Tribulaţia de sâmbătă, cincizecişiunu: Alfombras que no hacen ruido
Motto:"Alice laughed. 'There's no use trying,' she said: ' one can't believe impossible things.'
'I daresay you haven't had much practice, ' said the Queen. ' When I was your age, I always did it for half-an-hour a day. Why, sometimes I've believed as many as six impossible things before breakfast. There goes the shawl again!'
(Lewis Carroll, Through the Looking-Glass , Chapter V, Wool and Water)
Chiar aşa: ma langue au chat qu'il a les yeux pers, Messire.
În orice caz, se cereau cel puţin- nici măcar Pantazi nu ar fi putut scoate din joben o baterie de şampanie în mijlocul lui nicăieri- nişte takbiruri.
Că prea o luaseră toate şi desăvârşit razna.
În loc de asta, urechile răvăşite ale Zazei avură parte de răgetul de rugină nazală al fiecărei dimineţi iskandariote:
!الله أكبر -
Neobişnuită cu zarva nepăsătoare a ceasului de فجر, dăduse vina pe un improbabil deşteptător, ca întotdeauna:
- Mmm... mai lasă-mă cinci minute...
Cinci minute, da. Fix alea ilicite, furate cu neruşinare înfăşurată în aburii somnului de sub mormanul de puf al fiecărei dimineţi. Şi în care, fir-ar a naibii de viaţă, tocmai ce vine de se-arată tâlcul şi slava visului de peste noapte. Pe care ai să te grăbeşti să le uiţi în mari vinovăţii fix în momentul în care te rogi să nu-ţi mânjeşti periuţa de dinţi cu jumătate de tub de Cutaden.
Cum ţi se întâmplă cam de două ori pe trimestru, perseverent.
Hai, te rog, zău: numai cinci minute. Cinci minute, poate cinci şi un sfert: ai vrea să ţie cel puţin jumătate de săptămână.
De prisos: muezinul insistă.
!الله أكبر -
Mâna Zazei se-nvârte haotic prin aerul stătut al dimineţii, căutând ca de obicei noptiera, urlătoarea, butonul:
- Dracu să te ia, zău!
!الله أكبر -
Rien à faire: duse pe pustiile stării alfa fundătura germanopratină, căptuşeala stacojie a pelerinei de dihanie, mirosul insistent de ulei de frână şi stupefacţiile scolastice cu buzele făcute ghem.
- Mais il insiste, ma parole: merde, quoi... bombăni Zaza, deja trezită pe jumătate.
Beznă. Şi imperturbabilă, bombăneala de minaret:
!الله أكبر -
Ce mama dracului...
Beznă, beznă. Beznă grea. Smoală, nu altceva: nu ajută cu absolut nimic să fluturi mâna cu degetele răsfirate; iar în aerul stătut al nopţii ai jura că până şi fluierătura a pagubă rămâne suspendată undeva, degeaba.
Mintea ştie că după colţ ar trebui să răsară soarele: măcar teoretic. Şi tot aşa, mintea nu se poate război cumsecade cu senzaţia asta copleşitoare de lehamite universală. Nu de lene: puturoşenia matinală are întotdeauna savoarea intensă a furtişagurilor nevinovate. Nici de oboseală: intuiţia ar vrea să fi zăcut vreo şapte, poate opt ore între acele pendulei.
Bon, ça doit être ça et rien d'autre: une grande lassitude. Şi cocleala veche a statului pe întuneric: Zazei îi displăcea profund chestia asta, de când se ştia. Din cauza asta, nu adormea mai niciodată fără să-şi strice ochii cu sistem pe câte ceva de citit la flacăra rece a veiozei: până ce literele se săturau şi începeau să o ia la sănătoasa fără nicio noimă. Sau măcar fără un ceva care să mormăie undeva, departe, lângă fereastră.
Tot făcând socoteli aiurea, nu-şi dăduse seama că minaretul tăcuse brusc. Greu cu sinapsele, cucoană, la crăpat de ziuă. Măcar de-ar avea cu cine să stea de vorbă, tot ar mai fi ceva...
Problemă de conştiinţă: să-l scoale pe Scolastic sau nu?
Şi o stupefacţie: dinspre duşumea, niciun zgomot.
- Bre, dormi?
