Closed for the Weekend
Ţinem închis până duminică seară.Destinaţii posibile:
1) Valetta.
2) Biarritz.
3) Sighişoara.
Go find.
29 februarie 2008
Ţinem închis până duminică seară.Destinaţii posibile:
1) Valetta.
2) Biarritz.
3) Sighişoara.
Go find.
28 februarie 2008
Minunaţii ani obzeci
De obicei, Seraiul nu preia conţinut de la cucoanele din stânga foii: dar astăzi după-amiază, găsirea unui bilet cu amărâţii ăştia de mai sus la Monica a avut, până la urmă, efecte secundare majore. Fluierat refrenul pe stradă à mon insu de mon plein gré, cum ar zice Virenque. De par egzamplu.
În comentariu, îi scrisesem difuzoarei un ceva pour connaisseurs: San Remo, 1983, nu? Fiindcă trebuie neapărat să fi copilărit în infecţii ani obzeci, la noi şi pe aiurea, ca să percutezi la tâmpenii din astea.
Cosmice, absolut cosmice, c'est le cas de le dire.
În comentariu, îi scrisesem difuzoarei un ceva pour connaisseurs: San Remo, 1983, nu? Fiindcă trebuie neapărat să fi copilărit în infecţii ani obzeci, la noi şi pe aiurea, ca să percutezi la tâmpenii din astea.
Cosmice, absolut cosmice, c'est le cas de le dire.
***
Din punct de vedere filosofic, Felicità este un fel de epitalam rousseauist trântit cu sentiment cu şi despre lucrurile cu adevărat mici. Un drajeu optimist bun pentru vremuri de şomaj prelungit, de divorţ fără preaviz, de criză petrolieră, de Popieluszko, de pasdarani şi de siberii pe terminate dar încă à volonté. Un ceva fără conştiinţă de sine, fără problematizări, o riturnelă de plajă cu tranzistori şi casetofoane pe umăr, la o îngheţată şi o bericică Nastro Azzuro, federând şi mafioţii de la colţ, şi băieţii cu Vespa care mănâncă absolut de fiecare prânz acasă şi putanelele din port şi chiar şi carmelitele uscate pe picioare de la parohie.
Nu conţine, fireşte, nici măcar umbra vreunui ceva cu scandal - restare vicini, come bambini, heh- şi în plus, plin de lucruri nu ştiu cum, parcă alese pe sprânceană: fluffy and sweet and chickensoup for the soul. Un cuscino di piume - eh, oui, nous n'avons pas inventé la roue. Un bicchiere di vino con un panino: restons simples. Anii şaptezeci nu sunt chiar aşa departe, vedeţi doar: Cristal d'Arques şi vrais-faux trucs terroir. Sfaturi utile când nici nu te-aştepţi: abbassare la luce per fare pace.
Peuh.
Oh şi normal, apoteoza care mie îmi aduce invariabil aminte de oracolul dintr-a patra - pe unde naiba o fi, ar trebui scanat: un biglietto d'auguri pieno di cuori. De preferinţă deasupra fiecărui i, nu-i aşa?
Dar mă rog, asta nu e o crimă în sine: die Gedanken sind frei, ce pana mea.
Mais il y a davantage: performingul din antetul biletului de astăzi este fabulos. Cine a avut fericirea să dea cu ochii de el la vreme, nu se mai curăţă în veci.
Dar despre asta, altădată.
Nu conţine, fireşte, nici măcar umbra vreunui ceva cu scandal - restare vicini, come bambini, heh- şi în plus, plin de lucruri nu ştiu cum, parcă alese pe sprânceană: fluffy and sweet and chickensoup for the soul. Un cuscino di piume - eh, oui, nous n'avons pas inventé la roue. Un bicchiere di vino con un panino: restons simples. Anii şaptezeci nu sunt chiar aşa departe, vedeţi doar: Cristal d'Arques şi vrais-faux trucs terroir. Sfaturi utile când nici nu te-aştepţi: abbassare la luce per fare pace.
Peuh.
Oh şi normal, apoteoza care mie îmi aduce invariabil aminte de oracolul dintr-a patra - pe unde naiba o fi, ar trebui scanat: un biglietto d'auguri pieno di cuori. De preferinţă deasupra fiecărui i, nu-i aşa?
Dar mă rog, asta nu e o crimă în sine: die Gedanken sind frei, ce pana mea.
Mais il y a davantage: performingul din antetul biletului de astăzi este fabulos. Cine a avut fericirea să dea cu ochii de el la vreme, nu se mai curăţă în veci.
***
Din fericire, incidentul diplomatic nu dura mult. Se găsea un altceva ludic: Zaza, ia treci în capul mesei şi fă-l pe Ceauşescu.Înregistrarea găsită de Monica este una rarissimă, fix din secunda în care tandemul de şoc a dat pe spate bieţii spectatori ai chermezei din bătrâna staţiune balneară ce-l primise la un moment dat şi pe Mateiu, în căutarea himerică a consulatului de la Helsingfors.
Comme les choses passent, heh. Dar să revenim: aşadar, într-o frumoasă seară de vară a anului 1983, are loc evenimentul planetar de mai sus. Între ei, douăzeci de centimetri, cu tocuri cu tot, în ciuda tălpilor compensate şi evident, nu în sensul aşteptat de toată lumea. Operatorul are mână largă şi nu se vede prea tare: deocamdată.
El: frizer fără nicio taină ezoterică, sau hai, ghişetier la Monte Paschi, cu indulgenţă. Băiat bun, altfel şi devreme acasă, halitor de paste şi de un machism fără limite majore. Mon dieu, il en veut, il en redemande, pugnul se strânge energic şi vâjâie prin aer, cât elan, ce forţă tulburătoare. Un salesman perfect: ar putea vinde cuţite de bucătărie, asigurări de viaţă sau minuni la pachet pe stadioane, ceea ce după umila noastră părere e cam tot aia. Sentimental, totuşi: din vreme în vreme, se uită pofticios cu coada ochiului la Ea, să se asigure că n-a dat bir cu fugiţii în culise şi că ţine hangul cu nădejde şi vlagă. Când vorbeşte de mano sull'cuore, seamănă cu Mussolini: ce să mai, este irezistibil. Este creierul din spatele formidabilei întreprinderi, sofistul care pune concluziile pertinente, la vremea lor, peremptoriu: comentezi?
Ea: oh, ea. L'americana, heh. Textierul, confuz înnebunit de privirea de cărbune cuminte - vom reveni- i-a rezervat acţiunile şi misterele ritualice majore. Chestia asta o transformă tenace în minţile noastre într-un fel de Albă ca Zăpada: Romina P. netezeşte matern almohadele de anatidee, aprinde luna, dă drumul la ploaie, cu gesturi elocvente, fluide şi universale. Are acea privire - am revenit- uşor tulbure şi plină de promisiuni îndată călcate: pas touche, heh. O uitătură bine calibrată, de pin-up girl prinsă cu bolduri - îmi cer scuze, nu pot rezista imaginii imperioase- de păreţii bine văruiţi ai unei bude de GI din Vietnam. Niţel perversă, dar totuşi scăpată din laţul de la maici: să ne smulgem hainele de pe noi primesc, dar cu măsură.
Cu Carrisi de mână, spre dimineţile roz din canzonă, Romina P. mène la grande vie et ça se voit. În fine, un noroc: cărţile lui Pease despre limbajul trupului, ce ne învaţă că fluturarea ostentativă a părului cu mâna este semn de disperare sexuală, nu apăruseră încă. Tot aşa, nimeni nu pare să observe că Romina este un produs mid-range derivat zdravăn al incalificabilei Brooke Shields, în Blue Lagoon, mai exact.
Toate chestiile astea ar putea fi f. f. triste: şi nu sunt. În realitate, am crăpat de râs, preţ de vreo două ore. Nimic despre jocul de glezne, despre care a scris îndeajuns Monica, şi totuşi: vă atrag umil atenţia asupra finalului, demenţial.
Hänsel şi Gretel au rămas fără playback. Hänsel se dă în continuare pe sine Scenei, Publicului, Artei, neştiutor de urât. Şi atunci, pentru că - nu-i aşa- bărbatul este capul, dar femeea este gâtul cum zice înţelepciunea mahalalelor, Gretel îi dă discret una peste ceafă, poate se opreşte.
Hai acasă, mămicule, şi-om vedea noi.
Comme les choses passent, heh. Dar să revenim: aşadar, într-o frumoasă seară de vară a anului 1983, are loc evenimentul planetar de mai sus. Între ei, douăzeci de centimetri, cu tocuri cu tot, în ciuda tălpilor compensate şi evident, nu în sensul aşteptat de toată lumea. Operatorul are mână largă şi nu se vede prea tare: deocamdată.
El: frizer fără nicio taină ezoterică, sau hai, ghişetier la Monte Paschi, cu indulgenţă. Băiat bun, altfel şi devreme acasă, halitor de paste şi de un machism fără limite majore. Mon dieu, il en veut, il en redemande, pugnul se strânge energic şi vâjâie prin aer, cât elan, ce forţă tulburătoare. Un salesman perfect: ar putea vinde cuţite de bucătărie, asigurări de viaţă sau minuni la pachet pe stadioane, ceea ce după umila noastră părere e cam tot aia. Sentimental, totuşi: din vreme în vreme, se uită pofticios cu coada ochiului la Ea, să se asigure că n-a dat bir cu fugiţii în culise şi că ţine hangul cu nădejde şi vlagă. Când vorbeşte de mano sull'cuore, seamănă cu Mussolini: ce să mai, este irezistibil. Este creierul din spatele formidabilei întreprinderi, sofistul care pune concluziile pertinente, la vremea lor, peremptoriu: comentezi?
***
Ea: oh, ea. L'americana, heh. Textierul, confuz înnebunit de privirea de cărbune cuminte - vom reveni- i-a rezervat acţiunile şi misterele ritualice majore. Chestia asta o transformă tenace în minţile noastre într-un fel de Albă ca Zăpada: Romina P. netezeşte matern almohadele de anatidee, aprinde luna, dă drumul la ploaie, cu gesturi elocvente, fluide şi universale. Are acea privire - am revenit- uşor tulbure şi plină de promisiuni îndată călcate: pas touche, heh. O uitătură bine calibrată, de pin-up girl prinsă cu bolduri - îmi cer scuze, nu pot rezista imaginii imperioase- de păreţii bine văruiţi ai unei bude de GI din Vietnam. Niţel perversă, dar totuşi scăpată din laţul de la maici: să ne smulgem hainele de pe noi primesc, dar cu măsură.
Cu Carrisi de mână, spre dimineţile roz din canzonă, Romina P. mène la grande vie et ça se voit. În fine, un noroc: cărţile lui Pease despre limbajul trupului, ce ne învaţă că fluturarea ostentativă a părului cu mâna este semn de disperare sexuală, nu apăruseră încă. Tot aşa, nimeni nu pare să observe că Romina este un produs mid-range derivat zdravăn al incalificabilei Brooke Shields, în Blue Lagoon, mai exact.
Toate chestiile astea ar putea fi f. f. triste: şi nu sunt. În realitate, am crăpat de râs, preţ de vreo două ore. Nimic despre jocul de glezne, despre care a scris îndeajuns Monica, şi totuşi: vă atrag umil atenţia asupra finalului, demenţial.
Hänsel şi Gretel au rămas fără playback. Hänsel se dă în continuare pe sine Scenei, Publicului, Artei, neştiutor de urât. Şi atunci, pentru că - nu-i aşa- bărbatul este capul, dar femeea este gâtul cum zice înţelepciunea mahalalelor, Gretel îi dă discret una peste ceafă, poate se opreşte.
Hai acasă, mămicule, şi-om vedea noi.
***
Eh, după-amiezele de pe terasa colonelului englez. Vară-mea A., fiinţă detestabilă, pârâcioasă şi cu nas en trompette, întotdeauna şosetele nemaipomenit de albe şi de impecabil aşezate pe gambă, propunea: să facem spectacol, da?
Eram mai mare cu doi ani şi în fine, ca şi astăzi: tu-l faci pe Al Bano, da? Nu mare lucru: trebuia să dau foarte convingător cu pumnul în aer şi să rag felicità până la moarte clinică, eventual. Dumneaei, mai fragilă şi mai muiere, nu bătăuşe de maidan în pantaloni scurţi, începea cupletul doi ca un fel de Cio-Cio-San: suav, plângător, gracil. Gesturile erau reproduse cu graţie neştiutoare şi cam ticăloasă pentru etatea de patru ani: A. habar nu avea ce face, adulţii râdeau pe înfundate, colonelul englez se înroşea violent şi pleca după nişte must de la frigider.
Pe la jumătatea întreprinderii, dezamăgită că în afară de felicità nu putea să scoată de la mine, lui A. i se făcea lehamite şi târziu. ...una teleflonataaa...ăăă... nu mai ştiu, se burzuluia A. sastisită şi brusc bătrână, să zică ea...
Ce vrea asta? Să zic eu? Ce să zic? Mă uitam la madam maică-mea: fă ceva, zău. Maică-mea se uita la mine, impavidă, cu un zâmbet de madonă renană: descurcă-te.
Mai târziu, mi-a prins tare bine. Atunci însă le-aş fi asasinat cu mare voie bună pe Romina, pe A. şi pe situaţie.
Scoteam limba: ete, na! A. pufnea în plâns, neconsolată şi neconsolabilă în fustele mătuşă-mii. Mândra bombănea: minte-aveţi, să vă bateţi joc de copii în halul ăsta, măgarilor!
Eh, după-amiezele de pe terasa colonelului englez. Vară-mea A., fiinţă detestabilă, pârâcioasă şi cu nas en trompette, întotdeauna şosetele nemaipomenit de albe şi de impecabil aşezate pe gambă, propunea: să facem spectacol, da?
Eram mai mare cu doi ani şi în fine, ca şi astăzi: tu-l faci pe Al Bano, da? Nu mare lucru: trebuia să dau foarte convingător cu pumnul în aer şi să rag felicità până la moarte clinică, eventual. Dumneaei, mai fragilă şi mai muiere, nu bătăuşe de maidan în pantaloni scurţi, începea cupletul doi ca un fel de Cio-Cio-San: suav, plângător, gracil. Gesturile erau reproduse cu graţie neştiutoare şi cam ticăloasă pentru etatea de patru ani: A. habar nu avea ce face, adulţii râdeau pe înfundate, colonelul englez se înroşea violent şi pleca după nişte must de la frigider.
Pe la jumătatea întreprinderii, dezamăgită că în afară de felicità nu putea să scoată de la mine, lui A. i se făcea lehamite şi târziu. ...una teleflonataaa...ăăă... nu mai ştiu, se burzuluia A. sastisită şi brusc bătrână, să zică ea...
Ce vrea asta? Să zic eu? Ce să zic? Mă uitam la madam maică-mea: fă ceva, zău. Maică-mea se uita la mine, impavidă, cu un zâmbet de madonă renană: descurcă-te.
Mai târziu, mi-a prins tare bine. Atunci însă le-aş fi asasinat cu mare voie bună pe Romina, pe A. şi pe situaţie.
Scoteam limba: ete, na! A. pufnea în plâns, neconsolată şi neconsolabilă în fustele mătuşă-mii. Mândra bombănea: minte-aveţi, să vă bateţi joc de copii în halul ăsta, măgarilor!
***
Dar despre asta, altădată.
Tu vas me ramener quelque chose, hein?
It is happening again!
Alors donc comme cela, tous les matins le Président de mari vaque à ses diverses occupations: aux dernières nouvelles, essentiellement cueillette d'artéfacts bling-bling.
Car ainsi, Madame n'aura plus à bousculer toutes ces vilaines roturières en faisant la curée aux soldes au 29, rue Cambon. Ni sonner l' hallali de ses fournisseurs, à trois heures trente-six tapantes.
Trois heures trente-six du matin: on dort rarement, au Kremlin.
Les affaires sont les affaires. Et l'affaire est dans le sac, justement.
Tout le monde s'en fout, mais moi je trouve ce truc plutôt laid: trop grand. On pourrait y entasser sans problèmes tous les services de la préfecture de l' Ardèche.
Mon dieu, ça craint.
PS: Moins chanceuse, car elle n'est que ministre, la mère Lagarde a dû se contenter du bel album qui sert à rien pour la table basse thai du séjour.
Tout de même: la mansuétude du patronat a des limites.
PS 2 : Sarko, sous la babouche de l' Italienne? Heh: l'histoire de France a vu mieux, et avec plus de panache. A suivre, en tout cas.
Alors donc comme cela, tous les matins le Président de mari vaque à ses diverses occupations: aux dernières nouvelles, essentiellement cueillette d'artéfacts bling-bling.
Car ainsi, Madame n'aura plus à bousculer toutes ces vilaines roturières en faisant la curée aux soldes au 29, rue Cambon. Ni sonner l' hallali de ses fournisseurs, à trois heures trente-six tapantes.
Trois heures trente-six du matin: on dort rarement, au Kremlin.
Les affaires sont les affaires. Et l'affaire est dans le sac, justement.
Tout le monde s'en fout, mais moi je trouve ce truc plutôt laid: trop grand. On pourrait y entasser sans problèmes tous les services de la préfecture de l' Ardèche.
Mon dieu, ça craint.
PS: Moins chanceuse, car elle n'est que ministre, la mère Lagarde a dû se contenter du bel album qui sert à rien pour la table basse thai du séjour.
Tout de même: la mansuétude du patronat a des limites.
PS 2 : Sarko, sous la babouche de l' Italienne? Heh: l'histoire de France a vu mieux, et avec plus de panache. A suivre, en tout cas.
Găsite 8 : Special Needs
Foaia de telefoane all purpose a unui stabiliment de pe Litoral.
Priorităţi în viaţă.
Heh.
Priorităţi în viaţă.
Heh.
O dezvăluire cumplită
Astăzi după-amiază, în drum spre bancă şi alte mărunţişuri, mă opresc o jumătate de minut la taraba de linolea, după şapte mii de ani.Vous avez tout bon, naturellement: după ţigări.
Din uşă, stăpânul pufuleţilor ţine să-mi arate cu ostentaţie degetul proptit în faţa gurii, adăugând printre dinţi:
- Vedeţi că e hoaşca în spate.
Huh? And why should I feel concerned about the hoaşca issue?
Zău. Băiatul ăsta s-a uitat la prea multe filme.
***
Dar misterul se dezleagă în secunda în care, de după nişte donjoane de sardele în ulei, se aude o trâmbiţă astmatică, de mahorcă fără filtru şi moderaţie:- Florinele, ai făcut monetaru?
Mama naibii: realitatea poate fi dezamăgitoare rău, a veces.
***
Credeaţi că linoleaua ţine la păstru vinul cel bun pentru praznicul înainte-mergătoriului pustiei cel descăpăţânat?
Oh, mais non: chestia asta poate l-ar fi încântat pe domnul W., însă nu este cazul.
Aţi priceput? C'est pourtant simple et tristounet: Florin -> Florinelu -> Nelu.
Vai de mine.
Credeaţi că linoleaua ţine la păstru vinul cel bun pentru praznicul înainte-mergătoriului pustiei cel descăpăţânat?
Oh, mais non: chestia asta poate l-ar fi încântat pe domnul W., însă nu este cazul.
Aţi priceput? C'est pourtant simple et tristounet: Florin -> Florinelu -> Nelu.
Vai de mine.
A moins que...
Dar unde-mi băznea mintea, zău.
Conspiraţie?
Hai am şters-o în oraş.
PS: Pas de réglement en espèces, non plus.
Un succès, un...
Vrei o napolitană sparge toate plafoanele de răspuns.Şi mai avem cinci zile, mi se pare. Heh.
Pentru aşa ceva, nu am explicaţie.
Alors, trei posibilităţi: voi ştiţi ce e în capul vostru, zău.
Ar putea să fie asta din stânga, a lui Pavoni...
Delicii reacţionare: Memoriile marchizului de Bradomín
Motto:"Yo, calumniado y mal comprendido, nunca fui otra cosa que un místico galante, como San Juan de la Cruz. En lo más florido de mis años, hubiera dado gustoso todas las glorias mundanas por poder escribir en mis tarjetas: El Marqués de Bradomín, Confesor de Princesas."
(Ramón del Valle-Inclán, Memorias del Marqués de Bradomín, Sonata de Primavera)
O carte isprăvită greu şi cu mari oftaturi, pe la vreo patru dimineaţa. O intuiţie verificată îndelung, deşi nu prea mai era nevoie: dacă se egzistă pe lumea asta un conclav al spiritelor obosite de atâtea fragilităţi cu iz puternic de sfârşit al vremii, atunci la masa la care şade Mateiu să se aşeze şi esperpentinul Ramón del Valle-Inclán. Ei, şi nu numai ei, în flagrant delict de corupţie stilistică: se putea altfel?
Despre Valle-Inclán şi despre Mateiu nu se poate scrie decât cu afectul umil al celui care are senzaţia că descoperă lucrurile astea prea târziu, în larma şi vuietul de precupeţe al unei staţii de autobuz la amiază. Mumificate de respectul analfabet al posterităţilor - cât şi cum mai ştim citi lucruri din astea?- pravilele gemene zac cuminţi pe rafturi de librărie, aşteptând subversiv întâlnirea cu cititorul care să le ştie descuia înţelesurile cu prăpăstii şi cu dihănii.
De aceea, senzaţia de lucru pe măsura sufletului şi a minţii, scris anume pentru tine şi pentru ceasurile tulburi venite să te ia de guler fix atunci când te aştepţi mai puţin. De aceea, despărţirea uşor ridiculă de ultima foaie tipărită: ştiind-o inevitabilă, ai vrea totuşi să se întâmple cât mai târziu cu putinţă, de unde mersul agale prin text şi desele opriri cu ochii pe jumătate închişi şi mintea aiurea. Şi de aceea, robia asumată în cheie amăruie a unor lucruri de care timpul în care ne mişcăm pare că nu mai are nevoie, nici răgaz.
***
Cu toate astea, spiritul timpului nu este decât o jumătate de răspuns: dimensiunea asta ne ajută să problematizăm, dar s-ar dovedi sterilă şi poate chiar bolnăvicioasă, dacă i-am da o importanţă exclusivă.Într-o Spanie devenită viespar şi într-o lume care se stinge, marchizul de Bradomín îşi asumă, spre deosebire de Paşadia Măgureanu cu care împarte aparent mai mult decât un mănunchi de circumstanţe, demersul inutil şi înduioşător al memorialisticii. O face - fie şi în forma apocrifă, imaginară şi proiectivă de sine a autorului- cu o gingăşie de care Briggs al lui Rilke nu prea poate fi bănuit în mod rezonabil. Fără a se sinchisi de preocupările şi obsesiile vremii sale: nu vedem nici măcar umbra vreunei gări preţ de vreo patru sute de pagini şi asta este mai mult decât o simplă grijă şi aplecare pentru desuet.
Este despărţirea de des Esseintes: ar fi fost prea simplu, zău.
Problema vitală este alta, lizibilă numai şi numai printre rânduri: un constat d'une seigneuriale altitude un peu lasse, qui ne prend jamais la peine de juger.
Cheile le are Barbey:" ... et c'est au moral aussi bien qu'au physique qu'il n'y a plus de talons rouges !"
Este despărţirea de des Esseintes: ar fi fost prea simplu, zău.
Problema vitală este alta, lizibilă numai şi numai printre rânduri: un constat d'une seigneuriale altitude un peu lasse, qui ne prend jamais la peine de juger.
Cheile le are Barbey:" ... et c'est au moral aussi bien qu'au physique qu'il n'y a plus de talons rouges !"
***
Economia memoriilor e una fără vârstă: patru stanze sezoniere. Ca în basmele româneşti, pe plaiurile Ghionoaiei, anul este egal unei vieţi. Ca în ghicitoarea lui Oedip, fiecare anotimp încearcă să aducă un răspuns veşnicei enigme a celor trei întrebări filosofice fundamentale şi care se ştiu.
Moartea civilă a unei călugării şi ispită solubilă numai şi numai în nebunie degenerativă: o primăvară de o îngrozitoare cruzime, scrisă ca un menuet amabil. Vina copleşitoare a unui incest şi carne aţâţată până la insuportabil: gavotă estivală la antipozi, în tăiş de pumnal. O agonie lentă şi o revizitare a Pădurii Adormite din ţara de cremene: pavana toamnei, deja cu mintea dincolo de lucruri. Trei sacrificii sau mai degrabă trei lepădări, anume un înger franciscan, un Lepanto de buzunar şi o fantasmă conjugală: oraţie hibernală în care înţelesurile ajung prea târziu.
Evident, putem însăila alegorii scabroase: dar cui i-ar folosi? Ca şi la Curtea-Veche, lucrurile cele mai sulfuroase sunt deturnate de la funcţia lor şocantă şi spălate de toate păcatele, cu voie şi fără de voie.
Este, totuşi, dacă nu neapărat un început de statuie, atunci cel puţin schiţa persistentă a unei efigii.
Zeii sunt miloşi: Bradomín nu are parte de ospăţul de piatră. Este singurul spoiler pe care am de gând să mi-l îngădui.
***
Pentru că spre deosebire de Paşadia, Bradomín spune în ultimele foi ale pravilei ceva fundamental şi atât de în firea lucrurilor hispanice, în fond.Iată-l: este esenţa cărţii, aşa cum am ştiut-o citi.
"- Yo no aspiro a enseñar, sino a divertir. Toda mi doctrina está en una sola frase: ¡Viva la bagatela! Para mí haber aprendido a sonreír, es la mayor conquista de la Humanidad. (Sonata de invierno)."
Nu ştiu dacă îl putem iubi, dragi cititoare. Dar ştiu că am vrea din tot sufletul să-l putem consola.
***
Şi, aparent fără legătură cu restul, un ceva foarte personal, un detaliu în chiaroscuro şi aproape de nimica toată. Secrete mici, efecte mari: parcă.
"La lámpara del presbiterio alumbraba día y noche ante el retablo labrado como joyel de reyes: Los áureos racimos de la vid evangélica parecían ofrecerse cargados de fruto. El santo tutelar era aquel piadoso Rey Mago que ofreció mirra al Niño Dios: Su túnica de seda bordada de oro brillaba con el resplandor devoto de un milagro oriental. (Sonata de otoño)"
Ştim de la Voragine: Balthazar aduce smirna.
"La lámpara del presbiterio alumbraba día y noche ante el retablo labrado como joyel de reyes: Los áureos racimos de la vid evangélica parecían ofrecerse cargados de fruto. El santo tutelar era aquel piadoso Rey Mago que ofreció mirra al Niño Dios: Su túnica de seda bordada de oro brillaba con el resplandor devoto de un milagro oriental. (Sonata de otoño)"
Ştim de la Voragine: Balthazar aduce smirna.
***
El Marqués de Bradomín: "el más admirable de los Don Juanes: Feo, católico y sentimental."
Lui non plus, ce n'est pas un salaud, vous savez.
27 februarie 2008
Place Your Bets
Bun: am închis sondajul, foarte bine, majoritatea zdrobitoare zice să mă duc.Mai rămâne de trimis biletul care dă satisfacţie unui RSVP implicit: şi am nişte zile infernale, în fine mă descurc eu cumva.
O invitaţie la autodenunţ: cine dumnezeu a ochit aia cu stai naibii acasă şi scrie, one step forward. Îmi plac lucrurile în răspăr şi zău nu muşc pe nimeni, heh.
Acuma, dilemă: my kingdom for a horse. De preferinţă unul altfel. Să văd dacă nu găsesc ceva pe Gabroveni, teoretic ar trebui să se găsească mai orice pe strada aia.
Hm, de mintit toată treaba: de-aia mi-am luat eu iar nişte libere, heh.
***
Cineva care nu semnează pune o problemă interesantă pe blogul resuscitat al Amoralului:
fericiri banale sau suferinţe sublime?
Dragă cineva, personal nu ştiu ce e aia fericire banală, dacă s-o fi egzistând, poate pentru alţii. Nu mi se pare nimic banal în toate lucrurile simple despre care firea mea complicată tot face vorbire de ceva vreme încoace: n-are rost să le reiau, se cam ştiu.
Dar fie, presupunând că e vorba chiar de fericiri banale, asta ar implica o nemaipomenită lipsă de imaginaţie, erori de casting şi de recuzită - tocăniţă, cozonac... I'm sure you know the rest, heh- moment în care nu mai sunt deloc fericiri, ci tristeţi fundamentale care nu vor să se ştie ca atare.
Ei, atuncea da, scoateţi batistele: decât aşa ceva, mai bine suferinţa sublimă, în veci amin.
Din jale s-a-ntrupat Electra. Nu?
Dar mai bine o cafea, ce mama naibii.
Dar chestia asta m-a făcut curioasă, aşa că numaidecât poftim: sondajul filosofic al săptămânii, în stânga, sub pervaz, cum zic golanii.
Hai pe diseară. Poimâine dispar până duminică, aşa că bag viteză: nu, nu spui unde. Vedeţi voi când mă-ntorc, dar puteţi specula: it's phoney money, anyway.
PS: O fericire banală, în ziarul de azi. Biata femeie.
PS 2: Vrei o napolitană scores twice. Deja. Heh. Mais je vous en prie, voyons.
Dar fie, presupunând că e vorba chiar de fericiri banale, asta ar implica o nemaipomenită lipsă de imaginaţie, erori de casting şi de recuzită - tocăniţă, cozonac... I'm sure you know the rest, heh- moment în care nu mai sunt deloc fericiri, ci tristeţi fundamentale care nu vor să se ştie ca atare.
Ei, atuncea da, scoateţi batistele: decât aşa ceva, mai bine suferinţa sublimă, în veci amin.
Din jale s-a-ntrupat Electra. Nu?
Dar mai bine o cafea, ce mama naibii.
Dar chestia asta m-a făcut curioasă, aşa că numaidecât poftim: sondajul filosofic al săptămânii, în stânga, sub pervaz, cum zic golanii.
Hai pe diseară. Poimâine dispar până duminică, aşa că bag viteză: nu, nu spui unde. Vedeţi voi când mă-ntorc, dar puteţi specula: it's phoney money, anyway.
PS: O fericire banală, în ziarul de azi. Biata femeie.
PS 2: Vrei o napolitană scores twice. Deja. Heh. Mais je vous en prie, voyons.
26 februarie 2008
Tribulaţia de sâmbătă, patruzecişinouă: Les faiseurs de pluie
Motto:"- Vos tenéis razón, Excelencia...Hablando con verdad, no puedo decir que éste sea mi siglo..."
(Ramón del Valle-Inclán, Memorias del Marqués de Bradomín, Sonata de Primavera)
În zilele următoare, Skanderbeg tot încercase să-i deschidă Indescifrabilului pofta de conversaţie. Gângurise glagolitic diverse snoave kosovare auzite de la clienţii băilor turceşti ale copilăriei. Încercase să-i ţie vizirului isonul atunci când Pantazi fluierase uşurel vreo câteva măsuri din barcarola lui Offenbach, în timp ce se bărbierea îndelung, cu aplicaţia binecunoscută.
