umflată de tot, Zaza scoase treisprezece piaştri dintr-o pungă răsturnată leneş lângă paharele de Martini:

- Tiens, citoyen Moracchini. Tu donneras cela aux orphelins de la Patrie.

Frânt de şale, Moracchini se dezintegră aproape instantaneu.

De undeva, nu prea departe, se auzea distinct şi clar: "Ah ça ira, ça ira, ça ira.... Les aristocrates à la lanterne..."

- Ia mai duceţi-vă dracului cu tâmpeniile astea, bombăni Zaza.


Spoiler: Intrarea în Alexandria Eghipetului făcându-se cu fanfara cuvenită, le mai rămâne celor doi voiajori să găsească măcar un okel inimos care să le primească oboseala şi mărturisirile nechemate la nişte ceai franţuzesc.

Cu colivia sub braţ, Pantazi se grăbeşte să tocmească un dhow trainic. Skanderbeg e fericit: şi-a văzut visul cu ochii, după cum vom şi explica.

O lovitură de teatru are loc la bordul abandonat al lui Gallo Nero, iar soarta lui Pantalone atârnă de un fir de aţă. Comme quoi, il ne faut jamais lâcher prise.

Nocturna 2: ...za lucrul turcilor...

Poza, Kastoria, Macedonia, cca 1912.

A treizecişidoua scrisoare de la Ulan Bator: Le noyau d'un monde

Motto:

"Avec un pareil original, il n’y avait qu’à obéir. Je me précipitai donc dans son cabinet."

(Jules Verne, Voyage au centre de la Terre, Chapitre 1er)

De la Z., către P., la Reykjavík

Una dintre întrebările neofitului căpiat de spiritul imperativ şi imediat al oricărui spaţiu urban care se respectă, ţine de jalnica şi pesemne cea din urmă tentativă de a raţionaliza o seducţie necruţătoare.

Unde este centrul?

Să se constate înduioşat: este întrebarea unei rătăciri de repere lesne de cunoscut. Este pesemne tânjeala după cucerirea unui spaţiu a cărui încredere se cere deocamdată câştigată aspru. Şi a cărui îmblânzire presupune curaj şi acea flexibilitate lumească grabnic asimilabilă inteligenţei descurcăreţe.

Centrul, această veşnică matrice fără surprize logistice majore: cafenele, tripouri, salmantice, depanatori, variaţiuni proteiforme de locuri de ispită, pierzanie şi slavă. Şi unde călătorul grăbit, obosit, superficial poate culege numaidecât ultimele veşti şi ocazii nesperate de speculă. Buricul târgului, unde se fac şi se desfac reputaţii, sorţi, teorii cu sau fără practică şi unde se găsesc în veselă toptangeală dragoste curată şi bani nu prea, pe scurt tot ceea ce face farmecul şi parfumul unui loc.

Însă a vorbi despre centru presupune aptitudinea aprecierii unor distanţe, implică diametru şi rază, toate lucruri numaidecât contrazise de numărătoarea de-abia încheiată a unor vâlve urbane ce nu ştiu de urâtul bietelor măsurători. În contextul expunerii prelungite şi fără parasolar a provincialului cu piele nedeprinsă la ultravioletele unei capitale, căutarea centrului şi chiar a sensului de trafic e, să ne iertaţi, o tâmpenie contradictorie.

Este evident că atari judecăţi sunt pur şi simplu inoperante în stepa fictivă a ulanbatoarelor.

Şi la Bucureşti o fi aşa?

***

Dilema despică ferm două categorii de scolastici. Unii se ţin, după cum era de aşteptat, de clasica iluzie măsurabilă şi alimentează zavistii simetrice şi orgolioase între enoriaşii de la Sfântul Gheorghe Nou şi chivuţele gureşe de la Universitate. Alţii se scoboară fără să le-o ceară nimeni de-adevăratelea în nesfârşite gheene dialectice, încercând să rescrie letopiseţele munteneşti în altă cheie decât cea a sfintei bârfe la o chisea. Să reconstruiască ribonucleic dihania din căpăţelele de os ale legendei, aruncând măruntaiele pe fereastră: e cazul lui Pappasoglu.

Tare mă tem că astfel de căutări sunt sortite unui degeaba: Bucureştilor puţin le pasă de aşa ceva. Sunt, de-altfel şi în batjocura bisericilor cu aer de indulgenţe plenare ale atâtor spiţe de adormiţi, profund de prea puţin cucernici pentru monada baticului înnodat strâns sub bărbie în care i-a aruncat goana după apa bună de sacale.

***

Urbe smintită, fantască şi opiacee, Bucureştiul nu are nevoie de frumuseţea rece şi justificativă a simetriilor pentru a fi el însuşi, călcând în picioare cu o uitătură nedumerită uneltele topografilor, despre care va inventa anonim un calambur domnesc sau o neghiobie amuzantă şi niţel grosolană, aşa cum îi şade bine hanului de târgoveţi. Prin urmare, a vorbi de minte şi sistem este aproape o insultă, pentru că asta ne-ar sili să mărturism mai fandosit eşecul: hemisfericul şi corespondenţele subtile nu prea i se potrivesc. Unor iluzii urbane deşarte, Bucureştiul cel adevărat contrapune persiflarea de sine, în nesfârşite şiraguri de pastişe cu elan.

Să avem îngăduinţă: e doar raiaua cariatidelor cu nasul spart.

***

Dar dacă Bucureştii nu au cap şi nici prea multă minte, este aproape sigur că au miez, ceea ce este aproape o metaforă cardiologică. Un miez de lemn dulce stambuliot, cu parfum insistent de vâzdoage aruncate la voia întâmplării între vrejurile de clematită ale unei grădini îngrijite cu dragoste năzuroasă.

Şi un sâmbure variabil, după chipul şi asemănarea noastră. Să scriem deci în loc de centru şi pe şleau inimă, lesne impresionabilă şi predispusă la aritmii. Reperele nu prea contează: poate fi Podul de Pământ, cu grădina lui Scufa bătută melancolic la ceasul nocturn al Curţii Vechi, sau traversat de laserul sastisit al privirii lui Fred Vasilescu. Sau Mântuleasa şi bătăturile ei tainice în care nu ştii foarte bine dacă miroase a mătrăgună sau a calomfire. Sau Bărăţia, paşalâcul manelelor meşteşugăreşti.

Să ne bucurăm, cu toate astea: ca şi în războaie, căutarea centrului anunţă de regulă capitulări.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a patra zi a lunii lui Bahman

PS: Observând punctuaţia ezitantă, ulanbatoarea de faţă s-a vrut vorbită. Din motive strict tehnice, săptămâna asta scribul s-a abţinut de la experimente din astea.

Una pe zi # 16: Buruieni

Na poftim, de fericire că am scăpat ieftin - întreagă de tot nu sunt, oricum din fabricaţie, îmi pare- nişte buruieni.

Hai noroc şi jansenism.

@ April: În ordine, dar am voie şampanie între mese, da?

Reniformă

Heh.

Aşadar, vestea foarte bună a dimineţii, dată de un doctor cu pipă şi Montblanc - dar cumsecade- de la Cantacuzino este că în ciuda unei colici renale de toţi sfinţii de pe pereţi, y compris Haralambie, scăpai de scalpel.

Aşa e că n-aveţi stare? Că vă e de parcă vă plimbaţi cu degetul prins între balamale?

Aşa e, păcatele mele.

S-au dus naibii pufarina înfuriată plină de săruri saturate şi alte porcărele toxice. Şi limonada de caramele şi alte câte ticăloase şi regresive.

Am scăpat relativ ieftin.

Ezitările şi tot circul laborantin aferent: de cacao, dar suntem în Românica, fireşte.

Nocturna 1: Pavilionul cu zeci de şoapte

Poza: Kenroku-en, Kanazawa, Japonia, cca 1925.

Găsite 7: Ceva haios

În fine, ceva haios.

Doamnelor şi domnilor, creveta roză.

Găsite 6: Efemeridă

Şi nici libelula cea delicată şi chiar delicioasă, aş îndrăzni să zic înduioşată de sârguinţa unor vremuri care prea le luau pe toate în serios.

Găsite 5: Un ceva fragil

Din treimea asta nocturnă nu putea lipsi echivocul zmeurei.

Şi nu lipseşte, de bună seamă.

Găsite 4: O cracă răzleţită

O cracă răzleţită, fără vorbe multe: povestea ei s-a spus acum ceva vreme.

Găsite 3: Canne à sucre

Schiţa trestiei de zahăr e aproape duioasă, cu detaliul care se derobează lesne privirii fugace: silueta din stânga jos, al cărei rost pe lume e să pună degetul pe mirarea că vrejul de trestie poate să ajungă şi la cinci stânjeni înălţime.

Găsite 2: Nişte exotisme

Caietul în chestie începe aparent cuminte. Radu T. desenează cu răbdare de chinez, de neimaginat astăzi, secţiuni de curmală şi măturica simpatică a cocotierului.

Subversiunea pândeşte după colţ însă, pitită în golancele de puncte de suspensie de la sfârşitul acestei fraze, pe care ne picară ochii fără să vrem:

"De multe ori chiar oamenii iau inflorescenţele bărbăteşti şi le suflă polenul pe inflorescenţele femeieşti..."

Găsite 1: Un caet

Găsit astăzi când căutam pentru a nu ştiu câta oară în spume nişte poze eluzive de care mi-e şi jenă să mai pomenesc, unul din caietele de şcoală ale domnului Radu T.

Liceul Lazăr, 1912- 1915.

Le-am frunzărit iniţial fără interes major, fiind complet opacă lucrurilor botanico-zoologice, dar m-au înduioşat câteva chestii pe care m-am grăbit să le iau cu japca.

Înainte de a fi dandy şi bancher şi coureur şi excentric, Radu T. a fost pesemne şi un fel de Audubon al paşalâcului de pe Cometa.

Dont acte: veţi vedea imediat, naivitatea şi subversivul fac casă bună şi într-un caiet de zoologie de la 1912.

Urale, tobe, whatever

Probabil aţi şi uitat, eu nu: tocmai de la Paşti promisesem un ceva vraiment rare et introuvable, până a dat naiba şi nu l-am mai găsit nici eu, în propria mea casă.

Explicaţia tehnică este al naibii de simplă şi de stupidă: mormanele, vrafurile, mausoleele de cărţi de mai peste tot o smintesc aşa de rău pe Coca, încât ce ai lăsat dimineaţa pe biroul sau pe canapeaua caselor din faţă, fără semn şi fără avertisment dispare în hăul Bermudelor lucrurilor mici.

Ne remets pas à demain, je sais: si seulement c'était si simple, heh.

Dar a dat dumnezeu şi-am găsit-o: ca în filmele proaste, sub nasul meu.

Să vedem, să citim, să ne instruim.

Două detalii şi o lămurire

Bilciurescu: nu ne mai săturăm, aşadar şi iară, cu mărire şi slavă, ca la ecteniile bizantine.

Meteorologie empirică: "La una sau la cele două ferestre de la drum, casa de la mahala avea, de obicei spre toamnă, gutui, un borcănel cu apă în care un brotăcel verde făcea funcţie de barometru, arătând timpul secetos sau ploios, după cum brotăcelul se ridica deasupra apei sau se cobora la fund pe o scăricică de lemn, vrând să înţeleagă prin această manevră că, dacă stă la fund, înseamnă că se apără de secetă, iar când stă la suprafaţa apei, cere ploaie. (p. 64)"

Obiceiul gutuilor în geam e încă tenace: mă întreb dacă nu cumva e o deprindere tipic meridională. Deşi fade ca naiba, până şi în cea mai îndrăzneaţă mâncare, mirosul are un ceva ireal pe vreme de iarnă, o prospeţime dubioasă, vinovată, nelalocul ei.

***

Passagenwerk: "Pasaje, la fel, unul singur în tot oraşul, acela care făcea legătura între Calea Victoriei şi strada Câmpineanu, căruia îi ziceau simplu pasaj şi toţi bucureştenii ştiau despre ce este vorba. Mai târziu i s-a zis Pasajul Român, ca să se deosebească de cele care s-au înfiinţat treptat:

Macca şi Villacrosse în faţa Poliţiei Capitalei; Imobiliara din faţa Palatului Telefoanelor -unde, că English nu e?-, Majestic, pe care se află teatrul şi hotelul cu această denumire, Casele Naţionale - hopa, pare un ceva de la sine înţeles, autorul nu se oboseşte să ne explice, horreur!- în faţa Teatrului Naţional, Victoria din faţa Bisericii "Dintr-o zi", Generala din faţa Ministerului de Interne, toate acestea patru din urmă aproape unul de altul, legând toate Calea Victoriei cu strada Academiei.

Dintre pasaje, ca şi dintre bulevarde, n-am citat decât în redusă măsură, în realitate, ele fiind mai multe în tot oraşul. (p. 69, să ne scuzaţi)"

Despre pasaje, plănuisem o ulanbatoare separată. Meritul lui Bilciurescu mi-o ia însă înainte cu elan - ah, de-aş fi avut eu cartea asta vara trecută, pe dihanie aş fi turcit-o, la naiba!- şi dă în filigran şi explicaţia artificiului utilitar care mă bântuie până la hotărârea de a-i face sertar separat.

***

O explicaţie anecdotică şi indirectă, un fel de ricoşeu cu scrumiera cum ştiu face numai marii telali seducători de pe lumea asta: " În această privinţă, intercalez aici amănuntul că Bucureştii au avut o asemenea urâtă înfăţişare într-o vreme ceva mai apropiată de cea de azi. Aşa de pildă, împăratul Franz-Joseph al fostei Austro-Ungarii, cu prilejul vizitei sale la Bucureşti şi Sinaia, (...) întrebat fiind la plecare de regina noastră Carmen Sylva - să dăm cu barda în dumnezeu? să dăm: vai ce pseudonim nefericit!- ce i-a plăcut mai mult în scurtul timp cât ne-a vizitat - pare-mi-se şase zile în tot- i-ar fi răspuns: priveliştea Căii Victoriei şi aria populară Am un leu şi vreau să-l beu (...). Şi la mirarea reginei Elisabeta - ah, asta sună brusc mai bine!-, Franz-Joseph ar fi dat această explicaţie: Calea Victoriei nefiind dreaptă, ci strâmbă la fiecare 20-30 de paşi, prezintă cu fiece altă perspectivă şi o altă înfăţişare, ceea ce ţine ochiul mereu sub farmecul unei alte privelişti, pe când bulevardele, de cum intri pe ele, le-ai pătruns toată fizionomia, care neavând nicio variaţie de aspect, devine monotonă şi nu interesează (...), p. 41"

Chezaro-crăiescul avea dreptate: Calea Victoriei e într-adevăr ruptă, frântă cu toane de ogivă şi foarte încăpăţânată. E un drum adevărat, care vrea cu tot dinadinsul să ajungă undeva, şi nu o impersonală avenidă, simplu traseu între două puncte fixe. Din anomalia asta urbană pe care nicio tentativă de sistematizare n-a reuşit să o şteargă şi din jungla patriarhală a unui oraş trezit peste noapte capitală serioasă s-a întâmplat probabil minunea raţională a pasajelor bucureştene, menită să scutească timp şi pingele trecătorului aflat în treabă.

***

Evident, devine rapid ceea ce este: privilegiul unei elite pestriţe şi - oricât ar zgârâia ochiul chestia asta, nu se poate să nu o scriu- relativ democratice. Sau mai degrabă permisive, în cheia indiferenţei amuzate: nimeni nu-l poate opri pe Chimiţă de la circ stradal la Villacrosse dacă aşa are poftă.

Înadins am scris pestriţă şi nu amestecată, permisivă iară nu permeabilă. Lumile se juxtapun vremelnic, de nevoie şi poate şi de plăcere ticăloşită, le temps d'une traversée: şi bordelul e treierătoare de oameni, ceea ce face din English un loc pleonastic prin excelenţă. Dar nu prea comunică şi nu prea se văd altfel decât prin lentila măritoare a caricaturii în tuşă groasă, a ideii de-a gata şi a clişeului colectivist.

Astăzi, lucrurile sunt ceva mai complicate. Moştenirea pasajelor bucureştene e una ambiguă, de scârnă duioasă şi de taumaturgii vizuale uitate. Indiferenţa edilitară e cea a urmaşului care se pomeneşte cu un secrétaire din lemn de trandafir ferecat bine, şi a cărui cheie nu o are. Prin urmare, bănuieşte sfâşiindu-se sfios că acolo s-ar putea găsi ceva, dar nu ştie ce anume. Iar mobila e fragilă şi roasă de vreme: se face să pui dalta în ea?

