O descoperire extraordinară - 10 : ...et les Merveilleuses

În afara situaţiei excepţionale şi însiropate în spirit festiv a soarelei boiereşti, repartiţia socială a rolurilor simbolice între sexe este, la 1848, în totul strictă şi imposibil de negociat. Răstimpul şederii în Valahia a domnişoarei de Soubiran şi poziţia privilegiată de care se bucură în ordinea lucrurilor îi deschid fără dificultate uşile de stejar ale iatacurilor de taină. În care duducile şi cucoanele sprâncenate pe care le ştim din zugrăvelile de subţire ale italianului Livaditti halesc dolent cofeturi, cetesc alene romanţuri leşeşti şi -bineînţeles, car historiquement on se rachète peu- bârfesc de mama focului.

Şi asta pentru că Bizanţul dunărean este, la 1848, bine mersi. Gineceul valah nu are pretenţii de dominaţie mondială: asta nu înseamnă că nu are minte, dovadă fiind simţul pierdut astăzi al unui echilibru între ispită şi supunere, între nevinovăţie şi cruzimi mărunte, între neştiinţă şi dexteritate.

Una peste alta, femeia română de la 1848 seamănă incredibil de puţin cu Ana Ipătescu: slavă domnului pentru dărâmarea mitului nefiresc al vivandierei îndatoritoare. Ecrivons plutôt: se méfier de l'eau qui dort.

Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

***

Les femmes sont jolies et brunes; notre blonde mère Eve n'a laissé là aucune de ses filles. Leurs yeux noirs ont la douceur languissante qui est comme le regard tout entier de l'Orient; mais ce n'est pas la morbidezza de l'Italie ni la passion de l'Espagne; il y a plus de gaieté et bien moins de sérieuses promesses. Le sourcil bien arqué est souvent trop épais et tend à s'unir, ce qui ôte de la noblesse et de la franchise au front. Le haut de la tête est ordinairement plus élégant que le bas qui pèche souvent par la bouche.

La volupté qui a pour siège le sourire ne s'y rencontre guère.

Les femmes valaques n'ont pas de sourire, leur physionomie est concentrée dans les yeux, qui sont d'un très grand éclat. (...)

***

L'absence de vie publique, laquelle n'a sa place que dans les gouvernements parlementaires, les dispense de ce rôle masculin auquel les Parisiennes ont trop sacrifié de leurs grâces. L'éducation profonde est un besoin du temps qui ne doit rien enlever à la femme de son attrait.

Les femmes du XVIIe et du XVIIIe siècles qui dominèrent la société ne savaient ni la chimie, ni la géologie.

Posséder la science est essentiel pour la variété de la vie intime, l'étaler est une maladresse.

La vie d'une dame valaque est oisive. Retirée dans un vaste salon avec quelques femmes de sa suite, à moitié couchée sur un divan, occupée de sa beauté et de sa toilette, elle laisse couler les heures sans occupation, presque sans mouvement. Si quelque amie la vient visiter, les petites nouvelles de la dernière soirée font les frais de la conversation.

Dans une société aussi restreinte, mille choses créent des tourments ou des satisfactions auxquelles on dépense toute la chaleur d'esprit dont on est susceptible. Les amours sont des triomphes, les rivalités de belles et bonnes haines, les coquetteries une vengeance. (...)

***

Une dame valaque ne marche pas ou marche peu. Promener consiste donc à faire en voiture deux ou trois fois la longueur de la chaussée.

J'allais quelquefois chez une charmante petite femme qui était toujours seule inoccupée et que je supposais, avec mon activité d'imagination, la plus malheureuse du monde; car il y avait pour moi, dans l'aspect tranquille de ce grand salon, dans la langueur de ses beaux yeux, dans la nonchalance de sa parole, une impression de solitude et d'abandon qui la faisait plaindre et aimer. Cette femme que l'on eût entourée ailleurs, pour sa seule beauté, s'ennuyait bien un peu, mais elle n'avait pas le besoin énergique d'une autre vie; et je ne sais même si elle n'eût trouvé trop de fatigue dans la passion pour sa paresse.

Ce contraste de beauté ardente et de moral assoupi n'est pas le côté le moins étrange de cet étrange pays.

***

O politică externă a lenii cu criteriu: este oare suficient pentru a crede că la merveilleuse este o femeie-obiect?

Mie mi se pare în totul admirabilă: bineînţeles, nu are inteligenţa aşteptată, nici subtilităţile şi îndemânările uşor asexuate ale prezentului. Nu ar şti să schimbe siguranţele tabloului electric şi aş pune prinsoare că nici măcar nu s-ar înjosi să-şi desfoaie singură poşta electronică. Răvăşelele delicioase ar fi citite cu poticneli inerente de Safta sau Mariţa sau Evdochia: i pak et ainsi de suite. Şi îndelung desfirate la o chisea de nuci verzi.

Desigur -şi aici lucrurile devin evident obscure şi dispreţuibile- ar jecmăni fără milă punga cu galbeni a boierului absent, cam tot pe ceea ce cheltuim şi noi azi: papucăraie, sulimanuri, lâneturi.

Este însă absolut clar că izbânda întreagă a feminităţii de ieri şade în totala lipsă de complexe şi de dileme existenţiale, în acel aer împăcat cu sine pe care unii îl asimilează din prea mare grabă unei stupidităţi resemnate.

Şi mă întreb, pesemne retoric, dacă nu cumva între circumstanţele casei, maşinii, slujbei şi spaimelor cotidiene născute din prea mare îndoială de sine n-am pierdut la cântar nişte lucruri şi nişte voluptăţi simple şi importante.

Le progrès: quel mot laid pour dire faillite.

O descoperire extraordinară - 9: Les Incroyables...

În demersul uşor neruşinat al unui effeuillage livresc, aşa cum se asumă şi cel de faţă, apare foarte rapid nevoia unor repuneri în context.