Şi nici măcar nu făcuse scandal pentru haleală.
La un moment dat, să tot fi fost după-amiaza zilei de luni, Pantazi îl întrerupse fără mare ceremonie:
- Ascultă Skanderbeg, ce-ai zice dacă m-aş purta cu tine ca în piaţa de la Pnom Penh?
Guguştiucul habar nu avea de purtările precupeţelor de la capătul lumii, aşa că presupuse timid:
- E de rău, stăpâne?
- Hm? Nu neapărat. Doar că dacă ajungi în faţa tarabei păsărarului cel spân, fix vizavi de muierea ce vinde cât e ziua de lungă momiţe fosforescente de vasilisc pentru putinţa mandarinilor interlopi, e bine să-ţi speli sufletul cu slobozirea vreunui guguştiuc, aşa ca dumneata, din colivie. Şi să-ţi pui o dorinţă: moriştile de rugăciune de la Wat Phnom mi-au zis că funcţionează, întotdeauna. Mda, nu-i o idee rea, încheie Pantazi cu ochii în carnetul de la Pineider în care tot scrie un ceva cuneiform de vreo două ceasuri sau poate mai bine, nehotărându-se dacă să ofteze sau să zâmbească.
Skanderbeg cugetă: carevasăzică vizirul vrea să-i dea drumul în lume şi nici măcar nu apucaseră să stea la taclalele pe care le tot visase de atâta amar de vreme. Dar dacă aşa e vrerea pantazească, te poţi împotrivi?
Dacă guguştiucii ar şti ofta... dar izbăvirea vine la fel de nechemată, cu toate că temporară:
- Am să mă mai gândesc ce mă fac cu tine, Skanderbeg.
Le roi et l'oiseau: cineva s-a milostivit şi de tahicardiile mele.
Nu din lăcomie se apucase Xantippa de aşa un comerţ: la urma urmelor, cămătăria ar fi putut fi amplu suficientă. Ci din convingerea că ultimele decade trântiseră peste lume o mare şi nemernică tristeţe: oamenii nu-şi mai ştiau vorbi, baremi să se ocupe de-ale cărnii cu fastul cinic ce se cuvine. Şi-apoi văzuse atâtea drame stârnite din dragoste prost alese şi din compromisuri negustoreşti în jurul mesei de duminică, încât se gândea adeseori cu înduioşare că fapta ei era una de mare dare de sine. Ziua şi noaptea împărţea Xantippa fără să se uite după rest, seminţele ascunse ale liniştii conjugale în oraşul pe jumătate ameţit de căldură şi slava impertinentă a intersecţiei dintre două maluri de monadă.
Şi poate mai mult de-atât.
Şi nici măcar nu făcuse scandal pentru haleală.
La un moment dat, să tot fi fost după-amiaza zilei de luni, Pantazi îl întrerupse fără mare ceremonie:
- Ascultă Skanderbeg, ce-ai zice dacă m-aş purta cu tine ca în piaţa de la Pnom Penh?
Guguştiucul habar nu avea de purtările precupeţelor de la capătul lumii, aşa că presupuse timid:
- E de rău, stăpâne?
- Hm? Nu neapărat. Doar că dacă ajungi în faţa tarabei păsărarului cel spân, fix vizavi de muierea ce vinde cât e ziua de lungă momiţe fosforescente de vasilisc pentru putinţa mandarinilor interlopi, e bine să-ţi speli sufletul cu slobozirea vreunui guguştiuc, aşa ca dumneata, din colivie. Şi să-ţi pui o dorinţă: moriştile de rugăciune de la Wat Phnom mi-au zis că funcţionează, întotdeauna. Mda, nu-i o idee rea, încheie Pantazi cu ochii în carnetul de la Pineider în care tot scrie un ceva cuneiform de vreo două ceasuri sau poate mai bine, nehotărându-se dacă să ofteze sau să zâmbească.
Skanderbeg cugetă: carevasăzică vizirul vrea să-i dea drumul în lume şi nici măcar nu apucaseră să stea la taclalele pe care le tot visase de atâta amar de vreme. Dar dacă aşa e vrerea pantazească, te poţi împotrivi?
Dacă guguştiucii ar şti ofta... dar izbăvirea vine la fel de nechemată, cu toate că temporară:
- Am să mă mai gândesc ce mă fac cu tine, Skanderbeg.
Le roi et l'oiseau: cineva s-a milostivit şi de tahicardiile mele.
***
Hammamul Xantippei avea privilegiul unei sfinte mari neruşinări, şi anume situarea sa deopotrivă ironică şi strategică la numai doi paşi de episcopatul copt. Ziua loc de bârfe şi de zeflemele pentru cadânele ce-şi duceau viaţa citind romane cu poze dindărătul arcadelor altfel nemaipomenit de liniştite şi a jardinierelor cu muşcate de la fiece balcon, locul avea virtuţi nocturne absolut reprobabile. Începând cu orele şase seara, odată misia igienică şi socială isprăvită, băteau la uşa Damiettei - aşa îşi botezase patroana, respectabil şi fără imaginaţie, stabilimentul- tot felul de siluete de-a dreptul dubioase. Se iţeau obraznic şi insistent în dreptul vizorului obraji tăiaţi de cicatrice de un sfert de secol, urechi ciungite de cercei la mare încăierare, buze despicate de şişuri mahalageşti. Dar şi -mai cu fereală şi după îndelungi ocheade în stânga şi în dreapta- perechi de barbete irlandeze sau musteţi de căpitani de husari din palatinatele frigide ale Scandinaviei.Deşi nenumăratele ceainice cu poşirci felurite turnate cu mare generozitate de madame Suzanne ar fi smintit cu mare uşurinţă şi un batalion de grenadieri, Abd'allah constată cu neplăcere că nu poate adormi absolut deloc. Ar merge până în port, să vadă cum se descurcă Tralea cu toate cele: prea l-am lăsat de izbelişte, la fiecare escală. Ar sta să cugete cu o narghilea sub nas la tot şuvoiul de evenimente în care avea impresia că fuseseră târâţi aproape fără voie. Ca şi cum degetul unei zeităţi capricioase ar fi hotărât că voiajul lor de plăcere trebuia neapărat să se transforme într-un soi de cursă contra cronometru după nişte lucruri care începuseră să îi depăşească.
Trebuie să mă credeţi pe cuvânt: în seara asta, situaţia este absolut albastră. Scolasticul regretă că nu a avut atâta curaj încât să îi dezvăluie Zazei toate urzelile Sebastei, de frică pesemne să nu fie crezut. E drept că în secunda în care încercase, fusese întâmpinat nu numai cu marea zeflemea caustică de rigoare, dar şi cu un verdict nou şi fără drept de apel.
- Dragă, sunt dispusă să cred toate prostiile în secunda în care au un scop nobil, dar chestiile astea sunt de adormit copiii şi-atâta. Data viitoare, inventează şi tu ceva mai subtil, zău.
Repezită cum era, ar fi riscat în plus nu numai să se enerveze, dar şi să intre în infinite iţe speculative, mai toate apocaliptice, niciuna cu vreo soluţie utilă şi pragmatică în viitorul imediat.
Ca un făcut, dinspre priciul de sus, Scolasticul aude prima frază distinctă de după bolboroselile abundente ale ultimelor trei sferturi de ceas:
- The trumpet shall sound, mârâie Zaza şi oftează adânc.
Ei poftim, ce chestie, îşi spune Abd'allah.
Să vezi ce iad o să fie în camera asta până dimineaţă: pariu?
Iar lui Skanderbeg, jugul armistiţiului nescris începe să i se pară mai lesne de suportat.
Este numai o iluzie, de bună seamă: cu Indescifrabilul nu te poţi niciodată culca pe două urechi, a tihnă tâmpă şi diabet colocvial. Am îndrăzni să spunem şi ceva mai mult de-atât: cu Pantazi, lucrurile se înşiră de regulă altfel pe aţa unor cauzalităţi, ceea ce nu presupune neapărat răspăr, ci poate numai un intens amuzament polisemic. În ciuda calmului pe care nu-l poate compromite nici măcar după-amiaza aceasta cu ape transparente, nimic nu pune interlocutorul socotit vremelnic pe măsură la adăpostul unor tăişuri verbale de o absolută şi fermecătoare rea credinţă.
O conversaţie cu aşa un adversar se scrie de foarte multe ori în cheia imperativă a unei vulgate.
În cele două zile ce urmaseră discuţiei cu ascuţişuri netede, se arătase îngrijorător de sistematic şi de preocupat de ordinea confortabilă a celor mai insignifiante detalii de pe Le Sémillant. Organizase totul ca întotdeauna: cu criteriu, cu plăcerea ştiutelor şi aparent fără grabă. Judecând însă după exasperările oamenilor tocmiţi cu ziua, Skanderbeg ajunsese la concluzia ciudată că ritmul vital pantazesc, odată stârnit din ceea ce avea toate aparenţele cailor verzi pe pereţi, se dovedea redutabil. Cu aiuritoare şi ilizibile pofte de ultim moment: hamalii înjuraseră cu sfiala sclavului slobozit de curând atunci când ciucurele de la fez poruncise cu o voce istovită să i se facă numaidecât rost de un gramofon englezesc fără pâlnie. Şi numai şi numai în cufăr de muşama neagră: de unde să se mai găsească, de-altfel, dimpreună cu toate acestea, plăcile vocii stăpânului, scrise aproape cu năduf pe foaia ruptă cu imperceptibilă agasare?
Vă mai întrebaţi cum de toate lucrurile au ştiut să se întâmple fără contrarietăţi majore? N-ar trebui, zău, atunci când e vorba de aşa cinstite obraze.
Apropierea de Port Said avea întotdeauna delicii suspecte. Nedeprins cu fineţurile conspiraţiei mănuşilor de piele şi neluând în seamă că tocmai au intrat în apele drăceşti ale canalului de Suez, Skanderbeg nu ştie citi cum se cade înţelesul asimetriei bruşte a surâsului de dihanie.
Dar vede cu precizie flacăra rece a unor electrocardiograme: ah, dacă guguştiucii ar putea să ofteze, s-ar duce naibii armistiţiul de pe muchia floretei!
Bornele kilometrice sunt unele din cele mai făţarnice lucruri de pe lumea asta, aşadar o să scriem:
Undeva teribil de departe, în sita fereştii de pe culoarul unui okel prea bicisnic pentru a mai purta vreun nume, felinarul desenează imperturbabil siluete de balauri şi de zmei cu dinţii lipsă. Un lucru de o mare tristeţe.
Cum dumnezeu să nu te ia de guler toate iazmele introspecţiei?
Cu băgare de seamă, Abd'allah face sul rogojina de papirus: să ia o gură de aer măcar.
Dar în curtea hanului de luncă pierdută e mai mare zarvă decât ziua în amiaza mare, aşa că Scolasticului nu-i mai rămâne decât soluţia lipsită de interes a plimbării circumspecte până la Gare des Sables şi înapoi.
Distanţa e prea mică, ultimul autobuz tocmai recuperează chefliii de prin locurile de pierzanie ca să-i întoarcă spre liniştea portului. Iar solidaritatea bărbătească e o realitate: expediind nuanţele cu scuza pioasă a zilei de mâine, Abd'allah se suie pe scara şubredă şi are norocul ultimului loc liber din dreptul burdufului.
Trebuie să mă credeţi pe cuvânt: în seara asta, situaţia este absolut albastră. Scolasticul regretă că nu a avut atâta curaj încât să îi dezvăluie Zazei toate urzelile Sebastei, de frică pesemne să nu fie crezut. E drept că în secunda în care încercase, fusese întâmpinat nu numai cu marea zeflemea caustică de rigoare, dar şi cu un verdict nou şi fără drept de apel.
- Dragă, sunt dispusă să cred toate prostiile în secunda în care au un scop nobil, dar chestiile astea sunt de adormit copiii şi-atâta. Data viitoare, inventează şi tu ceva mai subtil, zău.
Repezită cum era, ar fi riscat în plus nu numai să se enerveze, dar şi să intre în infinite iţe speculative, mai toate apocaliptice, niciuna cu vreo soluţie utilă şi pragmatică în viitorul imediat.
Ca un făcut, dinspre priciul de sus, Scolasticul aude prima frază distinctă de după bolboroselile abundente ale ultimelor trei sferturi de ceas:
- The trumpet shall sound, mârâie Zaza şi oftează adânc.
Ei poftim, ce chestie, îşi spune Abd'allah.
Să vezi ce iad o să fie în camera asta până dimineaţă: pariu?
***
Orele se înşiră alene. Pantazi şade la cârmă şi nu se poate hotărî dacă un larghetto de Chopin e solubil într-o ceaşcă de Lapsang Souchong sau dacă rusalcele poartă numai şi numai pantofi cu număr impar. Este, de bună seamă, felul foarte personal al dihaniei de a amâna pe cât se poate bâzâitul unor solilocvii.Iar lui Skanderbeg, jugul armistiţiului nescris începe să i se pară mai lesne de suportat.
Este numai o iluzie, de bună seamă: cu Indescifrabilul nu te poţi niciodată culca pe două urechi, a tihnă tâmpă şi diabet colocvial. Am îndrăzni să spunem şi ceva mai mult de-atât: cu Pantazi, lucrurile se înşiră de regulă altfel pe aţa unor cauzalităţi, ceea ce nu presupune neapărat răspăr, ci poate numai un intens amuzament polisemic. În ciuda calmului pe care nu-l poate compromite nici măcar după-amiaza aceasta cu ape transparente, nimic nu pune interlocutorul socotit vremelnic pe măsură la adăpostul unor tăişuri verbale de o absolută şi fermecătoare rea credinţă.
O conversaţie cu aşa un adversar se scrie de foarte multe ori în cheia imperativă a unei vulgate.
În cele două zile ce urmaseră discuţiei cu ascuţişuri netede, se arătase îngrijorător de sistematic şi de preocupat de ordinea confortabilă a celor mai insignifiante detalii de pe Le Sémillant. Organizase totul ca întotdeauna: cu criteriu, cu plăcerea ştiutelor şi aparent fără grabă. Judecând însă după exasperările oamenilor tocmiţi cu ziua, Skanderbeg ajunsese la concluzia ciudată că ritmul vital pantazesc, odată stârnit din ceea ce avea toate aparenţele cailor verzi pe pereţi, se dovedea redutabil. Cu aiuritoare şi ilizibile pofte de ultim moment: hamalii înjuraseră cu sfiala sclavului slobozit de curând atunci când ciucurele de la fez poruncise cu o voce istovită să i se facă numaidecât rost de un gramofon englezesc fără pâlnie. Şi numai şi numai în cufăr de muşama neagră: de unde să se mai găsească, de-altfel, dimpreună cu toate acestea, plăcile vocii stăpânului, scrise aproape cu năduf pe foaia ruptă cu imperceptibilă agasare?
Vă mai întrebaţi cum de toate lucrurile au ştiut să se întâmple fără contrarietăţi majore? N-ar trebui, zău, atunci când e vorba de aşa cinstite obraze.
Apropierea de Port Said avea întotdeauna delicii suspecte. Nedeprins cu fineţurile conspiraţiei mănuşilor de piele şi neluând în seamă că tocmai au intrat în apele drăceşti ale canalului de Suez, Skanderbeg nu ştie citi cum se cade înţelesul asimetriei bruşte a surâsului de dihanie.
Dar vede cu precizie flacăra rece a unor electrocardiograme: ah, dacă guguştiucii ar putea să ofteze, s-ar duce naibii armistiţiul de pe muchia floretei!
***
Bornele kilometrice sunt unele din cele mai făţarnice lucruri de pe lumea asta, aşadar o să scriem:
Undeva teribil de departe, în sita fereştii de pe culoarul unui okel prea bicisnic pentru a mai purta vreun nume, felinarul desenează imperturbabil siluete de balauri şi de zmei cu dinţii lipsă. Un lucru de o mare tristeţe.
Cum dumnezeu să nu te ia de guler toate iazmele introspecţiei?
Cu băgare de seamă, Abd'allah face sul rogojina de papirus: să ia o gură de aer măcar.
Dar în curtea hanului de luncă pierdută e mai mare zarvă decât ziua în amiaza mare, aşa că Scolasticului nu-i mai rămâne decât soluţia lipsită de interes a plimbării circumspecte până la Gare des Sables şi înapoi.
Distanţa e prea mică, ultimul autobuz tocmai recuperează chefliii de prin locurile de pierzanie ca să-i întoarcă spre liniştea portului. Iar solidaritatea bărbătească e o realitate: expediind nuanţele cu scuza pioasă a zilei de mâine, Abd'allah se suie pe scara şubredă şi are norocul ultimului loc liber din dreptul burdufului.
***
Nu din lăcomie se apucase Xantippa de aşa un comerţ: la urma urmelor, cămătăria ar fi putut fi amplu suficientă. Ci din convingerea că ultimele decade trântiseră peste lume o mare şi nemernică tristeţe: oamenii nu-şi mai ştiau vorbi, baremi să se ocupe de-ale cărnii cu fastul cinic ce se cuvine. Şi-apoi văzuse atâtea drame stârnite din dragoste prost alese şi din compromisuri negustoreşti în jurul mesei de duminică, încât se gândea adeseori cu înduioşare că fapta ei era una de mare dare de sine. Ziua şi noaptea împărţea Xantippa fără să se uite după rest, seminţele ascunse ale liniştii conjugale în oraşul pe jumătate ameţit de căldură şi slava impertinentă a intersecţiei dintre două maluri de monadă.
Şi poate mai mult de-atât.
***
Nu, hotărât lucru, Abd'allah nu ştiuse niciodată citi printre rândurile zeflemelelor Zazei. Iar bănuiala că refugiul retoric în spatele vorbei streine, aşa de neaşteptat în mijlocul frazei, s-ar fi putut datora unor pudori sarcastice atunci când venea vorba de unele lucruri cu adevărat necesare, nu se dovedise prea folositoare.
Ceea ce îi trezise deopotrivă şi fascinaţia - în seara asta, Abd'allah se hotărâse să-şi facă vânt la monologat sincer- şi perpetua senzaţie de cacealma, era nu atât agudeza pe care individa o afişa fără ruşine în zilele pare, cât marea naivitate pe jumătate jucată a veşnicului dar ce-am spus, dragă ? trântit şi el fix în mijlocul unui argument complicat.
Şi-atâta, şi era de ajuns pentru ca restul tablalei să înceapă să se îndoiască de părinţii pustiei şi de mâncătorii de lăcuste şi de muceniţele preacuvioase, să chinuie şerveţelele şi - vai, ce oroare!- să pufnească în râs pe după fular.
Luni de zile se înroşise neproductiv - lumea probabil credea altceva- şi căutase cu mare înverşunare din ce în ce mai contrariată să afle unde se găsea punctul slab. Nu prea reuşise: stările şi vaporii -anunţate de regulă ca la Versailles: astăzi sunt întoarsă pe dos- nu se dovediseră suficient de convingătoare.
Nici după ultimele taclale nu reuşise să se lămurească de tot. Însă raţionalizând, se gândise că până la urmă totul era o chestiune de alegeri. Criteriul ăsta funcţionase întotdeauna impecabil în ceea ce-l privea pe el însuşi, de pildă. De când luase calea unor certitudini şi a buchiei cu alineate roşietice de tetraevangheliar, avea senzaţia că toată greutatea lumii îi fusese luată de pe umeri de o mână deopotrivă uşoară şi grea, care-i deschidea fără zgomot căile unor circumstanţe şi ale unor înţelesuri. De-atunci şi în cheie augustină, toate celelalte alegeri îi fuseseră line, sigure, asumate, pe măsură.
Legitime.
Abd'allah oftă: nimic din toate astea pe şezlongul de vizavi, pesemne. Ci un soi de nelinişte doar pe jumătate jucată, de chinoveli conceptuale şi de nemulţumiri de sine. Zaza numea asta în zilele pudice la bâtardise de l'intelligence, fără explicaţii şi ca şi cum ar fi fost un lucru de la sine înţeles. Îi explicase îndelung că exista o plăcere aproape fizică a ingeniului şi a provocării, nu numai în vorbe, ci şi în fapte. Că mizerabilele artificii ale străzii nu se puteau măsura nici pe departe cu mişeliile subtile, făptuite de voie în valtrapuri sobre de flanel antracit. Şi că probabil că după sfârşitul tuturor lucrurilor lumii acesteia mai rămâne doar o singură carte de jucat: cea a minţii, care are bunul obicei de a nu muri niciodată.
Aşa că în seara asta de echinocţiu de toamnă, Scolasticul e tare nedumerit şi deşi cumpăna nopţii a trecut de foarte multă vreme, se tot plimbă de-a lungul cheului iskandariot, rugând nici el nu mai ştie pe cine să-i dea urechi de auzit.
Ceea ce îi trezise deopotrivă şi fascinaţia - în seara asta, Abd'allah se hotărâse să-şi facă vânt la monologat sincer- şi perpetua senzaţie de cacealma, era nu atât agudeza pe care individa o afişa fără ruşine în zilele pare, cât marea naivitate pe jumătate jucată a veşnicului dar ce-am spus, dragă ? trântit şi el fix în mijlocul unui argument complicat.
Şi-atâta, şi era de ajuns pentru ca restul tablalei să înceapă să se îndoiască de părinţii pustiei şi de mâncătorii de lăcuste şi de muceniţele preacuvioase, să chinuie şerveţelele şi - vai, ce oroare!- să pufnească în râs pe după fular.
Luni de zile se înroşise neproductiv - lumea probabil credea altceva- şi căutase cu mare înverşunare din ce în ce mai contrariată să afle unde se găsea punctul slab. Nu prea reuşise: stările şi vaporii -anunţate de regulă ca la Versailles: astăzi sunt întoarsă pe dos- nu se dovediseră suficient de convingătoare.
Nici după ultimele taclale nu reuşise să se lămurească de tot. Însă raţionalizând, se gândise că până la urmă totul era o chestiune de alegeri. Criteriul ăsta funcţionase întotdeauna impecabil în ceea ce-l privea pe el însuşi, de pildă. De când luase calea unor certitudini şi a buchiei cu alineate roşietice de tetraevangheliar, avea senzaţia că toată greutatea lumii îi fusese luată de pe umeri de o mână deopotrivă uşoară şi grea, care-i deschidea fără zgomot căile unor circumstanţe şi ale unor înţelesuri. De-atunci şi în cheie augustină, toate celelalte alegeri îi fuseseră line, sigure, asumate, pe măsură.
Legitime.
Abd'allah oftă: nimic din toate astea pe şezlongul de vizavi, pesemne. Ci un soi de nelinişte doar pe jumătate jucată, de chinoveli conceptuale şi de nemulţumiri de sine. Zaza numea asta în zilele pudice la bâtardise de l'intelligence, fără explicaţii şi ca şi cum ar fi fost un lucru de la sine înţeles. Îi explicase îndelung că exista o plăcere aproape fizică a ingeniului şi a provocării, nu numai în vorbe, ci şi în fapte. Că mizerabilele artificii ale străzii nu se puteau măsura nici pe departe cu mişeliile subtile, făptuite de voie în valtrapuri sobre de flanel antracit. Şi că probabil că după sfârşitul tuturor lucrurilor lumii acesteia mai rămâne doar o singură carte de jucat: cea a minţii, care are bunul obicei de a nu muri niciodată.
Aşa că în seara asta de echinocţiu de toamnă, Scolasticul e tare nedumerit şi deşi cumpăna nopţii a trecut de foarte multă vreme, se tot plimbă de-a lungul cheului iskandariot, rugând nici el nu mai ştie pe cine să-i dea urechi de auzit.
***
Fără guguştiuc, uitat cu dispreţ şi grăunţe, dar cu sentimentul unor inevitabile, fezul roşu apasă scurt, de trei ori şi niciodată mai mult de-atâta, pe butonul rotund şi fără obraz al hammamului de lângă episcopie.
Caftanul Xantippei e verde, cu intarsii de aur niţel cam ţipător, dar ce importanţă are: îi merge bine, toujours émouvante, cette petite.
- Oh, mais ça alors! Je ne suis même pas surprise, caro!
- Ah bon? Pourtant, on dirait tout le contraire, tiens.
- Non, non, non, je savais que tu allais passer me voir tantôt. Ma voyante me le disait hier, alors je t'ai préparé ta chambre préférée et puis si tu veux, j'ai deux petites Soudanaises juste arrivées, ce qu'il y a de meilleur et rien que pour toi, mais attends...
- Arrête avec ça, déjà. Je passe te voir après tout ce temps et tout ce que tu peux me proposer, c'est des putes prépubères.
- Oh, mais je me disais que...
- Tu ne te disais rien du tout. Franchement, chère: on dirait que vous avez oublié de nous connaître, alors de là à nous surprendre....
O replică periculoasă pentru Xantippa, un punct în plus pentru dihanie:
- Eh bien dis donc, caro, mais tu ne serais pas amoureux par hasard? Ca ne te ressemble pas du tout, hein? Alors, faudra tout me dire, pas vrai ?
- Ecoute: je ne dirais pas ça comme ça.
- Dommage, caro, ça ne nous rajeunit pas du tout.
- Ne sois pas ridicule.
Lesne se vede că între Pantazi şi madamă e ceva mai mult decât o relaţie fructuoasă de afaceri. Şi tot aşa de lesne se aud şi inflexiunile noduroase din vorba Xantippei care, este cazul să o spunem, este teribil de improbabilă în context.
***
Fără guguştiuc, uitat cu dispreţ şi grăunţe, dar cu sentimentul unor inevitabile, fezul roşu apasă scurt, de trei ori şi niciodată mai mult de-atâta, pe butonul rotund şi fără obraz al hammamului de lângă episcopie.
Caftanul Xantippei e verde, cu intarsii de aur niţel cam ţipător, dar ce importanţă are: îi merge bine, toujours émouvante, cette petite.
- Oh, mais ça alors! Je ne suis même pas surprise, caro!
- Ah bon? Pourtant, on dirait tout le contraire, tiens.
- Non, non, non, je savais que tu allais passer me voir tantôt. Ma voyante me le disait hier, alors je t'ai préparé ta chambre préférée et puis si tu veux, j'ai deux petites Soudanaises juste arrivées, ce qu'il y a de meilleur et rien que pour toi, mais attends...
- Arrête avec ça, déjà. Je passe te voir après tout ce temps et tout ce que tu peux me proposer, c'est des putes prépubères.
- Oh, mais je me disais que...
- Tu ne te disais rien du tout. Franchement, chère: on dirait que vous avez oublié de nous connaître, alors de là à nous surprendre....
O replică periculoasă pentru Xantippa, un punct în plus pentru dihanie:
- Eh bien dis donc, caro, mais tu ne serais pas amoureux par hasard? Ca ne te ressemble pas du tout, hein? Alors, faudra tout me dire, pas vrai ?
- Ecoute: je ne dirais pas ça comme ça.
- Dommage, caro, ça ne nous rajeunit pas du tout.
- Ne sois pas ridicule.
Lesne se vede că între Pantazi şi madamă e ceva mai mult decât o relaţie fructuoasă de afaceri. Şi tot aşa de lesne se aud şi inflexiunile noduroase din vorba Xantippei care, este cazul să o spunem, este teribil de improbabilă în context.
***
Oh, la mama dracului ghem, dar pe toţi dracii: astea sunt pimniţele de la Duc des Lombards. Mare minune că am ajuns tocmai aicea: cinci minute în plus în nenorocita aia de odaie în care nu poţi nici să respiri ca lumea, ce să mai pomenesc de foială. Simţeam că explodez, ţigarete canci, păi asta e viaţă?
Oh, le caveau de chez le Duc des Lombards, câte amintiri bezmetice, ce plăcere nebună să şezi la un boeuf aşa, la rece şi fără nicio parcimonie, tot jazzul ăsta care-ţi intră uşurel prin nări şi-ţi face creierii praf, ce fericire leneşă şi vinovată, zău. Să şezi şi să înşiri prostii fără consecinţă cu un ceva în mână de care nu ai să te atingi, înveţi repede ce nu ţi-au arătat cărţile, uite chestia aia albastră e un Curaçao, are un gust infect de sirop de gât şi zău dacă pricep de ce e atâta vorbă deocheată în jurul sticlei de Malibu, că e doar rom şi nucă de cocos, doamne iartă-mă, toată viaţa mi-au plăcut chestiile dulcege, peste Monbazillac nu se egzistă decât Châteauneuf-du-Pape, aş putea să mă troscănesc cu din astea, dar cum naiba să-mi pierd eu flerul, rentează? Deşi dacă am avea taclaua asta la Roma ne-am război fără folos: matale cu Montepulciano d'Abruzzo normal, eu cu ale mele, adică heh, est! est!! est!!! di Montefiascone, zău mă doare-n cot de treaba aia cu semnele de mirare, dacă aşa scrie pe sticlă, nu e dreptate să o spui cu din ce în ce mai mare entuziasm? Bun, acuma să nu crezi dumneata că oi fi vreun fel de beţivă, jansenismul în ce priveşte spirtoasele e un coup d'effet nemaipomenit, e chiar singurul stalinism admisibil, să-i vezi pe toţi cum se desfiră şi tu să şezi aşa, paşadeşte, mândru în viţiu şi virtute şi să te străduieşti per carità să uiţi până a doua zi de dimineaţă, când o să ieşi să flânezi pe Quai Malaquais cu mare nepăsare, în timp ce toată lumea o să steie în fundul patului şi al geografiilor cu prişniţe şi cafele cu sare. Şi-atuncea zău îmi zic, bunule domn, nu: nu sunt sentimentală, tocmai asta e problema, că lucrul cel mai important pe lume e să nu-ţi pese şi să nu te ruşinezi de nimica şi uite-aşa vine de se leagă că Parisul e o mare fericire ticăloasă, fir-ar mama ei să fie de viaţă.
- Heh. Tu n' étais pas bien farouche, je dois dire.
- You know the rhyme: round and round she goes, where she stops nobody knows.
- Et tu n'est plus jamais rentrée à Leeds?
- Pfft, that! That was a long time ago.
- Really?
- Dis-moi, tu ne veux pas que...
- Ca n'a jamais été une bonne idée, tu sais. Par contre, peut-être que toi, tu pourrais me répondre, tiens.
- Demande toujours, on sait jamais...
- Qui suis-je, Xantippa?
- Oh, caro, voyons... tu es un faiseur de pluie.
Spoiler: Săptămâna asta, nu. Mai negociem.