S-ar putea face praf la prima atingere mai opintită.

Asta nu e o scuză, bineînţeles.

Pasajele bucureştene sunt semne de mirare. De-aia ne plac, rău.

Aleph 26: Cuminţenia pământului

Nu e toptangie, iar dacă îi spui podăriţă eşti un ticălos cum nu s-a mai pomenit pe lumea asta.

E pesemne venită din beilicul de fum basarab de la Argeş la Târgul Cucului din poala Curţii Vechi, să tocmească nişte ştergare sau nişte fote şi poate şi nişte cioburi, cine mai ştie?

Vinde sau cumpără? Privitorului nu îi este clar, dar nici nu contează.

E calmă şi adunată sub broboada de femeie de plugar cu cheag: uitătura nu se sparie, ca de atâtea alte ori, de hubloul dihaniei care-i ia niţel suflet, să ni-l dea nouă, peste nişte luştri.

E mai mult decât o efigie, ceea ce ar fi cam stereotip.

E Cuminţenia pământului.

Ar putea purta şi un nume, pesemne singurul legitim: Maria, vasilisa şi steaua unor mări ce nu se mai egzistă de vreo câteva ere geologice încoace.

Bună dimineaţa.

PS: Daţi-mi un şut în fund să scanez dracului odată pozele alea din Bucureştii vechi ce le-am strâns până mi-a venit rău, la propriu. Sigur nu le ştiţi, că nu aveţi de unde şi asta e valabil urbi et orbi.

Să bat în lemn, azi e mai bine. Dacă mă ia gaia sau nu, răspunsul mâine dimineaţă.

Am început să mă satur, zău.

Ia staţi niţel

... şi răsuflaţi.

Mă credeam elegantă. Dar ale naibii de elipse imbecile: lumea înţelege prăpăstii.

Wandering Elf se îngrijorează şi îmi vorbeşte de markeri tumorali şi alte alea. Îi mulţumim, dar de crăpat nu avem intenţia: ar fi absurd, stupid şi ce mai vreţi voi.

Ca să nu scoateţi batistele, explic porcăria niţel mai clar: de patru zile, nişte nesimţiţi de bună seamă, nu sunt în stare să se hotărască dacă am apendicită - hence the cuţit thing, probleme cu trila sau un altceva renal, eternele şi fascinantele muniţii de praştie- cel mai probabil.

Una peste alta, doare ca la balamuc şi sunt în nişte dispoziţii de hazna, dar trag nădejde că scap ieftin.

De data asta. Doar v-am zis că nu e vreo boală nobilă.

PS: Pe Coca-Cola nu mai pun gura câte zile oi avea.

Trei amănunte

Trei amănunte, trois coups de pinceau din Bilciurescu: şi nici măcar nu am ajuns la pagina 50.

Puturoşenie istorică: "Iarna nu se ridica zăpada de pe străzi, aşa cum se procedează astăzi; s-ar fi revoltat proprietarii de grajduri care îşi vedeau periclitată agreata perspectivă a săniuşului. (p. 10)"

***

Sinestezii dispărute cu totul şi un delir urbanistic- atenţie, urmează frastică de Proust:

"Şi în această privinţă (a unei dezvoltări rapide, n.n), ne gândim, cu explicabilă strângere de inimă, ce câştig binecuvântat ar fi fost pentru metropola de aproape un milion de suflete a unei ţări de paisprezece milioane, cifră ce sporeşte în fiecare an, dacă prefacerea aceasta ar fi rămas tot la uriaşa proporţie americănească de astăzi, însă cu respectul (sic!) stilului nostru, adică un zgârâie-nor tip bufetul de la Şosea sau tip Minovici, de la Şosea, sau tip casa general Iacob Lahovary de pe strada cu acelaşi nume, sau dacă aceasta n-ar fi fost cu putinţă - şi ne întrebăm de ce- cel puţin să se fi păstrat neatins un cartier din toată Capitala, ca să poată sluji ca termen de comparaţie între trecut şi prezent, dacă nu pentru noi, pentru tineretul nostru mai ales, sau cel puţin pentru străinul care ar fi vrut să se documenteze; să fi rămas neatins baremi un cartier, din alăturarea căruia cu marea majoritate a restului americănesc, să reiasă în simpatică evidenţă patriarhalul stil arab al vechiului oraş, cu case mici, dar în care locuiau oameni mari, însă cu curţi şi grădini spaţioase, cu aer şi lumină multă, cu verdeaţă din belşug, cu mireasmă de flori şi umbră de pomi roditori ce nu se mai întâlnesc astăzi în vechea cetate a lui Bucur Ciobanul, flori cu care ne-am pomenit, rozeta, vanilia, floxul, portolaxul, lămâiţa, pe care nu le mai zărim astăzi în nicio grădină, înlocuite fiind cu altele necunoscute mai deunăzi, tot aşa precum unii dintre pomii roditori de odinioară nu-i mai întâlnim în cuprinsul oraşului nici chiar în proprietăţile cărora le-a mai rămas un petec de curte sau de grădină. (p.12)"

Mai respiraţi? Perfect: atunci iată schema, fermecătoare. Observator necalificat dar cu afect al lucrului urban, Bilciurescu m-a luat de nasture cu chestia asta neaparat şi fix pentru că sună asemeni liniei sale temporale. Amestecă anume bunăvoinţa delirantă faţă de inovaţiile şuie ale anilor Restauraţiei şi Renaşterii Naţionale, mai precis Palatul Telefoanelor şi toată puzderia de chestii Bauhaus şi de Stijl de prin fostele mahalale puchinoase Bonaparte şi Jianu, populate în prezentul scrierii de bancheri, avocaţi, medici, telali mai treji de minte şi intuiţia, rară în epoca aia igienistă, păstrării unui altfel, întru răspuns şi corespondenţă.

Să nu ne fie cu supărare: este fix ideea iluzorie dar cucernică a Listei patrimoniului mondial UNESCO. Dar destul cu chestii de agie: aş da orice să miros conjuncţia pe care o ghicesc uşor căpietoare dintre flox, portolax şi lămâiţă. Iar posteritatea a fost rea cu speranţele bietului autor: am impresia că nici măcar la Grădina Botanică nu se mai poate una ca asta.

Şi un jos pălăria de răsunet pentru o altă fineţe: categorisirea insistentă şi subtilă a atmosferei bucureştene arhaice drept arabă şi nu otomană, ar fi prea simplu. Un sentiment pe care l-am avut multă vreme, crezându-mă nebună de legat.

***

Un personagiu: "La Tirul de pe malul Dâmboviţei, a venit într-o zi vestitul atlet Georges Sanmarin (în realitate Gheorghe Stan Marin, născut în Ploieşti, pe strada Stănică Marin) care lipsind zece ani din ţară, trăind mai mult la Paris, uitase limba noastră şi se îndeletnicea cu atletismul, producându-se la Hipodromul de acolo, unde ridica în mâini, suspendat în genunchi de un trapez, opt cai mici de circ, şi -aici intervine vertiginos detaliul care răscumpără totul- îşi comandase cărţi de vizită, dedesubtul numelui cu adaosul " l' ours du dix-neuvième siècle". (p. 45)"

Povestea are fireşte şi o urmare, ridiculă şi balcanică, pe care autorul o deapănă cu poftă molipsitoare. Stan Marin nu face altceva decât să trimeată, nici mai mult nici mai puţin, de la Paris în toată lumea sfidări, chestie care sună colosal şi e de un derizoriu nemaipomenit, dacă ne raportăm la scara situaţiei. Cineva fomist de la clubul Tirul de pe Batiştei ridică greutăţile de o sută de kilograme puse în joc de huiduma expatriată, pe cinci sute de lei.

Însă, ni se explică suav, premiul nu i s-a dat, pretextând că nu au fost ridicate încet, ci săltându-le.

Aş băga cu mare voioşie mâna în foc la prinsoare că Stan Marin e ţigan sadea, mai cu seamă de la episodul cărţii de vizită: asemenea purtări de rajah de maidan am văzut şi eu în ţigănia Ciolpanilor, dar despre asta mai încolo, desigur.

Insister ce soir serait, en effet, de la goinfrerie. Să nu facem prăpăd de din astea, sunt al naibii de preţioase.

Nişte veşti

Bateria a treia: îndelungă, doar parţial civilizată şi cu nişte incertitudini, se lasă cu încă două. Enervant: una dintre propuneri e curat barbară, mi se explică un ceva cu un bec de înghiţit, nişte brom şi alte detalii de care vă scutesc.

Pe ziua curentă, renunţ. Dar nehotărârea esculapică -e puţin spus- sastiseşte: pe scurt, aş bea şi ceai de rădaşcă, numai să scap de bolniţă şi de cuţit.

Şi să se pună naibii odată de acord: les imbéciles...

Absurdul fiind că nici măcar nu e - în principiu- ceva extraordinar de grav sau de ciudat, genul de suferinţă nobilă care stârneşte solidarităţi, ci probabil continuarea acutizată a crizei de fix aici.

Ducă-se pe pustii, zău aşa.

***

Doar parţial civilizată: nefiind eterată, ci doar suferitoare la din astea, am schimbat patru tarabe de laborator până am dat de un început de soluţie convenabilă. Halul în care a ajuns policlinica Sahia unde miroase a hoit şi cetele de pensionari - bieţii oameni nu au fireşte nicio vină că respiră pe bicisnicia asta - curg nu se ştie de unde.

Chiar: unde locuiesc perechile de galoşi aproximativi? Ce-şi spun faţă cu strada? Ce mai aşteaptă, ce mai pot să-şi dorească? Un sărindar convenabil?

Des faillitaires.

Asta sună îngrozitor, ştiu.

***

Mai pe la noapte - dorm prost, din cauza unor hm, neajunsuri- poate apuc să mai însăilez ceva, nu promit, dar tare aş vrea pentru că ştiu că am rămas în urmă cu multe. Estimp, stau cu tot felul de lucruri despre Bucureştii vechi pe sub nas, anume aşa, în plină ficţiune de iasomie, poate ajută, habar nu am.

Tuturor celor care au băgat nasul pe sub fereastră sau au trimes cofeturi pe sub uşă -de pildă Corcoran, un ceva matein care m-a încântat de aici-, celor care m-au înjurat că nu scriu sau au tăcut greu şi chiar şi celor care au venit aici căutând paralela dintre Molière şi Alecsandri, le mulţumesc, realmente.

Îmi cer scuze că nu am veşti mai crocante şi că în fond sunt atât de orientală încât să nu am bunul simţ al unui understatement, în speţă.

La urma urmelor, poate nici nu sunt aşa de a naibii pe cât par.

...şi un hatâr

Oh, la divine surprise! Cum mă întorceam eu mai cătrănită din casele din faţă, în aşteptarea bateriei a treia de analize de mâine dimineaţă - cineva inconştient a pomenit chiar vorba urâtă cuţit, chestie care mă rog, nu mă fericeşte de nicio culoare, constat că un suflet binevoitor chiar a făcut pe naiba în patru să-mi facă hatârul de doi lei şi a pozat firma în chestie.

Credits go to Midori, hugs to Aprilsea, instigatoarea, zice biletul venit cu poşta de seară.

Pentru lumea care a întrebat şi pentru aia care s-a abţinut, nu fac pe nebuna şi nu am depresie, dar mă paşte un spital, voire plus si affinités şi numai de asta nu aveam nevoie. În consecinţă, nu avea sens să mă miorlăi urbi et orbi pe la fereastră, chestie de decenţă.

Mulţumesc din suflet: un hatâr la vreme de bolniţă, asta nu se uită de nicio culoare.

O descoperire

Care aveţi drum pe lumină pe Iancu de Hunedoara, la fostul combinat poligrafic 1 Decembrie - chestia aia de cărămidă roşie din care nu a mai rămas decât faţada-, poate faceţi o poză, ceva cu firma veche de la Cartea Românească, descoperită de curând de muncitori.

Din birjă n-am văzut dacă e pe email sau pe faianţă, dar arată grozav. Şi probabil că peste câteva zile n-o să mai fie, de-aia zic.

M-aş duce chiar eu, că e la cinci minute de casă, dar nu mi-e bine deloc, aşa că mă abţin, deocamdată. Şi e o lumină grozavă afară pentru din astea: tant pis.

Poza, de la oamenii ăştia.

Aleph 25 : Conversaţie

- Ce-ai fă, acolo în coş, ha?


- Soare, fă, soare. Dă bre, şi mie un foc, trăi-ţi-ar copiii...

Human Touch

Astăzi spre prânz, după bateria de analize. Cărtureşti, să uităm de urât.

La librărie cam fluieră vântul. În special la raionul din dreapta, înspre faţadă: Bucureşti şi bucureşteni. Totuşi, patru cărţi: recuperat foarte buna chestie de istorie orală, Anii optzeci şi bucureştenii, pentru că aşa a şi fost, cartea e incapabilă să mintă. Cartea lui Ofrim despre străzile vechi, fac nişte lungimi de bazin prin ea, cu voluptate: prezentarea grafică e impecabilă, am înţeles că unii o cârcotesc, nu pricep de ce. De la ediţia de lux a Istoriei Bucureştilor lui Giurăscu, nicio carte mai bine tehnoredactată decât asta. Interbellum Romania nu se pune, aia nu putea să arate decât bine.

Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Pentru epocă, o mărturie în plus: de ani de zile le citesc pe absolut toate, sunt parte din mine, ştiţi asta. Şi Alexandra Noica-Wilson, Treziţi-vă, sunteţi liberi, despre taică-său, un Oedip greu de cărat în spate.

***

Domnul Nelu, pe drumul spre casă: de când am plătit paguba, o sută de lei foşnitoare, cum anticipasem, toată lumea suflă uşurată.

Astăzi, domnul Nelu face o tabla de cafele pentru zidarii sau instalatorii sau electricienii de după colţ: salopetele albastre nu sunt locvace defel.

Şapte cafele, şapte pitici.

- Alegeţi dumneavoastră ce doriţi, eu am şapte cafele la comandă, îmi spune peste umăr, cu o voce de majordom pentru domniţe austro-ungare mofturoase la Frühstück.

Dar automatul venet e năzuros: aşa e şi în firea lucrurilor să fie, evident.

- A naibii, dacă nu vorbesc cu ea de fiecare dată, îi zic: uite fată, avem comandă, hai nu fă pe nebuna cu mine.

- Funcţionează?

- Nu întotdeauna.

- Ah. Şi atunci, cum rezolvi mata problema?

- Ei... o mai pocnesc şi eu din când în când, ce să fac. Dacă face pe nebuna cu mine... păi?

- Ah bon...

- Păi e ca în viaţă, nu?

Comme vous dites, mon brave... comme vous dites.

Aleph 24: Stăpâna crizantemelor

Aşezată în faţa prăvăliei de bijuterii cu pretenţii şi vitrină în valtrapuri grele de catifea stacojie - doamna Protopopiu pretinde că aurul se vede mai ispititor aşa- pare o maharani îmbufnată, cu ţigarea de cocean înşurubată în colţul gurii.

De dimineaţă încoace, să tot fi fumat vreo opt: chiştoacele vorbesc, iar şoşoiul scos la derută şi impresie, a lăsat capul pe spate şi la o parte, resemnat de poluări.

Din fuste îi râde cu gura până la urechi tot soarele Provenţei, dar habar nu are de chestia asta. Nu e neapărat frumoasă, însă e expresivă en diable şi ştie foarte bine să se folosească de apanaj, ca toate reginele adevărate.

***

Are şi o gură înfiorător de zdrenţăroasă, dar cu plodul în braţe nici n-o poţi zgorni din faţa vitrinei telalilor. Ţi-ai lua păcate: de-aia doamna Protopopiu ezită în fiecare zi de la dumnezeu să ia măsuri.

Un lucru e cert: are cele mai frumoase crizanteme de pe Bulevardul Elisabeta.

E stăpâna lor, cum ar veni.

În Japonia, ar încuia-o în ample reverenţe într-o colivie de mătase şi aur, să le spună taina fericirii fără de sfârşit

În Franţa, ar afurisi-o jenat: de-aia cucoanele bine îmbrăcate nu prea se îndeamnă la cumpărat cu braţul, că ştiu că e floare de mort.

