Hips Don't Lie

De dimineaţă, boarfa de Shakira. La stop, cu geamul deschis.

Trebuie totuşi să recunosc: e o boarfă qui a du chien. Nu râdeţi, că nu e o chestie automată, heh.

***

Miercuri, Ljubljana. Dumnezeu mai ştie peste ce-o să dau şi-acolo. Însă perspectiva voiajului de nevoie în Balcanii KuK mă amuză de nu se mai poate.

Estimp, Aquiu pleacă la Moscova. Vraiment, aucune justice ici bas.

***

Trag nădejde să termin ce se tot amână de vreo trei-patru zile. Cel mai greu a fost cu Paşadia: textul te duce şi te întoarce şi-ţi pune creierii pe bigudiuri până la ameţeli şi încă un ceva pe-atât.

Şi totuşi: sufletul ştie că lucrurile astea au existat.

***

Iar Parisul, pentru că dame Gorgeoux o comite din nou: nu i-a plăcut, şi pace.

What you see in this photo is the essence of Jardin des Tuileries, so unworthily praised in too many books and not only: chestnut trees (or other) with tops cut symmetrically, horizontal, a few wide alleys of nondescript dust, and passing people. Sun is optional, just like in London.

Şi tot aşa, pentru că -isn't it?- once more, Paris is overrated.

Reproşurile anglo-saxone cu şi despre mă nedumeresc întotdeauna. Încă unul, de peste Ocean, pentru echilibru: Parisul nu e un oraş user-friendly. Cică.

Heh. De parcă Londra ar fi: ma foi, ca să iei metroul e o întreagă chestie. Două sisteme de taxiuri: se povestesc orori despre minicabs, cu muieri spintecate înspre Brixton all'alba. Să nu cumva.

Dar nu asta e important.

***

I-am răspuns îmbufnatei că mi se pare uşor ridicul diagnosticul: for the essence of all things Parisian is somewhere else, clearly still for you to uncover.

Afirmaţia suportă rest: altundevaul lucrurilor pariziene nu e neapărat al lumii de azi şi nici al sublunarelor. Ci al lumilor dispărute, visate, uitate, refulate şi despre care nu se vorbeşte cu uşurinţă în cheie diurnă.

Cred că ar trebui să fim mai indulgenţi cu Jardin des Tuileries: are, într-adevăr, distanţa aparentă şi impersonală a oricărui parterre à la Le Nôtre. Simetriile ferme, pe care unii le percep ca semn al unei mari răceli.

Eu am nevoie de ele, recunosc: sunt un început de explicaţie pentru multe altele. En fait de jardins: je hais le mouvement qui déplace les lignes.


Să nu ne înşele mintea: pentru pietonul neştiutor şi El Retiro poate să pară gomos şi fără inimă.

Şi nu e aşa.

***

Il y a du zazen dans l'élégance de ces lignes de fuite: donc de la disponibilité à l'événement. Nous voilà livrés à la merci d'obscures bienveillances stochastiques.

S'asseoir sur le banc d'Argenson. Traquer le désarroi de Côme Ruggieri face à Jehan l'écorcheur: un petit homme rouge pas si sympathique que cela.

Şi peste toate astea, tristeţea palatului făcut părticele: de la Ajaccio la Fertőd, şi-napoi.

Rude şi paparude şi alte alea, bineînţeles

La @#$%^& în puii mei, n-am stat o secundă şi vine şi ploaia cu spume.

Estimp şi imperturbabil, băiatul peizajist R. udă peluza de la agie cu furtunul galben.

Aquiu: întreb şi eu ca tâmpita, maică... rentează?

Blocată vreo oră, crez: când plouă, Bucureştiul îşi pierde minţile de tot.

Producţia la hectar

Via Textier, o chestie colosală: dacă stai în Timişoara, poţi să comanzi colivă online. Livrarea, zice telalul e posibilă mai oriunde: acasă, la cimitir, la firmele colaboratoare. Cu denumiri ispititoare şi ele.

Un exemplu: Drumul Tăcerii, SRL.

Ben voyons, fallait juste y penser, ma foi.

Am vrut să sun şi să întreb, dar mi s-a făcut ruşine: catering nu faceţi?

PS: Nici cu pomanageala hedonistă a Meşterului nu mi-e ruşine. Chapeau, maître!

PS2: În altă ordine de idei, ce se întâmplă în momentul în care Mulliganoglu calcă rufele, aici. Să se reţie următoarea autocritică, am murit pe loc:

"tocmai ma hotarasem sa renunt si sa imbrac pantalonii scurti (desi nu cred ca e drept ca ale mele colege sa-mi vada parul de pe picioare, dar soarta) cand a inceput sa pufaie."

PS3: Nu am mai călcat de vreo zece ani, poate mai bine. Tot din cauză de cotele apelor din fier. Vive le pressing et qu'ils mangent de la brioche, na!

Iaurt în flăcări: amendament şi desminţiri acceptate

Incidentul incipient cu domnii de la aeroforum s-a încheiat. Eu eram cheoapsă de somn, dumnealor vorbeau de-ale lor domestice: ne înţeleseserăm buştean.

E ca la Radio Erevan: eu n-am luat, am dat. La ei nu era tanc, ci bicicletă.

Bref: iaurt în flăcări.

Norocul meu: am dat peste un domn foarte cumsecade. Mă şi mir cum am avut curaj să fac asta, dar în fine: mi-am adus aminte că Seraiul are copyright pe ale lui personale şi bine am făcut.

Rectificările sunt făcute, de ambele părţi: ei nu vorbeau de mine, iar eu sunt ca de obicei, muiere repezită şi ţăndăroasă.

Scuze, acolade, reconcilieri. Pentru asta, mulţumim.

Poza o ţiu: ştiu eu pe cineva dornic de din astea, heh.

PS: Ce surpriză, se poate aşadar să vorbim româneşte despre incidente, fără căsăpeli. Ca să fiu cinstită, am avut chiar o tacla absolut agreabilă cu răul de la avioane.

Mă bucur că nu l-am înjurat: mă ţinea ceva, la drept vorbind. Aş fi avut aşa un aer de cacao: mai rău decât acuma, când ştiu sigur că dihania rânjeşte subţire.

Never complain, never explain. Io, domnule Pantazi, nu-s în stare de anglisme din astea: cu asta, sunt mai bulgăroaică decât Domnia Ta, cu certitudine.

Ceea ce este un compliment, fireşte.

Parsifal şi domnişoara Hus

Motto:

Cheagul alb, lăsat din seară,
Dintre limpezimi crescut,
Cu aripa ca un scut
Abia dus la subţioară,
Cel cu plisc întors de ceară roşie,
Încovrigat,
Peste inimi
Catre seară
Atârnat:
Chipul coabe,
S-a-îmbuibat în seara grasă
Ca-ntr-o baniţă a cu boabe
Şi-a sburat

S-a-îmbuibat
Şi s-a dus
Ceasul rău,
Ceasul tău, Domniţă Hus!

(Ion Barbu, Domnişoara Hus, Ceas de seară)

Ca dumneata să nu mai bombăni pe bună dreptate că răspund la toate prostiile, poftim restul de poveste al lui Parsifal, cel văduvit de iniţiale.

Este relativ proaspăt, atât cât pot fi de proaspete amănuntele de acum şaizecişipatru de ani.

***

În ciuda celor nouă victorii din buza Bucureştilor în balamucul stârnit de interminabilul sfârşit al unui conflict mondial, numele lui Parsifal nu e săpat cu litere de foc în letopiseţe.

Cred şi eu: vae victis!

Despre el mai şţim şi că ducea viaţa ciudată a escadrilei periurbane, nedispreţuind, între două raiduri de recunoaştere, vizitele la bordelul din strada Doctor Râureanu şi promenadele pe Corso cu diverse cucoane.

***

Dar fără îndoială, secretul cel mai bine păzit al lui Parsifal era legătura ilicită pe care o întreţinea în urbe, cu foarte multe cutii de dulciuri de la Bomboneria Regală şi cu buchetele unor efemeride.

Ea se numea doamna C. şi era, din câte am aflat, nemţoaică din Basarabia: pistrui, păr arămiu şi privire verde otravă.

Nu ştim dacă mai este în viaţă, de unde reţinerea unor dezvăluiri. Am botezat-o în titlu domnişoara Hus, socotim cu direptate.

***

Insignifiantul domn C. era inspector într-un minister logistic: deplasările dese în ceea ce mai rămăsese din Regat au hrănit pesemne patimile ticăloşite.

Reputaţia doamnei C. în memoria cuconetului contimporan e poate nedreaptă, urmând modelul istoric al Duduii. O pietate cutremurătoare, atunci când totul devenise brusc nemaipomenit de târziu, ar trebui cu toate astea să o spele de toată greşeala.

Este unul din acele gesturi posibile numai în oraşele meridionale înecate de praf, romane siropoase şi porniri încleiate de arşiţă.

În astfel de locuri, până şi o banală poveste de sex -aşa cum o numeşte cinic timpul în care ne mişcăm- se transformă într-un monumental reflex de sete.

Pe mine m-a făcut praf: dacă se egzistă sublim în circumstanţa de mai jos, nu ştiu spune cu siguranţă.

Ştiu însă cu certitudine că are şi dă fiori.

***

Parsifal mort, anturajul acuză şocul şi aşteaptă circumspect reacţia doamnei C.: de o neobişnuită reţinere, faţă cu patima exhibată fără ruşine pe Calea Victoriei, în văzul lumii, cu premeditare şi triumf.

Doamna C. împietreşte: nimeni nu îndrăzneşte să deschidă subiectul, de teamă să nu aţâţe criza de care se teme absolut toată lumea.

Doamna C. împietreşte probabil din cauza unei stări extralucide. Şi pentru că ştie că o parte din sinele propriu a căzut de la trei mii de metri în Valea Plângerii în jurul datei de 23 august, doamna C. simte nevoia unui amendament istoric.

În sicriul aviatorului se află vălul de mireasă al domnişoarei Hus.

De la nunta cu acel altcineva insignifiant, fireşte. Inspector al unui minister logistic în vreme de război, şi aşa mai departe.

PS: La aşa ceva, se cerea o poză a Cercului Militar. Nu e neapărat sinonimă cu promisiunea unor ştiute: dar unele lucruri se mai şi subînţeleg.

Am să dau de ştire, sperându-mă deocamdată iertată de smiorcăieli.

Sărmanul Parsifal

Un incident foarte neplăcut: mă voi strădui totuşi să nu insult pe absolut nimeni, aşa cum am fost eu desfiinţată, în contumacie.

Chestia asta mi se pare inadmisibilă.

Venită din orfelinatul Obliei, cititoarea mea americană L. - alt L. cum îşi spune ca să se deosebească de delicioasa mea corespondentă din Iaşi- descoperă încântată Seraiul. Şi ficheturile. Şi se entuziasmează, trimiţând nişte scrisori.

Aici se termină contribuţia ei involuntară la halimaua dracului care a urmat. Nu e vina bietei doamne, încă o dată.

Later edit: s-a lămurit treaba, doamna precitată este scutită de ororile dimineţii curente.

Scrisorile circulă: m-a nedumerit numărul mare de vizite la foaia despre Parsifal - fără iniţială, o să vedeţi de ce-, toate mânate de nişte emailuri.

Poveştile lui Parsifal au înfuriat cunoscătorii de avioane din al doilea război mondial. Scribul a fost insultat: e un babuin care înşiră nişte blabla care eu nu ştie.

Aşa grăit-a nu Zarathustra, ci domnul administrator.

Reacţie bărbătească românească tipică: penibilă, fără să ceară înainte nişte explicaţii între patru ochi.

***

La cafeaua de dimineaţă, am întrebat-o pe Mândra despre toată povestea: ea este sursa, dacă nu a pozei - care era într-o colecţie privată, nu de pe site şi o pot dovedi, domnule!- în mod cert a personajului.

Confunzi doi comandori, dragă: pe comandorul Teodorescu de la bombardiere, care era încartiruit la Breaza şi pe Parsifal Ştefănescu, iubitul doamnei C.

La ora la care scrisesem povestea nu am avut chef să verific: poţi trezi din somn o cucoană de 90 de ani la miezul nopţii? Nu poţi. Am preferat recidiva aproximativă.

Într-adevăr, Parsifal Ştefănescu a murit deasupra Bucureştiului, în jurul datei de 23 august 1944, la trei mii de metri înălţime, după cum mi s-a spus. Sursa mea nu e foarte sigură dacă a părăsit carlinga, dacă paraşuta i-a luat foc în coborâre sau dacă pur şi simplu a fost secerat la manşă, ca atâţia alţii.

Şi ca St Ex, au hasard.

Din întâmplare, bunică-mea este ultimul civil cu care Parsifal a vorbit în seara dinainte de dispariţie. Se întâlniseră în casa scărilor doamnei C.

Dar mai contează, toate astea?

***

Halimaua din fichet este patentă: sunt adunate acolo fără sistem şi fără criteriu sute de poze a trei generaţii, poate chiar mai bine. Domnii pricepuţi în avioane au altă versiune: pentru ei, este poza - citez- întoarcerii din raliul Bucureşti-Cape Town, aprilie 1935.

Le mulţumesc pentru informaţie, îndoit.

În acest caz, unul din originale este la mine pe birou, iar poza e făcută chiar de Radu T., unchiul nostru prin alianţă, despre care tot povestesc. Era şi el pasionat de avioane ca dumneata: am găsit, după moartea lui colecţii întregi de reviste specializate -nemţeşti, franţuzeşti şi româneşti- ale anilor 20, 30 şi 40.

La ce v-a servit insulta fără să daţi bună ziua înainte?

Nu, nu vă accept scuzele.

***

Am făcut amendă onorabilă. Incidentul ăsta e unul din cele pentru care firi slabe de înger închid de regulă taraba.

Eu nu am de gând asta. Seraiul nu e revistă de istorie militară, nici enciclopedie, nici ziar. E doar un ceva cu şeherezade: ele se mai pot şi înşela, de-aia sunt muieri proaste şi nu piloţi de încercare.

Nu am de gând nici să pun parolă: dar aş aprecia dacă înainte de a da cu bâta, s-ar lămuri lucrurile omeneşte, fără scuipaţi.

Despre Parsifal, mai avem un rest colosal de poveste. Parsifal fără iniţială şi atât: nu vrem să mai stârnim din astea.

Babuinul feminil şi încurcat de nu se mai poate

PS: Mă amărăşte profund prezumţia de furt. Cum ajung acasă am să scanez poza faţă/verso şi am să o agăţ aici. Poate măcar asta să repar.

PS2: Dacă autorul calomniei are de gând să ia situaţia bărbăteşte, îi ofer fără bani poza de-adevăratelea. Dar cu condiţia să rectifice public toată povestea: doare al naibii.

Chestii care nu se trag în poză

Deunăzi, în staţia de metrou Unirii, rockerul de rigoare aşteaptă trenul poate cam prea aproape de buza peronului.

Plete, lanţuri, blugi tăiaţi: unele lucruri nu se schimbă niciodată. Şi -asta nu era pe vremea mea- pielea antebraţelor scarificată fără niciun discernământ.

Pe spatele tricoului, vorba asta englezească.

Emo, quoi.

Gramo on Tour: Despre saluturi

Gramo e, cum spuneam, on tour. M-am fâstâcit să găsesc mergând după nişte apă chestia de mai jos în cutia poştală.

Nu se putea fără Bengal. Heh: nopţi la Serampore.

Aşadar:

În anul de graţie 2008, recte într-una din zilele trecute, mă aflăm pe drum. Neavând birjă, singurul spaţiu mai prielnic pentru câteva reflecţii pasagere pe care l-am găsit întrucâtva la îndemână s-a nimerit să fie un tramvai. Mai precis, numărul patruzecişiunu. Dar nu realitatea înconjurătoare, cu nuanţele ei fruste şi oarecum groteşti m-a pus pe gânduri.

Mă gândeam la câte lucruri pot spune oamenii printr-un simplu salut. O bună bucată de vreme mi s-au perindat prin minte o pletoră de contexte şi nuanţe, după care am trecut la altceva.

La alt mijloc de transport, mai bine zis. M-am îmbarcat în 601, total absorbită de diferenţa dintre "Salve!" şi "Servus!" dar am observat imediat că în jurul meu se întâmpla ceva.