Din perspectiva asta, poate nu e cu totul inutil să ne treacă prin minte că biata autoare se confruntă cu o serie de constrângeri tehnice, dintre care lipsa oricărei resurse fotografice nu este cea mai neînsemnată. Et pour cause: la timpul scrierii, primele dagherotipuri - complicat de realizat şi destul de costisitoare- nu au decât vârsta şubredă de zece ani, poate mai puţin de-atât.

Consecinţele sunt vizibile în economia relatării, supusă aşteptării detaliului exotic după care se prăpădeşte publicul vremii şi nevoii de precizie: să ştim despre ce e vorba în propoziţie, nu de alta.

De aceea, citite cu ochiul zilei de azi, rândurile astea franţuzite au mai degrabă farmecul unui reportaj, iară nu sminteala unor literaturi. Iar nevoia de teoretizare şi de explicaţie raţională a unui secol nouăsprezece dispus să creadă claie peste grămadă şi în mesmerisme, şi în statul-naţiune, şi în frenologii are ca rezultat încercarea antropologică de mai jos.

Une vraie politique du corps, am putea scrie fără să greşim prea tare. Întâi, partea bărbătească, ces Incroyables des Balkans: lucrul absolut înduioşător în toată povestea asta este că Aurélie nu se sperie de ce vede.

Reflexul este cu totul altul, după cum vom şi vedea.

***

Le Valaque des hautes classes n'a rien à faire pour sa civilisation extérieure, il est homme de goût dans toutes les choses qui frappent les sens et répondent aux besoins de l'imagination.

Ses chevaux sont beaux, sa livrée brillante, sa maison somptueuse, sa toilette recherchée; il lit tout ce que nos romanciers publient, il connaît les opéras italiens, les vaudevilles français, il saisit vite, et son esprit est aussi vif que son corps est indolent. Il est imitatif sans perdre de son originalité et reste lui sous sa couche française, car c'est surtout à la France qu'il prend sa forme. Son caractère souple se prête merveilleusement à la difficulté de sa position politique, et son insouciance donne peu de prise à ceux qui tentent de mettre sa volonté en jeu.

La civilisation qui lui est d'abord venue des Grecs a développé sa finesse naturelle: il ne résiste pas, il glisse.

Il a une certaine bonhomie qui n'est pas de la franchise, mais qui peut le paraître.

Le génie de l'Orient, c'est la ruse. L'esprit français, qui se livre davantage dans la conversation et dans le style, est aisément dupé. (...)

***

Les jeunes gens élevés à l'étranger ont l'esprit moderne; ils ne sont pas de la force diplomatique de leurs pères qui, dans leur allure parresseuse, en tournant leurs chapelets sans gestes et presque sans paroles, en remontreraient à Machiavel lui-même.

Du reste, la physionomie du Valaque, si travailée que l'ait faite la science, a des éclairs, comme un livre entr'ouvert montrant l'âme.

Dans tous ces regards noirs que la jeunesse illumine de passion sensuelle, l'âge mûr loge la malice et un peu de douceur féline.

Le sourire est fin, presque faux; la parole lente en français m'a paru très vive en grec, comme si ce génie particulier un peu asiatique avait besoin de l'auxiliaire de cette langue subtile.

Le peuple Valaque est beau; les hommes sont accentués et d'un aspect énergique amolli par la grâce orientale; mais la beauté est bien différente entre l'homme de la ville et celui des montagnes. Le premier est plus asiatique, le second plus romain. Il a une virilité plus nette, une allure certaine qu'on trouve hésitante chez l'autre; le regard plus droit, moins doux, moins spirituel. L'un est le type sauvage et pur de la nation, le cachet de sa primitive origine; l'autre offre l'image de ses diverses phases historiques et reste debout comme le triomphe de l'esprit sur les dominations successives de force ou de ruse qu'il a subies.

***

Frapper les sens, répondre aux besoins de l'imagination: caveat lector, acestea sunt vorbele unei muieri stârnite de recentul şi remarcabilul episod biografic al întâlnirii cu beizadeaua nărăvaşă. Fiindcă indiscutabil aşa, şi nicidecum altfel trebuie citit printre rânduri portretul virilităţii româneşti paşoptiste: descoperirea unei altfel de graţii, indolenţa dimineţilor de sfârşit de vară, viclenia inocuă a unor conversaţii pe după evantai.

Slavă domnului, Aurélie este suficient de iabraşă ca să fim -pe cât se poate- scutiţi de sirop.

Fărâme

Vineri, dugheana de reparaţii ochelari de lângă Aro : nu din meschinărie -voi explica pe larg- şi parţial din sila suverană a unei vizite la oculist.

Domnul Cătălin, jumătate bişniţar barbugiu prin ungherele obscure ale fostului birt Aroma şi băiat passepartout, drege neajunsul în doi timpi şi trei mişcări: gata, vi i-am făcut pentru eternitate.

Până la grozăvii din astea, domnul Cătălin pleacă la Kalambaka însoţit de familie. Ţine să-mi arate pliantul jegos al agenţiei de voiaj, aproape rupându-l din mâna măturătorului bengalez al străzii pictor Verona: dă bre, încoace, alea, că doamna se pricepe.

Aşea.. nu e all inclusive? Nu? Parşivenia dracului!

***

Duminică. Halim amândouă la birtul Noël, madame maică-mea şi cu mine: casă de târgoveţi interbelică, multă lemnărie, decoraţiuni interioare delirante - ghirlande crăciunizate şi beteală, pe urgiile astea: delicios- şi o curticică interioară cu havuz şi boltă cu jumătate duzină buturugi cu struguri acri.

Haleala, bună în sens casnic: fără fantezii, dar şi fără furtişaguri. Discuţia, nevinovat muierească: jupâneasa suspină tragic şi cam fără motiv.

Ah, ce-aş mai vrea să mă îndrăgostesc...

Este un nonsens şi ştim amândouă perfect de bine chestia asta: popa nu toacă de două ori, puţin foloseşte negarea negaţiei, c'est déjà fait et tant pis pour les retardataires.

Fiindcă mumă-mea are pubertăţi cotropitoare, irezistibile şi de mare efect.

Desfac retoric braţul stâng, arătându-i didactic mesele înşeuate de cumetrie: mais voyons, je t'en prie.