Aleph 23: Nişte neisprăviţi

- Ce vinzi bă, acolo?

- Roşcove. Da' tu?

- Habar n-am, da vând.

- Ai dracului, unul nu cumpără! Haidi, neamule, le dau ieftin, să mă duc şi io acasă, haidi, cincizeci de bani mărunţişu, şi gata... cum naiba mă, nu ştii ce vinzi?

- Nu ştiu bre, le-am luat la schimb în Hale.

- Eşti bou, cum dracului vinzi şi nu ştii ce? Dacă vine vardistu, ce te faci?

Ar putea să stea aşa cu zilele, cu lunile, cu secolele, a înduioşare şi absurd, în dispreţul ploii şi chiciurei şi poterei.

Închinători naivi ai zeităţii comerciale, mânaţi de umeri de maica Mizerie, nu prea au de ales, serios.

Căciula de ţurcană cam jerpelită are în buzunarul de la jantilică un pac de tutun vărsat. Sau poate restul de stoc al zilei curente. Celuilalt, cuiele i se cam iţesc din talpa făcută scoarţă de atâta umblat, silindu-l să stea într-un picior, cocoşeşte.

Socialmente vorbind, sunt minusculi, dar au humor. Nu acelaşi lucru se va putea spune despre urmaşii urmaşilor lor, inventatoriii beobeului, care tot vânare de vânt se cheamă.

Ştirile zilei de ieri, 2: Un tatù, nişte orgolii şi o erată

Partea cea mai fermecătoare a procesului - înfiorător de laborios, dacă îl iei în serios- de frunzărire a unei arhive de jurnal e găsirea chestiilor uitate, futile, misterioase întru tâmpenie, de care absolut nimeni nu mai ştie să-şi aducă aminte.

De pildă, prima ştire, după gustul zilei de azi un nonsens, unde mai pui şi pe un ton nemaipomenit de politically incorrect - carne putredă, în loc de cum să spun, alterată, depreciată, perimată?- dar cetitorii Universului Literar de acum optzeci de ani aveau pesemne stomahul mai îndurător.

Observ şi mi se pare colosal un lucru: hotărâtă treabă, e o non-ştire. Cu greu o informaţie. Cel mult un detaliu de atmosferă uşor colonială, cum îi cade bine personajului scriitoricesc. Plutim în plină aproximaţie, ca într-o boare dulce de eter pentru pigistes debordaţi: e patent că autorul ştirii habar nu are cum arată un tatù, dar socoteşte cu de la sine putere că dacă e vorba despre Kipling, atunci neapărat trebuie să fie din cei frumoşi, chestie de protocol.

Aşadar, nişte entuziaşti de prin Manaus se grăbesc să ofere poetului imperial un aşa ceva. Se constată că animalul nu poate fi îngrijit convenabil în Englitera, deoarece nu se hrăneşte decât cu stârvuri, how shocking!

Noroc de clişeul salvator: a true gentleman, Kipling ştie că ăsta nu e faux-pas, ci omagiu sincer şi cu afect, aşa că returnează cadoul cu o -fireşte- lungă scrisoare de mulţumire.

O anecdotă britanicească mirosind a cămăşi scrobite cu guler tare şi sineală cu lavandă, neapărat de la Yardley, zic eu.

Şi impresia tenace: ştirea pare inventată cu totul. M-ar bucura să fie aşa.

***

Aici şi trei săptămâni mai târziu, o furie auctorială. Zdrobitoarea poezie Mi-i frig a făcut obiectul unui nemernic furt intelectual în bicisnica foaie pentru şezători şcolare Ţara Voevozilor. Lovită în onoare, demiurga ce poartă numele care trebuia inventat de Simiona Basarab - aş pune mâna în foc: e un pseudonim de bărbat de patruzeci de ani cu studii medii- se duce cu pâra pălălaie la gazeta de resort din Bucureşti.

Gazetei i se face milă şi publică scandalul pe ultima foaie, la Redacţionale. Onoarea Simionei B. e salvată: se va putea lăuda la o cafea sau la o bere - depinde de dreptatea celui care presupune- că i-a avut pe nenorociţii cu care de fapt nu s-a înţeles la tantiem.

Recunosc: I googled it. După referinţele mele, Ţara Voevozilor era o revistă generalistă din Baia-Mare, ce publica şi monografii rurale.

Un exemplu: Boholţ, sat ardelean al tradiţiei, statorniciei şi speranţei.

Am răsuflat uşurată: la din astea, mă înşel foarte rar.

***

Domnişoara poetesă Florica Mumuianu - oh, ce eufonie încântătoare!- este şi ea extrem de supărată pe viaţă, întrucât zeţarul analfabet de pe Brezoianu unşpe i-a făcut praf bunătate de vers cu samavolnicie.

Optzeci de ani e sinonim cu prea târziu pentru orice altceva în afara unei tăceri pioase asupra îndoielnicului care rage din toţi porii scansiunii.

Aveam însă o bănuială groaznică şi nu puteam dormi. Am verificat în numărul anterior mişelia.

Ceea ce am descoperit este absolut şi în totul colosal:

Din când în când scap vânturile
Şi sar gardul, etc.

Muza domnişoarei Mumuianu e pesemne extraordinar de hâtră: poezeaua se cheamă, nici mai mult nici mai puţin decât Melancolie de zăpadă.

Suflet sensibil, nu se cădea aşa o nemernicie. Deşi sistemul solar al echivocului e teribil de rezistent amendamentului.

***

Cu toate astea, n-aş vrea totuşi să credeţi că în Universul Literar pentru anul 1927 sunt numai şi numai chestii din astea. Am găsit şi un Eliade pe care nu îl ştiam, spre ruşinea mea fireşte, cu un foarte bun ton eseistic, şi prima publicare în foileton a Romanului adolescentului miop -chestia asta m-a mişcat profund.

Şi două texte ale lui Camil pe care am să le scanez şi am să le trimit, la un moment dat: notez aici ca să nu uit. Nu cred că au mai fost reluate pe undeva şi cel puţin unul din ele, despre onomastica personagiilor de teatru şi roman are savoarea lui, absolut legată în mintea mea de Patul lui Procust.

Cum se pleacă de acasă-2: Putain, mais elle est nouvelle, celle-là

Orice schimbare pe termen lung de cadru urban e sinonimă unei noi vieţi. Pentru trei luni pe puţin, noua identitate încă are un ceva foşnitor de ambalaj proaspăt căsăpit cu elan: încă e vreme pentru dezamăgiri şi tâmpenii, pentru intrigi de trei lei şi pentru rupturi zgomotoase de tovărăşii.

Nimeni nu ştie ce citeşti cu lumina stinsă, cât fumezi pe zi, pe cine ai îngropat în fundul dulapului cu şosete de la Bucureşti, pe cine vrei cu tot dinadinsul să uiţi şi nu se poate, cât cheltui la o cafea în oraş, de câte ori îţi vine să suni acasă, când ai plâns prima oară, cine ţi-a spus ultima dată că eşti frumoasă, cum te-ai îmbrăcat la proba de germană de la bacalaureat, de ce nu te poţi opri sub nicio formă în faţa pungii cu ursuleţi în culori dubioase de la Haribo, de ce te smiorcăi în secunda în care auzi la raionul de caramele un ceva al lui Kurt Cobain şi alte asemenea.

În furnicarul fără de formă fixă al Parisului, eşti încă asimilabilă graţios speciei turistice. Neavând reputaţie de apărat, ai putea face orice: dar nuanţa franţuzească e mai subversivă.
N'importe quoi. On s'en fout, mais qu'est-ce qu'on se marre, hein?

***

În dimineaţa de după Rastignac, calci nonşalant peste ramele de sârmă ale ochelarilor. Vei învăţa că tot lentilele Varilux antireflex sunt fără de moarte şi vei schimba - la primul tău salariu- forma rotundă cu un ceva de bagà dreptunghiulară ca să nu mai semeni cu bébé Cadum.

Deocamdată te repezi pe Gay Lussac, după colţ, la opticianul armean şi chior care o să te facă neruşinat de vreo mie şi ceva de franci. Vei plăti cu cartea de credit, noua ta prietenă, mirându-te de cât de repede funcţionează chestiile astea imateriale şi te vei semna apăsat şi cu bară, cum obişnuieşti, cu sentimentul unei importanţe de drept divin.

***

Trei zile mai târziu, comanzi Britannica prin poştă, à raison de douze livraisons annuelles şi la protestele tunătoare din cabina telefonică, hotărăşti să te retractezi feciorelnic, explicându-i londonezei care face pe comis-voiajoarea că nu eşti pregătită să asumi un sistem de rate.

- Aye, no problem, huh?

Camera 111, unde şade pute în ultimul hal a shit, tu nici măcar nu ştii ce naiba e aia, ţi se pare că e de la şosetele de tenis cam maronii cu care se preumblă muierea aia.

Sau de la bastonaşele aromatice. Tare erau la modă acum doişpe ani.

- Tou veooo oune taffe?

Pas rancunière pour un sou, la petite cockney, deşi i-ai făcut o gaură de trei sute de franci pe lună.

Hm, mai bine nu. Ţigarea e rulată cu picioarele, muştiucul nu se egzistă şi nu ai obiceiul să bei sau fumezi decât după mumă-ta şi bărbatul care te bântuie.

Mă întreb şi azi unde dracului aş fi ajuns dacă n-aveam incomensurabilele şi geneticele mele pioneze hepatice.

***

Prima zi de facultate. Nu ştii foarte bine ce e în capul tău. Ştii că maică-ta spune la jumătate de oraş fetiţa mea studiază dreptul la Paris, cu înduioşare legitimă şi că e uşurată că ţi-a găsit un acoperiş convenabil, vizavi de Jardins du Luxembourg.

Maică-ta a făcut toate astea absolut singură. Maică-ta e o învingătoare.

Totemul ăsta duios apasă greu, e drept.

Până una-alta, lucrurile sunt relativ neaşteptate. Credeai că o să ai parte de atmosfera unui scriptorium medieval, cu bănci lungi de stejar, miros de postav umed şi canonici bonomi care fac cu ochiul, în timp ce tu joci pe degete chestii complicate şi misterioase de procedură penală.

Sau dimpotrivă, de orizontul azuriu al geamurilor impecabil spălate, cu vedere spre curţi interioare ample şi cu peluze tăiate la milimetru, cu fete săritoare şi haioase, care îşi trec viaţa în petreceri în pijama flecărind chestii irezistibile, în timp ce-şi fac solidar unghiile cu sclipici şi te ajută la nevoie, cu un sfat, o vorbă bună acolo.

Cu alte cuvinte, în sufletul tău se dă o luptă crâncenă între coperţile lucioase ale unui sitcom californian şi legăturile cu patină stinsă de letopiseţ de Hibernia.

Aiurea.

***

Poţi să tai hărmălaia cu cuţitul, fumul de ţigare de asemenea. Eşti uşor transparentă şi ştii că îi deteşti, fără să îţi explici asta în vreun fel. Însă trec prin faţa ta atâtea Barboururi şi atâtea profile de viitori notari, portărei şi prefecţi, că ţi se taie.

Ai făcut o teribilă, o cumplită greşeală: acele busolei tale vitale se turcesc imperceptibil, şi tu habar nu ai de chestia asta.

În loc să o iei la sănătoasa, te îndrepţi cu paşi siguri spre taraba de abonamente.

Bun. Vreau. Nouvel Obs, Newsweek, The Economist şi... şi...şi... Gazette du Palais.

- Pour un an?

- Pour un an.

Plătesc, uşor ameţită.

Din spate, aud:

- Ben dis donc, putain, le coup de pot... Elle est nouvelle, celle-là.

Nu ştii cum să reacţionezi.

***

La taraba de vizavi, abonamente la muzee. Faci plinul: Luvru şi Orsay, Grand Palais, cum ai învăţat.

Nu le vei folosi absolut niciodată, pentru că vei nesocoti sârguincios astea vreme de cel puţin trei ani de zile.

Primul curs, economie politică. Iei notiţe în culori, toate alea cu rata de creştere anuală le cam ştii, proful e gras şi se bâlbâie rău, în spatele tău doi se pupă, iar trei discută cu voce tare cum să le rupă şalele senegalezilor din anul doi.

E o tristeţe de prima zi de tabără şi-ţi vine să-ţi iei lumea în cap.

Cum naibii o să o scoţi tu la capăt, zău?

Spoiler: Că Parisul poate sminti, asta o spun cu insistenţă. Că am avut noroc şi cinismul sau neştiinţa m-au salvat de la multe, asta de asemenea am mai spus.

Până una alta, duminica viitoare vorbim vertiginos despre ţoale şi despre o bancnotă de cinci sute de franci. Asta ca să nu uit.

În seara asta, mai avem o grămadă de chestii.

Adică poftim?

Des tableaux en cheveux? Cum vine asta?

Am găsit pe Flickr un aşa ceva, cică de la Musée de la Mode.

Mi se pare uşor sinistroid, zău.

Pas fétichiste pour un rond, le monsieur.

Hai că mi s-a făcut poftă de povestit ceva. Right away.

O dilemă

Figaroul Alexandre dispare, Le Monde îi scrie un ceva din care nu lipsesc detaliile curioase, cum e ăsta de mai sus.

Şi ăsta:

Se întâmplă în ţara Franţa et nulle part ailleurs, il me semble.

Sarcasme sau înduioşări? Dilema persistă.

Un Bulgakov pe dos: Victor Erofeev

O zi de febră, o carte pe jumătate ratată, un subiect căruia n-avea teoretic cum să i se întâmple una ca asta.

Victor Erofeev, Stalin cel Bun: cum spuneam, nu e neapărat o dezamăgire, dar e cu siguranţă un ceva nedumeritor.

Erofeev e un personaj ambiguu. Vine dintr-un univers ilegitim, inaccesibil şi opac: cel al cinovnicilor moscoviţi ai deceniilor patru, cinci şi şase. O lume a magazinelor cu circuit închis, la care nu ai voie decât folosind cupoanele de la Kremlin, o lume în care Pobeda face loc treptat maşinii străine, de preferinţă nemţeşti şi în care se tac foarte multe chestii fundamentale.

***

Atunci când i se întâmplă să vorbească despre astea, Erofeev e absolut imbatabil:

"[Bunica] se foia prin bucătărie plină de spumă, friptă, într-un sutien de culoare roz şi se plângea că o supără inima, după care se ducea să se scalde într-o apă atât de fierbinte, încât oglinda din baie îi umplea ochii de lacrimi, ori pleca cu salvarea la spital. Mama considera că e o simulantă. Când se stârnea o ceartă, bunica izbea cu putere uşile: sticlele ferestrelor crăpau. Dădaca mea Marusea Puşkina, o ţărăncuţă nonşalantă de lângă Volokolamsk, cu faţa în permanenţă veselă datorită lucrurilor uimitoare pe care i le-a oferit viaţa, mă păcălea cu iscusinţă: e curent. Mama trăia sub ocupaţia bunicii, se închidea în baie când îşi reglau conturile, îşi înghiţea lacrimile, se gârbovea, dar nu era în puterea ei s-o alunge pe bunica din apartament (tata era protectorul ultimei).


- Hrăniţi copilul cu terci de griş, spuse mama în şoaptă, frunzărind în sovieticul zgârâie-nori revista Life. (p.27)"

***

Pentru că Erofeev nu e fiul oricui, ci al unuia dintre translatorii lui Stalin, viitor consilier cultural al ambasadei Sovietelor la Paris, ambasador într-o ţară africană şi - într-un sfârşit- tată pedepsit de disident. Privirea ce i se acordă e una în multe nuanţe: sfinţenia comunistă, mitul sărăciei cinstite, dar relative, coloana vertebrală cu faţă umană în vremuri strâmbe de tot. Un personaj enigmatic, a cărui memorie se pierde, cu o imposibilitate decriptată cu dibăcie de a lua distanţă şi de a sistematiza trecutul şi pasivul personal.

Asta pentru că ambasadorul Erofeev suferă de o boală cumplită şi de nevindecat.

Ambasadorul Erofeev e îndrăgostit lulea de Djugaşvili, până la sfârşit.