În stânga mea erau patru locuri. Trei erau ocupate de nişte tineri de etnie romă. Maşina se umpluse binişor, oamenii chiar se înghesuiau un pic. Dar nimeni nu dădea să ocupe al patrulea loc.

M-am aşezat jos. M-am gândit dacă nu cumva "Bonjour!" nu conţine, cel puţin atunci când e rostit de anumite persoane, o notă de ironie fină la adresa bonjuriştilor de altă dată. Ca şi când ar spune "noi ştim că nu suntem ca ei, nu? idei progresiste, yeah, right, studii în străinătate... e ridicol, monşer!"

Mă confruntam însă cu un mănunchi de sentimente disforice. Un mic snop. Prevalente, însă, erau ruşinea şi jena. Cum o fi să nu se aşeze nimeni pe locul de lângă tine doar fiindcă faci parte dintr-o anumită etnie?

Lor nu părea să le pese. Erau chiar nişte tipi ok, cu bun simţ. Zâmbeau tonic, vorbeau uneori între ei pe un ton discret (dar nu conspirativ). Mi-am spus că exagerez şi m-am întors la saluturile mele.

Când m-am ridicat să cobor aş fi vrut să le spun la revedere. Fără patetisme telenovelistice. Doar atât. În loc de scuze. Dar ar fi fost un gest total nepotrivit. Aş vrea să vă pot povesti despre transfigurarea acestei situaţii într-un scenariu ludico-erotic al vreunui vis care să fi urmat acestei întâmplări. Din păcate, acest lucru nu s-a petrecut.

Of!

Al dracului obicei să las fereastra deschisă aiurea în timp ce dorm!

Dar axul lumii se învârte şi fără subsemnata. Aşadar m-am pomenit cu o chestie pe jumătate neaşteptată de la Gramo, care sunt în turneu de scris pe la oameni: ei scriu o chestie în spiritul şi litera tarabei personale, tu dai la schimb alta, pentru ei.

Cum să refuzi? Ia să vedem.

PS: Nu bombăniţi: mâine după-amiază vine şi ipacul de ieri.

PS2: Cred că Gramo au senzaţia că sunt un fel de niţel Montaigne. Se putea şi mai rău. Dar acuma despre ce să le scriu eu lor?

Se mulţumeşte caznei, se măsoară prinsoarea cu mare atenţie: ia să vedem, oi fi în stare?

Dans le cochon...

După-amiază, drum la bancă. Mă opresc şi la Cărtureşti, unde fac rost în sfârşit de cartea lui Frédéric Damé, Bucarest en 1906: indispensabilă pentru a măsura detaliile subînţelese ale Crailor. Şi colectivul Anii nouăzeci şi bucureştenii, urmarea iniţiativei similare de istorie orală asupra anilor optzeci: am mai scris despre ea, e foarte bine făcută şi importantă.

***

Ajung şi la domnul Nelu, după tutun. Odată cu mine intră vijelios un zugrav.

Serveşte pe domnul înainte, zic. Că doar se ştie: muncitorimea nu are niciodată răbdare.

Şi, într-adevăr: ipochimenul se grăbeşte.

Fă şi mie o cafea, nene.

Domnul Nelu nu înghite din astea: nu-ţi fac.

De ce, bă?

Ete-aşea: nu mai am.

Zugravul se uită lung la cafetiera nărăvaşă, plină să crape cu boabe cafenii care de-abia aşteaptă clientul.

Câtă rea credinţă, câtă câinoşenie!

Dar, până la proba contrarie împărăţia de linolea aparţine de jure tejghetarului pe care îl ştim. Aşa că zugravul impertinent înghite în sec, cu umilinţe tardive şi o uitătură sinistră din care urlă lupta de clasă.

Şi iese.

N-am de lucru şi stric o vorbă:

Chiar nu mai era cafea, sau...?

Domnul Nelu zâmbeşte sardonic:

Duduie...cum să vă spun... mie porcul îmi place numai pe masă. Fuck it.

Frères humains, qui après nous vivez...

.... n'ayez les cuers contre nous endurciz. Şi tot aşa: e singura poezică -ok, şi aia cu Zdreanţă- pe care o ştiu spune şi sculată din somn la trei dimineaţa, cu patul puştii la tâmplă.

Dacă tot vorbim de din astea, ziua a început cu un drum stupid cu maşina până pe Splai şi înapoi: circuitul Romană-Splai-Kiseleff mi-a luat două ore jumătate, multipli scuipaţi la stop şi înjurături de mamă, patrie, biserică.

***

Dixit pater Ciobanu: iar aţi luat în deşert?

Din cinci în cinci minute, părinte.

Depăşit, pater Ciobanu dă ochii peste cap: vă propun - de la Vatican II încolo nu e bine văzut să fluturi gheene pe sub nasul enoriaşei, nununu- să spuneţi două rozarii şi trei Ave şi gata.

Săracul de el: dacă ar şti ce nu-i spun, m-ar popri de la sacrament până la adânci bătrâneţi.

***

Constatare: virtuţile ciudat conjugate ale lui Wagner - evident şi toată viaţa Chor der Älteren Pilger: să se cânte când oi crăpa- şi Dirty Dancing în condusul cu precizie al maşinii şi scăparea de la pocneală stupidă.

În toată halimaua, găsesc titlul viitoarei tribulaţii şi asta zău nu e de colo, heh.

***

Rămăşiţă de sinestezii retorice de pe vremurile televizoarelor alb-negru, cu lămpi: te aud cu dungi.

***

Aquiu îşi cumpără de la Mc Do numai şi numai Happy Meal. Astăzi, jucărie digitală: e pentru tine, fată; fă-i probele.

Sfârşitul epigramei

Promisesem câteva rânduri despre cartea Contesei Waldeck şi am de gând să dau seamă în amănunt: îi lipsesc probabil câţiva milimetri până la excepţional, dacă aşa ceva ajută la ispitit cititorii.

Deocamdată -nu, nu am isprăvit-o: que voulez-vous, experimentez şi eu farmecele îndoielnice ale cititului cu încetinitorul; efectele sunt deseori de o rară perversitate mentală- am să notez numai esenţa ei.

Şi un paradox: deşi avem sub nas un foarte amănunţit reportaj, miezul cărţii nu este în scenografii, ci într-o stare de spirit. Sau şi mai exact: într-un Zeitgeist înţeles fără reproş posibil, cu un remarcabil simţ al distanţei afectuoase.

***

Esenţa este cea a unei ciudate conversaţii între un general nazist care-i seamănă lui Moltke şi jurnalista americană de origine israelită: les apparences sont encore et toujours autant de terribles conventions.

"Şi credeţi că veţi putea învinge Anglia?" - "Cred că putem învinge Anglia, răspunse el foarte serios, adăugând cu un zâmbet: Dar să nu mă întrebaţi cum." - Încă o ultimă întrebare, am spus: credeţi că o să puteţi să învingeţi Anglia în mod decisiv pe oricare câmp de bătălie din afara Insulelor? Anume în Mediterana sau în Balcani, sau în Africa?" - "Războiul împotriva Angliei, spuse el cu fermitate, nu poate fi decisiv decât în Insulele britanice." - "Dar dacă nu invadaţi Insulele britanice? Atunci războiul va continua la nesfârşit?"

"Da, la nesfârşit. Cunoaşteţi, mă întrebă surâzând, cuvintele spuse de Frederic cel Mare în timpul războiului de Şapte Ani? Sunt ca un om care caută sfârşitul unei epigrame şi nu-l poate găsi. Nu văd cum aş putea pune capăt campaniei mele. S-ar putea ca aşa să se întâmple şi cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Nimeni nu va fi în stare să găsească sfârşitul epigramei. (R.G. Waldeck, Athénée Palace, Das hohe Tier)"

***

Vorbeam mai devreme de farmecele subtile ale cititului cu încetinitorul. Cred că e o chestie de seducţie a textului. Sau de joc de putere.

Dar la urma urmelor, nu e tot aia?

Flânerie 170: Bonus

Cadeau bonus, catapeteasma după amiezii de sâmbătă.

Până să mă întorc, în oraş începuse zavistia. Nicio birjă posibilă: aşteptăm gheii, mormăie un muscal.

Iau metroul, după cincisprezece ani. Pentru cine nu întreabă, un bilet de două călătorii costă doi lei şi douăzecişitrei de parale.

Cam ca la NY.

Flânerie 169: Frontoane

Casa din fotografie, întinsă pe aproape toată partea stângă a străzii are privilegiul unei subtile rudenii cu Hanul Solacolu.

Populaţia, şi ea: majoritară bengali, fără graţia iscusită a gazelelor de piele albă, dar cu un neobişnuit simţ al scenografiei.

Pe caldarâm, un cearşaf întins alene: babe, chivuţe postpubere, puradei.

Scena prinde ochiul: cu niţică atenţie, descoperim neaşteptatul.

Bengalul îşi face lecţiile la aritmetică, în conclavul feminin care desfiră improbabila teorie a mulţimilor.

Mi-a fost ruşine să fac poză. Subt pavele, plaja: că tot e de sezon jubiliar.

Flânerie 168: Sfârşitul telalilor

Pe zidul răpciugos din stânga, un rest încăpăţânat din telalâcurile unei alte lumi.

Nu doar din cauza asta mi-e dragă strada Baia de Fier. Şi nu neapărat din instinctul fără de greş al unor ispite.

Ci şi pentru că seamănă în proiect cu ultima mea adresă de la Paris: 6, passage des Entrepreneurs, 15e.

Care, fie vorba între noi, numai pasaj nu era. Ci mai degrabă o foarte practică şi portugheză travessa, unind poalele celui mai provensal scuar din urbe şi forfota fabuloasă de pe rue des Entrepreneurs. Un sat cum al doilea nu mai se egzistă, cu aprozarul persian, otelul celor trei raţe, chioşcul de ziare şi dugheana de croitorie de după cazarma de pompieri care seamănă cu castelul din Pădurea Adormită.

De-altfel, toponimiile cartierului Grenelle au un farmec nebun: fiindcă unde am mai putea găsi pe lumea asta un foarte serios square Violet?

Dans une zone présumée inondable, zic hârtiile de la primărie. Şi dacă ar fi ştiut de una ca asta, şi Bacovia.

Keine Justiz

Libertatea de astăzi: aceasta este, într-adevăr o ştire.

Pe după preş, e fireşte vorba despre drama omului superior devorat de propriul public, despre justiţie imanentă, despre legea talionului şi despre mirosul de ţigară rece al răzbunării pe caravană.

Nu toţi câinii latră: unii mai şi ciordesc.

Flânerie 167: Ogivală

Strada Baia de Fier e unul din cele mai curioase locuri din Bucureşti. Se iveşte uşor imprecis, pe partea stângă a uliţei Bărăţiei şi prima impresie e cea a unui curs de apă uitat de cartografii.

În principiu, baie înseamnă mină, de unde şi toponimia descriptivă a unor bresle cu frontiere incerte, între spărgători de case şi armurieri.

Cineva care are pesemne un inexplicabil al şaselea simţ pentru lucrurile româneşti pretinde că nu te poţi plimba pe strada asta cumsecade în afara după-amiezilor de început de iarnă.

***

Înadins am aşteptat antipozii sezonieri. Bănuiam apocalipse medievale, am dat de o fermecătoare viermuială bengaleză: veţi vedea că este oricum, numai previzibilă nu.

Flânerie 166:γνῶθι σεαυτόν

Motto:

"Beauty is truth, truth beauty, that is all
Ye know on earth, and all ye need to know."

(John Keats, Ode on a Grecian Urn)

Imediat după ce dai colţul înspre Bărăţie, se intră într-o lume văpsită în culorile tari ale bazarului de nunţi. Abanicouri de dantelă chinezească, catrafuse de naşă-mare şi mănuşi până la cot, între kebaburi istovite şi librăria care anunţă sfârşitul gomorei acesteia.

Dincolo de relieful neaşteptat al tuturor acestor telalâcuri nevinovate, începe să se insinueze o boare de humor negru, a cărei apoteoză are loc imediat după fostul magazin universal, pe mâna dreaptă.

Şi cu condiţia să nu te laşi impresionat nici de şipcile maronii şi cam fioroase ale gardurilor ştirbe şi nici de locuitorii maidanului incipient.

Pentru că Apollo locuieşte pe strada Patriei. Apollo Moldoveanu, bineînţeles.

Cu aşa auspicii, restul de plimbare nu are cum să fie un eşec.

Flânerie 165: Neomaidanul

Reţeta fericirii de neomaidan: Gaviota, Whirlpool şi vodca de pufoaică.

Mor de somn. Saving the best for last, Baia de Fier în toată gloria sa estivală, mâine când am să mă adun.

Trebuia inventată.

Flânerie 164: Les Grands Magasins

Noiembrie 1987.

La vulturul de mare, cu peştele în ghiare. Silabiseam: grafia arhaică avea uşoare irizări barbare.

Nedumerire: ce-i asta?

A fost o prăvălie mare, dragă: cum e Cocorul acuma.

Aaa, ceva burghezo-moşieresc, nu? Foarte mândră de mine, evident.

Mândrei nu-i arde de glume. Merge repede, cu pasul ei mărunt de femeie bravă şi ţăndăroasă.

Ascultă: dacă te mai aud cu rahaturi din astea, să ştii că te pocnesc.

Şi cum era?

Era ceva normal, dragă.

E burniţă. Ne întoarcem probabil de la un parastas. Încep să-mi dau seama că bunică-mea e deopotrivă nesuferită şi fenomenală.

Tramvaiul 21 întârzie, ca de obicei.

Versatilităţi ϰ: Balcoane

Of, graţia lisboetă a balcoanelor de pe Bărăţiei!

Flânerie 163: Soluţia filipicei

Motto:

"Trahanache: (şi mai rugător) Să trecem la plebicist! (îl întoarce binişor de umeri cu faţa spre adunare.)

Toţi: (cu putere) Da! La plebicist! La plebicist!

Farfuridi: (soarbe o dată şi cu aerul resignat) Ce ziceam dar? La 1864, vine, mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe poporul printr-un plebicist... Să vedem însă mai-nainte... să ne dăm seama bine de ce va să zică... de ce este un plebicist...

Ionescu: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie!"

(Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul III, scena I)

Mahalaua Bărăţiei are vizibil picioarele bine înfipte în chestia zilei.

Soluţia polemicei cu secărică de la Universitate e una laconică: mama să trăiască!

M-a înduioşat să găsesc grafica asta cinică pe păretele unei dughene de camuflat telefoane mobile julite în tramvaiul cinci.

Flânerie 162: Mahalageli inocente

Imediat după pasaj, înspre Magistrală: frontonul unei case proaspăt şi destul de îngrijit renovate rupe monotonia cuviincioasă a cariatidelor cu mărgele, bentiţe delirante şi nasuri sparte.

Amoraşul neruşinat din ipsos, cornul abundenţei şi un ceva care aduce îngrijorător a seceră: am rânjit cu mare tandreţe.

Începuseră să mă chinuie picioarele, ce vreţi.

***

Sérieusement maintenant: găsesc în cartea lui Vătămanu deschisă frugal, un preţios articol despre ipsosarii şi teracotarii bucureşteni. Şi o diagnoză sarcastică, de fapt un început de explicaţie, in extenso.


C'est moi qui souligne:

"Şi se mai poate reţine alt amănunt: varietatea ornamentelor de ipsos, care căutau cu mijloace modeste să înfrumuseţeze locuinţele. Această tendinţă, proprie tot secolului trecut, îşi trage poate obârşia din modestele reliefuri de pe casele ţărăneşti, sau dintr-o modă apuseană adusă de constructorii străini. Se încerca astfel, cu mijloace ieftine, imitarea marmurelor sculptate care, în alte ţări, împodobeau faţadele palatelor şi caselor mai pretenţioase. (...) prezenţa stemelor pe frontonul [caselor] dovedea caracterul unei societăţi nesigure, ameţită încă de marile prefaceri sociale prin care trecuse.

(...) printre multele case mici şi sărace din Bucureşti [pe la 1708], câteva case boiereşti aveau pretenţia deşartă de a fi considerate palate. Ele erau împodobite cu coloane care susţineau frontoane acoperite cu basoreliefuri; de departe, păreau a fi frumoase şi chiar măreţe. Dar examinate mai de aproape, nu mai îngăduiau nicio iluzie. Căci mândrele coloane se dovedeau a fi trunchiuri de copaci, acoperite cu lut şi spoite cu bidineaua, iar basoreliefurile nu erau altceva decât nişte searbede mulaje de ipsos. (Nicolae Vătămanu, Odinioară în Bucureşti, Ipsosari şi teracotari)."