Oh, le caveau de chez le Duc des Lombards, câte amintiri bezmetice, ce plăcere nebună să şezi la un boeuf aşa, la rece şi fără nicio parcimonie, tot jazzul ăsta care-ţi intră uşurel prin nări şi-ţi face creierii praf, ce fericire leneşă şi vinovată, zău. Să şezi şi să înşiri prostii fără consecinţă cu un ceva în mână de care nu ai să te atingi, înveţi repede ce nu ţi-au arătat cărţile, uite chestia aia albastră e un Curaçao, are un gust infect de sirop de gât şi zău dacă pricep de ce e atâta vorbă deocheată în jurul sticlei de Malibu, că e doar rom şi nucă de cocos, doamne iartă-mă, toată viaţa mi-au plăcut chestiile dulcege, peste Monbazillac nu se egzistă decât Châteauneuf-du-Pape, aş putea să mă troscănesc cu din astea, dar cum naiba să-mi pierd eu flerul, rentează? Deşi dacă am avea taclaua asta la Roma ne-am război fără folos: matale cu Montepulciano d'Abruzzo normal, eu cu ale mele, adică heh, est! est!! est!!! di Montefiascone, zău mă doare-n cot de treaba aia cu semnele de mirare, dacă aşa scrie pe sticlă, nu e dreptate să o spui cu din ce în ce mai mare entuziasm? Bun, acuma să nu crezi dumneata că oi fi vreun fel de beţivă, jansenismul în ce priveşte spirtoasele e un coup d'effet nemaipomenit, e chiar singurul stalinism admisibil, să-i vezi pe toţi cum se desfiră şi tu să şezi aşa, paşadeşte, mândru în viţiu şi virtute şi să te străduieşti per carità să uiţi până a doua zi de dimineaţă, când o să ieşi să flânezi pe Quai Malaquais cu mare nepăsare, în timp ce toată lumea o să steie în fundul patului şi al geografiilor cu prişniţe şi cafele cu sare. Şi-atuncea zău îmi zic, bunule domn, nu: nu sunt sentimentală, tocmai asta e problema, că lucrul cel mai important pe lume e să nu-ţi pese şi să nu te ruşinezi de nimica şi uite-aşa vine de se leagă că Parisul e o mare fericire ticăloasă, fir-ar mama ei să fie de viaţă.
***
- On se connaît depuis combien de vies, caro?- Heh. Tu n' étais pas bien farouche, je dois dire.
- You know the rhyme: round and round she goes, where she stops nobody knows.
- Et tu n'est plus jamais rentrée à Leeds?
- Pfft, that! That was a long time ago.
- Really?
- Dis-moi, tu ne veux pas que...
- Ca n'a jamais été une bonne idée, tu sais. Par contre, peut-être que toi, tu pourrais me répondre, tiens.
- Demande toujours, on sait jamais...
- Qui suis-je, Xantippa?
- Oh, caro, voyons... tu es un faiseur de pluie.
Spoiler: Săptămâna asta, nu. Mai negociem.
25 februarie 2008
Places
În aşteptarea Tribulaţiei, iarăşi dau din casă, de data asta cu de-amănuntul: ma marelle à moi şi locurile în care m-au luat friguri diverse
- Paris, France
- Florence, Italy
- Rome, Italy
- Siena, Italy
- Amsterdam, The Netherlands
- Madrid, Spain
- Istanbul, Turkey
- Lisbon, Portugal
- Brugge, Belgium
- New York City, NY, USA
- Beverly Hills, CA, USA
- Oxford, England
- Aix-en-Provence, France
- San Gimignano, Italy
- Cascais, Portugal
- Versailles, France
- Mont-St-Michel, France
- London, England
- Brasov, Romania
- Orvieto, Italy
- Bastia, France
- Bucharest, Romania
- Berlin, Germany
- Deauville, France
- Boston, MA, USA
- Cairo, Egypt
- Washington DC, DC, USA
24 februarie 2008
Înjuraţi-l pe Bradomín
Absolument: deşi trezită relativ devreme şi cu cele mai măreţe planuri de viitor pentru ziua din care au mai rămas trei minute, n-am apucat să fac pozele de rigoare şi nici să isprăvesc jocul de pistă deştept care are -asta pot să dezvelesc, deocamdată- ca temă Bucureştii gotici.Cine zice biserica anglicană şi Casa Liebrecht a tout faux. Sau mă rog, nu de tot, dar în fine ar fi prea nemaipomenit de simplu.
Aşa că, să mai stăm oleacă: am găsit şi iazme şi vâlve şi chiar şi pe Regele Ielelor, în buza unei pieţe, mais chut! va trebui să învăţ să-mi ţiu gura, odată şi odată.
Nici cablu de poze n-aveam: plecat în hatârurile altora. Aşa că, disclaimerul tehnic e de rigoare.
Aşa că, să mai stăm oleacă: am găsit şi iazme şi vâlve şi chiar şi pe Regele Ielelor, în buza unei pieţe, mais chut! va trebui să învăţ să-mi ţiu gura, odată şi odată.
Nici cablu de poze n-aveam: plecat în hatârurile altora. Aşa că, disclaimerul tehnic e de rigoare.
***
Tot mister şi Cluedo mundan este şi invitaţia la garden-party lansată de Exarhu & Exarhu, cu de-amănuntul şi foarte din vreme, cum spuneam. Nişte ispite la care nu se poate rezista: sushi, strada Toamnei şi o grădină cu smochini pe picior.
Asta ar implica să ies din sistemul meu deja bine dat pe brazdă, care de fapt este cel al marilor timidităţi neasumate: îmi e mai simplu să arunc eu grenada cafelei decât să mi se dea mie leapşa asta de PR.
Dilema rămâne pe jumătate întreagă: să mă duc... să nu mă duc.
O să pun un sondaj, repede perisabil. Adică până marţi dimineaţa. Deşi de hotărât, am cam hotărât.
Urmează restul, heh.
Asta ar implica să ies din sistemul meu deja bine dat pe brazdă, care de fapt este cel al marilor timidităţi neasumate: îmi e mai simplu să arunc eu grenada cafelei decât să mi se dea mie leapşa asta de PR.
Dilema rămâne pe jumătate întreagă: să mă duc... să nu mă duc.
O să pun un sondaj, repede perisabil. Adică până marţi dimineaţa. Deşi de hotărât, am cam hotărât.
Urmează restul, heh.
Du rififi dans les rutabagas
În direct de la Twelve Oaks, cineva are mai multă minte, heh:
Scarlett: Fiddle-dee-dee. War, war, war. This war talk is spoiling all the fun at every party this spring. I get so bored I could scream. Besides, there isn't going to be any war.
Îngrijorător, individul din spate, care dă din cap cu evlavie la fiece acută a cucoanei. Sovietică treabă, zău.
Siestă şi pe urmă în ordine: tribulaţia - aproape gata-, dezlegarea mult amânată a întrecerei de astă-vară şi tema pentru săptămâna viitoare. Şi dacă avem vreme, plecatul de-acasă, dar nu promit nimic.
Scarlett: Fiddle-dee-dee. War, war, war. This war talk is spoiling all the fun at every party this spring. I get so bored I could scream. Besides, there isn't going to be any war.
Îngrijorător, individul din spate, care dă din cap cu evlavie la fiece acută a cucoanei. Sovietică treabă, zău.
Siestă şi pe urmă în ordine: tribulaţia - aproape gata-, dezlegarea mult amânată a întrecerei de astă-vară şi tema pentru săptămâna viitoare. Şi dacă avem vreme, plecatul de-acasă, dar nu promit nimic.
Cheap Thrillz
Vineri dimineaţa, în faţa otelului Kempinski, logofătul cel mic:- Vai, fato, mănuşi de piele la opt jumate dimineaţa? Sunt paişpe grade afară!
- Este o conspiraţie.
O singură coloană sonoră posibilă: la Danse de la fée Dragée, fireşte. Sau nu, mai degrabă şi cu dreptate la nuanţă, asta.
PS: Versiunea nu e grozavă, dar e singura fără tutu, că adorm.
A treizecişicincea scrisoare de la Ulan Bator: Bucureştii licornei. La Vue
Motto:"L-aş fi uitat anevoie, amintirea fiindu-i strâns legată de Cişmegiu căruia îi rămăsesem credincios chiar în timpul marilor ploi ce au căzut înainte de ivirea cometei din acea vară. În apriga înviorare a verdeţii bete de umezeală şi pustie cu desăvârşire, grădina dezvelea spre seară, când se însenina vremelnic, frumuseţi nebănuite."
(Mateiu Caragiale- Craii de Curtea-Veche, Cele trei hagialâcuri)
De la Z., către P., la Nairobi
Iaca: scriu antetul cu italice şi aplicaţie şi-mi spun că pesemne dumneata ai senzaţia că simţul săptămânii ăsteia e unul nemaipomenit de fluşturatic.
N-aş merge aşa departe cu zeflemeaua. Volatil, poate. Interpretabil, cu certitudine.
Am văzut o cămilă fără buiestru pe Calea Victoriei. Foarte demnă şi elegantă, m-a întrebat cât e ceasul, după care şi-a mărturisit îngrijorarea de a nu găsi niciunde acele chibrituri filiforme cu care se aprind cel mai bine ţigările de foi. Din fericire, mi-am adus aminte că pe Elisabeta, fix vizavi de Tic-Tac se egzistă un soi de magherniţă ticsită cu toate prostiile imaginabile: am sfătuit-o să facă dreapta de-a lungul Cercului Militar şi să bată cu încredere în geamlâcul cu fire de metal de la primul număr impar de după Gambrinus.
Având în vedere numărul de aproximaţii şi de erori factuale pe centimetru patrat de scrisoare, ar fi trebuit poate să scriu cam aşa: mi s-a părut că văd o cămilă fără buiestru pe Calea Victoriei. Sau dacă ţinem la nuanţe narative cu sentiment: se făcea vedenia unei cămile fără de buiestru pe Calea Victoriei.
Ce să ne facem noi, ăştia mai nepomeniţi în legităţile cărbunelui şi ale perspectivei cu nitrat de argint? Doar vorbele ne mai rămân la îndemână: nu e întotdeauna simplu. Pentru că deşi imediat şi aparent fără complicaţii, văzul e un capitol pervers al simţurilor fiecăruia dintre noi. Iar cine crede că descrierile se egzistă în cărţi numai ca să chinuie muşteriii cu vedute papirofage dispune de scuza de unică folosinţă a nenorocului de a da peste un ceva cu pescuit al lui Sadoveanu. În atari situaţii, disperarea cu lehamite este absolut legitimă şi chiar recomandabilă.
Văz, vedută, vedenie: într-o lume pusă pe goană, cât şi cum mai sunt cu folos şi rest?
***
Un paradox: pentru ca sensul şi firea unor amănunte să se dezvăluie minţii pe de-a-ntregul, este neapărată nevoie ca ochiul să se odihnească. Veşnica aptitudine a distanţei de a rescrie cu vorbe mai potrivite ordinea lucrurilor.
Acum vreo treizecişişase de ore, cu microbuzul unei stăreţii blocat cu desăvârşire pe un bulevard sofiot, am avut revelaţia peremptorie a datoriei imprescriptibile a văzului românesc faţă de lucrurile venite din împărăţia sarcastică şi profundă de la Soare-Apune.
Munteancă umilă dornică să-şi vândă mai degrabă doniţa cu iaurt ca să plece acasă înainte să se întunece de tot, Sofia nu are norocul şi miezul Bucureştilor. Din primul moment, sentimentul că vedutele ei se conjugă şi se scriu la persoana a treia, singular şi feminin în cheie ponosită nu se dă dus cu nimic.
În ciuda norocului de a nu fi suferit ciuntiri masive, centrul istoric nu are nici pastişe amuzante, nici neobrăzări belle époque, nici cariatide cu nasuri sparte. Ci o Bulgarie aurie, îmbufnată şi recentă, care deoache şoferii din vârful unui stâlp de telegraf. Faţade petersburgheze, roz şi galbine şi vinete de care ochiul se satură lesne, decupate administrativ în aerul tare de staţiune de teleski: să fie claie peste grămadă, că e nevoie şi de filarmonică şi de geamie şi de fabrică de pantofi şi de cofetărie. Un magazin universal cu aere de tăietură englezească, dar croită pe un postav uzbek.
Un fel de Tambov reşapat sau de Potsdam eşuat: depinde de povestea cu jumătatea paharului. Şi pe care zelul neînţeles şi tardiv al unei aristocraţii reîntoarse cu mare uşurătate după nişte vedenii în sepia a lipit cu elan etichetele lucitoare ale unui capitalism dezarticulat.
Să mi se ierte răutatea: îmi este cu neputinţă să suspectez Sofia de lucruri poetice.
***
Pentru că îi lipseşte ceva: acel ceva imediat şi atât de perisabil, care este sinonim cu insolenţa şi pofta cu care raza de soare trece agale peste faţadele roase de vreme.
În dimineaţa aceasta de duminică, declar oficial Bucureştii oraşul jumătăţii de zâmbet. Ceea ce nu se poate echilibra decât după bunul plac: dar chiar trebuie?
Z.
De la Ulan Bator, în cea de-a treia zi a lunii lui Esfand
23 februarie 2008
Plimbare post-prandială
Muezinii de la Biserica Amzei- astăzi, o nuntă- binecuvântează a veşnică indulgenţă zidurile cu nimfe şugubeţe ale caselor Miţei Biciclista, Gladiolelor numărul şapte. Cum altfel?***
În faţa caselor Kogălniceanu de pe Christian Tell, fostă Luminei, recent renovate cu grijă şi perdele vărgate bayadère:
- Le dix-neuvième n'est jamais pratique, que veux-tu. Ni même utile, si j'y pense, hm.
Şi da, întotdeauna s-a vorbit franţuzeşte în casa asta. Cu excepţia perioadei scurte în care mă prefăcusem brusc a nu pricepe o vorbă. Foarte comic; mumă-mea mă tot suduia -passe-moi le cintre, s'il te plaît-, răspunzându-i-se ostinato: umeraş ce-are?
PS: Le canard pékinois de chez Mignon, à se jeter par terre. Amzei, 1.
PS: Le canard pékinois de chez Mignon, à se jeter par terre. Amzei, 1.
Pe scut
Ah, inenarabilele audieri, în care bieţii spanioli şi cu noi şi cu grecii şi-au luat-o cu castraveţi şi fără graţie de la nemţi!Dacă vă închipuiaţi cumva o atmosferă gen Senate Watergate Committee, vă înşelaţi: ideea este că am trecut pe rând şi ca la şcoală prin săliţa cu geamuri incerte şi în faţa mesei de tratative cu pahare de plastic şi apă plată, să le dăm ce-aveam mai bun. Primii, les boches: ce să mai pierdem vremea?
Logofătul cel mic, un vieux beau negricios şi astmatic, veşnic fumător de mahorcă şi actor de foileton bulgăresc celebru la Tirana pe vremea lui Hoxa, în care serialul ăla era -nota bene- singura peliculă străină posibilă pe teritoriul albanesc. De unde o lasitudine considerabilă în privirea de pisică furăcioasă: ne savez-vous donc pas qui je suis?
Heh. L-am urât pentru privilegiul feudal al scrumierei -i-aş fi mâncat chiştoacele de BT, în aşa hal vroiam o ţigare- şi m-am hotărât că dacă tot nu ne dădea safteaua, măcar să nu mă uite în veci.
Că nemţii ieşiseră hăhăhăhă, cu gura până la urechi, iar din conclavul spaniolesc de lângă valize nu prinsesem decât vorba grea cu aspirante: joder.
Bieţii oameni: patru ore de avion până la Madrid şi şerveţele cu apă de trandafiri. Zău.
***
Normal că n-am spus asta: şi în hazna se egzistă limite. De fapt, aproape că le câştigasem safteaua, povestindu-le cu vocea mea tunătoare diverse amănunte biografice şi prefăcându-mă că toată viaţa mi-am dorit să fiu dumnezeul lucrurilor altora - motiv pentru care m-am şi apucat de scris, natural, promiţându-le epopei siderurgice şi cavalcade vijelioase de idei civilizatoare. Trăgându-le-o din ochi neruşinat şi sobru peste masă, cu precădere fostului june prim iubit cu perdea de arvanite măritate cu secretari de partid, dacă tot avea cuţitul deciziei în mâinile pătate de nicotină.And now, our nominated RTA will share a few words with you, îngaimă logotetul valah: adică fato, descurcă-te.
Rânjesc de sub valtrapurile de flanel gri şi mă uit cu încredere în jurul mesei. Ca să ne dea o miuţă, bulgarii şi-au luat translator, sanchi: noi nu facem efort, ura-drăguţa-mea.
Vai, dar este situaţia ideală, îmi zic într-o primă instanţă. Pâcla şpăgii împărţite istoric e aşa de groasă pe ochii asistenţei, încât le pot povesti chiar orice.
Şi o greblă de cristal?
Orice-orice.
Rânjesc de sub valtrapurile de flanel gri şi mă uit cu încredere în jurul mesei. Ca să ne dea o miuţă, bulgarii şi-au luat translator, sanchi: noi nu facem efort, ura-drăguţa-mea.
Vai, dar este situaţia ideală, îmi zic într-o primă instanţă. Pâcla şpăgii împărţite istoric e aşa de groasă pe ochii asistenţei, încât le pot povesti chiar orice.
Şi o greblă de cristal?
Orice-orice.
***
Well, allow me to introduce myself again. My name is xxx and I happen to have a very interesting life in Bucharest, thank you. The main reason I just boarded that blasted plane is that I was so horribly bored, for reasons mind officially denies, I thought I'd just go play hide and seek virtually anywhere.
Botswana would have been just about the same to me, really.
To be honest, I don't know a valid thing about your country and I don't give a flying fuck about your needs' assessment. Plus I doubt that there might be anything exhilarating on the move in a place like here, ever.
I happen to have a Bulgarian great-grandmother. I begin to understand why she ran far and away: thank you for that.
Oh, and I lied on my CV: xxx was a nom de plume, of course. The few, intimate and relevant call me Winnie the Pooh, to cut the story short. And now, since nobody seems to care about what I am saying, onwards with the money and the contract.
Botswana would have been just about the same to me, really.
To be honest, I don't know a valid thing about your country and I don't give a flying fuck about your needs' assessment. Plus I doubt that there might be anything exhilarating on the move in a place like here, ever.
I happen to have a Bulgarian great-grandmother. I begin to understand why she ran far and away: thank you for that.
Oh, and I lied on my CV: xxx was a nom de plume, of course. The few, intimate and relevant call me Winnie the Pooh, to cut the story short. And now, since nobody seems to care about what I am saying, onwards with the money and the contract.
***
Le vieux beau ridică sprânceana, trezit din plictis: mă întreb dacă în bulgară se egzistă echivalentul infectului păpuşa românesc.
Aproape câştigasem safteaua: dar ceilalţi s-au gândit că e definitiv inteligent să se păruiască de faţă cu duşmanul. Aşa că nu mai răspund de nimic: rezultatul de peste cinşpe zile e probabil o corigenţă.
***
Reconcilierea naţională s-a produs la Tzum, fratele mai mic al Goumului moscovit - până aicea s-a ajuns cu imitatio Christi, fireşte- la raionul de pantofi. Şi pe urmă la masa la fel de inenarabilă, la care s-a băut mult zaibăr negru bulgăresc şi s-a halit viţel la proţap şi alte mizilicuri, pentru mai nimica toată.
Motivul pentru care n-am făcut mai mult e simplu: pedeapsa şi mustrarea necesară pentru nesocotinţa paradigmei simple şi certe a poeziei bucureşteneşti.
Şi totuşi: este pentru prima dată când mă întreb ce mama naibii caut eu lângă oamenii ăia, care nu au nicio vină, de-altfel.
Asta nu e grav: dar asta anunţă schimbări majore şi calme. Fiindcă altfel, tot restul ar fi degeaba, ceea ce nu se poate.
Motivul pentru care n-am făcut mai mult e simplu: pedeapsa şi mustrarea necesară pentru nesocotinţa paradigmei simple şi certe a poeziei bucureşteneşti.
Şi totuşi: este pentru prima dată când mă întreb ce mama naibii caut eu lângă oamenii ăia, care nu au nicio vină, de-altfel.
Asta nu e grav: dar asta anunţă schimbări majore şi calme. Fiindcă altfel, tot restul ar fi degeaba, ceea ce nu se poate.
***
La întoarcere, o mare bucurie neaşteptată: cea de a fi cap de listă de invitaţi la Exarhu. Răspund şi aprob şi asum the dress code: noroc că este peste o lună, va trebui croitorit ceva.
Mă aşteaptă un dejun chinezesc pe Calea Victoriei. Ulanbatoarea decalată - la Vue- şi tribulaţia întârziată, mai încolo.
Iar mâine vânăm mistere urbane, qu'on se le tienne pour dit.
PS: La plecare, actorul mi-a pupat mâna cu penetraţie lipicioasă şi mi-a mărturisit într-o franţuzească destul de periată: très pertinent.
Şi sâ ti speli pi cap cu aiasta, da?
Mais je vous en prie, monsieur le Président.
PS2: Din nepăsare şi lehamite, am plecat cu tot cu cablul de net de la Rodina. Şi realizez că am uitat să povestesc despre micul dejun de la Kongressnaia: impresionant, indeed.
Mă aşteaptă un dejun chinezesc pe Calea Victoriei. Ulanbatoarea decalată - la Vue- şi tribulaţia întârziată, mai încolo.
Iar mâine vânăm mistere urbane, qu'on se le tienne pour dit.
PS: La plecare, actorul mi-a pupat mâna cu penetraţie lipicioasă şi mi-a mărturisit într-o franţuzească destul de periată: très pertinent.
Mais je vous en prie, monsieur le Président.
PS2: Din nepăsare şi lehamite, am plecat cu tot cu cablul de net de la Rodina. Şi realizez că am uitat să povestesc despre micul dejun de la Kongressnaia: impresionant, indeed.
22 februarie 2008
There's a Hole in the Wall
Mi se sugerase subţire şi tot nu crezusem: se egzistă un farmec tulbure al destinaţiilor dubioase, greu de egalat an sich de orice alternativă aesthetically correct.La Sofia se ajunge după cincizeci de minute de zbor cu un Iliuşin al Taromului, cu două elice şi stewardese izgonite din raiul escalelor la Roma, în consecinţă botoase, precum şi un sandwich oarecare - astăzi: caşcavală de Rucăr, muşchi ţigănescu şi ardei gras în chifla naţională- trântit cu îndemnul implicit: bagă viteză şi haleşte, că altceva nu mai pupi.
Un aer siberian, de gubernie nepomenită mătură pista. Pierit între tufele de iarbă mică şi cafenie, călătorul nu se poate abţine de la întrebarea circumspectă: sunteţi siguri că aicea e staţia?
Foarte. Alta nu avem.
***
De la aeroport - un nom à coucher dehors, n-am reţinut- spre oraş, panglica de asfalt se târâie cu mare încetineală printre pădurici şi grohotişuri, într-un cadru indiferent. Nu se poate spune ca la Zuerich, de pildă, că istoria a dispărut cu totul din chimia spaţiului dat. Ci mai degrabă că e în spatele tarabei, la un pui de somn după ce a agăţat de clanţă biletul acoperitor de bănuieli cu inventar.
Sofia: staţie orbitală fără cosmonauţi, înlemnită de târşe la răspântia odioşilor Seventies ai Estului chirilic şi metodic.
Tristeţile insubmersibile ale pietonului cu galoşi şi fulgarin.
Ţi se face milă. Mila este un sentiment groaznic, reacţiune slavă a compasiunii apusene şi solidare. Mila, necunoscută vârstei clasicelor, ce s-ar jena de atari preocupări. Mila care divide şi îndoaie.
Sofia: staţie orbitală fără cosmonauţi, înlemnită de târşe la răspântia odioşilor Seventies ai Estului chirilic şi metodic.
Tristeţile insubmersibile ale pietonului cu galoşi şi fulgarin.
Ţi se face milă. Mila este un sentiment groaznic, reacţiune slavă a compasiunii apusene şi solidare. Mila, necunoscută vârstei clasicelor, ce s-ar jena de atari preocupări. Mila care divide şi îndoaie.
***
Hotelul Rodina seamănă ca scuipat cu inenarabilele Moldova, Oltenia şi nu mai ştiu care din Neptun-Olimp. La recepţie, întreb de internetul domestic: o fată cenuşie şi plictisită dă din mână a pagubă.
- There is a hole in the wall...
Da dragă, avem ţeavă, altceva?
Şi e destul, serios pentru seara asta. Mă rog să fiu în stare de sabotaje, mâine: toate stimulentele din lume nu valorează sănătatea mea mintală ce riscă să se zdruncine incalculabil în oraşul ăsta care nici măcar nu are vreo vină circumscrisă, ci se mulţumeşte să se egziste, pur şi simplu.
Am băut trei cafele şi nici măcar nu mi-e somn: e grav, pentru chimiile mele personale.
- There is a hole in the wall...
Da dragă, avem ţeavă, altceva?
Şi e destul, serios pentru seara asta. Mă rog să fiu în stare de sabotaje, mâine: toate stimulentele din lume nu valorează sănătatea mea mintală ce riscă să se zdruncine incalculabil în oraşul ăsta care nici măcar nu are vreo vină circumscrisă, ci se mulţumeşte să se egziste, pur şi simplu.
Am băut trei cafele şi nici măcar nu mi-e somn: e grav, pentru chimiile mele personale.
21 februarie 2008
Vai de mine, fără număr
Gata, făcut husa de haine, mai am fişierul ăla pps de terminat de la birou - nu mare brânză, dar am adormit aseară cu cartea aia nemernică şi lucruri de ruşine pe cortex.Stres. Mare nevoie de o mochetă de camuflaj, ceva.
Deocamdată, ca să mă mai liniştesc şi să-mi bag în cap că totuşi fac un lucru bun, stau şi-ascult gradaţii de la Alexandrov cu Poluşko Polie uite-aşa, en boucle.
Nu prea funcţionează, ca să fiu sinceră.
Estimp, la Belgrad: un milion jumătate de oameni în stradă. A venit primăvara, vă zic.
O descoperire foarte agreabilă: Teddy Tahu Rhodes în Messiah al lui Haendel. Şi sentimentul că Why Do The Nations merge şnur cu notulele din ultimele două zile.
PS: Dacă aveţi răbdare şi îl ascultaţi şi în The Trumpet Shall Sound, atunci o să aveţi parte de nişte inflexiuni scoţiene delicioase, deşi domnul ăsta e din Noua Zeelandă. Şi poate că o să vă gândiţi -ca subsemnata- că Rhodes muşcă din baroc aşa cum Woland muşcă dintr-un măr roşu, undeva pe o bancă, într-un parc de la capătul lumii.
Ne vedem în Tribulaţie.
PS2: My camel hair coat - full battledress. Şi mănuşile de piele: maro pe faţă, vert bouteille în podul palmei. Cu nasture.
Some things won't ever leave.
20 februarie 2008
Listă de cumpărături şi un răspuns la răspuns
Astăzi, luat două zile libere, adică pardon: o zi jumătate, pentru că de mâine seară intru într-o vrie absolut infernală până vineri după-amiază, când se isprăvesc audierile de la Sofia.To reward my delightful patience, m-am dus la Cărtureşti, după ce am rugat birjarul să dea o raită prin oraş aşa, de plăcere, moment în care am găsit nişte chestii fabuloase pentru întrecerea de sâmbătă.
La Bucureşti a venit pâş-pâş primăvara.
***
Luna asta, cumpărăturile de cărţi dau o şansă unor lucruri mai puţin ştiute. De la Ideea Europeană, un ceva al unui anume Corneliu Şenchea, Glorii şi păcate bucureştene. Pe care o deschid din întâmplare la pagina 202 şi nu trebuia, că mi se usucă mintea:
"Şi ce era Pirgu faţă de nobilul mediteranean Pantazi - pfiou!- descendent ce-i drept din corăbieri greci cu o ramură în Catania (Sicilia), înnobilaţi în secolul al XVI-lea prin faptele lor sau faţă de Paşadia Măgureanu, maestru al penei, un adevărat om de lume, elegant şi dezgustat de politică pe care o simţea alunecând în ghearele unora ca stricatul său prieten ?"
Mais je vous assure, je me porte comme un charme, heh.
Pe urmă, cartea lui Cerkez, Din vremuri trecute, pentru că mi-au picat ochii pe coperta a patra şi iarăşi nu trebuia:
"Doftorie de turbare: sânge de călifar să bea trei patru picături în apă."
Cartea lui Mihai Zamfir, veche febleţe a casei, Poveste de iarnă. Acasă pe care am să o halesc cum îl isprăvesc pe Bradomín: ah, Bradomín care aproape m-a căsăpit, se va povesti. Tot aşa, desfăcută la pleaznă îmi dă în cap la pagina 80 cu o bucăţică de tacla absolut nu ştiu cum:
"- Aveai în buzunar o carte franţuzească; citiseşi ceva din ea, ai ascuns-o apoi la loc. M-am chinuit să-i descifrez titlul şi autorul fără să observi, dar n-am reuşit. M-am apropiat de tine, am văzut mai bine coperta: Reverdy - vlan! N-auzisem de el. Cine-o fi autorul? De ce-l citeşte domnul ăsta timid? Am ieşit împreună, am început să vorbim, am vrut să te revăd ca să aflu răspunsul."
Unul din acele momente în care se întâmplă chestia şi realitatea se rupe în două maluri opuse: l'avant, l'après. Şi parfumul insuportabil de orhidee lucidă al oricărui lucru în cheia şi din tagma lui Camil.
"Şi ce era Pirgu faţă de nobilul mediteranean Pantazi - pfiou!- descendent ce-i drept din corăbieri greci cu o ramură în Catania (Sicilia), înnobilaţi în secolul al XVI-lea prin faptele lor sau faţă de Paşadia Măgureanu, maestru al penei, un adevărat om de lume, elegant şi dezgustat de politică pe care o simţea alunecând în ghearele unora ca stricatul său prieten ?"
Mais je vous assure, je me porte comme un charme, heh.
Pe urmă, cartea lui Cerkez, Din vremuri trecute, pentru că mi-au picat ochii pe coperta a patra şi iarăşi nu trebuia:
"Doftorie de turbare: sânge de călifar să bea trei patru picături în apă."
Cartea lui Mihai Zamfir, veche febleţe a casei, Poveste de iarnă. Acasă pe care am să o halesc cum îl isprăvesc pe Bradomín: ah, Bradomín care aproape m-a căsăpit, se va povesti. Tot aşa, desfăcută la pleaznă îmi dă în cap la pagina 80 cu o bucăţică de tacla absolut nu ştiu cum:
"- Aveai în buzunar o carte franţuzească; citiseşi ceva din ea, ai ascuns-o apoi la loc. M-am chinuit să-i descifrez titlul şi autorul fără să observi, dar n-am reuşit. M-am apropiat de tine, am văzut mai bine coperta: Reverdy - vlan! N-auzisem de el. Cine-o fi autorul? De ce-l citeşte domnul ăsta timid? Am ieşit împreună, am început să vorbim, am vrut să te revăd ca să aflu răspunsul."
