Cică opt chestii aleatoare

Leapşa asta vine de la Gramo, în cazul în care nu ştiaţi că se egzistă: am senzaţia că a făcut înconjurul internetului şi mai multe nu.

Ia, linişte: cică opt chestii aleatoare despre mine.

Începem etimologic. Cu o trivia, anume numărul de la pantofi: treizecişişase. Da, ştiu.

Alergică la Biseptol.

Secretul casei în momentele de blackout creativ: se citeşte un ceva, orice dar neapărat chicklit. Astăzi, o tâmpenie cumpărată de mumă-mea de la Cannes, cu femei de cincizeci de ani. Minabil, dar eficace: orice scrie imediat după aia i se pare mirobolant. Pe căi misterioase, chicklitul pune ordine în lucrurile cu adevărat importante.

Transpiră entuziast la salsa, dar habar nu are tango.

Nu suportă florile în hârtie.

Ni la réglisse, d'ailleurs.

Trambalează nenumărate bileţele, hârtii, post-it: să nu uit.

Şi uită, sistematic.

Monsieur le Président, je vous fais une lettre...

O premieră: excedat de porcăriile gospodăreşti, iată primul răget majuscul al Seraiului. Şi ultimul: ştiu că nu e nemaipomenit de elegant, dar sper să fie eficace.

RENDEZ-MOI MA VILLE!

Y'en a marre, non mais!

Flânerie 159: Diacritică năucă

Fără sedilă, bre!

Golescu, 15.


PS: Şi da, a trebuit trecută frontiera tacită a străzii Episcopiei pentru ca să se întoarcă şi culorile din obraji.

O să avem o săptămână de pomină. De-aia ne întoarcem la Londra, hop şi-aşa: numai în Serai se poate una ca asta, gaudete.

Flânerie 158: Discriminări

Evident, am peripatetizat şi pe malurile pasajelor. Victoria şi Macca sunt bine mersi, deschise.

English, nu.

Lui English agia idioată i-a pus pur şi simplu pumnul în gură, cu un grilaj de metal văpsit albastru, în nuanţa cercevelelor din Bastiliei, dar asta e altceva, neesenţial.

Nu numai că îmi vine să înjur. Îmi vine - ce oroare sinceră!- să şi scuip: tocmai azi, când aveam realmente treabă amănunţită fix acolo. Are legătură cu ulanbatoarea: pentru că - dau din casă, dar aţi aşteptat prea mult- am descoperit săptămâna trecută modelul său patern.

***

În fond poate că agia nu e chiar aşa idioată pe cât pare. Dintre toate trecerile, English e cea mai subversivă.

Şi asta nu are neapărat, voire du tout, legătură cu hetairele cu oja crăpată. Şi nici cu latifundia de păcănele de la subsol.

English, floarea asta eliptică de mucigai, e subversivă în sine. Cu alte cuvinte, pentru că se egzistă.

Dumnezeu ştie unde poţi ajunge dacă o calci fără băgare de seamă.

Flânerie 157: Gospodărească

Uitaţi-vă bine la poza asta: aşa ceva n-o să mai fie curând cu putinţă, slavă domnului!

În ciuda soarelui impertinent, e o poză de o tristeţe incomensurabilă, doamnelor şi domnilor.

Am avut dreptate şi asta e totuşi singurul lucru care mă bucură: fără fluidul electric şi vital de care vorbeam aici, Calea Victoriei e de neconceput.

Se supără şi nu ne mai spune mai nimic. Devine aşa, nu ştiu cum, o ramblă oarecare.

Mâna viguroasă a conspiraţiei artistice dă la bloc s-a priceput însă să spoiască turbo poalele Palatului Telefoanelor.

Eu i-aş omorî pe toţi, zău.

Flânerie 156: Înainte de Judecata din Urmă

La Cercul Militar, senzaţia de uneasiness se comfirmă, heh.

Este pur şi simplu prea linişte.

Niciun haz, pe cuvânt.

Al naibii culoar unic, pe care lumea moare ca un câine: şi da, din cauza asta chiar sunt furioasă. Rău.

Bucarest est en ce jour une ville saignée à blanc.

Flânerie 155: Moralizatoare

Habar nu am cine e personajul din stencilakis, heh. Mi-am torturat creierii cu menghina până acasă şi nu: nu văd cine naiba ar putea fi.

Mi s-a părut însă nemaipomenit că zelul primăriei -care apropo, a făcut să dispară inscripţia în feutre cu paharul vieţii de lângă cartoful de la Palat- n-a apucat să şteargă aşa un ditamai caveat de sub nasul miliţienilor cu pantofi cu găurele.

Flânerie 154: Stare de asediu, absolument

Astăzi, stabilsem pentru orele două o cafea în buza Căii Victoriei cu Oblia.

Nu ştiu unde ne-o fi fost capul, zău: uitând complet de chestia cu NATO - o performanţă absolută de căpiere, asum- mi-au trebuit vreo patruzeci de minute până să găsesc o birjă convenabilă şi încă pe-atât să ajung din Romană pe Splai, singurul spot disponibil de download, evident.

În mari ruşini, am luat-o pe jos repejor înspre Caru cu Bere - adică Chocolat- dar evident ajunsesem mult prea târziu, chestie care jur: nu mi se întâmplă niciodată în condiţii normale, dar cu duiumul - şi e curios- destul de des atunci când mă văd cu vreunul din voi.

***

Sastisită probabil să aştepte: şi o înţeleg perfect, aveam vreo trei sferturi de oră depăşite, cucoana plecase resemnată. Am porcăit un chelner care m-a întrerupt în timp ce vorbeam la telefon ca să mă întrebe ce vreau să beau: inadmisibil, este prima oară când mi se întâmplă aşa ceva la Bucureşti. Probabil că la Paris îi tăiam un deget, meh. Dar aşa, n-am făcut decât niţel circ - din principiu şi inerţial- cu responsabila care se uita la mine ca la copilul lui Bokassa, nu altceva, zău.

Eşec pe toată linia, aşadar am luat-o încet spre casă, după o cafea şi un fresh de portocale. Priveliştea franţuzoaicei bătrâne care îşi povestea fără haz chiloţii unui nene de la bancă mi s-a părut realmente prea mult de îndurat.

Pentru taxiuri şi în două vorbe: ex-clus! Dar ziua de azi a fost absolut glorioasă din punct de vedere timp probabil şi atmosfera era chiar interesantă.

Ce-a urmat şi ce-am mai găsit: imediat, după care jur că scriu şi restul. Am luat Cola zero: da, ţăcăniţi-mă la cap că nu e bine ce fac în viaţă.

Dar vreţi poveştile au ba?

Un paradox comercial

La Londra: e prima oară când văd, pierdute în maldărele de tricouri stupide şi prosoape de fotbal, brichete cu efigia lui Che Guevara.

¡Patria o Muerte! scrie pe ele cu litere mari şi stacojii.

Ştiam de tricouri, de afişe - chiar foarte bine, heh, de sacoşele din iută şi de bumperstickers. Nu îndrăznesc să-mi imaginez deocamdată tirbuşoane sau bricege cu aşa ceva.

Chiar: cum ar arăta un tirbuşon pe care să scrie Patria o Muerte? Pesemne a înfrângere fără recurs posibil.

Însă pe tot restul le-am văzut amuzată şi la Venice Beach: în aşa hal se poate dezarticula politic legenda cuiva în secunda în care devine icoană pop. Fiindcă e un fapt: vandabil pe teritoriul duşmanului ereditar ca obiect de self-statement şmecheresc, ce mai poate acoperi concret conceptul de Guevara?

***

Revenind la brichetă, însă: elle est censée allumer quoi?

Faute de système- personne n'a vraiment envie, de nos jours- nos actes manqués?

Pentru Che Guevara se putea visa o posteritate mai blândă, zău.

PS: Din aceeaşi serie. Pe cutiile de supă Campbell mai nou scrie aşa: limited edition. Soon to be Batchelors.

Batchelors? Vai doamne, apără şi păzeşte!

Am vrut să iau una acasă, până nu moare şi chestia asta. Şi pe urmă m-am gândit că-mi dă maică-mea cu ea în cap.

Sentimentală, da.

Mărgelele de ploaie ale doamnei de companie

Recitit însemnările de căpătâi ale lui Sei Shōnagon. A treia oară în cincisprezece ani: mărgelele de ploaie ale doamnei de companie de la curtea împărătesei Teishi sunt genul de poveste care se revizitează la intervale foarte mari de timp.

Pentru că sub aparenţa unei inofensive delicateţi, cartea asta te pune la zid şi te obligă la perspective mai amănunţite decât jocul de ideograme pe o boabă de orez.

***

Despre autoare nu se ştie aproape nimic. Nici nu putem pretinde certitudini: însemnările de căpătâi au ceva mai mult de o mie de ani bătuţi pe muchie. Dincolo de amănuntele administrativ-genealogice, rămâne legenda. Care vrea ca după dispariţia prematură a împărătesei, entitatea numită convenţional Sei Shōnagon - nu, nu ştim nici măcar asta despre ea- să dispară misterios de la Curte, isprăvindu-şi zilele în anonimat şi posibil chiar în lipsuri drastice.

Sei Shōnagon măsoară cu paşii minusculi ai gheişei o lume nemaipomenit de complicată, în care cele mai neînsemnate gesturi sunt susceptibile de ample codificări. Circumstanţa asta şi statutul de care se bucură - oare?- îi oferă un punct de vedere inestimabil asupra mişcărilor zilnice ale unei monade care se crede, evident, punctul nevralgic al lumii cunoscute. Şi reflexul pesemne căpătat devreme de a nota aproape tot ce vede în jur, cu o acuitate extraordinară şi în proporţiile exacte ale balanţei spiţerului.

Mania asta a listelor, a sistemelor, ce trădează căutarea reperului fix într-o lume căpiată de magie, de predicatorii şi vracii care mişună peste tot, ar putea fi înfiorător de plictisitoare.

Şi nu este.

***

Doamna de companie a împărătesei Teishi respiră nuanţe. Este imbatabilă în a descrie unduirea de o ticăloşie rafinată a mânecilor largi de mătase ale unui kimono. Reuşeşte să aibă farmec şi atunci când bârfeşte cu neruşinare, când se arată de o cruzime reprobabilă faţă de rândaşi şi bucătărese, când înşiră aluziv şi opac nesfârşite toponime imposibil de localizat pe hărţile zilelor de azi. Şi într-o lume faţă de purtările căreia până şi discreţia englezească e echivalentă fluieratului în biserică, izbuteşte să ne pară vie, prezentă, proaspătă.

Pentru că este mental mai aproape de noi decât am putea crede, să scriem aşa:

Sei Shōnagon are blog.

În cel mai bun sens al cuvântului.

Acadele anarhiste

Seul, dans le vague de ses idées, Pierre-Joseph Proudhon scrie fără să clipească: la propriété, c'est le vol.

Ar fi trebuit să i se răspundă că se înşeală fără multă vorbăraie: l'écriture, c'est le vol.

Dar e furt de mănuşă albă -la rândul ei o expresie furată cu neruşinare afectuoasă. Motiv pentru care e probabil cel mai simpatic delict posibil.

O afirmaţie

Constat în ultima vreme o inflaţie destul de îngrijorătoare de semne de întrebare foarte cetăţeneşti pe unele din blogurile pe care mi se întâmplă să le citesc.

Aproape o invazie de political correctness şi de discuţii din astea simţite, atunci când nu e vorba de refurbished politicians şi copy/paste neruşinat din depeşele agenţiilor de presă.

N-am de gând să dau cu parul: pe autostrada asta fiecare are dreptul să o apuce evident cum îl taie capul. Dar să nu ne mirăm dacă taclalele de genul ăsta nu prea ajung niciodată cum se cade până la colţ.

***

Pe mine nu mă veţi găsi aproape niciodată în ele, dintr-un motiv extraordinar de simplu: nu mă mai interesează, dar absolut deloc.

Dacă scriu despre Nicolas S., sau despre Hillary sau despre Obama, e numai şi numai fie din perspectiva unor stupidităţi galice de o alarmantă recurenţă: chestia asta are de-a face mai mult cu o anumită idee despre cei şapte ani de-acasă. Sau pentru că lucrurile electorale americane ale anului în curs au să schimbe cu siguranţă mentalul colectiv al următorilor cincisprezece ani pe puţin: şi asta indiferent de cine iese cu bine din păruială, elefantul sau măgarul zglobiu de Camelot.

Nu ştiu cât e de clar: dar după ani îndelungaţi în care am crezut chestii, de-acum încolo, I abide to a single, personal civic duty.

Refusing to take stands. Cel puţin în chestii care nu mă privesc.

***

Nu e nicio mirare: ultimul an şi jumătate nu putea să-mi dea dura mai toate reperele mentale fără revelaţia unui lucru simplu şi complicat deopotrivă.

Venind cu mare naivitate sinceră dinspre marxisme sentimentale, mă descopăr -prin reaproprierea unor patrimonii personale- de o senină reacţiune ideologică lipsită de complexe.

Unii îi spun Neo-Victorian şi asta ar putea fi interesant - ca orice lucru sintetic şi sincretic- cu condiţia necesară a suprimării panopliei steampunk: mă lasă cu desăvârşire de marmură. Alţii, mai ipocriţi, se leagă de conservatorismul cultural: o struţocămilă care oscilează între necesitatea pomenii de esenţă socialistă şi frilozitate faţă de meteci şi metisaje.

***

Eu îi spun reacţiune cu dublu tăiş. Unul intolerant, faţă de tot ceea ce e aurea mediocritas: chestia asta se plăteşte al naibii de scump, dar dacă aş tăia-o, n-aş mai fi eu. Altul indiferent, faţă de toate milele modernităţii, îndreptate aiurea înspre cine nu prea are nevoie de ele.

Un caz ar fi preocuparea pseudo-deschisă şi neîntrebată a unor oameni straight pentru propăşirea comunităţilor LGBT. Sigur, în România lucrurile au fost de un grotesc odios şi ipocrit, cu şi despre. Într-o ţară în care se vorbeşte teologal ca de pe o altă planetă şi care se dezmeticeşte dintr-o lungă perioadă represivă şi intolerantă, nu te poţi aştepta la atitudini nemaipomenit de primitoare.

Întreb şi eu: chiar trebuie? Nu e suficient advocacy mai direct şi mai priceput să facă asta dinspre nişa direct interesată? Şi cât de ipocrită e chestia asta venind de la oameni care nu s-ar gândi la aşa nişte cabriole în apartamentul personal? Cât de folositoare şi la urma urmelor cât de legitim acceptată de către cei care sunt promovaţi aşa?

Daţi-mi voie să opun elanului moralizator un mare semn de întrebare.

***

Când stau de vorbă la o cafea cu Pinocchio sau când îl citesc îndelung şi savuros pe Wilde, când desfir lumi cu Luca Spandoni sau când îmi clătesc mintea cu lucrurile lui Cocteau sau Ceaikovski, nici prin gând nu-mi trece să mă apuce astfel de categoriseli.

Mi se par stupide şi reductorii. Inutile şi nelalocul lor.

Aşa că scriu: mă închin la, beau cafea, îmi clătesc mintea şi desfir lumi cu fiinţe umane. Cu fermecătoare arhitecturi de minte şi arabescuri de lexic. Şi nici prin cap nu-mi trece să-mi imaginez că se poate şi altfel.

Ce en quoi, je suis absolument réactionnaire. Vieux-jeu. Vieux Monde.

Je m'en fous, heh.

***

Cam aşa peroram eu aseară în biurou, cu Scolasticul aşezat cuminte pe canapeaua de rafie de vizavi.

... şi-apoi tu ştii foarte bine dragă, secretul meu: sunt pederastă!

Un ange passe. Ce este convenabil să răspund la aşa ceva, îşi spune Abd'allah, în cumplite dubii: on m'aurait donc menti?

Buza de sus tremură uşor, a spaimă calpă. Cheap thrillz:

Adică, doamnă?

Ei! Mă prăpădesc după bărbaţi, ce naiba... ştii foarte bine. Şi toţi erau frumoşi de pică, ai naibii.

Pe Scolastic îl umflă râsul. Şi pe mine.

Haidi, dragă da' ce-am spus? Tope-là.

Şi ne pleznim palmele cu poftă şi elan sportiv, ca în Bronx.

O chestie foarte puţin neo-victoriană, mind you, my dear Readers.

PS: Abd'allah a răcit. Rezultat, vocea e de terciopelo niţel rugos. În alte circumstanţe, aş cere sărurile.

Mă auzi? Să nu iei Paracetamol. Să nu ţi-o mai schimbi.

Heh, de ce? zice Scolasticul bătând din gene.

Păi îţi vine nemaipomenit de bine.

Astfel de complimente sunt cu desăvârşire nevinovate: amândoi ştim asta. Să le ştii gramajul şi mai ales să le ştii primite cu atâta inocenţă, e semnul de preţ al unei complicităţi fraterne asumate, pentru care se mulţumeşte.

El autor en su laberinto

A trebuit, de dimineaţă, să dau nas în nas cu orgoliile rănite ale jupânesei Coca. Cu o considerabilă doză de ennui domestic, peste care turnaseră gaz pesemne nişte neajunsuri de parcurs.

Pe scurt şi momită probabil de ispitele altor haremuri, ar cam fi vrut să ne lase de izbelişte, începând de la întâi ale lunii. Ori un aşa ceva nu se poate: am suferi şi noi, şi ea.

Nimeni nu reuşise să îndoaie de şale căpoşenia moldovenească: aşa că măgăreaţa a căzut, ca de obicei, pe mine.

***

Luni şi miercuri, am scăpat, prin neprezentare. Însă astăzi una ca asta nu s-a mai putut.

Întrebarea săptămânii, în context:

Что делать?

***

În disperare de cauză şi fără să mă gândesc prea tare, mă pomenesc dându-i pe un ton foarte calm care nu seamănă cu mine, singurul -şi cu siguranţă cel mai absurd argument- cu putinţă.

Păi cum să pleci? Cum să plece Zenobia din Tribulaţia de Sâmbătă? Cum să fi vorbit mişeleşte de unul din personaje? Tu nu ştii că în momentul în care te încui într-o frază pe o foaie tu nu mai mori niciodată?

Şi se întâmplă ceva de mare mirare: cu toate că habar nu are ce e aia un blog şi nici ce e aia un roman foileton, cu toate că portughezul de la Lena Construções i-ar urca safteaua de trei ori mai mult numai să-i calce gulerul de la cămaşă de trei ori pe săptămână, Coca îmi aruncă o uitătură pe care nu i-o ştiu.