***

Dar fie că vorbim de curţile serdarilor sau de orgoliul de comersant al lui Titircă Inimă-Rea, analiza lui Vătămanu are imensul merit al rupturii categorice de întreaga hagiografie plângăcioasă a Bucureştilor ce se duc.

Crutzescu & co.

Şi dacă Bucureştiul nu ar fi fost, la vremea unor apoteoze sârguincioase, decât une ville en trompe-l'œil, dată-n spirt de şmecheră şi de o îngrozitoare neruşinare butaforică?

Bucureştiul-Atenă. Bucureştiul-Florenţă. Bucureştiul-Las Vegas steampunk.

Vă puteţi imagina aşa un hatâr involuntar, signore?

Şampanie!

Passagenwerk 18: Poezia unor şine de tramvai

Nu e neapărat nevoie de bariere vărgate stacojiu şi de vameşi pentru ca să-ţi dai seama că mai devale de Palatul Suţu se trec frontierele nevăzute ale unor raiale bucureştene.

***

Deocamdată, n-am trecut de tot strada: în curtea caselor Suţu e târg de antichităţi. Şi mă dezolează, în totul: sticle şi fierătanii de lampă cu gaz, cadre fotografice coclite. O narghilea îmbufnată între ordinul Tudor Vladimirescu şi o colecţie de timbre din care au luat-o la sănătoasa capetele de bour. Corsetele de plasă ale sifoanelor. Năluca amiralicească a unui bahut Biedermaier jupuit de incuria moştenitorilor: îmi fac rău, şi mobila nemţească şi urgia ei.

Bombăn şi renunţ. Ăsta nu e iarmaroc vocalic, e raclaj de letopiseţe.

***

Pasul care se întinde alene înspre kilometrul zero ar trebui să ştie că de-aici şi înspre Splai, pe mâna stângă, încep Bucureştii eliptici. Pe lângă care trecem cu mare nesăbuinţă antipatică mai în fiecare zi.

Unele lucruri forţează palpitaţii: impactul senzorial al Pieţei Sfântu Gheorghe este egal în magnitudini cu cel al străzii Mântuleasa. Poate că minţi mai iscusite au să ştie explica aşa o grozăvie: eu nu sunt decât un pieton sincer. Însă aşa cum arată, rupt cu totul de timp şi de logica locului, ciudatul pridvor vegetal al bisericii încleştat de extraordinarele linii de tramvai farmecă, tulbură.

Şi risc un pariu: pe lună plină, chiar poate sminti.

***

Deocamdată, am vrut cu tot dinadinsul să văd cum se mai poate reabilita în zilele noastre un pasaj bucureştean. Tentativa de vizavi de Palatul Telefoanelor nu mi se păruse suficientă: făcută cu bani puţini, pişcături multiple prin caietul de sarcini şi straşnicul tupeu al plăcii comemorative.

Ce să mai, sărăcie.

Habar nu aveam până de curând de Pasagiul Sfântu Gheorghe. Şi deşi nu sunt foarte de acord cu albastrul ucigător al stucaturilor, cu bancomatele şi cu lipsa de suflet a locului, aplaud ideea: acum se vede.

Flânerie 161: ...trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri...

Motto:

IPINGESCU (citeşte greoi şi fără interpunctaţie): "Bucureşti 15/27 Răpciune. - Amicul şi colaboratorele nostru R. Vent. ..., un june scriitor democrat, a cărui asinuitate o cunoaşte demult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandând cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul. - Prefaţiune. - Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta Democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuie a mânca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituţiune..."

JUPÂN DUMITRACHE (mulţumit): Ei, bravos! Aici a adus-o bine.

IPINGESCU (căutând şirul unde a rămas): "... A mânca... sfânta Constituţiune..."

JUPÂN DUMITRACHE (cam nedomirit): Adică, cum s-o mănânce?

IPINGESCU: Stai să vezi... că spune el... "Sfânta Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului..."

JUPÂN DUMITRACHE (nedomirit): E scris adânc.

(Ion Luca Caragiale, O noapte furtunoasă, Actul I, scena 5)

Unul din lucrurile cele mai fermecătoare ale Bucureştilor -şi nu numai- sunt pasquinatele stradale, rezultat fără complexe al minţilor creţe de beţivi cu ochi lăcrimoşi, cizmari conspirativi şi măturărese cu vocaţie civică.

Am dat nas în nas, în staţia de autobuz din faţa statuii lui Spiru Haret - şi ea igienizată: de-abia aştept să se uşureze porumbeii pe freza linsă a ilustrului om de carte şi agoră!- cu chestia din stânga, probabil imediat sancţionată cu o apostilă necuviincioasă din vărful pixului: învaţă să scrii, bă!

Cum ştiu că am cititori leneşi, dau mai jos conţinutul, atât cât l-am putut reconstitui, în grafia şi sintaxa originale:

"(...) nu este legal/Votul uninominal/Nu votaţi liste de partide/Că aceştia pe toţi ne minte/Votaţi persoane independente/Cunoscute de la voi din judeţe/Săi aveţi aproape de voi/Şi atunci când nu se ţine de cuvânt/Ce-a promis şi na făcut/Vă adunaţi toţi roată, roată/Şi băteţi la el în poartă/Şi ca să nu ne păcălească/ Anulăm scrutimu doi/Şi atunci ese cine are/Votul la prima strigare/Că aşa este normal/Votul, votul uni"

Cred că ori a picat în comă etilică şi borâcioasă, ori i-a venit troleul, ori l-a pocnit careva peste cariocă.

Păcat! Ipingescu still roaming around.

PS: Soluţia absolută a filipicei, trei sute de metri mai devale, spre Bărăţie. Stay tuned.

Passagenwerk 17: Stema loveşte din nou

Pe partea dinspre strada Academiei, dau de o înşiruire insistentă de steme ale Caselor Naţionale, care ne-au căpiat preţ de un sezon şi jumătate - poate şi mai bine- anul trecut.

Nu le văzusem, la vremea lor, heh.

***

După constatări din astea, se cereau insistent destrăbălări nevinovate. Le-am comis la minusculul Cărtureşti de pe Edgar Quinet: Jurnalul lui Arşavir Acterian; o carte a lui Bulei - Viaţa în vremea lui Carol I- pe care mă întreb de ce naiba am luat-o; Cu gândul la lumea de altădată, Mihai Sorin Rădulescu: mă interesează în special partea de genealogii, reinterpretările sunt întotdeauna infect de amuzante; Nicolae Vătămanu, Odinioară în Bucureşti: frunzuliţă, trei smicele, leagă calul de zăbrele. Şi în fine o chestie colectivă, rezultat al unei colaborări între Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu: Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism; se recomandă, deşi i-ar fi trebuit un titlu mai pushy, nu ştiu cum.

***

O cafea la nisip şi o limonadă a naibii la Cafepedia -autrement dit, peste drum- şi versantul al doilea al flâneriei vine de se leagă ca de obicei.

With a twist, ca pentru orice hatâr negociat, concedat şi aşteptat cu mari capricii.

Passagenwerk 16: Locul crimei

Locul picajului sfântului Haralambie spre podeaua de gresie roşietică ar putea fi chiar aici, au hasard.

În care se verifică de-a valma şi fără putinţă de tăgadă: mărirea şi decăderea curtezanelor hoteliere, rudenia cu Burlington Arcade, fericirile obscure ale unei după-amiezi, ingeniozitatea Bengalului.

Oare cum dumnezeu şi-or strânge rufele de pe sârmă?

Furtiv, zăresc printre arabescurile delicate de fier forjat o pereche de pantaloni de trening betterave cărând hotărât o găleată de lături.

Este prea târziu să ţi se facă frică. Este prea devreme să ai halucinaţiile ce te pot salva de la dezastrul unor tristeţi.

Şi dacă Salina avea dreptate?

Passagenwerk 15: Bârlogul lui Pirgu

Se pleacă de la Evanghelie, unde scrie aşa:

Urma o nelipsită raită prin prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-şi clădească în stil românesc, şi pe la târgul păduchilor, după icoane; le aduna pe toate câte le găsea; în câteva zile un perete al odăiţei de hotel unde se mutase, pe calea Victoriei, se acoperise de sus până jos de preciste scâlciate şi de sfrijiţi, între alţii un Sfânt Haralambie de neuitat, măsliniu, fioros şi cu ciuma în lanţuri, sub picioare.

şi...

Când, mai întors pe dos decât însăşi buzunarele sale, intră dimineaţa acasă, îi căşună pe Sfântul Haralambie pe care, învinuindu-l că i-a făcut ursuzluc, îl smulse din cui şi-l aruncă pe fereastră în curtea dinăuntru a hotelului.

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Asfinţitul Crailor)

Este unul din momentele de comedie bufă ale Crailor, întotdeauna legate de Pirgu, de o nemaipomenită imbecilitate dinamică şi un necruţător, colosal şi imposibil de reprodus sarcasm.

***

Ca orice parvenit în devenire, Pirgu simte enorm şi vede monstruos. Este, evident, prea devreme pentru carpetbagging: prin urmare, castelul istoric din Ardeal şi pantahuzele sunt în mod necesar pregătite de proiectul casei de român verde -cum ar scrie Ion Luca- pe care o ghicim dorită în noile zone parcelare dinspre Şosea.

Deocamdată însă, elanul furibund de legitimare socială -acea intrare în rândul lumii la care asistăm cu un amuzament uşor ruşinat şi astăzi- cunoaşte frâna unor cotidiene: brâncoveneştile lui Mincu vor trebui să mai aştepte.

Şi unde să se găsească odaia de otel în care Gorică face farmece nu pentru muieri, ci pentru glorie pământească, decât în stabilimentul jupânului Eliade Cârciumărescu?

***

În după-amiaza de astăzi, ne-am uitat peste umăr la piano nobile: umbrelele nu sunt din cele veritabile, de Cherbourg. Ci ale unor şmecheri aleatorii care şi-au tras partid ca să nu plătească dările.

Cred că pe Gorică l-ar amuza aşa o posteritate.

Passagenwerk 14: Summa divisio

Nu-mi plac pasajele descoperite: se duc pe pustii tot misterul şi slava.

Cele două bretele gemene ale Odeonului, Majestic şi Comediei sunt demonstraţii suficient de clare ale teoriei date cu praştia mai sus.

Arată ca o manichiură proaspătă: stupidement empruntée.

Şi zău sunt prea terne. La Majestic: terasă invadatoare, pe care am renunţat să o tragem în poză, presupunând că nu am bătut atâta drum pentru o reclamă la bere populară.

Să se constate şi să se deplângă, aşadar, lipsa de imaginaţie edilitară: despuiat de catapetesme, pasajul e doar o penibilă proteză între două aripi de arhitectură.

Deocamdată, în timpul povestirii, ceasul de la Adriatica arată ireala oră patru după-amiază şi lucrurile de-abia încep cumsecade.

Flâneria de astăzi...

...în totul delicioasă, cu nişte lucruri surprinzătoare.

Numaidecât, să isprăvesc o cafea care mă aşteaptă în casele din faţă şi povestesc tot.

Polls Closed:Valsul lui Pantazi

Teoria valsului lui Pantazi -mateinul, fireşte- a stârnit valuri şi sarcasme nevinovate de sâmbătă după-amiază.

Cu urna de votare închisă, rezultatele sunt clare: artificiul cronologic nu s-a priceput să convingă pe mai nimeni, după cum şi bănuiam.

Desigur, la gradul zero al lecturii ipoteza moscopolită este, cum spuneam, cea mai la îndemână.

Mais ce serait trop simple.

***

Sporadicele amintiri mateine ale muzicologului Sbârcea - se vor trimete, domnule, pe măsură ce ne parvin- publicate într-o revistă ticăloasă ridică o problemă interesantă. Nu se ştia -sau se ştia pe şestul celor puţini- până acum de refuzul categoric al Vasiliscului de a-şi vedea Craii făcuţi libret de operă. Sbârcea -libretistul cu ambiţii- şi Paul Constantinescu - amintirea are valoarea ei, fiindcă e îndeajuns Paşadia în Oratoriul de Crăciun- eşuează în demers deoarece, consideră Mateiu, la mine acţiunea este doar pretext, comentariul e totul.

Într-adevăr, perfecţiunile ameţitoare ale frasticii mateine nu sunt făcute pentru recitative sfătoase. De aceea, la momentul epifaniei, le văzusem mai degrabă înrudite cu simetriile inexplicabile ale Variaţiunilor Goldberg.

***

Câteodată însă, ceva sparge semnificativ monocordul bine temperat. De obicei, tăişurile sonore ale Crailor sunt legate de două extreme: Pantazi şi Pirgu, fiecare cu rostul său.

Pirgu are veselii explicite, exprimabile prin snoava groasă şi cupletul mahalagesc în cheie parodică. Pantazi are melancolii eliptice şi hotărât ambivalente.

Pentru că oscilează constant între şatră şi paraclis, nu ne-am priceput să găsim partitura potrivită celui mai polifonic şi mai subtil dintre Crai.

De aceea, propunem pe foaie slava absolută a celor doi poli pantazeşti:

Poza, Eugène Atget, Rue de la Colonie, 1900.

Isus revine!

Numai şi numai pe Lascăr Catargiu.

În fiecare vineri după-amiază, în tehnicolor. Probabil.

Later edit: 12: 20, în zece minute plec după treburile ştiute.

Short Break

Luat o zi pauză, săptămâna asta cu Divanul a fost criminală, la agie şi acasă. Şi aveam nevoie să-mi pun nişte ordine în creier: l'œil du champ.

Cu ajutorul unor sârguinţe, am harta aproape întreagă a unor tribulaţii nocturne de la 1911. Se mulţumeşte îndoit.

Mâine, jumătate de zi de lucru: dezagreabil şi neaşteptat. După care, tema cea mateină din calabalâc, fireşte.

Seara, în hlizeli delicioase. Şi după trei ore de futilităţi, un ceva cu totul nou: le spleen.

Nu-l aşteptam. Dar curioasă treabă, e de-al lucrurilor. Şi, orice ar spune minţile patrate, nu e ceva rău.

E doar ceva ce nu suferă lesne descrieri.

To Do List

... pentru că bag sama că nu mai merge fără aşa ceva.

Perplexă şi pierdută în conjecturi diverse: ar fi bine ca pentru ulanbatoarele următoare să ştim despre ce e vorba în propoziţie, pe hartă anume, fiindcă avem ce ne trebuie pentru asta.

Va trebui să iau iarăşi -chiar de mâine seară, imediat ce o isprăvesc pe Waldeck- Craii din scoarţă în scoarţă şi deocamdată nu cu memoria afectivă a unor sinapse. Ci cu creionul de 0.5 în mână şi carnetul pe noptieră.

Să le refac rostul mişcărilor zilnice în mare migală.

***

Perplexitate: unde e strada Modei? Dacă o ţinem de alegorie, ar putea fi Lipscanii, dar Mateiu o ţine de liniştită, locuită de babete ce ţin odăi de închiriat.

Asta nu se mai pupă, deloc.

Ştiu precis, din flendureli diverse, că se egzista în Bucureşti o stradă a Modei: dar unde? Mister.

Uf. O să-i răscolesc hărţile lui Radu T., poate am baftă.

***

Hm. Puoza de recompensă: ezit între două scandaluri, încă o dată. Mă farmecă ticăloşia cu fundul pe ligheanul din curte: dubito ergo cogito. Din acelaşi set, mai e una: serafică şi dictatorială, în pijama.

Amânăm, deci.

Fichetul nou de povestit e pregătit pe masă: o poză foarte enigmatică. Affaire à suivre.

Ah şi: găsit o poză din Bucovina: vânătorească, din pădurea spre care ne e foarte lene să ne întoarcem. 1938, cred.

***

Săptămâna asta: risipitoare, istovită, înhăimurată şi fără niciun spor.

Pfft: o experienţă interesantă, orarul care o ia razna. Dar deocamdată, să diger cartea nemţoaicei cum se şi cade.

Cineva aşteaptă.