Se uită lung, ca trezită din somn, la aniversarea quadra din faţa havuzului:

Eşti de groază. Nici să se mai văicărească nu mai poate omul, zău.

Şi ne pufneşte râsul, aiurea în tramvai: fericiri filiale, de bună seamă. Mumă-mea este colosală.

Bomboane agricole, zece: Tiki-taka vs. Luftwaffe

S-a isprăvit cum speram: ce fericire, am rupt două batiste de nervi şi prelungiri, dar am avut dreptatea electrocardiogramei şi zău că nu era evident.

Un meci foarte dur: mitocănia nemţească, cu Ballack în frunte, să se spele singuri de mişelii dacă or putea, eu nu pot să înghit fără o imensă doză de milă chestiile lor absolut emetice. Eleganţa firească a adversarului: preludiul de Bach se transformă în temă cu variaţiuni, fericiri şi colosalul minut christic al golului lui Torres.

Mi-a fost clar că din secunda aia meciul s-a vărsat, cu bine şi auf Wiedersehen, groupir.

***

Rămâneau totuşi în picioare ipotezele de cobe ale unei tâmpiri colective a Rojăi, blatul conspiraţionist, devena istorică.

Slavă domnului, n-a fost să fie: faţă cu nesăbuinţa efervescentă a ibericilor, nici măcar panzerele nu pot face mare lucru.

Fix din minutul treizecişitrei aşadar, disperarea butucănoasă nemţească şi-a rupt dinţii în nisipurile mişcătoare ale miticului tiki-taka, jocul impertinent de glezne de qui on sait.

Chapeau, les artistes: am rămas paf, fericită, năucită, căsăpită şi descăpăţânată de atâta panaş.

Promisesem un camion de napolitane: o posibilă variantă, în stânga, cu sentimentul şi afectul cuvenit dintotdeauna lucrurilor necruţătoare ale lumii acesteia.

Care au de regulă bunul obicei de a nu dezamăgi niciodată.

Hai să trăim, să trăiţi, unde e diseusa, etc.

PS: Nu, nu voi comenta grozăviile de la Pekin. Se egzistă limite: on a donné, pour cette saison, aferim bre şi să ne fie de bine.

Am uitat şampania. La honte. Foarte bine, zise ea, mă străduiesc să isprăvesc spovedania bespoken.

Alo, gara?

Via Exarhu, că nu am putut rezista: Moş Crăciun şi prietenii săi.

Buna vestire a literaturii române

Promisesem cam de vreo săptămână câteva rânduri despre Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale - etc. Titlul e foarte lung, dar şi treaba asta are tâlcul ei anume: amabilitatea neaşteptată a autorului mă obligă la zel.

Dar nu numai: în afara unor uşoare scăpări de spelling, cartea e cu adevărat bună. Şi surprinzătoare: nu credeam ca în mijlocul lucrurilor noastre zilnice să mai fie cu putinţă aşa ceva.

Reluând titlul celebrissim al Brătianului din urmă, Mateiu C. este deopotrivă o enigmă şi un miracol istoric al vorbelor noastre. Iar a vorbi despre el este, de fiecare dată, o evlavie asumată în cheia unor sobrietăţi fibrilante.

Cu atât mai riscant pariul unor apocrife.

***

O enigmă, datorată deopotrivă credinţei curat dandyste a autorului -doing more things with less words- şi unei posterităţi aberante, pretabile oricând teoriei conspiraţiei.

Iar recapitulările, în loc de a raţionaliza în sistem, nu fac decât să sporească misterul.

O dispariţie eliptică ce poate oricând desfira ipoteza unui asasinat: enumerăm la întâmplare amănuntele refuzului autopsierii, înhumării grabnice, hârtiilor de moarte obţinute pesemne cu bacşiş cucernic de către văduvă. O operă apărută ca de niciunde şi retezată în mijlocul frazei. Şi în fine, incredibila şi tragica odisee a scrierilor intime: condamnate la dispariţie printr-un inexplicabil furt din fişetul Fundaţiilor Regale în zilele de melasă tulbure ale rebeliunii legionare, restituite aproape în batjocură de transcrierea analfabetă şi parţială a lui Perpessicius, disecate cu mai mult sau mai puţină aptitudine de către o exegetică prea deseori stângace.

Ne lasă gura apă: dar fedeleşul e prea meschin. Une honte, une terrible et injuste honte.

***

Un miracol istoric: ştiu, formula are imperfecţiunile ei stilistice. Să i se recunoască măcar pertinenţa, într-atât Mateiu C. este cel mai puţin român dintre scriitori. Aş îndrăzni scrie chiar mai mult de-atât: şi cel mai greu de închis într-o categorie dată.

O apariţie şocantă, neprevestită nici de contextul vremii şi nici de fermentul mental hrăpăreţ al unor receptări cumulative. În afara vremurilor şi în dispreţul timpului, Mateiu C. împlineşte de unul singur şi cu o stupefiantă siguranţă efortul unei sinteze culturale absolute. Din punctul ăsta de vedere, explicaţia ne este simplă: diferenţa şi restul eticii şi faptelor mateine sunt date de asumare. De ataşamentul nesmintit faţă de credinţele subtile în jurul căruia se construieşte nu numai un personaj -ar fi admirabil, dar prea puţin-, ci o lume întreagă.

Mais que dis-je: o întreagă astronomie.

***

Conjuncţia dintre mistere şi minuni este întotdeauna susceptibilă de efectele secundare ale unei plăceri vinovate şi unei frustrări fataliste. Neputând întoarce în urmă acele pendulei, suntem pesemne condamnaţi la veşnica nemulţumire a propriei limite în lectură.

Iar cine se bate cu pugnul în piept argumentând lipsa de aşteptări vizavi de dihăniile mateine, minte straşnic. Bineînţeles că în faţa unei lumini line şi dătătoare de sens vital avem pesemne toate aşteptările ce se pot formula.

De aceea, vizavi de toate cele de mai sus, sarcina scriitorului e una teribil de grea. A se evita siropul dispreţuibil între toate, atunci când vorbim despre Vasilisc. A se evita acea atitudine de înamorare obsedată a curatorului casei memoriale.