***

Are ochii în lacrimi, de parcă n-aş vorbi eu cu de la sine putere, ci direct din Carte.

Da di şi n-ai zâs aşe, fată-hăi? Că io nu mai plec, dacă-i pe-aşe.

Chestia asta m-a stupefiat până şi pe mine. Nu crezusem să funcţioneze, deşi argumentul este cu desăvârşire sincer şi adevărat.

PS: Pentru cine nu întreabă, am scris înadins el autor şi nu la autora, în titlu. Nu numai pentru că feminismele de genul auteure, professeure, écrivaine îmi zgârâie timpanul. Nu numai pentru că separă fără de farmec şi ieftinesc aiurea în tramvai. Ci şi pentru că eleganţa genului masculin e una a neutralităţii absolut necesare atunci când personajele tale se plimbă pe stradă şi în lume.

Chestia zilei

Parce qu'il faut que cela cesse, c'est tout.

Flânerie 153: Atemporalités nocturnes

As the dawn was just breaking, he found himself close to Covent Garden. The darkness lifted, and, flushed with faint fires, the sky hollowed itself into a perfect pearl. Huge carts filled with nodding lilies rumbled slowly down the polished empty street. The air was heavy with the perfume of the flowers, and their beauty seemed to bring him an anodyne for his pain. He followed into the market and watched the men unloading their waggons. A white-smocked carter offered him some cherries. He thanked him, wondered why he refused to accept any money for them, and began to eat them listlessly. They had been plucked at midnight, and the coldness of the moon had entered into them. A long line of boys carrying crates of striped tulips, and of yellow and red roses, defiled in front of him, threading their way through the huge, jade-green piles of vegetables. Under the portico, with its grey, sun-bleached pillars, loitered a troop of draggled bareheaded girls, waiting for the auction to be over. Others crowded round the swinging doors of the coffee-house in the piazza. The heavy cart-horses slipped and stamped upon the rough stones, shaking their bells and trappings. Some of the drivers were lying asleep on a pile of sacks. Iris-necked and pink-footed, the pigeons ran about picking up seeds.

Bineînţeles şi cum altfel, Oscar Wilde: The Picture of Dorian Gray.

***

Pentru că Londra este un oraş care se scrie adevărat numai în astfel de proze: mai delicate decât umbra foilor de ceai de pe fundul unei ceşti de celadon.

Dar dacă este să vorbim despre asta, să fie gunpowder. Ceaiul subsemnatei pentru ceasurile de linişte absolută: şi unul din paradoxurile cele mai dragi şi personale de pe lumea asta.

***

Fix la cinci minute după ce făcusem poza asta care nu ştie să spună toată fineţea secundei cu caldarâm spălat de ploaia nedumerită a dimineţii unor plecări, de după colţ au apărut trei hahalere din Toulouse pentru care noaptea se sfârşise niţel cam devreme.

Şi birja mea, simultană.

E poate de mirare sau lucru muieresc, dar pe mine una chestia asta m-a înduioşat. Circumstanţa avea, an sich, un ceva de predare de ştafetă.

En chiens de faïence: Ensemble, tout devient possible

Royalement vôtre
LEMONDE.FR | 26.03.08

©

Petit zapping qui n'aura fait de mal à personne.

La Bruni a finalement fait sa révérence, comme une grande: l'honneur jacobin est sauf.

On a sauvé les meubles. Avec son petit béret en tweed, elle aurait presque pu nous émouvoir.

Nous faire accroire, comme on dit chez maître Poquelin.

Incongruité de la Marseillaise sur la pelouse de Windsor, ceci dit.

Et pourtant, le mystère subsiste: mais que peuvent-elles se dire au dîner?

Un début de réponse qui vaut le détour, juste ici.

PS: Poza, Hogarth, The Invasion Plate, 1756.

PS2: Purée, ce Stéphane Bern! Abominable. Pire que Zitrone. Plus il en fait, moins on le croit.

Flânerie 152: Atemporalités diurnes

Avers:

Was everybody dining out, then? Doors were being opened here by a footman to let issue a high-stepping old dame, in buckled shoes, with three purple ostrich feathers in her hair. Doors were being opened for ladies wrapped like mummies in shawls with bright flowers on them, ladies with bare heads. And in respectable quarters with stucco pillars through small front gardens lightly swathed with combs in their hair (having run up to see the children), women came; men waited for them, with their coats blowing open, and the motor started. Everybody was going out. What with these doors being opened, and the descent and the start, it seemed as if the whole of London were embarking in little boats moored to the bank, tossing on the waters, as if the whole place were floating off in carnival. And Whitehall was skated over, silver beaten as it was, skated over by spiders, and there was a sense of midges round the arc lamps; it was so hot that people stood about talking. And here in Westminster was a retired Judge, presumably, sitting four square at his house door dressed all in white. An Anglo-Indian, presumably.

***

Revers:

Despairing of human relationships (people were so difficult), she often went into her garden and got from her flowers a peace which men and women never gave her. But no; he did not like cabbages; he preffered human beings, Peter said.

Atemporalele sunt ale Virginiei Woolf, în Mrs. Dalloway.

***

Pentru că foarte multe lucruri londoneze au două feţe, echitabile şi rotunde în cheie plenară. De unde probabil şi chestia cu şi despre perfidul Albion. Să nu i se dea crezare excesivă: e numai un răutăcism galic de-al lui Bossuet. Entre autres, feu évêque de Condom, dans le Gers.

Et la métaphore galeuse -qui a sans doute des rapports compliqués avec d'autres choses anglaises- peut être filée à volonté: mais on s'abstient.

Londra, Queen's Gardens.

Canne-épée

Se egzistă un fel de monstruozitate fermecătoare a inteligenţelor leneşe din oţel toledan, albăstriu şi flexibil. A erudiţiei care pişcă, indimenticabilă, glorioasă în sarcasmele sale scânteietoare, cu fast neruşinat şi impertinenţe reprobabile pe care nimeni nu se gândeşte să le recuze.

Et cette fois-ci, naturaliter, c'est de vous que je parle. Sartor semper resartus. Herr Teufelsdröckh, entre autres.

Plusieurs passeports, plusieurs casquettes. Charmant.

Poza, de aici.

In absentia

Primit la un moment dat, pe când mă chinuiam cu neajunsurile mele renale şi nu voiam să văd pe nimeni, chestia alăturată.

Corespondenţa contrariată e cea dintre dispecerat şi curierul năucit.

Vrea să primească la birou! scrie exclamativ dispeceratul, în spatele căruia se găsea o mujerucă cu voce senatorială.

Nu e... se dezolează curierul.

Şi tot aşa. In absentia, cum ar veni.

I plead not guilty, as charged.

Flânerie 151: Les meubles d'Aigurande

En effet, d’Aigurande acheta des meubles façonnés en rond, des consoles évidées par derrière, faisant le cercle, des supports de rideaux en forme d’arc, des tapis taillés en croissants, tout un mobilier fabriqué sur commande. Il dépensa le double des autres, puis, quand sa femme, à court d’argent pour ses toilettes, se lassa d’habiter cette rotonde et s’en fut occuper un appartement carré, moins cher, aucun meuble ne put ni cadrer ni tenir. Peu à peu, cet encombrant mobilier devint une source d’interminables ennuis ; l’entente, déjà fêlée par une vie commune, s’effrita de semaine en semaine ; ils s’indignèrent, se reprochant mutuellement de ne pouvoir demeurer dans ce salon où les canapés et les consoles ne touchaient pas aux murs et branlaient aussitôt qu’on les frôlait, malgré leurs cales. Les fonds manquèrent pour des réparations du reste presque impossibles. Tout devint sujet à aigreurs et à querelles, tout depuis les tiroirs qui avaient joué dans les meubles mal d’aplomb jusqu’aux larcins de la bonne qui profitait de l’inattention des disputes pour piller la caisse ; bref, la vie leur fut insupportable ; lui, s’égaya au dehors ; elle, quêta, parmi les expédients de l’adultère, l’oubli de sa vie pluvieuse et plate. D’un commun avis, ils résilièrent leur bail et requérirent la séparation de corps.

(Joris-Karl Huysmans, A rebours, Chapitre VI)

Londra, Porchester Terrace.

O obsesie mateină

Două amănunte văzute cu coada ochiului în ultimele zile mă pun pe gânduri: se egzistă, la Mateiu, o obsesie nobiliară cu ţintă foarte precisă. Ca şi cum nemulţumit de genealogiile de iaurgii şi plăcintari cu creştetul capului teşit de la atâtea tablale, fantezistul principe de Karabey şi-ar fi atribuit cu de la sine putere altă spiţă de suflet. De la care se revendică cu discreţie suficient de vizibilă ochiului avizat.

Fusesem avertizată, acum vreo jumătate de an: şi n-am ştiut să văd legătura. Acum da, lucrurile fac sens.

***

Mai întâi găsesc la Mulliganoglu - care nu încetează să mă surprindă, chiar dacă îi recuz parţial teribilismele ortografice- un bilet remarcabil despre posibila identitate a lui Pantazi. Cu o revenire la fel de interesantă, aici.

Pantazi mateinul, să fie clar, de gemelarităţi ar fi deopotrivă o eroare şi o oroare să mă preocup poliţieneşte. On ne mélange pas les absolus.

Nu am chef să mi se taie capul.

Mulliganoglu ştie ce vorbeşte: se vede treaba că a citit corespondenţa dintre Mateiu şi Boicescu cu un altfel de ochi, anume fără să se impresioneze de loviturile amabile de praştie şi petele în soare care ne-au luat minţile.

Petele în soare: ţigăncuşa zâmbăreaţă de pe Luterană, cevaurile fine - am furat formula cu un succes monstruos în lume şi pe stradă- şi visările de escapade în Dion Bouton pe riviere aleatorii, fugărind vampireşte umbrele de dantelă neştiutoare de cinisme inocue.

Dar să revenim: în Pantazi şi bazându-se detectivistic pe o serie de indicii, Mulliganoglu îl vede -probabil cu dreptate- nu pe Cantemir-Compignano, ci pe fascinanta hahaleră Dimitrie Gr. Sturdza sau tatăl, mă grăbesc eu să adaug.

Asupra anecdotei, nu insist: Mulliganoglu o face mult mai apt decât subsemnata.

***

Şi deşi Vasile Lovinescu ar fi dezamăgit, cu siguranţă i-ar trece repede: tot la ciudatul ipochimen am găsit o sourată pe care ar fi repetat-o fermecat până la stări opiacee, de asta sunt sigură.

Să i se dea voie copiei neruşinate:

nu există alt Mateiu Caragiale în afară de Mateiu Caragiale şi profetul său este Ion Barbu

Aplaud înduioşat concizia cu miez: tout est là, rien ne manque. Les affaires sont les affaires: pesé, emballé.

***

După care astăzi, în drum spre birou, mă pocneşte o altă sinapsă, de data asta legată de personagiul ministrului de Interne din Sub Pecetea Tainei, cu fire arţăgoasă şi iute de om greu de mulţumit şi de împăcat, despre care mă tot întreb dacă nu cumva - şi până unde anume- poate fi asimilat lui Dimitrie A. Sturdza. Numismat, prim-ministru liberal, coautor al cumplitei represiuni a răscoalei de la 1907, trimes la Paris spre îngrijirea unui sindrom de demenţă la doctorul Charcot şi demisionar fix din cauza problemelor severe de sănătate, în aprilie 1909.

***

Aşadar, Sturdza: o constantă în galaxia mateină. Şi pentru cunoscători, o alegere deopotrivă colorată: poveştile sunt poate mult mai pletorice decât în cazul altor spiţe boiereşti. Şi controversată: într-atâta reputaţia clanului S. e contrastivă, acoperind întreagul evantai ticăloşie-martiraj.

A creuser, naturellement. Dar până atunci, să ne întoarcem la Londra, shall we?

PS: Curtenitor şi oarecum intrigat, Mulliganoglu revine cu speculaţii încântătoare. Faites gaffe à ce type: quand il se prend au sérieux, il est redoutable. C' est à dire, vraiment bon.

Flânerie 150: Just Nodding

Not without permission.

150, Piccadilly. W1J 9BR.

Flânerie 149: No Resent Whatsoever

Motto:

"Katharine:

Your Majesty shall mock me; I cannot speak your England."

(William Shakespeare - The Life of Henry the Fifth, Act Fifth, scene II)

Indicatoarele pietonale de la Kensington Gardens au ceva mai mult de împărţit cu bătălia de la Azincourt decât s-ar putea crede.

Cu atât mai surprinzător să găseşti vorbă franţuzească aşa în văzul lumii şi nu neapărat din cele la care ne-am fi aşteptat.

Katharine, duduca de Valois speriată de slova cuceritorului, e definitiv răzbunată.

After a Short Break

Am venit de la Londra obosită fleaşcă, cu frisoane şi cu migrenă tenace: umezeala nu iartă miraculata de meningită nici în zilele noastre, deşi e multă vreme de-atunci. Şi cu toate astea, nu reuşesc să-mi pară rău cum se cade: farmecele englezeşti, deşi nu sunt atât de evidente ca lucrurile cu care v-am obişnuit deja, au aptitudinea de a se dezvălui treptat, după un răgaz de rumegat lucrurile cum se cuvine.

Ceea ce am şi făcut, stând lungită în firida mea provensală cu nişte cărţi deştepte în mână, cu îndelungate sieste şi cu imposibilitatea asumată şi temporară de a isprăvi ceea ce ţiu în şantier de câteva zile deja.

Cadoul de Paşti: nu e de colo, o să vedeţi.

Aşa că, după o oarecare chibzuială şi în regretul unei noi întârzieri, scriu aşa: unor aproximaţii stilistice riscante, prefer lălăiala. În aşteptarea impulsului care să mă trezească din somn sau din starea de veghe cu fraza de la care să se lege toate.

Deocamdată, ca să ne ţinem praporul de Pavilion Roşu şi nu de room of nothing, bucuraţi-vă de nişte flânerii. O să sosească şi restul: am nişte zile mai libere.

PS: Nu îndrăznesc să sper în grozăvii de predici neoprotestante, dar am senzaţia că o să mă las de fumat. Alternativa e simplă: ţigarea sau poveştile.

Nici măcar paiele de Vogue nu mai stârnesc.

Poza, din Hyde Park, fireşte. Duminică dimineaţă şi dintr-o lungă plimbare de unde se trage şi hotărârea de mai sus.

Incredibil...

Dar la Londra ninge. Nu aşa de grozav ca în Elveţia, de pildă, unde aflu că e ca de Crăciun, dar totuşi, hm.

În condiţiile astea, mă întreb cum dumnezeu are să se întâmple any given egghunt in the United Kingdom.

Planurile zilei de astăzi sunt teoretic şi cu desăvârşire date peste cap. Singura soluţie acceptabilă rămâne tot Royal Academy, de data asta fără speranţe de succes - chestii ca aia de ieri nu se întâmplă de două ori în viaţă am senzaţia- plus ceva rătăcire căpiată pe unde am mai fost şi ieri.

În alte circumstanţe, îmi luam trenul la spinare. Dar aşa şi pe frigul ăsta, cum mama naibii să mai am curaj de expediţiuni?

Maybe I should just calm down and have a quiet British sunday.

Poza, de-aici.

PS: La întoarcere, adică mâine după-amiază o să avem dezlegarea unui mister bucureştenesc, deghizată în ulanbatoarea cu dorinţe. Aşa să ştiţi.

Măcar pentru asta şi tot a meritat.

Un bob zăbavă...

...cât fac un duş fierbinte şi stau niţel într-un peş, că nu mai am picioare.

Şi mai am nevoie şi mâine, la naiba.

Later edit: Ne cerem scuze, dar se egzistă un sabotaj sever via BBC, unde a început a enşpea adaptare de la Pride and Prejudice.

Şi eu una de câte ori aud/văd/citesc cu şi despre mister Darcy mă aşa nu ştiu cum toute chose şi să fiu eu a naibii, că nu-mi mai vine mintea la cap.

O să scriu câte ceva mâine dimineaţă. Hai noapte bună şi joyeuses Pâques la toţi papistaşii.

Flânerie 148: Either Way Considered

Hm?

Queensway.

Audaces fortuna juvat

C'est inadmissible: j'ai fraudé au British.

Pentru că de dimineaţă am stat ca o clătită să vă povestesc cu ce accoutrement se întoarce Seraiul la Londra şi ce mai scrie pe la mica publicitate din The Times...

Pentru că m-a uitat dumnezeu la Foyles, după cum şi prevăzusem şi mi-am dat peste mână să nu falimentez la raionul de stationery...

Pentru că sunt fermecată de bulibăşeala vitală cu care se mişcă lucrurile englezeşti...

Am ajuns la British pe la vreo unsprezece fără un sfert.

***

Evident, all advance tickets sold out until the very end of Time. Pentru soldaţii de teracotă, vreau să zic. Restul nu mă interesa extraordinar de tare.

Pantazi are dreptate: expediţiile urbane ori sunt numai şi numai la muzeu, ori numai pe-afară. Amândouă, nu se pupă convenabil.

Dar de data asta, circumstanţe excepţionale.

Motiv pentru care s-a întâmplat o chestie de mare ruşine: am lăsat buza în jos şi a început să-mi tremure bărbia, uite-aşa, de proastă.

***

Nu luasem în calcul ideea de time slot şi nici faptul că toate aceste evenimente se petreceau la intersecţia cu una din cele mai odioase cozi din istorie - şase persoane pe rând!- fiindcă pe mine când mă apucă - reveria, plictisul, sictirul - nu mai ţin cont de amănunte din astea şi-i dau înainte cu drama existenţială. Dau să fac stânga împrejur înspre ieşire - chestia se întâmplă în rotonda nouă de la Ground Floor- dar un grup spaniolesc extraordinar de entuziast mă lipeşte de perete şi mă împinge înspre uşă.

Grup spaniolesc entuziast: e jumătate de Madrid zilele-astea pe străzile Londrei. Heh.

Nenea de la intrare rage keeep' eeeem moooviiiiin', lumea keeps them moving bineînţeles. Şi în secunda în care mă bate gândul că tot poporul rage cu maximă intensitate şi fără complexe pe Tamisa, chestie care e extrem de prost văzută la Paris - nous ne sommes pas de charretiers, non mais, un peu de retenue!- se întâmplă minunea cerească imposibilă că ajung fără să mă întrebe absolut nimeni nimic de sănătate şi de starea civilă fix dincolo de uşa de la intrarea în pavilionul atât de râvnit.