Pe seară

Negociat la sânge cu logofătul, scăpat poporul din urgia de după-amiază, chemat taxi. Teoria realismului în viaţă, de la birjarul bengalez trăit la nemţi: păi să nu ai tu un Ziehl în viaţă, să haleşti şi să bei ca porcu toată ziua şi să altele, ca să te scoli a doua zi cu curu pă cămaşă, mă iertaţi, rentează?

De-aia caut io o persoană de suflet convenabilă: astea numai baruri are-n cap, conchide nemulţumit.

I-am urat cu mare sinceritate succes: părea om cumsecade şi în plus m-a aşteptat până am demâncărit pisicile lui Aquiu, la dracu-n praznic spre Pantelimon.

***

Pe căldură mare, oţetarii din Tei miros a inimă putredă. O prăvălie fermecătoare pe bulevardul Ferdinand: Kasap-Cuţitul de Aur. Înfiorător de mult praf.

***

Uşa de la scara blocului care nu voia să se deschidă. Pensionarii în pantaloni scurţi şi cu şosete în sandale, plus pechinezul aferent - pe absolut toţi îi cheamă Cookie- în braţe şi pălărie borsalino cu găurele mă măsoară sceptic: nu v-am mai văzut pe la noi, v-aţi mutat de curând?
Nu, domnule: mă duc să dau o spargere la 42.

Uf! Merge cartela. Intru şi mai apuc să-i aud cum se ispitesc unul pe altul, în mari nedumeriri:

Dragă, tu ai înţeles ceva?

Face pe nebuna.

***

Undeva la ultimul etaj, trei infante furioase, plictisite şi revendicative aşteptau mântuirea alimentară cu lumina stinsă şi crochetele făcute preş prin toată bucătăria.

Suită pe frigider, muma coloniei m-a scuipat cum se şi cade, cu dispreţul maxim pe care sultana valide îl arată slugii de nevoie. Mezina se ruja în oglindă: un miorlăit de peste umăr şi la revedere.

Ai haleala? Bine, las-o în castron şi cară-te.

Al treilea, tomberonezul terorist mă simte cu bacşişuri şi se osteneşte să mă miorlăie galeş. Dispreţul furiilor albe este evident proporţional cu situaţia în care găsesc de cuviinţă să le linguşesc franţuzeşte. Ca ultima babă nebună de-a binelea, de data asta.

Cu accent meridional, că altfel nu merge. Că în aşa hal de cârpă sunt cu pisicile: foarte, foarte reprobabil, ştiu.

Chiar îngrijorător, heh.

Onoarea răscumpărată cu biletul sârguincios de pe oglindă: îndopat fufele, Z.

***

Ora nouă. Ajung acasă. Vijelie, alertă galbenă totuşi exagerată: totul se isprăveşte în zece minute pe ceas.

La noapte, chestii. Acuma se cere neapărat o cafea de la frigider.

Avem treabă, la noapte.

Barter

De scăpat am scăpat de urgia de la Ateneu...

...dar nu şi de comunicatul de presă al Divanului de astăzi după-amiază.

Heh. Fug să fac pe buna samariteancă şi pe urmă acasă: sunetele zilei de mâine - daţi cu pietre, am spart de dimineaţă ca proasta o placă de boogie-woogie de la mama lui, să fiu a naibii, şi cam ce mai scrisesem.

Allez!

Caperucita roja

Bonus, Bengalul creativ. Conţinut chestionabil, dar am crăpat de râs şi zău că aveam nevoie.

Update: Graţie calităţilor retorice ale subsemnatei, am scăpat de mersul la acţiunea PCR de azi.

Perseverare diabolicum - 2: Gemelarităţi

Ah, privirea aia dusă cu biscuiţii fix la refrenul proiectiv de năpaste! Ah, meticulozitatea cu care guriţa articulează toate fonemele spanioleşti, ca la Teleşcoală! Ah, poftele obscure cu care ne ispitesc cele patru june învălite în mistere şi zburdând de mama focului prin Grădina Botanică: ceva între MISA şi grupul de balet al şcolii de menaj.

Toate astea au, una peste alta, un aer teribil de neliniştitor.

În stânga, Andrei Romanovici Cikatilo, măcelarul de pe Rostov. A naibii dandana, caveat domnu Gregorio!

***

Şi pentru că nimeni nu-i profet în ţara sa, iată ce insinuează un comentariu apărut pe foaia adoratorilor matroanei Teo, păstrând cu totul grafia:

gregorio e cel mai bulangiu profesor de pe fata pamantului k ma lasat corijent fara sai fac nimic desi invatam si pe langa ca eram cel mai bun din clasa la engleza ma lasat corijent

Of. Grea viaţă!

Perseverare diabolicum- 1: System Failure

Numele de scenă este Gregorio: mai potrivit unui călău al filialei Inchiziţiei din Salamanca, iară nu sacoşardului din Cluj-Napoca. Ar putea popula cu succes paginile de întâlniri ticăloşite pentru doamne şi domnişoare greu consolabile, pe intimitate.ro

Sorţii au vrut altfel.

***

Pentru că iubirea e un lucru foarte mare, iar talentul chinuie la ore mici. Trebuia să sune şi ceasul epifaniei, odată şi-odată. Şi, ca să nu se mai egziste nicio confuzie posibilă cu alte bresle oropsite se bate cu pugnul în piept cu mândrie şi se rage: Gregorio. Gregorio de Rumania: nunţi, botezuri, înmormântări, reuniuni de treizeci de ani de la absolvire, tăieri de moţ. Etc.

El más afortunado, heh.

Ştiam de el mai demult, dar ca pentru orice lucru superbissim de ridicol am descoperit, am făcut sincopă ilariantă şi am uitat.

Până la trufandaua asta, venită cu poşta via Ulysse. La ce să ne stea mintea mai dintâi? La coregrafia prepuberă de nu se mai poate, la zdrăngăneala retorică pe buturuga din Grădina Botanică? La tricoul şi pantalonii călcaţi cu grijă? La plimbarea retorică prin parc, fiindcă -nu-i aşa?- Gregorio e băiat cuminte, promite lamura limpede a pasiunii, nu porcărele pidosnice.

***

Şi fiindcă mintea cea de pe urmă şade în detalii involuntare, iată unul, colosal: chestia se deschide furtunos cu un anunţ de system failure.

Fiindcă zău nu se putea altfel. Iar aşa ceva ne-a stârnit, rău: am dat o căutare şi-am găsit nişte minuni.

Contradictio in terminis

Je ne sçauroy, veu ma peine si forte, /Tant lamenter ne tant petrarchiser (Ronsard).

Spamul de azi dimineaţă ne dă peste cap toate referenţialele. Pfft: hopeless. Tot cu Alina Plugaru începe şi se isprăveşte safteaua.

PS: În sfârşit, a dat dumnezeu şi şi-a făcut Ulysse blog. Încă un corupt, la toţi de faţă şi viitori sănătate!

Uf!

Fost la felcer, desfirat hârtii cu penseta timp de vreo trei ore -măcar de asta să fiu în stare- întors acasă cu o stare migrenoasă pe toţi pereţii, halit ceva, somn.

Ştiu, promisesem recompensa pentru fişetul douăzeci, n-am avut vreme -m-am răzgândit din propunere: chiar vreţi să mă vedeţi cu cravată Castelbajac şi circumstanţa atenuantă a doisprezece ani în urmă?- şi mărturisesc, nici chef. Destul am porcăit baroul local la telefon până în prânz, il suffit!

Ştiu că aşteptaţi şi cheltuielile unor alte vremuri, mă descurc eu cumva să le dau drumul chiar de mâine seară, şi ispiteala coanei Waldeck... Şi tribulaţia şi câte altele mai am prin Moleskine, dar heh: realmente am avut nişte zile de hazna, de care tocmai îmi zic: aferim, am scăpat!

***

Penibilul de mâine, cu anticipaţie: taps la orele patru p.m., încolonarea în microbuze - huh?- şi marşul rechiziţionat de la agie la Ateneu, la nu ştiu ce vai de mama ei de gală cu premii pentru Muze, la care logofătul nu are galerie.

Tanti Săndica bombănea ceva de tabel de prezenţă. Aş sări gardul discret, la pauză: dar ceva îmi spune că trebuie să stau până pe sfârşite, fiindcă are să fie juteux.

Pe cuvânt de onoare: ultima dată în viaţa asta în care cineva m-a înşfăcat şi m-a proptit într-un microbuz şi pe urmă într-o sală, să aplaud frumos a fost în iunie 1989. Inexplicabil cum de mai e cu putinţă aşa o ticăloşie după nouăsprezece ani, serios.

Se va povesti.

***

Iar mâine, după ce trag un pui de somn zdravăn -codeina asta, heh- în final de ce şi pentru ce mă lasă pe mine de marmură chestia asta cu primăria Bucureşti. Şi mai ales ce ar trebui făcut.

PS: Oblia închide taraba, pe mine chestiile astea fără preaviz mă enervează de nu se mai poate.

PS2: O stare nouă: enervarea lipsei de timp şi de creion pentru a scrie. Îngrozitoare.

PS3: Ca să nu ziceţi că sunt o nasoală, am o surpriză pentru ziua de sâmbătă. Una acceptată cu jumătate de gură şi amânată hibernal sine die.

Simetrii

Dincolo de ceea ce este evident, Bucureştii interbelici împart cu Indiile de Vest tensiunea inocuă a zăpuşelilor năpraznice, didascaliile bârfitoare de la mijlocul după-amiezii şi prostituţia dezinvoltă.

Alandala

Zi incredibil de bulibăşită.

Alte chestii, diseară.

Imago clipeata

Într-o cartografie mateină nemaipomenit de complicată şi de răvăşită, heraldica şi toate ale ei sunt fermecătoare intarsii.

Un birjar

Astăzi, în drum nepoftit la Agia Treburilor din Afară. Birjarul: la soixantaine grisâtre, cu o calviţie răvăşită, izinit şi fără dinţi în gură. Genul pe care îl poţi bănui că miroase uşor a pipi, de la beţiile deznădăjduite ale sfârşitului de zi.

Dialogul de la plecare e cât se poate de funcţional şi azi chiar nu am chef de vorbă. Şi nici timp: rapid, un plonjon în hârtii, să nu mă zăpăcesc. Aşa că îi dau numai adresa pe foarte curat româneşte. Mă întreabă de două ori: pe la Aviatorilor, nu? E bine aşa, ajungeţi la vreme?

Dadada.

De la Arcul de Triumf, lucrurile o iau razna. Dinspre volan aud foarte distinct şi impecabil, chestie -vae!- din ce în ce mai rară la Bucureşti:

- Alors, on va tout droit et première à gauche, d'accord?

- Faites comme vous le sentez, răspund mecanic.

După care îmi crapă mintea: huh? Omul ăsta are aerul că gândeşte în franţuzeşte, nu că despoaie lexeme din cartea de citire.

Nah, cred că mi s-a părut: săraca de mine.

***

- Ah, ah, mademoiselle, je me disais bien que vous étiez française.

Sunt perplexă: nu, are aerul absolut normal. E, de-altfel, şi remarcabil de calm la volan. Şi zâmbeşte din toată gura ştirbă, cu aerul că ştie tot.

- En quelque sorte... mai apuc să bombăn.

Aleea Alexandru, devale de casele Duduiei. Coboară. Ţine uşa. Refuză bacşişul.

- Un bonheur, mademoiselle.

***

Sectorul de Verde se învârte ameţitor în jurul axei sale. E prea de tot, chiar şi pentru un loc de la care te poţi aştepta la absolut orice.

Şi ca de obicei în astfel de circumstanţe, singurul regret e cel al lipsei desăvârşite a literaturii din toate fericirile astea mărunte şi cu neputinţă de înţeles.

Oare de cine dumnezeu i-am adus aminte?

Neruşinare de luni

Pentru după-amiaza asta de luni, o neruşinare 1926 a lui Lartigue.

Şi marea curiozitate personală asupra poveştii -adevărate sau apocrife, nu importă- a alomorfului buclucaş.

Am convenit cu maximă ipocrizie tacită să-i spunem pis-pis. Dar pricepusem unde bătea vânzătorul dumitale de ziare, nicio grijă.

PS: Ziua de azi, împărţită între agii, a avut de-altfel nedorite doze voltaice: suntem, doar, înainte de Divan.

Şi pentru că ne e imposibil să ne zbânţuim pe un vulcan, ne mulţumim să facem conga pe spirtieră.

PS2: Sur le pont, mais naturellement! Doar ştim de la Apollinaire că podurile sunt locuri dubioase prin excelenţă.

Les neiges d'antan

Heh. Vă mai aduceţi aminte? Autobuzul 300 cu buteliile de gaz metan pe capotă, motorul îngheţat şi ciorchinii disperaţi de pe scara veşnic deschisă.

Vă mai aduceţi aminte? Căruciorul de fier forjat adus de la ţară, numai bun de cărat butelia domestică şi the perhaps bags: sacoşka, instituţie românească indisociabilă de coada la orice se dă.

Vă mai aduceţi aminte? Căciula cu clape rusească, paltonul cu mesadă încheiată bătrâneşte, cu nasturi şi tălpile de la cizme pricopsite cu leucoplast, să nu cumva să-ţi rupi ceva pe polei, fiindcă la Foişor nu au curent.

Este strania iarnă 1985: un Ev Mediu selenar. Pentru cine a apucat-o, vorba the winter of our discontent are să sune cu încăpăţânare altfel, până la Judecata din Urmă.

Sinapse

"Se supăra: ,,O ţii aşa ca gaia maţu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agaçant avec vos Arnoteano; mai dă-i... Voyons, il faut être sérieux". În afară de înjurăturile româneşti neaoşe a căror deprindere îi rămăsese scumpă, nu mai vorbea decât franţuzeşte şi cât mai tare, ca să-l audă toată lumea. Pe stradă, când vedeam că se apropie vreo cocoană, eu o ştergeam pe partea cealaltă; dacă o şi cunoşteam, intram prin ganguri, prin curţi. Iar el, făcându-i loc să treacă, striga cât îi lua gura:

,,Regardez, mon cher, quelle jolie femme, comme elle est jolie, elle est jolie comme tout!" După ce se îndepărta cocoana, veneam îndărăt. Mă primea indignat: ,,Mais, mon pauvre ami, ne soyez pas idiot; vous êtes bête comme vos pieds!" Mă lăsa şi el şi o lua înainte, crăcănându-se, după câţiva paşi se oprea, îşi punea monoclul, se făcea că măsoară din vârful bastonului ceva sus pe case, apoi se întorcea către mine, pufuind şi dând din umeri: “Mais voyons, voyons”. Urma o nelipsită raită prin prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-şi clădească în stil românesc, şi pe la târgul păduchilor, după icoane; le aduna pe toate câte le găsea; în câteva zile un perete al odăiţei de hotel unde se mutase, pe Calea Victoriei, se acoperise de sus până jos de preciste scâlciate şi de sfinţi sfrijiţi, între alţii un Sfânt Haralambie de neuitat, măsliniu, fioros şi cu ciuma în lanţuri, sub picioare. Dar aceasta nu era nimic pe lângă altceva care, dacă aş fi ţinut la dânsul, ar fi trebuit să mă îngrijoreze, ceva de necrezut şi totuşi: Pirgu cumpăra cărţi. Întâlnindu-l odată cu patru volume frumuşel legate la subţioară, e lesne de închipuit capul meu când am citit pe scoarţe numele Montaigne. (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Asfinţitul Crailor)"

***

Se vorbeşte îndestulat, în ultima vreme, despre humorul matein. Sigur că există mai peste tot şi că ne salvează de la pariul atât de uşor al unor relatări sinistre. E suficient doar să se compare respiraţia subţire a Crailor cu senzaţia constantă de asfixie din Remember: considerabil mai apăsătoare, semn al zăpuşelilor unor cumpene de anotimp.

Humorul matein nu e nici de tot smolit englezeşte, nici băşcălie groasă balcanică. E un humor feroce, fără precedent, fericit cu sine.

***

De-altfel constat că lucrul matein e iarăşi -a câta oară în ultimii cincizeci de ani?- aparent la modă.

Şi nu mă bucur: evangheliile dandyste şi efuziunile de stadion nu se împacă absolut deloc una cu cealaltă.

Fiindcă evangheliile dandyste sunt croite pe măsura budoarului. Care, prin voia capricioasă a unor epifanii fragile, se dă de trei ori peste cap şi se face tabernacol.