Linişte.
Săracul de el, te pomeneşti că doarme dus. Nici n-ar fi de mirare, câte tâmpenii oi fi înşirat ieri...
Fie ce-o fi, eu îl scol: şi mâna se întinde alene, sperând sincer să zgâlţâie cu elan reveria preacuvioasă. Abd'allah e băiat de treabă: imposibil să se supere din atâta lucru.
Stupoare: ah, mais il est parti, le fripon!
A naibii viaţă, zău. Bine, acuma nici nu poţi să te superi prea tare: odaia asta e absolut infectă, cum mama naibii să doarmă pe rogojina aia jegoasă, când eu de-abia pot să răsuflu?
Bun. Un întrerupător, ceva?
Heh. Degeaba pipăi pereţii, fraiero: nimic.
A dracului de viaţă. Niciun chef. Foarte somn. Oh, mais je t'en prie: vai ce-i plăcuse chestia asta, mais ales aşa, şuierată conspirativ, avea ceva hm, picaresc şi al naibii de pişcător...numai prostii-ţi umblă prin cap, fato... au fond on est toutes des midinettes et c'est sans espoir... mais bon, que veux-tu, a-t-on jamais vu oreille féminine résister aux fréquences basses... ça doit être un truc subliminal ou quoi... ei, să arunce piatra aia care nu s-a fâstâcit în viaţa ei... până şi Margareta, dacă memoria nu mă lasă de tot... aş omorî pentru o ţigare... pe cuvânt de pionier, toată lumea a luat-o pe arătură rău de tot de vreo două zile încoace...and then you know, I may be a bastard but not a fucking bastard... pfft, mais non, vous n'êtes pas un salaud... şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune... ei, cine mi-s eu să mă pun cu Scriptura... sonnez, sonnez toujours clairons de la Pensée... şi totuşi după-amiezile alea tulburi de sfârşit de primăvară pe Bastiliei, aşa, după ce-a dat o bură de ploaie, cât să ude niţel caldarâmul... şi manuscrisele nu ard niciodată, i-a zis Woland Margaretei...aiurea, nu ard până nu sună encavedeul la uşă...şi aia l-a crezut...dar fără asta nu se poate povesti mai nimic... o lină cântare de clopoţei ne vestea că... mmm, caldarâmul niţel udat cum spuneam şi castanii în floare, o nebunie la capătul după-amiezii...à la septième fois, les murailles tombèrent... Juncal 12-24... ce mama dra...
Adormise la loc: alţii n-avuseseră norocul ăsta, pe cuvânt de onoare.
***
- Bon, mon petit, je dois filer sous peu, hein? Sois sage et ne fais pas trop de bêtises, en attendant...
Xantippa oftează: e ceva vreme de când tot mă gândesc să-i zic. Şi niciodată nu apuc: ce tâmpenie! Parcă ştie ce-am în cap: schimbă vorba, cu din astea, uită-te la el, pariez că şi acuma, îl văd cum se pregăteşte să-mi taie toată îndrăzneala, uite-aşa, la colţul frazei. Mi se face şi frică să-l văd cum face ochii mici, a lene, e ca un jaguar sau ceva asemănător, niciodată n-am să apuc să-i spun că...
Et effectivement, ça ne rate pas:
- ...et au fait, bambola, ton sorbet aux framboises: absolument épique! Il faudrait me dire où tu l'as déniché: oui, absolument, il est presqu' obscène. Incroyable, et moi qui pensais tout connaître de ces choses, alors là...tu m'épates, on en apprend tous les jours...
Biata Xantippa! Topită toată în fericirile salamalecului nechemat al dihaniei, fâstâcită şi învinsă fără niciun efort, de-abia mai apucă să îngaime, fericită, izbăvită, în ameţeli cosmice şi cu o lacrimă inaudibilă drept semn al mirării de-a fi fost - a câta oară?- furată cu neruşinare la cântar:
- Thank you.
Despărţirea e neaşteptat de sobră: de-acum încolo, toate merg foarte repede, după un protocol nescris şi care nu suferă amendamente decât în circumstanţe excepţionale.
Pantazi detestă chestiile astea, de-adevăratelea: cheiul de gară. Batistele ce se fac cearşafuri. Promisiunile cu sentiment şi nodul făţarnic din glotă.