***

Dacă ar fi să mulţumesc ţării Spania pentru diverse, n-aş mai isprăvi nici măcar de Crăciun. Aşa că mă abţin pe foaie, nu mă abţin în lume, dar asta e şi alta mama nu mai face.

Pentru expoziţie, nu am cuvinte disponibile, deocamdată: le vingt-deuxième siècle sera probablement oriental ou pas du tout. Ils en ont pris, du temps, hein?

Până una alta, după ce i-am găsit Elsei Exarhu calul cerut pentru baieram şi lui Cheshire pe Cheshire, m-am pomenit cumpărând le Petit livre rouge. În ediţia de la Pekin, je vous en prie.

***

La ieşire, pe Great Russell Street, mă pomenesc oprită de o cucoană cu un accent scoţian de toată frumuseţea, care mă întreabă unde naiba e muzeul în speţă.

Ce v-am zis eu: de la acutramente ni se trage.

Piccadilly, păzea!

De ce Anglia ne ia şi ea minţile: Ye Olde Press

La breakfast, ziarul cu licorna.

Trei ştiri:

A quilt likely to have been lost by some overworked, underpaid civil servant on the halls of the Palace of Whitehall in London has been discovered in an archaelogical dustbin last Thursday, officials report.

***

You liked my shoes. Dreamt you'd write. 1991-pink. Urmează coordonatele unei căsuţe poştale de la Melbourne, Oz.

***

Vizita lui nano feroce inspiră editorialistul să scrie cam aşa:

In - am uitat anul, sunt o catastrofă cu cifrele- England's Richard Lionheart and France's Philippe II are said to have slept in the same bed, as a token of friendship between their two countries. However, nowadays such an event is quite unlikely to take place.

***

Nouă şi jumătate. Fug la British.

PS: Ţinuta zilei: tunique col Mao neagră. Pantalon negru. Cămaşă culoarea ciocolatei. Converşii în tartan chocolat - enervaţi-vă, dar mocasinii au luat apă ieri. Barbour dar nu olive, ci negru matlasat, bobhat ploaie negru Banana Republic.

Davidoff, Cool Water. Întotdeauna atunci când plec pe undeva.

Gata.

After a While

La Londra noaptea e vie. Nu e vorba de animaţia unei mari capitale, deşi contrastele fonice între sfârşitul secolului nouăsprezece şi secolul douăzecişitrei se pot întâmpla şi pe o rază mai mică de două sute de metri. E vorba de acea misterioasă densitate atmosferică: desenează cu totul altfel şi ca nicăieri altundeva pe lume conturul unui felinar sau al gardului de thuya ori fer forgé. Are cu certitudine consistenţă, arome şi destin.

Noaptea Crailor e noaptea londoneză, pe care Mateiu nu a călcat-o niciodată.

Nimic mai potrivit pentru un aşa ceva cu meteorologii decât incertitudinile dintr-o stanză şuie:

Un soir de demi-brume à Londres
Un voyou qui ressemblait à
Mon amour vint à ma rencontre
Et le regard qu'il me jeta
Me fit baisser les yeux de honte

***

Astăzi: armata de teracotă de la British, dacă nu mă calcă în picioare poporul de week-end. Ne oprim pe Charing Cross după aia în căutare de cărţi la Foyles şi la Blackwell şi tot aşa.

După care, foarte important şi explicaţia rezervei pentru Harrod's: Fortnum & Mason. Unele chestii nu se schimbă niciodată, dar eram prea ameţită şi dată peste cap ca să explic pe loc.

Şi deşi nu ştiu dacă meritaţi, şi asta e valabil in corpore - sunt copleşită de reactivitatea unora- Passagenwerken. Nu se putea fără: este însă şi dinaintea tuturor celorlalte circumstanţe, cadoul meu de Paşti cu adresă.

Mâine e mâine. Vă spun atunci. Pe frigul ăsta unde mama naibii să fugăresc năluci jardiniere?

PS: Mi-am luat mănuşi. Yes, it's that bad.

PS2: Este, totuşi, înspăimântător ce nu am chef de muzee. Dar îmi dau picioare în fund, ştiind că nu apuc să le mai văd curând, cu excepţia notabilă a chinezismelor, oh merde iar dau din casă, fir-ar.

PS3: Londra - ceva de speriat.

Refreshments: Elephant and Castle

Ajuns Londra, grindină imediată la Victoria Station, black cabs preţuri obscene să te treacă vizavi de Hyde Park and Kensington Gardens, înspre Notting Hill unde se egzistă varianta niţel mai zen de la Wellington.

Şi totuşi ce-ar fi descălecatul pe Tamisa fără taxiul negru cu geam sekurit în mijlocul cabinei?

Din câte-am apucat să văd -mai nimic după aşa o lungă absenţă- de pe geam, impresie că următoarea mare brânză fashionistică o să vie dinspre Lambeth/Brixton: fierbe caldarâmul la stop, chiar am vrut să mă dau jos la un moment dat să-mi iau un sari, nu mă băgaţi în seamă, j'ai l'enthousiasme facile, o nimica toată mă binedispune.

Revin pe seară, este evident că nu am să ajung azi la Royal Academy că nu sunt nebună - două grade, uitat mănuşi piele acasă, uitat fular, uitat minte-, mă duc să mă învârt de năucă prin zonă, à propos absolut genială şi exact ce vroiam de la viaţă: Hyde Park.

PS: Fascism anti-fumători. Cred că mă mut la Lisabona.

Teoria hagialâcului

Nu ştiu cum se întâmplă prin alte curţi, dar cel puţin în ale noastre chestia cu plecatul e mai întotdeauna cu dus şi întors, încă înainte de a începe.

Senzaţia asta de cădere în gol pe o saltea burduşită cu nisip, imediat ce toate aranjamentele logistice s-au isprăvit. Rare excepţii: de ce ar fi şi astăzi altfel?

A trecut atât de mult timp de când n-am mai fost la Londra, încât mi se face şi greaţă. Nu mă aşteaptă nimic acolo, folosirea metroului şi respiraţiile festive or să fie greu de încasat.

Din foarte multe puncte de vedere, pentru Londra este prea târziu.

Asum. Presupun însă că nu de asta vă pasă: fiţi fără grijă, o să ne descurcăm să sune vesel toată treaba.

Amuzamentul urărilor de să te bucuri. Să te bucuri de ce?

Ceci n'est pas une escapade, ceci est une fuite en avant.

Poate ar trebui să ascult de cititorul care mă roagă să mă las de tot de lucrurile astea. O să mă mai gândesc.

Mă duc să îndes câte ceva în valiză.

A ce soir.

Bruitages

În birjă, îi explic muscalului - cheveux poivre et sel, mintea pe pereţi- uşor agasată că nu pricep de ce nu a luat-o pe Calea Victoriei ca să ajungă mai lesne de la Guvern înspre Cărtureşti.

Îmi arată un caiet cotropit de sigme:

- Mii de scuze, doamnă. Învăţam la fizică.

***

Cooperativa Le Rouge et le Noir, a patra pe ziua în curs: aveţi lire sterline?

Au: în sume totalmente ridicule, de unde şi peripatetizarea răbdătoare pe Magheru, să strângem pitacii.

În dreapta, o cucoană: the embodiment of perşoană în vârştă. Botine unse cu lanolină, să nu se crape cumva prematur - a se citi: înainte de treizeci de ani de folosire asiduă şi pioasă, căciulă de vietate neidentificată - viezure? castor? pisică?- şi palton pied de poule: unde plătesc şi eu factura de la mobil?

Ghişeul, care tocmai mânuise o sumă obscenă întru fericirile a trei cocalari plus o ea, se răţoieşte mieros: la roboţel, doamnă.

Lentilele fumurii se miră: dumneata îţi baţi joc de mine?

Vai doamnă, se poate? Uitaţi acolo, la stânga.

Doamna se uită la roboţel. Roboţelul se uită la doamnă. Prea puţină îndemânare, prea multe butoane: nu se plac.

Serviabil, vardistul băncii îndeasă biletele unul după altul, în timp ce doamna oftează sceptic: dacă ăla îi mănâncă banii şi rămâne bună de plată?

Moştenirea lui Asimov nu e un lucru simplu.

***

Of, fir-ar a dracului de viaţă, mi s-au rupt ciorapii, şuieră fatalist o contabilă grasă vizavi de pârleazul bisericii Visarion.

Fată, pune ojă, să nu ţi se ia firul mai rău, sare cu gura colega.

Da dragă, pun cum ajung acasă. Dar m-am jignit.

Un acompte de l'Angleterre

La pluie entrait en diagonale par les portières; des Esseintes dut relever les glaces que l'eau raya de ses cannelures tandis que des gouttes de fange rayonnaient comme un feu d'artifice de tous les côtés du fiacre. Au bruit monotone des sacs de pois secoués sur sa tête par l'ondée dégoulinant sur les malles et sur le couvercle de la voiture, des Esseintes rêvait à son voyage; c'était déjà un acompte de l'Angleterre qu'il prenait à Paris par cet affreux temps; un Londres pluvieux, colossal, immense, puant la fonte échauffée et la suie, fumant sans relâche dans la brume se déroulait maintenant devant ses yeux; puis des enfilades de docks s'étendaient à perte de vue, pleins de grues, de cabestans, de ballots, grouillant d'hommes perchés sur des mâts, à califourchon sur des vergues, alors que, sur les quais, des myriades d'autres hommes étaient penchés, le derrière en l'air, sur des barriques qu'ils poussaient dans des caves.

(Joris-Karl Huysmans, A rebours, Chapitre XI)

Marx Is The New Black

Non.

Pour décrire le noir buste de Karl Marx dressé devant la Douma dans l'encadrement d'une arche blanche, je ne trouve pas mes mots. Je ne sais pas quel artiste l'a conçu, mais c'est inadmissible.

Il faut refuser l'idée que le premier venu soit à même de sculpter quelque chose qui représentât le célèbre savant allemand.

Ma petite nièce de trois ans, montrant le monument, a dit gentiment:

- Tonton Karla. L'est noir.

(Mikhaïl Boulgakov- La ville de Kiev-une excursion dans le domaine historique, La science, la littérature et l'art, Une séance de spiritisme)

Londra: plan de bătaie

Pe lângă faptul că mă car de-acasă de bezmetică de Paşte - asta este un scandal peste care madame maică-mea a trecut cu frowns & elegance- drumul ăsta ridică o serie de dileme, pe care le-am tot vânturat îndelung.

Ce să facem: muzee sau parcuri sau cumpărături aruncat bani pe fereastră cu mare uşurătate, cum ne stă în fire?

Ieşim din oraş au ba? Din trecutele personale, patru sunt la New York, una e mireasa, alta e la Geneva şi vreo doi nu mai ştiu pe unde naiba. Gorgeoux, silence radio, ceea ce e absolut normal. Departea e la Valletta. Specialistul nu se egzistă în zonă, ci la Florenţa - evident că am scris tuturor în buza plecării, ca de obicei, which kind of narrows the question down- iar pentru ideea de Brighton, aştept argumente serioase.

Nu de alta, dar luni dimineaţă mă car din oraş la patru a.m. Da, ştiu, crimă. Heh: Gatwick se trouve au diable vauvert. Ca m'apprendra.

Şi mai e fuchsia, pe la Marylebone -parcă- pe care nu vreau să-l văd sub nicio formă. Plutôt manger des clous, heh.

***

Vineri seara: de ajuns, ajung relativ târziu, dar tot am vreme de mers la Royal Academy of Arts , ce bine şi frumos că e deschis vinerea până la zece. Sâmbătă dimineaţă expoziţia chinezească de la British - cum am putut să uit de ea?-, cavalcada de cumpărături- Foyles, am o reţinere cu şi despre Harrods şi mai văd eu ce diseară, cu harta în mână: Londra nu mi-e Paris, heh.

Hyde Park, pe după-amiază.

Duminică mă bat gânduri alternative: Hampton Court mă tentează îngrozitor. Brighton? Oxford, să mai fugărim năluci la Ashmolean? Royal Botanic Gardens of Kew?

De hotărât cu mare grijă birturile.

Băgaţi idei, mie mi-a stat mintea.

***

Timpul probabil: minima 1, maxima 8 grade Celsius, ploaie măruntă şi cer acoperit.

Heh. Paltonul.

A treizecişişaptea scrisoare de la Ulan Bator : Bucureştii licornei. Le Toucher

Motto:

" Dar pe când vastele peisagii ce sir Aubrey zugrăvea dintr-un cuvânt erau pustii de suflare omenească, ca după un potop, în ale noului prieten se îmbulzea, în pitoreşti veşminte, o lume întreagă: şeici şi paşale, emiri şi hani, rajahi şi mandarini, preoţi şi călugări de toate legile şi tagmele, zodiaşi, pustnici, vrăjitori, vraci, căpetenii de seminţii sălbatice cărora le fusese oaspe sau tovarăş de petrecere şi vânătoare şi trebuie să le fi intrat în voie şi să le fi fost pe plac la fel ca numeroşilor săi prieteni din Europa, aşa cum ştia să se arate, liniştit, blajin, îngăduitor, fără fudulie şi prejudecăţi de rând, de o curtenie binevoitoare, nesilită, ce trăda în el un boier mare în înţelesul înalt al cuvântului, unul din păstrătorii cei din urmă a ceea ce "vechiul regim" avea mai simpatic şi mai ademenitor."

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Cele trei hagialâcuri)

De la Z., către P., la Helsingfors

Nu ştiu cum se nimereşte, domnule, dar pare a fi un fapt pasibil de demonstraţie cu pretenţii ştiinţifice: primăvara bucureşteană coboară din tren întotdeauna cu o staţie mai devreme. Absolut în fiecare an şi indiferent de media decanală a temperaturilor primului trimestru, comerţul exterior al hanseaticelor anticicloane sau fierberile obscure de milibari coloană de mercur din barometrele înşirate pe peretele dinspre stradă, între ferestre, ferigi şi oftaturi de sfârşit de februarie.

Supuşi de tot bezmeticelii unei sosiri intempestive, unii încearcă să afle înaintea gloatei de pe trotuare când se întâmplă una ca asta. Iau pulsul zarzărilor ciufuliţi din Cişmegii şi puilor de magnolie de pe Kiseleff. Numără petele în soare vizibile numai şi numai la crăpat de ziuă dinspre costişa şuie a dealului Filaretului, pe străzile cu nume de cărturari subţiri ai unor clasice şi şatre doar pe jumătate poprite de la plăcerile vinovate ale şişului, afumătoarei şi abandonului şcolar. Cotrobăie răbdător paporniţele cu trufandale din Amzei sau de la Chibrit, în căutarea primilor toporaşi. Şi când toate acestea se dovedesc inutile sau aleatorii, se încuie în fundul vreunui sertar cu efemeridele lui Stadius în braţe, arzându-şi răbdător ceasurile în calcule şi corecţii complicate.

Mă tot întreb însă dacă astfel de elanuri îşi au vreun rost: toată lumea, de la vardistul circumspect şi până la profesoara de pian cu paisprezece pisici, ar trebui să ştie că primăvara bucureştenească e sinonimă domniei vremelnice şi absolutiste a tactilului.

***

Dacă prin absurd am deveni peste noapte incolori, insipizi, inodori şi afoni, tot ar mai rămâne ceva care să ne lege zdravăn una de alta cele două realităţi, presupunând că urgia fictivă nu ne-ar lăsa şi inerţi, pe deasupra. Pentru că rezumă misterios toate celelalte patru simţuri, reducându-le ambivalent la dimensiunile fruste ale imediatului posesiv şi la prăpăstiile imaginarelor asociative sau de substituţie, ne e foarte greu să scriem despre tactil altfel decât cu o mare şi justificată sfială.

Nimic mai simplu decât pornirea apucătoare, care ne dă dreptul -zic unii- să ne credem mai inteligenţi decât guguştiucii, vătraiele, motanii sau clanţele de la uşi. Nimic mai abrupt decât elanul cuceritor al spaţiului, care tot de tactil ţine, de vreme ce ne înşurubează paşii pe trotuare până la capătul nopţii, până la capătul lumii, până la muchia firii.

Din perspectiva conchistadorului urban, flâneria e ultima redută a spiritului întreprinzător ce a mişcat sisteme solare. Nu e de mirare că poporul de contabili fuge de ea ca dracul de tămâie: a uitat pesemne că spaţiul e semn de putere şi prăvălire a unor limite. După cum a uitat de vechile măsurători ale sale, palma şi cotul, care tot de la pipăit şi cu dreptate ni se trag.

***

Toate astea ne vorbesc îndoit despre suprafeţe, cartografii şi distanţe a căror pertinenţă se cere abolită cu nepăsare. Însă slovele franţuzeşti ştiu că în alchimia subtilă a unor nuanţe, tactilul se scrie şi în cheie cardiologică.

Bucureştii: un touchant bric-à-brac. Poate din şi cauza incoerenţelor naive ale străzii pe care ni se înşiră paşii: orgoliile modistei, dughenele de obiecte imposibile şi meşteşuguri pe jumătate uitate. Sigur din cauza farmecelor persistente şi de negăsit altundeva. Dar asta e un ceva atât de personal, încât scrisoarea asta ar face mai bine să se abţină, ştiind că destinatarul şi expeditorul nu se pot gândi decât la un singur şi acelaşi lucru.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişiopta zi a lunii lui Esfand

Nişte mulţumiri cam încurcate

Anthony Minghella s'en va discrétement şi Seraiul pune batista pe ţambal preţ de cinci minute înduioşate.

Pentru miezul de noapte al unor primăveri de acum zece ani şi mai bine. Pentru Variaţiunile Goldberg şi pentru lumina verde a Toscanei. Pentru povestea ce se ştie vorbă cu vorbă pe de rost fără ca lucrurile să sune calp vreo secundă.

Se mulţumeşte încurcat şi se ţine bărbia foarte dreaptă, fireşte.

Tembelisme: Is Chewbacca Trapped in My Nightstand?

Cum obişnuiesc să spun: aux Etats-Unis et nulle part ailleurs.

Şi situl ăsta, courtesy of 336.

Leapşa Been There, Done That

Via Gramo. Şi după aia jur, termin scrisoarea:

01) Bought everyone in the pub a drink
02) Swam with wild dolphins
03) Climbed a mountain
04) Taken a Ferrari for a test drive
05) Been inside the Great Pyramid
06) Held a tarantula.