Blanchisseuse agréée du satrape de Syldavie

De unde vine chestia din stânga, nu prea are nicio importanţă.

Dar ce este reprezintă pentru resturile de minte jacobină ale subsemnatei un scandal considerabil: de ruşine absolută.

În speţă, e vorba despre o spiţă neaoşă de mousseux. Non, ce n'est pas du vin de Champagne: nu orice clondir pe care scrie tratat după metoda Champenoise -sic!- are căderea să se cheme aşa. Un ceva de o robusteţe cam prea aspră, dacă mă întrebaţi pe mine. Dar mă rog, bun de avut în casă ca să cinsteşti rude îndepărtate, cunoştinţe fără panaş, instalatori pricepuţi: nu râdeţi, am constatat că Mândra le dă -in absentia- electricienilor Bailey's, dar cu măsură.

Un deget grosime, nu mai mult, să ne înţelegem. Eeei, la naiba!

Până şi numele e nemţesc: imposibil de imaginat sminteli, cu şi despre. Însă repet, nu de unde vine poza importă.

***

Din dorinţa de a face din strădanie legendă cu marketing şi în urma unor foarte vinovate negocieri, pe eticheta produselor din raftul ăl bun scrie -cu cifru cu tot- cam aşa: furnizor al Casei Regale a Românicii.

Ehrm, noch einmal: al cui, tovarăşi?

Dacă nu ar transpira prin toţi porii aroma lipicioasă a ridicolului patent, toată chestia asta ar putea fi de o tristeţe aproape libidinoasă.

***

Bun: se dă imposibilitatea unui amendament istoric. Se dau n şanse pierdute de reparaţii, până la momentul providenţial al apariţiei elementului naţional, cu sânge gros şi voie de la stăpânire. Balamucul matrimonial de la Villa Serena nici măcar speranţa asta nu o are: răscumpărarea prin noi înşine a unui şuvoi sangvin cam subţiat.

Se dă insuportabilul personaj, dat cu briantină, firetuit în uniforme liliale de mare ţinută, prieten al Artelor, Ştiinţelor, Meşteşugurilor. Şi în general al oricui are un ceva interesant de aruncat pe masă. Se dau tristeţi şi dezamăgiri reale: la braderie des écus est assez difficile à avaler.

Se dau şi reparaţii foarte plăcut sunătoare urechii, de vreme ce moralmente ne-am dat cu firma în cap şi oricum nu mai interesează pe nimeni. Reparaţii substanţiale: Românica trebuie să fie o ţară a unor abundenţe impertinente, de vreme ce nu se mai isprăvesc.

***

Dar serenissimul încreat socoteşte că nu e destul şi ca orice parvenit apucător ar vrea să puie mâna şi pe monogramele conaşului.

C'est chose faite: vă puteţi legăna cu iluzia că staţi la masă cu Istoria mare şi mică, că aveţi prosoape, botfori şi desagi de neam, că daţi pe gât secărică şi destin.

Il y a le dédommagement. Et puis, il y a le lucre. Et plus bas encore, il y a l'imbécillité patente de faire du lucre sur du vent.

Tarlale în Micronezia. Pământ pe Lună. Paşaport de Belize. Praf de asteroizi en vrac. Generalul armatei moarte. Legiunea de Onoare în timpul celor O Sută de Zile.

Şi furnizorul regelui Lear şi al dudei boierite. Să ne scuzaţi: asta seamănă a chiloţi de ceremonie din puf de păun.

Mizerabil, de trei ori mizerabil.

Nocturna 9: Unde fugim la noapte?

Mă îmbrăcai şi ieşii. Era spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deşi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziţi picurau, pe tulpine şi pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi groşi. Ăsta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură; rarii trecători ce se prefirau prin ceaţă erau mai toţi afumaţi.

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Întâmpinarea Crailor)

Azi

Ieşit oraş, parcul Herăstrău pastă curgătoare de oameni, copii fierţi de vipie în Spielhosen: nenorocire, ne-am întors pe călcâie şi-am fugit înapoi acasă.

Ţigănci cu porumb fiert cum se şi cade: în cazanul unde s-au spălat puradeii, natural. Ceva nou: preţurile şi oferta sunt scoase la imprimantă laser.

Tiribombele şi dulapul zburător: niciun haz. Părere de rău că n-am avut aparatul de pozat la mine: una din divele văpsite pe taraba unde se împuşcă premii semăna substanţial cu Elena Udrea.

Aşadar, fantasme: mais qu'est-ce qu'ils lui trouvent, justes Cieux?

***

Acasă, episodul doi cu pneurile lui Zoe: muşteriul vine să bea aldămaşul marţi, duminică se găsesc 3 (trei) bucăţi de holzşuruburi înfipte cu mare aplicaţie diagonală fix în pneul stânga faţă -ieri nu am putut să o mişc nici măcar trei metri, heh şi-am pierdut şi o groază de timp aiurea. Comentariu portar: păi ce să mai, mureaţi la stop!

Răgete, blestemăţii, bacşiş: să ne luăm de-o grijă.

Iar seara, o monumentală migrenă. Codeină, coana Waldeck -voi reveni, merită o preumblare mai atentă. Îndoială dacă să încep şi să termin Tristram Shandy în două săptămâni ca să enervez satrapi sau dacă să-l legumesc boiereşte, câte cinci pagini pe zi, ca la Rethondes.

***

Iar în piaţa Floreasca, primii fragi. O neruşinare.

PS: Chestia cu Pirgu, sâmbăta ce vine, până în prânz.

Ştirile zilei de ieri, 9: Slabi de înger

Cum spuneam, restul de secol nouăsprezece e cel al prafurilor, hapurilor, loţiunilor şi frecţiilor.

La 1920 piaţa e împărţită antagonic între petrochimicalele nemţeşti şi chichirezurile lucitoare din ţara Franţa. Cu unele excepţii locale: în cazul din stânga fericirea e discretă şi vine de la Cluj, ca ploile torenţiale.

Adevărul, 3 martie 1925.

Ştirile zilei de ieri, 8: Inventică

Pour les Landru bucarestois des années 20.

Ca orice lucru nemţesc, lucrează fin şi precis.

Şi fără sgomot.

Adevărul din 12 iunie 1920.

A patruzecişicincea scrisoare de la Ulan Bator: Alcools

Motto:

"Et l'unique cordeau des trompettes marines..."

(Guillaume Apollinaire, Chantre, Alcools)

De la Z., către P., la Khartoum

Descinsă la Athénée Palace într-un Bucureşti care trage să moară în vara anului 1940, apocrifa contesă Waldeck are parte încă din prima seară de o ticăloşie considerabilă. Şi de care nu se poate să nu îţi aminteşti cu dragul inexplicabil pe care îl ai pentru episoadele vieţilor altora.

În special dacă protagonista sfârşeşte prin a-ţi deveni, încetul cu încetul, complet indiferentă: am putea sărbători cu spor izbânda asta a circumstanţelor asupra persoanei, cred.

Ia să vedem:

Dar cel mai pronunţat era mirosul băuturii arămii care venea din paharele lor de cocktail - amalfi s-au grăbit Excelenţele să mă lămurească, un amestec de vermut şi ţuică, alcoolul naţional de prune.

Nu doriţi un amalfi, doamnă? întrerupse tăcerea cel cu barbă şi, fără să aştepte răspunsul meu, schiţă un zgomot din buze, ceea ce am aflat că era felul românesc de a atrage atenţia chelnerului. Un barman negricios veni la masa noastră, traversând holul: Un amalfi pour madame, Henri, comandă cel cu barbă (...).

Piccolo-ul îmi aduse paharul de amalfi şi, ca să le fac pe plac bătrânilor domni, l-am dat pe gât ţinându-mi respiraţia. După care m-am simţit deosebit de bine şi de remontată (p. 34, sqq).

Aparenţele n-ar trebui să înşele: este momentul în care până şi o capră patentă devine niţel cutră bucureştenească.

Cu atât mai interesantă revizitarea, façon nouveau siècle. Nici n-a trebuit turnat prea mult gaz peste foc: doar câteva vorbe bine ticluite, cu acel insuportabil ton imperativ al capriciilor dumitale. Şi ficţiunea unei misiuni strategice: chestia asta funcţionează, întotdeauna.

Ce n'est pas si mal, voyez-vous...

***

Şi îmi luasem toate precauţiile: o zi de vineri mai abulică decât de obicei. Istoveala birjarului debordat pe bulevardul Lascăr Catargiu. O jumătate de oră întârziere, anunţată unor bunăvoinţe în ultimul moment.

Şi dorinţa unei intrări teatrale, potrivite cu sfârşitul după-amiezii de vară tânără.

Se cereau pantaloni de doc şi mâneci suflecate la cămaşă. Athénée Palace nu e mausoleu: allez, champagne!

Fetele de la bar mă ştiu bine. Conversaţie stupidă, dar cu politeţe hotelieră: ce mai faceţi? doamna -madame mère- nu e la braserie? şi...astăzi, după-amiază.... ca de obicei?

Ca de obicei: un espresso gros, fără zahăr, fără nimic. Şi o zamă de naramze, bineînţeles.

Pentru restul, mai vedem. La English nu beau niciodată: şi Mara, chelneriţa, ştie asta perfect.

În atari circumstanţe, scăparea de la capitulări este foarte simplă: a se arunca mentalul înspre taclaua amicală care adună, nu desfiră.

Un secret: este mai simplu de scris, decât de făcut impecabil. Dar atitudinea binevoitoare care ascunde creierii pe toţi pereţii are un merit: cel al reputaţiei nesmintite de excelent ascultător.

***

Taclaua continuă: şi dragă, să vezi... aşa şi pe dincolo... Se pun întrebări iezuite, în ecou: un efect nemaipomenit de retorică.

...şi-atunci, i-am zis că... hm, bine-ai făcut, cucoană...

Nu şuier -ca în carte- după fata brunetă care îşi dă coate complice cu un american cu aer de predicator baptist în vacanţă.

Americanul -pariez pe o urbe industrială tristă din buza Marilor Lacuri- poartă bermude şi cămaşă cu mâneci lungi încheiată până la ultimul nasture. Iar Mara are acea frumuseţe românească imediată: un amestec înşelător şi uşor tenebros de pastorală, perversiune şi tâmpenie binevoitoare.

O femeie profund cumsecade în straie sociale prostitute. Iar individul ar putea să crape sugrumat în fotoliul de lângă şemineu fără să scoată un sunet de protest, în aşa hal e posedat de mirosul de frunze putrede al locului.

Şi de farmecele stilate ale personalului, bineînţeles.

***

Nu, nu o fluier. Dar îi prind privirea uşor excedată de conversaţia născută să se asfixieze după câteva minute, în lipsa unor încurajări explicite şi pocnesc uşor din degete: ador şi gestul, şi sprânceana care se ridică de una singură.

... da, sigur, ce să mai fie...?

...stai niţel, dragă: ţine-ţi vorba... heh, un Amalfi, Mara, te rog...

Interlocutoarea mea e absolut mirată şi profit: pardon, dragă, două...

Vizavi, ultraj în faşă: ... dar nu vreau alcool...

...vai, dragă: ce greşeală! Ăsta nu e un alcool oarecare. O să vezi: până diseară, o să-mi mulţumeşti. Este o experienţă culturală.

***

Sosesc paharele. Prima înghiţitură, ticăloşită, provoacă reacţia imediată, cu afect sarcastic şi în mare linişte a aşteptării confirmate. De aceea, nu am să o scriu aici: nu e nici timpul, nici locul.

Dar se va spune, en petit comité: are farmecul ei, fără îndoială.

Ceci dit, vous n'êtes toujours pas un salaud.

***

Se ştie: am cu alcoolul o relaţie ciudată. Nu neapărat de love'n hate, dar cu mari rezerve: mi se pare, trăgând linie, una din cele mai dezamăgitoare experienţe posibile.

Nu şi de data asta. Experienţa unui amalfi tradiţional nu e pentru sufletele mici şi sperioase de urât. Nici pentru logodnicele de taină ale lui Hristos, flagelante anonime din pâcla străzii: numind aşa femeile de treabă, ne ies supranumerare. Şi nici pentru putanelele cu poşet Vuitton bătut în monograme colorate, pe piei écrues.

Pe cele de la masa de vizavi le-am privit dând pe gât un infect bacardi tonic, atât de în silă sinistră dar în fond profund amuzată, că au dispărut rapid, ruşinate şi dezgustate de viaţă.

Probabil că asta înseamnă, în româneşte: să nu te ţie pământul.

***

În atari situaţii, este de bun gust să se considere efectele secundare ale băuturii violente cu o suverană detaşare laconică.

În criteriu şi proiect, amalfi tradiţional e o băutură fanariotă. Turcit cu ţuică, vermutul torinez capătă un ton absolut conspirativ, cu acea uşoară perversiune a secretelor împărţite de cei foarte, foarte puţini.

Reflexele rezistă, chiar admirabil de bine. Cu mintea e mai grav: am observat tendinţe de raznă, indiferente scenografiei în sine, dar sincere în prostia lor uleioasă şi relativ lesne de ţinut în frâu.

Paharul se goleşte, conversaţia trenează. Fiecare e într-ale lui, în altă parte, cu altă lume şi cu alte vorbe. Sentimentul copleşitor al destupării unei iazme e însă probabil comun.

Aviz amatorilor: amalfi tradiţional provoacă efecte secundare interbelice. Şi, odată cu a doua tură de cafele şi portocale nevinovate -fără niciun efect, c'est dire- the sweet audacity of migraine.

Fix în sinusuri. Nu, nu ţi se deschide Ajna: dar suntem pe cale să ne trotilăm cu foarte mare graţie uşor încurcată.

***

Plecarea spre birjă solicită încheieturile mai apăsat decât prevăzusem. Previzibil, interlocutoarea se desparte mulţumind cu un surprinzător îmi dau seama că habar nu aveam Bucureştiul până azi.

Şi-mi ofer o plimbare pe Calea Victoriei şi pe Splai. Moment în care sensul profund al unor porunci se desface de unul singur.

Prin conjuncţia unor mistere, m-am plimbat, domnule, printr-un Bucureşti anglo-indian absolut inexistent şi probabil năucit pe măsura serii de şaisprezece mai curent.

Pentru aşa ceva nici măcar nu se poate mulţumi convenabil. Se poate doar bombăni complice.

Consider it done, dimpreună cu marile mele perplexităţi fermecate,

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişişaptea zi a lunii lui Ordibehesht

Vengeance!

Fost iarmaroc, ioc lume: fericire.

Cumpărat şerbet, dintr-o tăietură imperativă cu degetul prin aer la tarabă. De toate să fie?

Heh, n-am voie, dar de toate să fie. Fiindcă fireşte, mi-am pierdut pe loc uzul raţiunii şi nu funcţionează inhibiţia.

Cacao. Lămâie. Căpşuni. Zmeură.

Who's da biatch, eh? Eh?

PS: De la videancă. Vaivai. Care avea şi ciociolină de casă trasă hoţeşte în două foi Lica- Gheorghiu-Dej, că de-acolo vine. Dar hai să nu fim porci.

Later edit: Schimbat ora şapte jumate. Îi mănânc cu fulgi cu tot.

Even later: Ceea ce a urmat are nevoie de nişte vorbe mai meşteşugite ca de obicei. Am isprăvit seara într-o aţipeală care s-a transformat într-un picaj sweet'n sour.

La honte, heh.

Looking for...

Am renunţat să mai dau căutări, în urma unui ucaz.

Asta însă e atât de fabuloasă, încât m-am înduioşat pe loc. Leconte de Liste, heh. Şi Tiraspol.

PS: E târg la Muzeul Satului. Şi au şerbet, muahahaha.

Mână, birjar!

Eh bien, justement... găsind ventilul de la roată făcut praf de dimineaţă -muşteriul lui Zoe o ridică de-abia marţi, fluier o birjă.

Spornică treabă: aşa am avut onoarea să aud live fenomenala expresie pis-pis. O credeam o fermecătoare invenţie a dihaniei.

Muscalul, ţigan cu aere italienizante: rânjet larg, gel în părul creţ şi ochelari de soare pentru ski înşurubaţi direct în cortex, pesemne. Dar cu humor: deocamdată, la urcare seamănă cu o viespe aferată -tre' să scot raportu, doamnă!