Unul din acele momente în care se întâmplă chestia şi realitatea se rupe în două maluri opuse: l'avant, l'après. Şi parfumul insuportabil de orhidee lucidă al oricărui lucru în cheia şi din tagma lui Camil.
***
In smooth transition, răspund nedumeririlor Gramo cu privire la leapşa de ieri.
Gramo îmi dă coate cu şi despre neologismele în care mi-am împachetat marfa teoretică, deşi prevenisem că nu e un subiect la îndemână. Ca să fie clar: e aşa un subiect mizerabil, imediat vecin chestiunilor pecuniare, că zău nu aveam altă eleganţă posibilă.
După care se apucă să îmi povestească ce s-a înţeles, treabă folositoare, pentru că aşa am constatat şi eu povestea telefonului fără fir.
" Nu ţi-a plăcut campania din Carrefour unde scria iubeşte ca-n filme". Gramo, să-mi saie ochii dacă ştiu despre ce vorbeşti, dar e sigur că ăsta e cel mai stupid răvaş publicitar pe care l-am citit în viaţa mea. Ce-i aia iubeşte ca-n filme? Iubeşte ca duduca O'Hara, în bazarul confederat? Iubeşte ca mujeruca lui Clifton din TEP? Iubeşte la patinoar în Central Park cu fesul în cap - hai că ştiţi unde bat, ce naiba, eh ? Iubeşte ca Meg Ryan, I'll have what she's having?
Evident că nu are nicio importanţă, şi totuşi: e clar că nemernica de Scarlett e cea mai aproape de unele lucruri personale, for the cause, ce dumnezeu.
Nu sunt convinsă că e cea mai bună soluţie vitală posibilă, dar asta e: alta nu mai avem de unde inventa. Dincolo de datul ăsta din casă, persist şi semnez: din păcate cred că am fost câteşipatru de mai sus şi încă un ceva pe deasupra, după vremi şi circumstanţe. Aşa că în numele principiului realităţii necesare, a se slăbi cu răvaşul ăsta care nu se egzistă pe stradă, Gramo a priceput la fix.
"Dragostea seamănă cu o competiţie din care nu câştigă nimeni": uh, nu asta am vrut să spun cu povestea remizei perpetue. Dar fie şi presupunând că este aşa, nici nu ar avea niciun farmec să câştige cineva cu tot dinadinsul, voire du tout. Restul ontologic şi nesfârşita reinventare a unor lucruri, zi după zi, sunt ceea ce vrusesem să spun, mai degrabă. Altfel, e numai şi numai pierdere de vreme şi de nervi.
Gramo îmi dă coate cu şi despre neologismele în care mi-am împachetat marfa teoretică, deşi prevenisem că nu e un subiect la îndemână. Ca să fie clar: e aşa un subiect mizerabil, imediat vecin chestiunilor pecuniare, că zău nu aveam altă eleganţă posibilă.
După care se apucă să îmi povestească ce s-a înţeles, treabă folositoare, pentru că aşa am constatat şi eu povestea telefonului fără fir.
" Nu ţi-a plăcut campania din Carrefour unde scria iubeşte ca-n filme". Gramo, să-mi saie ochii dacă ştiu despre ce vorbeşti, dar e sigur că ăsta e cel mai stupid răvaş publicitar pe care l-am citit în viaţa mea. Ce-i aia iubeşte ca-n filme? Iubeşte ca duduca O'Hara, în bazarul confederat? Iubeşte ca mujeruca lui Clifton din TEP? Iubeşte la patinoar în Central Park cu fesul în cap - hai că ştiţi unde bat, ce naiba, eh ? Iubeşte ca Meg Ryan, I'll have what she's having?
Evident că nu are nicio importanţă, şi totuşi: e clar că nemernica de Scarlett e cea mai aproape de unele lucruri personale, for the cause, ce dumnezeu.
Nu sunt convinsă că e cea mai bună soluţie vitală posibilă, dar asta e: alta nu mai avem de unde inventa. Dincolo de datul ăsta din casă, persist şi semnez: din păcate cred că am fost câteşipatru de mai sus şi încă un ceva pe deasupra, după vremi şi circumstanţe. Aşa că în numele principiului realităţii necesare, a se slăbi cu răvaşul ăsta care nu se egzistă pe stradă, Gramo a priceput la fix.
***
"Dragostea seamănă cu o competiţie din care nu câştigă nimeni": uh, nu asta am vrut să spun cu povestea remizei perpetue. Dar fie şi presupunând că este aşa, nici nu ar avea niciun farmec să câştige cineva cu tot dinadinsul, voire du tout. Restul ontologic şi nesfârşita reinventare a unor lucruri, zi după zi, sunt ceea ce vrusesem să spun, mai degrabă. Altfel, e numai şi numai pierdere de vreme şi de nervi.
***
Şi în fine, "nu există suflete pereche". Aicea, daţi-mi voie să introduc o rezervă generală de interpretare, presupunând că asta ar vrea să însemne ceva mai mult decât nişte groaznice circumstanţe în care frazele tale se termină în propoziţia altcuiva.Ganz praktisch şi un răspuns
R. este vărul meu care se visa monitor de schi şi s-a trezit contabil la fabrica de pâine, din voia unor inconsecvenţe, înfrângeri şi limite personale, claie peste grămadă. Este genul de individ pe care te gândeşti numaidecât să îl suni dacă ţi se întâmplă bucuria la drum de seară a penei de cauciuce pe Dorobanţi.R. are să vie, chelie incipientă, vigoare de sporturi hibernale şi educaţie prusacă. Fără efuziuni majore, dar cu multe copilăreli din mai nimic: lipsa de imaginaţie e suplinită cu asupra de măsură de bunătatea patentă, întotdeauna serviabilă fără calcule.
Cariera sportivă a lui R., cel care avea cantonamente săseşti, pupitru de lecţii pe măsură, mătuşi disponibile cu care turuia limba de şmirghel, penar chinezesc şi casă la Şosea s-a dus naibii de la un menisc sucit sau poate de la un ligament sărit de pe fix. Nu prea contează. Au urmat, în ordine: o salmantică oarecare de contabili şi situaţia suprarealistă de a da examen pentru o mizerie de entry level la fabrica de pâine cu o traducere din Joyce, de care se speriase via sms.
Îmi este imposibil să afirm cu mâna pe inimă că R. are fericiri altele decât punctuale, fugace şi descriptive. Însă lui R. nu îi pasă, atâta vreme cât poate merge cu bicicleta la pescuit pe balta Dobroeştilor în fiecare sfârşit estival de săptămână şi folosi limuzina lui taică-său, din vreme în vreme şi cu măsură, să nu prăpădească bunătate de văpsea metalizată.
***
Toate astea ar fi teribil de liniare şi fără rost pe foaie, dacă nu ar fi fost o fărâmă de tacla cu mumă-sa, nimerită în casele din faţă la sfârşitul săptămânii trecute.
- Şi ce face R., cum îi merge, e fericit? întreb eu cu mare nesocotinţă, fără să-mi dea prin cap ce urmează.
- Probabil. Are o prietenă, le e bine: e ceva practic.
Pufnesc siropul pe nas:
- Poftim! Cum aşa, ceva practic?
Nu, nu e ce credeţi: faut pas rêver des Amériques, là.
- Aşa mi-a zis, că este ceva practic. Uite, au abonament la cinema prin Orange şi aşa plăteşte numai un bilet la filmul de joi.
R. se duce la multiplex în fiecare săptămână, e drept, dar nu mă intrigase niciodată asiduitatea asta.
Nu ameţesc imediat, dar după trei zile mă cutremur numai când îmi aduc aminte.
Să ne înţelegem: R. nu e neapărat meschin, nici teleleu, nici coate-goale. Foarte departe de asta, dacă stau bine să mă gândesc. Dar anumite sinapse misterioase, posibil tot alea care îl înghionteau să termine neaparat toată supica Vetuţei şi să ungă cu mare regularitate bocancii de munte din dulăpiorul cu lucruri de sport, dau naştere unei aberaţii vitale incalculabile în proiect şi consecinţe. Cu alte cuvinte, R. ştie că aşa e bine, că nu se face să te ia apa pentru muierlâcuri şi că azi un ban la cec de pui, mâine el va face pui, cum scria pe toate coperţile caietelor noastre de matematică, pe vremuri.
Este inutil să mă întreb ce mama dracului vorbeşte R. cu tovarăşa sa lipoveancă de popcorn & soda, nici ce mitologii poate avea combinaţia. De-altfel, nici nu e treaba mea, deşi anecdota este aproape revoltătoare, în stupidul ei plenar şi resemnat.
Dar că se poate trăi şi aşa, şi că asta tinde să devină regulă şi lucru aşteptat: iată un fascism de-adevăratelea, aparent inofensiv, vraiment méchant.
Toate astea ar fi teribil de liniare şi fără rost pe foaie, dacă nu ar fi fost o fărâmă de tacla cu mumă-sa, nimerită în casele din faţă la sfârşitul săptămânii trecute.
- Şi ce face R., cum îi merge, e fericit? întreb eu cu mare nesocotinţă, fără să-mi dea prin cap ce urmează.
- Probabil. Are o prietenă, le e bine: e ceva practic.
Pufnesc siropul pe nas:
- Poftim! Cum aşa, ceva practic?
Nu, nu e ce credeţi: faut pas rêver des Amériques, là.
- Aşa mi-a zis, că este ceva practic. Uite, au abonament la cinema prin Orange şi aşa plăteşte numai un bilet la filmul de joi.
R. se duce la multiplex în fiecare săptămână, e drept, dar nu mă intrigase niciodată asiduitatea asta.
Nu ameţesc imediat, dar după trei zile mă cutremur numai când îmi aduc aminte.
***
Să ne înţelegem: R. nu e neapărat meschin, nici teleleu, nici coate-goale. Foarte departe de asta, dacă stau bine să mă gândesc. Dar anumite sinapse misterioase, posibil tot alea care îl înghionteau să termine neaparat toată supica Vetuţei şi să ungă cu mare regularitate bocancii de munte din dulăpiorul cu lucruri de sport, dau naştere unei aberaţii vitale incalculabile în proiect şi consecinţe. Cu alte cuvinte, R. ştie că aşa e bine, că nu se face să te ia apa pentru muierlâcuri şi că azi un ban la cec de pui, mâine el va face pui, cum scria pe toate coperţile caietelor noastre de matematică, pe vremuri.
Este inutil să mă întreb ce mama dracului vorbeşte R. cu tovarăşa sa lipoveancă de popcorn & soda, nici ce mitologii poate avea combinaţia. De-altfel, nici nu e treaba mea, deşi anecdota este aproape revoltătoare, în stupidul ei plenar şi resemnat.
Dar că se poate trăi şi aşa, şi că asta tinde să devină regulă şi lucru aşteptat: iată un fascism de-adevăratelea, aparent inofensiv, vraiment méchant.
***
Peste povestea asta ce s-ar fi lipsit cu dragă inimă de morală, vine de se întâmplă leapşa Gramo: ce e dragostea?
Cele de mai sus sunt o nemaipomenită contravizită la aşa o dilemă despre care nu vorbesc lesne în general, fără să mă feresc de ea: detest ipocriziile, dar mă farmecă disimularea.
Rezerva mea întru definire explicită e una de bun simţ: registrul amoros este, socotesc, cel mai kitsch teritoriu semantic. Şi-atunci, mieux vaut un zeste de retenue, quitte à sacrifier bien de choses. Iar consensualismele de sirop îmi sunt atât de odioase, încât mă răzbun spunându-mi că toată colecţia Harlequin e pesemne scrisă de muieri mustăcioase şi frigide: on se console comme on peut.
Şi mai e ceva: toată simbolistica asta tocită, anume intarsiile ezoterice şi nobile ale unui fin'amor diluat în telenovelă, a căpătat cu timpul un ceva absolut monstruos, totalitar, coercitiv. Dacă există corectitudine politică mai amară, acolo o veţi găsi: unde nu are ce să caute, şi asta este un scandal.
Ba chiar mai rău: o renunţare, al cărei rezultat e un joc imbecil de aşteptări şi de revendicări sindicale cu pumnul în piept.
Chestia asta dă riduri pe inimă.
Cele de mai sus sunt o nemaipomenită contravizită la aşa o dilemă despre care nu vorbesc lesne în general, fără să mă feresc de ea: detest ipocriziile, dar mă farmecă disimularea.
Rezerva mea întru definire explicită e una de bun simţ: registrul amoros este, socotesc, cel mai kitsch teritoriu semantic. Şi-atunci, mieux vaut un zeste de retenue, quitte à sacrifier bien de choses. Iar consensualismele de sirop îmi sunt atât de odioase, încât mă răzbun spunându-mi că toată colecţia Harlequin e pesemne scrisă de muieri mustăcioase şi frigide: on se console comme on peut.
Şi mai e ceva: toată simbolistica asta tocită, anume intarsiile ezoterice şi nobile ale unui fin'amor diluat în telenovelă, a căpătat cu timpul un ceva absolut monstruos, totalitar, coercitiv. Dacă există corectitudine politică mai amară, acolo o veţi găsi: unde nu are ce să caute, şi asta este un scandal.
Ba chiar mai rău: o renunţare, al cărei rezultat e un joc imbecil de aşteptări şi de revendicări sindicale cu pumnul în piept.
Chestia asta dă riduri pe inimă.
***
M-am lungit cu răspunsul, dragă Gramo: mai întâi, ţi-am arătat pe gaura cheii ceea ce iazma despre care întrebi nu are să fie niciodată, pentru că nu are de unde.
După care, admit că mi-ar fi picat bine ceea ce obişnuiesc să fac în situaţii din astea: o teoretizare şi o perifrastică.
Dar astea sunt bune numai la birt, pentru farmecul ascultătorilor, nu pe o foaie.
Dragostea, dragă Gramo, este o stare de perpetuă remiză. Asta presupune geometrii non-euclidiene, egalităţi asimetrice şi neruşinări bine temperate.
Restul, te asigur, este contingenţă, parametraj şi stare civilă. Neinteresant.
Leapşa, la liber.
M-am lungit cu răspunsul, dragă Gramo: mai întâi, ţi-am arătat pe gaura cheii ceea ce iazma despre care întrebi nu are să fie niciodată, pentru că nu are de unde.
După care, admit că mi-ar fi picat bine ceea ce obişnuiesc să fac în situaţii din astea: o teoretizare şi o perifrastică.
Dar astea sunt bune numai la birt, pentru farmecul ascultătorilor, nu pe o foaie.
Dragostea, dragă Gramo, este o stare de perpetuă remiză. Asta presupune geometrii non-euclidiene, egalităţi asimetrice şi neruşinări bine temperate.
Restul, te asigur, este contingenţă, parametraj şi stare civilă. Neinteresant.
Leapşa, la liber.
19 februarie 2008
O soluţie: băşcălia
Astăzi la prânz, la agie: cu Aquiu în concediu şi efective rărite, hârtiile se adună, cafeaua se acreşte în ceştile de ceramică, telefonul sună, din imprimantă iese fum.E o zi de-a-ndoaselea, maxilarele se lungesc a deznădejde. Ajunge ca un cineva să se trezească fluierând în biserică pentru casus belli.
Ei bine, fără să stau prea mult să mă gândesc, fac niţică linişte şi rog populaţia să se ia după mine:
Vine, vine primăvara...
Stupefacţia nu mai încape în context, aşa că toată lumea rage fericită că se duce şi ziua asta pe apa sâmbetei.
Băşcălia: întotdeauna o soluţie nimicitoare pentru stupidităţi.
De necrezut
Chestia asta a apărut în ediţia de dimineaţă a lui Granma, officieux de qui-vous-savez:"les comunico que no aspiraré ni aceptaré- repito- no aspiraré ni aceptaré, el cargo de Presidente del Consejo de Estado y Comandante en Jefe."
Un comentariu general şi previzibil: până la urmă, Castro nu s-a putut abţine de la scrisoarea uncheşului naţiunii către progenitura ingrată şi sătulă de atâtea becuri de cinşpe waţi.
Am senzaţia unei uşoare erori de decriptare. Pare, dar nu este o scrisoare paternă, nici măcar ultima.
E încă un pronunciamiento al Marelui Inchizitor: patetismele n-ar trebui să ne înşele.
***
Iusupov ar trebui să mai toarne stricnină pe fursecuri: rasputinul ăsta n-are să se dea dus cu una cu două.
Într-o ţară descompusă, în care - aflăm din Le Monde- recoltele putrezesc pe picioare şi tarlalele sunt pline de pir tropical, nici măcar vracii nu mai ştiu ce să prezică gloatei.
Amănuntul mi se pare fabulos.
Lipsă de imaginaţie, vă spuneam acum câtăva vreme. Adică disperare rea. Şi faţă cu entuziasmele subite, mi se pare de bun simţ să avem un dram de prudenţă
***
Să nu fim totuşi rabat-joie: undeva, cineva precis a scos şampania. Şi are şi de ce, în totul.
Amendamentele istorice nu se întâmplă chiar în fiecare zi.
Gaudeamus igitur, domnule: ziua dumitale fastă de astăzi este triumful nesperat al unor biologii încăpăţânate, faţă de care nu se poate să nu te bucuri copios.
Dont acte.
Amendamentele istorice nu se întâmplă chiar în fiecare zi.
Gaudeamus igitur, domnule: ziua dumitale fastă de astăzi este triumful nesperat al unor biologii încăpăţânate, faţă de care nu se poate să nu te bucuri copios.
Dont acte.
Aleph 30: Ultima Herască
Disclaimer: Nu mă înjuraţi dacă nici în seara asta nu veţi avea parte de tribulaţie. Ajunsesem acasă, vă asigur, cu maxime bune intenţii, dar foaia de temperatură a cerut stare subfebrilă şi Nurofen.Povestea ce urmează s-a născut dintr-un jam session de zăcut pe o sofa oarecare din Bucureşti, la viroză. Mie mi-a plăcut: poate vă place şi vouă măcar neruşinarea de a scrie cu termometrul la purtător.
Motto:
"Vorbind însă de această sf. biserică, trebuie să arăt că după trecerea de vreo 300 de ani, un Constantin Năsturel, văzând această biserică fondată de strămoşii lui, în foarte mare ruinare, a preînnoit-o la anul 1730 (...) şi a lăsat-o în seama rudelor sale ce şedeau în dosul bisericei şi din care au trăit în acele case, până la anul 1840, o femeie ce se zicea că este descendintă din acea nobilă familie a Năsturelilor."
(Dimitrie Pappasoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti , Capitolul 1, Începutul oraşului Bucureşti, capitala României)
Nopţile i se scurtaseră drastic, pierdute în foieli obscure pe sub macatul greu şi pe jumătate putred de care nu se putuse lepăda. Iar zilele cam fără meremet începuseră să semene una cu cealaltă, statice cuviincioase cu tabietul şezutului pe scăunel, sub impertinenţele dantelate ale zarzărului de lângă pangarul fără de vârstă.
Jupâneasa Elencuţa Herăscu nu mai simţea, de o bucată bună de vreme, absolut nicio poftă. Nicio invidie. Nicio silă şi, este cazul să o spunem, nicio nădejde în vreun ceva.
E lucru mare, când zarvele obosesc şi apoi se sting de la sine, îşi spunea, uşor mirată de felul în care i se aşezaseră, fără să previe, sorţii.
Schimbările erau greu de măsurat: cu vremea, ajunsese să nu se mai sperie de vârcolaci şi de ielele nevinovate ale treieratului de pisică pe acoperişul subţiratec de foaie de fier. Ridurile fine şi uscate, apărute mai peste noapte o împinseseră cu calm la necugetarea de a-i face felul ciobului de oglindă, deşi slujnica se crucise, scuipând speriată undeva în aerul închis al odăii de somn: are să fie de rău, cucoană.
Şi mai era ceva: găsea, cu vremea, că mărunţişurile zilnice se topeau unul în celălalt, întru viguroasă indiferenţă.
Timpul începuse să se sature.
"Vorbind însă de această sf. biserică, trebuie să arăt că după trecerea de vreo 300 de ani, un Constantin Năsturel, văzând această biserică fondată de strămoşii lui, în foarte mare ruinare, a preînnoit-o la anul 1730 (...) şi a lăsat-o în seama rudelor sale ce şedeau în dosul bisericei şi din care au trăit în acele case, până la anul 1840, o femeie ce se zicea că este descendintă din acea nobilă familie a Năsturelilor."
(Dimitrie Pappasoglu, Istoria fondărei oraşului Bucureşti , Capitolul 1, Începutul oraşului Bucureşti, capitala României)
Nopţile i se scurtaseră drastic, pierdute în foieli obscure pe sub macatul greu şi pe jumătate putred de care nu se putuse lepăda. Iar zilele cam fără meremet începuseră să semene una cu cealaltă, statice cuviincioase cu tabietul şezutului pe scăunel, sub impertinenţele dantelate ale zarzărului de lângă pangarul fără de vârstă.
Jupâneasa Elencuţa Herăscu nu mai simţea, de o bucată bună de vreme, absolut nicio poftă. Nicio invidie. Nicio silă şi, este cazul să o spunem, nicio nădejde în vreun ceva.
***
E lucru mare, când zarvele obosesc şi apoi se sting de la sine, îşi spunea, uşor mirată de felul în care i se aşezaseră, fără să previe, sorţii.
Schimbările erau greu de măsurat: cu vremea, ajunsese să nu se mai sperie de vârcolaci şi de ielele nevinovate ale treieratului de pisică pe acoperişul subţiratec de foaie de fier. Ridurile fine şi uscate, apărute mai peste noapte o împinseseră cu calm la necugetarea de a-i face felul ciobului de oglindă, deşi slujnica se crucise, scuipând speriată undeva în aerul închis al odăii de somn: are să fie de rău, cucoană.
Şi mai era ceva: găsea, cu vremea, că mărunţişurile zilnice se topeau unul în celălalt, întru viguroasă indiferenţă.
Timpul începuse să se sature.
***
În dimineaţa aceea de miez de vară simţise însă bucuria năpraznică şi nouă, ca de logodnă, a unei iminenţe deocamdată nedesluşite. Se primenise îndelung şi insistase cu osteneală prefăcută să se deretice prin casă. Părea absorbită cu totul de ceva, căutând cu privirea contururile unor circumstanţe demult uitate: aşa că o lăsară în plata domnului, pe scăunelul de sub zarzărul cu care am făcut deja cunoştinţă.
Şi când soarele apucă să se suie în crucea zilei de faţă, ultima Herască se gândi pe neaşteptate că singurul lucru care o mai ţintuia de curtea cu acareturi pe jumătate făcute pulbere şi-i chinovea nopţile dindărătul geamurilor pătate de seu era voinţa aproape neomenească de a pricepe.
Cuiva aleatoriu şi neştiut i se făcu milă: fără zgomot, jupâneasa Elencuţa Herăscu se prefăcu în plină amiază în stea căzătoare.
Nedumeriţi de atâta linişte, argaţii apucară să găsească pe tăblia scăuieşului cu trei picioare o grămăjoară de cenuşă încă reavănă. Şi pentru că pe vremea aceea nu se egzista vorba şcolită de autocombustie, se speriară de lucru drăcesc la vreme de harţi, fără să sufle o vorbă nimănui.
Şi nici măcar duhovnicului de la Darvari.
Şi când soarele apucă să se suie în crucea zilei de faţă, ultima Herască se gândi pe neaşteptate că singurul lucru care o mai ţintuia de curtea cu acareturi pe jumătate făcute pulbere şi-i chinovea nopţile dindărătul geamurilor pătate de seu era voinţa aproape neomenească de a pricepe.
Cuiva aleatoriu şi neştiut i se făcu milă: fără zgomot, jupâneasa Elencuţa Herăscu se prefăcu în plină amiază în stea căzătoare.
***
Nedumeriţi de atâta linişte, argaţii apucară să găsească pe tăblia scăuieşului cu trei picioare o grămăjoară de cenuşă încă reavănă. Şi pentru că pe vremea aceea nu se egzista vorba şcolită de autocombustie, se speriară de lucru drăcesc la vreme de harţi, fără să sufle o vorbă nimănui.
Şi nici măcar duhovnicului de la Darvari.
18 februarie 2008
În care ne suim pe păreţi
Lucrat îndelung la tribulaţie duminică, jumătate e gata dar nu puteam rata finalul şi recunosc: cu duse şi venite aleatorii între biurou şi casele din faţă, adormit cu gândul la cafelele de la Rostand, chestie periculoasă şi delicioasă à la fois.Astăzi, zi colosal de înhăimurată, telefoanele sună iar de tembele de la opt dimineaţa, a se alerga pe culoare - am luat mocasinii, heh, altfel o încurc- şi a se aranja amănuntele plecării de urgenţă de joi pe vineri, să vedem ce naiba o să mai iasă şi din chestia asta.
Şi-acuma viu eu şi vă întreb, în cheie clasică: oameni buni, ce pana mea căuta neamţul în Bulgaria?
Deocamdată, îmi cad ochii în gură şi mai multe nu, aşa că să vie un pipeline cu cafea fără zahăr - altele nu mai avem voie de nicio culoare- şi să sperăm că pe diseară dăm restul.
Hai să trăim, pe după-masă mai vedem ce naiba facem.
PS: Rostand ca Rostand, dar ia gândiţi-vă la un postulat simplu: cum mama naibii să adormi împăcat cu sine, când simpla pomenire a porţelanurilor albăstrii de la Tea Caddy este susceptibilă să aducă sminteli de după mieznoptică?
Oh et puis foin de la retenue: on guérit jamais d'un certain nombre de coulpes, heh.
Later: Vai de mine, Pinocchio ceteşte din Habarnam. El zice că sună ca auntie Edna, eu aş băga mâna în foc că e fix din Tânăra Gardă, heh.
Colosal, mai jos:
Mor de somn. Nu mă băgaţi în seamă.
16 februarie 2008
A treizecişipatra scrisoare de la Ulan Bator : Bucureştii licornei. L’Ouïe
Motto:
"Aş fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos şi trist, aproape funebru. În legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică şi sumbră fără sfârşit, o patimă aşa sfâşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngaime amara destăinuire, sub vraja adâncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierdută, o prea târzie şi zadarnică chemare."
(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche, Întâmpinarea Crailor)
"Aş fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos şi trist, aproape funebru. În legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică şi sumbră fără sfârşit, o patimă aşa sfâşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngaime amara destăinuire, sub vraja adâncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierdută, o prea târzie şi zadarnică chemare."
(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche, Întâmpinarea Crailor)
De la Z., către P., la Lima
Despre sunetele Bucureştiului am putea scrie, domnule, cu mare şi fermecătoare inconştienţă ce se crede sabidurie, o sumă de fascicole.
Este mai greu decât pare: din cauza asta, am avut de gând să îmi încep scrisoarea cu două iluzii.
Prima este năluca mateină în trei pătrimi, într-o carte şi într-o lume ale căror sunete ne parvin până astăzi într-o surdină ciudată, pusă pe seama acelei misterioase şi dolente atmosfere a ceea ce dumneata şi atâţia alţii numesc, cu eleganţă fin-de-siècle. În acea monadă a Crailor, de sunete ce lasă impresia unei neisprăviri deliberate, de fum care se pierde în zorile unei dimineţi de iarnă, singura partitură afirmativă şi asumată este cea a valsului lui Pantazi, atât de stereotip şi atât de puţin sudic şi vital, ce povesteşte şi prevesteşte fără vorbe sfârşitul unor calendaristice.
Desigur, ar mai fi şi sârbele în batjocură ale lui Pirgu, dar la aşa ceva mai că am alege să ne facem urechea bleagă: e prea mult răspăr şi prea puţin miez în ele pentru ce ne ocupă în seara asta. În plus, atari giumbuşlucuri ar fi posibile şi la Făurei, şi la Odessa şi la Veliko-Târnovo, într-atâta stridenţa vânoasă a contrastului e cea veşnic ferice a excesului unor Balcani.
A doua iluzie, cea a călătorului strein proaspăt descălecat la Dâmboviţa, trimete tot la ideea de monocord: eh ben dis donc, mais on n'entend que les voitures dans ta ville!
Ca şi cum blestemele cădelniţate de eşapamente ar fi îndeajuns pentru a rezuma arabescul ecuaţiei auditive a Bucureştiului!
În ciuda unor impertinenţe subtile pe care i le-am preţuit dintotdeauna, călătorul pomenit mai sus se înşela cu petulanţa turistică a noului venit: a vorbi despre Bucureştii ce se aud nu se poate mărgini numai la mârâieli ostile şi la dioxid de carbon, ci invită la o privire înapoi.
De îndată ce lucrurile devin administrative, putem adăuga la cele de mai sus un mănunchi de arpegii noi şi mai solemne: pana grea de caftan boieresc ce şterge alene zidurile de cărămidă ale Curţii Vechi dintâia, zgomotul ferm de pecetie care închide răvaşele cu secrete vânturate degrabă pe la toate colţurile, sfârâitul opaiţului care măsoară vremile de la facerea lumii încoace şi habar nu are că se egzistă ani bisecţi.
Pe la 1848, începe să se audă insistent pe uliţele cu pavele de lemn şi certitudini noroioase după prima bură de ploaie scârţâitul bine temperat al cizmelor de călărie, botinelor de cucoană, ghetelor bine ceruite de fecior. Iar în casele în care nu mai încap la fel de brusc runele scrijelite naiv pe lăzile de zestre aproape rurale, foşnetul uşor ftizic al evantaielor cu pene de struţ. Şi oftaturile de după-amiază pe foile de romanţ cetit la o chisea de dulcegărie nevinovată şi un pahar de apă rece şi uşurătoare de patimi nescrise.
Am putea continua jocul până foarte departe, pierzându-ne în labirintul foşnitor de zgomote luate unul câte unul şi cu penseta evlaviei celui ce se ştie venit mai târziu în toate acestea. Nu ştiu şi de-altfel nu sunt sigură cât şi cum ar folosi unei biete scrisori lipsite de pretenţii.
Şi-apoi odată cu vremurile moderne, birjele, lămpile cu gaz şi cafelele negre sunt cam aceleaşi, de la Brest la Istanbul. Puţin ne serveşte astăzi a ne plânge de globalizare: se întâmplă încăpăţânat şi irepresibil, de la drumul de fier încoace.
Diversitatea sonoră e sinonimă cu balamucul de spiţe, de obiceiuri şi de trecuturi al unui loc ce se simte în stare să se schimbe de trei ori pe zi, ca impiegatul amorezat de profesoara de intuiţie din casa de vizavi de gară.
Războaiele sunt departe, pierdute undeva în stepele pe jumătate fictive ale unor provincii, iar scurtele perioade de ocupaţie sunt tot atâtea ospitalităţi îndoielnice, într-atâta ţâfna pe venetic e contrară spiritului valah, degrabă căutător de prilej pentru a sărbători ceva, orice, oricum.
Şi chiar şi o înfrângere, dacă este să fie cu lăutari.