07) Taken a candlelit bath with someone
08) Said ‘I love you’ and meant it
09) Hugged a tree

10) Done a striptease

11) Bungee jumped
12) VisitedLived in Paris
13) Watched a lightning storm at sea
14) Stayed up all night long, and watch the sun rise

15) Seen the Northern Lights
16) Gone to a huge sports game
17) Walked the stairs to the top of the leaning Tower of Pisa
18) Grown and eaten your own vegetables (
19) Touched an iceberg

20) Slept under the stars
21) Changed a baby’s diaper
22) Taken a trip in a hot air balloon
23) Watched a meteor shower
24) Gotten drunk on champagne
25) Given more than you can afford to charity

26) Looked up at the night sky through a telescope
27) Had an uncontrollable giggling fit at the worst possible moment. Heh: acum două ore?
28) Had a food fight
29) Bet on a winning horse
30) Taken a sick day when you’re not ill

31) Asked out a stranger
32) Had a snowball fight
33) Photocopied your bottom on the office photocopier (
34) Screamed as loudly as you possibly can

35) Held a lamb
36) Enacted a favorite fantasy
37) Taken a midnight skinny dip
38) Taken an ice cold bath

39) Had a meaningful conversation with a beggar
40) Seen a total eclipse
41) Ridden a roller coaster
42) Hit a home run
43) Fit three weeks miraculously into three days

44) Danced like a fool and not cared who was looking
45) Adopted an accent for an entire day
46) Visited the birthplace of your ancestors
47) Actually felt happy about your life, even for just a moment
48) Had two hard drives for your computer (
49) Visited all 50 states of USA

50) Loved your job for all accounts
51) Taken care of someone who was shit faced
52) Had enough money to be truly satisfied
53) Had amazing friends
54) Danced with a stranger in a foreign country

55) Watched wild whales
56) Stolen a sign
57) Backpacked in Europe
58) Taken a road-trip
59) Rock climbing
60) Lied to foreign government’s official in that country to avoid notice

61) Midnight walk on the beach
62) Sky diving
63) Visited Ireland
64) Been heartbroken longer then you were actually in love
65) In a restaurant, sat at a stranger’s table and had a meal with them

66) Visited Japan
67) Benchpressed your own weight
68) Milked a cow
69) Alphabetized your records
70) Pretended to be a superhero

71) Sung karaoke
72) Lounged around in bed all day
73) Posed nude in front of strangers
74) Scuba diving
75) Got it on to “Let’s Get It On” by Marvin Gaye

76) Kissed in the rain
77) Played in the mud
78) Played in the rain
79) Gone to a drive-in theater
80) Done something you should regret, but don’t regret it
81) Visited the Great Wall of China
82) Discovered that someone who’s not supposed to have known about your blog has discovered your blog.

83) Dropped Windows in favor of something better
84) Started a business
85) Fallen in love and not had your heart broken
86) Toured ancient sites
87) Taken a martial arts class
88) Sword fought for the honor of a woman
89) Played D&D for more than 6 hours straight

90) Gotten engaged
91) Been in a movie
92) Crashed a party
93) Loved someone you shouldn’t have
94) Kissed someone so passionately it made them dizzy

95) Gotten married
96) Had sex at the office
97) Gone without food for 5 days
98) Made cookies from scratch (
99) Won first prize in a costume contest

100) Ridden a gondola in Venice
101) Gotten a tattoo
102) Found that the texture of some materials can turn you on
103) Gotten divorced
104) Been on television news programs as an “expert”
105) Got flowers for no reason

106) Masturbated in a public place
107) Got so drunk you don’t remember anything
108) Taken illegal drugs
109) Performed on stage
110) Been to Las Vegas
111) Recorded music

112) Eaten shark
113) Had a one-night stand
114) Gone to Thailand
115) Seen Siouxsie live
116) Bought a house
117) Been in a combat zone

118) Buried one/both of your parents
119) Shaved or waxed your pubic hair off
120) Been on a cruise ship
121) Spoken more than one language fluently
122) Gotten into a fight while attempting to defend someone

123) Bounced a check
124) Performed in Rocky Horror
125) Read - and understood - your credit report
126) Raised children.
127) Recently bought and played with a favorite childhood toy.

128) Followed your favorite band/singer on tour
129) Created and named your own constellation of stars
130) Taken an exotic bicycle tour in a foreign country
131) Found out something significant that your ancestors did
132) Called or written your Congress person
133) Picked up and moved to another city to just start over

134) …more than once? - More than twice?
135) Walked the Golden Gate Bridge
136) Sang loudly in the car, and didn’t stop when you knew someone was looking
137) Had an abortion or your female partner did
138) Had plastic surgery

139) Survived an accident that you shouldn’t have survived.

(140) Wrote articles for a large publication
141) Lost over 100 pounds
142) Held someone while they were having a flashback
143) Piloted an airplane
144) Petted a stingray

145) Broken someone’s heart
146) Helped an animal give birth
147) Been fired or laid off from a job
148) Won money on a T.V. game show
149) Broken a bone
150) Killed a human being

151) Gone on an African photo safari
152) Ridden a motorcycle
153) Driven any land vehicle at a speed of greater than 100 mph
154) Had a body part of yours below the neck pierced
155) Fired a rifle, shotgun, or pistol

156) Eaten mushrooms that were gathered in the wild
157) Ridden a horse
158) Had major surgery
159) Had sex on a moving train
160) Had a snake as a pet
161) Hiked to the bottom of the Grand Canyon

162) Slept through an entire flight: takeoff, flight, and landing
163) Slept for more than 30 hours
164) Visited lots of foreign countries
165) Visited all 7 continents
166) Taken a canoe trip that lasted more than 2 days
167) Eaten kangaroo meat
168) Fallen in love at an ancient Mayan burial ground

169) Been a sperm or egg donor
170) Eaten sushi
171) Had your picture in the newspaper
172) Had 2 (or more) healthy romantic relationships for over a year in your lifetime
173) Changed someone’s mind about something you care deeply about

174) Gotten someone fired for their actions
175) Gone back to school
176) Parasailed
177) Changed your name
178) Petted a cockroach
179) Eaten fried green tomatoes.
180) Read The Iliad

181) Selected one “important” author who you missed in school, and read
182) Dined in a restaurant and stolen silverware, plates, cups because your apartment needed them
183) …and gotten 86′ed from the restaurant because you did it so many times, they figured out it was you
184) Taught yourself an art from scratch
185) Killed and prepared an animal for eating
186) Apologized to someone years after inflicting the hurt
187) Skipped all your school reunions

188) Communicated with someone without sharing a common spoken language (
189) Been elected to public office
190) Written your own computer language
191) Thought to yourself that you’re living your dream
192) Had to put someone you love into hospice care
193) Built your own PC from parts
194) Sold your own artwork to someone who didn’t know you

195) Had a booth at a street fair
196) Dyed your hair
197) Been a DJ
198) Found out someone was going to dump you via LiveJournal
199) Written your own role playing game
200) Been arrested.

Franchement, j'ai vu pire, heh.

Mă mai gândesc cine o ia.

Dualism, monoteism, napolitane

Sondajul mistic, în chestia lui Gavagai cu manualul de religie: iar mă îmbie lumea la napolitane, talonată de cei care vor dualism în noul sistem.

Nu ştiu ce să vă spun: poate că dualismul ar jena orgolii şi ar bezmetici percepţii.

Mă mai gândesc. Dar deocamdată, o altă întrebare, foarte serioasă de data asta. Dubiile sunt mari, nu de alta.

Nomenclator stradal

Neştiind ce şi cum, mă tot întrebam zilele trecute dacă Mateiu are vreo stradă în Bucureşti.

Are. În Prelungirea Ghencea, mă informează o ştire răzleaţă din România Liberă despre un incendiu şi un articol sensibil şi subtil al lui Ion Vianu din revista 22. Verificând harta, se vede lesne că zeitatea nomenclatoarelor urbane are capricii sarcastice.

Sunt convinsă că absolut toţi cei care se află sub pecetea robiei mateine îi visau o posteritate urbană de bulevard tăiat amplu şi fără meschinării, cu platani disciplinaţi de o parte şi de alta a drumului, cu perspective liniştitoare, vedute aşezate în bunăstări aristocrate, bref acea ordine segregantă atât de potrivită stării mentale de Ancien Régime. Sau dimpotrivă, în bună logică binară a lucrurilor vasiliscului, uliţă şi maidan patriarhal şi lacustru, cu fumigaţii interlope şi secrete de nemărturisit cum se cade.

Vianu a văzut bine: Mateiu, iubitorul de trecciaturi heraldice şi de bene merenti diverse ar fi probabil scandalizat, în cheie amăruie. Dar toate aceste potriveli l-ar amuza straşnic pe Pantazi, fin cunoscător al farmecelor ţigăneşti dindărătul tuturor acceptabilelor.

***

Mai degrabă din cretinismul inerţial al serviciilor publice decât din subtile interpretări, sorţii au ales a doua variantă. Aşa cum o scria înduioşat şi Ion Vianu, strada lui Mateiu se învecinează cu nişte prăpăstii: intrarea Cooperativei, piezişe a sfârşit de lume şi canalizare din Drumul - iară nu strada- Cooperativei, pe care vine de cade perpendicular strada Îndrumării, paralelă îndepărtată a uliţei Lavei, ceea ce ne apropie justiţiar şi indirect de unele adevăruri incandescente.

Marginalitate, encore et toujours. Lucrurile mateine sunt muchie de lume: de ce ar fi şi astăzi altfel, la o adică?

Marginalitate şi ingratitudine, după cum văzurăm şi la cimitir. Analfabetismul unei posterităţi ce nu mai ştie citi, umorul negru al hazardului mărunt de cancelarie. Care în schimb, l-ar fi fermecat fără îndoială pe Mihail Afanasievici.

***

Lucruri mateine: pretabile unor infinite didascalii, apocrife sau nu. Să nu ne supere demersul, fie el şi tributar unor imaginare. Posteritatea, filiaţia, încăpăţânarea şi în general tot ceea ce se înscrie în logica unui după, sunt lucruri de preţ, chiar şi aşa: turcite de bezmeticeala zilelor ce se ştiu.

PS: După cum aflăm tot de la neobositul Vianu, strada Mateiu Caragiale s-a numit înainte Constituţiei. Raporturile dificile dintre Ion Luca şi fiul său cu dispreţuri risipitoare continuă şi în amănuntul ăsta de nimica toată.

Basic Physics

Venită cu poşta, mai demult:

L'enfer est il exothermique?

Ci-dessous est la version d'une question "bonus" de chimie donnée à l'Université de Montréal. La réponse d'un étudiant a été si loufoque, mais bien démontrée, que le professeur l'a partagée avec ses collègues,via Internet, et c'est pourquoi nous avons le plaisir de la lire...

Question bonus: L'enfer est il exothermique (dégage de la chaleur) ou endothermique (absorbe de la chaleur) ?

La plupart des étudiants ont exprimé leur croyance en utilisant la loi de Boyle (si un gaz se dilate il se refroidit et inversement) ou ses variantes. Cependant un étudiant eut la réponse suivante :

Premièrement, nous avons besoin de connaître comment varie la masse de l'enfer avec le temps. Nous avons donc besoin de connaître à quel taux les âmes entrent et sortent de l'enfer. Je pense que nous pouvons assumer sans risque qu'une fois entrée en enfer, l'âme n'en ressortira plus. Du coup, aucune âme ne sort. De même pour le calcul du nombre d'entrée des âmes en enfer, nous devons regarder le fonctionnement des différentes religions qui existent de par le monde aujourd'hui. La plupart de ces religions affirment que si vous n'êtes pas un membre de leur religion alors vous irez en enfer. Comme il existe plus d'une religion exprimant cette règle et comme les gens n'appartiennent pas à plus d'une religion, nous pouvons projeter que toutes les âmes vont en enfer... Maintenant regardons la vitesse de changement de volume de l'enfer parce que la loi de Boyle spécifie que pour que la pression et la température restent identiques en enfer, le volume de l'enfer doit se dilater proportionnellement à l'entrée des âmes.

Cela donne deux possibilités :

1- Si l'enfer se dilate à une vitesse moindre que l'entrée des âmes en enfer, alors la température et la pression en enfer augmenteront indéfiniment jusqu'à ce que l'enfer éclate.

2- Si l'enfer se dilate à une vitesse supérieure à la vitesse d'entrée des âmes en enfer, alors la température diminuera jusqu'à ce que l'enfer gèle.

Laquelle choisir ?

Si nous acceptons le postulat que ma camarade de classe Natacha m'a répondu durant ma première année d'étudiant: "il fera froid en enfer avant que je couche avec toi" et en tenant compte du fait que j'ai couché avec elle la nuit dernière, alors l'hypothèse doit être vraie et alors je suis sûr que l'enfer est exothermique et a déjà gelé. Corollaire de cette théorie, c'est que comme l'enfer a déjà gelé, il s'ensuit qu'il n'accepte plus aucune âme et du coup qu'il n'existe plus. Laissant ainsi seul le paradis, ainsi prouvant l'existence d'un être divin ce qui explique pourquoi, la nuit dernière, Natacha n'arrêtait pas de crier "Oh mon Dieu".

(C'est le seul étudiant à avoir reçu la note de 20/20)

Gustul, discutabil. Astuţia, evidentă.

Ah, comme on se retrouve!

C'est avec un sentiment de délectation que j'emprunte les passages. Le passage Pétrovka et le passage Kouznétski brillent de mille feux dans le crépuscule. Des gammes luxuriantes de couleurs jouent derrière les vitres: ce sont les jouets souriants des artisans.

(Mikhaïl Boulgakov- Une capitale en bloc-notes, I, Une séance de spiritisme)

Londra

Deşi nu ştiu cum şi cu toate în picioare, tot m-am descurcat să pun la punct şi ultimele detalii ale hagialâcului de săptămâna ce vine.

Cu hotelul, le bon plan au possible este ăsta, fix lângă Hyde Park şi dragul meu Paddington, nu neapărat din cauză de Speaker's Corner, cât de foarte la îndemână o serie de chestii.

Am dat sfoară în ţară, să vedem ce şi cum. De unde credeam că nu se putea idee mai proastă de plecat de-acasă decât un week-end de Paşti, constat cu fericiri că anul ăsta scap de toate sezonierele de rigoare. Să ne facem de cap de unii singuri, tovarăşi.

Nu ştiu fericire mai mare la drum, în adevăr, decât aia a plimbăreţului solitar. Şi încă o veste colosală: la Foyles e deschis de la unşpe la opt seara, sâmbătă. Go me.

Ce să fac şi cum să fac: ne gândim, analizăm îndelung. Atâtea lucruri de făcut şi aşa puţină vreme. Heh. Revin.

PS: Întrebare din baie: unde se mai poate fuma în perfidul Albion?

Seceriş, pe scurt deocamdată

Bulgakov: Inimă de câine şi un ceva nemaipomenit şi mirobolant, O şedinţă de spiritism, anume foiletoanele jupânului din anii douăzeci: de unde şi probabil pentru care începe toată demenţa represivă şi punerea la index.

Astea erau pe raft, pe astea le-am şterpelit.

Sei Shōnagon, Însemnări de căpătâi, pe care le am şi în româneşte, dar ciuntite de cenzura anilor şaptezeci. Zău: cine naiba să fie atât de câine încât să taie cu foarfeca o floare de vişin? Citite pe la cinşpe ani, mi-au crăpat mintea: sigur că au rezistat. Fără, nu se poate respira convenabil.

Lafargue, Dreptul la lene: o ciudată predică anarhistă. Născut la Santiago de Cuba, Lafargue e ginerele lui Karl M. şi se va sinucide cu gaz, ca Zola, din refuzul decrepitudinii legate de vârstă. Am halit-o în pat, între două reprize de somn aproape lichid. Revin: merită. He's got a point, though a wrong one, cum ar spune cineva.

Michaux: Ecuador şi Passages. Indispensabile şi ele: am entuziasme tentaculare, se ştie. Desfăcând pachetele, mumă-mea râde subţire: dar văd că citeşti Michaux la greu. Foarte bine: şi noi făceam asta. Aşchia, întâmplarea, scrisele.

Huysmans, En rade. De sufleţii personali.

Şi de la FNAC, o trecută: Tracy Chevalier, Burning Bright. Merge, în avion: e mai puţin stupidă decât, au pif, Clive Cussler. Cea mai bună carte a ei, tot prima rămâne: The Virgin Blue. Încă o recomand.

Şi în fine: Alaa el Aswany, Casa Yacoubian. Văd că a apărut şi în româneşte. De-ar veni şi filmul, n-aţi mai dormi trei zile la rând.

Cu toate astea...

... imposibil de găsit: Sartor Resartus, Carlyle. Şi nici Tristram Shandy, pe care iar am pierdut-o din bibliotecă: cineva iar împrumută cărţi aiurea, am impresia.

Dar să nu întindem elasticul, da?

Vedem la Foyles, cum ziceam.

Frântă: să tragem o siestă.

În care raznele continuă-3

...şi cu toate astea, e la mine pe birou.

Nu am explicaţii, dar cred că am înţeles.

Mai departe, scrie-n carte. Pe diseară. După ulanbatoarea întârziată de două reprize de vreo cincisprezece ore de somn şi de conexiunea execrabilă de la hotel.

În care raznele continuă-2

De unde se vede foarte clar că aşa ceva nu se egzistă pe raft...

În care raznele continuă - 1

Vineri, după chestiile relativ ameţitoare pe care le-am povestit, dau să mă duc la librărie, cam fără chef, inerţial.

J'ai eu tort: teancul de cărţi crescuse deja exponenţial - îl găsiţi în stânga, dar am să-l şi scriu numaidecât, că e un seceriş spectaculos- în secunda în care întreb unde se egzistă raionul de carte străină, dacă se egzistă.

În fund, pe dreapta -nu la taxatoare, să ne iertaţi licenţa grosieră, dar mecanică- mi se răspunde acru. În fund pe dreapta: numai cărţi de bucate, să avem pardon. Re-întreb: ba nu, la etaj, pe scăriţa aia, vedeţi că e strâmt.

***

Nu că e strâmt, e o firidă al căror secret de economie urbană a spaţiului îl are numai Strasbourgul.