Aşa că: mefienţă!

***

Însă până la colţul străzii, lucrurile o iau razna de tot, graţie ultimei pagini din Libertatea. I-auziţi: la Paris, studentă ziua-curvă noaptea. Cât o face asta pe lună, curge alene monologul.

Ntz, două mii de euro.

Pe noapte, poate zic eu.

Pe lună, aşa scrie aicea. Dar eu zic că e cam puţin.

Nu, n-am de lucru:

La scurt, pesemne, mormăi de după ziar.

Se uită la mine, total interzis:

Păi la scurt, cum să nu. Uite-aşa: pis-pis.

Îngheţ:

Pâş-pâş, vreţi să spuneţi.

Nu doamnă, pis-pis. Vreţi o bombonică?

Nu ştiu cum să vă zic, dar în momentul ăla mi-au cedat nervii.

***

Amalfi tradiţional: de la şapte punct încolo.

Ştirile zilei de ieri, 7: Midineta absolută

Cucoana din stânga: absolut înduioşătoare.

Desăvârşit de galeşă.

Şi tot din ţara aia imposibilă, fir-ar să fie: e midineta perfectă, Roaring Twenties fireşte.

Sper să apuc să revin spre prânz, văd eu cum mă descurc.

Ştirile zilei de ieri, 6: Méfiez-vous des contrefaçons

Rest de secol nouăsprezece, telalâcurile insistente de medicamente, poţiuni, elixiruri, astuţii şi invenţii diverse şi nemaipomenit de încrezătoare în progres.

Omul încleştat: am stat să-mi sparg minţile, fiindcă hârtia e destul de fragilă şi individul părea înecat.

Nu eram foarte departe cu drumul: mie îmi miroase a chestie de dezvăţat beţivi. Import din Împărăţia de la Soare-Apune.

Mai am o cuconetă de drogherie şi gata pe dimineaţa asta: nu vreau să vă ameţesc. Tura viitoare, alte prăpăstii: roman-foileton şi drogherii savuroase, de la Cluj, tu.

Adevărul, 9 iulie 1920.

PS: Cât despre ulanbatoare, e la foc mic dar sigur. Săptămâna asta, Bucureştii paşadeşti, de vreme ce ne-am ocupat atâta de el. Cu o invenţie.

Ştirile zilei de ieri, 5: ... et il se promenait, en covercoat...

Fără alte comentarii. Du sur mesure, absolument. Ştii dumneata.

Adevărul din 10 aprilie 1920.

Ştirile zilei de ieri, 4: Groaznica decădere a comisului voiajor

Ceva mai devale, spre Sfânta Vineri, o croitorie israelită are probleme de sales suficient de tragicomice pentru a plăti un anunţ la ziar: scump, scump!

"Aviz important. Croitoria Arbitrul Eleganţei I. Neumann & Co., din Bucureşti, aduce la cunoştinţa onor. sale clientele din întreaga ţară, că voiajorul Herman Segall a fost destituit din serviciul nostru, ca atare încetează de a mai putea prelua comenzi, de a încasa bani, etc. pentru firma noastră din data de 14 cor. Orice sume de bani încasaţi, sau afaceri, nu vor mai fi recunoscute de noi.

Croitoria Arbitrul Eleganţei, I. Neumann & Co Bucureşti, str. Sf. Vineri, 17."

Adevărul din 3 mai 1920.

Mă tot întreb dacă e vorba de acelaşi Neumann pomenit de Waldeck.

Ştirile zilei de ieri, 3: Adevărul ajunge în Provincie prin scrisori

Ce, credeaţi că Brăţara din Chitila a inventat roata?

Poftim de-aici, la maxim: heh.

Sic:

"Doamna Elisabeta Constantinescu. Ghicesc adevărul vă împac cu toată familia şi cu persoane streine supăraţi, aduc linişte în căsnicie depărtez duşmani de casă, aflaţi tot adevărul în Provincie prin scrisori mărci pentru răspuns. Calea Moşilor no. 212, Bucureşti"

Adevărul din 3 mai 1920.

Pariu că lucra pentru Siguranţă?

O mare victorie: cât dădea Pantazi pe birjă

Găsit registrul de cheltuieli al clanului T., dar nu din 1908 ci -surpriză!- din anii mateini 1910-1915, très exactement. Minuţia maniacală e cea a lui Corneliu -remember Banca Românească?-, care notează în fiecare zi în ameţitoare ronde absolut toate capriciile şi necesităţile vremii.

Aflăm cu ocazia asta: cât costau drumurile zilnice în birjă, cât erau plătite slugile (sic!), cât se irosea în oftaturi cu toaleta cucoanelor şi a domnilor - Corneliu T. prevăzuse posturi bugetare separate pentru asta. Cum legităţile sociale presupuneau şi abundente bacşişuri şi pomeni, cât se prăpădea pe drogerie - vizibil altceva decât spălatul şi toaletele. Cât s-a plătit pe o parcelă în Parcul Filipescu la 1912 şi pe două felii de plajă la Techirghiol, doi ani mai târziu: astăzi sunt ale lui C., care habar nu are ce e cu ele, heh.

Mai mult de-atât: grafice ireale scriu mai adevărat decât orice jurnal electrocardiogramele anuale ale bancherului Corneliu, care se răţoieşte înduioşător. 1912: cheltuieli mai mari decât salariul, compromis economii venituri proprietăţi.

Asta merită o amplă şi complexă analiză: socotim informaţia inestimabilă pentru un demers arheologic cu afect. Imediat după trăznaia cu Amalfi de mâine după-amiază/seară: depinde, dar se va face, with a twist, comme d'hab.

Estimp, pentru că mâine jucăm probabil în prelungiri infernale la birou -urgh şi berk!- câteva telalâcuri colosale din pagina de mică publicitate a Adevărului, 1920.

Am dat peste unul din teancurile de ziare, nu de alta.

PS: Don't sob. Mai avem, o droaie.

Controverse

Mai deschidem Cartea: nu e prima dată, dar e cu dileme.

"Aş fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos şi trist, aproape funebru. În legănarea lui molatecă, pâlpâia, nostalgică şi sumbră fără sfârşit, o patimă aşa sfâşietoare că însăşi plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferinţă. De îndată ce coardele încăluşate porniseră să îngaime amara destăinuire, sub vraja adâncă a melodiei, întreaga sală amuţise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierdută, o prea târzie şi zadarnică chemare."

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea Veche, Întâmpinarea Crailor)

Care este valsul lui Pantazi?

S-a insinuat un răspuns cam prea simplu: Mână, birjar!

Tehnic vorbind, e imposibil. Nu e vals, e tango: et d'une. Nu e al vremii, ci e scris chiar de Moscopol: oui, absolument. Şi socotim că ar trebui hăuri considerabil mai articulate pentru ca întreaga sală a birtului din Covaci să amuţească de tot.

Nu e mai puţin adevărat că are ceva din lucrurile de mai sus: nocturnele, căinţele, pierzania inofensivă, sufletul praştie.

Sugestii, bombăneli? Am supus la vot, având o propunere alternativă, fireşte.

Până atunci, ia să vedem:

A patruzecişipatra scrisoare de la Ulan Bator: Un sabotor poetic, Jean Moscopol

Motto:

"- În faţa Frumosului, lămuri el, singurătatea devine apăsătoare şi e o seară prea frumoasă, domnule, o seară de basm şi de vis. Asemenea seri se întorc, zice-se; de demult, în taina lor le plăcea meşterilor cei vechi să întruchipeze unele legende sacre, rareori însă penelul celor mai iscusiţi chiar a izbutit să le redea umbra limpede în toată albastra-i străvezime. E seara izgonirii Agarei, seara fugii în Egipt. Pare că, fascinată, vremea însăşi îşi conteneşte mersul. Şi în văzduhul fluid nici o adiere, în frunzişuri nici un murmur, pe luciul apei nici un fior..."

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Cele trei hagialâcuri)

De la Z., către P., la Bucureşti

Jean Moscopol este unul din acele cazuri inexplicabile de uitare colectivă şi aproape absolută, al căror secret îl au realităţile româneşti cu vârste diverse. De obicei, lucrurile astea abominabile vin de se întâmplă fără autodafé, printr-o misterioasă conjuraţie a imbecilităţii posterităţilor speriate de imposibilitatea unor taxonomii fără efort.

Nu e mai puţin adevărat că reputaţia lui Moscopol în dinamica vremii sale era una din cale-afară de încărcată de briantină şi de acel farmec îndoielnic şi cu neputinţă de mărturisit la club al terasei de vară bucureştene. Un bilet somnoros îl numise intuitiv zeul pedichiuristelor: m-a fermecat să aflu, pe muchia unei conversaţii, că porecla oficială şi constantă nu era foarte îndepărtată.

Moartea coafezelor: asta spune multe.

Dar, ca pentru foarte multe lucruri din scenografia imediată a Seraiului, ar fi prea simplu să ne mulţumească sarcasmul ăsta ucigător şi în fond atât de valah, că devine -iată- previzibil.

***

Una peste alta, despre Jean Moscopol ştim groaznic de puţine lucruri concrete. Dar mărunţişurile de care mai putem să ne aducem aminte schiţează cu hotărâte linii de cărbune profilul unui personaj fabulos al bestiariului interbelic.

Fluiericea nepăsătoare ne vine dinspre Brăila începutului de secol trecut. Am putea să ne gândim aproape imediat la Panait, dar un minim discernământ în nuanţele româneşti ne dă peste mână. Brăila cea atât de dramatică şi de lipsită de iluzii a lui Istrati e fix opusul exuberanţelor hedoniste ale marelui comerţ cerealier şi interlopului respectabil inerent oricăror prosperităţi portuare. Dacă Moscopol descinde, cel puţin în aparenţele cultivate cu mare grijă, din cosmopolitismul şmecher al coloniei palicare, atunci lucrul lui Istrati are relieful de cremene, hanger şi praf de puşcă al circumstanţelor albaneze.

E o chestie de scară, nu ştiu cum.

***

Fostul conţopist şi ucenic de misit maritim ajunge la un moment dat slujbaş al uneia din marile bănci bucureştene, circumstanţă care-l leagă neştiut de Paul Morand. Se înscrie la Facultatea de Aeronautică a Politehnicii, lucru cel puţin nedumeritor: nu prea ne aşteptam ca rivalul lui Cristian Vasile să aibă veleităţi de Fred Vasilescu.

În fine, povestea îşi urmează cursul uşor stereotip: o voce de miere obosită care sfârşeşte prin a fi remarcată, barul Zissu de pe Şerban-Vodă...

Şi, da esquina, gloria veşnică şi abruptă a patefoanelor.

***

Un amănunt consemnat uşor mecanic de letopiseţe mi-a atras atenţia: faptul că Moscopol este şi autorul unei cărţi de epigrame cu un titlu absolut delicios- 101 răutăţi- iniţial parte improvizată a numărului de scenă.

Am ricanat îndelung, aflând de chestia asta: cât fler, în adevăr! Pezevenghiul îşi dăduse seama, pesemne, de un lucru simplu dar nu la îndemâna oricui: fie şi inadmisibil de proastă, epigrama e unul din acele argumente de drept divin ale unei operaţiuni insidioase de seducţie.

Trăgând linie, se poate spune că socoteala a fost relativ deşteaptă. Asta cel puţin până la fuga în eghipetul Americii, când lucrurile o iau razna, devenind de un înduioşător patetism. Ultimele înregistrări cunoscute ne arată burzuluiala inocuă a unui guvernator exilat.

Şi un ultim detaliu, surprinzător: prins cu totul de flacăra cruciată, Moscopol uită cu desăvârşire să mai graseieze.

Les affaires sont les affaires: ce mama naibii, un peu de retenue militante!

Auzul cu afect vede în asta fractura de coloană a bietului om sub vremi.

***

Cheia uitărilor nu e însă în fişicul de detalii de care am tot vorbit mai sus, şi care aveau totul pentru a sminti sufletul coafezelor de mahala. Este, de-altfel, extraordinar să ţi le închipui oftând cu băgare de seamă atunci când vine de se leagă farmecul hoţesc al fluierăturii de haimana: la refren, întotdeauna.

Cu toate că evidentă, nu ne-a fost la îndemână: în hărmălaia şi văicăreala sibarită a romanţei interbelice, Moscopol are curajul nebun al şansonetei. Iată de ce, în ciuda stupidei eleganţe a textelor - sau poate tocmai de aceea- ni se pare hotărât preferabil miorlăielilor unui Trénet, de pildă.

Al şansonetei pe jumătate visate, înfăşurată cum se şi cuvine în fum dulceag de ţigarete egiptene şi robită unui spleen foarte puţin potrivit băznelilor de mică antantă.

Pionieratul nu iartă pe nimeni: neavând destinul pe care îl merita cu prisosinţă, Jean Moscopol are măcar poveste.

Povestea unei aprige ambiţii contrariate.

Este, pentru Serai, o mare fericire confuză să o împartă cu dumneata.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişicincea zi a lunii lui Ordibehesht

PS: Mottoul matein îşi asumă fidelităţi derizorii. Jean M. nu e de-acolo, ci din Patul lui Procust, în totul.

Şi din Pasagiul Macca.

...şi bineînţeles...

Venită şi ea cu poşta, via Ulysse, o babă oropsită, pesemne pe la Colentina.

25 de grade la sol, a venit vara lungă şi aducătoare de incest, cum ar zice Ratpack.

Pfft, quel bordel!

Ieri şi azi: două zile total vraişte. În previziunea săptămânii viitoare, că după aia, absolut toate agendele reîngheaţă, sănătate şi virtute.

Însăilat ceva: e de la sine înţeles că or să fie două epistole, una după alta. Cui nu-i place, să reclame.

Răbdarea va fi despăgubită cu o trufanda rusească, par retour de courrier. Cum ajung acasă.

Am rupt uşa, că nu mai poci.

Nu....

... nu este bine să te speli pe dinţi cu mintea la întrebări retorice.

Vizavi de asta de mai jos, anume: iubeşte-mă... sau ce?

Cum adică, ce?

Iubeşte-mă sau tai cablul, voyons!

PS: Al naibii Email Diamant! Arăt de parcă am mestecat o lamă de ras. Ruşine, ruşine, de trei ori ruşine şi noapte bună.

PS2: Vitalitatea vecinilor de deasupra: de hidrocentrală.

Later edit: Gata, n-am mai rezistat şi după îndelungi încercări, aveţi în stânga trei cofeturi complet uitate direct din patefon. Au fost patru: unul s-a dus unde se şi cade, chestie care nu se negociază.

Revin cam într-o jumătate ceas. Jean Moscopol merită îndelungi explicaţii.

Ceva obscen

Este absolut obscen să stai să-l asculţi pe Şaliapin în Faust la orele douăsprezece şi patruzeci de minute a.m. locale, fără ruşine pentru comitetul de bloc.

Uitasem de asta: îmi felicit cu prisosinţă veleităţile recente.

Reglajele aproape isprăvite: din raţiuni evidente, nu le pot da drumul cu totul în noaptea asta. Poliţia de proximitate încă mă ţine minte.

Ceea ce se poate spune, e însă că rezultatul e exact aşa cum trebuie: suficient de fidel deficienţelor tehnice înduioşătoare - oui, le crépitement est parfait- şi onest ca impedanţă.

***

Revăzută după vreo zece ani cu un ochi discriminatoriu, colecţia de plăci a lui Radu T. este un fermecător amestec de tâmpenii ale zilelor sale: Moscopol, zeul pedichiuristelor şi obscure târfe din Chicago în zbânţuieli de foxtrot.

Asta pentru ceea ce bănuiesc neruşinat a fi partea -să ne iertaţi- de ciocane a chestiei.

Şi versantul respectabil, cu nişte prăpăstii: Gigli, Caruso, Şaliapin.. tout le Gotha y est. Şi la fără vorbe, Fritz Kreisler, Cortot... n-am răbdare să mă uit cu totul.

Deocamdată, va trebui să le şi curăţ cum se şi cuvine. Un bob zăbavă, nu are cum să vă pară rău.

PS: În rest, rămâne cum am stabilit, domnule care bombăni. Am şi ales cu grijă bucata: la drept vorbind, e cea mai siropoasă, dar trebuia inventată.