Din această perspectivă simpatică şi uşor inerţială, culpa fundamentală a unor dictaturi a fost credinţa neruşinată că Bucureştiului i s-ar putea potrivi registrul de epopee greoaie, tehnicistă şi dizarmonică. Că macaralele şi freamătul cu anasâna de steaguri vineţii pot înlocui slova guguştiucilor şi zarva de precupeţe.
Şi dacă am pomenit fugar de lucrurile astea, în riscul unor tristeţi, este pentru că şi astăzi, din păcate suntem platnici unei astfel de grozăvii: în care zuruitul de pick-hammer stinge cu violenţă şi ultimele sclipiri tainice ale unor utrenii.
Mai rămâne, de bună seamă, taina măruntă a sunetelor casnice cu care ne-am obişnuit încă din vremuri amniotice: şovăielile matinale ale parchetului îndelung raşchetat, fluiericea ibricului de cafele, oftatul perdelelor ce se pregătesc de somn, ezitările balamalei de la uşile din faţă.
Pe scurt, nişte geometrii variabile.
Z.
De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişişasea zi a lunii lui Bahman
Despre sunetele Bucureştiului am putea scrie, domnule, cu mare şi fermecătoare inconştienţă ce se crede sabidurie, o sumă de fascicole.
Este mai greu decât pare: din cauza asta, am avut de gând să îmi încep scrisoarea cu două iluzii.
Prima este năluca mateină în trei pătrimi, într-o carte şi într-o lume ale căror sunete ne parvin până astăzi într-o surdină ciudată, pusă pe seama acelei misterioase şi dolente atmosfere a ceea ce dumneata şi atâţia alţii numesc, cu eleganţă fin-de-siècle. În acea monadă a Crailor, de sunete ce lasă impresia unei neisprăviri deliberate, de fum care se pierde în zorile unei dimineţi de iarnă, singura partitură afirmativă şi asumată este cea a valsului lui Pantazi, atât de stereotip şi atât de puţin sudic şi vital, ce povesteşte şi prevesteşte fără vorbe sfârşitul unor calendaristice.
Desigur, ar mai fi şi sârbele în batjocură ale lui Pirgu, dar la aşa ceva mai că am alege să ne facem urechea bleagă: e prea mult răspăr şi prea puţin miez în ele pentru ce ne ocupă în seara asta. În plus, atari giumbuşlucuri ar fi posibile şi la Făurei, şi la Odessa şi la Veliko-Târnovo, într-atâta stridenţa vânoasă a contrastului e cea veşnic ferice a excesului unor Balcani.
A doua iluzie, cea a călătorului strein proaspăt descălecat la Dâmboviţa, trimete tot la ideea de monocord: eh ben dis donc, mais on n'entend que les voitures dans ta ville!
Ca şi cum blestemele cădelniţate de eşapamente ar fi îndeajuns pentru a rezuma arabescul ecuaţiei auditive a Bucureştiului!
În ciuda unor impertinenţe subtile pe care i le-am preţuit dintotdeauna, călătorul pomenit mai sus se înşela cu petulanţa turistică a noului venit: a vorbi despre Bucureştii ce se aud nu se poate mărgini numai la mârâieli ostile şi la dioxid de carbon, ci invită la o privire înapoi.
***
Nimic mai fragil decât respiraţia ce se duce, şi totuşi: primele sunete ale Bucureştilor, ne putem închipui foarte lesne, sunt cele ale iarmarocului primordial. Foneme ce măsoară şi desfiră marfa de gros, vocale hâtre care se tocmesc şi consoane care bat palma cu elan la răspântii. Beţii uleioase în miezul de noapte al curţilor vreunui han de câmpie. Interjecţii repetitive de tocilă şi de dogărit, de rindea şi de cosor, tot atâtea sigilii mărunte şi cu orgoliu de breaslă ale unor meşteşuguri astăzi demult uitate sau derizorii.De îndată ce lucrurile devin administrative, putem adăuga la cele de mai sus un mănunchi de arpegii noi şi mai solemne: pana grea de caftan boieresc ce şterge alene zidurile de cărămidă ale Curţii Vechi dintâia, zgomotul ferm de pecetie care închide răvaşele cu secrete vânturate degrabă pe la toate colţurile, sfârâitul opaiţului care măsoară vremile de la facerea lumii încoace şi habar nu are că se egzistă ani bisecţi.
Pe la 1848, începe să se audă insistent pe uliţele cu pavele de lemn şi certitudini noroioase după prima bură de ploaie scârţâitul bine temperat al cizmelor de călărie, botinelor de cucoană, ghetelor bine ceruite de fecior. Iar în casele în care nu mai încap la fel de brusc runele scrijelite naiv pe lăzile de zestre aproape rurale, foşnetul uşor ftizic al evantaielor cu pene de struţ. Şi oftaturile de după-amiază pe foile de romanţ cetit la o chisea de dulcegărie nevinovată şi un pahar de apă rece şi uşurătoare de patimi nescrise.
Am putea continua jocul până foarte departe, pierzându-ne în labirintul foşnitor de zgomote luate unul câte unul şi cu penseta evlaviei celui ce se ştie venit mai târziu în toate acestea. Nu ştiu şi de-altfel nu sunt sigură cât şi cum ar folosi unei biete scrisori lipsite de pretenţii.
Şi-apoi odată cu vremurile moderne, birjele, lămpile cu gaz şi cafelele negre sunt cam aceleaşi, de la Brest la Istanbul. Puţin ne serveşte astăzi a ne plânge de globalizare: se întâmplă încăpăţânat şi irepresibil, de la drumul de fier încoace.
***
Notez, totuşi, în ecuaţia sunetelor urbane dinainte de război, un previzibil echilibru, care este cel al unor stabilităţi leneşe şi chibzuite. Al unor vremuri cumulative şi flexibile, întru deschidere culturală şi metisaj: Bucureştii înjură româneşte de sfinte cât e ziua de lungă, dar îşi şuieră bârfele asasine ce desfac guverne în franţuzeşte, se aprind siropos şi inocent în răstimpul austriac al unei polci fără consecinţe şi desfac cu plăcerea unei descoperiri geografice pachetele cu mărfuri coloniale aduse cu trenul din cele patru zări, pe Calea Victoriei.Diversitatea sonoră e sinonimă cu balamucul de spiţe, de obiceiuri şi de trecuturi al unui loc ce se simte în stare să se schimbe de trei ori pe zi, ca impiegatul amorezat de profesoara de intuiţie din casa de vizavi de gară.
Războaiele sunt departe, pierdute undeva în stepele pe jumătate fictive ale unor provincii, iar scurtele perioade de ocupaţie sunt tot atâtea ospitalităţi îndoielnice, într-atâta ţâfna pe venetic e contrară spiritului valah, degrabă căutător de prilej pentru a sărbători ceva, orice, oricum.
Şi chiar şi o înfrângere, dacă este să fie cu lăutari.
***
Din această perspectivă simpatică şi uşor inerţială, culpa fundamentală a unor dictaturi a fost credinţa neruşinată că Bucureştiului i s-ar putea potrivi registrul de epopee greoaie, tehnicistă şi dizarmonică. Că macaralele şi freamătul cu anasâna de steaguri vineţii pot înlocui slova guguştiucilor şi zarva de precupeţe.
Şi dacă am pomenit fugar de lucrurile astea, în riscul unor tristeţi, este pentru că şi astăzi, din păcate suntem platnici unei astfel de grozăvii: în care zuruitul de pick-hammer stinge cu violenţă şi ultimele sclipiri tainice ale unor utrenii.
Mai rămâne, de bună seamă, taina măruntă a sunetelor casnice cu care ne-am obişnuit încă din vremuri amniotice: şovăielile matinale ale parchetului îndelung raşchetat, fluiericea ibricului de cafele, oftatul perdelelor ce se pregătesc de somn, ezitările balamalei de la uşile din faţă.
Pe scurt, nişte geometrii variabile.
Z.
De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişişasea zi a lunii lui Bahman
A micro fermé
Cum PSOE este pesedeul de la Atocha, a se compara această boulette extraordinaire cu declaraţia despre cele două Românii a unui anume Adrian N., prea mic şi prea vai de mama lui pentru a mai fi amintit de letopiseţe.
15 februarie 2008
14 februarie 2008
Pfiou
De dimineaţă la cafea şi ca niciodată, sună telefonul.Secretara logofătului: vrea să te vază, numaidecât.
Păi sunt acasă. Năuca de mine, sperasem într-un ceva considerabil mai crocant şi de sezon: dar ziua de azi începe cu chestii de birou, asta e.
Un sfert de oră mai târziu, după ce mă scursesem buimacă pe Prezan printre maşini cu muzica dată la maximum ca să nu cumva să adorm cu capul pe volan, iaca veste.
Te-ai muta un an la Sofia pentru un proiect Phare?
Say again?
Oh, heh. Hell
Refuzasem tacit perspectiva bruxeleză, chinuitoare şi pe jumătate injurioasă ca preţ. Aproape un noroc: în vârtejul de lucruri ale anului în curs, nimeni nu se mai gândeşte la porunci din astea.
Serendipity: sau unde dai şi unde crapă. Gândisem plat pays, o să avem parte de Vitoşa.
Într-o săptămână, mă duc să văd despre ce este vorba, fir-ar. La faţa locului.
Aşa că din iulie, detaşăm frumuşel Seraiul. Cu chirilice, metode, pefece Levski, racheţi, Boiana... claie peste grămadă.
Este sigur: ulanbatoarele au să aibă brusc un alt sens.
Şi uite-aşa. I'll keep you posted.
Later: Se putea fără Speaker's Corner? Nu se putea.
Iată capitolul X, citit de un Bogdan:
Serendipity: sau unde dai şi unde crapă. Gândisem plat pays, o să avem parte de Vitoşa.
Într-o săptămână, mă duc să văd despre ce este vorba, fir-ar. La faţa locului.
Aşa că din iulie, detaşăm frumuşel Seraiul. Cu chirilice, metode, pefece Levski, racheţi, Boiana... claie peste grămadă.
Este sigur: ulanbatoarele au să aibă brusc un alt sens.
Şi uite-aşa. I'll keep you posted.
Later: Se putea fără Speaker's Corner? Nu se putea.
Iată capitolul X, citit de un Bogdan:
Şi capitolul VI, citit cu voce bună de un domn Chiştoc:
Şi capitolul XXI, citit de un domn Vali:
13 februarie 2008
Oh, mon dieu et mes moutons
Dragi şi stimaţi muşterii,
Că sunt o cretină patentă în materie de tehnice, asta se ştia. Că lumea mă trage de mânecă de două zile încheiate, mai delicat sau mai pe şleau cum că imprimarea mea din Habarnam sună ca la Circul de Stat şi că eu -justement- habar nu am de asta, e ceva nou.
Astă-seară şi ca niciodată, madam maică-mea tot auzindu-mă de vreo două zile cu maxima găselniţă entuziasmantă, îmi zice: dragă, vreau şi eu să ascult.
Dar vae! pe laptopul matern, Habarnam sună cum probabil se şi aude prin diverse seraiuri: fugărit de la spate cu tejeveul de Biarritz.
Rezultatul? Mumă-mea a murit de râs, acuma mă fugăreşte prin toată casa în răgetul sarcastic de născoceşte! născoceşte! aşa, pe fast forward cum îi şade bine, iar prestigiul meu s-a dus pe apa sâmbetei.
Mai grav este că şi povestea chinezită a avut aceeaşi soartă: jur că nu s-a intenţionat bombeu sau altceva.
Ar mai rămâne să fac amendă onorabilă şi să le reimprim, pe amândouă la turaţia adecvată.
Imediat. Chestie de imagine, rugăm pe Gramo să înlocuiască fişierul accordingly, da?
Ah, şi că uitam: capitolul VIII, cetit de Dennda:
Mi-am luat şi eu Trilulilu pentru din astea, că ăştia nu au limită de încărcat, heh.
Na poftim, luaţi de-aici. Pe fosta chestie o las, că poate foloseşte cuiva la depresie, cine ştie. Şi da, tot peltică sunt, alta madame maică-mea nu mai confecţionează.
Verbatim 2: Despre ziua de mâine
Încheind onest o dezbatere despre siropuri, după numai Am simţit nevoia unui amendament:
Să o sărbătorim cumpărând monade în vrac.
Şi pipe de opiu.
Verbatim: Cantar con ilusión, dit-elle
Sensibilă lucrurilor spanioleşti, Oblia vine de-mi dă în ţeastă încă de dimineaţă, cu un ceva teribil de bine tricotat despre imposibilitatea unor traduceri, aici. Şi nu numai pentru că mă strânge aceeaşi veche senzaţie de plăcere multiplă şi culpabilă, de fiecare dată când îmi intră pe sub uşă veşti aduse cu galionul, iaca am intrat şi eu în vorbă, peste gard cu jupâneasa.Buimăcită de lipsa de cafeină, răspunsesem cam aşa:
"¿Qué es la vida?/Una ilusión,/una sombra,/una ficción. (...) Evident, Calderón de la Barca, dar toată chestia asta mă face să mă gândesc la o paradigmă simplă: dacă viaţa e vis şi lucrurile ce se văd iluzorii cu adevărat importante, atunci cantar con ilusión e poate chiar porunca zilnică a lucrurilor spaniole de a se apropia pe cât se poate de un căuş de adevăruri necesare."
Tout à l'heure, în timp ce expediam nişte silnice, mi-a trăznit prin minte că nu-mi dusesem pesemne gândul decât până la jumătate, în marea grabă a tuturor dimineţilor entuziaste de pe lumea asta.
***
Că lucrurile spanioleşti sunt în multe pantomime fermecătoare de wayang kulit şi că îmi pare că nu le e multora dat să ştie a se bucura de ele, dincolo de una din cele mai cumplite adunături de clişee stupide primite de-a gata, e o evidenţă absolută.
Poate că niciodată divorţul dintre ceea ce pare şi ceea ce este o realitate culturală şi mentală dată nu a fost mai categoric. Sunt prăpăstii între kitschul cu castaniete de la colţul străzii şi vârtelniţa de flăcări albastre a lui Juan de la Cruz.
Dar mă ia apa divagantă: mi se întâmplă des, desfirând chestiile cu afect. În tableta ei, Oblia mai înşiră nişte minuni de dicţionar, în afara acelui cantar con ilusión, la care am ales să mă opresc azi. Şi anume, şi printre altele, mai explicite, luchar con ilusión - oh, le traité du vain combat, comme on se retrouve!
Şi bailar con ilusión: ca să se înţeleagă cu totul, ar trebui o raită îndelung contemplativă la Casa de Baile din răzoarele ducesei de Osuna, despre care constat în ruşini albe că am uitat să scriu.
Să fiu eu a naibii.
***
Oricum s-ar scrie lucrurile pe foaie însă, rămâne exigenţa ridicată la strana lucrului public a eliberării absolute de contingenţe şi veşnicul balans între formalisme şi repere fixe pe de o parte, şi desfrâiele nevinovate ale visului ce se asumă pe sine, până la combustie.
În cheia asta, el cantar con ilusión ar putea fi traductibil numai şi numai prin aproximaţia unor expresivităţi categorice.
A cânta ca şi cum ziua de mâine nu ar exista, cam ca privighetoarea lui Wilde. A cânta din vintre, ca pentru sfârşitul lumii, în spargere şi disperare de sine, pentru că se ştie: restul e numai şi numai somă, dispersabilă.
Avem un exemplu. Susceptibil să ridice părul în cap.
Doamnelor şi domnilor şi domnule, Carmen Linares, Ya no me peino pa'ti.
În cheia asta, el cantar con ilusión ar putea fi traductibil numai şi numai prin aproximaţia unor expresivităţi categorice.
A cânta ca şi cum ziua de mâine nu ar exista, cam ca privighetoarea lui Wilde. A cânta din vintre, ca pentru sfârşitul lumii, în spargere şi disperare de sine, pentru că se ştie: restul e numai şi numai somă, dispersabilă.
Avem un exemplu. Susceptibil să ridice părul în cap.
Doamnelor şi domnilor şi domnule, Carmen Linares, Ya no me peino pa'ti.
Evident, demonstraţia de mai sus nu are absolut nimic de împărţit cu explicaţia ştiinţific demonstrată din dicţionarul RAE. Contrariul ar fi fost uşor trist, am impresia.
Poza e a lui René Maltête, de la care mai avem şi alte minuni.
Nocturnă 6: O poveste chinezească
Valoroasă, ideea lui Gramo mi-a stârnit mintea la alte lucruri, pesemne niţel mai egoiste, dar ce se speră bine primite.În seara asta n-a trebuit să răscolesc îndelung prin bibliotecă, pentru a găsi chestia din stânga, din care am ales - nu neapărat din lene- prima poveste.
Am să mă străduiesc să o citesc cât se poate de rar şi fără să muşc din vorbe cum mi se mai întâmplă în româneşte.
Gaudete, aveţi şi de ce şi poftim. Dacă place, mai avem destule:
Update Habarnam: Acuma vrea şi Cheshire ceti. Capitolul
Îîh, Cheshire s-a mişcat greu aşa că Marc ne-a pus piedică fix în timp ce ne tocmeam noi şi a cetit capitolul III: nu-i bai, mai negociem.
Şi Optzecea, capitolul IX:
12 februarie 2008
Habarnam: Goin' Global
Aşa cum am promis, Hiacint citeşte capitolul XI din Habarnam şi este fermecătoare. Tout le monde s'en fout, dar pe mine una m-au smintit calmul moldovinesc şi accentul pierdut de douăzecişiunu de ani încoace, pentru care îi mulţumesc înfiorată:Şi de peste Carpaţi de carpetă, Monica:
Cucoana sună genial, ca la buletinul de ştiri, now I'll be darned, ideea de la Gramo este genială, e oficial! Monica, ai legătura, doamnă.
Aştept performingul doamnei Gorgeoux, capitolul XXX, save the last dance for me carevasăzică, Gramo people sunt rugaţi să noteze.
Şampanie!
Later: Aquiu evadează în capitolul XXIII! Mâine dimineaţă, că e în concediu, mon dieu la vie est drôlement parchive, heh. Şi Optzecea, capitolul IX, heh. Şi un Bogdan, capitolul X.
Extind invitaţia înspre Departea: Londra, recepţie?
Şampanie!
Later: Aquiu evadează în capitolul XXIII! Mâine dimineaţă, că e în concediu, mon dieu la vie est drôlement parchive, heh. Şi Optzecea, capitolul IX, heh. Şi un Bogdan, capitolul X.
Extind invitaţia înspre Departea: Londra, recepţie?
11 februarie 2008
Veşti de la Gramo: Habarnam On Air
Chestia cu Speaker's Corner ia amploare: Gramo 1 şi Gramo 2 au înregistrat deja primele două capitole din Habarnam şi au dat mai departe chestia la lume luminată.De ascultat, îi ascultaţi aici, pe Gramo 1, cu capitolul 1:
powered by ODEO
... şi pe Gramo 2, cu capitolul 2 al poveştii - pe cuvânt de onoare, Habarnam este senzaţional, din toate punctele de vedere:
powered by ODEO
N-am să dau leapşa mai departe la oamenii deja nominalizaţi şi pentru că Gavagai şi Hiacinta s-au ruşinat, trebuie să mă gândesc pe cine persecut mai departe, dar evident, lista rămâne deschisă.
De pildă, aş fi foarte curioasă să îl aud pe Pinocchio povestind- heh şi pe Textier şi pe Luciat şi pe Aquiu şi pe Gorgeoux şi pe Tonans, dacă are vreme, că şi asta tot dezvoltare personală este, doamnă.
De acord cu Gramo, zic şi eu: dacă nu aveţi chef, nu-i daţi în cap la leapşa asta, daţi mai departe, poate cine ştie...
Cam într-un sfert de oră, capitolul treisprezece, al naibii de greu, întrucât presimt că va trebui să mă dau în bărci sever: apar nişte toante în peizaj, nu de alta.
Una peste alta, eu trebuie să spun un mulţumesc pentru Gramo people: puţine lucruri pică mai bine după o zi de toată jena, cu şedinţe şi fără timp de scris şi cu o vreme infectă.
Deocamdată, la treabă.
Later1: M-am apucat de treabă, dar m-a umflat râsul. Încă o dată, prego, heh.
Later 2: Unu dimineaţa, a dat dumnezeu, enjoy!
Update de marţi: Hiacint citeşte capitolul XI, Pe meleaguri noi. Şi Monica pe-al cincilea.
Şi Gorgeoux capitolul treizeci, dacă am priceput bine!
10 februarie 2008
Barefoot at Tiffany's
În aşteptarea tribulaţiei de-a doua şi a plecatului de-acasă, o circumstanţă personală dezvălită cu mărinimie indulgentă.Certitudinea că scriu cel mai bine în picioarele goale.
Fericiri mărunte, iaca.
Tribulaţia de sâmbătă, patruzecişiopt bis: De la bonté envers les fils de la Route
Motto:اعْبُدُواْ اللّهَ وَلاَ تُشْرِكُواْ بِهِ شَيْئاً وَبِالْوَالِدَيْنِ إِحْسَاناً وَبِذِي الْقُرْبَى وَالْيَتَامَى وَالْمَسَاكِينِ وَالْجَارِ ذِي الْقُرْبَى وَالْجَارِ الْجُنُبِ وَالصَّاحِبِ بِالجَنبِ وَابْنِ السَّبِيلِ وَمَا مَلَكَتْ أَيْمَانُكُمْ إِنَّ اللّهَ لاَ يُحِبُّ مَن كَانَ مُخْتَالاً فَخُوراً
القرآن
- Mi-e foame, zise Abd'allah, ca trezit dintr-un somn foarte greu.
- Bun, zise Zaza. Văd că memoria ta funcţionează de minune. Fluieră baborniţa să ne mai aducă de băut şi vezi dacă nu cumva au nişte mizilicuri, ceva.
Erau înspăimântător de obosiţi şi mirosea a sfârşit de vacanţă. Ar fi putut fi una din acele după-amieze mangaliote cu iz de lene tătărască, dar timpul se spărsese cu nerv în mii de ace insesizabile ochiului.
Specialitatea speluncii El Borsa erau băuturile apusene traficate cu neruşinare, în batjocura lui Dauphin Moracchini şi a regulamentelor frontaliere. Adus în cazne pe spinări de asini prin vipia buboasă a Sinaiului, distilatul de anason dispensat cu mărinimie de călugării de la schitul Sfintei Ecaterina adăuga o vocală impostoare blazonului masaliot, transformându-se pentru fraieri în Ricardo, véritable pastis d'Alexandrie.
Cu toate astea, lumea era aproximativ fericită şi nepăsătoare. Eremiţii sinaiţi trăiau pe picior mare, mai ceva ca-n Rabelais, fără să aibă nevoie de comerţ cu indulgenţe. Graţie contrabandei avantajoase, madame Suzanne reuşise să prospere şi să fie marea prietenă -aşa o alinta scârbavnic vameşul ori de câte ori trăgea prea tare la măsea- a pasdaranilor de la Comité du Salut Public. Şi în tot cazul, nici beţivii lirici, nici muezinul care bea numai şi numai de unul singur, în separeul cu perdea de mărgele dese din plută nu se plângeau de lipsa mărfii culpabile.
În circumstanţe normale, aperitivele ar fi dezamăgit. Falafelul poruncit era niţel rânced, tocana cu sos de rodii parcă prea acidă pentru aşa nişte lehamite nenumite.
- Cum îţi explici asta, doamnă?
- Il faut boire, vieux. Stare de urgenţă, ce vrei, zău.
- Bun, zise Zaza. Văd că memoria ta funcţionează de minune. Fluieră baborniţa să ne mai aducă de băut şi vezi dacă nu cumva au nişte mizilicuri, ceva.
Erau înspăimântător de obosiţi şi mirosea a sfârşit de vacanţă. Ar fi putut fi una din acele după-amieze mangaliote cu iz de lene tătărască, dar timpul se spărsese cu nerv în mii de ace insesizabile ochiului.
Specialitatea speluncii El Borsa erau băuturile apusene traficate cu neruşinare, în batjocura lui Dauphin Moracchini şi a regulamentelor frontaliere. Adus în cazne pe spinări de asini prin vipia buboasă a Sinaiului, distilatul de anason dispensat cu mărinimie de călugării de la schitul Sfintei Ecaterina adăuga o vocală impostoare blazonului masaliot, transformându-se pentru fraieri în Ricardo, véritable pastis d'Alexandrie.
Cu toate astea, lumea era aproximativ fericită şi nepăsătoare. Eremiţii sinaiţi trăiau pe picior mare, mai ceva ca-n Rabelais, fără să aibă nevoie de comerţ cu indulgenţe. Graţie contrabandei avantajoase, madame Suzanne reuşise să prospere şi să fie marea prietenă -aşa o alinta scârbavnic vameşul ori de câte ori trăgea prea tare la măsea- a pasdaranilor de la Comité du Salut Public. Şi în tot cazul, nici beţivii lirici, nici muezinul care bea numai şi numai de unul singur, în separeul cu perdea de mărgele dese din plută nu se plângeau de lipsa mărfii culpabile.
În circumstanţe normale, aperitivele ar fi dezamăgit. Falafelul poruncit era niţel rânced, tocana cu sos de rodii parcă prea acidă pentru aşa nişte lehamite nenumite.
- Cum îţi explici asta, doamnă?
- Il faut boire, vieux. Stare de urgenţă, ce vrei, zău.
***
Pantalone se simţea uşor şi perplex. Se vedea, cum spuneam, de sus şi niţel à contre-jour, fără să fie capabil să facă legătura dintre ţeasta crăpată cu precizie şi senzaţia de izbăvire imediată ce i se instala încetul cu încetul în toţi porii.
Presupunând că noţiunea ar mai fi de actualitate.
Nedumerit, încercă să se agaţe de catarg, dar constată cu surprindere că mâna îi trecea cu mare uşurinţă prin lemnul de cocotier.
Porca Madonna.
Cu infinite precauţii încercă să puie un picior în faţa ceilulalt şi mai află că putea să se deplaseze cu o viteză impresionantă de sus în jos şi de jos în sus.
Un fâşâit insistent dinspre terasa cabinei Indescifrabilului îl intrigă şi se hotărî să vadă despre ce este vorba. Stăpânindu-şi cu greu stupoarea şi elanul cosmic al mişcărilor, ajunse să vadă că Fritz încerca broasca uşii cu un fel de şperaclu extraordinar de complicat.
Din cele ce se vând în piaţa mare din Khartoum, îşi zise. Al dracului neamţ.
Nu se putea şti ce anume puteau să caute. Mai lesne ar fi fost să se numere pe degete ceea ce nu putea fi: de bani, Amiralul nu dusese niciodată lipsă, Indescifrabilul se lăsase de comerţul cu artă de ceva vreme, hărţile nu aveau nimic special.
Ce treabă stupidă.
Ar fi vrut să spargă, să muşte, să strige, să rupă starea aceea de toropeală fulguitoare.
Ce era de făcut? Vocea i se întoarse pe dinăuntru, muşcătura era în gol, toropeala era din ce în ce mai fermă.
Nu se poate să se termine aşa cu bătrânul Pantalone, îşi mai zise, fix în secunda în care se simţi tras cu o viteză colosală în jos, devenind tot mai greu, inimă de plumb în straie de funigel albăstriu.
- Doamnă, ai băut cam mult.
- Prostii, Abd'allah. Numai scandinavii se pot troscăni cu pastis. Prin urmare, pe foc luna octombrie, am zis.
- De ce doamnă?
- Obişnuiesc să pierd lucruri, în octombrie.
Abd'allah tăcu. Şi apoi se răzgândi brusc:
- Povesteşte, doamnă, dacă ai chef.
- N-o să fie simplu, Scolasticule. Mai cere-i hoaştei un ceainic. C'est un ordre.
Raţionalizând, lui Skanderbeg nu-i prea venea să crează că domnul acela vânjos şi de o melancolie sarcastică putea fi chiar craiul meridional pe care îl tot aşteptase printre vălurile eliptice ale poveştii verde-bizantin.
Tot bălăngănindu-se aşa din bazar în bazar, Skanderbeg începu să gândească, abisal şi pripit, că poate toată povestea asta nu fusese decât o jalnică vânare de vânt, lipsită de sentimentul amabil al unei visări prelungite pe vreo sofa a universului de faţă.
Sau poate era prea devreme? Prea târziu? Prea pieziş?
De fapt, Skanderbeg, ce dumnezeu vrei? se înfurie naratorul.
Guguştiucul nu ştie. Dar, ca de atâtea ori în viaţă, ia hotărârea nesmintită de a vedea ce are de gând să se mai întâmple şi în episodul următor.
Deocamdată, degetele de aramă ale mâinii drepte se agită drăceşte, forfecând ferm aerul considerabil mai puţin îmbâcsit decât acum un sfert de oră. E şi normal: pasul elastic al dihaniei i-a adus grabnic pe amândoi în rada şantierului naval, unde Pantazi tocmeşte acru un dhow.
Le Sémillant, ştim de prin vară.
Pantazi e nemulţumit. Vânzătorul e un cretin fără pereche: încercase iniţial să-i vândă o şalupă mai răsărită. Cu aşa ceva nu puteai ajunge nici măcar la Jaffa, baremi la Port-Said.
La Port-Said, unde aştepta fără să ştie vicleana Xantippa, fie spus în incidenţe. Dar la ce-ar mai servi să le spunem pe toate aşa, pe tavă şi din prima?
Cu chiu cu vai, târgul se încheie, aparent acceptabil pentru ambele părţi. Încă două zile, şi conaşul va putea să se chivernisească de minune de unul singur.
- Venise să mă ia de la şcoală ca de obicei, în începutul acela de după-amiază, siluetă longilină cu palton de tweed, aşteptând cu un stoicism blajin să se isprăvească repriza de şotron. Pe vreme de toamnă umedă, basca aruncată aleatoriu pe creştetul capului îi dădea un aer sofist fără voie, dar cu niciun chip nu ar fi putut fi convins să poarte pe timp de lapoviţă şi moină oribilele căciuli de oaie ţurcană ale taţilor şi bunicilor de la jumătatea anilor optzeci. Cu o jumătate de zi înainte, întrerupsesem plimbarea obişnuită pe uliţele vechi înăbuşite de muşcate: nu se simţea prea grozav spusese, şi oftase îndelung. Dacă eu plec, ai să înţelegi cu vremea, nu-i aşa?
Nu mă pricepusem să înţeleg, deşi asta suna destul de altfel, iar vocea devenită cărbune de la atâta fumat avea nişte inflexiuni noi, ca înaintea unei stări de alertă.
Însă se ştie: oamenilor la care ţii nu li se poate întâmpla absolut nimic, niciodată. Nu-i aşa, Scolasticule?
Ajunseserăm destul de repede acasă. Desfăcuse cu gesturi sigure o conservă chinezească de corned beef, înjghebase repede nişte cartofi prăjiţi şi spărsese un ou. Mâncasem cu poftă, colonelul englez se uita lung, fără ca furculiţa să se grăbească.