Et pour cela, préfère l'impair: une gageure, vous dis-je.

***

Rescriind în cheie pe cât posibil depersonalizată Ultimele însemnări, Ion Iovan realizează probabil mai mult decât un înduioşător demers de arheologie emoţională, plasându-se deliberat în perspectiva restituirii. Şi prin extensie, al reparaţiei: am putea scrie, dintr-un anumit număr de motive, aproape filiale.

Toate lucrurile astea obligă: este, de-altfel, reflexul mental firesc şi imediat primei senzaţii de şoc intens al lucrurilor mateine. Une ardente obligation morale: şi de la epifanie încolo, o intransigenţă faţă de toate mediocrităţile sublunare posibile. Scrisul de mână ţi se schimbă ireversibil, după cum se suceşte şi ordinea frastică a lucrurilor, cu condiţia necesară şi suficientă a unor vasalităţi ce nu sunt sinonime supunerii.

Calităţile de biograf ale autorului erau cunoscute: în mijlocul unei secete exegetice, Portretul unui dandy român avea meritul despicării unor nuanţe. Apocrifa diaristică le duce mai departe şi le sublimează: ţinând cont de personaj, reuşita unei ambiţii se poate măsura numai şi numai cu balanţa de spiţerie.

***

1 ianuarie 1935: Prea obosit ca să consemnez petrecerea de azi-noapte cum aş fi dorit. Jurnalul neştiut al ultimului an de viaţă matein se deschide cu o formularea unui dublu eşec. Cel al relatării: inutile, de vreme ce spectacolul domestic ascultă de formalismele cotidiene ale bătrânei şi acritei domnişoare Sion. Şi cel al prezentului continuu: prea puţin interesant, simplă proptea conversaţională, pretext pentru defularea unei intense dezamăgiri faţă de scara evenimentelor diurne.

16 ianuarie 1936: Calme, froideur glaciale, style de vie. Şi de-aici încolo, legenda: oftăm şi trecem la colosalul epistolar, fireşte.

Între cele două hotare ale acoladei: o substanţială calofilie, o intrigă îndrăzneaţă pe care n-am de gând să o rezum şi -aşa cum am mai spus deja- senzaţia recurentă dar intensă a unor glosolalii.

Şi o singură nemulţumire: chiar era nevoie să ni se facă de vreo câteva ori -dar apăsat- cu ochiul vizavi de lucrurile Curţii Vechi? Trama era bine strunită şi fără intarsiile astea, cred.

***

În fine, răbdarea cititorului avizat ce a trecut pesemne uşor în diagonală peste indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor e răsplătită cu epistolarul de la sfârşitul cărţii. În care un anume Jean-Mathieu Zilverstein, presupus bastard matein, relatează dezamăgitoarea reîntoarcere în Bucureştiul teribilelor şi derizoriilor zile de iunie 1990, în feroce miniaturi ale lucrurilor şi oamenilor vremii.

Oferind şi o posibilă explicaţie a dispariţiei celor paisprezece carnete personale ale tatălui din faimosul şi blestematul fişet al boierului Rosetti. Încredinţate de văduvă Fundaţiilor, ele sunt recuperate discret la data presupusei dispariţii de către Emma Z.: cine este Emma Z.? heh. Manuscrisele ajung pe la 1960 în Franţa exilului, pentru a fi oferite fără succes de către fiu şi ultimă verigă - notez homosexualitatea personajului Zilverstein şi nu sunt sigură că e o soluţie judicioasă- antipovilor post-decembrişti. În vânzoleala zilei de 14 iunie 1990, fotocopiile sunt rătăcite în subsolul clădirii Proiect, colţ cu Academiei.

***

Departe de a linişti, ipoteza stârneşte. Şi iarăşi, cu slavă: a fost? n-a fost? a fost de unde n-a fost?

Un lucru este sigur: cartea merită într-adevăr citită. Pentru că data de 25 martie 1885 este, până la dificila probă contrarie, ceea ce este: Bunavestirea literaturii române.

Vineri

Vineri, ochelarii cedează psihic, urmează un drum prin oraş din care viu acasă cu desaga plină de cărţi: perversitate, chestia asta. Perversitate papirofagă: la chair est triste, hélas...

Tsoin, tsoin. La naiba.

Sârma îmi face figuri, întreruperi dese, e o căldură de iad - vrei un ventilator, ceva? întreabă mumă-mea, ce mama naibii să vreau dacă nici eu nu ştiu, c'est tout à fait cela et tant pis pour les Vieux-Saxe.

Să vă spun eu ce e: aş vrea să fie miorlăială prepuberă, dar e vară. Vară turbată, heh.

Tare-am avea nevoie de clătit mintea la şatră: Vendredi ou les limbes du Pacifique.

Este chestii care se poate şi chestii care nu. Aşa că, avânt şi energie la scris, să ne cureţe.

Bomboane agricole, nouă: Canta y no llores...

Se pare că dumnezeul lucrurilor mici s-a milostivit şi de îngrijorările mele de azi dimineaţă: nu vom avea parte de finală împotriva naturii.

Spania-Rusia, 3-0: mă aşteptam retoric, fără să îndrăznesc să sper aşa un scor meşteşugit. E pe merit: meciul din seara asta a fost un ceva nemaipomenit de interesant.

Prima repriză, şi aş fi crezut că stilul de joc al ruşilor avea să le dea dreptate. Pase cinice, driblinguri leşioase: de parcă ar fi vrut să-şi istovească adversarii. Şi, una peste alta, o impresie de mare nepăsare: sont-ils fous ou bien...?

***

Eh bien, c'était sans compter sur le mental de vieux crocodile de la Roja. Fiindcă în timp ce ruşii se jucau de-a demonstraţia de rezistenţă, viclenia adversarilor îşi rodea calm frâul pentru repriza a doua, ţesând o nemaipomenită strategie de neutralizare.