Eppur si muove!-3: Getting a Hold on My Voice

As a wannabe writer, getting a hold of my voice is what matters most.

Zău că nu ştiu. În mod normal, unui scriitor adevărat nu îi pasă absolut deloc de ce crede lumea.

Este, de-altfel, diferenţa fundamentală dintre dihanie şi subsemnata.

Care nu ştie ce e, dar numai wannabe nu şi-ar scrie pe nas.

Asta sună chiar a capitulare.

PS: Rog să fiu iertată pentru poză. Câteodată, însă, sinapsele sunt mai puternice.

PS2: Dinamica damă G. este rugată să nu ne bage prea tare în seamă: destul am făcut-o pe cont propriu. Îi promit, de-altfel, că va putea destul de curând să refacă demersul în sens invers.

Eppur si muove!-2: In a Sheer Communication Light

Also, in a sheer communication light, being able to reach your dear ones across the world faster and more reliably than ever (think of Skype, for example) filters and strengthens relationships.

Despre Skype, mă abţin şi numai de bine: deşi tot mi se pare o invenţie pentru zgârciţi. Am avut încercări prea puţin concludente: fâşâitul de Eurovision a sfârşit prin a mă dezarma, cu totul.

Dar cum naiba să ne filtrăm relaţiile, complicităţile, prieteniile şi stârnelile din aşa o prostie?

Honey, I'm sorry to dump you: you sounded better on Skype than in real life?

Excuse me? Pe ce lume trăim?

***

Nu numai din considerentul de mai sus refuz ispita auditivă până când lucrurile riscă să devină perfect ridicole.

Ci şi pentru că pe gustul personal, stârneala e lucru imposibil fără vicisitudini, fie ele şi inventate.

Asum şi admit: sunt, pesemne, un caz cât se poate de patent al sindromului Jaufré Rudel.

Eppur si muove!- 1: What the Greek Agora Used to Be

Trăim într-o lume din ce în ce mai rotundă: în fiecare zi, câte un detaliu de nimica toată se învredniceşte să ne aducă aminte de câtă dreptate a avut Galilei.

Ca de pildă acum câteva zile, un interesant interviu al respectabilei şi candidei dame Gorgeoux. Seraiul o socoteşte inestimabilă, în felul foarte personal al domniei sale, şi-şi aminteşte cu profund amuzament şi pioşenie de cafelele estivale de pe strada Episcopiei. La răspântia -care trebuia inventată- unui club de hahalere cu blazon şi unei foste mercerii, transformată în magazin de speriat bărbaţi.

Cât despre tacla, judecaţi şi singuri, aici.

Some people go fishin'. And then some other people, they go global. So mote it be.

***

Am scris cumva idei sarcastice mai devreme? Nu e neapărat vina eminenţei sale. Să ni se permită însă un haz nebun vizavi de situaţie: imposibilă acum douăzeci de ani, pe ceas. Cu toate că, vizavi de circumstanţe, avem un regret: că nu s-a întâmplat la brezaia de la Notting Hill.

Ar fi avut un panaş imposibil de neglijat: ceva foarte Greater London, aşa.

În fine, n-ar servi la nimic să rezum muşteriilor sabiduria atât de în priză cu viaţa de pe foaia virtuală de la capătul lumii. Ca orice lucru lăsat de izbelişte pe tarlaua digitală, să judece vox populi fondul.

Pe aceste cinstite curţi le-au stârnit -relativ considerabil- trei fraze.

Hm. Doar trei fraze?

Păi da. Trois p'tits tours et puis s'en vont.

***

New technologies, when successfully embraced by both parties, can bring dialogues closer to what the Greek agora used to be.

Am să mă abţin să scriu celebrissima frază revoluţionară din vipia lucrurilor Comitetului Central: făcea, doar, vorbire de Woland şi eu cu lucrurile astea nu mă joc.

Dar am să scriu aşa: asta sună ca-n Huxley! Prietenii ştiu de ce.

Din punct de vedere retoric, pseudo-argumentul agorei a fost primul care mi-a sărit în ochi. Enunţul în sine mi se pare absolut simptomatic pentru oboseala zilelor curente şi felul în care lăsăm să zburde pe toţi pereţii lucruri importante. De hatârul încheierii unei fraze cu un ceva care să dea bine.

Nopţi pesemne pierdute pe prostii în facultate mă fac să salut optimismul cu care respondenta asimilează halimaua dracului pe roţi care este, anume abulica şi lipsita de frâne blogosferă universală cu scenografia lucrului atenian, din vechi. Trecând peste elipticul şi voluntaristul when successfully embraced by both parties -iubeşte-mă sau...ce?- la drept vorbind fraza mă cam sperie.

***

Ehrm. Să ne înţelegem: agora, dragii babei, era un fel de mall. Se plimbau prin ea şi arhonţi, şi moaşe cu posteritate fundamentală, şi zăpăciţi aciuaţi prin butoaie. Se târguiau -fireşte- grămezi lucitoare cu măsline şi putineie cu brânză de capră. Cu puţină impertinenţă, ne putem imagina chiar echivalentul unor bârfe leneşe, vegheate atent de pămătuful răcoros al sclavului îndatoritor: fată, ştii...? da fată, fii atentă şi să vezi...

Că istoria n-are niciun haz fără artificii din astea, nu de alta.

Din vreme în vreme, atunci când cele câteva zeci de familii care însemnau ceva socoteau că e nevoie de vreo părere colectivă, şi pentru că aşa o cereau datinile, se putea întâmpla ca în agora să se mai şi judece câte o găinărie mai mare sau mai mică. Să se aleagă alt staroste. Sau să se hotărască vreun răspuns obraznic pentru ţărănoii din Sparta.

Se ţinea praznic. Se spuneau lucruri frumoase. Se ridica mâna: da sau nu. Ura şi la gară!

Isonomia ateniană de care legăm astăzi mitul tenace al agorei e un lucru perfect univoc. O chestie de castă. O formalitate pentru cei foarte puţini, ale cărei sensuri profunde au sfârşit prin a se pierde cu totul. Desigur, într-o lume cu satrapii moleşite de vin răşinos sau cu fascisme cinstite ca în Lacedemonia, lucrul ăsta putea părea extraordinar de nemaipomenit. Însă transpusă în fapte de azi, agora de ieri ar arăta aproximativ la fel cu complexul militaro-industrial rusesc.

Contenant ou contenu? La urma urmelor, poate că Gorgeoux a avut dreptate: dacă e mall, mall să fie!

Motivul unor absenţe

Ce-am promis, aia fac. După o groază de operaţiuni de descarcerare din străfundurile biroului meu ferecat în cheutori de alamă, le voilà.

Venise şi vremea, nu ştiu cum: un cineva le cam persifla într-o veselie pe sub fereastră.

His Master's Voice, 1933. În perfectă stare de funcţionare şi cu o groază de plăci. Deşi Coca mi-a spart fenomenalul Tannhäuser, uvertura pe două feţe -nici nu mai ştiu cu cine.

Il se porte comme au premier jour, vraiment.

Acuma rugaţi-vă să meargă şandramaua, zău.

PS: Sic transit, mon œil: parfaitement. Allez: vous savez qu'il vous est impossible de me contrarier, heh.

Faisons l'appoint

Dormit tun vreo două ore - recomand călduros cartea cucoanei Waldeck: pentru cine se aştepta la Olivia Manning bis e o mare surpriză- chestie care mi-a mai pus vraiştea la un loc.

Iar veştile zilei curente sunt ceva mai bune: prin urmare, mulţumită de boieria chiulului, o şterg în oraş.

La întoarcere, un interviu din Pakistani Spectator îmi dă idei sarcastice. She did it again: let's bring up some fuel!

***

Şi o răzleaţă, de-azi noapte:

Ainsi donc, il faudrait probablement inventer de nouveaux mots pour l'Asie, car elle ne supporte que le sur mesure.

Later edit: Fost oraş, târguit necesare, bălmăjit cafele, păruit cu felcerii administrativi, întors acasă, găsit pişcături.

Din astea. Pentru că nu mai am răbdare, încep experimentele sonore din seara asta. Attendez-vous au pire, heh.

Un teaser: tribulaţia cincizecişidoi

În avanpremieră cam năucită de somn un ceva care m-a trezit brusc: să nu cumva să uit.

Cititorul va şti să ierte, sper, nesăbuinţa pipetelor narative.

***

Din carnetul lui Pantazi:

Mais une fois franchis les confins apocryphes de l'Asie, il devient évident que l'ordre des choses s'écrit désormais sur une feuille translucide de papier de riz.

C'est, d'ailleurs, peut-être de là que vient l'embarras européen d'une retranscription convenable.

On aura longtemps cru qu'il s'agissait d'un problème de cadences, ou plutôt de rythmes: ce en quoi, on a très probablement eu tort.

Car comment dire, avec des sons finalement si monocordes, la violente fragilité et cette espèce de joie trouble d'un lever de soleil en pleine rizière ?

Non, nos impuissances conceptuelles de Blancs ne sont pas celles d'une scansion bancale. Parce qu'elle nous prend au cou, et ce de manière immédiate, dire la chose asiatique nous manquera toujours de souffle.

Le résultat médiocre, méprisable, souffreteux est celui d'un balancement inégal entre la grande turquerie et l'ankylose des porcelaines chinois.

Contrarietăţi fără importanţă

De dimineaţă, o ştire de prost gust dinspre Împărăţia de la Apus reuşeşte ceva mai mult decât să mă indispună. În sine, un simplu reflex emetic antiromânesc pe geamul unei brutării de provincie. Raţionalizabil prin precedente. Explicabil prin acumulări exponenţiale de găinării jalnice. Şi cu un analfabetism de esenţă abjectă în expresie, care e cel al lipsei de echivoc.

Ils en ont marre: ceci était à prévoir. Ici-bas, on se lamente, on soupèse, on spécule: sans vouloir lever le petit doigt.

Toată mizeria asta transpiră însă o fermă tristeţe jenată. Pentru cine a apucat să ştie de Spania care se pricepe ca nimeni alta să-ţi puie nodul fericirii îndărătul corzilor vocale. Pentru cine ştie precis cât de greu se obţine aşa ceva.

Pentru că se ştie, sau ar trebui să se ştie: bunăvoinţa imediată şi lipsită de consecinţe e sinonimă superficialităţii cordiale a coloniilor.

Şi pentru cine se întreabă cum de mai e posibilă pe lumea şi pe vremurile astea acea anume stare de extrasistolă bine temperată. Unul din cele mai bine păstrate secrete ale oricărei flânerii madrilene.

Una din cele mai vinovate fericiri personale.

***

Spre prânz, o contrarietate neprevăzută şi inofensivă în plan imediat mă scârbeşte considerabil mai mult decât a mia decepţie vizavi de moravurile compatrioţilor at large.

Fără detalii de prisos şi cu o întrebare retorică: oare cum credeţi că se simte felcerul ce se ştie inapt să puie mâna pe bisturiu?

Cam pe-acolo ne-am mişcat toată ziua: cu un insuportabil sentiment al inutilităţii. De unde, experienţa interesantă a furiei altfel codată cromatic.

Nu roşie. Ci albă.

Nevoia de somn se suprapune şi peste planul de bătaie pentru un nou experiment urban cu iz de hatâr, e drept.

Am ales pentru asta după-amiaza de vineri.

Sunete

Pentru că e luni şi pentru că pesemne îmi sunteţi relativ simpatici, am hotărât să vă fac nişte daruri săptămânale.

Cu condiţia să găsesc ce îmi trebuie zilele-astea în târg, începând de joi o să avem cu mare regularitate vreme de un an şi ceva probabil nişte sunete mai boiereşti, fix dinspre patefonul HMV al domnului Radu T.

Nu am de gând să le anunţ explicit dinainte: se duce naibii toată fericirea surprinderilor. Puteţi fi siguri însă că sunt alese pe sprânceană: şi pe unele nu le-am mai auzit absolut nicăieri.

Partea bună e că le puteţi şi furgăsi cu neruşinare, de la cutia din stânga.

Totuşi că sunt milostivă, un indiciu: săptămâna asta, nişte bucureştenisme absolut canaille.

Nocturna 8: Ţuică şi mastică, Drăgăşani şi Saint-Julien vechi...

Banchet în onoarea lui Take Ionescu. Călăraşi, mai 1905.

PS: I pak. Cam într-un sfert de ceas. Ştiu sigur că are să placă.

Bruxelles înainte de UE - 2: ...un bon gros sel gaulois

Les Galeries Saint-Hubert, construites sur les plans de Cluysenaer, ou le Passage, si vous aimez un terme plus usité, plus bruxellois, constituent, avec le boulevard Anspach, la Montagne de la Cour et la rue de la Madeleine, le centre principal de l'activité en même temps que de la flânerie. L'animation s'y manifeste surtout le soir à l'ouverture des théâtres avoisinants. Parmi les attractions, signalons: le Vaudeville, à l'intérieur même des galeries, une coquette salle où s'administre à pleines doses un bon gros sel gaulois propre à dérider le plus morose et le plus hypocondriaque des schopenhauriens; le Théâtre des Galeries, au coin de la rue de l'Ecuyer, et l'Alcazar, rue d'Arenberg, deux scènes très fréquentées, séjour favori de l'opérette et de la revue; la Taverne Royale et l'Universel.

***

Manneken-Pis: Une gravure du temps atteste la douleur qui s'empara des femmes du quartier à la nouvelle de sa disparition. On les voit, les unes, courir à moitié nues, s'arrachant les cheveux de désespoir; les autres, prêtes à se pâmer dans les bras de leur mari. L'une d'elles, assise au pied de la grille, fond en larmes, sanglote comme si on lui avait volé son enfant.

***

L'extérieur [du théâtre de la Monnaie] présente une lourde masse dans le genre classique, de proportions considérablement réduites, si on compare cette façade à celle de l'immense Hôtel des Postes. Le fronton du théâtre est dû à Simonis et représente l'Harmonie des passions humaines.

Debout, majestueuse et sereine, l'Harmonie se tient au centre, appuyée sur sa lyre.

A sa droite, le Poème lyrique, le Poème héroïque, l'Amour, la Discorde, le Remords et l'Homicide.

A sa gauche, le Poème satyrique, le Poème pastoral, la Volupté, le Désir et le Mensonge, l'Espérance, la Douleur et la Consolation.

On a reproché à cette composition d'être un peu confuse, sans unité et sans caractère. Elle ne manque cependant pas de gracieuseté dans certains de ses détails.

(Louis de Rie, Guide illustré à Bruxelles. 50 illustrations, 1 plan en couleurs, 1908)

Bruxelles, înainte de UE: avec ses vitrines, ses miroirs, ses cariatides

Le Passage du Nord, très coquet avec ses vitrines, ses miroirs, ses cariatides, ses balcons, conduit du boulevard du Nord à la rue Neuve. Il contient un joli petit théâtre dénommé la Comédie mondaine. Inutile de nous arrêter à l' Eglise du Finistère, spécimen médiocre de l'architecture religieuse d'il y a deux cents ans.

***

Commissionnaires: course en ville sans colis, fr. 0.50; avec colis, 1.00.

***

En débarquant. Hôtels-près des gares

Au Midi. - Espérance et Providence, place de la Constitution.

(Louis de Rie, Guide illustré à Bruxelles. 50 illustrations, 1 plan en couleurs, 1908)

Desluşiri

Le corps de la terre est de la nature du poisson, dauphin ou cachalot, qui au lieu d'air respire l'eau.

***

Jouissance - aimer l'objet pour lui-même et pour nul autre motif.

Les sens ressortissent à la terre; la raison, à l' écart, reste contemplative.

***

L'idée ou la faculté d' imaginer est à la fois gouvernail et frein des sens, dans la mesure où la chose imaginée émeut le sang.

Pré-imaginer, c'est imaginer les choses à venir.

Post-imaginer, c'est imaginer les choses passées.

(Léonard de Vinci, Prophéties)

Găsite, 12: Originalul, macheta, intenţia

Oblia întreba acum câteva zile ce părere avem despre ultima găselniţă conjugată a primăriei şi a agiei: viitoarea şi reşapata ecvestră a regelui Carol din faţa BCU.