Şi la lecţii. Matematica se cerea isprăvită imediat: nu se putea suferi.
Nu te superi dacă mă întind niţel pe divan, nu? Nu, nu dorm, întreabă ce vrei, îţi răspund şi scăpăm şi de asta numaidecât.
O bucată de material cu lungimea de optzeci de metri se împarte în trei bucăţi. Primele două bucăţi au împreună cincizeci de metri, iar ultimele două cincizecişişase. Câţi metri are fiecare bucată?
Vârful stiloului, chinezesc şi el, zgârâia îngrozitor infecta hârtie în pătrăţele. Scrisei cu aplicaţie, subliniind de două ori cu carioca verde titlul:
Cât să scriu unu cu cifre arabe, are să-mi vie cu siguranţă o idee.
- Spune şi tu: unu, câţi metri au împreună cele două bucăţi de pânză?
- Fii atentă, se dau...
Şi nimic. Linişte. O linişte uşoară, eterică. Treceau ani, cu mare repeziciune, peste noi.
Întorsei capul. Mâna devenită brusc moale spânzura pe marginea mesei de cafea, căutând ochelarii cu ramă de bagà. Detaliu ridicol, proteza ieşise uşor din lăcaşul ei dentar.
Colonelul englez din Indii lăsase capul într-o parte, cu fereală, să nu supere pe nimeni, şi definitiv.
A fost de mare mirare pentru absolut toată lumea, Scolasticule, că nu mi-am pierdut minţile, că nu am zbierat şi că nu am rupt-o la fugă de belalie pe străzi în faţa spectacolului unei agonii fără voie, singură cuc în casă. Nu îmi pot explica nici reflexul de a suna la Salvare, nici de a alerta cu calm vecinii. Îmi petrecui restul după-amiezii în faţa unei chisele cu dulceaţă a altora, după care femeile casei socotiră de dorit expedierea mea undeva în nordul oraşului.
Într-o vizită, nu-i aşa?
Somnul serii de marţi, 14 octombrie 1986 fusese unul improvizat între două berjere unite de o banchetă franţuzească uşor meschină. La un moment dat, o pasăre mare şi albă se lovi de geamurile terasei.
Iar după cinci minute, poate zece, auzii în hol vocea mătuşă-mii care oftase istovită: şi s-a sfârşit, gata.
În zilele următoare, toată lumea se strădui să mă mintă cu foarte mare naturaleţe. Colonelul englez din Indii suferise un uşor accident cerebral, totul era în ordine. Nu, nu se puteau primi vizite la clinică, de-altfel obţinusem prin intervenţii un loc la tratament, undeva în Ardeal, totul avea să fie nemaipomenit, o să vezi cum o să se întoarcă poate chiar înainte de Anul Nou, uf de data asta aţi scăpat.
Însă eu ştiam că în dimineaţa zilei următoare, Vetuţa adunase cu frică şi cu scârbă de pe terasă ceea ce mai rămăsese dintr-un amărât de pescăruş şi că îi şuierase mătuşă-mii, făcându-şi cruce apăsat:
- Coană Mărioara, io când vă zic: n-a fost lucru curat cu conul Mişu.
Poate că am mai fi dus-o câtăva vreme aşa, în aburii de ţuică ai pretextelor cu optimisme, dacă vreo două zile mai târziu Vetuţa nu s-ar fi împiedicat în pragul uşii de la bucătărie, întârziind să răspundă la telefon.
Ca niciodată, ridicai receptorul. O voce graseiată şi uşor voalată de prea multe cafele întrebase timid:
- Duduie, vă sun în legătură cu ferparul din România Liberă. La ce oră este, la Bellu?
Să trântesc telefonul cu umori mi se păru singura soluţie acceptabilă. Nu am fost la înmormântare, iar conversaţia neterminată, stupidă şi lipsită de relevanţă a unei după-amieze de marţi este ultimul lucru de care îmi mai aduc aminte.
Cu şi despre.
Aceiaşi oameni, în fond de bună voinţă, care se temuseră pentru echilibrul meu vital, ştiind câte lucruri împărţisem cu singurul meu tată moral, m-au judecat ani de zile pentru demisia asta intempestivă. Cum dragă, la opt ani să ne sfideze în halul ăsta?
Ani de zile nu am suportat să se rostească numele colonelului pe o rază de cincizeci de metri în jurul meu. Tot aşa, nu l-am putut visa. I-am încuiat pozele într-un sertar şi am rupt cu aplicaţie cele mai mărunte grafii domestice, împrăştiate prin toată casa.
Sfârşisem prin a-i uita şi trăsăturile: de-altfel te asigur din experienţă că în circumstanţe din astea stupide vocea este lucrul care dă primul bir cu fugiţii din memoria personală.
La un moment dat, era deja foarte târziu, într-o lună de iunie la Trocadéro, după ce ieşisem în mari inconştienţe de la un examen de drept comercial, mi s-a năzărit la vreo douăzeci de paşi depărtare şi cu spatele, năluca unui pardesiu de tweed încoronat derizoriu şi nelalocul lui pentru anotimp de o beretă bască.
Năluca dădea colţul pe Georges-Mandel şi era bineînţeles inutil să alerg după ea.
Toată chestia asta a avut totuşi virtutea de a mă linişti, legănându-mă cu ideea absurdă că întrucâtva se făcuse dreptate.
Iartă-mă, Scolasticule. Am vorbit cam mult.
- Cât te costă să povesteşti lucrurile astea, doamnă?
- Habar nu am, Abd'allah. Şi-apoi, mi se pare până şi mie evident că sunt atât de cui, încât am probabil nevoie de o siestă prelungită.
Cu băgare de seamă, Scolasticul ajută Zăpăcita să se adune. Şi deşi camera văruită şi fără fereşti îşi ţine promisiunile cele mai sumbre, Abd'allah ştie că nu are rost să insiste cu pretenţiile, oftează şi încearcă să adoarmă cum s-o putea, nu înainte de a auzi un fel de bombăneală glosolalică de pe priciul de sus:
- Unde mama dracului eşti, Gregorovius?
Spoiler: Le Sémillant ajunge la Port-Said, unde are loc o ciudată tertulie cu jupâneasa Xantippa. Este în continuare enervant că nu ne-am putut hotărî ce va deveni Pantalone.
Presupunând că noţiunea ar mai fi de actualitate.
Nedumerit, încercă să se agaţe de catarg, dar constată cu surprindere că mâna îi trecea cu mare uşurinţă prin lemnul de cocotier.
Porca Madonna.
Cu infinite precauţii încercă să puie un picior în faţa ceilulalt şi mai află că putea să se deplaseze cu o viteză impresionantă de sus în jos şi de jos în sus.
Un fâşâit insistent dinspre terasa cabinei Indescifrabilului îl intrigă şi se hotărî să vadă despre ce este vorba. Stăpânindu-şi cu greu stupoarea şi elanul cosmic al mişcărilor, ajunse să vadă că Fritz încerca broasca uşii cu un fel de şperaclu extraordinar de complicat.
Din cele ce se vând în piaţa mare din Khartoum, îşi zise. Al dracului neamţ.
Nu se putea şti ce anume puteau să caute. Mai lesne ar fi fost să se numere pe degete ceea ce nu putea fi: de bani, Amiralul nu dusese niciodată lipsă, Indescifrabilul se lăsase de comerţul cu artă de ceva vreme, hărţile nu aveau nimic special.
Ce treabă stupidă.
Ar fi vrut să spargă, să muşte, să strige, să rupă starea aceea de toropeală fulguitoare.
Ce era de făcut? Vocea i se întoarse pe dinăuntru, muşcătura era în gol, toropeala era din ce în ce mai fermă.
Nu se poate să se termine aşa cu bătrânul Pantalone, îşi mai zise, fix în secunda în care se simţi tras cu o viteză colosală în jos, devenind tot mai greu, inimă de plumb în straie de funigel albăstriu.
***
- Detest luna octombrie, zise Zaza, aparent foarte calm şi adunat.- Doamnă, ai băut cam mult.
- Prostii, Abd'allah. Numai scandinavii se pot troscăni cu pastis. Prin urmare, pe foc luna octombrie, am zis.
- De ce doamnă?
- Obişnuiesc să pierd lucruri, în octombrie.
Abd'allah tăcu. Şi apoi se răzgândi brusc:
- Povesteşte, doamnă, dacă ai chef.
- N-o să fie simplu, Scolasticule. Mai cere-i hoaştei un ceainic. C'est un ordre.
***
Raţionalizând, lui Skanderbeg nu-i prea venea să crează că domnul acela vânjos şi de o melancolie sarcastică putea fi chiar craiul meridional pe care îl tot aşteptase printre vălurile eliptice ale poveştii verde-bizantin.
Tot bălăngănindu-se aşa din bazar în bazar, Skanderbeg începu să gândească, abisal şi pripit, că poate toată povestea asta nu fusese decât o jalnică vânare de vânt, lipsită de sentimentul amabil al unei visări prelungite pe vreo sofa a universului de faţă.
Sau poate era prea devreme? Prea târziu? Prea pieziş?
De fapt, Skanderbeg, ce dumnezeu vrei? se înfurie naratorul.
Guguştiucul nu ştie. Dar, ca de atâtea ori în viaţă, ia hotărârea nesmintită de a vedea ce are de gând să se mai întâmple şi în episodul următor.
Deocamdată, degetele de aramă ale mâinii drepte se agită drăceşte, forfecând ferm aerul considerabil mai puţin îmbâcsit decât acum un sfert de oră. E şi normal: pasul elastic al dihaniei i-a adus grabnic pe amândoi în rada şantierului naval, unde Pantazi tocmeşte acru un dhow.
Le Sémillant, ştim de prin vară.
Pantazi e nemulţumit. Vânzătorul e un cretin fără pereche: încercase iniţial să-i vândă o şalupă mai răsărită. Cu aşa ceva nu puteai ajunge nici măcar la Jaffa, baremi la Port-Said.
La Port-Said, unde aştepta fără să ştie vicleana Xantippa, fie spus în incidenţe. Dar la ce-ar mai servi să le spunem pe toate aşa, pe tavă şi din prima?
Cu chiu cu vai, târgul se încheie, aparent acceptabil pentru ambele părţi. Încă două zile, şi conaşul va putea să se chivernisească de minune de unul singur.
***
- Venise să mă ia de la şcoală ca de obicei, în începutul acela de după-amiază, siluetă longilină cu palton de tweed, aşteptând cu un stoicism blajin să se isprăvească repriza de şotron. Pe vreme de toamnă umedă, basca aruncată aleatoriu pe creştetul capului îi dădea un aer sofist fără voie, dar cu niciun chip nu ar fi putut fi convins să poarte pe timp de lapoviţă şi moină oribilele căciuli de oaie ţurcană ale taţilor şi bunicilor de la jumătatea anilor optzeci. Cu o jumătate de zi înainte, întrerupsesem plimbarea obişnuită pe uliţele vechi înăbuşite de muşcate: nu se simţea prea grozav spusese, şi oftase îndelung. Dacă eu plec, ai să înţelegi cu vremea, nu-i aşa?
Nu mă pricepusem să înţeleg, deşi asta suna destul de altfel, iar vocea devenită cărbune de la atâta fumat avea nişte inflexiuni noi, ca înaintea unei stări de alertă.
Însă se ştie: oamenilor la care ţii nu li se poate întâmpla absolut nimic, niciodată. Nu-i aşa, Scolasticule?
Ajunseserăm destul de repede acasă. Desfăcuse cu gesturi sigure o conservă chinezească de corned beef, înjghebase repede nişte cartofi prăjiţi şi spărsese un ou. Mâncasem cu poftă, colonelul englez se uita lung, fără ca furculiţa să se grăbească.
Şi la lecţii. Matematica se cerea isprăvită imediat: nu se putea suferi.
Nu te superi dacă mă întind niţel pe divan, nu? Nu, nu dorm, întreabă ce vrei, îţi răspund şi scăpăm şi de asta numaidecât.
O bucată de material cu lungimea de optzeci de metri se împarte în trei bucăţi. Primele două bucăţi au împreună cincizeci de metri, iar ultimele două cincizecişişase. Câţi metri are fiecare bucată?
Vârful stiloului, chinezesc şi el, zgârâia îngrozitor infecta hârtie în pătrăţele. Scrisei cu aplicaţie, subliniind de două ori cu carioca verde titlul:
Plan şi rezolvare
Ia să vedem, mă descurc de una singură? Ar cam trebui, într-a treia, zău.
Cât să scriu unu cu cifre arabe, are să-mi vie cu siguranţă o idee.
- Spune şi tu: unu, câţi metri au împreună cele două bucăţi de pânză?
- Fii atentă, se dau...
Şi nimic. Linişte. O linişte uşoară, eterică. Treceau ani, cu mare repeziciune, peste noi.
Întorsei capul. Mâna devenită brusc moale spânzura pe marginea mesei de cafea, căutând ochelarii cu ramă de bagà. Detaliu ridicol, proteza ieşise uşor din lăcaşul ei dentar.
Colonelul englez din Indii lăsase capul într-o parte, cu fereală, să nu supere pe nimeni, şi definitiv.
A fost de mare mirare pentru absolut toată lumea, Scolasticule, că nu mi-am pierdut minţile, că nu am zbierat şi că nu am rupt-o la fugă de belalie pe străzi în faţa spectacolului unei agonii fără voie, singură cuc în casă. Nu îmi pot explica nici reflexul de a suna la Salvare, nici de a alerta cu calm vecinii. Îmi petrecui restul după-amiezii în faţa unei chisele cu dulceaţă a altora, după care femeile casei socotiră de dorit expedierea mea undeva în nordul oraşului.
Într-o vizită, nu-i aşa?
Somnul serii de marţi, 14 octombrie 1986 fusese unul improvizat între două berjere unite de o banchetă franţuzească uşor meschină. La un moment dat, o pasăre mare şi albă se lovi de geamurile terasei.
Iar după cinci minute, poate zece, auzii în hol vocea mătuşă-mii care oftase istovită: şi s-a sfârşit, gata.
În zilele următoare, toată lumea se strădui să mă mintă cu foarte mare naturaleţe. Colonelul englez din Indii suferise un uşor accident cerebral, totul era în ordine. Nu, nu se puteau primi vizite la clinică, de-altfel obţinusem prin intervenţii un loc la tratament, undeva în Ardeal, totul avea să fie nemaipomenit, o să vezi cum o să se întoarcă poate chiar înainte de Anul Nou, uf de data asta aţi scăpat.
Însă eu ştiam că în dimineaţa zilei următoare, Vetuţa adunase cu frică şi cu scârbă de pe terasă ceea ce mai rămăsese dintr-un amărât de pescăruş şi că îi şuierase mătuşă-mii, făcându-şi cruce apăsat:
- Coană Mărioara, io când vă zic: n-a fost lucru curat cu conul Mişu.
Poate că am mai fi dus-o câtăva vreme aşa, în aburii de ţuică ai pretextelor cu optimisme, dacă vreo două zile mai târziu Vetuţa nu s-ar fi împiedicat în pragul uşii de la bucătărie, întârziind să răspundă la telefon.
Ca niciodată, ridicai receptorul. O voce graseiată şi uşor voalată de prea multe cafele întrebase timid:
- Duduie, vă sun în legătură cu ferparul din România Liberă. La ce oră este, la Bellu?
Să trântesc telefonul cu umori mi se păru singura soluţie acceptabilă. Nu am fost la înmormântare, iar conversaţia neterminată, stupidă şi lipsită de relevanţă a unei după-amieze de marţi este ultimul lucru de care îmi mai aduc aminte.
Cu şi despre.
Aceiaşi oameni, în fond de bună voinţă, care se temuseră pentru echilibrul meu vital, ştiind câte lucruri împărţisem cu singurul meu tată moral, m-au judecat ani de zile pentru demisia asta intempestivă. Cum dragă, la opt ani să ne sfideze în halul ăsta?
Ani de zile nu am suportat să se rostească numele colonelului pe o rază de cincizeci de metri în jurul meu. Tot aşa, nu l-am putut visa. I-am încuiat pozele într-un sertar şi am rupt cu aplicaţie cele mai mărunte grafii domestice, împrăştiate prin toată casa.
Sfârşisem prin a-i uita şi trăsăturile: de-altfel te asigur din experienţă că în circumstanţe din astea stupide vocea este lucrul care dă primul bir cu fugiţii din memoria personală.
La un moment dat, era deja foarte târziu, într-o lună de iunie la Trocadéro, după ce ieşisem în mari inconştienţe de la un examen de drept comercial, mi s-a năzărit la vreo douăzeci de paşi depărtare şi cu spatele, năluca unui pardesiu de tweed încoronat derizoriu şi nelalocul lui pentru anotimp de o beretă bască.
Năluca dădea colţul pe Georges-Mandel şi era bineînţeles inutil să alerg după ea.
Toată chestia asta a avut totuşi virtutea de a mă linişti, legănându-mă cu ideea absurdă că întrucâtva se făcuse dreptate.
Iartă-mă, Scolasticule. Am vorbit cam mult.
- Cât te costă să povesteşti lucrurile astea, doamnă?
- Habar nu am, Abd'allah. Şi-apoi, mi se pare până şi mie evident că sunt atât de cui, încât am probabil nevoie de o siestă prelungită.
Cu băgare de seamă, Scolasticul ajută Zăpăcita să se adune. Şi deşi camera văruită şi fără fereşti îşi ţine promisiunile cele mai sumbre, Abd'allah ştie că nu are rost să insiste cu pretenţiile, oftează şi încearcă să adoarmă cum s-o putea, nu înainte de a auzi un fel de bombăneală glosolalică de pe priciul de sus:
- Unde mama dracului eşti, Gregorovius?
Spoiler: Le Sémillant ajunge la Port-Said, unde are loc o ciudată tertulie cu jupâneasa Xantippa. Este în continuare enervant că nu ne-am putut hotărî ce va deveni Pantalone.
09 februarie 2008
Tribulaţia de sâmbătă, patruzecişiopt: Clouds In My Coffee
Motto:- خيام اگر ز باده مستى خوش باش
- با ماه رخى اگر نشستى خوش باش
- چون عاقبت كار جهان نيستى است
- انگار كه نيستى، چو هستى خوش باش
رباعیات عمر خیام
- Ştii care e cel mai groaznic lucru de pe lumea asta, Scolasticule?
- O minciună?
- Aiurea. Minciunile sunt fermecătoare prin definiţie.
- O despărţire, doamnă?
- Întotdeauna temporare. Până la urma urmelor, o să bem toţi şampanie la Capşa chtonică, o să vezi. Asta dacă tu n-o să te sfinţeşti între timp, ceea ce ar fi complet lipsit de imaginaţie.
Abd'allah râde mânzeşte. I'm not buying that, Madam: răscumpăraţi prin trufie and all that jazz.
- Atunci?
- Memoria, Scolasticule. Memoria.
- O minciună?
- Aiurea. Minciunile sunt fermecătoare prin definiţie.
- O despărţire, doamnă?
- Întotdeauna temporare. Până la urma urmelor, o să bem toţi şampanie la Capşa chtonică, o să vezi. Asta dacă tu n-o să te sfinţeşti între timp, ceea ce ar fi complet lipsit de imaginaţie.
Abd'allah râde mânzeşte. I'm not buying that, Madam: răscumpăraţi prin trufie and all that jazz.
- Atunci?
- Memoria, Scolasticule. Memoria.
***
Din carnetul lui Pantazi:
"Cet état de futilité absolue, entre veille et sommeil: une joie calme, solitaire, équivoque. Le rideau de fumée du diurne qui se disperse, lentement. De vastes possibles: le Skagerrak, par une journée calme, un parfait nulle part. Les chevaux d'écume de la Muir Éireann, tournant lentement au sang séché dans les braises du crépuscule.
Une fouterie royale à Silom:odeurs entêtantes de pâté de crabe et de péniciline, elle était lisse et parfaite, les néons roses donnaient un incarnat inattendu à ses joues, elle est venue toute seule, sans que je lui fasse signe, un peu raide, refuser aurait été une injure à une certaine idée de l'Asie, elle est restée tout à fait silencieuse, chose qui me plaît, dieu que je déteste les phrases mielleuses de cet après où l'on cesse de se mentir trop brusquement, les Européennes ne savent pas faire ça, dès qu'elle a croqué le steak, toute Française est virtuellement prête à n'importe quoi, Kinder, Küche, Kirche à tous les étages de leur code génétique, et puis figurez-vous, cette petite Annamite improbable et analphabète s'est tout de même débrouillée pour me donner une leçon de tous les diables.
Mes bahts, elle n'en voulait pas: ses yeux me parlaient d'autre chose et je n'ai pas su voir. La chambre close était facilement une des plus infectes de l'axe Vientiane-Koh Samui, mais une grâce hors-sujet fendait l'air.
Et là, j'ai su qu'elle s'était donnée, tout cela avait la tristesse de la vérité et du nunca máis: je n'ai su que faire et je me suis enfui.
Trois rues plus loin, une sorte de marée m'a lentement scié en deux et je me suis mis à vomir, longuement et dans l'indifférence générale. J'ai vomi des avatars et des états-civils, j'ai vomi toute ma vexillologie et des lambrequins par quartiers, j'ai vomi ad majorem dei gloriam les cohortes de jésuites de mon enfance qui se dérobait et mes soirées penchées inutilement sur le De Viris, et lorsque cela s'est arrêté tout aussi brusquement, j'ai croisé le regard torve et à demi-englouti par la cataracte d'une vieille vendeuse de pad thai.
Et l' univers s'est tu.
Je savais qu'elle savait.
Je n'ai même pas eu honte.
***
Une fouterie royale à Silom:odeurs entêtantes de pâté de crabe et de péniciline, elle était lisse et parfaite, les néons roses donnaient un incarnat inattendu à ses joues, elle est venue toute seule, sans que je lui fasse signe, un peu raide, refuser aurait été une injure à une certaine idée de l'Asie, elle est restée tout à fait silencieuse, chose qui me plaît, dieu que je déteste les phrases mielleuses de cet après où l'on cesse de se mentir trop brusquement, les Européennes ne savent pas faire ça, dès qu'elle a croqué le steak, toute Française est virtuellement prête à n'importe quoi, Kinder, Küche, Kirche à tous les étages de leur code génétique, et puis figurez-vous, cette petite Annamite improbable et analphabète s'est tout de même débrouillée pour me donner une leçon de tous les diables.
Mes bahts, elle n'en voulait pas: ses yeux me parlaient d'autre chose et je n'ai pas su voir. La chambre close était facilement une des plus infectes de l'axe Vientiane-Koh Samui, mais une grâce hors-sujet fendait l'air.
Et là, j'ai su qu'elle s'était donnée, tout cela avait la tristesse de la vérité et du nunca máis: je n'ai su que faire et je me suis enfui.
Trois rues plus loin, une sorte de marée m'a lentement scié en deux et je me suis mis à vomir, longuement et dans l'indifférence générale. J'ai vomi des avatars et des états-civils, j'ai vomi toute ma vexillologie et des lambrequins par quartiers, j'ai vomi ad majorem dei gloriam les cohortes de jésuites de mon enfance qui se dérobait et mes soirées penchées inutilement sur le De Viris, et lorsque cela s'est arrêté tout aussi brusquement, j'ai croisé le regard torve et à demi-englouti par la cataracte d'une vieille vendeuse de pad thai.
Et l' univers s'est tu.
Je savais qu'elle savait.
Je n'ai même pas eu honte.
***
Quelque temps après, dans un de ces hôtels sans nom de St. Pancras, une fille blonde et dégingandée frappa un soir à ma porte pour me demander deux pence: son radiateur avait probablement rendu l'âme.
Je la fis entrer et s'asseoir sur la chaise bancale en mauvais Formica, posée avec à propos juste à côté du bahut à glace. Par chance, il me restait un peu de mauvais gin: je l'encourageai à boire et à me raconter sa vie.
C'était, comme dans tous les romans moralisateurs pour coiffeuses voraces de mauvais imprimés, la fille d'un pasteur du Yorkshire qui était montée à Londres dans le vague espoir écervelé de faire carrière dans la haute-couture. Sa maigreur effrayante me renseigna aussitôt sur ses mauvaises habitudes d'après-dîner et quelques bleus sur l'épaule droite m' émurent bêtement.
Son histoire vide et le tord-boyaux de mauvaise race la rendirent bientôt extravagante: elle pleura, se mouchant bruyamment, puis s'excusa avec l'empressement des décaties débutantes. A vrai dire, elle me dégoûtait et tout cela était sans espoir, mais je restai là sans broncher, un demi-sourire pendu à mes lèvres.
Elle voulut me faire les misérables salamalecs de circonstance. Je coupai net ses ardeurs, d'un geste presque paternel dont l'absolue incongruité ne pouvait lui échapper. Et quand elle eut terminé, d'une voix désormais pâteuse, sa litanie stupide que je n'avais même pas pris la peine d'écouter distraitement, je lui tendis une liasse imprécise de billets de cinquante livres.
Arrivés sans difficulté devant sa porte, je lui intimai l'ordre de rentrer sans tarder à Leeds et je priai pour que cette mauviette qui ne m'avait même pas montré ses seins ne boive pas tout avant la semaine.
Que voulez-vous: je crois en l'équilibre cosmique. Sans le rechercher, le dandy s'y soumet.
Car le dandysme n'est jamais autre chose que de jouer le rien pour le tout."
Je la fis entrer et s'asseoir sur la chaise bancale en mauvais Formica, posée avec à propos juste à côté du bahut à glace. Par chance, il me restait un peu de mauvais gin: je l'encourageai à boire et à me raconter sa vie.
C'était, comme dans tous les romans moralisateurs pour coiffeuses voraces de mauvais imprimés, la fille d'un pasteur du Yorkshire qui était montée à Londres dans le vague espoir écervelé de faire carrière dans la haute-couture. Sa maigreur effrayante me renseigna aussitôt sur ses mauvaises habitudes d'après-dîner et quelques bleus sur l'épaule droite m' émurent bêtement.
Son histoire vide et le tord-boyaux de mauvaise race la rendirent bientôt extravagante: elle pleura, se mouchant bruyamment, puis s'excusa avec l'empressement des décaties débutantes. A vrai dire, elle me dégoûtait et tout cela était sans espoir, mais je restai là sans broncher, un demi-sourire pendu à mes lèvres.
Elle voulut me faire les misérables salamalecs de circonstance. Je coupai net ses ardeurs, d'un geste presque paternel dont l'absolue incongruité ne pouvait lui échapper. Et quand elle eut terminé, d'une voix désormais pâteuse, sa litanie stupide que je n'avais même pas pris la peine d'écouter distraitement, je lui tendis une liasse imprécise de billets de cinquante livres.
Arrivés sans difficulté devant sa porte, je lui intimai l'ordre de rentrer sans tarder à Leeds et je priai pour que cette mauviette qui ne m'avait même pas montré ses seins ne boive pas tout avant la semaine.
Que voulez-vous: je crois en l'équilibre cosmique. Sans le rechercher, le dandy s'y soumet.
Car le dandysme n'est jamais autre chose que de jouer le rien pour le tout."
***
Spoiler: Apocrifa neprevăzută a lui Pantazi ne-a luat aşa de mult spaţiu, că insistenţa pe foaie ar fi curată lăcomie. Aţi ghicit, va urma ceva cu bis, pe după-amiază.
Later: Corectat o uşoară inadvertenţă.
Later: Corectat o uşoară inadvertenţă.
Pass It On: Speaker's Corner
Cum spuneam, Gramo mi-a luat-o înainte cu cititul pe net, dacă tot m-am învârtit în jurul sinelui personal - o fi bine, n-o fi bine? heh.Ştiu că n-a ieşit genial - şi da, Laura, ştiu că vocea mea seamănă cu cea a Monicăi Lovinescu, heh- dar nici reglajele nu le-am făcut cum se cade.
***
Astăzi, Gramo revine cu două idei, din care una de-a dreptul pur şi simplu grozavă.
A se da o leapşă cu citit poveşti sau ceva haios, până se termină cartea aleasă de comun acord. Totalul ar trebui să fie, zice Gramo, un soi de audiobook pentru copiii nevăzători şi pentru copiii de toate vârstele, înainte de culcare.
Nu vă gândiţi la prostii, zău.
Mi se pare absolut genial, mai ales că nu ne costă decât cinci minute. Şi deşi e prea puţin să poţi spera că ajungi în Rai, cel puţin în cazul meu, e ceva care poate folosi, cine ştie...
***
Am propus Habarnam, dintr-o sută de motive. Am şi încercat un ceva, de la capitolul treisprezece, fireşte: e mai greu decât pare.
Cât despre chestia cu teatrul, mă mai gândesc. Am făcut teatru trei ani la rând în liceu - Tonans, îţi mai aduci aminte, heh?- chestie relativ glorioasă şi care m-a ajutat să ajung cu timpul să nu mai explodez la fiecare cinci minute.
Ci doar din sfert în sfert de oră. Mda.
Ma consigne de vote
Şi cu asta basta cu alegerile americane, heh şi deocamdată.
D'accord, c'est un peu limite, mais bon.
Iar nu merge meebo. Nici nu pot să scriu ce-mi vine fix acuma să-i fac.
08 februarie 2008
A treizecişitreia scrisoare de la Ulan Bator: Bucureştii licornei. Le Goût
Motto:"Ţi-l voi povesti odată de-a-ntregul şi vei afla atunci, poate cu mirare, că gusturile subţiri şi deşărtăciunile mărunte, iubirea de flori şi de miresme, de scumpătăţi, podoabe şi odoare, pofta de huzur şi de risipă ne vin de pe partea românească, prin dânsa, nu cum s-ar crede, de la greci."
(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche, Spovedanii)
De la Z., către P., la Nijni-Novgorod
S-ar putea crede, la o primă ochire, că licorna e chemată degrabă în capătul de sus al foii de faţă spre a opri dezastrele previzibile ale unei cumplite lipse de inspiraţie.
Il faudra déchanter, et rapidement: din fericire - sau poate că nu, dar nu asta e important acum, Bucureştii sunt unul din puţinele subiecte ce par a avea însuşirea misterioasă a rezistenţei cu miez la cele mai amănunţite şi insistente povestiri şi pomeniri.
Licorna de la Cluny, doamna cu fericiri trandafirii şi minerale, e doar amabila iazmă ce slujeşte, astăzi şi în săptămânile ce vor urma, drept pretext pentru un experiment în răspăr.
Anume desfirarea unor sinestezii. Nici mai mult, nici mai puţin.
Însă pretext e probabil prea sumar: să-i spunem punct de sprijin.
Multe lucruri de pe lumea asta se închină la ea, cu toată graţia de care se simt în stare.
Aţi auzit bine: filosofiei politice, ceea ce este considerabil mai mult decât o simplă economie de sine, care ar presupune deopotrivă cămări şi sertare organizatorice. Şi poate şi meschinării.
