Constat în ultima vreme o inflaţie destul de îngrijorătoare de semne de întrebare foarte cetăţeneşti pe unele din blogurile pe care mi se întâmplă să le citesc.
Aproape o invazie de
political correctness şi de discuţii din astea
simţite, atunci când nu e vorba de
refurbished politicians şi
copy/paste neruşinat din depeşele agenţiilor de presă.
N-am de gând să dau cu parul: pe autostrada asta fiecare are dreptul să o apuce evident cum îl taie capul. Dar să nu ne mirăm dacă taclalele de genul ăsta nu prea ajung niciodată cum se cade până la colţ.
***
Pe mine nu mă veţi găsi aproape niciodată în ele, dintr-un motiv extraordinar de simplu: nu mă mai interesează, dar absolut deloc.
Dacă scriu despre Nicolas S., sau despre Hillary sau despre Obama, e numai şi numai fie din perspectiva unor stupidităţi galice de o alarmantă recurenţă: chestia asta are de-a face mai mult cu o anumită idee despre cei şapte ani de-acasă. Sau pentru că lucrurile electorale americane ale anului în curs au să schimbe cu siguranţă mentalul colectiv al următorilor cincisprezece ani pe puţin: şi asta indiferent de cine iese cu bine din păruială, elefantul sau măgarul zglobiu de Camelot.
Nu ştiu cât e de clar: dar după ani îndelungaţi în care am crezut chestii, de-acum încolo,
I abide to a single, personal civic duty.Refusing to take stands. Cel puţin în chestii care nu mă privesc.
***
Nu e nicio mirare: ultimul an şi jumătate nu putea să-mi dea dura mai toate reperele mentale fără revelaţia unui lucru simplu şi complicat deopotrivă.
Venind cu mare naivitate sinceră dinspre marxisme sentimentale, mă descopăr -prin reaproprierea unor patrimonii personale- de o senină
reacţiune ideologică lipsită de complexe.
Unii îi spun
Neo-Victorian şi asta ar putea fi interesant - ca orice lucru sintetic şi sincretic- cu condiţia necesară a suprimării panopliei
steampunk: mă lasă cu desăvârşire de marmură. Alţii, mai ipocriţi, se leagă de
conservatorismul cultural: o struţocămilă care oscilează între necesitatea pomenii de esenţă socialistă şi frilozitate faţă de meteci şi metisaje.
***
Eu îi spun
reacţiune cu dublu tăiş. Unul intolerant, faţă de tot ceea ce e
aurea mediocritas: chestia asta se plăteşte al naibii de scump, dar dacă aş tăia-o, n-aş mai fi eu. Altul indiferent, faţă de toate milele modernităţii, îndreptate aiurea înspre cine nu prea are nevoie de ele.
Un caz ar fi preocuparea pseudo-deschisă şi neîntrebată a unor oameni
straight pentru propăşirea comunităţilor
LGBT. Sigur, în România lucrurile au fost de un grotesc odios şi ipocrit, cu şi despre. Într-o ţară în care se vorbeşte teologal ca de pe o altă planetă şi care se dezmeticeşte dintr-o lungă perioadă represivă şi intolerantă, nu te poţi aştepta la atitudini nemaipomenit de primitoare.
Întreb şi eu: chiar trebuie? Nu e suficient
advocacy mai direct şi mai priceput să facă asta dinspre nişa direct interesată? Şi cât de ipocrită e chestia asta venind de la oameni care nu s-ar gândi la aşa nişte cabriole în apartamentul personal? Cât de folositoare şi la urma urmelor cât de legitim acceptată de către cei care sunt promovaţi aşa?
Daţi-mi voie să opun elanului moralizator un mare semn de întrebare.
***
Când stau de vorbă la o cafea cu Pinocchio sau când îl citesc îndelung şi savuros pe Wilde, când desfir lumi cu Luca Spandoni sau când îmi clătesc mintea cu lucrurile lui Cocteau sau Ceaikovski, nici prin gând nu-mi trece să mă apuce astfel de categoriseli.
Mi se par stupide şi reductorii. Inutile şi nelalocul lor.
Aşa că scriu: mă închin la, beau cafea, îmi clătesc mintea şi desfir lumi cu
fiinţe umane. Cu fermecătoare arhitecturi de minte şi arabescuri de lexic. Şi nici prin cap nu-mi trece să-mi imaginez că se poate şi altfel.
Ce en quoi, je suis absolument réactionnaire. Vieux-jeu. Vieux Monde.Je m'en fous, heh.
***
Cam aşa peroram eu aseară în biurou, cu Scolasticul aşezat cuminte pe canapeaua de rafie de vizavi.
... şi-apoi tu ştii foarte bine dragă, secretul meu: sunt pederastă!Un ange passe. Ce este convenabil să răspund la aşa ceva, îşi spune
Abd'allah, în cumplite dubii:
on m'aurait donc menti?
Buza de sus tremură uşor, a spaimă calpă.
Cheap thrillz:
Adică, doamnă?Ei! Mă prăpădesc după bărbaţi, ce naiba... ştii foarte bine. Şi toţi erau frumoşi de pică, ai naibii.
Pe Scolastic îl umflă râsul. Şi pe mine.
Haidi, dragă da' ce-am spus? Tope-là.Şi ne pleznim palmele cu poftă şi elan sportiv, ca în Bronx.
O chestie foarte puţin neo-victoriană,
mind you, my dear Readers.
PS: Abd'allah a răcit. Rezultat, vocea e de
terciopelo niţel rugos. În alte circumstanţe, aş cere sărurile.
Mă auzi? Să nu iei Paracetamol. Să nu ţi-o mai schimbi.Heh,
de ce? zice Scolasticul bătând din gene.
Păi îţi vine nemaipomenit de bine.Astfel de complimente sunt cu desăvârşire nevinovate: amândoi ştim asta. Să le ştii gramajul şi mai ales să le ştii primite cu atâta inocenţă, e semnul de preţ al unei complicităţi fraterne asumate, pentru care se mulţumeşte.
Leapşa asta vine de la Gramo, în cazul în care nu ştiaţi că se egzistă: am senzaţia că a făcut înconjurul internetului şi mai multe nu.