E deja cu mintea în altă parte: coupons court et tant pis pour les rétardataires.
Surdina desăvârşită a pasului elastic pe covoarele cu noduri grele de lână mată. Uşa nu scârţâie.
A fost? N-a fost?
A fost de unde n-a fost?
Xantippa n-ar mai şti să spuie cu precizie: rămasă singură pe lume, se lasă să cadă moale în jilţul cu spătar de piele stinsă, de unde tocmai se ridicase, cu finjanul în mână -ceea ce e o mare neruşinare iertată dinainte- dihania.
Solidaritatea muierească ar vrea să scriem cam aşa: pe Pantazi îl doare în cot de fibrilaţiile din paragraful de mai sus.
Dar ar fi numai pe jumătate adevărat, fireşte. Şi dacă Indescifrabilul grăbeşte pasul din ce în ce mai tare spre rada portului de la răscrucea dintre monade, până ce pare că pluteşte fără zgomot deasupra trotuarelor ezitante...
Ei bine, n-ar trebui să ne înşelăm cu sentimentalisme feroviare:
Pantazi are întâlnire după colţ cu fericirile difuze ale lucrului asiatic.
Ceci expliquant cela.
Nu, hotărât lucru, ciocănitul insistent dinspre tâmpla stângă risca să devie insuportabil!
Abd'allah îşi simţea pielea feţei pişcată de mii de ace: adormise, nici el nu mai ştia când, cu faţa înspre briza din zori. Judecând după efectele secundare, trebuia să fie cel puţin amiaza.
- Conaşule, dormi?
Niciun răspuns: halul în care îl adusese rachiul pe bietul şi neexperimentatul Scolastic era un scandal.
Dar francezii o spun mai bine: ne pas avoir les yeux en face des trous.
Deocamdată însă, Abd'allah se mulţumea cu năluca inofensivă a dimineţilor dificile: Alejandra Vidal-Olmos.
Era aşa de simplu să-i înşiri numele pe şiragul de mătănii al sufletului, atunci când toate erau definitiv de neînţeles!
Alejandra. Alejandra Vidal. Alejandra Vidal-Olmos. See, already better, eh? Când nimic nu mai e ce pare, asta e singurul lucru de care se mai poate agăţa mintea. Treaba e probată: pe abacul meu din petale de trandafiri, Alejandra e zid nestricat şi rug nears. Stă în rând cu serafimii cu trei perechi de aripi uriaşe: icoanele nu ne dezamăgesc niciodată, nu-i aşa?
Stă în rând cu serafimii, şi-şi fereşte ochii de fecioară siluită de slava Duhului cel fără de început, ce nici sfârşit nu are.
Draga de ea, cât îmi lipseşte...
Şi iarăşi, ca la şcoală: Vidal-Olmos, Alejandra. Vidal, Alejandra. Alejandra. E mai tare ca Pena, şi când o să sune toaca zilei din urmă, sper din tot sufletul să mă ia uşurel de mână şi să mă ducă în faţa Tatălui: în ea îmi e nădejdea. Şade la uşa Raiului, dimpreună cu drepţii şi ţine un deget ridicat a dojană în dreptul buzelor: aşa mi s-a şi arătat, plutind în după-amiaza aceea pe deasupra caldarâmului din strada Smârdan, puţin obosită şi cu o tristeţe incomensurabilă care-i flutura părul arămiu în mare linişte.
Şi eu nu m-am priceput să o iau în braţe.
- Conaşule, dormi?
Ah, bruta asta de Tralea! I-am spus eu Zazei că e o idee proastă să-l luăm cu noi. Nici măcar nu se mai poate muri cum trebuie. Nu-mi pare rău: dacă mor, o să vie să mă ia de mână duduca mea de taină cu păr arămiu şi buze eliptice. Şi poate că am să fiu fericit, măcar cât să cadă o frunză.
Obiectiv vorbind, Abd'allah care se crede în preajma ultimei cuminecări nu are decât o explozivă criză de bilă.
Însă Skanderbeg nu se grăbea absolut deloc. Aşezat pe marginea patului, lăsase să cadă cu infinite precauţii lângă ruloul de dormit biletul răsucit imperativ de Pantazi.