***

În zorii anilor cincizeci, celula de partid Erofeev debarcă la Paris şi în paginile ce vorbesc despre asta se situează esenţa cărţii. O mărturie intimistă, scrisă dintr-o perspectivă imposibil de improvizat şi pe care eu, de pildă, nu o voi avea niciodată.

Asta n-are preţ.

Iată-l: eu cred că esenţa cărţii e fix aici.

"Cetăţeanul străin e duşman. Tata lucrează pe teritoriul inamicului. Populaţia Parisului se compune în întregime din străini. În tot oraşul se vând ziare străine, interzise în Moscova, radioul ia în discuţie teme interzise, fâlfâie fioroasele steaguri străine. Diplomaţii sovietici părăsesc curtea ambasadei ca şi cum ar pleca la război. Puţini cred că se vor întoarce vii şi nevătămaţi. Ambasadorul Pavlov, predecesorul lui Vinogradov, raporta cu mândrie Moscovei că în curs de un an n-a cheltuit niciun franc pentru primirea francezilor la ambasadă. (p. 152)"

***

În lumea lor bicoloră, monadele nu comunică decât la comandă, în veşnicele ambiguităţi estice:

"Vinogradov l-a însărcinat pe tata să-i facă o vizită văduvei lui Bunin pentru a cumpăra de la ea arhiva scriitorului. Tata se duse fără frică la locuinţa ei. Fu primit cu suspiciune. Femeia se apropie de balustradă şi se uită în jos:

- Voi, sovieticii nu veniţi singuri.

Credea că tata are însoţitori. Când în sfârşit îl lăsă să intre în apartamentul devorat de mizerie, altădată luxos, încercă să-l sperie uşor:

- În fiecare joi, aici se întrunesc membrii comitetului antisovietic.

Tata nu-şi pierdu prezenţa de spirit:

- Asta, doamnă, nu mă interesează. (p. 206)"

Erofeev nu e chiar prost: din frunzişul de vinilin al taximetrelor sau dindărătul obloanelor de fier ale cartierelor de obraz subţire, Rusia albă şade la pândă.

Supravieţuirea este, evident, cel mai categoric triumf posibil.

Cred şi eu că nacealnicii se simt de cacao.

***

Restul sunt lungimi inadmisibile, fără substanţă şi fără vlagă. Războit cu Maica Rusie a zilelor de azi devenită complet ilizibilă, Erofeev amestecă pamfletul cu istoria, relatarea importantă cu tâmpeniile fără sare şi piper, episoadele pe care nu le înţelege decât naratorul cu bijuteriile cam rare de anecdotică şi de percepţie de mai sus.

Pare că subiectul e prea mare pentru el: dar ce nu e greu şi masiv atunci când vorbim de astfel de lucruri?

Fără suflul de foale de foc al lui Tolstoi şi fără spija de gheaţă a lui Dosto, fără aspirina sarcastică a lui Bulgakov, cartea asta e un eşec înduioşător.

Mă aşteptam la mai mult, mai cinic, mai ferm.

Să ne iertaţi: ochii de cititor ne pică, în sumă, pe o răţoială semi-erectilă. Nici măcar paginile despre episodul almanahului Metropol nu fac faţă, nu fac dată, nu fac sens.

Anii optzeci ruseşti, cu acele veşti misterioase şi colportate cu sacoşa, cu acel zâmbet pe jumătate amar şi cu invidia satelitară că la ei se găseşte măcar petrol de lampă cât oi pofti, meritau mai mult. Lumea sovietică, în cumplitele ei paradoxuri: nicio carte pentru copii cu poveşti mai haioase şi ilustraţii la care să pofteşti fizic, nicio altă tristeţe mai groaznică şi mai uscată pe lumea asta, de asemenea.

Aş fi vrut o ediţie mai îngrijită, fără inadmisibilele scăpări de transcriere din fonetica rusească a numelor şi lucrurilor franţuzeşti, fără aproximaţiile autorului.

Aş fi vrut să o citesc în textul matriţă: probabil că unele din păcate sunt tot atâtea amputări de nuanţe cu de la sine putere ale tălmaciului nepriceput.

Aşa, am de gând să-mi asum naibii pofta de Război şi Pace. Între tentativele eşuate şi cele două citiri demult şi la intervale mari, poate că e cazul să fac ordine, nu ştiu cum.

A treizecişiuna scrisoare neserioasă de la Ulan Bator: Un exerciţiu

De la Z., către P., la Canberra

Versantul neserios al scrisorii de săptămâna asta propune o sinestezie, aproximativ la liber.

Sau despre un dialog posibil între două incertitudini prinse cu bold, într-un colţ de foaie.

Fără tărăraie şi fără vorbe multe, după pofta dumitale şi a serii de azi.

Versantul serios, să se lege, ca şerbetul.

O să îi dăm număr cu bis, fireşte.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişiopta zi a lunii lui Dey

Ştirile zilei de ieri, 1: Duelul uitat

Pandantul balcanic şi posibil din raţiuni suficient de transparente al episodului cu Gumiliov de aici:

Dl. Petru Comarnescu, cronicarul plastic al ziarului Rampa a avut o ieşire pe teren -vai, ce eufemism pentru păruială!-, ca urmare a diferendului dintre d-sa şi pictorul Biju.

S'au schimbat două focuri.

Adversarii s'au împăcat pe teren.

Universul Literar, anul XLIII, numărul 15, 10 aprilie 1927.

Foarte probabil să fie unul din ultimele din Bucureşti, dacă nu chiar ultimul.

PS: Pictorul Biju, spoitor de ţigănci şi subiecte orientale, găsit aici şi taxat de inspiraţie mică, lucru cu care tind să fiu de acord, nesuferindu-l.

Later: Anunţasem ulanbatoare şi sunt fleaşcă de obosită. Dacă nu mişcă nimica, înseamnă că am lăsat-o baltă pe seara asta: nu am chef să o fuşeresc, nu azi.

În care mă cert cu mine

Nu am obiceiul să recitesc îndelung şi la mărunţiş scrierile zilelor de ieri. Însă cocleala cu care am putut scrie acum vreo câteva zeci de ore - o săptămână, poate, habar nu am- că n-am de gând să public niciodată chestiile astea m-a surprins până şi pe mine.

Din cauză de paşadism, căruia tocmai îi dădusem foc spornic acum ceva vreme: şi asta e un ceva constant.

Din cauză de nervi: cauzează judecăţii.

Din cauză de nesocotinţă a unui lucru simplu: nefiind scrise neapărat pentru mine, chestiile astea nu-mi mai aparţin de tot odată ce se spun în gura mare.

Cu ce drept să iau eu hotărâri din astea, susceptibile să irite?

Cu ce putere să fac din Fledermaus prohod?

Ruşine, Moga, de patrusutecincizecişipatru de ori, ptiu!

Să ne scuzaţi: de la ianuarie ni se trage, muşteriii au dreptate.

Oi fi tălâmbă, dar nu nedreaptă: aşa că introduc un amendament.

Nu acuma.

***

Noroc cu Puceanca, săraca: m-a scăpat de la prostie.

Inexplicabil de ce e geamănă în efecte unei fugi de Bach.

PS: Aia e pipa păcii, zău. Sau mă rog, dacă pofteşte senioria dumitale, narghileaua.

Ulanbatoarea, pe drum şi cu pereţii vătuiţi. Dar înainte duelul ăla bucureştenesc, pe bune şi cum îi şade bine, într-un entrefilet.

Aleph 22: O şapcă în carouri

Imediat pe mâna dreaptă după taraba hoţească de turtă dulce, dăm nas în nas cu un rumân cu şapcă în carouri.

Toată ziua şi fără de încetare şade şi ascute bricege, cuţite, andrele de precupeaţă care nu ştie ce să mai facă din degete dacă nu numără mărunţiş.

Odată, i s-a întâmplat să grijească şi bisturiele unui felcer veterinar, la Salonul Agricol: de-atunci, a scris cu orgolii pe tocilă cam aşa.

Furnizorul Facultăţii de Medicină Veterinară

Drept e că lucrează brici: nimenea nu s-a plâns de neajunsuri. Dar e treabă de precizie, iar posibilitatea unei cumpene nu e niciodată prea departe: e de-ajuns ca piatra să se tocească prea repede sau cureaua să se împiedice.

Ptiu, năpastă!

Una peste alta, tocilarul Moşilor de iunie ştie ce e aia responsabilitatea echilibristicii. În fichetul ambulant al Seraiului cu pozele altora are numărul şaizecişinouă: dar fiind vineri şi zi de post, este interzis să ne umble mintea la prostii.

Aleph 21: Sabotorul

Nu ştiu dacă l-aţi ochit la ultima plimbare ectoplasmică prin Târgul Moşilor de iunie, domnule dihanie: era chiar sub nasul dumitale, dar pesemne că toată lumea era prea smintită de Satie.

Personajul cu pălărie moale din stânga este cumplitul sabotor al imperiului de turtă dulce Popescu. În batjocura celor mai elementare reguli ale bunei-cuviinţe, care-i cer să se dea la o parte din cadrul unei conversaţii nocturne, poftim de vezi cum ni se insinuează sub preş ziua în amiaza mare, cercând să ne vândă - zice el- pâine cu ghimber.

Că scria şi în colecţia de cinşpe lei, la care e abonat: nu se egzistă leac mai lesne pentru plictiseală şi lingori decât le petit pain au gingembre.

Sau cel puţin aşa susţine Pompaduroaia, dintre perinele mov de pe copertă.

***

Nimeni nu e profet în ţara lui şi nicio inovaţie revoluţionară nu ar trebui să aştepte laudele cuvenite cuceritorului: iacătă, muşteriii sunt greu de îmbiat cu lucruri noi.

Ţăranca din spate, fără de nume dar cu broboadă de vădană legată strâns şi cu nod sub bărbie de parcă s-ar duce la biserică, se uită cam şui la tablaua cu cofeturi nemţeşti: ce-or mai fi şi drăcoveniile astea, că judecând după spoială samănă cu alte alea, Doamne fereşte că uite, spui prostii...

Mai dusă pe la şcoală, casiera cu pleaşcă şmecheră cloche s-a lăsat ispitită: o viaţă avem, ce mama naibii.

Aleph 20: Cele trei graţii

Eufrosina, Thalia şi Aglaia, zice ceaslovul enciclopedic: nimereala asta onomastică bucură de nu se mai poate.

Le-am căutat îndelung, cu presentimentul unui ceva şi cu multe decepţii: ce să fac, dacă nu-mi place Rubens...

Şi le-am găsit unde se şi cade: în poiata hipodromului bucureştenesc de la 1933.

***

În ciuda aparenţelor şi a poşetelor plic, Eufrosina, Thalia şi Aglaia locuiesc pe maidanul Sabinelor de din dosul Mitropoliei, caftesc potăile cu umbrela pe vreme înserată de ploaie şi-şi vorbesc cu fată, fireşte.

Iar rochia Aglaei, cu volane, e cusută de mămica la lumina lămpii şi probată îndelung în faţa oglinzii mătuite din vestibul, cu boldurile ascunse în colţul gurii şi multe mirări scuipate printre dinţi, să nu fie de deochi.

Cum se uită aşa încrezătoare la fotograf, Eufrosina, Thalia şi Aglaia ar putea fi foarte bine surorile uitate de vreme ale Emiliei Răchitaru.

Aş da orice să văd ce bilete neştiute le populează sertarele cu tacâmuri de alpaca, pentru masa de duminică şi de praznice împărăteşti.

Detaliu tehnic

Furgăsit de la Gramo people, găsit că este foarte nimerit lunii ianuarie: aşadar, cam aşa ne sună telefonul.

Sunt foarte curioasă: să vedem cine se sperie din prima. Eventual la vreun parastas, ceva.

powered by ODEO

Aseară am terminat de despuiat jumătate de remorcă de camion cu chestii, mai am jumătate dar vă propun un duel de care nu-şi mai aduce aminte nimeni şi mai vedem ce alte chestii, la ştirile zilei de ieri.

Şi ulanbatoarea, cu acareturi şi altfel, că tot am umblat marţi prin oraş de bezmetică după dotări corespunzătoare.

Şi poate şi o poveste, dacă porcul de telefon s-ar opri din dat ordine.

Let's Make Friends

Ce dumnezeu să răspunzi la o din asta, sosită cu poşta acum vreo cinci minute. Mie şi la jumătate din Bucureşti, judecând după purcoiul de adrese: Patriarhie, Filarmonică, Fabrica de Medicamente, Rompres, Spitalul Nouă, etc.

De ocamdată, sunt absolut perplexă: iată cineva care ia şi viruşii în serios.

Păi hai la mulţi ani, dacă zici....

Colosal, boieri dumneavoastră, colosal!

Adevărul despre strada Distincţiei

Explicaţie: Pinocchio dă o leapşă sui generis şi fără adresant. Stroescu o ia de pe jos şi scrie un ceva ce nu m-am obosit să citesc.

Leapşa sună aşa: Cine să fi dat străzii Distincţiei aşa un nume şi mai ales de ce?

Fiind vorba despre Bucureşti, o adun la rândul meu şi strânsă fiind cu uşa de o seară ce se anunţă încărcată foarte rău, pornesc metronomul, permiţându-mi să ofer textul altcuiva.

August 1929: căldură mare, transpiraţie cleioasă. Peniţa tocului scârţâie resemnată. Domnul Gogu Berceanu este şeful biroului cadastru al Primăriei Sectorului Doi, de Negru şi proprietarul peniţei Klaps care face nazuri.

În dimineaţa aceasta de praznic al unei muceniţe uitate, domnul Berceanu trebuie neaparat să hotărască numele unei uliţe stinghere din preajma heleşteului Juleşti.

Alt toponim de care nu-şi mai aduce aminte absolut nimeni.

***

Uliţa nu are electrică şi nici hazna. Pe ea şade o ghicitoare chioară care e fără pereche în legarea de cununii, patru codane care se ţin cu nişte ordonanţe de prin Cotroceni, o babă care aprinde candele la Sfânta Vineri şi toarnă cositorul în zilele de post şi vreo şase duzini de pisici tărcate şi veşnic rupte de foame.

Ştergându-şi uşor fărămiturile de cornuleţe făcute de coana Vivi, consoarta, domnul Berceanu dă ochii peste cap, şi oftează cu deznădejdea celui care se întreabă cui mama dracului a greşit de trebuie să steie în biroul ăla nenorocit pe aşa o vreme, în loc să se răsfeţe cu şireturile pantofilor desfăcute bonom pe bancheta acceleratului de Sinaia sau de Constanţa.

Că de permis, ne permitem.

***

Este evident că domnul Gogu Berceanu are o cutremurătoare pană de inspiraţie.

Ia să vedem... Metronomului...nu, că aia am găsit-o lunea trecută... Vizitiilor... ei, asta-i bună....Pietonilor... dar cine naibii să se încumete în aşa o fundătură...

Dacă ar fi după mine, ar putea să se cheme şi Lenjeriei, zău... că tot mi-a zis Vivi că are trebuinţă de un ceva nou.

Muierea asta mă usucă de parale.

Ale dracului, toate la fel.

Să n-am ambiţie.

***

Amiază. De-abia?

Pfft. Orele se târăsc şi ele de parcă ar avea contră pe bietul slujbaş.

Inspiraţie, sufletul.

***

La un moment dat, domnul Gogu Berceanu nu ar mai fi în stare să spuie precis care, şefului de birou îi pică ochii pe pagina a cincea a Curentului, unde scrie mare şi peremptoriu cam aşa:

Simplitatea înseamnă distincţie.
Cereţi în magazine numai pantofii Mociorniţa.

Şi cum instinctul îi spune că strada Simplităţii nu se poate exista, le tour est joué.

Vai, ce uşurare. Haidi, repede, o berică, zău.

***

Dumnezeu mi-e martor că pe strada Distincţiei foarte puţine lucruri au fost, sunt şi vor fi întocmai.

Am fugeat la birtul anunţat.

A striga într-o peşteră vastă

Motto:

"Nu credeam să învăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi"

(Mihai Eminescu, Odă în metru antic )

Înadins am lăsat să treacă ziua de ieri fără să scriu nimic despre ceea ce bănuiam că va fi ciuca bătăilor de la telejurnal.

Pentru că e un fapt: în fiecare an şi pe şest, la cumpănă de ianuarie, bietul Eminescu ne sparge urechile, fără să aibă nicio vină post-mortem pentru aşa o situaţie scandaloasă.