***

Well, ce părere să am... Una lipsită de afect: daţi cu pietre, daţi cu roşii, daţi cu stricnină, dar eu una şi nu ştiu cum, nu-mi vine drag de dinastia Hohenzollern pentru nimic în lume. Nu, nu cu argumente din alea agit-prop: ferească dumnezeu de aşa ceva! Respect sârguinţele ereditare, admir bilanţul istoric, recunosc izbânda stabilităţii modernizatoare, admit ce vreţi voi -părţile bune sunt evidente şi covârşitoare-, însă nu pot să mă dau cu totul în encomiastica generală.

La drept vorbind, e o chestie de vintre: nu de creier. O stare, nu un raţionament. Şi nu e nici măcar o antipatie: ci doar o indiferenţă bine temperată şi pesemne iresponsabilă, pe care mi-o asum.

Asta e: dinastia nu mă stârneşte nici măcar pentru treizeci de secunde. Dacă prin absurd, la data la care scriu România ar fi regat, m-ar fascina estetic ideea de listă civilă, de domenii regale, de uniforme cu fireturi şi de furnizori ai Casei. Aş tăbărî pe cutiile metalice de bomboane cu peceţi, fix ca aia în care Matilda îşi ţinea odinioară nasturii: au un vino-ncoa nebun.

Netrăind în ficţiune, îmi rămâne doar să constat dificultatea crescândă a unei adecvări dintre modelul istoric şi realitatea uşor penibilă a zilei curente. De aceea, mi se pare simptomatic şi reactiv că personajul cel mai simpatic al panopliei e Maria: o cucoană zdravănă, iabraşă şi capabilă de inexplicabile accese de eroism.

Dar vae! Astăzi, în loc de Machiavelli în fuste avem parte de Farinelli în pantaloni de camuflaj.

Enough said, cum ar zice ştim noi cine.

***

Obiectiv vorbind, statuii iniţiale a lui Mestrovici nu-i lipseşte o anumită ţinută. Ar fi cazul să mulţumim peste vreme unor sobrietăţi care evită duplicatul pompieristic al dihaniei din faţa Universităţii.

Am văzut şi eu, din birjă şi cu coada ochiului macheta în chestie. Mi-a luat ochii bronzul ăla ieftin, de aurolac. Şi linia neizbutită, căznită, cu totul neisprăvită.

Toată chestia asta miroase de la o poştă a provizorat cu pioşenii electorale.

Habar nu am care o să fie rezultatul final. Dar pentru că ştiu că supa reîncălzită e de regulă curată belea, dau în stânga ce-a fost odată şi ce nu va mai fi, cu toate exorcismele ulterioare.

PS: Asta ca să nu mai vorbim de proporţii, că mă umplu de respect. Gata: am fugit să văd ce mai găsesc prin sertare.

Găsite, 11: Într-o lumină devastatoare

Dacă ne uităm la ce scrie pe frontonul blocului de la Coloane şi la autobuzele care pot să fie foarte bine persane sau ruseşti, e clar că poza asta a fost probabil făcută la un moment dat între 1970 şi 1981.

Dar pesemne nu mai târziu de-atât: în zare nu se văd lucrările de la staţia de metrou. Şi nici oribilele troleibuze maronii cu burduf de la ITB.

***

Pe stradă, lume răzleţită: e ritmul vremii, fie că e zi de lucru sau de duminică.

Bulevardul Magheru se pierde cu totul în neantul unei lumini devastatoare.

Chestia asta e absolut sinceră, pentru că timpul imaginii din stânga cam ăsta a şi fost: cel al unor supra-expuneri.

A patruzecişitreia scrisoare de la Ulan Bator: Argumentul lui Paşadia

Motto:

"Hyperbole! de ma mémoire
Triomphalement ne sais-tu
Te lever, aujourd'hui grimoire
Dans un livre de fer vêtu"

(Stéphane Mallarmé, Prose pour des Esseintes)

De la Z., către P., la Istanbul


Fie că se scrie cu uşi date imperativ de perete sau cu ciocănituri insidioase în geamul unei tarabe, la sfârşit de după-amiază, o apariţie neaşteptată nu prea înseamnă nimic în sine, fără panaşul mănuşii aruncate pe duşumeaua unei taclale.

Sărbătorim cum se poate: cu nişte vorbe, cât să încapă într-o boccea de marchidan de pe Lipscani.

***

Sunt au ba Craii o scrisoare de dragoste pentru Bucureşti?

Ipoteza asta ţine aparent de evidenţa lecturii mai degrabă tactile, care solicită revizitarea unui trecut cu naivitatea înduioşătoare a patriotismelor locale. Dacă am fi nemaipomenit de răutăcioşi, am rândui-o degrabă în sertarul cu idei primite de-a gata ale jupânului Gustave. Laolaltă cu tâmpenii de genul: bayadères - toutes les femmes de l'Orient sont des bayadères. Ce mot entraîne l'imagination fort loin. Sau: satrape - homme riche et débauché.

Ei bine, dacă bunăvoinţele acestor cinstite curţi se urcă degrabă în mimbar ca să vestească muşteriilor redescoperirea apei calde, atunci nici cu vituperările dumitale de gheaţă fierbinte nu mi-e ruşine.

Cel puţin în privinţa unor vehemenţe afectuoase, voyez-vous.

Bucureştii lui Mateiu? Pfft, pură croială pe măsură, din vârful acului cu gămălie şi goana foarfecei, într-o ţesătură de vreme de lacrimi, miez de noapte şi ticăloşii ectoplasmice. În lumea arhetipurilor şi alchimiilor urbane parametrul illo tempore e lipsit de relevanţă.

***

Dar cum dumnezeu să nu ne ciorovăim ludic, atâta cât ne ţin brăcinarii puterii noastre omeneşti de înţelegere, faţă cu realitatea copleşitoare a lucrului matein?

***

În 1929, anul de apariţie al Crailor, Bucureştiul se află încă sub şocul replicilor seismice ale unui eveniment ce avusese loc cu aproape un deceniu în urmă: Unirea de la 1918. Transformat peste noapte printr-un act colectiv de voinţă politică din curte arsă în capitală europeană, oraşul mai ieri năpădit de sentimentul periferiei de lume începe să trăiască frenetic. Asumă aproape pe nemestecate progresul industrial, modernizarea urbană şi noile hoarde migratoare venite de dincolo de Carpaţi, de Prut, de Dunăre.

Se taie entuziast bulevarde. Se dărâmă şandramale bicentenare. Apare speranţa, dopată de o clasă de mijloc vocală şi chivernisită, că fatalistele clivaje dintre sat şi oraş ar putea fi depăşite prin voia reformei agrare de esenţă pretoriană, legilor obscure ale meritocraţiei şi randamentului halucinant al treierătoarelor importate de la Chicago. Şi, cum era şi de aşteptat, optimismul ăsta revoltător de responsabil al hagiografiei vremii atrage cu sine şi necesara tentaţie a contrareformei.

Anume atitudinea de dezgust dezabuzat vizavi de unele patologii sociale. Mitocănirea exponenţială. Dispariţia votului cenzitar, latifundiei şi fricii de dumnezeu a clăcaşului. Agresivitatea unor bioritmuri năucite, al căror exponent e -fireşte- Pirgu, veşnic în căutarea unor soluţii vitale.

Din perspectiva asta, metonimia dintre cadru şi conţinut este una legitimă. Fie el şi plictisit, denunţul unor grozăvii nu poate merge decât mână în mână cu necesara recuperare a unei memorii colective.

Iar istoria pare să-l fi răzbunat pe Paşadia. Pentru că în sfiala cu care citim astăzi paginile incandescente ale Evanghelistului se află şi trauma sistematizării anilor optzeci, dar şi fricile imprecise ale zilei de astăzi.

În lumea asta cinică şi expeditivă e întrucâtva reconfortant să vezi cum, în ciuda multor neajunsuri cotidiene, încă mai avem nevoie să iubim Bucureştiul.

***

Însă pentru avântul bezmetic al anului 1929, lumea Crailor nu are nimic seducător, în sensul mercantil al termenului. Nu oferă alternativa glorificării nesfârşite a snopurilor de calomfire de la marginea uliţei unor copilării. Nu vorbeşte despre misterul ticăloşit al vacanţelor la Bazargic.

În plus, la scară istorică este mult prea devreme pentru bilanţuri.

Reducând totul la circumstanţele timpului, s-ar putea de-altfel scrie -cu foarte mare uşurinţă analfabetă- că opera magna mateină nu ar fi altceva decât sublimarea estetizantă a unui reflex de prurit vizavi de vremurile şi de oamenii de după isprăvirea vertiginoasă a unor cronologii. În acest caz, ar fi trebuit să ne găsim în faţa unui demers încleiat în pioşenia dulceagă şi balcanică a unor parastase narative.

Ori Craii sunt mai mult decât efort de recuperare şi de rescriere a memoriei unui spaţiu. Reactivităţile exclusive ale restituţiei nu circumscriu dimensiunea ascunsă şi atemporală a poveştii. Şi nici subtilele sale resorturi psihologice, care sunt armătura necesară a unor eternităţi. Întocmai personajului, argumentul lui Paşadia nu aduce altceva decât nelinişte şi îndoială sterilă.

Sensurile adânci ale parabolei urbane de la Curtea-Veche trebuie, de bună seamă, căutate în altă parte.

***

Cum să alegi mai cu folos din două argumente cu densităţi şi afectivitate similare?

Am putea, de pildă, să scriem cam aşa:

Pentru ca să ni se arate în toată slava ei stătătoare, lumea Crailor de Curtea-Veche are nevoie de fantasmagoriile bucureştene. Tot aşa cum, fără vedenia paraclisului patimilor rele, Bucureştiul ar fi poate numai o bucolică staţie de Orient Express.

Deşi soluţia asta retorică pare suficient de ingenioasă, nici mintea şi nici inima nu sunt cu totul izbăvite de stârneală. Iată de ce, înainte de a trage linie peste dilema asta considerabilă, cred că a venit momentul să plecăm la o altfel de plimbare.

Fiindcă am o bănuială groaznică: în ciuda aparenţelor, Bucureştii celor trei Crai nu se suprapun decât accidental.

Despre fiecare în parte avem însă să dăm seamă în săptămânile următoare.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişiuna zi a lunii lui Ordibehesht

Cazne

Este cazul să recunosc: ultima tacla cu dihania a avut efecte devastatoare pentru orarele mele de somn. Şi pentru siguranţa de sine a unor argumentaţii.

Am încercat, în ultimele patruzecişiopt de ore să desfir cumsecade ultima dumitale provocare, domnule ce te ştii.

Nu sunt absolut deloc sigură de reuşită. Mai mult decât atât, mănuşa aruncată pe pervazul ferestrei riscă să fie numai un punct de plecare.

În virtutea unor discipline care nu se negociază, am să dau totuşi drumul scrisorii de săptămâna asta.

Cu toate lipsurile ei, justificabile printr-o afectuoasă imprecaţie:

Mi-a crăpat mintea, pur şi simplu!

Muşteriii se vor lămuri imediat ce şi cum.

PS: Să nu aveţi milă.

Nocturna 7: Le dernier fiacre

Paris, 1940.

Economie du boulevard: la mode 1835, l'amazone intrépide et le pacha elliptique

Şi tot ca să înşel la cântar şi să îndulcesc aşteptarea -Zoe face mâine ultimul baroud d'honneur prin mahala şi înspre birou şi nu am chef să o pocnesc-, două instantanee în sepia.

Mais c'est sur le boulevard de Gand (ainsi nommé depuis l'exil de Louis XVIII en cette ville) que se concentraient toutes les élégances.

Voici les dandys qui arrivent du Bois, du tir aux pigeons ou de la salle d'armes de Lord Seymour (située au coin du boulevard et de la rue Taitbout).

C'est le crépuscule, les lumières s'allument. La plupart de ces jeunes élégants sont membres du Jockey.

Ils s'y rendent. Ils ont le cigare aux lèvres et le haut de forme enfoncé jusqu'aux yeux sur leurs cheveux bouclés. "Il est de fort bon goût de se cacher la figure sous des chapeaux à larges bords, un peu relevés des côtés, à haute forme, et que l'on enfonce sur les oreilles"; lit-on dans La Mode (avril-juin 1835).

Ils sont suivis chacun d'un groom minuscule dénommé tigre.

[...]

Certains de ces cavaliers sont accompagnés d'une amazone intrépide, vêtue d'une longue jupe de soie et coiffée d'une casquette à gland. Elle est montée sur un superbe coursier d'Albion.

Les belles à la mode ont fait arrêter leur landow devant Tortoni et, sans descendre de voiture, elles dégustent un sorbet qu'est allé quérir leur valet de pied, cependant que, magnifiques en leurs redingotes bleu de roi, aubergine, violine ou fumée de tabac, le cou engoncé dans leurs hautes cravates, les dandys se campent, l'air avantageux sur le perron fameux.

***

C'est l' époque où l'on y rencontre le Persan, personnage mystérieux, qui demeurait passage de l'Opéra et y vivait à l'orientale. On le voyait aussi, à toutes les premières, au Palais-Royal, au Cours-la-Reine, à Chantilly, et aux fêtes de la Liste Civile.

Qui était-il ? Un pacha véridique, disaient les uns; un vague marchand de tapis en difficulté avec la police de son pays, disaient les autres. Toujours est-il qu'il disparut soudain en 1857.

(Paul d'Ariste, La vie et le monde du Boulevard, 1830-1870, Le Boulevard)

Majordomul clipelor frumoase şi pericolul social

Trebuind să întrerup alternanţa de citit gazete /scris câte ceva la ulanbatoare -săptămâna asta, lucru de migală- îmi pică ochii pe un ceva de la televizor.

Cevaul de la televizor e a enşpea mahalageală Becali-Tolontan, la Realitatea TV: de data asta, pe marginea blatului ardelenesc de acum câteva zile.

Ei, poţi să rezişti?

Nu, nu poţi: Becali e mai tare decât şapte sute de elodii. Salut, l'artiste!

A fost sau n-a fost blat la Cluj?

That is the question.

***

Iniţial, arvanitul o dă cotită: a vorbit cu oameni de specialitate. Nu se egzistă mită, explică pletoric pen'că vezi matale, nu este elementu dă pericol social. Şi, precum strămoşul Demostene, filipica discului stricat: păi unde, unde, unde e pericolu social, ha?

Dedeam banii direct la club. Sponsorizare: pentru teren, pentru alea.

Nu se poate, este ilegal zice cucoana moderatoare.

Pfft, amănunte d'astea: Gigi B. nici nu o mai aude.

Am trei ani dă drept, doamna. Ce dacă n-am finalizat?

Aşa e: gându ăl bun contează. Aşa să-mi ajute Sisoe!

***

Înhăimurată într-un sacou de tweed de culoarea măslinei verzi, Solzoşia Sa e absolut revoltată: ce dreacu, bă? Şi eficace: uiţi insinuarea interogativă a ziaristului, dar cum să uiţi văicărelile de babă turcească ale Stelistului Dintâi?

Bă băiatule, bă... păi tu mori de invidie bă, când vezi milioanele... bă băiatule, bă ai inimă rea, bă.

Lumea din platou sare să potolească imprecaţia, se aduc tulumbe verbale, se fac digresiuni, se pun întrebări, doar-doar...

Degeaba:

Bă Tolontane, bă, tu ai pă diavolu în tine, bă băiatule, bă... io am curăţenie - în becali asta sună: cu-hu-răţenie- sufletească, bă, dau bani pentru operaţii la Barcelona bă e unu cu plămânu tăiat jumate săracu, d'aia s-a dus Teia Sponti dîn ţară bă băiatule, bă, şaptezeci de mii dă euro am dat eu pe asta, bă...scrieţi numa mizerii, că şase ani, că doişpe ani condamnare, bă mai uitaţi-vă şi voi bă că au oamenii copii, bă, fetele mele stătea în faţa televizorului când să viu încoa şi-a tăbărât pă mine, sanchi, tata suntem alături dă tine...da le-am zis lasă tată că aştia sunt mici, bă...n-au ce să-mi facă...

Pauză publicitară. Şi probabil, o sondă de Romergan, la domnul.

***

Dar fotbaliştilor de la Steaua de ce le daţi atâţia bani?

Aw, shucks. La question qui fâche.

Păi cum să nu le dau? Sunt băieţi buni, familia mea, cum să nu le dau?

Şi aici, stupefiantul: nu le dau bani, dom'ne. Vai de mine: le dau clipe frumoase.

Aşadar, în mandarinatul nostru bezmet