Fascinaţi până la mitomanie şi demenţe duioase de fratele mai mare şi mai iabraş, Bucureştii s-au dat cu totul unei cuceriri mentale insidioase, fără nicio salvă de artilerie. S-au vrut obiectul unui Anschluss cultural avant la lettre, fără ca nimeni să-i ia cu totul în serios. Au devenit paşalâc fără simbrie, cu de la sine putere şi cu mare entuziasm.
Însă o dragoste mare presupune şi lipsa unui filtru. În port şi purtări, de la tăietura pantalonilor şi până la cea a fereştilor de la stradă, Bucureştii au primit tot ceea ce venea dinspre acolo cu înfiorarea celui care nici măcar nu se gândeşte să-şi puie întrebările ce se cuvin. Să relativizeze, să cearnă, să opereze ierarhii. Au aplaudat zgomotos şi de-a valma doi Gustave ce exclud orice paralelă: Doré, dar şi Caillebotte, luând de bune şi subtilităţile simboliste, şi oribila căpăţână de zahăr a spiritului pompier.
Cu viteza luminii şi progresului, două concepte repetate cu poftă de secolul nouăsprezece, fandoseala gustului şi criteriului franţuzesc a ajuns şi la mahala, stârnind la negotium şi petrol lampant. A tăiet străzi mai drepte, a pus cişmele la răspântii şi a agăţat ceasuri la buzunarele vestelor de contabil.
Pentru aşa ceva, nu se egzistă precedent. Şi probabil nici echivalenţe simetrice.
Cu toate astea, rădăcinile viguroase ale unui Levant ce nu voia să moară şi-au găsit formula de supravieţuire într-o curioasă alianţă cu valorile aproximative ale unei ţigănii pe cale de emancipare. Fireşte, efectul de bumerang al unor mărinimii jacobine. Şi actul nescris de naştere al unei grozave subversiuni reactive: fiindcă tot ceea ce e asimetric, strident şi redundant în spectacolul cu fast al gustului bucureştenesc de-acolo se trage.
Dintr-o Antireformă kitsch. Dintr-un reflex de revulsie la săpun şi coduri civile. Şi din credinţa că aranjamentele sancţionabile cu buricul degetului sunt mai profitabile decât parafele cu fiorituri.
Antireforma e bine mersi, şi în zilele noastre. Este de prisos să o ignori, fluturând imperativ onoarea cariatidelor cu nasul spart.
Puţin îi pasă: a câta oară spun asta?
Pe cuvânt că nu mai contează.
S-ar putea crede, la o primă ochire, că licorna e chemată degrabă în capătul de sus al foii de faţă spre a opri dezastrele previzibile ale unei cumplite lipse de inspiraţie.
Il faudra déchanter, et rapidement: din fericire - sau poate că nu, dar nu asta e important acum, Bucureştii sunt unul din puţinele subiecte ce par a avea însuşirea misterioasă a rezistenţei cu miez la cele mai amănunţite şi insistente povestiri şi pomeniri.
Licorna de la Cluny, doamna cu fericiri trandafirii şi minerale, e doar amabila iazmă ce slujeşte, astăzi şi în săptămânile ce vor urma, drept pretext pentru un experiment în răspăr.
Anume desfirarea unor sinestezii. Nici mai mult, nici mai puţin.
Însă pretext e probabil prea sumar: să-i spunem punct de sprijin.
Multe lucruri de pe lumea asta se închină la ea, cu toată graţia de care se simt în stare.
***
Fie şi redus la dimensiunea sa imediată, cea fiziologică şi culinară, gustul Bucureştilor e unul nemaipomenit de complicat şi de contradictoriu. Dulceaţa tablalei de plăcintă cu mere valahă, strunită cum se cuvine de scorţişoara scăpată cu mărinimie de gospodină din clondirul de Delft al mirodeniilor. Impertinenţa rugoasă şi astringentă a merdenelelor îndoielnice şi atât de puţin francofile de la colţul străzii. Crăpelniţele strigătoare la cer, cu feluri ce reclamă digestie istovitoare, evantaie de contrasensuri şi de redundanţe gustative, până la primele tentative ale dimineţii.
Şi probabil, de nu ar exista minima exigenţă a unor ritmuri vitale, până la Judecata din Urmă.
Rapacitatea barocă, ticăloşia cumulativă şi leneşă, amestecurile ilegitime de spiţe: la physiologie bucarestoise du goût e un ceva cu scandal.
Ferm convins că fericirea trece neapărat prin stomah, Bucureştiul nu a avut niciodată demnitatea gastronomică a ghibelinilor inventatori ai ingenioasei şi roborativei cucina povera, la care ar strâmba din nas dacă ar şti mai bine cum vine de se întâmplă. Cu elanul reprobabil al compromisului la colţ de masă, la o ţuiculiţă cu mizilic, a ştiut să-şi plece morala hedonistă tuturor ispitelor senzoriale ale cuceritorilor. Şi să-şi asume cu panaş veşnica frustrare de a nu se fi născut dimpreună cu parişii în leagănul de stejar al împărăţiei sarcastice de la Soare-Apune.
With a twist: vreme de mai bine de două sute de ani, Bucureştii de soi au mâncat cu o înduioşătoare fidelitate franţuzisme, dar servite à la russe de slugile frânte de şale, până ce infecta manie a bufetelor a răsturnat bunul obicei.
Din păcate acum şi din ce în ce mai mult, avem service à la française şi all you can eat de cine mai ştie pe unde.
Aşadar, este mai multă istorie într-o sarailie şi mai puţină respectabilitate într-o potroacă decât s-ar putea închipui, domnule.
Vedeţi cum riscăm să devenim lirici, din nimica toată?
Dar dacă influenţele franţuzeşti în haleală sunt deopotrivă evidente şi aluzive, în turcirea generalizată a ultimului deceniu şi jumătate, cu totul altfel stau lucrurile în momentul în care conceptul de gust se extinde filosofiei politice a unor alegeri personale.Fie şi redus la dimensiunea sa imediată, cea fiziologică şi culinară, gustul Bucureştilor e unul nemaipomenit de complicat şi de contradictoriu. Dulceaţa tablalei de plăcintă cu mere valahă, strunită cum se cuvine de scorţişoara scăpată cu mărinimie de gospodină din clondirul de Delft al mirodeniilor. Impertinenţa rugoasă şi astringentă a merdenelelor îndoielnice şi atât de puţin francofile de la colţul străzii. Crăpelniţele strigătoare la cer, cu feluri ce reclamă digestie istovitoare, evantaie de contrasensuri şi de redundanţe gustative, până la primele tentative ale dimineţii.
Şi probabil, de nu ar exista minima exigenţă a unor ritmuri vitale, până la Judecata din Urmă.
Rapacitatea barocă, ticăloşia cumulativă şi leneşă, amestecurile ilegitime de spiţe: la physiologie bucarestoise du goût e un ceva cu scandal.
Ferm convins că fericirea trece neapărat prin stomah, Bucureştiul nu a avut niciodată demnitatea gastronomică a ghibelinilor inventatori ai ingenioasei şi roborativei cucina povera, la care ar strâmba din nas dacă ar şti mai bine cum vine de se întâmplă. Cu elanul reprobabil al compromisului la colţ de masă, la o ţuiculiţă cu mizilic, a ştiut să-şi plece morala hedonistă tuturor ispitelor senzoriale ale cuceritorilor. Şi să-şi asume cu panaş veşnica frustrare de a nu se fi născut dimpreună cu parişii în leagănul de stejar al împărăţiei sarcastice de la Soare-Apune.
With a twist: vreme de mai bine de două sute de ani, Bucureştii de soi au mâncat cu o înduioşătoare fidelitate franţuzisme, dar servite à la russe de slugile frânte de şale, până ce infecta manie a bufetelor a răsturnat bunul obicei.
Din păcate acum şi din ce în ce mai mult, avem service à la française şi all you can eat de cine mai ştie pe unde.
Aşadar, este mai multă istorie într-o sarailie şi mai puţină respectabilitate într-o potroacă decât s-ar putea închipui, domnule.
Vedeţi cum riscăm să devenim lirici, din nimica toată?
***
Aţi auzit bine: filosofiei politice, ceea ce este considerabil mai mult decât o simplă economie de sine, care ar presupune deopotrivă cămări şi sertare organizatorice. Şi poate şi meschinării.
Fascinaţi până la mitomanie şi demenţe duioase de fratele mai mare şi mai iabraş, Bucureştii s-au dat cu totul unei cuceriri mentale insidioase, fără nicio salvă de artilerie. S-au vrut obiectul unui Anschluss cultural avant la lettre, fără ca nimeni să-i ia cu totul în serios. Au devenit paşalâc fără simbrie, cu de la sine putere şi cu mare entuziasm.
Însă o dragoste mare presupune şi lipsa unui filtru. În port şi purtări, de la tăietura pantalonilor şi până la cea a fereştilor de la stradă, Bucureştii au primit tot ceea ce venea dinspre acolo cu înfiorarea celui care nici măcar nu se gândeşte să-şi puie întrebările ce se cuvin. Să relativizeze, să cearnă, să opereze ierarhii. Au aplaudat zgomotos şi de-a valma doi Gustave ce exclud orice paralelă: Doré, dar şi Caillebotte, luând de bune şi subtilităţile simboliste, şi oribila căpăţână de zahăr a spiritului pompier.
Cu viteza luminii şi progresului, două concepte repetate cu poftă de secolul nouăsprezece, fandoseala gustului şi criteriului franţuzesc a ajuns şi la mahala, stârnind la negotium şi petrol lampant. A tăiet străzi mai drepte, a pus cişmele la răspântii şi a agăţat ceasuri la buzunarele vestelor de contabil.
Pentru aşa ceva, nu se egzistă precedent. Şi probabil nici echivalenţe simetrice.
Cu toate astea, rădăcinile viguroase ale unui Levant ce nu voia să moară şi-au găsit formula de supravieţuire într-o curioasă alianţă cu valorile aproximative ale unei ţigănii pe cale de emancipare. Fireşte, efectul de bumerang al unor mărinimii jacobine. Şi actul nescris de naştere al unei grozave subversiuni reactive: fiindcă tot ceea ce e asimetric, strident şi redundant în spectacolul cu fast al gustului bucureştenesc de-acolo se trage.
Dintr-o Antireformă kitsch. Dintr-un reflex de revulsie la săpun şi coduri civile. Şi din credinţa că aranjamentele sancţionabile cu buricul degetului sunt mai profitabile decât parafele cu fiorituri.
Antireforma e bine mersi, şi în zilele noastre. Este de prisos să o ignori, fluturând imperativ onoarea cariatidelor cu nasul spart.
Puţin îi pasă: a câta oară spun asta?
Pe cuvânt că nu mai contează.
***
Dar al treilea palier savuros al Bucureştilor, cel mai evaziv şi cel mai secret, trimete numaidecât ad patres toate poveştile astea.
Englezii spun with gusto pentru a vorbi cu spor despre acel entuziasm viguros al unor hedonisme.
Din perspectiva asta, singura cale de a afla care este gustul nesmintit al Bucureştilor este cea - desigur derizorie şi perisabilă- a unui sărut impertinent şi cu incertitudini, în mijlocul unei pieţe cu desăvârşire golite de pietoni, la ceasul în care zorile nu s-au prefăcut încă de tot în vipia unei luni aleatorii.
Natural, cu treizeci de secunde înainte ca lucrurile să devie incontrolabile.
Z.
De la Ulan Bator, în cea de-a optsprezecea zi a lunii lui Bahman
PS: Şi vorbită, după multe parlamentări cu un widget al naibii:
Later: Găsit o soluţie vizuală mai elegantă, în antet. Pentru lumea care nu are boxe sau care e la birou, subzistă textul.
Dar al treilea palier savuros al Bucureştilor, cel mai evaziv şi cel mai secret, trimete numaidecât ad patres toate poveştile astea.
Englezii spun with gusto pentru a vorbi cu spor despre acel entuziasm viguros al unor hedonisme.
Din perspectiva asta, singura cale de a afla care este gustul nesmintit al Bucureştilor este cea - desigur derizorie şi perisabilă- a unui sărut impertinent şi cu incertitudini, în mijlocul unei pieţe cu desăvârşire golite de pietoni, la ceasul în care zorile nu s-au prefăcut încă de tot în vipia unei luni aleatorii.
Natural, cu treizeci de secunde înainte ca lucrurile să devie incontrolabile.
Z.
De la Ulan Bator, în cea de-a optsprezecea zi a lunii lui Bahman
PS: Şi vorbită, după multe parlamentări cu un widget al naibii:
Later: Găsit o soluţie vizuală mai elegantă, în antet. Pentru lumea care nu are boxe sau care e la birou, subzistă textul.
Pariu: Son of a Gun
După Super Tuesday, mi se pare de bun simţ pronosticul următor.McCain-Huckabee, o să vedeţi.
On va se marrer, ma foi.
Later: Da, Muler, McCain şi Huckabee as in presidential ticket. Vrea şi Alabama niţică atenţie, ce mama vieţii...
Die Hard
De dimineaţă. Calea Victoriei, în birjă, cursa e mai complicată, buşon înspre Splai.Muscalul: doamnă, ne-ar trebui altfel de maşini, doamnă, zău. Mda. Ceva greu de ucis, că aşa nu se mai poate.
După colţ, ulanbatoarea. Vorbită, deşi mi-a luat-o Gramo înainte, heh.
Later: Da Egohead, this is a teaser.
07 februarie 2008
When Shite Hits The Fan
Cum stăteam eu aşa legănată în reverii de birou semi-culpabile, sună telefonul.It always does, in the plain middle of things.
Că trebuie să îi scriu un ceva cu căciuleli unei anume Marisol de la Înalta Poartă, ca şi cum ar fi zavistie mare după colţ dacă nu fac pe loc chestia asta.
Ia o nenorocită de restanţă a lui altcuiva de pe vremea lui Gerula: sans peur, mais avec reproche.
Şi ca să nu mai rămâie repetentă şi anul ăsta, Românica să facă bine să umple naibii formularul ăla de uitară toţi de el că se egzistă.
Ehrm. Despre ce e vorba în propoziţie?
Dacă aş şti, n-aş mai bombăni, zău.
Jur. Pentru cinci secunde, mi-am dorit sincer să mă fi ocupat cu designul cerceilor de hârtie la Auroville.
De exemplu.
Sometimes, I just hate. Imperative din astea de la patru după-amiaza denotă probabil predilecţie pentru mansarde: sau mai pe şleau englezesc, poor sexual life.
Ia o nenorocită de restanţă a lui altcuiva de pe vremea lui Gerula: sans peur, mais avec reproche.
Şi ca să nu mai rămâie repetentă şi anul ăsta, Românica să facă bine să umple naibii formularul ăla de uitară toţi de el că se egzistă.
Ehrm. Despre ce e vorba în propoziţie?
Dacă aş şti, n-aş mai bombăni, zău.
Jur. Pentru cinci secunde, mi-am dorit sincer să mă fi ocupat cu designul cerceilor de hârtie la Auroville.
De exemplu.
Sometimes, I just hate. Imperative din astea de la patru după-amiaza denotă probabil predilecţie pentru mansarde: sau mai pe şleau englezesc, poor sexual life.
06 februarie 2008
Pe cine arăt cu degetul
Vox populi, vox dei:
Cel mai bun blog personal: My shadow, al lui Aprilsea. Pentru că este de o sinceritate dezarmantă, pentru că îi pasă, pentru că se asumă.
Bine, şi pentru că e din Deliorman. Dar asta nu se pune, e doar patriotism local.
Cel mai bun blog colectiv: Gramo's World v.2.o, al domnilor Gramo people. Pentru curaj, pentru astuţie, pentru tâmpeniile fermecătoare, pentru down-to-earth side, pentru că e atât de el însuşi, inconfundabil.
Bine, şi pentru că e din Deliorman. Dar asta nu se pune, e doar patriotism local.
Cel mai bun blog colectiv: Gramo's World v.2.o, al domnilor Gramo people. Pentru curaj, pentru astuţie, pentru tâmpeniile fermecătoare, pentru down-to-earth side, pentru că e atât de el însuşi, inconfundabil.
Şi în niciun caz en guise de renvoi d'ascenseur.
Cel mai bun blog de divertisment: Terorism de cititoare, al lucieit. Pentru gai savoir: unde scrie că lucrul livresc trebuie să fie neapărat şi tot timpul de o tristeţe înspăimântătoare?
Şi pentru că sper să o amuze cel puţin pe cât m-a distrat pe mine chestia cu Jeni Bacterian. Vreo două săptămâni, incontrolabil.
Cel mai bine scris blog: Textier.ro, al meşterului textier. Mi se pare elementar.
Cel mai bun blog: Gânduri de departe, al lui madam Departe. Pentru că mă bucură să o pot nominaliza şi mai ales pentru perseverenţa de a se reinventa, cu mare regularitate. Restul sunt argumente estetice.
Şi pentru că sper să o amuze cel puţin pe cât m-a distrat pe mine chestia cu Jeni Bacterian. Vreo două săptămâni, incontrolabil.
Cel mai bine scris blog: Textier.ro, al meşterului textier. Mi se pare elementar.
Cel mai bun blog: Gânduri de departe, al lui madam Departe. Pentru că mă bucură să o pot nominaliza şi mai ales pentru perseverenţa de a se reinventa, cu mare regularitate. Restul sunt argumente estetice.
***
L'ombre d'un doute, adică jurizate:
Cel mai bun blog cultural: Oblio-minded, al Obliei. Pentru că era nominalizat deja la restul, pentru că e cu hispanice inteligente, pentru că se citeşte cu plăcere, mai în fiecare dimineaţă.
Cel mai bun blog de media/advertising: Textierul, iarăşi şi din nou. Where is my leapşă?
Cel mai bun blog despre politică: Gramo folks, de mare angajament, pentru că sunt singurii care vorbesc despre asta cum se şi cade.
Cel mai bun blog: Jurnalul dumnezeului ales al Nepalului, al vijeliosului Gavagai. Care merită să ajungă materia studiorum prin areopaguri. Considerăm că e un început interesant.
Şi atât, şi gata, în regretul de a mă fi trezit atât de târziu ca să nu o pot nominaliza pe Hiacinta, nici pe Luluţa, nici pe alte cucoane.
Anul ăsta am vrut să fie altfel. Pentru cei pe care i-am sărit, toate bezelele ruşinate.
Caricatura, de la ei.
Cel mai bun blog de media/advertising: Textierul, iarăşi şi din nou. Where is my leapşă?
Cel mai bun blog despre politică: Gramo folks, de mare angajament, pentru că sunt singurii care vorbesc despre asta cum se şi cade.
Cel mai bun blog: Jurnalul dumnezeului ales al Nepalului, al vijeliosului Gavagai. Care merită să ajungă materia studiorum prin areopaguri. Considerăm că e un început interesant.
Şi atât, şi gata, în regretul de a mă fi trezit atât de târziu ca să nu o pot nominaliza pe Hiacinta, nici pe Luluţa, nici pe alte cucoane.
Anul ăsta am vrut să fie altfel. Pentru cei pe care i-am sărit, toate bezelele ruşinate.
Caricatura, de la ei.
Nişte mulţumiri
Citesc înfiorată cum Gramo people mi-au nesocotit cu bună ştiinţă rugămintea de a nu se face tapaj anul ăsta la Roblogfest cu Seraiul, nominalizându-mă apparently la trei categorii.Cel mai bun blog personal, cel mai bine scris, cel mai bun blog tout court.
Trei e un număr bun, cine mă ştie cunoaşte, deşi nu ştiu dacă merit, fără modestii aiurea în tramvai.
Mulţumesc. Va trebui să întorc favorul şi nu numai, chestie de politeţe afectuoasă.
Imediat, revin cu amănunte.
Poza, wallpaper al Anei Pobleanu, de anul trecut.
Imediat, revin cu amănunte.
Poza, wallpaper al Anei Pobleanu, de anul trecut.
Idiomatică: ...au venit cu şriftu lătin...
Via luciat, citit cu mari delicii primul număr al revistei Stare de urgenţă din Chişinău. Amplu recomandabil: chiar e urgent.Pentru că e de necrezut câte lucruri valabile se pot întâmpla în locuri despre care nu auzim mai nimic, niciodată.
Pentru proza lui Crudu de la pagina trei, despre memoriile mătuşă-sii Galina, mulgătoare emerită la o fermă de vite din satul Todireşti, raionul Ungheni. Pare derizoriu? Nu este: din buba, mucigaiul şi noroaiele unei vieţi electrocutate pe peronul gării centrale din Taşkent, Galina a scos singurul lucru de o frumuseţe stranie şi nechemată.
S-a apucat să scrie: aiurea şi strâmb, pe caiete cu coperţi siluite. Dar lucrul cu adevărat formidabil este că s-a apucat să dea mai departe toată povestea asta şi aşa se face întâmplarea aiuritoare că femeile satului Todireşti au toate memorii, jurnale, poveşti.
Tanti Galina este internetul raionului Ungheni iar pentru chestia asta plină de poezie absurdă se aplaudă furtunos, îndelung şi aproape cu emoţie.
***
Pentru aiuritorul catren al unei necunoscute, elevă în clasa a opta a şcolii din satul Dângeni, raionul Ocniţa, imposibil de plasat pe o hartă rutieră, de bună seamă şi care scrie aşa, că nu rezist citării entuziaste:
"Cum pot eu astăzi, oare/ de baştină să scriu,/când fără mama, ţara/ e parcă în sicriu?"
Da, sună a Bolintineanu, so cheezy XIXth şi altele: contextul schimbă totul, aducător de frisoane raţionalizate.
Sunt versurile copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate: Dublin, Lisboa, Triest. Aşa, la prima strigare.
Este că se vede altfel?
Misiunea comisariatului este fantasmagorică: să se creeze, de toutes pièces dacă se poate, o nouă limbă, moldoveneasca. Dilema e clară, între neaoşiştii slavizanţi şi cei care mai au o urmă de bun simţ.
Nu e bine să ai bun simţ şi memorie, în Chişinăul anului 1941: în aceeaşi seară sau la foarte scurt timp de la şedinţă, unii dintre cei care îşi mai aduceau aminte de o anumită idee a României au ajuns pe la Vladivostok.
Iarăşi nu rezist şi iarăşi o să vă luaţi de mine că dau citate, dar cum să vă fac altfel poftă, zău?
Aşadar un ceva care sună a Ilf şi Petrov, restul descoperiţi singuri:
"Şi noi merjem cu paşi ghigantici în perioada aceasta de electrificare spre comunism. Electrificare pentru mine e şi când rostesc cuvântu concentrat Narcompros, pentru că întroduci într-un singur cuvânt mai multe idei deodată. Iată de ce natură poate fi influenţa limbii ruseşti. Nu mai vorbesc de cuvintele noi: colhoz, sovhoz – bucuria noastră a tuturor. Noi suntem aici pentru a discuta dezvoltarea mai departe a limbii moldoveneşti şi deaceia trec la bucătăria…"
"Cum pot eu astăzi, oare/ de baştină să scriu,/când fără mama, ţara/ e parcă în sicriu?"
Da, sună a Bolintineanu, so cheezy XIXth şi altele: contextul schimbă totul, aducător de frisoane raţionalizate.
Sunt versurile copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate: Dublin, Lisboa, Triest. Aşa, la prima strigare.
Este că se vede altfel?
***
Şi în fine, pentru stenograma absolut ireală a şedinţei Comisariatului Învăţământului a RSS Moldovenească din 10 martie 1941.Misiunea comisariatului este fantasmagorică: să se creeze, de toutes pièces dacă se poate, o nouă limbă, moldoveneasca. Dilema e clară, între neaoşiştii slavizanţi şi cei care mai au o urmă de bun simţ.
Nu e bine să ai bun simţ şi memorie, în Chişinăul anului 1941: în aceeaşi seară sau la foarte scurt timp de la şedinţă, unii dintre cei care îşi mai aduceau aminte de o anumită idee a României au ajuns pe la Vladivostok.
Iarăşi nu rezist şi iarăşi o să vă luaţi de mine că dau citate, dar cum să vă fac altfel poftă, zău?
Aşadar un ceva care sună a Ilf şi Petrov, restul descoperiţi singuri:
"Şi noi merjem cu paşi ghigantici în perioada aceasta de electrificare spre comunism. Electrificare pentru mine e şi când rostesc cuvântu concentrat Narcompros, pentru că întroduci într-un singur cuvânt mai multe idei deodată. Iată de ce natură poate fi influenţa limbii ruseşti. Nu mai vorbesc de cuvintele noi: colhoz, sovhoz – bucuria noastră a tuturor. Noi suntem aici pentru a discuta dezvoltarea mai departe a limbii moldoveneşti şi deaceia trec la bucătăria…"
***
Poate că mai este speranţă, cine ştie.
Poate că mai este speranţă, cine ştie.
05 februarie 2008
Ştirile zilei de ieri, 3: Arta compromisului
În 1955, Mihail Sadoveanu împlineşte o vârstă rotundă şi respectabilă. Senectutea cu ginseng, odihna spartană -o laviţă, o nevastă mai tânără şi nişte flori de câmp - în casele de creaţie ale uniunii - de breaslă- şi Uniunii - Sovietice-, părul alb şi porcăria livrescă numită Mitrea Cocor îi dau dreptul la sărbătoare naţională, cu decoraţie stacojie - brevetul, în stânga-, sesiune de gală la Ateneul Român şi presă panegirică.Deşi desfăşurat în obişnuita atmosferă caldă, prietenoasă, tovărăşească, jubileul respectă aproape în totul protocolul khazar al funeraliilor de partid şi de stat: perniţa cu medalii, priveghiul în foaierul cu colonade joase şi torsionate şi cearşafurile cu simţire de pe pagina întâi.
Sărbătoarea sau doliul trebuie să fie neapărat preponderent virile, monocorde, greoaie şi leşioase.
Dictaturile nu au imaginaţie.
Morala absolută, indiferentă timpului care se scurge cu o exasperantă lentoare în obsedantul deceniu patru, e satisfăcută de dimensiunea ironică a unor atari stupidităţi.
Subzistă o jenă, majoră: în 1955, Mihail Sadoveanu are dreptul la viaţă cotidiană.
Nu este cazul multora. Paltonul lui Blaga, dispariţia ingrată a lui Teodoreanu, cireşile de la Mărţişor, beţiile dezamăgite ale unui Labiş: inutil să ne lungim.
***
Lumpenul danubian şi-a găsit bardul, lumina vine de la Răsărit, Cartea Rusă scoate colecţia Pentru răspândirea ştiinţei în zeci de mii de exemplare, lui Victor Hugo i s-ar face ruşine.La tribuna Ateneului se succed oratori îmbujoraţi de emoţie: dacă-i ordin, cu plăcere. În ciuda aşteptărilor, nu-l găsim pe ignarul A. Toma - note to self: de găsit oribila, dar distractiva broşură Cântul Vieţii-, dar pe Camil P., Perpessicius, Otilia Cazimir, fostul prefect ţărănist de Iaşi Demostene Botez, D.I. Suchianu -unul din ultimii dandy bucureşteni ai anilor 70-, claie peste grămadă cu jigodii talentate precum Petru Dumitriu, da.
Dintre toate alocuţiunile, cea mai scârboasă - de ce să ne temem de vorbe?- e cea a lui Ralea: un om teoretic inteligent.
"El devine cântăreţul lumii noi. În el răsună toate nădejdile neamului. El se înfiorează, seismograf sensibil al destinului românesc, de toate perspectivele unui luminos viitor. Această minunată vioară a sufletului nostru va trebui să cânte de-acum înainte apoteoza lumii socialiste româneşti. Încheierea operei sale, şi oarecum ca o concluzie, se va fixa pe acest capitol. Ea este binecuvântarea lumii care vine."
Şi în balamucul de elogii, un singur detaliu cât de cât uman: scris la beţie uleioasă pesemne, de Ilya Ehrenburg.
"În grădina mea din nordul Rusiei înfloresc florile româneşti ale căror seminţe mi le-a dăruit Mihail Sadoveanu, iar în inima mea sunt vii minunatele pagini ale cărţilor sale. Pentru toate acestea, îi mulţumesc adânc."
***
Să se ia aminte: în 1955, cultul personalităţii are încă orgasmul umil.Dar chestia asta avea să se răscumpere, nicio grijă.
O aberaţie
Înţeleg să primesc catralioane de spamuri, în condiţiile în care filtrele de junk mail de la birou sunt cum sunt: analfabete.Admit că uzina de spamuri nu e aşa de deşteaptă pe cât pare: mi s-a tăiet de oferte de cialis şi alte lucruri cu fericire la drum de seară.
Dar să primesc spam de la mine însămi, asta zău că nu tolerez.
I Am Impressed You Can Sew...
Primit leapşa de la Oblia: în ce film ţi-ar plăcea să trăieşti.Lumea a zis Star Trek şi Chocolat şi Annie Hall şi nu mai ştiu ce.
Titanic, anyone? Heh, doamne păzeşte şi apără.
Hmmm.
***
Păi mi se pare clar, ţinând cont de piticii de pe creier:
The English Patient, oh là là, comme c'est original, hein?
Pentru scena trezirii intempestive din somn a lui Almásy ("you still have sand in your hair..."), pentru că -evident- betrayals in war are childlike compared with our betrayals during peace şi as far as Florence, oricât s-ar putea cârti pe tema.
Dau mai departe coanei Vio, Textierului şi lui Abd'allah.
Mergeţi şi propovăduiţi, feţii mei.
Lui domnul P. allegedly nu i-o dau , din tripla raţiune a parastasului de patruzeci de zile, a fiţelor VAT included şi a evidenţei locuirii cu flotant în Sin City, heh.
Ceci n'est pas une pique.
The English Patient, oh là là, comme c'est original, hein?
Pentru scena trezirii intempestive din somn a lui Almásy ("you still have sand in your hair..."), pentru că -evident- betrayals in war are childlike compared with our betrayals during peace şi as far as Florence, oricât s-ar putea cârti pe tema.
Dau mai departe coanei Vio,
Mergeţi şi propovăduiţi, feţii mei.
Lui domnul P. allegedly nu i-o dau , din tripla raţiune a parastasului de patruzeci de zile, a fiţelor VAT included şi a evidenţei locuirii cu flotant în Sin City, heh.
Ceci n'est pas une pique.
Ce chestie....
Încă un sezon de trageri, iarăşi Roblogfestul.Cu o formulă ciudată, Gramo a scris prea foarte bine despre asta: total de acord.
Şi pentru că sunt total de acord, am o rugăminte la muşterii: fraţilor, surorilor, anul ăsta nu poftesc nominalizare.
I mean it, la.
Nu de alta: nu mă încântă să beau secărică la ţoi cu Zoso -insert any other given trendy blogger, really- în bodega Spice.
Later edit: Ca să nu mai pomenesc de posibilitatea -absolut jenantă- de a înscrie propriul blog la concurs. Nombrilismu naibii, zău.