Dimpreună cu Mateiu, dar în paradigmă opusă, Eminescu este celălalt mare neînţeles al lucrurilor româneşti.

***

Prea ni l-au smintit cu toate prostiile: cu vomele picturale ale lui Bălaşa, cu fiecare serbare de premii în provincie care fonfăie Somnoroase păsărele ziua în amiaza mare. Şi în general ori de câte ori cineva se trezeşte în pană de inspiraţie pe un colţ de gazetă sau de compunere cu subiect impus, scriind cu elan chestiile alea cu poetul nepereche, luceafărul poeziei naţionale, et caetera.

Prins în melasa unei encomiastici nepomenite, îmbâcsit de elogiul nepoftit, făcut părticele cu fiecare tâmpenie respectabilă, pare că am uitat să-l mai privim ca pe o fiinţă umană, pur şi simplu.

Ozenistica asta este pe măsura unei percepţii colective care rareori merge cu ştiinţa mai departe de tărăşenia cu Baiazid. Şi care persistă să vadă în lucrurile moldoveneşti nu ironia subtilă şi spumoasă şi nici fastul unor ample bătăi de inimă, ci lingoare lenevită şi nesimţire contemplativă.

De bună seamă, place plebei, dar place pentru că le zice bine, cu zdrobire şi bănce lungi şi fereşti murdare. Şi place, mă tem, pentru că e artist şi că aşa dă bine.

De bătut un cui, tot n-are să înveţe niciodată.

Baremi să schimbe o siguranţă.

***

Rezultatul este unul cumplit: cine ar mai şti recunoaşte în statuia de ceară cu plete răsfirate artistic şi cu aer clorotic, pe vijeliosul, neruşinatul, fermecătorul diletant şi puşlama reacţionară ce a fost fiul căminarului Eminovici şi al fragilei Raluca Iuraşcu?

Pe cine ar mai interesa strania şi naiva ricercare a avatarilor faraonului Tlà?

E târziu, Borromeo...

***

Aşa că am să spun doar atâta: dacă printr-un dezastru mi s-ar şterge toată memoria afectivă, presupun că ar mai rămâne totuşi, pitite bine pe undeva, sunetele sfinţite şi sobre ale primului distih al Odei în metru antic.

Pentru că asemeni perfecţiunilor mateine, nu se egzistă un ceva mai desăvârşit în româneşte.

Pentru că Eminescu este veşnica tinereţe a lucrurilor noastre în fond atât de nesemnificative.

Pentru că înainte de a fi dihanie, ni se spune cu dreptate şi afect adevărat că obişnuia să râdă în hohote, şi din nimic, şi i se putea întâmpla să iasă din casă cu vestonul încheiat aiurea.

***

Cineva a ştiut totuşi vorbi fix cum se cade despre toate aceste lucruri, într-un portret fără cusur al unei siluete întrezărite fugar în lumina tulbure a unei după-amiezi pe Calea Victoriei, spre asfinţit.

Sunt verde de pizmă, dar mă plec înfiorată în faţa meşteşugului sonor al zilei de azi, de mai jos.

Pe zeţar îl cheamă Tudor Arghezi, şi numai vicleşugul naiv de oltean putea găsi astfel de vorbe:

Pirgu

"— Am să mă fac nene, răspunse, în Crucea-de-piatră, să am şi eu ţăţaca mea şi cadânele mele şi pitpalacul meu, şi am să mă aleg epitrop la biserică; mai încolo, la bătrâneţe, am să mă călugăresc chiar, pe onoarea mea! Şi se vedea, cuvios întru Domnul monah Gherasim, Ghideon sau Gherontie, protopsalt la schitul lui Darvari din Icoană, pomenindu-se că zice când îi vine rândul la citire: ,,contra" sau ,,passe-parole" şi ca să ne dea o dovadă de chemarea sa pentru viaţa schimnicească, bălmăji pe nas, popeşte, aproape trei sferturi de ceas un deşănţat amestec de cântări bisericeşti şi de cântece de lume: ,,Primăvară dulce" cu ,,Din cireş până-n cireş", ,,Hristos a înviat" cu ,,Ma parole d'honneur mon cher", ,,Pre Domnul să-l lăudăm" cu ,,I haram bam ba". Pantazi râdea cu lacrimi, Paşadia se resemnase. Dar deodată Gore amuţi, holbă sperioşi ochii şi, ridicând mâna dreaptă cu arătătorul în sus la ureche, rămase ca împietrit. Pantazi îi ceru să spuie ce era.

— Cum, nu auziţi? zise... ,,trâmbiţa răsună, tricolorul s-an ălţat". Şi, cu deznădejde, urlând: ,,Daţi-mi, daţi-mi arma mie, vreau să mor în bătălie, nu ca sclavul în sclavie, daţi-mi, daţi-mi calul meu!", îşi încălecă scaunul şi dete să se avânte, dar se împiedică de covor şi căzu peste o răcitoare, fără a-şi face însă vreun rău, căci se sculă numaidecât, sprinten, şi, uşor de parcă nu atingea podelele, ne arătă cum avea să joace peste Carpaţi, între Tisa şi Nistru, hora cea mare, hora unirii tutulor românilor, şi chiuia şi se fleorţăia: ,,ti cu floli la pălălie, ti cu floli la pălălie, uite-aşa, uite-aşa, hăi, hăi, hăi, hăi!" Pieri apoi, ca peste puţin să se întoarcă, cu nădragii în vine şi cu cămaşa afară, abătut, mult trist: se gândise că nici în ziua aceea — din ale vieţii sale cea mai ferice, când la zarea unui Viitor foarte apropiat dar, vai! nu şi al lui Paşadia, toate îi surâdeau aşa trandafirii — nici atunci măcar, noi n-aveam să-i facem cheful să mergem cu dânsul la Arnoteni, adevăraţii Arnoteni" (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Asfinţitul crailor)

Am fugeat la o şedinţă şi pe urmă mai am chestii de făcut, dar n-am murit, quite so.

PS: Le nombril, le nombril!

Acrobaţii de linolea: la fin des haricots

Aseară, după şedinţa de la o agie cam îndepărtată şi ispita, forţată de împrejurări şi lesne dată la spate a unei plimbări pe strada Baia de Fier, ajung în fine şi de nevoie să iau ţigări de la linoleaua din josul străzii.

E a doua oară pe anul ăsta: episodul cu buchetul de acadele, aşa pueril cum e, m-a stânjenit până şi pe mine.

Rafturile gem de tutun englezesc, dar majordomul mi-o taie cu gura până la urechi, din uşă:

- Azi ţigări n-avem!

- Poftim! Păi... alea de pe raft?

- Da' matale n-ai tuşit încă, aşa că n-am semnal, nu vând.

Şi ce să fac? Tuşesc şi eu, de formă.

Sunt îngrozitor de stânjenită. Dar cum se egzistă un echilibru al celor mai mărunte situaţii, lucrurile se schimbă vijelios.

***

Pe uşă intră o matahală cu palton gris-fer, pesemne contabilă în devenire la salmantica de vizavi, care se îndreaptă cu hotărâre spre balotul de pufarine, lipindu-mă de tejghea, fără multe vorbe.

Moment în care breteaua de la raniţa personală agaţă fără să întrebe etajera de fir de fier pe care stau o droaie de cofeturi.

Şi o măgăoaie violent portocalie, cu zeci de bile de cingo în vintre.

Eşafodajul se cutremură, o jumătate de secundă, privirile stupefiate ale comitentei şi păgubitului se încrucişează, cu încetinitorul.

O jumătate de secundă ca un tsunami colorat de bilele rumegătoare, care zboară bezmetic prin toată prăvălia.

***

- Ei, futu-i paguba, înjură gros domnul Nelu.

- Factura, vă rog, mârâi imprecis resemnată.

Matahala, aiurită, întinde ca la pomană pungile de pufarin, fără măcar să se scuze de zavistie: dar ne-am obişnuit cu din astea.

Majordomul se scarpină în cap:

- E patruzeci de bani bucata.

- O sută de lei acoperă?

- Habar n-am, să verific acasă pe borderou.

- Un avans, ceva?

- Nu vreau.

Las un bilet pe tejghea, plec, astăzi contenciosul se va stinge, cu siguranţă.

Milady of Clumsiness, aia sunt.

***

Aşa stupid cum este, incidentul mă bucură: din cauza unor gutaperci, domnul Nelu nu-şi va mai îngădui în veci să mă idealizeze cumva.

Şi-a crăpat idila unilaterală de linolea pe care o ghicisem: vai ce bine, şampanie!

Ceea ce nu mă va împiedica să cumpăr în continuare tutun de la dumnealui şi să văd cum le taie nasul foanfelor: monopole de fournitures, vous dis-je.

Later edit: Se egzistă un ipac.

Un acces de onestitate

Aprilsea îmi scrie ceva neruşinat într-un comentariu la ultima ulanbatoare: nu se face să nu-i răspund.

Tuturor prietenilor pe care nu i-am întâlnit încă, celor cunoscuţi şi necunoscuţi care-mi scriu pe foaia asta şi pe aiurea ca să-mi mulţumească pentru cele câteva minute de încântare de la cafeaua de dimineaţă, le mulţumesc la rândul meu.

Nu merit atâta încredere.

Tuturor celor care mă îmbie să trag zeţarii de mânecă şi să leg foile astea undeva în lume, le răspund după îndelungă chibzuinţă, sperând că mă vor înţelege:

Nu.

Pentru că un lucru început cu nedumerire ocultă nu se poate sminti a comerţ.

Pentru că nu vreau să scriu pentru asta: am constatat că lucrurile nu se mai înşiră la fel pe aţa frazei.

Pentru că absolut tot ce este aici şi prin alte locuri ce se ştiu trebuie să rămână unde îi este lungul nasului: în buzunarul unor zile şi pe măsura darurilor derizorii ce sunt, de-altfel.

Şi scriu asta cu o nemaipomenită uşurare, închipuiţi-vă.

Think about it: I am not Belle de jour.

PS: În altă ordine de idei, încă despoi cu înfrigurare aleatorie fişeturi şi arhive. Vom avea foarte curând, ştirile zilei de ieri şi dacă totul merge strună, măcar ulanbatoarele într-un alt format decât cel obişnuit. Pentru că meritaţi asta.

Aleph 19: Aţipeala comisului voiajor

Motto:

"De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt ochii plini,

de umblat umblu ca fiecare:

când vinovat pe coperişele iadului,

când fără păcat pe muntele cu crini."

(Lucian Blaga, Biografie , Lauda somnului)

E o după-amiază indecisă de mai şi comisul voiajor cu fulgarin şi panama de ocazie a aţipit aproape fără să-şi dea seama, pe o bancă din Cişmigiu.

Alaltăieri pe seară, a plouat verde şi des, iar strada Labirint, unde şade, s-a umplut cât ai bate din palme de noroi gras şi negru: ca şi cum nu ar fi fost destul aşa un neajuns, tălpile de la pantofi au cam luat-o la sănătoasa.

***

Comisul voiajor cu panama şi fulgarin vinde o sumedenie de lucruri inutile, sau cel puţin aşa ne place să credem. Din cauza asta, se mai întâmplă ca gospodinele să-l afurisească sonor atunci când pulberea ruginie de curăţat tacâmurile doamnei absente nu împlineşte minunile povestite la un pahar de apă rece şi o farfurie cu bezele aşa, de milostenie şi pe colţul mesei.

Ce s-ar mai întinde pe toată banca, burghez şi nepăsător, cu călcâiele bine înfipte în esenţa moale a lemnului! Dar sperietura de vardist şi somnul venit prea repede i-au retezat îndrăzneala: uitându-ne peste gardul de doisprezece luştri, noi ştim că-l paşte la trezire un torticolis banal, dar chinovit.

***

Cum mai zăbovim o secundă, ar fi poate fermecător, dacă nu util să-i dăm şi un nume, nu? Un ceva eufonic şi sieşi-suficient: iaca, două silabe simetrice, a veşnic răspuns.

Gigi. Comisul voiajor Gigi de pe strada Labirint, care ştie vorbi de cleiul minune pentru oale dar are tălpile desfăcute de atâtea drumuri inutile. Şi care primeşte cu ochi umezi de fericire pomana nechemată a muşteriilor, dar aţipeşte imperial pe o bancă a unor universuri, în dispreţul profitului.

Şi pe care îl putem bănui rezonabil de cele mai mari ticăloşii şi de cele mai mărunte şi fragile sfinţenii.

Pentru că, nu-i aşa, Gigi ce nu dispreţuieşte malagamba, briantina şi arşicele, n-ar căsăpi o muscă, în fond.

Bună dimineaţa.

A treizecea scrisoare de la Ulan Bator: Sufletul unui sat mai mare

Motto:

"La vreo sută de metri în susul străzii era parcă o oază de umbră. Dintr-o grădină se revărsau, înalte, deasupra trotuarului, ramuri stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, sovăind. Întoarse încă o dată capul în direcţia tramvaiului, apoi porni hotărât cu paşi mari, ţinându-se pe lângă ziduri. Când ajunse, umbra i se păru mai puţin deasă. Dar se simţea totuşi răcoarea grădinii şi Gavrilescu începu să respire adânc, dându-şi puţin capul pe spate. Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare, îşi spuse visător. Se apropie de poarta cu grilaj şi cer­cetă grădina. Pietrişul fusese udat de curând, şi se vedeau rondu­rile cu flori, iar în fund un bazin înconjurat cu pitici. Auzi în acea clipă tramvaiul trecând cu un uruit uscat pe lângă el, şi în­toarse capul. "

(Mircea Eliade, La ţigănci)

De la Z., către P., la Siracuza

A vorbi cu spor despre sufletul marilor oraşe e un lucru mai greu decât pare, la prima vedere. Entuziasmul unei clipe fibrilante şi iraţionale, care se bucură din te miri ce - aerul elegant şi japonez al chiciurei de pe firele de troleibuz, sunetele vătuite ale unei dimineţi de iarnă sau pur şi simplu, ca pentru Gavrilescu, răcoarea anticipată îndelung pe vreme de vipie a vreunei grădini- este, socotesc, o stare sieşi-suficientă, asemeni unui cofet otoman, cu coajă arsă şi nucă rumenită bine, la tuci.

Pe cât de vie şi de prezentă senzaţia instantanee, pe-atât de greu de turnat în rama pe care o ştii şubredă a unor vorbe pe un colţ de masă.

***

Ecuaţia se complică în secunda în care obiectul afectului fulgerător al unei dimineţi într-o birjă e un loc fără panaşul acela lesne susceptibil să înhaţe minţile oricui, oricând, oricum. Pe undeva, e un noroc, într-atâta obligaţia mirării cuviincioase la - mettons...- Villa Borghese poate turci onestitatea unor senzaţii.

Bucureştii nu par făcuţi pentru mirări, ci mai degrabă pentru bombăneala vituperantă şi cu năduf comic a măturăresei care înjură de pomelnic. Un oraş în care nimic nu merge, în care prima ploaie miroase a război civil, în care ninsoarea scoate pe dinafară vocaţia de maidan a oricărei străzi ce nu se cheamă bulevard, în care vipia descompune fără milă neuroni, cataifuri şi situaţii. Un oraş care nu este, din punct de vedere istoric, decât exacerbarea şi triumful ideii de iarmaroc, tocmit şui pe o geografie fără imaginaţie, trântit în buza drumului înspre Vidin şi lăsat să se lălăie şi să se lăbărţeze de unul singur, cât o pofti. Un oraş cu lume pestriţă, luată cu japca în şerbia şi robota statului la bloc, adunată fără a se cerne niciodată cumsecade, asemeni firimiturilor de pâine din mijlocul feţei de masă a unui dejun de-abia isprăvit.

Love it or loathe it, Sir. Puţin îi pasă, iar indiferenţa asta veşnic colorată sinestezic e probabil unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale Bucureştilor, dintotdeauna.

***

Am obiceiul uşor didactic de a-mi preveni oaspeţii streini care-mi calcă pentru prima oară casa: Bucureştii sunt un loc ce a îndurat şi a suferit multe.

Şi încă mai suferă, după cum ştim şi putem vedea aproape zilnic la fiecare colţ de stradă mai veche. Şi cu fiecare acoperiş de zinc ce dispare, cu fiecare cercevea înfulecată de dinţi mercantili de buldozer, cu fiecare cariatidă care pleacă la culcare în raiul cu flori de tei şi cu puşlamale naive, mai moare încet şi pe nesimţite încă un fichet cu poze tremurate.