Găsesc Through the Looking-Glass într-o ediţie puerilă, pe care o las baltă numaidecât: dacă tot mă duc la Londra peste câteva zile, are rost să turcesc fericirile foarte personale de la Foyles? Nu are.

***

Aşa: cărţi spanioleşti. Ne uităm, fără speranţe: nu are cum să fie, este imposibil de găsit. Cele trei comenzi strasburgheze făcute la rând s-au pleoştit cu scuza elegantă: epuizat la editură. Am bătut kilometri de raioane la Bruxelles, Paris, Berlin şi Madrid, fără succes. Nu, nu are cum să se egziste: chiar alaltăieri am văzut pentru a nu ştiu câta oară în catalogul lor de comenzi ţinut cu grijă de spiţerie că nu se poate una ca asta.

Faptul că pe etajera înghesuită dinspre podea, faţă de care a trebuit să mă pun aproape în genunchi ca să-i pot citi cum se cade cotoarele, se găsea absolut absurd şi triumfător Luces de Bohemia, în ciuda tuturor tribulaţiilor şi imposibilităţilor de mai sus, nu se poate datora unei simple întâmplări.

Este lucrul lui Woland. Este o mare fericire care te face să scrii că deşi teoretic data de paisprezece martie curent nu e ziua ta, ar trebui să fie.

Este una din acele fericiri dubioase care te pişcă de suflet.

Este misterul şi slava, cum spun de obicei şi de la o vreme încoace, unor secrete şi unor fragile ce nu se ştiu scrie decât în cheie spaniolească.

Şi de bună seamă şi un fel foarte special de ἐπιτομή.

***

A la votre, Messire! Numai dumneata ştii întreg ce înseamnă aşa ceva. Nu am de gând să rămân datoare. Nu în viaţa asta.

PS: Imediat, dovada imposibilităţilor tehnice. Şi de-a treia, coperta în ciuda tuturor acestora.

100.000

O sută de mii de vizite.

Asta obligă.

M-am fâstâcit.

Vă mulţumesc.

Sper să nu mă înghită vertigoul zecimal al dihaniei.

Delicii reacţionare: Inchizitivă

Am dat şi eu o raită pe la sondajul Saatchi Gallery care vrea să afle care e artistul secolului XX.

E oficial, April: sunt o nenorocită. În ciuda exhortaţiilor tale, l-am votat pe Monet.

Da' voi să nu faceţi ca mine, da? Pe planeta Saatchi, Brâncuşi e busuiocul lor.

Go me, heh.

PS: Cucoana de mai devreme e vicedecana facultăţii de jurnalism de la Carlos III. La naiba ghem, c'est trop d'honneur d'un coup.

Saved By the Bell

Incredibil: după ce în maximă nesimţire trimisesem raportul ăla cu un sfert de oră înainte de şedinţa de ieri, astăzi aflu cu stupoare că n-am fost jupuită de vie.

When your number is up, your number is up.

Cine mai vrea în grupul de lucru al lui Românica şi cu Înalta Poartă, întreabă preşedintele, fornăind din clopoţel.

***

Linişte. Se trece la punctul următor şi plouf, două degete se ridică vorbind singure: să mă iertaţi c-am întârziat, dar vrea şi Spania la disco inferno cu producătorii independenţi ai Seraiului tehnocrat.

Hénaurme.

Oh, oh, ce părere are Românica, vă primeşte, ia să vedem, zice preşedintele.

***

Păi ce părere să aibă Românica? Românica încă nu ştie dacă diligenţele spanioleşti sunt rezultatul triumfului lui Costel Busuioc la Hijos de Babel sau dacă nu e jucărica unui complot universal sau dacă pur şi simplu nu ar trebui să înţeleagă naibii odată că de lucrurile astea nu are cum să scape, în veci şi că nici nu vrea şi că nici nu poate.

Şi-atunci Românica se înroşeşte foarte, foarte tare şi o dă în bâlbâială, pentru că din punct de vedere istoric numai gura e de ea.

Ulanbatoarea, diseară. Şi veţi avea şi Tribulaţie, în cazul în care mai subzistau dubii.

***

Spre prânz:

La cafea, mă duc să salut cucoana pe limba ei: avem de unde şi e prima oară când vine la Consiliu cu treburi. Plăcerea hispanofonilor de a se auzi salutaţi ca acasă nu are echivalent cultural nicăieri altundeva pe lume: blazarea anglo-saxonă şi tentaţia franţuzească de a corecta pe oricine, cu cele mai bune intenţii desigur, nu se pun.

Dar astăzi doamna este servită, întrucât are parte de lipiciul la conversaţie poliglotă, lucru de care se miră bătând din palme, ceea ce mi se pare fermecător.

Câteva explicaţii şi nu ştiu de ce, chiar înainte de civilităţi, mă trezesc vorbind despre Bradomín aşa, în pungă, credeam eu: charmons l'auditoire, il en restera toujours quelque chose.

***

Mi se răspunde cu un hohot de râs homeric, irepresibil, vital:

Soy gallega, de A Coruña.

Se învârte lumea cu mine.

Încep să am o bănuială groaznică: undeva şi tare aş vrea să ştiu unde, trebuie să se egziste o uşiţă din alea, ca în Lewis Carroll, care dă fix în lumea Tribulaţiei de Sâmbătă.

Trebuie să iau cuvântul, reviu.

Et pour les rétardataires

Una peste alta şi în rezumat, ziua curentă: assommant, mânca-v-aş.

PS: Căutam la Google images un ceva cu o ghioagă. Am dat peste Petrarca şi Laura lui.

Huh? Heh.

Au ralenti

Nani-nani la Gattaca, vă asigur că după douăzeci de cafele în douăzecişipatru de ore totul funcţionează cu încetinitorul, vai de mama şi de sufletul meu.

Noul sediu, culori calmante - orange, moutarde, turquoise, wifi zdravăn şi prize peste tot.

În baie, gresie neagră: în pătrăţele.

Nani-nani, preafrumoasă lume nouă. Mă uit la tine printre dinţi.

Jay Guru Dayva

Nedormit trei nopţi. La rând.

Interesant.

Mama lui de raport.

Să-mi ţineţi pumnii, da?

Leapşa cu sinapse

Mânată de dilema Obliei de-aici, m-am gândit să-ntreb şi muşteriii cam aşa:

Cum arată România voastră de dinăuntru?

Sau mai clar: la ce vă bubuie mintea mai întâi şi mai întâi, atunci când vă gândiţi - vă gândiţi?- la subiectul ăsta?

Sunt tare curioasă să aflu mai multe de la numiţii şi numitele: Oblia, Drina, Meşterul Textier, mnealui Scolasticul, Pinocchio, Gavagai şi Hiacinta.

Şi pe trecători, neapărat: două vorbe, nu mai mult.

Că despre a mea tot am povestit. Chestie de echilibru: aveţi cuvântul, stimabililor.

Later edit: Începe bine. România Obliei e o spanie. Heh.

Some Cheap,Ottoman Calembour

Aflu din Guardian că Ikea face mai nou şi case.

Cu un detaliu absolut colosal:

"The houses - known as BoKloks in Scandinavia, Swedish for "live smart" and pronounced "booklook" - are being launched by the flatpack furniture group as a solution to Britain's lack of affordable housing."

Pronounced booklook. Heh.

Adică bucluc.

Adică exact cum zice Ulysse: Ia-ţi bucluc pe viaţă!

Later edit: M-am tâmpit eu sau chestia din stânga oscilează între cazemată, cutie de pantofi şi doboş?

Aşa nu se mai poate, tovarăşi!

O idee, de dimineaţă, pentru că m-am săturat de batjocura caselor din urbe. Bomboana pe colivă -et c'est bien le cas de le dire!- e vestea din Dilema Veche şi culmea absurdului: casa estropiată de pe Lascăr Catargiu, despre care scrisem cu oftaturi revoltate aici, a fost clasată la monumente istorice fix în secunda în care era prea târziu pentru ca să se mai poată face ceva.

Şi-atuncea rag de una singură. De ce naiba n-am face oare o petiţie din aia ca pentru taxa de primă înmatriculare, pentru ca tot arhipelagul de se cheamă centrul istoric al Bucureştilor să fie patrimoniu UNESCO?

Că poate aşa nu ne mai chinuie ăştia sufletul, nu ştiu cum.

De ţinut minte: poate iese ceva.

Mâine, Strasbourg. A se pendre, comme d'hab.

Mesaj în sticlă

Răspund şi eu la leapşa de mai jos. La două şi jumătate dimineaţa nu vă imaginaţi un ceva deştept, dar orişicât.

M'essayer, c'est m'adopter.

Şase vorbe franţuzeşti. Aş putea adăuga: o să stau smirnă pe etajera dumneavoastră.

Sau opt vorbe pestriţe:

Gente de papel. Voilà ce que nous sommes.

Credits for picture go here.

Leapşa se duce şi ea la cine-o găseşte. Principiul de funcţionare trebuie respectat.

Barometru

Un ceva citit acum cinci minute şi care aproape că m-a trezit de tot: înspăimântător cum se potriveşte mănuşă cu starea mea curentă.

"A feeling, for which I have no name, has taken posession of my soul - a sensation which will admit of no analysis, to which the lessons of bygone time are inadequate, and for which I fear futurity itself will offer me no key."

Edgar Allan Poe, Ms. Found in a Bottle

La leapşa Obliei am să răspund franţuzeşte, cu voia proprietăresei.

Mare nevoie de un tsunami. Aşa nu mai merge: o să mă dau de trei ori peste cap şi o să mă fac vrej.

Tribulaţia de sâmbătă, cincizeci ter: Il convitato di pietra

Motto:

"Don Giovanni:

Non l'avrei giammai creduto;
Ma farò qual che potrò."

(Lorenzo da Ponte, Don Giovanni o l'empio punito)

- Cinci-şapte minute. Mă ocup eu şi de romanul ăsta fluviu, doamnă. Să coboare personajele.

Situaţia e cum nu se poate mai ilizibilă: teoretic şi dacă am urmărit cu luare-aminte firul narativ, Zaza şi un interlocutor care se ghiceşte relativ lesne sporovăie nişte orori pe bancheta din spate a unui taximetru care se învârte într-un Saint Germain des Prés pe jumătate ascuns de aburii unui somn de cumpănă nocturnă.

Prinsă de povestioara ei feroviară, Zazei nu i s-a părut ciudată vorba românească din staţie. Cât despre Pantazi, e contrariat ca de fiecare dată când muscalul întinde coarda cu traseul: pariem că dacă ar fi singur în birjă ar deschide uşa cu piciorul şi i-ar administra nesimţitului un avertisment usturător. Dar cum nu e, eleganţa e singura soluţie:

- Stop! Opreşte aicea, te rog.

Dihania se aşteaptă la rezistenţă şi tocmeală: dar ca niciodată, şoferul pare chiar mulţumit.

- Vai, dar de când aşteptam chestia asta, conaşilor!

Şi aparent ceremonios, se dă jos de la volan să le deschidă portiera petrecăreţilor improbabili. Gestul e însă neobişnuit de ferm şi poate şi uitătura extraordinar de tăioasă cu care îi măsoară: o circumstanţă mai potrivită unui film cu spioni.

Birja a tras pe o străduţă pustie, un fel de fundătură numită atât de sugestiv în franţuzeşte: impasse. Şi lucru ciudat, Zaza şi Pantazi nu sunt singuri: Scolasticul, Tralea, Zenobia, Amiralul, Fritz, Pantalone, Ahile, Sebasta, Corteggio, Spandoni, Xantippa, Skanderbeg, tot cinul mai vechi sau mai nou al poveştii pare să se fi strâns pe trotuar, uitându-se cam buimăciţi unii la alţii.

- Ce mama dracului se-ntâmplă aicea?

- Oh, oh, je t'en prie, şopteşte din obişnuinţă Indescifrabilul, căruia kitschul situaţiei începe chiar să-i placă.

***

Ce staţi aşa cu nasul în jos, de parcă v-aş fi prins la furat pepeni, zău? Dacă aveaţi un dram de perspicacitate ştiaţi şi singuri că până la urmă tot aveam să dăm nas în nas. Zău a fost greu să vă adun pe toţi!

Voi - degetul arată înspre Scolastic şi Tralea- vă pileaţi cu trascău în port, ca băieţii, după ce tu, seraficule o lăsaseşi pe muierea asta să se sufoce pe un ţol la dracu cu cărţi, că te rodeau sofismele. Tu Scolasticule, mai perie-ţi engolpioanele astea livreşti: mi-a trebuit dicţionar să te urmăresc ultima oară când ai scris ceva.

Că veni vorba de scris ceva: pe tine Ahile, te-am găsit vânzându-te de iscoadă lui Fritz la Famagusta. De regulă obişnuieşti să te bagi în trebile altora şi sfârşeşti prin a intra în cele mai tâmpite situaţii posibile: ce să zic, o partitură glorioasă! Başca se pare că nu eşti chiar nărod, de vreme ce aveai de gând să apari ca din parchet undeva prin mările calde. Dar pentru dumnezeu, Ahile: termină-ţi naibii ideile. Şi fără paranteze în text: nu sunteţi manual de folosire al aspiratorului!

Tu, Pantalone, în afară că faci o cafea absolut infectă şi că l-ai pisat pe conaşul de nu se mai poate, ba mai mult: i-ai uitat sandalele de scrimă şi zău, ce să se facă Luminăţia Sa fără aşa ceva în Borneo, ei bine, încă mă gândesc dacă nu cumva ţi-ar sta mai bine ţeapăn la Ara Solis.

Tu, femeie, ţi-ai cheltuit toţi banii de cartele pe taclale cu mămuca la Gura Humorului şi i-ai pus piedică lui Tralea pentru că te-a chinuit reapariţia lui Ahile. Zău, Zenobie: de partea cui eşti în toată povestea asta? În rest, ce să mai zic: eşti al naibii de folclorică, gângureşti cu accent şi semeni prea tare cu menajera Zazei.

Baldassare, mai că-mi eşti simpatic. Ai nerv, ai replică, arăţi bine. Dar se vede treaba că n-ai fost pus la treabă cât ţi se cuvenea. Ai rămas doar un domn cu mocasini de piele şi cu cămaşa de mătasă desfăcută atâta cât să aţâţe comparaţii, care face giumbuşlucuri pe terasele stabilimentelor de lux şi cumpără cărţi rare să le dea în dar.

Dumneata porfirogenito nici nu ştiu ce cauţi în povestea asta. Ai băut o cafea cu băiatul ăsta cumsecade, i-ai cam luat minţile şi se presupune că tragi nişte sfori. Ei, şi?

Matale Spandoni eşti nou. Pareces nuevo, să mă corecteze conaşul dacă spui prostii. Şi sper din tot sufletul să dispari cum ai apărut dacă nu vrei să intre mnealui la idei, că tare îi umblă mintea în sinapse beizadelei. Dar ajung eu şi la matale, nicio grije.

Ah, little miss Xantippa. Să ştii că-mi placi, deşi te porţi ca o zdreanţă. Eşti aşa, nu ştiu cum, înduioşătoare. Eşti ca un pasaj eroic dintr-o carte de Sandra Brown: nu ne stârneşte, dar ne pişcă. Dar n-am recunoaşte în ruptul capului că am dat banii pe aşa ceva. Evident, ca toate borfeturile înţelepţite, ai simţul replicii: aşa că păpuşa, dă-mi şi mie cartea ta de vizită. Data viitoare când trec pe la Port Said am de gând să-ţi calc stabilimentul. Să fii miloasă cu punga mea.


Mon Amiral, ce să spun? Începuseşi bine, dar cineva te-a uitat pe drum. Păcat. Ai fi putut fi un personaj negativ aproape onorabil. Îmi pare rău că v-am întrerupt partida de whist.

De guguştiuci numai de bine, că doar n-a lăsat dumnezeu...

***

- O clipă, o clipă: eu ţiu hăţurile băieţică. Cu ce drept vorbeşti aşa de oamenii ăştia, ia zi? Haidi, repede, că n-am timp. În definitiv, cine mama dracului eşti şi ce vrei ?

- Oh, domnişoară, susură iezuit personagiul, în niciun caz nu lăsam aşa o întrebare presantă în aer. Acuşi vă vine rândul la amândoi. Mintenaş. Cât să-mi aprinz o ţigare.

***

Poate vă-ntrebaţi de ce v-am lăsat dimpreună şi la o parte. E, de-altfel, marele ghimpe ieşit numai pe jumătate dintre voi, aşa e? Nu, nu trebuie să-mi răspundeţi acuma. Şi în fond, cine sunt eu să mă bag: dacă vă amuză să vă jucaţi şotron şi să vă trimeteţi bilete în doi peri până la Judecata din Urmă, treaba voastră. Dacă pe dumneata, cucoană, te amuză lingorile şi sondele de Martini, foarte bine: deşi n-ai curaj să-njuri marinăreşte şi ai început să te cam repeţi aşa, discret, ai totuşi simţul umorului.

Am să-ţi spun ceva însă, coană Zazo, de-o să mă ţii minte: datorită mie exişti. Datorită cafelelor mele de dimineaţă, pauzelor mele de prânz, plictiselilor mele de după filmul de seară şi după-amiezelor mele de ploaie. Fără mine n-ai face nici cât o ceapă degerată. Fără vizitele mele zilnice, te-ai fi plictisit demult, ai fi apăsat frumuşel butonul cu ştergeţi blog? şi te-ai fi apucat de o tabla de plăcinte cu mere, aşa să-ţi verşi nervii şi tu pe ceva. Haide, recunoaşte: ai nevoie de mine ca să-ţi demonstrezi că te egzişti. Ai nevoie de privirea, de indulgenţa, de înţelegerea şi de timpul meu irosit amabil. Ai de grijă, Zazo, s-ar putea să mă plictisesc eu la un moment dat.

Dumneata, beizadea nu prea ai vini precise. Când vine vorba de şotron, vă potriviţi de minune: matale arunci cărbunii în locomotivă, zănateca asta de-abia aşteaptă. Tare fericită trebuie să fie: ce, aşa ceva e de colo? Zău... Ai tact chiar şi atunci când eşti îngrozitor de impertinent. Cu vremea, mi-am dat seama că trebuia să scot rădăcina patrată din deducţiile mele, ca să măsor timpul în care te mişti. Vorbeşti ca Solon şi totuşi încă e foarte devreme, până şi pentru dumneata, conaşule.

Extraordinar! Asta e în adevăr un ceva remarcabil: aferim.