Cea de-a doua repriză: Sturm und Drang, epifanie şi transfigurare, alchimie implacabilă a vulpoilor iberici. E ceva nou? Nu prea: ca şi pe stradă, începem să ne obişnuim.

Trei goluri sans transition, cu eleganţă aproape imposibilă. Trei goluri la fel de fireşti ca senzaţia irezistibilă şi copleşitoare a unui preludiu de Bach: s-ar fi potrivit mănuşă.

Ispita unui al patrulea, lesne de obţinut, a fost totuşi evitată cu drăgălăşenie implicită: est modus in rebus.

Şi cum spuneam la începutul începuturilor, on ne tire pas sur une ambulance. Emotivi, mistici şi fatalişti cum îi ştim, ruşii au dat bir cu fugiţii din rolul simbolic de adversar înainte să fi apucat să schiţeze un început de statement.

***

Ei bine, din momentul în care Güiza a înscris a doua oară, spectacolul s-a mutat încet dar sigur din teren în tribune, cu o galerie dezlănţuită: c'est amusant, tenez, les supporters espagnols criant auf Wiedersehen aux russes.

Şi către sfârşit, debila şi lipicioasa muzicuţă mexicană din titlu: unde epitetele de mai sus se cuvin citite cu afectul cuvenit puşlamalei irezistibile, fireşte.

Canta y no llores: du-te acasă mămicule şi ne-a făcut plăcere. Heh.

Cu seara de duminică se termină şi spartul de seminţe sezonier: să sperăm că n-o să ne dezamăgim ca proştii, pe ultima sută de metri.

O descoperire extraordinară - 8: Divanul persian

Iarăşi mirări: însă de data asta, mirări proactive şi dinamice, a căror importanţă se simte din descrierea extraordinar de minuţioasă a unor circumstanţe.

Pentru lumea în care se mişcă autoarea, mondenul e un ceva indispensabil: înainte deci de a ne vorbi despre câteva lucruri esenţiale, Aurélie dă seamă despre ceea ce publicul vrea să audă, cu prioritate.

Încă nedezmeticită cum se cuvine după sosire, confuzia între slugărime şi musafiri e totuşi regretabilă: la 1849, niciun argat n-ar fi şezut aşa dezinvolt prin anticamerele boiereşti, la taclageală de peste umăr. Paraziţii deveniţi anexe umblătoare ale casei, anume mulţimea de ţârcovnici, dascăli de greacă şi clienţi atârnători însă, da.

***

La première fois que j'assistai à une soirée valaque, je fus étonnée.

J'avais apporté l'idée de supériorité qui ne nous quitte guère et cette espèce de parti-pris de dédain qui nuit souvent à l'impartialité de notre jugement; car si aucun autre peuple ne fait aussi bon marché de sa nationalité dans son propre pays, il en est peu qui se croie aussi supérieur aux autres.

Les maisons de la noblesse valaque ont une grandeur qui plaît d'abord; les antichambres remplies de domestiques n'offrent pas la raideur pour ainsi dire officielle des nôtres, on voit bien quelques domestiques endormis, d'autres jouant, d'autres fumant. Le naturel l'emporte et l'homme perce la livrée.

Les salons dix fois grands comme les salons de Paris sont meublés avec élégance sans avoir atteint cette perfection de colifichets qui les fait ressembler chez nous à des magasins de curiosités.


Les tapis et les tentures sont de France, les meubles de Vienne.

(...)

On attribue à un conflit de canapé une opposition sourde qui a ébranlé un trône.

Il y aurait un charmant livre à écrire sur les petites causes et les grands effets; les verres d'eau ne sont pas les seuls à faire des révolutions.

Le canapé si disputé, si envié dans toutes les soirées avait donné l'idée à un amphytrion distingué d'écrire au-dessus du sien: Aux femmes de quarante ans.

***

Este, de-altfel şi un început timid de pocăinţă şi de desluşire: într-un loc al prezentului continuu, realitatea elitelor este, păstrând proporţiile şi un anumit număr de nuanţe, firească privirii de la miazănoapte. L'esprit, non pas des Lois, mais du calembour en est le meilleur indice.

Tuturor celor de faţă şi viitori care se dau de ceasul morţii cu şi despre globalizare, sănătate şi virtute: de la Paşopt încoace, Europa e o amărâtă de batistă, dont acte.

Bomboane agricole, opt: Über alles?

Aşadar, da: Germania-Turcia, 3-2. Era de aşteptat, şi cu toate astea o mare tristeţe.

Partea genială a încercărilor de glosă fotbalistică e că putem să pornim de absolut oriunde: puţin ar fi de folos, cu toate astea, să vorbim la nesfârşit despre şuturi şi pase, despre lovituri libere şi pălituri de osândă. Că ne-am plictisi de nu se mai poate, evident.

Meciul de ieri seară a avut cu siguranţă un teribil răsunet simbolic. Turcii contra nemţi, revanşa măturătorului de stradă şi răscumpărarea posibilă a unei chinuitoare frustrări, de la 1688 încoace: de ce s-a oprit aliotmanul la porţile cinstitelor curţi apusene, cum ar veni?

Nu e nevoie să vă fac un desen, heh.

***

Ca şi atunci, ca şi întotdeauna, n-a fost să fie. Regret că meciul nu s-a întâmplat la Viena, ci în anonimatul de multinaţională bancară al urbei Basel. Unde poţi cu succes crăpa de plictiseală şi de arterioscleroză halind în neştire mult prea dulcegele rămurele de la Cailler, fără coenzime.

Pas de grande turquerie, donc: mais une implacable phalange motorisée, qui sait que la joie imprécise des victoires misérables est dans l'attente du premier coup qui flanche.

Astea sunt datele seci ale problemei: şi cu ele, nici măcar miraculosul tupeu osmanlâu nu putea face mare lucru.

Diseară, Spania-Rusia: cu sufletul în batistă. Nu-mi doresc o finală Ribbentrop-Molotov.