Nu ştiu cât ne dăm sama de asta, în bucuria sălbatică şi lacomă a rabaturilor de ianuarie. Nu ştiu cât timp lucrurile astea au să mai aibă viaţa unor memorii: de-aia le scriu aici, deşi mărturisirea asta e doar pe jumătate adevărată, e drept.

***

Îmi aduc aminte de o dimineaţă luminoasă de iunie, în care linia încăpăţânată a troleibuzului 79 tăia alene uliţele Traian, Cuţitul de Argint, Delea Veche şi cea Nouă.

Locuri pe care dumneata, bună dihanie, le-ai cunoscut şi trăit smintite şi mutilate de nişte aleatorii, pesemne.

Acum vreo douăzecişicinci de ani, un banal voiaj de nevoie înspre Berceni era echivalent, în lungime şi senzaţii, unui zbor long-courrier înspre Lima.

Mai ales din perspectiva unor copilării. Bien de choses se mesurent, non en heures et en mètres, mais en degrés.

Bien de choses sont une question d'échelle.

***

Pe vremurile alea, când toate lucrurile astea cu care nu ne mai putem întâlni astăzi decât în paginile vreunei cărţi rare şi melancolice trăiau fără să-şi pună prea multe întrebări, bătătura Cuţitului de Argint avea aşa un aer subversiv, că singurul lucru la care te puteai gândi cinstit era că ai picat fără voie într-o falie de timp.

Asta aduce cu sine regretul visului pe jumătate uitat la trezire: cel al imposibilităţii unei transcrieri drepte.

Puteţi să mă credeţi, de voiţi: inima se mai strânge şi-acuma, de fericire egoistă şi de durerea unor fragile ce nu mai sunt.

***

Sufletul Bucureştilor e şi cel al curvei cu inimă largă, şi cel al bulibaşei care stă pe uliţa Solon şi împarte dreptatea la stabor fără să-i trăsnească mintea cine-a fost ăla, şi cel al barbugiului din Obor. Şi cel al inexplicabilelor accidente biografice şi al posibilităţii improbabile ca atâtea ectoplasme din lumea largă să vie aici pentru o zi sau pentru o lună şi să nu se mai dea duse în veci. Şi cel al ţărăncii periece şi cu uitătură piezişă care te îmbie cu un snop halucinogen de tarhon la Piaţa Chibrit. Şi cel al profesoarei de pian rămasă domnişoară bătrână şi care creşte haite de pisici la mansarda din colţ.

Şi al atâtora alţii, neştiuţi şi de pe-aiurea, dar şi ei păstrători ai aceleiaşi taine grele şi vinovate: dragostea pentru un loc paradoxal şi bicisnic.

Şi chiar şi al dumitale, veşnică dihanie vânturătoare de drumuri, de vreme ce ştii vorbi ca nimeni altul despre toate lucrurile astea fără importanţă strategică.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişidoua zi a lunii lui Dey

PS: În curând ceva nou şi altfel, mais chut, mai e nevoie de nişte acareturi.

De văzut, neapărat

Deşi nu mă omor după ea - mi se pare făcută nepomenit, nu ştiu cum, emisiunea de săptămâna asta a lui Tănase de pe Realitatea, anume Bucureşti strict secret, cu şi despre bordelurile interbelice.

Pentru leneşi, streini, uituci şi probabil dihanie podcastul e ici-şa, la arhiva emisiune, cu player cu tot, à volonté.

Aleph 18: Arts et métiers

Demult de tot, pe vremea când Seraiul nu avea râşniţă de pixeli şi nici ochiul câmpului - autant dire, la préhistoire- se mai egzista pe la Piaţa Chibrit o plăcuţă bătută de ploi şi arsă de soare pe care o mână ezitantă scrisese cam aşa:

Ezecut şeminoaice

Zilele-astea, pe Aviatorilor parcă, şi din goana maşinii, surpriză! Aceeaşi scriitură, un amendament:

Ezecut şemineie

Bună dimineaţa.

Safteaua lui tanti Vichi

Tanti Vichi e ghicitoare: ceva mai mult decât o sibilă, ceva mai puţin decât o vrăjitoare, pentru că tanti Vichi refuză mersul pe baltă la miezul nopţii, făcăturile de urât cu argintul viu şi trimesul de năvalnic par avion. Veşnic încotoşmănată într-un pulover inform de lână roşie, cu găurele artistice şi cam agăţat la coate de atâtea alchimii, te primeşte în garsoniera ei minusculă de la Delfinului unde sfârâie ocult un beţigaş de tămâie înecăcioasă, miorlăie o felină costelivă şi străjuie manţia trei îngeraşi de ipsos şi două capete de abanos de la Douala, rânjind încurajator unor hăuri nedeterminate de posibilităţi.

Tanti Vichi nu e ţigană, ci -susţine ea făcând cu ochiul- grecoaică de la Brăila, deşi vorba tărăgănată de prin părţile Severinului, pielea albă şi ochii ultramarini de baba Iaga complet inofensivă contrazic destul de ferm ipoteza asta îmbietoare.

În seara asta, lui S. şi maică-mii le-a venit bâzdâcul inadmisibil să-şi tragă sorţii. Nu puteam refuza aşa un experiment antropologic, deşi mi-a fost lehamite să fiu părtaşă cu totul la aşa o tâmpenie.

Tu as tort, ma fille: am cerşit trei luni de zile numărul de telefon de la G.

***

Sincer? Pe scara blocului pute demistificator a varză murată, lucru care mă înverzeşte instantaneu şi sperie amfitrioana care propune din toţi plămânii un ceai de izmă. Refuz, de teama unei agravări.

Ia-n poftiţi, fetele. Care vă daţi în cărţi?

S., pe nerăsuflate: păi numai eu şi cu doamna.

Neconsumând, nu mă mai egzist ca interlocutor: Păi... şi mneaei? înfige tanti Vichi bărbia în formă de galoş înspre Barbour.

E momentul să sufăr: vai, nu azi, că m-a pocnit migrena, nu se vede?

Sărăcuţa, mai fornăie ghicitoarea, dar să nu ardem gazul: mâna pufoasă bate ca pe albuş pachetul de cărţi ungureşti cu zodii pe jumătate şterse.

Mă fascinează fântâna feng shui cu beculeţe: iertare, unde este closetul?

Showtime.

***

Tanti Vichi bate cărţile de vreo cinci minute, fără să se oprească, bolborosind chestii. Inspiră adânc şi dă ochii peste cap absolut profesionist: ce ştie, ce nu ştie, ce-i în aşternut, temeiu, aşea... supriza...

Ia-n tăiaţi, duamnă. Nu nu nu, cu mâna dreaptă, dacă e pentru dumneavoastră.

Linişte înfiorată: ai crede că axul terestru a înlemnit cu sufletul la gură. Şi după, un icnet de fericire:

Duamnă scumpă... e de bine duamnă.

Din acest moment, orice tentativă de raţionament sau de sintaxă este sortită să-şi piardă pedalele, pentru că debitul vijelios al lui tanti Vichi îi dă brânci lui madam maică-mea într-un hăţiş de supoziţii absconse şi imposibil de verificat. Bărbatul de verde care are haină de stat, întemeiat la drum de seară, dadada, nu are ochii verzi aţi zis? Ei asta e acuma, se măsluieşte cu dumneata vezi bine, vestea e cu lacrimi întoarse la aşternut dar totuşi nu e momentul să ne facem de petrecanie cu toţii ca la Waco, pentru că evrika, peste trei puncte la drum de zi totul dar absolut totul se va lămuri, adevărul va ieşi la iveală şi veţi fi izbăviţi, amin şi zvâc.

***

Noroc cu bărbatul de tobă, vedeţi doamnă acolo unde se taie, ăla doamnă, ăla e care vă gândeşte temeiu cu bucurie şi cu veste şi cu dar, o să mă sunaţi şi o să-mi spuneţi Vichi fată, ce dreptate ai avut tu, dacă te luam în samă nu mă mai perpeleam ca o bezmetică, of doamne, dă-le doamne soartă bună şi noroc pe lume la toate fetele mele cumsecade, zău, o să mă pomeniţi şi când n-oi mai fi io, să ziceţi uite Vichi săraca, ce bine le vedea.

Normal: bărbatul de tobă e întotdeauna pe post de troubleshooter în lumea spălăcită a tarotului cu zodii.

C'en est même le sempiternel marronnier: când nu mai ştii de unde s-o apuci, zi-le de bărbatul de tobă.

Por algo será.

***

Zi, tanti Vichi, la birou ce e?

Eeei... acuma matale ştii că io n-am întrebat cu ce vă ocupaţi şi nici nu mă-nteresează, da' totuşi să fiu şi io umpic endescretă:

Lucraţi cumva la chefereu?

Aiurită, biata maică-mea îngaimă pudic: pe-aproape...

Nu mai rezist, că doar mă ştiţi drăcoasă:


Haidi bre, că eşti varză, pe bune...

Chestia asta îi vine la fileu lui tanti Vichi: scuipă cu diacritice, revoltată, ofuscată, trăsnită în moalele capului.

Ei, vedeţi, de-aia mi se-mprăştie - ce anume, neuronii?- duamnă: fata nu crede. Aşa-i duduie: matale nu crezi, nu? Ei poftim, ce-i de râs, da' ce-i de râs, duduie?

Sunt şcolită de un maestru, se ştie doar, aşa că nu rezist ispitei unui mărunt florilegiu indirect şi i-o tai scurtissim:

Matale, tanti Vichi.

Adevărul este că sunt la două degete de apoplexie.

***

Şi din uşă:

Duamnă, s-o mai duceţi pe la biserică, să se caute, fata matale e tare zdruncinată. Să mai ţie post, să se îngrijească: io nu ştiu acolo la ea la liceu, la ce-o fi în activitate că văd că nu lucră, e multe ispite şi multă murdărie, vă zic io, doamnă.


Mă simt datoare să surâd opac.

Tanti Vichi, las-o bre moale cu liceul, că e vărsată.

O străfulgerare: vai de mine, doamnă scumpă, s-a lăsat de liceu, ia-n uitaţi ce văz io acia.


Bre, n-auzi, dacă nu-mi plăcu să-nvăţ, acuma ce vrei şi matale?

Vai de mine doamnă, s-aveţi grijă cu fata, că tare e zănatecă. S-o daţi la o profesională, ceva, măcar să iasă cu o meserie să nu moară de foame.

***

Şi mă rog cât ai zis că ai cerşit numărul babei? Trei luni? Mais je t'en prie, voyons.

Madam maică-mea tace încurcată, de parcă aş fi prins-o cu mâna în borcanul cu şerbet în crucea nopţii.

Halal safteaua, cucoană!

PS: Ulanbatoarea speră să ajungă la cafea. Mâine lucrez, chipurile.

Une petite musique de rien du tout

În birja înţepenită la un stop oarecare de pe Lascăr Catargiu. La un moment dat, nechemat de nimeni şi aproape ireal, tremurul vinovat al elitrelor unui shamisen.

Et c'est tout, et ce n'est peut-être même pas grand-chose.

A doua zi: Cineva se învredniceşte retoric şi pe bună dreptate: de unde shamisen pe Lascăr Catargiu, doamne iartă-mă?

Dragă: într-o birjă bucureştenească se pot întâmpla foarte multe.

Ceva subtil

Your Fortune Is

An optimist is a girl who regards a bulge as a curve.

The Wacky Fortune Cookie Generator

Pe naiba. Iar îmi bate măseaua în geam. Cealaltă, de care nici eu, nici felcerul C. nu ne îngrijorasem.

Salope. Tu ne m'auras pas, tu m'entends?

Subversivă

Birja soseşte suspect de repede în după-amiaza asta. Muscalul, adventist: ascultă o prelegere de spălat cortexul, cu volumul la maximum.

Iote ce chiciură, doamnă, acu să faci poze pă Chisălev, beleaua, zice pofticios.

De când au pocăiţii pofte? Nu ştiu ce să răspund la una ca asta, zău.

Într-adevăr, chiciura de pe firele de electricitate arată grozav, dar în timp ce prin urechi mi se vântură uleios vorbe ca neprihănire... netezeşte cărările tale... în relaţii ispititoare... femeia ce te ademeneşte şi umblă cu morţii... ei bine, mă pomenesc că mă gândesc aşa, abstract şi teleleu la Woland.

Aleph 17: Curăţia unei după-amiezi

Plecaseră pesemne de la capătul lumii, în crucea acelei nopţi incerte de iunie, cu coviltirul tras bine peste căruţa cu oale, ciubere şi tingiri, spre bătătura veche a oraşului cel mare tăiat împrejur de o apă galbenă şi cam sălcie.

Dedesuptul prelatei, mâna de gospodar cu degete cam groase scrisese cu sfială orgolioasă numele nemţesc al beilicului: Săgeata, Buzău.

***

Spre dimineaţă, îi dezmetici de tot zarva târgoveaţă a Moşilor de vară de la nişte antipozi. Tăind livezi şi islazuri, se crezură cu spaimă ajunşi pe lumea cealaltă.

Plaiurile de la gura sobei ale Ghionoaiei ar fi fost poate mai puţin nedumeritoare. Dar unde se mai pomenise atâta omenire strânsă roată şi atâta prăpăd de ciobăraie şi de mezelicuri foşnitoare şi vorbăreţe care toate te trăgeau de mânecă să le iei acasă fără să fie de vreun folos la nevoie?

Şi oameni scurţi de şale, femei cu barbă, urieşi cu mănuşi de piele şi stârpituri vărgate, unelte de carton pocnitor şi ceva ce se numea tiribombă şi lanţuri şi bărci şi câte toate.

***

Scuipară în sân de dihănii, îşi făcură cruce cu limba, deteră ochii peste cap: nici că se mai pomenise aşa ceva.

Pe la mijlocul după-amiezii, îngheţata devenise deja nemaipomenit de lipicioasă, braga se cam acrise şi tălpile de lemn ale ghetelor de biserică şi de moarte râcâiau în mari oboseli caldarâmul de la bâlci.

Ce să facă? Intinseră două ţoluri, unul lângă celălalt, unde să apuce să se odihnească măcar muierea cea tânără şi miniatura cu batic.

***

Cârpa muierii e de cit ieftin şi îndurător, ciorapii sunt legaţi onorabil cu sfoară: de frică să nu rămâie fără ele cât o aţipi, nici măcar nu şi-a scos ghetele din picioare, cum s-ar fi căzut.

Copleşită de atâtea lucruri noi, doarme iepureşte cu braţul stâng îndoit sub cosiţa despletită, să nu-şi ia cumva toate jigăniile umblătoare, doamne fereşte.

Mai robustă şi probabil şi mai răzgâiată de soartă şi de penaţi, miniatura a mai apucat să se uite nevinovat peste umăr la ochiul de sticlă şi celuloid al veneticului care tocmai trecea pe-acolo.

***

Şi e atâta curăţie în după-amiaza asta mirată de început de vară a unor calici de pe aiurea, că amurgul ăsta de ianuarie simte nevoia unei ample şi adânci plecăciuni, în vârful picioarelor.

Cu Botezul

Ieri, pe seară. Îi văd din spate cum se furişează aproape conspirativ pe casa scării, ştergând cu poalele de la pardesiu huma tencuielii.

Sunt doi: ţârcovnicul în ciubote care ar putea fi foarte bine şi clăpari şi preotul mic, galben şi cu uitătură de viezure sub potcapul uşor intrat la apă.

Ai putea crede cu bună judecată că sunt recidivişti cu scenarii bine mintite la mititica: dar cineva sfârşeşte prin a-i recunoaşte exclamativ şi-i pofteşte în casă.

***

Tălpile se şterg agale de preşul de la uşă, salamalecurile par să dureze veşnic şi zăvorul se încuie cu zgomot.

O jumătate de oră mai târziu, şi n-au terminat grijeala care de obicei durează doar câteva minute distrate şi aleatorii, după poftă, bilet de bancă şi o rapidă evaluare din uşă a interiorului. Dar amfitrioana e în comitetul parohial, dacă nu cumva au căsăpit-o deja şi stau să numere nu sinaxare, ci paftale şi aparate de robotit.

***

Într-un târziu, sună şi la uşa caselor din faţă şi nu mă abţin: pariez că anul ăsta o să fie altfel.