Dacă mă uit bine la voi, aţi putea fi chiar simpatici, în afară de cazul în care vă supăraţi ca chiorii din toate prostiile, sau vă ciorovăiţi cu târgoveţii din cartier sau vă pocneşte plictisul şi luaţi o pauză. E şi normal.

V-aţi speriat. Nu, nu vă obosiţi să daţi dezminţiri zgomotoase. V-aţi speriat de ce-aţi făcut şi-aţi uitat de ceea ce e cu adevărat important:

Vă place sau nu, făcurăţi din bucăţi şi cioburi şi petice o lume-ntreagă. Asta e chiar dincolo de lucruri suferitoare şi de gavote şi de lovituri de praştie şi de tot baletul ăsta pe sârmă care mie unuia mi se pare fermecător.

Nu prea e drept să vă bateţi joc de aşa ceva, îmi pare.

It takes two to tango. Doar să mă anunţaţi şi pe mine când isprăviţi paradigma asta punitivă, să-mi iau şi eu nişte floricele.

***

Ah, ştiu ce aveţi de gând să mă-ntrebaţi.

Cine sunt?

Vă pasă chiar aşa de tare? E chiar important dacă am un nume, o stare civilă, o adresă? Vă pasă dacă am o mie de braţe sau dacă sunt la fel de neted ca manechinele din vitrina croitoriei de lângă Catedrală?

Nu, nu vă pasă de-adevăratelea.

Sunt Cititorul. Şi dacă nu mă-nşel niciunul din voi nu are hăţurile poveştii, în afară de mine.

Alors: aveţi de gând să o lăsaţi aşa, în mijlocul drumului? Păi pe mine unde mă mai duceţi sâmbăta viitoare, bre?

***

- Vous avez vu? Ma langue au chat qu'il a les yeux pers, Messire.

Entracte

Aseară, tot căutând să văd ce dumnezeu s-a întâmplat la municipalele franţuzeşti - obişnuita varză, pe alocuri triunghiulară, fireşte- dau pe neaşteptate peste buletinul de ştiri de la TVE cu primele reacţii după sondajele exit poll ale legislativelor de ieri.

Comunicatul PSOE e citit de un cineva din aparatul central, foarte rar şi într-o linişte pe care o puteai tăia cu cuţitul fără mari probleme.

Buimăcită, cu mintea aiurea şi evident prea obişnuită cu răgetele, tiribombele şi efuziunile jacobine ale circului electoral galic, rânjesc sarcastic: fenomenal, să vezi că au pierdut.

Madam maică-mea rânjeşte şi ea, subţire:aiurea, au câştigat. Vezi să nu te pricepi şi la nuanţele astea, deşteapta planetei.

Nicio fericire, nicio ploaie de confetti. Nimic. Torquemada not dead. Les Trente Glorieuses façon ORTF, non plus.

Într-un târziu, pe la vreo patru dimineaţa am văzut în Le Monde o poză cu nişte steaguri, pesemne de la ultimul miting. Nu m-a convins.

Si victoire il y a, alors c'est un truc à la Pyrrhus. Ou à l'arrache.

***

Nedormită, neisprăvită, mă târâi într-o birjă înspre birou. Pe la vreo două, senzaţie fizică de sufocare nechemată de absolut nimic şi un sictir monolitic. Re-birjă.

Nu ştiu de ce şi n-am de lucru, dar o sun pe Cheshire şi înţepenesc cu telefonul în mână ca proasta. A avut un accident de maşină pe trecerea de pietoni dinspre biurou şi ca în România: pe verde. Da, e la spital. Da, are un picior fracturat. Da, e fericită că trăieşte.

În atari situaţii am reacţii absolut stupide. Mă ştiam capabilă de empatii, dar coincidenţa mă sperie şi pe mine, fără să-mi explic ce şi cum.

***

La ţigări. Baba e singură la tejghea şi se plictiseşte:

Două pachete, vai vai. Dacă numai atâta plăcere mai aveţi în viaţă, ce să-i faci.

Huh?

Afară, mă uit brusc în luneta unei Skoda. Într-adevăr, arăt absolut deshumată. I hate Mondays: de ruşine.

Tribulaţia de sâmbătă, cincizeci bis: J'ai perdu mon allegresse, sur des bateaux de conquête

Motto:

"Beau chevalier qui partez pour la guerre,
Qu'allez-vous faire
Si loin d'ici ?
Voyez-vous pas que la nuit est profonde,
Et que le monde
N'est que souci ?"

(Alfred de Musset, Chanson de Barberine)

Odaia de dormit era perfectă: toate instinctele materne contrariate ale Xantippei, toate dragostele piratereşti niciodată mărturisite, toate nopţile cu perne udate de lacrimi ruşinoase ale sufletului chinuit de hetairă lirică vorbeau mai de peste tot. Din vălul translucid al plasei de gângănii, ales cu grijă din grămada telalului. Din culorile stinse ale covorului care nu ştia de iarnă şi se pricepea să ţie piciorul în răcoare proaspătă şi în toiul lui Cuptor. Din chiseaua cu şerbet pusă cuminte pe măsuţa de noapte şi din paharul îngheţat proaspăt pentru ca apa de la crăpatul zorilor să nu fie sălcie.

Scenografia asta naivă ar fi putut să provoace greţuri nemăsurate. Dar sfârşitul copilăriilor era tare departe: între timp, Pantazi învăţase să se bucure de toate lucrurile astea previzibile şi înduioşătoare.

Şi chiar de rămurica de mătrăgună ascunsă bine, credea Xantippa, între cutele pernei cu pretenţii de insubmersibil. O veche făcătură răsuflată de aşternut.

Pantazi zâmbi şi arse vrejul la flacăra lumânării:

- Ta syntaxe est toujours très mauvaise, bambola.

Zdreanţă mică de doi lei. Habar n-ai tu ce importantă eşti pentru mine. Şi sper din tot sufletul să nu afli în veci.

Xantippa e versantul meu netrebnic. Asta e minunat: câţi avem norocul să dăm nas în nas cu aşa ceva?

***

Nenorocitul ăsta de taximetrist ne ocoleşte fără ruşine. Inventează sensuri unice şi fundături, lua-l-ar moartea de tâlhar împuţit. Ce mama dracului, am bântuit vreo şase ani prin cartierul ăsta, da' el ce crede, că se scoate aşa, moca? Pe de altă parte, cum să vă spun, Vuecencia, aş cam vrea ca plimbărica asta să nu se isprăvească aşa curând. Nu de alta, dar dacă mă mai întrerupe o singură dată, cred că pierd firul şi povestea asta piezişe mi-e tare dragă, naiba ştie de ce.

Măcar până să se crape de ziuă: cel puţin are gusturi fine la muzici, cine-ar fi crezut că şoferii de taxi ştiu că pentru aşa o povestioară se potriveşte numai bombăneala pezevenghiului de Django?

Măcar până se crapă de ziuă: mi-e tare frig şi cenuşiu să mă vâr în pat chiar acuma.

Măcar până se crapă de ziuă: scrie şi în cartea aia cu o mie şi una de nopţi. Poate că aşa n-o să murim niciodată de tot.

***

Insomniile. O plăcere nemăsurată. O nobilă şi ocultă perversiune. Se începe cu nişte sindrofii de sfârşit de adolescenţă. Se continuă antrenamentul cu hoinăreli urbane nocturne în cele patru zări, de preferinţă. Progresiv, scârne diverse curăţă sufletul. Dar carnea miroase a sulf. Departe de a respinge, chestia asta atrage inexplicabil. Terenul de vânătoare devine galaxie. Am decretat că limitele nu mai există. Negaţia este calea cea mai sigură de a cumpăra şi de a vinde.

Je ne suis pas aussi méchant qu'on veut bien le dire. Je n'ai jamais contraint qui que ce soit. On me résiste peu: ceux qui le font savent que c'est là leur seule manière d'exister à mes yeux. Je ne sais pas si mon intelligence est surhumaine: dieu m'en garde, je ne suis pas un dictionnaire, seulement un convive qui a un culot monstrueux et des avis sur tout. Je suis ravi de mes poncifs irrésistibles. Et je m'arrange toujours pour qu'on se souvienne de moi, aussi impossible à qualifier que je suis.

C'est sans espoir: j'annule toute adjectivation.

Anumitor axiome personale le şade însă mai bine nescrise. Mai degrabă un bilet: am să mă gândesc dacă şi când se cade să-l trimet:

Tu t'en fous, pas vrai?

Sper să nu aibă nesăbuinţa să şi răspundă. S-ar duce naibii toată plăcerea.

***

Mai ţii minte, Luca Spandoni, primăvara aceea în care toată grupa cu numărul 34 a seminarului de drept anglo-saxon înnebunise după tine? Mai ţii minte cum te alintau muierile alea uscate pe picioare şi înşeuate în taioraşe de tweed liliachiu, teribil de la modă pentru un sfârşit de secol?

E un fapt: juridicele îmbătrânesc prematur. Fuşereala e singura soluţie: ne-a spus-o chiar Faust.

În primăvara aceea ne-am mutat cu mare uşurătate cartierul general pe trotuarul de vizavi, am învăţat pe de rost repertoriul lui Mouloudji, am băut hectolitri de cafele negre şi câteva cisterne de limonadă maronie, am fumat vreo jumătate de kilometru liniar de ţigări şi ne-am picat absolut toate examenele.

Ştiam că o se ne scoatem safteaua în vară: de-aia se egzistă medii ponderate pe lumea asta.

În primăvara aia mi-am câştigat eu blazoanele sunătoare de Merteuil. Ne jucam cu poveştile altora cum se joacă alţii cu titirezul. Îi învăţam cum să se îmbrace. Cum să desfacă stridiile. Cum se numeşte bancheta circulară din holul de la Dior: un confident, heh.

După asta, nu ne mai interesau. Dar se petrecea un lucru extraordinar de curios: prostia lor fragedă şi monumentală ne învăţa şi ea pe noi nişte esenţiale. Că vorba e cea mai iute şi mai sigură săgeată şi cea mai dureroasă lovitură de bici. Că visele vulgului ţin solduri permanente. Că la vânătoare trebuie să fii răbdător. Că marile bucurii se tac, întotdeauna.

Luca Spandoni: ce nume elegant. Să mă crezi: zâmbesc din tot sufletul nălucii tale de dansator de tango cu orhidee între dinţi. Numindu-te abstract, îmi e mai lesne să vorbesc despre tine.

În schimb nu ştiu, domnule, dacă Luca Spandoni îşi mai aduce aminte de noaptea în care monada noastră cinică a luat-o razna. Ieşisem cu toţii de la un birt rusesc din coasta Şcolii de Război. Băusem mult, dar fără să ne răzleţim minţile. Conducea cu aceeaşi mână sigură şi cântam ceva spaniolesc: n-am să uit niciodată.

Tacones lejanos. Să te gândeşti la mine: o formulă mai ieftină dar mai eficace nu se egzistă.

Taclaua a continuat acasă. Hai să ne dregem cu un Bailey's. Şi brusc şi pentru prima oară, fără să fi căutat neapărat chestia asta, fără nicio urmă de calcul, ne-am pierdut cumpătul. Şi chiar şi după atâta vreme, tot îmi e greu să cred că lucrul acela neisprăvit a fost monstruos în sine. Şi chiar şi după nouă ani de zile, ori de câte ori se întâmplă să o aud pe Luz Casal, îmi este imposibil să mă pufnească plânsul, cum ar face orice muiere zdravănă la minte. Dimpotrivă: strâng din dinţi şi dacă plâng, plâng cu lacrimi uscate, aşa cum fac de vreo douăzeci de ani încoace.

S-a întâmplat să-mi muşc buzele până la sânge.

Dar ruşine nu-mi e.

Tot aşa, îmi e imposibil să-mi dau seama dacă Luca Spandoni a fost o mare binecuvântare sau cel mai cumplit blestem al unor zile inconştiente. Şi nu mă mai întreb ce-a durut mai tare: momentul de luciditate înainte de ireversibil: pentru care îi mulţumesc. Sau mărturisirea că n-ar mai putea iubi pe altcineva, niciodată: pentru care l-aş călca în picioare şi astăzi.

Tu peux dormir dans le lit de mes parents, si tu veux.

N-am putut să închid un ochi. Nu capitulasem: aşa evitasem şi experienţa interesantă a silei de sine. Cu toate astea, la ora cinci dimineaţa ieşeam pe uşa apartamentului haussmanian ca ultima menajeră hoaţă. Ca să ajung înspre Operă însă, trebuia trecută podişca dintre arondismentele şaptesprezece şi nouă, care survolează şinele de cale ferată de la Saint-Lazare.

Dimineaţa aceea tulbure de aprilie e pentru mine singura definiţie posibilă a conceptului de fin-de-siècle. Şi serios, este o sinestezie aproape în afara firii, pe care o recomand cu mare căldură şi cu precizarea despuierii de orice fel de circumstanţe. Dacă veţi voi vreodată, domnule să ştiţi a ce semăna sfârşitul de secol nouăsprezece, ei bine, traversaţi cu mare băgare de seamă podişca aceea într-o dimineaţă tulbure şi umedă de aprilie.

Cât despre mine, am adus clipei aceleia neaşteptate singurul omagiu ce se cuvenea: mi-am scos ceasul de la mână şi l-am prăvălit peste şinele de cale ferată.

Nu ştiu dacă un Longines rezistă greutăţii trenului de navetişti înspre Chartres.

***

- Alors, are şi epilog povestea dumitale?

- Încă nu s-a crăpat de ziuă.

- Mă dezamăgeşti, mademoiselle.

- Niciodată, domnule. Singura persoană pe care o pot dezamăgi vreodată sunt eu însămi. S-a mai întâmplat.

- Eşti extraordinar de pricepută la furat de la cântar, Zaza.

- Aiurea! Dar fie: ajungă să spun că aşa cum ne descurcasem cu atâta zel să nu devenim în veci lirici, ne-am priceput să continuăm meşteşugul cafelelor şi de-atunci încolo. Dar ceva se rupsese aproape de tot, imperceptibil, aşa cum fisura cea mai măruntă din inima sloiului de gheaţă se cască pe neaşteptate în crevasa care înghite şirul indian de schiori. După asta, am simţit tacit nevoia să nu ne vorbim. Nişte ani încheiaţi, în care n-am avut nici măcar bunul simţ al nostalgiei. Până acum câteva luni. Vocea era neschimbată, poate uşor mai nervoasă ca de obicei. Am simţit imperios nevoia unei răutăţi gratuite: alors, tu as toujours la mémoire putrescible?

Sauf en ce qui te concerne.

Am tăcut. Nu-l chemasem eu pe primul meu Maestru.

En revanche, je gage que tu as toujours ce sourire dont il vaut mieux se méfier.

Şi-atunci am înţeles brusc, domnule Maestru dintâi şi vă rog să mă credeţi: nuanţele astea sunt mai mult decât un simplu joc de-a numeralele. Am înţeles că Luca Spandoni era versantul meu bubos şi căzut şi foarte drag, nu ştiu cum. Şi că străduinţele mele de a pretinde că nu a existat niciodată aveau să fie sortite eşecului. Şi că în fond, puteam nimeri şi mai rău pe vremurile acelea, nefiind decât o biată muiere.

Slavă domnului, cu dumneata lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel.

Spoiler: Nu neapărat pentru că e un număr rotund, tribulaţia de faţă mai are un act. Sau poate ar fi mai bine să-i zic un coup d'effet, ca să fiu mărinimoasă cu nişte nerăbdări implicite?

Rămâne de văzut, diseară. Tărăşenia este deja scrisă. Dar ce-ar fi viaţa fără niţel imprevizibil?

Tribulaţia de sâmbătă, cincizeci: E la nave va...

Motto:

"Dar de stai să te gândeşti,
Mai bine să fii cum eşti,
Să te-nţepi, să te striveşti,
Prin bucate pământeşti. "

(Tudor Arghezi - Lingoare, Cuvinte potrivite)

- Un faiseur de pluie, oh, pas mal du tout, chicoti baritonal dihania răsfirată visător pe divanul Xantippei. Quoique, très chère...j'aurais préfèré être un jardin de thé, à tout prendre.

- Alors, j'appelle ces petites ? Mişcată de propria ei sinceritate, Xantippa simţea nevoia unei recompense binare, necerute de nimeni.

Fie vorba între noi: cu toată gura ei spurcată, englezoaica nu se pricepuse niciodată cum se cuvine la jocuri de putere.


- Hors de question. Je suis fourbu, dolcezza...

- I shall be bereft, caro. But then, alas... love's labour's lost, I suppose, oftă uşor teatral madama cu caftan.

- Elles méritent davantage que mon inattention mécanique.

În ciuda jumătăţii de zâmbet, Pantazi era absolut sincer: în vremuri normale, ştia că asemenea trufandale de mucigai nu se refuză niciodată, sub sancţiunea unei înfiorătoare lipse de gust. Însă ciudata tertulie ce nu avusese nevoie de prea multe vorbe, complicaţiile ultimelor patruzecişiopt de ore şi aşteptarea înfrigurată a lucrului asiatic, toate circumstanţele astea adunate mănunchi îi provocaseră un teribil, un monumental acces de lene.

Şi se ştie: lenea pantazească nu se lasă ispitită nici măcar de un regiment de cadâne. Sau nubiene. Sau ţigănci belalii cu grădini în fuste şi fum de opiu în păr.

Sau ce-or fi, vraiment.

Vizirul se întinde sugestiv pe sofaua de catifea verde stropită cu aur: audienţa s-a isprăvit, micuţo. Prefăcută numaidecât în gămălie de ac, atâta s-ar topi de tot în privirea cu nevinovăţii şirete de abur verziu, Xantippa oftează de se zguduie Damietta şi sună moale după slujnică, să-i arate Indescifrabilului drumul spre camera de chihlimbar.

An old inside joke, heh.

***

Trei ceasuri şi jumătate. În portul Alexandriei Eghipetului, până şi lentila de veghe a farului clipeşte resemnat a plictiseală cronică.


Sunt aproape două ore de când Scolasticul se plimbă cu încăpăţânare, de sus în jos şi de jos în sus, pe cheu. Pierdut în desfirări speculative: nuanţe cât mai complicate, etimologii, catrene conceptuale, calambururi carteziene.

Orice, zău, orice. Fugă înainte?

Oh nu, stimat auditoriu. E numai felul meu de a mă linişti. Serios: părinţii pustiei sunt o mare mângâiere. Şi ador să mi-i închipui la poker cu Origene sau cu Loyola: unde scrie că lucrurile astea sunt plicticoase?