O descoperire extraordinară - 7: Une ville à part

O baterie de mirări provinciale nu va egala niciodată fericirea obscură a descoperirii unei noi capitale. Ajunsă în Bucureşti în miezul zaverei de la Paşopt, Aurélie se declară relativ biruită de atâţia stimuli ai acestui spaţiu urban altfel. Şi pentru care nu dispune decât de instrumentarul aproximativ al felcerelii comparatiste ce vântură clişee plăcute urechilor vremii.

La urma urmelor, nici măcar nu a trecut atâta vreme de la campania din Egipt: cu spaima sarazină neutralizată de Bonaparte, Occidentul poate visa liniştit raiuri ismaelite de loukoum şi bragă, dezmăţuri exotice şi mistere tămâioase şuierate de muezin.

Valoarea fiduciară a unei astfel de mărturii poate fi îndelung discutată: pretenţiile unor credibilităţi statistice sunt aspru compromise deopotrivă de personajul care ţine hăţurile relatării şi de subiectivismul uşor lăcrimos care sparge simetria discursului de îndată ce pana autoarei o ia razna prin descrieri. În fericirile ei extraterestre, domnişoara de Soubiran are înţelegeri şi duioşii cotropitoare şi claie peste grămadă pentru pârleazurile negustoreşti dinspre mahalaua Sfântului Gheorghe, pe care le crede nici mai mult nici mai puţin decât helvete. Pentru anteriile, işlicele, maramele străzii. Pentru arnăuţi, jidovime şi sacagii.

Trăgând linie, Bucureştii de la 1848 ai domnişoarei de Soubiran sunt o veşnică dimineaţă de Crăciun, cu nuanţa fundamentală că darurile sunt vorbitoare şi trăitoare, ceea ce e grozav. Pe căldurile astea, mă bucură şi mă amuză copios să o împart cu voi.

Pentru că la 1848, în epicentrul maidanului primordial încă se aude extrasistola calmă a curţilor vechi:

Bukarest est une ville à part, qui ne ressemble à aucune de nos capitales d'Europe, alignées et d'un aspect uniforme qui fait le désespoir de l'artiste. Les rues, longues et tortueuses comme des ruelles italiennes, se refusent à toutes les lois de l'harmonie. Les maisons y sont jetées au hasard, pêle-mêle, comme des nids dans les bois: elles étalent ici leur opulence au milieu d'une vaste cour qui leur donne l'air seigneurial et isolé d'une maison de campagne. De petites baraques, habitées par le nombreux personnel de service, se dressent à droite et à gauche et trahissent par leurs détails de ménage la bonhomie insouciante du propriétaire. La rue est continuée par des maisons à un et deux étages, sans ordre et sans règle. Des lanternes disséminées à d'assez longs intervalles l'éclairent le soir.

Des équipages nombreux et brillants, des piétons à longue robe flottante, des femmes dont le visage est entouré d'un demi-voile de toile comme les femmes de la Bible dans les tableaux de sainteté, les porteurs d'eau à califourchon sur leur tonneau, les jeunes filles tête nue la tresse de leurs cheveux relevée en couronne, parure de virginité; les Albanais dans leurs costumes aux riches dorures, les Juifs aux longues barbes et aux robes longues donnent à cette capitale une physionomie unique qui étonne et séduit le voyageur.

A vol d'oiseau, Bukarest a l'air d'une ville magique, ses toitures presque toutes en fer-blanc reluisent au soleil et s'argentent à la lune comme si la neige succédait à une nuée de feu. Les maisons de faubourgs séparées les unes des autres par des jardinets plantés d'arbres sont d'un effet pastoral qui a son charme.

On dirait un parc semé de chalets. La grâce de la nature suplée au manque absolu d'édifices.

Comme chez les Maures, rien n'est fait pour la satisfaction extérieure du passant. On voit que la flânerie orientale est toute intérieure.

***

Ce qu'on peut dire en général de cette ville qui compte 120.000 âmes, c'est que l'aspect en est pompeux et primitif, et qu'elle tire toute sa valeur étrange des habitants et non des constructions.

Les différents costumes, les visages accentués lui donnent une double signification morale où le présent et l'avenir semblent confondus. C'est toujours un peu de décoration; le faste s'y remarque plus qu'ailleurs parce qu'on s'attend moins à le rencontrer. Le simple y est rare; chaque chose a son effet, comme dans les tableaux de l'école maniérée, et l'œil du voyageur n'a rien à découvrir, car il saisit tout l'ensemble comme dans une disposition théâtrale.

***

Cu inima cât un purice de plăcere, să se salute totuşi două dintre acele intuiţii vertiginoase ale autoarei, la care v-am tot îmbiat.

Prima, ce ne explică tot chichirezul flâneriei orientale: ea nu se face în gura mare şi în miezul uliţei, ni se spune, ci numai şi numai cu ochiul întors spre sinea lucrurilor personale. Din punctul ăsta de vedere, havuzurile cu privighetori: un ceva îngrozitor de subversiv, hm.

A doua, ce ştie vedea în mirajul lucrurilor bucureştene un nemaipomenit şi înnăscut simţ al scenografiei. Am merge chiar mai departe, aplaudând bunul simţ şi mai ales acuitatea percepţiei.

Evident, ieri ca şi azi, nu neapărat strada ci oamenii fac spectacolul şi măreţia iazmelor locale.

Ceea ce ascultă de legi didascalice: e niţel deasupra butaforiei cu sentiment, într-un spaţiu al prezentului continuu, de la capătul de miazăzi al mercatoarelor.

Căldură mare

Cu toate astea, ies să rezolv hârtiile de concediu medical; dottoressa pleacă mâine cu plozii and co în Turcia, mă feresc să îi spun pe faţă că e dată cu de-alde Masoch cu planuri din astea.

Birjele circulă greu: într-adevăr, pe aşa vipie şi la cincizeci de grade pe puţin, e probabil mult mai bine să o iei pe jos. Orice maşină devine o cutie de sardele stupidă, timorată pe la stop.

Pe la Obor, o pală de vânt care arde totul în jur, sirocco şi mai multe nu, mămicule. Sau mă rog, cum spun fonetic băieţii ăia de pe insula fuchsia: jirogu, le grasseyement en prime, fiindcă bonaparţi. Mitocănie dialectală, neplăcută urechii: mă rog.