Treizeci de secunde mai târziu, spoiala de har pare isprăvită deja. Un şut înfundat în agheasmatar, o înjurătură printre dinţi -aşa, de dulce, cât se mai poate- şi concesia de ochii lumii:

Ei, haide şi tu dacă tot ai intrat pe uşă.

Huh? Ne cunoaştem de undeva?

Nu apuc să formulez. Mătăuzul aterizează fix în moalele capului, torenţial. Gust, de-a naibii: apă de la robinet.

***

Păi noi, ştiţi vine cineva de la Sacré-Cœur mâine seară.

Aha, zice hierofantul cel nou, fără să mai înţeleagă nimic.

Baptişti! şuieră ţârcovnicul, cu elan redobândit nu se mai ştie cum.

Lasă frate, că e şi ei oameni.

***

Cât le-ai dat? o întreb pe Mândra.

Doi lei.

Doi lei? E puţin, vezi bine.

M-am zăpăcit, ce vrei. Însă pe cuvânt dacă meritau mai mult, arză-i-ar...

Bunică-mea habar nu are, dar eu ştiu că tot ajunge în Rai deşi pariez că nu şi-a propus foarte tare una ca asta.

***

Îi mai aud, pe scară, cum se milogesc la italienii impermeabili de la unu:

Scusatemi, padre, ma noi siamo catolici...

Şi ce dacă, nene, matale n-ai d'astea, cu stropitu prin casă, cu iordănitu, d'astea creştineşti?

Şi iarăşi, după ce uşa se închide perplexă:

Baptişti!

Ciocoi!

Une terrible chose que les certitudes, heh.

Confesiunea unui scrib

Motto:

"Mais je trouve,

variam semper dant otia mentem,

qu'au rebours faisant le cheval eschappé, il se donne cent fois plus de carriere à soy-mesmes, qu'il ne prenoit pour autruy : et m'enfante tant de chimeres et monstres fantasques les uns sur les autres, sans ordre, et sans propos, que pour en contempler à mon ayse l'ineptie et l'estrangeté, j'ay commencé de les mettre en rolle : esperant avec le temps, luy en faire honte à luy mesmes."

(Michel Eyquem de Montaigne, Les Essais, Livre I, chapitre 8, De l'oisiveté)

Constat de vreo câteva săptămâni apariţia în bătăturile vecine a unei dileme într-un fel similare preeminenţei dintre ou şi găină: de regulă, lucrurile astea încurajează creaţionisme de toată jena.

În speţă, blogosfera românească pare foarte preocupată să disece cu de-amănuntul şi dacă se poate să înţeleagă, care e chichirezul cu scrisul. Cineva vorbeşte - nu voi intra în detalii- despre disciplina de a scrie zilnic, de pildă: sincronicitatea m-a frapat.

***

Rien de plus banal, en apparence. Este ca şi cum, amorţită de când lumea între iniţiative mizerabile şi impecunioase, de genul îmi pun AdSense în colţul foii şi fac copy/paste de unde văd cu ochii şi lucruri cu elan care sfârşesc în genuni de bătut apa în piuă, monada digitală s-ar fi trezit brusc în sentimentul că ar putea fi suspectă de conştiinţă de sine.

Sau chiar de destin.

Puţin a lipsit să nu mă înduioşeze sau revolte o sinceritate a unei trecătoare: n-am avut niciodată impulsul de a scrie şi eu (literatură, adică; pe blog scriu fără probleme).

Înduioşare, revoltă: tot tresărire reflexivă este, Babinski ar fi probabil de acord.

***

Raportul de forţe între scriitură şi disciplină pare a fi însă o problemă insolubilă, dacă eliminăm de la bun început pertinenţa ideii de efort: la ce bun un ceva chinovit, tras de păr şi în final considerabil mai acru decât intenţia iniţială?

După cum stupidă mi se pare şi numărătoarea cabalistică de semne normate şi pontate per diem. Ce ar putea avea astfel de contabilităţi în comun cu vibraţia incalificabilă şi atât de rară a lucrului bine închegat, din nimic?

Unde se termină grafomania, unde începe lucrul cu suflet? Este sufletul un criteriu suficient, de-altfel? Aţi vorbit vreodată cu el în vreun compartiment de tren sau nu cumva nu se arată decât tainic şi fugace în oglinda lui Woland, celor -rari- socotiţi capabili de lucidităţi?

Eu cred că da: fără suflet, asta ar fi o ticăloasă gazetă de perete.

***

Că disciplina e necesară este un lucru perfect admisibil. Pentru că scrisul e gimnastica de performanţă a minţii: o zi, o săptămână, o lună fără aşa ceva derutează.

Din soluţiile paralele ale scrisului zilnic şi ale inspiraţiei în valuri, am ales prima variantă: mi-a părut mai sinceră, în condiţiile unui dialog şi unui privilegiu.

Alegerea asta are şi riscuri: oboseala, tâmpenia fără intenţie strecurată aiurea pe foaie cu mintea pe pereţi, lălăiala eufonică, egocentrismul, lenea prost înţeleasă, lăsatul pe mâine.

Pe toate le-am făcut: sunt inevitabile, în orice moment. Pe toate le trec de fiecare dată cu greu, sperând iertări: cu îndoieli majore, cu pauze, cu migrene, cu spaime, cu ispita de a da foc la casă şi de-a fugi cu circul în lume, cu crampe de neînţeles ale cortexului, cu sentimentul că fraza perfectă a rămas agăţată undeva în aburii somnului de după-amiază.

Bucuria lumilor care îşi răspund e atât de neruşinată însă, că spală şi izbăveşte toate micimile de parcurs.

***

Dar pentru că este fără de preţ, oglinda lui Woland merită cu vârf şi îndesat toate lucrurile acestea mărunte şi posibil derizorii. De-aia ţi se strânge de grijă stânjenită toată lumea ta, atunci când o bănuieşti -aiurea sau nu- eliptică şi ai vrea să ştii de ce.

Unde mai halim prin Bucureşti: Naser, Dumitru Zosima 86

Se egzistau pe vremurile plecatului de-acasă două cârciumi arăbeşti meritorii la Paris, după ştiinţa şi socoteala Seraiului. Una pe rue de Bièvre, care avea aerul de rien du tout dar unde se halea dumnezeieşte şi încă una unde am ajuns doar o singură dată şi care merită două fraze, pe puţin.

Nici moartă n-aş mai şti cum se numea - parcă 404, dar n-aş băga mâna în foc-, dar îmi aduc aminte că se găsea prin arondismentul doişpe, într-unul din acele locuri fără personalitate: sunt mai multe decât aţi crede, chiar şi în oraşul ăla. Iar vesela desperecheată şi ciobită nu putea să anunţe cumsecade plăcerea ticăloasă a tajinei, colosală, forcément et férocement colosală.

***

Una peste alta, tot balamucul ăsta avea un farmec nebun şi tenace. Probabil că fix asta mi-a tăiat elanul de a reveni: prea fusese suprarealistă taclaua de trei ore despre Spinoza, în aşa un hal de context.

Una din acele cârciumi pe jumătate visate, în care ştii perfect de clar că n-ai să o cari niciodată pe madam maică-ta, dar în care se poate întâmpla orice.

***

Ei bine, ăsta este fix sentimentul cu care m-a lăsat bomba esopică numită Naser din buza Domeniilor.

Se dau: o extracţie dentară, un percorso gurmand ratat, un început de an prin definiţie incert şi o tribulaţie iskandariotă care stagnează.

Dar toate lucrurile astea au heruvimul lor, de bună seamă. Astăzi, cineva a bătut de trei ori din palme şi sorţii s-au executat, fără de crâcnire.

***

După criteriile Sanepidului, Naser e o bombă îngrozitoare. După criteriile noastre, e o fermecătoare tainiţă de puşlamale, deşi la ora descălecării mele parcaseră în faţă vreo două limuzine mai strălucitoare ca armia sfântului Gheorghe şi mai ajunse decât madame Sans-Gêne.

Dar ce contează, zău...

La intrare, aproape o iluzie optică: o băcănie cu şerbet -da!-, cu baclavale înşirate în prostie pe tipsii rotunde şi cu diverse alte chestii pe care scrie cu cârlige.

A se face stânga, două săli - fumători şi grijulii-, şapte mese cu totul. Populaţie pestriţă, al Djazeera la plasmă, un acvariu fake şi o chestie care învârte holograme coranice în culori de bezea, biroul patronului în mijlocul muşteriilor, ca pe galere şi un geam prin care ies toate minunile pământului cu o viteză ameţitoare.

***

S. era ruptă de foame, eu izbăvită şi pusă pe rele: aşa că am atacat vijelios cu un platou mare de mezze. Clasic: hummous, baba-ghanouj, labneh şi mutabal.

A dispărut într-un sfert de ceas: să ne fie ruşine.

Pentru că falafel nu se egzista - dar veţi vedea, azi sunt indulgentă-, am luat un arais pe din două, moment în care am început să mă întreb dacă făcusem bine cerând două baclavale la sfârşit.

Făcusem foarte bine: pentru că baclavalele alea, vai mamă şi patria mea, numai în Gaza mai halisem ceva asemănător.

Perfecte. Obscene. Sfinte, dacă mă întrebaţi pe mine.

Peste asta, nu se poate.

Cafeaua cu hel, la finjan chinezesc. Ne soyons pas chichiteux, şi-a făcut treaba: dracul mai doarme la noapte.

***

Nota de plată, ireală: şaizeci de lei, cu totul.

C'est un sans faute. Şi este aşa pentru farmecul ăla interlop şi imposibil de improvizat, de gura pieţei.

Cinci stele, cu brio. Şi un bonus: ce se înşfacă din vitrină se poate găti sau hali şi acasă. Adică orice e pe listă.

În care se cerşeşte cu neruşinare

Biata S.! Nu numai că are parte de toate spaimele mele dentare şi rutiere, dar i se mai poate întâmpla să mai şi pice în plasa miorlăielilor abile şi degrabă ispititoare la tâmpenii.

De pildă astăzi, am anunţat-o cu voce stinsă, in articulo mortis sadea, că dacă scap vie din cleştii doftorului C. am să îi dezvălui unde se egzistă magazinul agreat de dulciuri al celor de la Bucuria-Chişinău.

Ne-au sticlit ochii la amândouă. Chestia cu Bucuria, despre care am dat raportul abundent aici e o taină mare de tot. Doritorul să nu se oprească de bună seamă la infamele bomboane Griliaj, ci să caute cu înfrigurare felioarele de jeleu de citrice în cutie verde pal, cu gândul la care adormisem azi-noapte, oftând neîmpăcată cu soarta mea atât de nedreaptă.

Secretul şi schepsisul cu Bucuria? Are toate reţetarele de cofeturi ţariste, aia e buba majoră.

Dar Chişinăul e departe rău şi e plin de lighioane şi de racheţi: dacă vine muntele la Muhammad ce-are, hein?

***

Pe sub uşi şi pe coridoare, vestea ajunsese până la mine: strada Batiştei, numărul cinci, lângă ambasada americană. Sau piaţa Domenii, dar acolo lucrurile erau considerabil mai incerte: lângă brutărie, parcă.

Zis şi făcut.

Nu ne ia multă vreme ca din Silvestru să ajungem la Intercontinental, dar oroare! Alimentara providenţială sau ce-o fi fost fusese vizibil înlocuită de fiţele unei sucursale Frufru- fresh pasta to go, ce se închină la nemernicul de Jamie Oliver.

Iar lasagna şi jeleul, not quite the same thing, pardon me.

Înjurăm cu obidă, stereo şi fără să ne fi vorbit: dar-ar dracii în tine, Frufru.

Hai madam, la Domenii.

***

La Domenii, situaţie albastră: ne învârtim ca proastele printre butoaie cu măsline şi baloţi de sticle de Ajax, şi nici covrigăreasa cu albeaţă pe ochi, nici farmacista cu uitătură vert-doré nu sunt în stare să ne descâlcească dilema existenţială, de parcă am fi întrebat de haşiş, nu altceva.

După vreo douăzeci de minute de umblat bezmetic prin fleşcăiala generală, cam pleoştite şi noi, S. mă ispiteşte brusc: ce zici de un restaurant arăbesc aşa, vite fait?

Unde, la Coin Vert?

Aş, dar să nu te sperii.

***

[Insert begging here]

Care ştiţi de unde se cumpără chestii de la Bucuria în oraşul ăsta, turnaţi aici!

Dau la schimb... habar nu am, your price is mine.

Later edit: Dar ce-mi aud urechile? Se închide Bucuria?

Asta este o crimă împotriva umanităţii, pe puţin.

Dacă aş fi Gatsby, aş cumpăra-o şi aş ţine-o să mă uit la ea.

În care se isprăveşte ordalia

Cu mulţumirile de rigoare pentru înţelegerea trecătorilor şi muşteriilor, redeschidem cu aplomb sezonul de pălăvrăgeală,după izbăvirea de la prânz.

Pe doctorul C. îl avertizasem: ultimul confrate o terminase prost, muşcat de degetul arătător de subsemnata care o băgase pe mânecă urât de tot în miez de noapte, şi unde mai pui în ţara Franţa.

Doar se ştie: felcerii frânci au mână grea şi maniere de birjă.

Bien mal lui a pris, heh. Iar cine ştie, cunoaşte: nu fac din astea decât în circumstanţe extreme, în ciuda aparenţelor.

Dar doctorul C. e un mare maestru internaţional al frezei, şi deşi am o meşă până în miezul maxilarului - it was that bad, right-, după numai o oră pe ceas descopeream înfiorată de plăcere cel mai grozav restaurant arăbesc din Bucureşti, la capătul unei expediţii eşuate după -evident- altceva.

Numaidecât: au nişte baclavale extatice, şi nu numai.

PS: Nimic mai bun după o masă copioasă - numai pe o parte, da?- şi o victorie asupra unor sictiruri decât Bach.

Astăzi...

... pur şi simplu nu am chef.

Later edit: Mulţumindu-i înţeleptei Aprilsea, am constatat şi cauza sictirului inexplicabil: o minunată criză de bilă, fix la întoarcerea acasă.

Şi -nu mi-e ruşine să recunosc- spaima impermeabilă a operaţiei de mâine, asta da şi cu anticipaţie şi să-mi fie ruşine că de două zile nu pot să mă abţin şi vorbesc în pungă ca proasta.

O expediţie înfiorător de complicată

Nimic mai fermecător pe lumea asta, dacă aţi avut norocul porcesc să vieţuiţi într-o şandrama plină de vechituri poetice, decât răscolitul după diverse chestii vintage. Şi, deşi am impresia că mâna criminală a săsoaicei a aruncat o groază de asemenea, ceea ce e un scandal de nu se mai poate, au mai rămas încă o droaie de lucruri de explorat.

Pentru că asta este o activitate cu criteriu, ce combină îndemânări despre care habar nu aveai că le ai: arheologie şi speologie curată, dacă mă întrebaţi pe mine.

***

Pentru că tot eram cătrănită -şi încă mai sunt, nu ştiu cum- şi pentru că nu prea mai mişca nimic pe la agie după orele trei ale după-amiezii, am avut bafta să găsesc un birjar milos care să mă care prin zloata şi noroaiele foarte puţin idilice ale după-amiezii de azi.

Că era important să ajung pe lumină: urma alpinismul domestic spre pod.

***

Uneori, meşteşugul povestitului poate juca feste, şi cum eu am meteahna lucrurilor augmentative, sunt absolut convinsă că vă-nchipuiţi că podul din Cometa e un ceva de ample respiraţii, cu bârne şi vasistasuri şi unghere obscure şi care miroase a vechi şi a mere ţinute pe ziar şi unde şăd în mare cuminţenie vrafurile de ziare legate cu şiret şi cine mai ştie câte troace fermecătoare.

Ei bine, eroare: ne va complica foarte rău viaţa în săptămânile ce vor urma, dar asta este şi cu asta defilăm, evident.

Dar să mă explic...

***

Descrierea de mai sus are un parfum cert de gentilhommière normande sau de hardughie puritană din New England, dar e cu totul şi cu totul opusă hărmălaiei din dependinţele paşalâcului personal.

Din raţiuni care îmi sunt obscure, alegerea coproprietarilor de la 1928 a fost una practică, a spălătoriei comune care e dominionul a vreo douăzeci de colonii de porumbei nesimţiţi, terorişti, urâţi ca noaptea şi hapsâni de nu se mai egzistă. E o treabă de Hitchcock: aţi priceput de ce nu mă urc decât o dată la zece ani.