Ştiţi, poveştile astea pe care voi le credeţi moarte şi seci, ei bine ard mai rău ca o plită încinsă. Ele trăiesc în noi, cu condiţia necesară şi suficientă să le deschidem uşa. Cum spuneam, totul e alegere. Woland avea dreptate: toate astea s-au întâmplat, e fără dubiu. Dar nu asta e important.

Important e cum s-au întâmplat.

Asta e tot. Dar nu e puţin.

Şi ca lucrurile să se încurce şi mai rău, fix în momentul în care se pregăteşte să se suie pe scândura şubredă dinspre Le Tasse, cu gândul la liniştea cabinei îmbrăcată în velinul cărţilor, privirea lui Abd'allah cade pe o fiţuică de nimica toată, atârnată de un lampadar:

"Citoyens! Citoyennes! Forces vives de la Nation!

Pour la prochaine Franciade, d'une seule voix, dans un seul but,

unissons nos efforts.

Priorité nationale:

Mort à la fiction!

Halte à ses mensonges!

Traquons les saboteurs!

Vigilance!

Le Comité municipal du Salut Public"

În povestea asta, Dauphin Moracchini a dat lovitura, îşi spune Scolasticul. Ce mizerie.

- Vai, conaşule, ce bine că te-ai întors! Mai am o sticlă de răchie dosită după canapeaua din bibliotecă, haidi, nu te ruşina.

Tralea.

Binecuvântările nu miros întotdeauna a moaşte.

***

Întotdeauna se prefăcea că uită pe unde să o apuce: dar poţi să-i rezişti, chiar ştiind taina jocului ăsta de o graţie leneşă?

Nu poţi.

Pantazi este un deochi, asta este: at least as far as I am concerned.

Sărutul e îndelung, dar cast. Ca şi atunci, în seara aia de ploaie şi ceaţă a zilei din urmă, în uşa cu balamale neunse a unei păducherniţe feroviare. Gulerul cămăşii albe, obraznic de bine călcat, mirosea ca întotdeauna: a dragoste bezmetică şi a curăţie de schit.

Este prea mult: chiar şi pentru o fată de pastor din Yorkshire devenită instituţie de port maritim.

Oh, dear... aş locui în buzunarul de la piept, de s-ar putea.

That's cheap. I don't care.

Xantippa tuşeşte uşor: densitatea aerului din budoar a crescut considerabil, în numai câteva fracţiuni de secundă.

Oh, Xantippa. Un noroc: pentru aşa ceva se egzistă sunete care să-ţi spele melancoliile. Propun o serenadă a jupânului Wolfgang şi şampanie.

Blessed are the meek. For they shall inherit geopolitics.

***

In a moment, in the twinkling of an eye... O mare fericire ticăloasă, dar la care nu toţi sunt chemaţi, domnule: am aflat asta pe propria-mi piele şi încă devreme. Ştii matale preabine, sunt circumstanţe care taie în carnea sufletului mai greu decât floarea de crin a netrebnicei de Milady de Winter, după cum sunt dimineţi mai tulburi şi mai căpiate decât drojdia unui pahar murdar de cucută. Nu ştiu dacă sunt snoabă sau îngrozitor de naivă, dar eu încă ţiu de adevăr că numai în oraşul ăsta se pot întâmpla aşa nişte grozăvii, despre care nici măcar după vreo câteva zeci de anotimpuri nu mai ştii ce să crezi. După cum ştii pesemne mult mai bine decât mine că primăvara poate să miroasă la Paris deopotrivă a hoit şi a smirnă. Şi a năluci: şi nu ştiu de ce, tocmai în seara asta aşa de nevinovată, tocmai la una ca asta îmi zboară gândul.

Nici măcar nu ştiu dacă e o poveste frumoasă. Dar de adevărată, e adevărată: numai Precista ştie că spun curat.

Pentru că încă se mai plimbă pe stradă şi-şi fumează rânjind irezistibil şi aparent fără nelinişti ţigarea pe terasa cafenelelor de pe malul drept al Senei, am să-i zic Luca Spandoni, ceea ce e foarte departe de adevăr. Însă cred că i se potriveşte cum nu se poate mai firesc: un nume de comite cruciat, rătăcit între nişte iţe bizantine. Unii îi spuneau şi Valmont, fără să-i ştie meteahna cu care îşi risipea nopţile, printre nori de fum albăstrui şi drăgălăşenii bărbăteşti. Dar ai fi jurat că nu e aşa, numai observându-i fermitatea în purtări şi dârzenia cu care vocea lui ar fi îngenuncheat pe absolut oricine.

În alte circumstanţe, Luca Spandoni ar fi cucerit imperii cu aerul că deşiră o levată. Pe îndelete şi cu ochii pe jumătate închişi, trăgând fără oprire din nişte ţigarete cu hârtie gălbuie nefiresc de subţiri pe care i le aducea taică-său de pe la capătul lumii, cu mare regularitate. Cunoştea pe toată lumea, îi primea şi-i asculta pe toţi la o cafea în oraş. Foarte rar, ba mai niciodată acasă, făcându-i să creadă că tabloul cu coleretă din closet era un fals ordinar şi râzând în hohote de consternarea nepoţilor de ministru. Dădea bani împrumut numai la preţ de camătă şi nu avea niciodată portofelul în buzunarul de la palton: privilegiul cafelei îl cumpărau muşteriii. Şi totuşi, cu greu te puteai lipsi de dânsul. Nu numai pentru că Luca Spandoni conducea maşina ca nimeni altul în miez de noapte: ocolind de zeci de ori obeliscul de la Concorde şi cântând din toţi rărunchii un ceva de Piaf. Nu numai pentru că se prăpădea după îngheţată în miez de ianuarie şi pentru că gătea cu mare fericire toate prostiile pământului. Dar mai ales şi mai ales pentru că Luca Spandoni, deşi ştia secretele noastre, ale tuturor, nu le-ar fi vândut nimănui, nici măcar sub ameninţarea unei linguriţe de plutoniu activ.

Stăteam de vorbă până la crăpatul zilei: de de toate. Grand véhicule ou petit véhicule? Poinçon balance ou poinçon Minerve? Byron ou Keats? Bref, toată perseverenţa asta dialectică m-a făcut să ţiu minte tot ceea ce o adolescenţă capricioasă se străduise cu mare elan să uite.

În prima noastră iarnă, făcusem încăpăţânat din tacla în tacla ocolul tuturor birturilor de pe trotuarul stâng al bulevardului Montparnasse, cum te uiţi înspre cinematografe, după voia năzuroasă a dragostelor cruciate: fiindcă minunatul şi periculosul personaj nu se apropia ameţitor şi în mare discreţie decât de chelnerii obraznici şi naivi ai cafenelelor.

Oh, le Nouvel An russe au Sélect! Diaghilev n-ar fi zis nu, zău, deşi dacă stau bine să mă gândesc, eram amândoi încă nemaipomenit de naivi.

Şi de sentimentali. De aceea, cumetrele salmanticei bârfeau în tăişuri de satâr: nefericitele, ne credeau pesemne logodnici. Luca Spandoni era o partidă. Eu eram detaliul exotic. Versiunea vânătoarei de sorţi mulţumea pe toată lumea. Aparenţele scandaloase şi efuzive n-ar fi trebuit să înşele pe nimeni: prevăzător, Spandoni ştia cât de eficace e telefonul fără fir întru liniştirea bănuielilor genealogice.

Mais à défaut d'avoir tout à fait raison, peut-être n'avaient-elles pas complètement tort finalement: tellement nos printemps et nos étés furent en quelque sorte un long dimanche de fiançailles.

Que ce rêve est vieux et comme la nuit est jeune...

Chemăm o birjă?

Dau la schimb urmarea poveştii. Merită.

***

- Scara Barbu cu Anca, şapte. Repet: Barbu cu Anca, şapte. O seară superbă la toate doamnele de la dispecerat şi la toţi colegii de pe tură.

Cine vorbise?

Aflăm până dimineaţă, nicio grijă.

A treizecişişasea scrisoare de la Ulan Bator: Bucureştii licornei. L'Odorat

Motto:

"...iubirea de flori a chiriaşului, împinsă la patimă, adăoga o nebunească risipă de trandafiri şi de tiparoase..."

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Cele trei hagialâcuri)

De la Z., către P., la Lisabona

Supusă şi ruşinată de întârziere, scrisoarea asta nu s-a priceput să ajungă în zi bisectă: e numai prima ei vină şi, îndrăznesc să cred, cea mai măruntă. Fiindcă adevărata circumstanţă agravantă e una a unor mari frustrări tehnice.

Chiar aşa: cum să scrii pe de-a-ntregul şi rotund despre mirosurile, aromele, izurile bucureştene pe o foaie de hârtie, pe un colţ de plasmă, pe ciobul ăsta nesăbuit pe care tot ne mişcăm de ceva vreme încoace?

Doar ce văzurăm: despre gust, se poate băzni şi încă spornic, cu condiţia necesară şi suficientă a traiului într-o bucătărie matriarhală şi într-un şir genetic de letopiseţe. Sunetele oraşului îi măsoară timpul, de la facerea lumii încoace: şi au să se întâmple şi după vorbele noastre, cu mare certitudine. Iar văzul se dezvăluie rotund şi coerent numai prin luneta înduioşată a comparatistului turcit de dragostea mare şi venită cam târziu pentru un loc care numai simplu nu este.

***

Aşadar şi încă o dată: cum aş putea eu să am neobrăzarea de a vorbi despre ceva atât de subiectiv şi de fragil, de după geamlâcul ăsta cu poze vechi şi cu dubii zilnice?

Însă fără aşa o îndrăzneală, nu numai că înşiruirea de iazme amabile de faţă ar fi ciuntită de un ceva ce nu ştie să fie mai niciodată indiferent. Mai rău de-atât, cum putem pretinde ţine Bucureştii de reper fix al unor bezmeticii asumate, bântuindu-le inodor maidanele, precum Grenouille al lui Süskind?

Aşa ceva nu se poate: pentru că aşa ceva ar însemna, metonimic vorbind, căsăpirea nemiloasă a ficţiunilor şi metaforelor urbane de care nu ne prea putem lipsi.

De aceea, dispariţia mirosului e poate cea mai mare nedreptate făcută atlantidelor interbelice bucureştene din celuloid, nitrat de argint şi sepia.

***

Parfumul Bucureştilor este pentru scrib o mare provocare. Nicăieri altundeva pe lume, dihonia dintre spaţiul tihnit, aşezat, patriarhal al interioarelor uşor greoaie şi apăsate de trecerea în vârful picioarelor al unor decade şi spaţiile deschise cu juxtapuneri haotice de mizerii şi fragile, nu pare a fi mai pregnantă.

Olfactivul domestic este simplu, liniar, previzibil şi întotdeauna înduioşător: diversele cuptorului, colonia din scrinul dormitorului, lavanda dintre cearşafuri, mirosul hârtiei cam scorojite din bibliotecă şi acel iz special al prafului bucureştean, pulbere de drum de câmpie rătăcită în mijlocul salonului. Este, socotesc, triumful casnic al unor statice vitale: în Bucureştii mei, acel vast arhipelag de redute temporale legate între ele de secrete disputabile şi de certitudini istorice, timpul nu are nicio valoare fiduciară.

Pe stradă, totul se schimbă. Minunea teiului înflorit fără să anunţe pe nimeni într-o după-amiază de ploaie văratecă. Apariţia bruscă, pe la colţuri de maidan a mirosului parşiv de cărbune umed şi afumătură. Atomii fragezi ai primelor buchete de ghiocei sau otrava nevinovată a brânduşelor din piaţa Amzei. Ticăloşia nevinovată a grătarelor de toamnă, cu efluvii lipicioase de must sub bolta din curte: au mai rămas tare puţine.

***

Pentru că dacă cioburile sonore măsoară de regulă timpul istoric al acestui oraş ciudat şi ilogic, fericirile sale mărunte pentru lucrul public, schimbările de anotimp şi respiraţia lui vitală sunt ritmate în cheie absolută de aburii halucinogeni ai celui de-al patrulea simţ.

Cel mai greu de prins pe hârtie, după cum vă spuneam.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a optsprezecea zi a lunii lui Esfand

Point presse

Se pare că astăzi e ziua pozelor. Normal, pesemne că ştiţi chestia de mai sus, dar nu puteam să rezist, eh.

Îmi aduce aminte de inenarabila Vetuţa, slujitoarea - cum ar zice Pantazi- mătuşă-mii Mărioara care le spunea de fiecare dată din uşă, înainte de vreun examen mătuşă-mii R. şi lui madame maică-mea:

- Fetele, supces!

Fără legătură, o veste proastă: Le Monde Diplo nu mai apare în româneşte.

Remarcabil

Procrastination. Proiectul de foarte scurt metraj - aşa s-or numi?- al unui anume Johnny Kelly, la Jerwood Moving Image Award.

Vizibil aici, via Ulysse.

I Can Has Engrish: Ken Lee, Bulgaria

Homeric!

Yet, the mother of all dizziness liveth here:

Aparcar es de pobres- 3: Ţi-am găsit loc, nu te enerva!

Sâmbătă, spre prânz. Calea Victoriei. Zdrenţele pretenţioase sunt ieşite la cumpărături.

Nu mai ştiu încotro o apucasem. E important că pe scaunul din dreapta faţă se afla evident, maică-mea.

Maică-mea este un pasager cu toane, fireşte. Şi care nu se poate abţine să nu vorbească sau să schimbe în neştire muzica. De exemplu.

Dar mă rog, am văzut şi mai rău. Cel puţin nu îi lipseşte bunăvoinţa, după cum se va şi povesti.

***

Circulaţia pare destul de calmă, dar ca un făcut, toate bordurile sunt pline ochi de maşini parcate alandala, ca la Bucureşti.

În faţa dughenei Nexus, o aud scâncind:

- Te rog eu, condu mai încet, să văd şi eu preţurile din vitrină.

Dugheana Nexus vinde pantofi şi puşeturi, cum zice impetranta prostindu-se ori de câte ori vine cu aşa ceva acasă - des, foarte des- pitind sacoşele: iar îmi face mama scandal.

Mumă-mea e sora pierdută a Imeldei Marcos, pesemne.

Zău. Toată lumea din Bastiliei este zdravănă la cap, mais voyons.

- Nu pot dragă, ne ia poliţia, eşti sănătoasă, zău ?

- Nu urla - nu urlu la volan. Opreşte aici.

***

Degetul e imperativ. Zaza, trage pe dreapta. Dar în faţa mea un ditamai nu staţionaţi. Sau mă rog, staţionarea interzisă.

Whatever.

- Nu se poate.

Madame maică-mea pufneşte contrariată:

- Păi sigur! Dacă vreau eu, nu se poate. La ăştia de ce se poate?

Arată revoltată un Bentley.

- Mama! Ne cheamă Columbeanu, ia zi?

- Nu.

- Ai vrea să te cheme Columbeanu?

- Nu fii nesimţită, da?

- Nu sunt nesimţită. Uite, caut un loc de parcare, ceva.

***

Şi începem: dreapta spre Ştirbey, la Palat, Luterană, Sfântul Iosif, Berthelot, Institutul de Matematică - nu, pe vremea aia nu ştiam de scurtătura delicioasă de pe Banului -, plouf Dacia, la stop dreapta Calea Victoriei.

Şi tot aşa. O dată, de două ori, de trei ori.

Îmi vine să mor. Nicăieri, nimic: nimeni nu vine, nimeni nu pleacă, poliţia e cu noi, în intersecţie. Nu domnu agent, nu cărăm marijuana, mama cumpără pantofi, c'est tout.

***

Intervine replica, fabuloasă:

- Zaza, nu te enerva, ţi-am găsit loc de parcare.

Dacă nu conduceţi, nu vă puteţi închipui în veci ce înseamnă vorba asta pentru atari situaţii. O gură de apă rece pe arşiţă nici n-ar şti să se măsoare cu aşa ceva.

Izbăvită, răzbunată, fericită, întreb:

- Unde, unde?

Mi se arată. Înţepenesc: cucoana asta îşi bate joc de mine sau ce?

- Dragă: aia e trecerea de pietoni.

- Păi şi ce, are ceva ?

De unde să începi, cum să îi explici, cum să înţeleagă. O laşi în faţa dughenei şi îi spui să îţi dea telefon când isprăveşte, bineînţeles.

Aparcar es de pobres: mare dreptate, domnule, mare dreptate.

Delicii reacţionare:So Long, and Thanks for All the Fish

Demult de tot, în preistoria Seraiului, pe vremea când Twingo fuchsia umbla nestingherit pe ruta Bastia-Paris, se făcea primul sfârşit de săptămână al lunii mai, anul de graţie 2001.

Unde să se ducă, unde să seducă? Dilemă mare.

Să mergem la Roma, uite-aşa, are mama o prietenă cu un studio delicios pe lângă Exedra şi nu e mai niciodată acasă.

Dragă: de ce nu ne întâlnim noi la Geneva cu toţii, huh?

***

Recunosc: momită de perspectiva unor pantagruelice, m-am învoit. O foarte mare greşeală strategică, dar omul din astea învaţă, nu?

Din milă şi inutilitate, unele din verbatimuri au să rămână pe veci clasate în arhivele personale. E de-ajuns să scriem doar atât: voiajul bilateral a fost o îngrozitoare catastrofă, de la un capăt la altul.

Garda roşie şi garda albă s-au văzut, s-au mirosit, s-au mârâit şi s-au bombănit fără oprire. Pe spezele subsemnatei, bezmeticită şi subiectivă, fireşte.

***

Cointrin. Avioanele pleacă mai la aceeaşi oră, în direcţii opuse, răsuflăm uşuraţi, ordalia e isprăvită.

Conciliant, Twingo fuchsia se vrea grand seigneur şi dă să o pupe pe madam maică-mea aşa, din senin:

- A bientôt, madame! zice dumnealui melodios.

Fiara reacţionară de mumă-mea se uită îndelung la Twingo, cu un aer fără iluzii - măi, băieţică, măi...- pe urmă la mine, impavidă şi proastă şi dusă pe apa sâmbetei cum eram. Şi evident zâmbind a dezgust glicemic, dar numai eu ştiu asta:

- A bientôt... pare că îşi caută vorbele, dar eu ştiu că e un efect de scenă, şi chiar aşa, întoarce capul spre gulerul de la spencerul impecabil şi şuieră... păduche!