- Ca alors! Tu t'en fous, pas vrai? repeta neîncrezătoare ciufulita din vârful patului, cu aerul că abia acuma învaţă să citească.
O dată, de două ori, de trei ori. Of, muierile astea, se gândi solidar şi uşor nedumerit Skanderbeg: cine naiba să le mai priceapă, zău?
Zaza îşi scoase ochelarii, strângând între dinţi piciorul drept al ramei: hmmm...
Deja că se trezise cu mintea vraişte.
Şi-acuma asta! Zău: e prea mult pentru o singură dimineaţă.
În situaţii din astea, era foarte confortabil să stai de vorbă cu o armată imaginară de soldaţi din teracotă:
- Alors: on s'en fout, ou pas?
Dar în dimineaţa asta, China era al naibii de departe.
Pfft! Să fiu eu a naibii...
- Ăla e un porumbel voiajor? gândi Zăpăcita cu voce tare.
- Guguştiuc, cucoană.
- Aha. Mă scuzi, îngână Zaza cam mecanic.
Ei poftim: nici pix n-am!
Ahem:
- Să-i zici aşa: oh, absolument.
- Comme de l'an quarante? se repezi îndatoritor Skanderbeg.
Zaza se uită lung în ochiurile perdelei de mărgele:
- Aiurea! Îi zici numai atât: oh, absolument.
Măcar atâta slavă să mai rămână.
Că nu era simplu să te laşi pe mâna unui guguştiuc, fie el şi kosovar.
Odată traversată cicatricea de la Suez, Pantazi se socoti dezlegat de chinovelile europene.
Aşa ceva se cerea sărbătorit cum se cade. Nimic mai la îndemână decât schimbarea hainelor: cu anticipaţia marilor voluptăţi, cumpărase pe nimica toată înainte să se îmbarce două suluri misterioase de pânzeturi uşoare.
Etichetele puteau varia după pofta inimii şi infimele fibrilaţii de fus orar: dhoti, pancha, veshti, mundu. Dar fericirea şi slava dinamicii eliberate erau fix aceleaşi.
O cămaşă uşoară de borangic. Şi încet, cu infinită migală, dintr-un dreptunghi de pânză cadrilată englezeşte, evantaiul după-amiezelor leneşe.
Şi bineînţeles, nimic în picioare.
Heh. De-abia acuma încep să semăn a dihanie. Şi aveţi dreptate: aşa ceva e foarte greu de descris.
După-amiaza e pe sfârşite. Indescifrabilul şade la cârmă, cu bărbia foarte dreaptă, ca de obicei. Undeva, nu foarte departe, Gardel bombăne ceva în chiaroscuro.
Dihania zâmbeşte subţire: că e vorba despre pisici, e deja un ceva mizerabil.
Dar pisici de Buenos Aires, je vous en prie!
Şi o frază de o neruşinată lipsă de logică: l'amour physique et la géologie ont en commun le choc des centres. Nu mai ştia dacă o citise undeva sau dacă-i venise aşa, pe nepusă-masă din prea mare fericire de sine.
Il est vrai que je m'aime beaucoup. Mais voyons, y'a de quoi, franchement.
Să nu uit să o scriu în carnetul de muşama: c'est pas trop mal troussé.
Pas mal du tout, d'ailleurs.
Spoiler: Un pic de răbdare, prego.
Xantippa oftează: e ceva vreme de când tot mă gândesc să-i zic. Şi niciodată nu apuc: ce tâmpenie! Parcă ştie ce-am în cap: schimbă vorba, cu din astea, uită-te la el, pariez că şi acuma, îl văd cum se pregăteşte să-mi taie toată îndrăzneala, uite-aşa, la colţul frazei. Mi se face şi frică să-l văd cum face ochii mici, a lene, e ca un jaguar sau ceva asemănător, niciodată n-am să apuc să-i spun că...
Et effectivement, ça ne rate pas:
- ...et au fait, bambola, ton sorbet aux framboises: absolument épique! Il faudrait me dire où tu l'as déniché: oui, absolument, il est presqu' obscène. Incroyable, et moi qui pensais tout connaître de ces choses, alors là...tu m'épates, on en apprend tous les jours...