Evident că-mi place vremea asta: are un ceva de statement neruşinat, sfidare şi batjocură totală. Îmi place, dar rezist în cazne: deşi n-ar trebui, e doar anotimpul zilei mele, heh.

***

Isprăvesc, mă întorc în oraş, dau drumul maşinii mult înainte de casă şi intru în iad: cum spuneam adineauri, mă încântă dar nu-mi prieşte prea grozav.

Tant pis: întotdeauna m-au stârnit chestiile dificile.

***

Linoleaua: astăzi, mama miresei şi bunica filantropului Cazan, în uşă.

Mama miresei de sâmbătă e istovită: mă piş pe ea de saftea, am făcut ieri o sută dă mii până la cinci după-masă, ce dreacu bre, viaţă e asta?

Fiindcă aşa cum spuneam -sau poate că nu- în spatele curţii lunguieţe se egzistă grădină cu zarzavaturi şi felurite altoiuri de buruieni bune de pus în balcon, pesemne una din foarte puţinele rămase în ceea ce panourile numesc fosforescent Centrul Istoric.

Resemnat, domnul Nelu dă ochii retoric peste cap: nu-ntind vorba, că se ia.

Enters bunica Şaureilor, pe jumătate cheală dar vopsită acajou pe alocuri, în capod de mătase mov:

Ce faci, mamaie? zice soacra-mică.

Ce să fac fă, învăţ să mor, zice baba şi trebuie să recunoaşteţi: replica este colosală.

Dar interlocutoarea nu pricepe că piranda seniorială tocmai i-a tăiat vorba, aşa că o ţine pe-a ei: vai de mine, cuptoru dracului zilele-astea, aşa că ete am dormit pân-acu un ceas, dacă nu venea Artemiza să mă scoale, acolo mă găseau şi-acuma, p-ormă am spălat...

Auăleu - vocalele se lungesc a dispreţ- ce-ai făcut, fă? Ai spălat? Dă Drăgaică?

Da ce-are, bre, mamaie, că nu mai avea cupiii ăia ce să pună pă ei.

Fă! -sinceră să fiu, n-o credeam pe babă în stare de elanuri stentoriale- Te găseşte toţi dracii fă, dacă speli azi.

Exit capodul mov. În urma lui, buimăcită, speriată de parcă ar fi blestemat-o, florăreasa caută izbăvire la domnul Nelu.

O greşeală, fiindcă telalul ridică din umeri şi întoarce cuţitul şi mai abitir în spaimele pirandei: aşa e, am citit şi eu în ziar.

Une teigne: ne abţinem cu mare greutate, vânzător şi muşteriu, să nu ne umfle râsul.

Ken Lee, With a Vengeance

Ok, vă mai aduceţi pesemne aminte de asta. Am râs ca sparţii de Valentina Hassan, biata femeie: să nu ne fie ruşine.

Se egzistă bineînţeles urmări. Şi varianta ameliorată de mai sus, ce dovedeşte că fata are humor.

And it's goin' global, mon dieu:

O descoperire extraordinară - 6: Il deserto dei Tartari, pastorale héroïque

Şaizeci de kilometri de drum hurducat şi prăfos prin Câmpia Română, spre Bucureşti, şi imaginaţia încinsă deja dincolo de putinţe a călătoarei o ia şi ea razna pe coclaurii imaginarului paşoptist.

Atelajul a plecat pesemne din Giurgiu cu noaptea în cap, la lumina plângăreaţă a masalalelor muiate în păcură. Cu toate astea şi tot în gustul vremii, descrierea nu respiră onestitatea notei culese pe genunchi, din brişcă. Plastografie comună: treaba e prea lucrată, Aurélie le zice prea cu sentiment ca să nu fie doar un colaj duios de impresii suprapuse.

Un sentiment dublu, de-altfel: anume o mirare -a nu ştiu câta- răsăriteană, între folcloric şi absurd. Nu mă ajută vorbele, scrie pe şleau: mi-a crăpat mintea, rânjeşte intertextul. Şi senzaţia tactilă a istoriei despuiate de circumstanţe şi a vocaţiei topografice: spiritus loci, jucărea amabilă a secolului nouăsprezece.

Prin moleşeala haltelor de nevoie şi a vinului de cocean grijit de slugă, autoarea trebuie neapărat că-şi spune în suspine didascalice: ah, mais quels aimables Barbares!

E ceva de speriat.

***

Au grand jour, c'est le désert avec son infini. La lumière tombe avec tout son éclat, le ciel au chaud coloris s'unit à la terre sans cette ligne ombreuse qui partout ailleurs les sépare. Au coucher du soleil, l'espace prend une teinte azurée qui lui fait comme un cadre de montagnes. Le crépuscule est rapide, et quand la lune se lève sur ce silence, sur cette immobilité, on dirait le lieu de repos de dix générations. L'âme, pour ainsi dire suspendue, s'apprête aux solennelles émotions.


C'est comme un reflet de la campagne romaine; mais là la grandeur vient des hommes, ici elle vient de Dieu. L'une raconte un passé héroïque, l'autre est comme un mystérieux présage de l'avenir. Il est impossible que ces plaines immenses que l'incurie des hommes laisse au hasard ne soient le théâtre d'un de ces jeux de la Providence qui changent la destinée des nations. (...) L'interminable question d'Orient se dénouera peut-être sur ce grand champ de bataille qui n'attend pour produire que d'être vivifié par le sang humain, engrais du sol et de la pensée.


En attendant, le steppe est comme Rome et Palmyre, à l'état de ces beautés poétiques que nul ne peut définir parce que chaque imagination les voit à sa manière, et que là où tout relève de l' impression de l'individu, la vérité absolue ne saurait être formulée.


La route, formée du passage des voitures et des piétons, coupe de pauvres hameaux, huttes de terre à peine au-dessus du sol qui se fondent dans la teinte générale. Des puits isolés lèvent leurs grands bras qui tranchent la perspective, comme des potences gigantesques et servent de perchoirs aux cigognes.