În limba română în text.

***

- Eh ben, t'as vu? Elle est même pas méchante, ta maman. Je plais aux mères, je te l'avais dit, hein? Hein?

Vai de capul tău, nenorocitule, habar n-ai tu.

N-am scris asta nici cu nostalgie, nici cu reevaluări. Am scris asta aşa, de chestie: aş fi adăugat-o la memorabilia, dar lipsea contextul, esenţial.

I Am What I Am

Duminică. Suntem undeva prin Covasna, în jur ninge. Sună telefonul:

Dragă, am făcut praf centrala termică.

Ei poftim.

Nu se mai aprinde becul de control. O să sărim în aer. Hai petrecere frumoasă.

***

Sunăm înapoi, cu instrucţiuni. Da, am înţeles tot, butonul roşu, perfect.

Dar cu maneta aia galbenă ce fac?

Ne uităm unii la alţii: care manetă galbenă?

Maneta aia galbenă de lângă ţeavă. Of, de nimic nu sunteţi bune. Uite, şi Păşuca e neliniştit.

Ah, şantajul cu pisoiul, fireşte.

Mama, care manetă galbenă? Nu ai treabă cu aia, în orice caz.

Păcat, tocmai am tras de ea.

***

Lui madam maică-mea îi cedează nervii:

Mama zău, ce vrei să fac eu de la cinci sute de kilometri? De ce nu suni la domnul Paul să vie să se uite?

Vai dragă. Este duminică. Cum să-l deranjez eu pe domnul Paul de la meci?

Mama, nu e niciun meci azi. Plătesc eu deranjul.

Tralala, aruncaţi banii pe fereastră. Mai încerc şi te sun înapoi.

***

Trece o jumătate de oră, cafelele ne stau în gât. Sunăm, cam întoarse:

Ei?

Nu mă descurc, dragă. Aşa sunt eu.

Poţi să-i mai spui ceva? Nu poţi.

PS: Ajungem acasă. Hiba, absolut minoră. La Bucureşti: douăzeci de grade la umbră.

Păi v-am pus eu să vă daţi de ceasul morţii? Ia uite ce cald e: am ţinut geamul deschis toată ziua în bucătărie.

Lost in Translation

Ieri: dineu cu scandinavii lui madame mère. Întrucât se săturaseră de Rossetya, Jariştea - good heavens, she looks massively unhappy, zice unul din ei cu ochiul la madamă, Burebista - inexplicabil, birtul preferat al finlandezilor- şi Caru cu Bere, i-am chemat acasă.

Pe la orele patru, panică: unde sunt şerveţelele susceptibile să meargă cu faţa aia de masă pe care o detestă un anume cineva.

Ciuciu. Coca n-are chef să se ducă până în Amzei, eu nu sunt acasă şi Mândra are 90 de ani peste două săptămâni. Pe cine să trimetem până la colţ, pe Paşadia englezul?

Heh.

Încep căutări disperate prin toate dulapurile.

***

Peste vreo două ore, un răget fericit dinspre cămară: doamnă-hăi, am găsit şărvăţălili!

E semn rău: Coca se prosteşte cu accent, asta prevesteşte ...

...A naibii puturoasă, bombăne bunică-mea, audibil. Coca ridică din umeri şi face un semn de pustii: ete, cocoanî dacî nu-ţi convini, n-ai dicât sî...

Şi afuriseala rămâne în aer: e mica lor remiză de provincii istorice. În zile normale.

Ieri nu a fost o zi normală.

Da ştiţi, iesti o probliemă cu şărvăţălili aiastea... începe Coca cu vorbă melifluă.

Da, ascult. Mândra e învăţată să poruncească, nu degeaba e a Matildei.

Coca se codeşte, lasă vorba desfirată şi după vreun minut şi jumătate - ştie că la bucătărie cineva a dat ochii peste cap de trei ori la rând- adaugă vicleană:

Iesti portocalii...

Exit Coca.

***

Vezi că a lăsat aia nişte şerveţele portocalii pe masă, apucă-te ce stai - să ne scuzaţi- pute locul sub tine. Urmează suita obişnuită: mă băgaţi în pământ, să fiu eu a naibii şi alte asemenea. Veşnice şi ele.

Măcar de ne-ar lăsa să gătim ca lumea, pe Coca şi pe mine. Dar de câte ori se egzistă tentative de aşa ceva, intervine drama palermitană înjunghiată: aragazul meu...

Şi criticele: prea puţin zahăr. Bezeaua asta, nici la pisici să n-o dai. Prea mult amidon, am zis eu: chimicale. Trebuia să fi pus sare de lămâie, stătea băţ. Să-l ia dracu de robot, huruie ca la cefere, pe vremea mea - 1902, toamna- dădeam cu telul şi ce, am murit? Nu mă omor după ea, să ştii, dar dacă ai făcut tu, gust şi eu niţel.

Niţel: jumătate de tavă, pe şest. Aaa, ia uite dragă, s-a şi terminat? Ţi-am zis eu: nu e spornică.

Şi coda: e costisitoare. Păi uite prăjitura mea cu ness - e cazul să o spun: absolut neruşinată- ia numai un ou. Ale tale, trei-patru, baremi să le faci şi tu ca lumea, pfft.

Precum se poate constata, Mândra este şi ea de o fermecătoare rea-credinţă. Iar chestia cea mai de mirare este că nu o dată mi s-a spus, cu intensă convingere: bunică-ta este absolut serafică.

Aiurea!

***

Pe masă constat oripilată chestia din stânga. După ce Coca a frecat argintăria şi a grijit de bine de rău porţelanurile franţuzeşti, asta ne mai lipsea.

Pe avers, Bambi. Reversul maghiar, după cum arătăm, seamănă a snoavă, dar mie nu-mi vine să râd pentru nimic în lume.

În disperare de cauză, problema s-a rezolvat cu nişte şervete din damasc - ce-o să mai bombăne Coca mâine, nici nu vreau să mă gândesc- dar rămâne întreagă enigma poezioarei ungureşti.

Hai, care îndrăzniţi? Niţică creativitate, ce naiba.

Găsite 9 : Fantasmele lui Radu T.

Aşa ceva a căzut din cărticica despre dandy, fix de la capitolul Moravuri.

Realitatea Ilustrată, numărul din 17 martie 1932.

Minunatul domn Radu T. vă salută.

PS: Dacă vreţi să vedeţi mai bine loretele, click pe poză.

PS2: "... căci Timişoara are reputaţia de a avea cele mai drăgălaşe reprezentante ale sexului frumos."

Sărurile!

Dandies -2: Des sandales d'escrime, des crinolines impérieuses et le suicide d'un café

Passage de l'Opéra: "Le célèbre maître d'armes Gâtechair (un nom prédestiné) ouvre une salle dans le passage de l' Opéra; les maîtres Vigeant et Cain lui succèdent ensuite. Le soir de l'attentat d'Orsini, Gâtechair et ses élèves sortirent dans le passage au bruit des détonations.

Parfois, les élèves de Gâtechair venaient faire un tour aux représentations de l'Opéra, mais un soir l'un d'eux se vit refuser l'entrée au contrôle, car il avait oublié de quitter ses sandales d'escrime."

***

Chez Tortoni, du drive-thru avant la lettre: "Mais c'est là que viennent s'asseoir les hommes les plus spirituels et les femmes les plus jolies, les gandins, les fashionables, les lions; on y admire successivement des tuniques molles et des mousselines flottantes, des mantelets, des shalls, des cachemires, des spencers étonnants et d'impérieuses crinolines. La berline armoriée stationne au ras du trottoir, côte à côte avec le tilbury du dandy.

(...)

Mais c'est surtout le soir que les salons du glacier célèbre sont les plus animés. Les dandys, Barbey d' Aurevilly en tête, plastronnent sur le perron... L'élégante fait ranger sa calèche le long du trottoir, mais elle ne descend pas. Elle envoie son chasseur empanaché lui chercher un sorbet qu'elle déguste dans sa voiture."

***

Rotos con plata, les métèques: "Sous le Second Empire, la diffusion des chemins de fer amena une foule d' étrangers qui vinrent à Paris pour visiter les expositions universelles.

Devant cette ruée pacifique, le Café de Paris, établissement traditionnaliste, et dont les portes fermaient à dix heures, préfèra mourir que de subir l'invasion des Métèques.

(...)

Partout le service fut négligé; on introduisit le gaz dans les salons; les garçons, alors silencieux devinrent effarés et bruyants, et entre-choquèrent les assiettes et les couverts; puis ils inaugurèrent l'argot et parlèrent nègre."

Sociologie: Sondajul cu fericirile

Sondajul cu fericirile: un franc succes de casă. Dacă nu ar fi fost cartea aia căpietoare cu viaţa bulevardieră şi nişte alergături prin oraş după nesemnificative, aş fi scris mai demult - btw, daţi cu pietre, că nu am apucat să-i scriu Elsei E.- despre asta.

Adică de ieri.

Din analiza cu coada ochiului a rezultatelor, ni se năzare o concluzie de bun simţ şi o stupefacţie ce se ştie.

Dilema între fericiri banale şi suferinţe sublime: imposibil de tranşat. Procentele sunt strict egale. Presupun că are de-a face cu buletinul meteo al respondentului.

***

Dar încă o dată şi zău: nouă napolitane?

Nouă ? Huh?

Did I miss something?

***

Din nefericire, nu eu mă ocup de raionul ăsta, heh. Dar pot să dau la schimb şocolată de casă. Din aia cu lapte praf.

Sau sirop de caise. Numai că aveţi grijă: nu e de la rece şi face o spumă aşa de gălbuie, că ai jura că e lichid de spălat parbrize.

Cine ştie, cunoaşte, hm.

Cujus regio, ejus religio

Dându-şi pesemne seama că nu cu alegeri de papă şi bilete încântătoare se face ditamai ficţionalizarea religioasă, Gavagai are clarviziunea să accepte -în profunda-i înţelepciune- propunerea mea de a scrie un manual de religie nepaleză la patru mâini.

De ambe sexe şi pentru uzul general.

Mi se pare infinit mai năstruşnic decât povestioarele cu underwear LDS.

Încă insuficient desluşită, chestiunea literaturii sacre va trebui totuşi să apară la un moment dat. Ca şi o serie de alte aspecte exegetice pe care ni le dorim cât mai îmbulinate, pentru că se ştie: puţin foloseşte claritatea în perpetuarea demersului spiritual.

Deocamdată, deschid ostilităţile cu încă o baterie de întrebări.

Să dea naiba să nu răspundeţi.

Hai pe diseară.

Delicii reacţionare: elemente duşmănoase

Documentarul de aseară despre marele jaf de la Banca Naţională din 1959 - se recomandă călduros, subiectul este senzaţional- ne-a pus pe gânduri îndelung, pe madame maică-mea şi pe mine.

Mai ales când am văzut-o fredonând fără să vrea toate eglogele pioniereşti ale vremii: tu nu le ştii pe astea?

Nu, că noi aveam altele, şi mai penibile.

***

Ascultă, ţie când ţi-au spus cine suntem, de fapt?

Târziu. Presupun că vroiau să mă protejeze, probabil asta a fost.

Hmm...

Păi eu când eram mică credeam toate prostiile alea cu Dej. Chiar am plâns când a murit, să ştii... Vroiam să fiu ca ei.

Cela fiche considérablement les jetons. Cu subsemnata, lucrurile au fost niţel mai burleşti.

***

Toamna 1985, curtea şcolii Clemenţa. Se fac grupele organizaţiei de pionieri. În ultimul moment, tovarăşa Filofteia de la sector a decis să asiste la conclavul care are ca misiune separarea grâului muncitoresc de neghina capitalistă. Totul este brusc criteriu: mediile şi nota la purtare, asiduitatea la spectacolele literar-muzical-coregrafice, unde se întâmplau nişte orori la acordeon.

Şi originea socială, sănătoasă, se înţelege neapărat.

***

Pentru ceremoniile de la Giurgiu, din Parcul Independenţei - excursie cu autocarul, ouă fierte tari în şerveţel şi cake pentru cine are bunici acasă, cine nu: nu - se alege crema cremelor. Restul o să ia cravata pe vaporul tocmit să facă din mână bicicliştilor bulgari de la Ruse.

Se strigă lista fericirilor. Stupoare: trei nume nu sunt în prima grupă, în schimb băiatul Puha, fiul femeii de serviciu de la departamentul cultelor - o pirandă cumsecade, printre altele- da.

Vinovaţii: subsemnata, Albiter A. care are o bunică Apaffy - toată lumea îi spune doamna Clara- şi Bogdan I. cu bunici moşieri prin Dâmboviţa.

Elemente duşmănoase, rage apoplectic tovarăşa Filofteia. Iniţial cred că e din cauza caftelilor zilnice din recreaţie. Dar teoria nu ţine în picioare: cu Albiter A. mă bat aproape în fiecare zi de la dumnezeu. Nu e normal ca victima şi călăul să fie în acelaşi lot, zău. Iar păcatul principal al lui Bogdan I. este că fumează BTurile maică-sii la closet: mă va învăţa şi pe mine, dar unde este duşmănia în chestia asta, mă rog?

***

Tovarăşa Filofteia, dar de ce să pedepsim copiii pentru greşelile părinţilor? intervine Eliza F., învăţătoarea noastră pe care o iubim rău.

Păi este principial? Partidul trebuie să arate bunăvoinţă faţă de elementele rătăcite. În plus, nu am sesizat niciun aspect nelalocul său, din punct de vedere ideologic.

Vocea Elizei F. este aproape batjocoritoare. Eliza F. a făcut Bicazul şi nu mai ştiu ce alte chestii din astea: crede sincer în toate prostiile de propagandă, dar este o fată cumsecade, după cum spune Mândra.

De-aia te-am dat la ea în clasă.

Tovarăşa Filofteia pregetă. Vom analiza cazul în şedinţa Biroului Organizaţiei de Pionieri, tovarăşă Florescu.

Remiză.

***

Acasă, n-am de lucru şi-ntreb:

- Ce e aia, elemente duşmănoase?

Bunică-mii, ştie toată lumea, îi sare rapid muştarul. De data asta, nici nu apuc să termin ca lumea şi:

- Un căcat, aia e. Nu mă mai pisa, că o încasezi.

Later, un răspuns:

Pe bună dreptate, Corcoran se întreabă dacă nu cumva am scos asta din coama cailor verzi de pe păreţi. Chestia cu tovarăşa Filofteia nu i se pare acasă la jumătatea anilor optzeci, şi e de înţeles.

Şi totuşi...

@Corcoran: Dacă îţi arăt o poză cu tovarăşa Filofteia, înţelegi. Şi încă un ceva: Clemenţa, alias Şcoala 19 era puierniţa micilor activişti de la agit-prop. Faptul că Eliza F. îi ştia pe ai mei din preistorie, bacşişul şi mansuetudinea subsecventă explică de ce am încăput pe atari mâini.

Fireşte, în circumstanţele date, tovarăşa Filofteia trebuia să facă un uşor circ exemplar, aşa: pro forma et fide.

Ceci expliquant cela. Nu, nu e ficţiune, e reacţiune sutră la sutră.

Heh.

Şi o urmare: Pe vaporul dinspre Ruse. Până la urmă, lucrurile s-au dres, cam pe şest dar cui îi pasă, zău?

Albiter, Bogdan I. şi cu mine rânjim din Parcul Independenţei, deocamdată fără cravate, dar în poza imediat următoare lucrurile intră în normal, dacă îmi aduc aminte. Unde naiba e poza aia, zău e dezordine mare în fichet, va trebui să mă pun pe treabă.

Pe vaporul dinspre Ruse deci, Puha îşi ia în primire cravata şi plânge cu sughiţuri bengaleze, ştergându-şi nasul cu mâneca bluzei călcate de piranda cumsecade. Spre consolare, este noul toboşar al detaşamentului: se va achita de sarcina pionierească în mare orgoliu, ani de-a rândul.

În anul de graţie 2008, Puha este vietaş.

Dandies: Saint-Cricq, Claudin, Roqueplan

Scot din delicioasa carte a lui Paul d'Ariste, La vie et le monde du boulevard, 1840-1870 trei anecdote.

Trois coups de dés, autrement dit.

Dadaismes avant la lettre, sau despre cum nu inventarăm mare lucru:

"Le marquis de Saint-Cricq, qui poussait les excentricités au point qu'on dut l'enfermer dans un asile d'aliénés où il mourut, et qui habitait rue de la Chaussée-d'Antin, n'avait que le boulevard à traverser pour aller aux Bains Chinois où il arrivait à sept heures chaque matin; il apportait avec lui non pas ses affaires de toilette, mais une serviette bourrée de dossiers.

Un jour, il envoya le garçon des Bains, nommé Mangin, lui chercher vingt-cinq rognons crus. Mangin mit trois-quarts d'heure pour trouver ce que lui demandait son singulier client. Quand il revint, porteur des rognons, Saint-Cricq lui demanda des ciseaux et il se mit à découper les rognons, les jeta dans son bain et commença un récit de la bataille de Waterloo, les rognons figurant les régiments, avec une telle fougue que bientôt, Mangin fut complètement inondé et ne fut délivré que par le coup de sonnette d'un autre client."

***

Pedanterii vestimentare:

"Gustave Claudin, un Parisien entre tous les Parisiens, bien que né à Rouen , avait inventé, nous dit Villemessant, le moyen d'être toujours en toilette, propre et net dès le matin, sans avoir jamais besoin de rentrer chez lui.

Il lui avait suffi de déposer trois paires de bottines dans trois boutiques de décrotteurs des passages, un chapeau chez son chapelier, etc.

Dès qu'une mouche de boue piquait le verni de sa chaussure, il n'avait qu'un pas à faire pour changer de bottines.

Un coup de vent, une goutte de pluie ternissaient-ils le brillant de la soie de son chapeau? Il entrait chez son chapelier et prenait le chapeau mis en pension pendant qu'on donnait un coup de fer réparateur à celui qu'il déposait pour le reprendre le lendemain. Ce fut lui qui consomma le plus de gants blancs et acheta le plus de fleurs aux bouquetières."

***

Smoking/No smoking:

"Un autre jour au restaurant, il [Roqueplan] allume tranquillement son cigare. - Pardon monsieur, intervient le garçon, on ne fume pas ici. - Vous voyez bien que si, puisque j'y fume. - Mais, monsieur, il est défendu d'y fumer. - En ce cas, c'est autre chose! Et il éteignit simplement son cigare."