Biata Xantippa! Topită toată în fericirile salamalecului nechemat al dihaniei, fâstâcită şi învinsă fără niciun efort, de-abia mai apucă să îngaime, fericită, izbăvită, în ameţeli cosmice şi cu o lacrimă inaudibilă drept semn al mirării de-a fi fost - a câta oară?- furată cu neruşinare la cântar:
- Thank you.
Despărţirea e neaşteptat de sobră: de-acum încolo, toate merg foarte repede, după un protocol nescris şi care nu suferă amendamente decât în circumstanţe excepţionale.
Pantazi detestă chestiile astea, de-adevăratelea: cheiul de gară. Batistele ce se fac cearşafuri. Promisiunile cu sentiment şi nodul făţarnic din glotă.
E deja cu mintea în altă parte: coupons court et tant pis pour les rétardataires.
Surdina desăvârşită a pasului elastic pe covoarele cu noduri grele de lână mată. Uşa nu scârţâie.
A fost? N-a fost?
A fost de unde n-a fost?
Xantippa n-ar mai şti să spuie cu precizie: rămasă singură pe lume, se lasă să cadă moale în jilţul cu spătar de piele stinsă, de unde tocmai se ridicase, cu finjanul în mână -ceea ce e o mare neruşinare iertată dinainte- dihania.
Solidaritatea muierească ar vrea să scriem cam aşa: pe Pantazi îl doare în cot de fibrilaţiile din paragraful de mai sus.
Dar ar fi numai pe jumătate adevărat, fireşte. Şi dacă Indescifrabilul grăbeşte pasul din ce în ce mai tare spre rada portului de la răscrucea dintre monade, până ce pare că pluteşte fără zgomot deasupra trotuarelor ezitante...
Ei bine, n-ar trebui să ne înşelăm cu sentimentalisme feroviare:
Pantazi are întâlnire după colţ cu fericirile difuze ale lucrului asiatic.
Ceci expliquant cela.
***
Nu, hotărât lucru, ciocănitul insistent dinspre tâmpla stângă risca să devie insuportabil!
Abd'allah îşi simţea pielea feţei pişcată de mii de ace: adormise, nici el nu mai ştia când, cu faţa înspre briza din zori. Judecând după efectele secundare, trebuia să fie cel puţin amiaza.
- Conaşule, dormi?
Niciun răspuns: halul în care îl adusese rachiul pe bietul şi neexperimentatul Scolastic era un scandal.
Dar francezii o spun mai bine: ne pas avoir les yeux en face des trous.
Deocamdată însă, Abd'allah se mulţumea cu năluca inofensivă a dimineţilor dificile: Alejandra Vidal-Olmos.
Era aşa de simplu să-i înşiri numele pe şiragul de mătănii al sufletului, atunci când toate erau definitiv de neînţeles!
Alejandra. Alejandra Vidal. Alejandra Vidal-Olmos. See, already better, eh? Când nimic nu mai e ce pare, asta e singurul lucru de care se mai poate agăţa mintea. Treaba e probată: pe abacul meu din petale de trandafiri, Alejandra e zid nestricat şi rug nears. Stă în rând cu serafimii cu trei perechi de aripi uriaşe: icoanele nu ne dezamăgesc niciodată, nu-i aşa?
Stă în rând cu serafimii, şi-şi fereşte ochii de fecioară siluită de slava Duhului cel fără de început, ce nici sfârşit nu are.
Draga de ea, cât îmi lipseşte...
Şi iarăşi, ca la şcoală: Vidal-Olmos, Alejandra. Vidal, Alejandra. Alejandra. E mai tare ca Pena, şi când o să sune toaca zilei din urmă, sper din tot sufletul să mă ia uşurel de mână şi să mă ducă în faţa Tatălui: în ea îmi e nădejdea. Şade la uşa Raiului, dimpreună cu drepţii şi ţine un deget ridicat a dojană în dreptul buzelor: aşa mi s-a şi arătat, plutind în după-amiaza aceea pe deasupra caldarâmului din strada Smârdan, puţin obosită şi cu o tristeţe incomensurabilă care-i flutura părul arămiu în mare linişte.
Şi eu nu m-am priceput să o iau în braţe.
- Conaşule, dormi?