I'm Back
Am luat vreo două zile pauză, îndeletnicindu-mă exclusiv cu lucruri extrem de periculoase şi chiar -aş îndrăzni să spun- reprobabile.Anume overdoză de chicklit, deşi hronicul cărţilor citite nu va conţine în veci în mod oficial vreun ceva al lui Sophie Kinsella, sous peine de mort subite, comme de bien entendu. Dar după atâtea luni de balet rusesc prin diverse cofeturi subtile, zău dacă nu simţeam nevoia unei plimbări aşa, fără surprize majore, printr-o poveste fără hăţişuri, cu mulţi pantofi şi maxed out cards. Şi evident cu o morală din aia de doi lei şi răscumpărarea karmică a secretarei descurcăreţe, fix în ultimele două capitole.
***
Fix după ce am terminat chestia aia cu coperţi lucioase - habar nu mai am cum naiba se numea, pentru că am simţit nevoia să îi fac pe loc vânt la pubelă: parcă L'accro du shopping...parcă - am mai hotărât că mi s-a acrit de birje şi de birjari pe sezonul ăsta şi-am scos-o pe Zoe de la naftalină să o mai plimb niţel.
Sâmbătă, rendez-vous pentru programul de remise en forme de primăvară, iar la sala de sport unde îmi am obiceiurile s-au speriat - două pachete şi jumătate de Dunhill pe zi?-, prin urmare nu mai am voie decât Vogue menthol, ceea ce nu am putut încă să fac: ruşine, am înlocuit cu altceva, niţel mai tare, nu am încă masochismul fumatului de paie.
Sâmbătă, rendez-vous pentru programul de remise en forme de primăvară, iar la sala de sport unde îmi am obiceiurile s-au speriat - două pachete şi jumătate de Dunhill pe zi?-, prin urmare nu mai am voie decât Vogue menthol, ceea ce nu am putut încă să fac: ruşine, am înlocuit cu altceva, niţel mai tare, nu am încă masochismul fumatului de paie.
***
Şi o descoperire genială şi complet neaşteptată duminică, unul din acele momente de arheologie urbană nechemate de nimeni şi neaparat din cauza asta atât de preţioase.
Pasajul cel mititel din Calea Victoriei, de vizavi de librăria comunistă din coasta restaurantului Mignon. De-altfel nu un pasaj în sensul cel mai strict al vorbei, ci mai degrabă un Hof, genul de curte interioară burduşită în interbelic - şi până în zilele noastre- cu prăvălii, cafenele şi diverse ateliere de fermoare şi remaiat, e de presupus. Cu o fântână arteziană de buzunar în gustul timpului -danaidele de pe muchii au coapsele cam voluntare- şi relativ bine păstrată.
Surpriza este prăvălia în renovare de pe mâna dreaptă a gangului, fostă cafenea, cred. Decopertarea recentă a faţadei a scos la iveală cu totul un strat de timp, ca la Αγια Σοφια..
Tapetul interbelic al pereţilor şi -surpriză!- al faţadei, prins trainic cu clei de acum şaptezeci de ani, papier de soie bleu roi à entrelacs şi dacă am văzut bine ceva amforete Empire.
Am să mă întorc cât pot de repede: trebuie poze, locul şi momentul au poezia lor, fireşte.
Şi deşi flâneria exclude în mod normal vandalismul, am să iau şi o foarfecă la mine. Nu e jaf: e operaţiune de salvare.
Pasajul cel mititel din Calea Victoriei, de vizavi de librăria comunistă din coasta restaurantului Mignon. De-altfel nu un pasaj în sensul cel mai strict al vorbei, ci mai degrabă un Hof, genul de curte interioară burduşită în interbelic - şi până în zilele noastre- cu prăvălii, cafenele şi diverse ateliere de fermoare şi remaiat, e de presupus. Cu o fântână arteziană de buzunar în gustul timpului -danaidele de pe muchii au coapsele cam voluntare- şi relativ bine păstrată.
Surpriza este prăvălia în renovare de pe mâna dreaptă a gangului, fostă cafenea, cred. Decopertarea recentă a faţadei a scos la iveală cu totul un strat de timp, ca la Αγια Σοφια..
Tapetul interbelic al pereţilor şi -surpriză!- al faţadei, prins trainic cu clei de acum şaptezeci de ani, papier de soie bleu roi à entrelacs şi dacă am văzut bine ceva amforete Empire.
Am să mă întorc cât pot de repede: trebuie poze, locul şi momentul au poezia lor, fireşte.
Şi deşi flâneria exclude în mod normal vandalismul, am să iau şi o foarfecă la mine. Nu e jaf: e operaţiune de salvare.
***
Pentru că, nu-i aşa, cum scria atât de înduioşător şi de sibilinic Pappasoglu în deschiderea primului capitol din Istoria fondărei oraşului Bucureşti: archeologia este teologia.
02 februarie 2008
Tribulaţia de sâmbătă, patruzecişişapte: Răscruci
Motto:"La lucidité est la blessure la plus proche du soleil."
(René Char- Fureur et mystère)
Din carnetul lui Pantazi:
"La lucidité des autres m'intrigue: d'ailleurs, et à peu d'exceptions près, lucidité et stupidité peuvent souvent faire bon ménage.
Une abomination rationaliste des temps modernes, sans doute. Et davantage de liens logiques qu'une simple rime riche: en effet, les deux annulent toute nuance et dès lors, marchandage, possession et déni ne sont plus possibles.
Cependant, j'aurais bien tort de m'inquièter pour mon sort. Sans négligence et pourtant sans efforts excessifs, je parviens en règle générale à éblouir à peu de frais, car je sais manier l'artifice comme personne.
La syntaxe féminine déçue traduit cela par le substantif crapule -on se défend comme on peut- alors que je préfère me voir plutôt en faux-monnayeur.
Mes chèques sentent toujours le bois de rose et je vous assure, c'est tout à fait délectable: avant, pendant et après."
***
Paşii nesiguri ai pietonului de cheu maritim, încă neobişnuit cu terra firma, sună uşor în contratimp cu agitaţia iskandariotă a unei zile calendaristice facultative. Dinspre avenue Kléber se aud tot felul de zgomote suprapuse, antagonice şi pe jumătate înghiţite de aerul greu al serii de septembrie: alămurile pocnite cu energie cazonă, pintenii veşnic nemulţumiţi ai Gărzilor Naţionale, farfurii ciobite a superstiţie - Abd'allah se miră: credea obiceiul monopolizat de Bizanţ. Şi mai ales şi peste toate, focurile de artificii de deasupra Prefecturii ce îmbracă lama ghilotinei în ciudate văluri porfirogenite.Parcă e prea mare zăpuşeală: ar sta să plouă şi asta cam întinde nervii, şi-aşa istoviţi după descărcarea de orgolii cu adrenalină de adineaori.
Oboseala e patentă: dacă stăm bine să socotim, între două răsturnări de situaţie şi nişte neajunsuri meteorologice, numai de stat locului în linişte n-au avut vreme. Tălpile de piele suplă ale mocasinilor mătură anevoie şi niţel în silă caldarâmul. Bagajele sumare - Zaza le spune de regulă făcând mişeleşte cu ochiul baise-en-ville sau suivez-moi jeune homme deşi e total aiurea, dar astăzi e ţăndări, aşa că nu se pune- atârnă tot mai greu de încheietura mâinii. Ţoalele transpirate nu mai au niciun chef de promenadă pe dibuite şi pesemne visează la odihna spătarului vreunui fotoliu.
Nu sunt multe oteluri în Alexandria. Îndrumaţi de o sanchilotă amabilă, cu alte cuvinte de un oximoron cu valoare de adjuvant narativ, plimbăreţii de pe Le Tasse ajung la capătul liniei de autobuz cu nume poetic.
La Gare des Sables: asta l-ar încânta pe Queneau, presupunând că ar fi putut să se nască la umbra scripetelui bunului doctor.
Trei staţii, nu mai mult şi miroase deja a cafea râşnită proaspăt şi a papirus umed.
***
- Grozavă biruinţă, se aude brusc din fundul coliviei cu fir de argint, grozavă izbândă, grozavă milostenie îţi făcuşi cu bietul Skanderbeg, faptă de boier velit, cuvine- se a ne...E niţel cam prea mult pentru calmul pantazesc: nu mi-au murit lăudătorii, ce naiba.
Degetele lungi ale mâinii de aramă au o crispare aproape imperceptibilă pe mânerul de abanos, care mai şi alunecă de mama naibii:
- Ascultă cioară vopsită, ai de gând să o mai ţii mult aşa?
Că Pantazi nu prea se omoară după panegirice inflaţioniste, mai ales ale unor cvasi-necunoscuţi.
Cinq minutes, cela fera amplement l'affaire. Passé ce délai, je ne réponds plus de rien du tout.
- Vai de mine, boierule, dacă ai şti cât am aşteptat eu ceasul ăsta...
- Ei bine, eu nu. Înţelegi: sunt un nemernic, Skanderbeg. Live with it, or get lost.
Să vezi: cretinul ăsta n-a priceput nimica, pesemne.
Ba bine că nu: devenit brusc serios, guguştiucul răspunde - ma foi, du tac au tac- cu voce clară:
- Vous n'êtes pas un salaud.
Fix ca la Roma. Ăştia sunt vorbiţi, ma parole, îmi prăpădesc bunătate de reputaţie.
- Mais attends, tu es qui, toi? Jiminy Cricket? C'est d'un débile...
Guguştiucul se scutură de pene, ca trezit dintr-un somn greu. Naraţiunea e într-un impas de doi lei: cine naiba vorbise, de fapt?
Îmi trebuie nişte bragă rece. Şi o linguriţă de Zitromax - soyons aimables- pentru ăsta.
Cu braga, se rezolvă. Cu somniferul, ba.
***
- Hapciu! - O porcărie, să răceşti în plin septembrie, zice Abd'allah.
- Je ne te le fais pas dire, mon vieux.
Cineva s-a milostivit şi de ei, fără îndoială: au găsit cea din urmă masă liberă de la El Borsa. Şi deşi guturaiul incipient al Zazei ar cam avea nevoie de nişte tărie, în lipsă de piramidoane - ştim, este o soluţie mizerabilă şi să nu cumva să faceţi ca ei - bunăvoinţa tejghelei n-a putut face rost decât de un ceainic de tablă verde în care zace leneş şi conspirativ infecta bere caldă a Eghipetului, bouza.
Ceai franţuzesc pe naiba ghem. Oare booze de-acolo o veni?
N-avem timp de etimologii. La un semn conspirativ al lui Madame Suzanne, cârciumăreasa, problema cazării începe să se rezolve: ar fi o odaie fără geam în okelul de vizavi.
Ca vous va, au cas où?
Pe Abd'allah nu prea îl farmecă perspectiva de a împărţi cu Zăpăcita o odaie fără geamuri, chiar dacă e selbstverständlich că au să lase uşa deschisă şi au să ceară hangiului o rogojină în plus pe care Scolasticul se va odihni cavalereşte şi cu faţa întoarsă înspre păretele văruit de vizavi.
Zaza oftează şi dă ochii peste cap: avem de ales?
Eu cred că naratorul ne persecută. Rău.
***
Şi tot citind, cu mare băgare de seamă şi luare aminte din cartea cu coperţi de culoarea mantiei de vasilisă, Skanderbeg se pomeni într-o bună zi luat pe sus de un descântec cu vorbă veche şi senină.
Fermecele merseseră strună: n-ar fi prima dată în istoria letopiseţelor de tot feliul când se întâmplă una ca asta.
Dintre toţi egumenii tainei, lui Skanderbeg Pantazi îi fusese cel mai simpatic. E drept, era şi cel care promitea lucruri aproape imposibile, cum ar fi să îi arate într-un ciob de aleph cam din ce e făcută lumea pe care trăim.
Nedeprins foarte bine cu legile sublunare şi cu o română rafinată dar complet inoperantă în Piaţa Chibrit, Skanderbeg fu lovit de fatalism, crezând că are să stea toată viaţa sub cupola băilor turceşti, aşteptând ce anume?
Nici el n-ar fi putut să spuie exact. În plus ştim foarte bine că guguştiucii sunt paseri sedentare: să pleci de lângă ai tăi în lumea largă era de mare ruşine.
Într-o bună zi, o văzu cu stupoare pe mumă-sa împachetând vreo trei boccele cu strictul necesar şi zorindu-l să plece la drum, cu toţii.
În Kosovo începuse răzmeriţa.
Bătură cale lungă, sau cel puţin aşa crezuse, cu zile şi nopţi în zbor suspendat pe deasupra unor întinderi pe care nu le ştia foare bine citi de la distanţă, ca să economisească efortul. Un unchi de-al doilea din Istambul îi ţinu în gazdă, pe lucru cinstit cu ziua vreo câteva săptămâni, dar înţeleseră degrabă că nu prea avea rost să aştepte vreo mântuire.
Prin relaţiile de la poşta din Pristina, mumă-sa află că la Cairo exista o şcoală de porumbei voiajori vestită în tot Orientul Apropiat. Aşa că luară hotărârea să facă orice sacrificiu pentru ca Skanderbeg să aibă şi el un rost în viaţă şi după ce nu aveau să mai fie.
Oftând şi suspinând, Skanderbeg, căruia începuse să îi cam placă priveliştea cu aer distins şi uşor suferind a hipodromului bizantin de vizavi de mezquita Sultanahmet, trebui iarăşi să-şi strângă raniţa şi să se pună pe drumuri.
Dezertase după încă o jumătate de an de învăţătură istovitoare şi se dăduse prins de bunăvoie în laţul negustorului de păsări ce-l adusese într-o bună dimineaţă în aurul fumuriu al bazarului damaschin.
Ciudat lucru, Skanderbeg era împăcat cu soarta, nemaiaşteptând absolut nimic.
Se înţelege de unde venea entuziasmul guguştiucului cu rasă de iezuit şi suflet de privighetoare: din sentimentul unei întoarceri acasă, după un drum nemaipomenit de lung.
Şi tot citind, cu mare băgare de seamă şi luare aminte din cartea cu coperţi de culoarea mantiei de vasilisă, Skanderbeg se pomeni într-o bună zi luat pe sus de un descântec cu vorbă veche şi senină.
Fermecele merseseră strună: n-ar fi prima dată în istoria letopiseţelor de tot feliul când se întâmplă una ca asta.
Dintre toţi egumenii tainei, lui Skanderbeg Pantazi îi fusese cel mai simpatic. E drept, era şi cel care promitea lucruri aproape imposibile, cum ar fi să îi arate într-un ciob de aleph cam din ce e făcută lumea pe care trăim.
Nedeprins foarte bine cu legile sublunare şi cu o română rafinată dar complet inoperantă în Piaţa Chibrit, Skanderbeg fu lovit de fatalism, crezând că are să stea toată viaţa sub cupola băilor turceşti, aşteptând ce anume?
Nici el n-ar fi putut să spuie exact. În plus ştim foarte bine că guguştiucii sunt paseri sedentare: să pleci de lângă ai tăi în lumea largă era de mare ruşine.
Într-o bună zi, o văzu cu stupoare pe mumă-sa împachetând vreo trei boccele cu strictul necesar şi zorindu-l să plece la drum, cu toţii.
În Kosovo începuse răzmeriţa.
Bătură cale lungă, sau cel puţin aşa crezuse, cu zile şi nopţi în zbor suspendat pe deasupra unor întinderi pe care nu le ştia foare bine citi de la distanţă, ca să economisească efortul. Un unchi de-al doilea din Istambul îi ţinu în gazdă, pe lucru cinstit cu ziua vreo câteva săptămâni, dar înţeleseră degrabă că nu prea avea rost să aştepte vreo mântuire.
Prin relaţiile de la poşta din Pristina, mumă-sa află că la Cairo exista o şcoală de porumbei voiajori vestită în tot Orientul Apropiat. Aşa că luară hotărârea să facă orice sacrificiu pentru ca Skanderbeg să aibă şi el un rost în viaţă şi după ce nu aveau să mai fie.
Oftând şi suspinând, Skanderbeg, căruia începuse să îi cam placă priveliştea cu aer distins şi uşor suferind a hipodromului bizantin de vizavi de mezquita Sultanahmet, trebui iarăşi să-şi strângă raniţa şi să se pună pe drumuri.
Dezertase după încă o jumătate de an de învăţătură istovitoare şi se dăduse prins de bunăvoie în laţul negustorului de păsări ce-l adusese într-o bună dimineaţă în aurul fumuriu al bazarului damaschin.
Ciudat lucru, Skanderbeg era împăcat cu soarta, nemaiaşteptând absolut nimic.
Se înţelege de unde venea entuziasmul guguştiucului cu rasă de iezuit şi suflet de privighetoare: din sentimentul unei întoarceri acasă, după un drum nemaipomenit de lung.
***
Rămas de unul singur la Ara Solis cu ditamai hardughia de caravel pe cap, Pantalone trebui să reînveţe răbdarea. După o săptămână fără veşti de la dihanie, dete drumul marinarilor în permisie de voie: la Muxia era iarmaroc. După încă vreo zece zile, deşi ştia aştepta, experienţa îi spuse că poate ar fi trebuit să nu mai ţie la bord pe nimeni: aveau doar, berechet de unde tocmi oameni destoinici, în cazul unei întoarceri intempestive.
În seara echinocţiului de toamnă, Pantalone stă pe puntea mică şi caută să adoarmă cât mai repede cu putinţă. Nu-i plac zilele-astea prea simetrice: i se pare că noaptea vine brusc prea repede şi cum nu prea are cu cine strica un dram de vorbă, are impresia că totul în jur e mort.
În vestibulul somnului, simţurile slăbesc. Nu are de unde să-şi dea seama că e privit pe furiş, şi asta încă de pe la orele şase şi ceva.
Mânerul unei bâte de base-ball luceşte mat în mâna lui Fritz.
O lovitură pe nesimţite, în moalele capului şi Pantalone ar jura că se vede de undeva din vârful catargului, fără să apuce să priceapă ce s-a putut întâmpla.
- Jawohl, mon Amiral, es ist fertig!
- Dobitocule, vorbeşte mai încet, să nu ne simtă Paza de Coastă.
Spoiler: Vizităm şantierele navale din Damasc şi ne cam crucim la acribia cu care Pantazi se tocmeşte. În okel, noaptea e suferitoare şi cu vorbe pe jumătate adormite. Fritz şi Amiralul îşi fac de cap la Pontevedra.
Unde naiba e Meri?
Rămas de unul singur la Ara Solis cu ditamai hardughia de caravel pe cap, Pantalone trebui să reînveţe răbdarea. După o săptămână fără veşti de la dihanie, dete drumul marinarilor în permisie de voie: la Muxia era iarmaroc. După încă vreo zece zile, deşi ştia aştepta, experienţa îi spuse că poate ar fi trebuit să nu mai ţie la bord pe nimeni: aveau doar, berechet de unde tocmi oameni destoinici, în cazul unei întoarceri intempestive.
În seara echinocţiului de toamnă, Pantalone stă pe puntea mică şi caută să adoarmă cât mai repede cu putinţă. Nu-i plac zilele-astea prea simetrice: i se pare că noaptea vine brusc prea repede şi cum nu prea are cu cine strica un dram de vorbă, are impresia că totul în jur e mort.
În vestibulul somnului, simţurile slăbesc. Nu are de unde să-şi dea seama că e privit pe furiş, şi asta încă de pe la orele şase şi ceva.
Mânerul unei bâte de base-ball luceşte mat în mâna lui Fritz.
O lovitură pe nesimţite, în moalele capului şi Pantalone ar jura că se vede de undeva din vârful catargului, fără să apuce să priceapă ce s-a putut întâmpla.
- Jawohl, mon Amiral, es ist fertig!
- Dobitocule, vorbeşte mai încet, să nu ne simtă Paza de Coastă.
Spoiler: Vizităm şantierele navale din Damasc şi ne cam crucim la acribia cu care Pantazi se tocmeşte. În okel, noaptea e suferitoare şi cu vorbe pe jumătate adormite. Fritz şi Amiralul îşi fac de cap la Pontevedra.
Unde naiba e Meri?
Despre cum este cu putinţă ceva nou
Atunci când nu ţes conspiraţii de mieznoptică şi nu sucesc după bunul plac minţile bietelor hetaire portuare de pe aiurea, dihăniile mânuie elegant floretele verbale. Cu un amendament: pentru că vorbim de un cineva care ştie trişa ca nimeni altul pe lume, se poate întâmpla ca din buzunarul retoric să-i pice şi vreun shaker minuscul.Aparenţele înşeală, mai întotdeauna: nu e nicidecum vreo băutură cu nume de curtezană sau de ruşini de croazieră. Ci un cocktail Molotov sadea.
Se numeşte epigramă şi se egzistă pe lume pentru a da cu leuca în moalele capului ideilor de-a gata.
Unele dintre ele nu ar trebui niciodată scrise pe όστρακον şi înadins lăsate izbeliştii speciilor literare minore.
Pentru că, oricât s-ar strădui, un passe-temps de constipaţi precum ignobilul sudoku nu va ajunge niciodată supra crepidam jocului de şah.
Precisely my point, ajungem degrabă.
***
Ne plac chestiile astea, ne farmecă trişatul, ne-a băgat în toţi sperieţii anecdota veche şi borgesiană.
Aia cu vertigoul zecimal, absolument şi să-mi sară ochii de mint.
Alors là, chapeau bien bas, Monsieur le tricheur: am să mărturisesc ceea ce nu se spune niciodată, de regulă.
A fost extraordinar, imprevizibil de eficace şi amuzant, dacă mă gândesc bine.
Ne-a băgat atâta în sperieţi că ne-am petrecut luna ianuarie în ample solecisme şi somatizări. Era să şi crăpăm, metaforic vorbind, de atâta abureală de sine şi talente chinuite.
Nimic mai fermecător decât o exagerare. Dar în secunda în care vorbele curg greu, cauza este teribil de simplă.
You've got the wrong end of the map, supposing you actually need one.
***
Se spune de regulă că mai binele este duşmanul binelui, ceea ce pentru mine cel puţin este o tâmpenie reprobabilă.
Sunt convinsă că pentru foarte multe luni de zile Seraiul, cu poveştile lui aproximative, cu pozele şi cu prostiile interstiţiale de la cafeaua de dimineaţă, v-a încântat.
Vous tous, mes habitués.
Este datoria lui să se reinventeze şi să se schimbe în fiecare zi de la dumnezeu. Şi este datoria lui să se lepede de bătut apa în piuă, cu sau fără afect, asta e un parametru perfect indiferent speţei.
On ne change pas une formule qui gagne. De acord, dar e neapărată nevoie de ceva nou. Altfel, o să-mi călcaţi vastele apartamente ca la muzeu: în vârful picioarelor.
Sunt convinsă că pentru foarte multe luni de zile Seraiul, cu poveştile lui aproximative, cu pozele şi cu prostiile interstiţiale de la cafeaua de dimineaţă, v-a încântat.
Vous tous, mes habitués.
Este datoria lui să se reinventeze şi să se schimbe în fiecare zi de la dumnezeu. Şi este datoria lui să se lepede de bătut apa în piuă, cu sau fără afect, asta e un parametru perfect indiferent speţei.
On ne change pas une formule qui gagne. De acord, dar e neapărată nevoie de ceva nou. Altfel, o să-mi călcaţi vastele apartamente ca la muzeu: în vârful picioarelor.
***
V-am obişnuit cu ulanbatoare, cu ficheturi - le vom relua cât se poate de repede-, cu plecări de-acasă, cu alephuri şi cu tribulaţii. Nu se duc nicăieri, fireşte şi nici nu se întrerup, defel.
Chestie de onoare.
Dar eu una m-am săturat să scriu în fiece zi numai cronica unor poze duioase: asta miroase a decadenţă, din aia proastă.
Şi a spălat pe dinţi retoric: ducă-se, dacă e să rămână numai atât.
Ce naiba e asta, funcţionărime? Mileu artistic?
Heh.
Chestie de onoare.
Dar eu una m-am săturat să scriu în fiece zi numai cronica unor poze duioase: asta miroase a decadenţă, din aia proastă.
Şi a spălat pe dinţi retoric: ducă-se, dacă e să rămână numai atât.
Ce naiba e asta, funcţionărime? Mileu artistic?
Heh.
***
Un spaţiu urban se cere nu numai descris, ci şi cucerit. Cu pasul alert şi cu mintea trează şi dispusă la îndrăzneli.
Mă gândesc insistent să deschid un jeu de piste, unul adevărat, care ne-ar ţine pe toţi cu sufletul la gură, până la runda următoare.
Mai puţin decât o nuvelă, dar considerabil mai mult decât o simplă promenadă.
Ar fi straşnic. Evident, va fi nevoie de nişte reguli lesne de călcat în picioare, de chestii deştepte care să vă ţie în priză şi să vă stârnească mintea suficient de tare pentru ca să ajungeţi să vă uitaţi insistent la faţade, la detalii, la nimicurile importante.
Am putea să începem cu Bucureştii: ne sunt la îndemână, relativ tuturor muşteriilor.
N-o să fie simplu: va fi nevoie de timp pentru ca neobrăzarea să ia formă. O şaradă pe lună mi se pare suficientă, de-altfel: am mână largă.
Pentru că unele lucruri merită privite şi altfel.
Et parce que Paris, qu'il soit petit ou grand -peu importe- vaut bien une messe.
Aştept ideile voastre: dacă vi se pare de nefăcut, cu atât mai mult.
Plus on est de fous, plus on se marre.
Ostilităţile le deschid eu - de unde nevoia de timp, să vedem ce dumnezeu îmi trăzneşte mintea pentru început. Dar sunteţi liberi să complicaţi ecuaţia după bunul plac şi vrerea divanului ad hoc: cu alte cuvinte, să intraţi în toată urzeala.
Este, de-altfel, foarte posibil ca indiciile folositoare să fie pitite prin buzunarul florăresei din colţ sau al miliţianului sau al vânzătoarei de la lapte de vizavi. O mână binevoitoare şi complice le va strecura la vreme: de fiecare dată alta şi dacă se poate anonimă, altfel nu mai are niciun haz.
Revin în două săptămâni cu toată chestia. Până atunci, daţi cu băţul la comentarii, până vinerea viitoare: întrebări, sugestii, reclamaţii.
Primim şi bilete la ordin.
Mănuşa este aruncată: care aveţi vlagă să o ridicaţi, fiţi bineveniţi.
Iar altă promisiune decât oraşul cum nu l-aţi mai văzut niciodată până acuma, e necinstit să facem.
Ah, şi răspunsul de la leapşa asta cu tocilari. Nu, nu e din Bucureşti, dar povestea merită şi un cetitor mi-a reamintit de curând că trebuie să o spun.
Şi, ca să resuscităm fiertura: tocilarul de pe zid are foarte multe de împărţit cu Monet. Pe cuvânt de onoare.
PS: Sunt atât de îngrozitor de bine dispusă de găselniţa asta care m-a scos din pat la patru dimineaţa - plecată, e drept de la nişte fermecătoare şarade ale anului 2007 şi e cazul să recunosc şi să mulţumesc încă o dată privilegiului- că am un chef de plimbare de dimineaţă ceţoasă după ţigări.
Bravo: nu mi s-a mai întâmplat de pe vremurile lui Boulevard Jourdan.
Urmează ulanbatoarea, mai cu viaţă, de data asta. Şi mai spre prânz, am senzaţia.
Mă gândesc insistent să deschid un jeu de piste, unul adevărat, care ne-ar ţine pe toţi cu sufletul la gură, până la runda următoare.
Mai puţin decât o nuvelă, dar considerabil mai mult decât o simplă promenadă.
Ar fi straşnic. Evident, va fi nevoie de nişte reguli lesne de călcat în picioare, de chestii deştepte care să vă ţie în priză şi să vă stârnească mintea suficient de tare pentru ca să ajungeţi să vă uitaţi insistent la faţade, la detalii, la nimicurile importante.
Am putea să începem cu Bucureştii: ne sunt la îndemână, relativ tuturor muşteriilor.
N-o să fie simplu: va fi nevoie de timp pentru ca neobrăzarea să ia formă. O şaradă pe lună mi se pare suficientă, de-altfel: am mână largă.
Pentru că unele lucruri merită privite şi altfel.
Et parce que Paris, qu'il soit petit ou grand -peu importe- vaut bien une messe.
Aştept ideile voastre: dacă vi se pare de nefăcut, cu atât mai mult.
Plus on est de fous, plus on se marre.
Ostilităţile le deschid eu - de unde nevoia de timp, să vedem ce dumnezeu îmi trăzneşte mintea pentru început. Dar sunteţi liberi să complicaţi ecuaţia după bunul plac şi vrerea divanului ad hoc: cu alte cuvinte, să intraţi în toată urzeala.
Este, de-altfel, foarte posibil ca indiciile folositoare să fie pitite prin buzunarul florăresei din colţ sau al miliţianului sau al vânzătoarei de la lapte de vizavi. O mână binevoitoare şi complice le va strecura la vreme: de fiecare dată alta şi dacă se poate anonimă, altfel nu mai are niciun haz.
Revin în două săptămâni cu toată chestia. Până atunci, daţi cu băţul la comentarii, până vinerea viitoare: întrebări, sugestii, reclamaţii.
Primim şi bilete la ordin.
Mănuşa este aruncată: care aveţi vlagă să o ridicaţi, fiţi bineveniţi.
***
Iar altă promisiune decât oraşul cum nu l-aţi mai văzut niciodată până acuma, e necinstit să facem.
Ah, şi răspunsul de la leapşa asta cu tocilari. Nu, nu e din Bucureşti, dar povestea merită şi un cetitor mi-a reamintit de curând că trebuie să o spun.
Şi, ca să resuscităm fiertura: tocilarul de pe zid are foarte multe de împărţit cu Monet. Pe cuvânt de onoare.
PS: Sunt atât de îngrozitor de bine dispusă de găselniţa asta care m-a scos din pat la patru dimineaţa - plecată, e drept de la nişte fermecătoare şarade ale anului 2007 şi e cazul să recunosc şi să mulţumesc încă o dată privilegiului- că am un chef de plimbare de dimineaţă ceţoasă după ţigări.
Bravo: nu mi s-a mai întâmplat de pe vremurile lui Boulevard Jourdan.
Urmează ulanbatoarea, mai cu viaţă, de data asta. Şi mai spre prânz, am senzaţia.
01 februarie 2008
Vai de mine
Creierii pe pereţi, acuma mi-a picat şi mie fisa că week-endul londonez se pupă cu Paştele catho, la naiba ghem, let the divertimenti begin.
Unde dracului mi-a fost capul, zău? Heh. Nu mai schimb data, no way.
Prelungit absenţa cu o zi. Sunt o nemernică, dar o nemernică săritoare la nevoi, Cheshire ştie.
Fulga. Cu capac deşurubabil. Totally so.
Revin.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)