În afară de asta, spiritul echitabil al vremii a prevăzut şi un fel de chilioare -e prea aiurea spus celulă, e prea mult scris chambre de bonne- pentru o parte din servitorimea măruntă a cuconetului locatar. În memoria colectivă a locului a rămas de-altfel faimoasă o anume - şi încă o dată: cum altfel?- Erzsi, rea de muscă de zăngăneau geamurile, ceea ce e îngrozitor de clişeu şi probabil riguros exact.

Îmi place să cred că Erzsi ocupa fix văgăuna cu lavoir din faţa scărilor, anume a noastră. Nu mă întrebaţi de ce, n-aş şti să explic: probabil mai bine o bicisnicie cu panaş şi exotisme decât o cucernicie devalorizată, dar asta se ştie deja, tant mieux.

***

Să spui că locul e în mare neorânduială este un eufemism. E un talmeş-balmeş care miroase a petrosin şi a praf de jigănii de nu se poate.

V-aţi luat cu mâinile de nas? Aţi făcut stânga împrejur?

Exploratorul urban ar trebui să aibă un dispreţ absolut faţă de lucrurile organoleptice.

Saltele, sticle de lampă, bulendre şi fel de fel de hârburi. O să îmi trebuiască o săptămână, pe puţin.

Nu ştiu ce să fac: să mă apuc de chestia asta la vară, când zilele sunt mai lungi şi vremea mai de înţeles, sau acuma, când nu miroase în halul ăla pe care îl bănuiesc?

***

Voi hotărâţi, boieri dumneavoastră. Şi vorbesc foarte serios, ca întotdeauna.

In the meanwhile, alte două chestii, dar deocamdată să despoi ce-am găsit prin firidele din casă, pentru că, recunosc: nu am avut curaj să pun mâna pe ceva, sus.

Later edit: Mi-e somn, punct. Mai vedem mâine.

... şi un fel de neruşinare

Şi gata, asta chiar că e cireaşa de pe tort. Aceeaşi sursă, dar n-am putut să mă abţin.

Datini şi obiceiuri

Din Evenimentul Zilei de azi.

Normal, dar homeric şi fără comentarii, fiindcă sunt niţel întoarsă pe dos, recunosc.

De făcut, fără întârziere şi neapărat

La cafea, îmi pică ochii pe agenda expoziţiilor europene de anul ăsta, aşa cum o anunţă Le Monde. Şi înţepenesc de fericire.

Mă aşteaptă cam aşa:

La Londra, prevăzută pentru sfârşitul lui martie fie ce-o fi, o chestie cu adevărat genială la Royal Academy of Arts: după un nesfârşit balamuc, retractări, suceli legislative şi suspiciuni, în fine s-a dat drumul la expoziţia rusească, poate cea mai importantă din ultimii cinşpe ani, pe puţin. Din 28 ianuarie până pe 18 aprilie, şi care aveţi drum - mai nou am şi un motiv cucernic, heh- nu ocoliţi chestia: o să vă pară rău, jur.

La Luvru şi tot când mă bate gândul să mă duc la Paris, tot aşa: o expoziţie genială de chestii babiloniene. De văzut neapărat, ca orice lucru de sinteză. Şi la Guimet, Hokusai, din 21 mai viitor, ceea ce îmi împinge clar voiajul spre sfârşitul lunii.

În fine, la Palazzo Grassi, o megachestie despre Roma şi invaziile barbare, aşa că iunie şi reîntâlnirile cu o cucoană bine ce se ştie pică iarăşi cum nu se putea mai la fix.

De-abia aştept. Şi precis mai sunt, heh, dar măcar de astea dacă am parte şi tot e colosal.

De luni: ce-am mai găsit prin fichet

Adormit la nouă seara, după două ore fermecătoare în fichet, deşi fotografiile domnului Radu T. sunt în continuare dispărute: mă întreb dacă nu cumva Mândra s-a răzbunat pe ele, că tot nu se sufereau prea grozav, heh.

Nu ştiu ce e mai bine: să le găsesc în palpitaţii, sau să şadă pe veci pierdute, adormite, ascunse sub un vraf de facturiere şi de tăieturi de presă. Oh, din astea cu duiumul şi cu fapte diverse din Curentul şi L'Indépendance Roumaine aşa că, domnule, doamnelor şi beizadele... aşteptaţi-vă chiar de diseară -dar mai pe sară târziu- la aşa ceva.

***

Găsit şi toată colecţia Universului Literar-Artistic din anii 1926-1928 şi zău dacă asta nu e o veste bună de tot. Ba şi un ceva matein, dacă nu mă înşel. Şi totuşi unde naiba a dispărut ediţia princeps cu autograf a Crailor, chestia asta mă depăşeşte şi mă înfurie până la ataraxie.

Deasemenea şi nu în ultimul rând, găsit un fermecător ceva de care habar nu aveam, anume un catastif încă neatins de copies de lettres în care aş pune şi eu nişte câte cevauri ce se ştiu. Dar mă răzgândesc numaidecât, pentru că asta ar însemna deja arhivă, ceea ce nu mi se pare oportun.

***

Şi o paranteză, necesară: vous êtes si peu loquace, que je préfère vous croire terriblement occupé, plutôt que boudeur ou que sais-je. Ceci dit, il semblerait que j'aie aussi le talent des malentendus et de la prise de tête, ce qui n'arrange absolument pas les choses, does it?

***

N-am prea avut spor la povestit şi nici nu sunt extraordinar de mulţumită de ultimele chestii, ca să fiu sinceră. Dar asta e o treabă care nu suferă indisciplină. Nulla dies sine linea, fie bună sau mai puţin deşteaptă.

Şi n-am de gând să mă las, fiindcă asta ar însemna ingratitudini şi dezamăgiri: nu mi-au plăcut niciodată.

Tot aşa, bag sama că am fost poate prea eliptică despre planurile pe anul ăsta. Nu ştiu dacă am făcut bine: mă mai gândesc eu, pentru că mi se pare elementar să scriu nişte lucruri, cu şi despre, încă o dată şi dacă mai era nevoie. Însă cum anul trecut a fost ceva deopotrivă ciudat şi dens, dar cu mari bunătăţi neaşteptate, mi se pare normal să-mi trag a bine şi acuma.

***

M-am răzgândit, cred că pe pervazul de vizavi nu sunt jumări, ci piftie. Iar dacă am înfruntat curajos mustăcelile previzibile şi de-altfel aşteptate ale unora dintre voi, este pentru că până şi chestia asta este, în felul ei, o fabulă orăşenească - urbană nu merge: nuanţele sunt importante-, sweet & sour, cam ca potroacele.

Ceea ce merita un experiment, să-i spunem sociologic.

În altă ordine de idei şi ca să nu uit, m-am pomenit întrebându-mă în birja de dimineaţă -chemată cu noaptea-n cap, de grijă- nu neapărat dacă Bucureştii au suflet - asta e o blasfemie- ci mai degrabă cum ar arăta el. Socotesc că merită o ulanbatoare, et je m'en fous du dévoilement anticipé, heh.

PS: Porcăria dentară se întoarce, de data asta nu sub formă de cavalcadă de husari, ci de Cernobâl la foc mic, la naiba.

Dar miercuri, izbăvirea.

Eh oui...

Le Journal du Dimanche zice-aşa: Sarkozy-Bruni: mariage imminent.

Quelle horreur.

Dincolo de ridicolul situaţiei, chestia ridică o problemă crocantă de morală.

Certes, on saurait difficilement dire non au Président de la République Française: mais un élémentaire bon goût voudrait que l'on sache dire non à Nicolas S., sous peine de finir ses jours comme la dernière des ploucs. En faisant la une de France Dimanche, pardi.

Biata femeie, zău.

PS: Nu mi se leagă povestea de sâmbătă, mă îngrop în fichet.

That Tiny Little Thing About Iowa

Motto:

"Les Américains sont habitués à procéder à toutes sortes d’élections. (...) Cependant on peut encore considérer le moment de l’élection du président des États-Unis comme une époque de crise nationale."

(Alexis de Tocqueville - De la démocratie en Amérique , tome I première partie, Chapitre VIII, De la Constitution fédérale, Crise de l'élection)

Ciudăţeniile lumilor americane o cer: cursa pentru Casa Albă începe chez les ploucs, mai precis în Iowa. Ochiul european se miră de multe: de impactul unei chestii care nu are tradiţie - se egzistă doar din 1972, care se întâmplă în fundul lumii, la periferia a ceea manualele de geografie numesc The Corn Belt sau The Grain Belt, depinde.

De logistice, fireşte: toate ziarele se miră cum de se poate să decizi ceva coerent într-o sală de sport sau biserică sau şcoală, la grămadă şi îmbrânceală şi biscuiţi.

Uite că se poate. Şi deşi asta e un fel de exerciţiu preliminar, uite că e important.

***

Anul ăsta, în Iowa, care îşi trăieşte restul de patru ani în hibernare bisectă, Obama o taie pe Hillary C., iar un necunoscut care arată ca un concesionar auto dar e pastor îi pune piedică primului mormon cu ceva şanse să ajungă preşedintele Statelor Unite: şi nu e de colo.

Barack Obama: cela va certainement plaire à Bernard-Henry Lévy. În rest, n'en déplaise à certains, deşi e mai potabil ca furia cu permanent dinamic, am impresia neplăcută că şi-ar vinde-o şi pe maică-sa fără probleme, dacă trebuie.

Barack Obama vine însă de foarte departe, din zilele de foc şi pară din Mississippi şi Georgia, are în biografie atât cât trebuie pentru ca să impresioneze şi chiar să stoarcă lacrimi pragmatice, nu e prost şi în plus, are şi o adversară plicticoasă de mori.

Barack Obama: dacă establishmentul nu pune mâna pe el, s-ar putea să-i mai auzim cu mare insistenţă numele în anii ce vin.

***

Despre republicani, habar nu am ce se poate încă spune. E foarte mare hărmălaie, în jurul unui scaun care e gol cu încăpăţânare şi asta de cel puţin patru ani încoace.

Ăsta este, bag sama, lucrul cu adevărat important din toată povestea. Dar deocamdată, mă grăbesc cu aranjamentele pentru prea-amânatul voiaj la Londra, aşa că nu mă băgaţi prea tare în seamă, zău.

Şi cu tot restul anunţat, evident.

Balcoanele altora

Tot de dimineaţă, fix în blocul simandicos de vizavi, am văzut chestia din stânga.

Aş pune prinsoare că sunt jumările de la Crăciun, muşteriii ce părere au?

Later edit: Am pus şi sondaj, heh. Şi cred că ştiu şi cine a votat primul, hm. Dacă n-o fi aşa, să-mi cază Les Diaboliques din mână şi mai multe nu.

De dimineaţă

Mă trezesc şi eu. Într-o gazetă de dimineaţă, dau peste tâmpenia din stânga.

Previzibil, ce-o fi avut?

PS: Iar ninge de rupe, heh.

O zugrăveală de subţire

Isprăvit evgheniţii pe la prânz. Hmm, cum să scriu?

Să scriu aşa: nu e rău deloc, dar deloc. Şi încă o dată: putea fi, îndoit.

Problema e aparent simplă: se dă un mariaj de interes, între boierul Bălăceanu şi boieroaica Filipescu. Se mai dau două lumi diferite: işlicul, taclitul şi narghileaua pentru el; gazetele, cadrilul şi crinolina pentru ea.

Se dă şi elementul perturbator, boierul Greceanu sosit de la Paris, un ciudat amestec între lene şi curaj şi asupra căruia nici măcar autoarea nu-şi face prea mari iluzii: "Dar Mihai nu era un geniu, ci doar un tânăr sârguincios care învăţă de toate şi de la toţi, iar acest amestec din toate ştiinţele mai rău îl încurcă decât să-l ajute. (p. 34)"

Se dau personaje secundare savuroase: Stanca, slujnica ţigancă moralistă a Catincăi Bălăceanu; Ioniţă, valetul dezmăţat şi naiv al Greceanului; o întreagă procesiune de hahalere de cafenea, de femei uliţărnice şi bârfitoare, de boieri prinşi în şerbetul unui altceva şi de călugări scopiţi moral. Şi înşiratul ar putea continua.

***

Alecu Bălăceanu numără saci cu făină, capete de vite şi galbeni pe la moşii. Estimp, Catinca ceteşte gazete, romanţuri şi şade trântită ataraxic pe vreun divan, aşteptând un ceva pe care nu ştie foarte bine cum să-l definească. Din cauza asta, formula disperării existenţiale oscilează constant între evaluarea feroce a unor sastiseli - "nu de ei mă plâng, Stanco, ci de mahalaua ce s-a furişat în viaţa mea"- şi tâmpenia trandafirie a unor clişee: "vreau să mă pierd în visuri şi uitare întinsă în pat, să citesc şi să ascult păsărelele..."

Înţelegem trei chestii dintr-un foc: ce începe prost, prost se va termina, căci pentru lumea în care se mişcă de nevoie, Catinca e absolut insortable, ca o haină prea largă sau prea strâmtă, c'est selon. Şi ne cutremurăm: ăştia sunt bunicii Crailor, de bună seamă.

***

În această lume de culori stinse şi descrieri somptuoase, atât de datornică cronicarilor munteni sau chiar şi primei părţi a Cronicei de Familie, se comite un adulter: nu e nici primul, nici ultimul, dar refuzul soluţiilor ipocrite e aducător de tragedii.

Deşi cu busolele mentale compromise de atracţia Parisului, unde se şcolise Greceanu şi şezuse - vreo doi ani- Catinca, luciditatea nu dispare de tot, iar dispariţia culpabilă la moşia lui Oteteleşanu, isprăvită în drame şi presimţiri sumbre nu este decât fugă înainte fără mari speranţe de izbândă.

Soluţii există, unele chiar surprinzătoare pentru epocă şi context: "sau vom fugi în lume (...). De la Viena vom trece la Paris, apoi la Veneţia, Roma, Pisa, Florenţa, de ce nu America. (p.97)" Ah, cât de amuzantă ar fi putut fi pentru cetitor ultima ipoteză pe care am subliniat-o şi pe care aş fi mizat mult, serios!

***

Însă nu. Deocamdată, se spun multe siropuri înfiorătoare, pentru că dincolo de Manon Lescaut şi de principesa de Clèves, cei doi au citit de bună seamă şi pe Bernardin de Saint-Pierre, heh: " Doar noi doi, într-o lume a noastră, într-o toamnă a noastră, într-un octombrie creat de Dumnezeu doar pentru noi doi", zice boier Greceanu fără să clipească, la pagina 84.

Şi cam atât: pe la 1827, soluţia unui nou început vital nu e valabilă şi mă întreb sincer dacă şi în ziua de azi ar fi cu putinţă una ca asta.

Pierzania e gata şi evident, ceilalţi hotărăsc pedepsele, în recluziune mănăstirească de jumătate de an. Şi aici, diferenţa de statut e vizibilă: Greceanu bea şi mănâncă împreună cu egumenul de la Căldăruşani, formulând dileme rousseauiste şi nedezlegând mare lucru, până la urmă. Iar Catinca are ascultare cumplită, lucru neobişnuit dar după porunci şi care o va devitaliza cu totul.

Restul e tăcere şi neputinţă.

Şi încă o dată: e foarte, foarte bine scris. Recomand călduros.

PS: Cafele cu comploturi diverse şi rezolvate. După care am dormit dusă vreo câteva ceasuri. Habar nu am dacă e de la vreme sau nu, dar chestia asta mă enervează teribil.

O schimbare

Dimineţile de sâmbătă au întotdeauna ceva proaspăt şi nou, dar cum insomniile se cam adunaseră gârlă de ceva timp, aproape că uitasem cum arată: şi zău că nu-mi pare rău că m-am trezit cu noaptea-n cap.

Vremea, uşor indecisă, parcă spre soare dar să nu ne bucurăm devreme: aş ieşi în oraş, măcar la o şocolată caldă, ceva, deşi pe după-amiază se anunţă vizite şi mai ştiu eu ce.

A naibii zăpadă şi foarte ger, deşi la mine -şi dintotdeauna- ferestrele sunt ferecate cu mare încăpăţânare şi nicio stimă pentru viaţa raţională.

***

Luat din zori la citit cartea cu