Ah, bruta asta de Tralea! I-am spus eu Zazei că e o idee proastă să-l luăm cu noi. Nici măcar nu se mai poate muri cum trebuie. Nu-mi pare rău: dacă mor, o să vie să mă ia de mână duduca mea de taină cu păr arămiu şi buze eliptice. Şi poate că am să fiu fericit, măcar cât să cadă o frunză.
Obiectiv vorbind, Abd'allah care se crede în preajma ultimei cuminecări nu are decât o explozivă criză de bilă.
***
Lumina amiezii bătea cam tulbure prin sita de moucharabieh. Ecouri stinse ajungeau cu mare greutate prin perdeaua de mărgele în camera odioasă şi fără ferestre a okelului de lângă Gare des Sables.Însă Skanderbeg nu se grăbea absolut deloc. Aşezat pe marginea patului, lăsase să cadă cu infinite precauţii lângă ruloul de dormit biletul răsucit imperativ de Pantazi.
- Ca alors! Tu t'en fous, pas vrai? repeta neîncrezătoare ciufulita din vârful patului, cu aerul că abia acuma învaţă să citească.
O dată, de două ori, de trei ori. Of, muierile astea, se gândi solidar şi uşor nedumerit Skanderbeg: cine naiba să le mai priceapă, zău?
Zaza îşi scoase ochelarii, strângând între dinţi piciorul drept al ramei: hmmm...
Deja că se trezise cu mintea vraişte.
Şi-acuma asta! Zău: e prea mult pentru o singură dimineaţă.
În situaţii din astea, era foarte confortabil să stai de vorbă cu o armată imaginară de soldaţi din teracotă:
- Alors: on s'en fout, ou pas?
Dar în dimineaţa asta, China era al naibii de departe.
Pfft! Să fiu eu a naibii...
- Ăla e un porumbel voiajor? gândi Zăpăcita cu voce tare.
- Guguştiuc, cucoană.
- Aha. Mă scuzi, îngână Zaza cam mecanic.
Ei poftim: nici pix n-am!
Ahem:
- Să-i zici aşa: oh, absolument.
- Comme de l'an quarante? se repezi îndatoritor Skanderbeg.
Zaza se uită lung în ochiurile perdelei de mărgele:
- Aiurea! Îi zici numai atât: oh, absolument.
Măcar atâta slavă să mai rămână.
Că nu era simplu să te laşi pe mâna unui guguştiuc, fie el şi kosovar.
***
Odată traversată cicatricea de la Suez, Pantazi se socoti dezlegat de chinovelile europene.
Aşa ceva se cerea sărbătorit cum se cade. Nimic mai la îndemână decât schimbarea hainelor: cu anticipaţia marilor voluptăţi, cumpărase pe nimica toată înainte să se îmbarce două suluri misterioase de pânzeturi uşoare.
Etichetele puteau varia după pofta inimii şi infimele fibrilaţii de fus orar: dhoti, pancha, veshti, mundu. Dar fericirea şi slava dinamicii eliberate erau fix aceleaşi.
O cămaşă uşoară de borangic. Şi încet, cu infinită migală, dintr-un dreptunghi de pânză cadrilată englezeşte, evantaiul după-amiezelor leneşe.
Şi bineînţeles, nimic în picioare.
Heh. De-abia acuma încep să semăn a dihanie. Şi aveţi dreptate: aşa ceva e foarte greu de descris.
După-amiaza e pe sfârşite. Indescifrabilul şade la cârmă, cu bărbia foarte dreaptă, ca de obicei. Undeva, nu foarte departe, Gardel bombăne ceva în chiaroscuro.
Dihania zâmbeşte subţire: că e vorba despre pisici, e deja un ceva mizerabil.
Dar pisici de Buenos Aires, je vous en prie!
Şi o frază de o neruşinată lipsă de logică: l'amour physique et la géologie ont en commun le choc des centres. Nu mai ştia dacă o citise undeva sau dacă-i venise aşa, pe nepusă-masă din prea mare fericire de sine.
Il est vrai que je m'aime beaucoup. Mais voyons, y'a de quoi, franchement.
Să nu uit să o scriu în carnetul de muşama: c'est pas trop mal troussé.
Pas mal du tout, d'ailleurs.
Spoiler: Un pic de răbdare, prego.