(...)

Le steppe reçoit de l'absence de l'homme toute sa grandeur, et si j'appelle la culture de son sol comme philanthrope, pour le bien-être matériel du pays, je la redoute comme poète, car dans l'aspect de la nature qui se communique à l'âme pour s'élever il y a bien de consolations et des espérances.

***

Încă niţel şi principesa se şi visează la cârma unei satrapii amabile şi civilizatoare: cu măsură, de-altfel, căci fibra sufletească de poezele nu suportă violentări jacobine.

Caveat, Tolstoi. Vom vedea însă că, dacă prozodia domnişoarei Soubiran -un nume gascon, ce mama naibii şi ce-mi plac chestiile astea!- şchioapătă, intuiţiile sale au ceva aproape şocant.

Dar mai întâi, ajungem la Bucureşti, nicio grijă.

O descoperire extraordinară - 5: ...une espèce de bonjour en action...

Motto:

"O nouă voluptate: şerbet în sticlă Riedel."

(Pantazi)

Se ştie: dracul se piteşte întotdeauna în detalii. Ritualurile mărunte ale dulceţii şi şerbetului o smintesc pe călătoare: din circumspectă, devine aproape lirică, deşi habar nu are să facă diferenţa între cele două ispite.

Şi capabilă de sinestezii papilare: bine strunite, au totuşi un iz de obscenitate ascuns destul de dibace dedesubtul recomandării binevoitoare de hagialâc.

***

Il est un usage qu'on retrouve partout, dans la chaumière comme dans le palais, celui de la doultchaz, lisez 'confiture'. On vous apporte un plateau couvert de pots de confitures de diverses espèces inconnues au goût français, mais à la bonté desquelles il est vite habitué, et de verres d'eau très froide. C'est une espèce de bonjour en action: on prend une cuillerée de confiture et on boit un verre d'eau.

Dans les grandes maisons, la doultchaz est servie avec luxe, l'eau glacée frémit dans des verres d'une dimension au-dessus de l'ordinaire, et les couleurs diverses, le rosé de la confiture de feuilles de roses, le blanc de la vanille, le brun du café, à travers le cristal qui les contient, rafraîchissent la vue et donnent le désir de la soif, jouissance qui, voisine de la satisfaction, est très appréciable dans les pays chauds.

***

Pfiouuu, miorlăie uşurată Aurélie, ces Valaques! Şi din şerbet în şerbet, din sirop în sirop, din peltea în peltea, se face stârneala.

Este doar, encore une fois, obiceiul pământului.

O descoperire extraordinară - 4: ...une population livrée au farniente du tchibouk

Prima descălecare a franţuzoaicei în Valahia are loc -cum altfel?- la Giurgiu, iar prima ocheadă furtivă spre o realitate deocamdată hieroglifică e cea a unei mari mirări lipsite mai în totul de condescendenţe.

Fără bombăneală însă nu se poate, chiar dacă Aurélie păstrează proporţiile unei judecăţi de bun simţ, pricepându-se să ne transmită şi nouă imensa stupefacţie a întâlnirii ritmurilor biologice indolente ale unui Levant de provincie.

Fiindcă odată descinsă din hărtăneala vaporului cu zbaturi care se târâie considerabil de-a lungul firului de argint năclăit al Dunării, călătoarea se vede silită să-şi tragă sufletul şi să-şi regleze respiraţia cu încetinitorul.

Aştepta pesemne aventuri, capă şi spadă, frenezii exotice?

Niţică răbdare: are să înveţe că în Valahia lucrurile au intensitate, nu neapărat ameţeală energică. Şi anacronismul delicios al purtărilor domestice locale, amestec de protocol de gubernie şi de linguşeală fanariotă: cum naiba să rezişti?

Trebuie?

***

Ce n'est aujourd'hui qu'une petite ville où quelques blanches maisons entourées de jardins renferment une population livrée au farniente du tchibouk. La place Carée n'a de remarquable que son horloge, nichée dans une tourelle pointue, qui compte les heures oisives des habitants.

Giurgevo sert de halte aux marchands qui font expédier leurs marchandises. Le voyageur de loisir ou le Boyard qui revient dans son pays après une tournée à l'étranger, s'empresse de quitter un lieu qui n'offre aucune des ressources de la vie de voyage. Il n'y a pas d'hôtel; et là, comme dans tout l'intérieur du pays, on est obligé de recourir à l'hospitalité des familles de fonctionnaires ou de petite noblesse, qui mettent la plus grande cordialité à vous offrir leurs maisons et leur table.

Le voisinage de l'Orient se fait sentir à cette hospitalité exercée d'une manière si simple, qu'on peut croire que les Valaques ignorent que c'est une vertu devenue bien rare dans les pays d'extrême civilisation. Dès que le visiteur a mis le pied dans la maison, le propriétaire est chargé de son bonheur, comme dit Brillat-Savarin, de gourmande mémoire.

***

Venită dinspre uzanţele de cafenea ale Parisului -constantă istorică, et j'en sais quelque chose!- noua principesă Ghica e absolut fermecată: ne putem închipui fără efort succesiunea de crăpelniţe binevoitoare, defilarea neîntreruptă de tablale aduse pe şale de ţigănci şi de babe anonime de cuhnie, proporţiile pantagruelice de zaharicale cu sentiment şi orgolii casnice. Tant et si bien: sinapsa se duce fix unde trebuie, în aşa hal de Ancien Régime sunt toate salamalecurile de care nici astăzi nu ştim să ne lepădăm.

Frapează, de-altfel, justeţea concluziei -dès que le visiteur a mis le pied dans la maison, le propriétaire est chargé de son bonheur- şi-mi spun cu mare sinceritate ruşinată că ăsta ar cam fi şi chichirezul Seraiului: fericirile muşteriilor pe sprânceană. Nici mai mult, nici mai puţin.

Une honte

De pe foaia librăreselor de la Eminescu: altfel dugheană cinstită, nimic de zis.

O bezmeticeală de Drăgaică, fără îndoială.

Later edit: Luat o săptămână liberă. Nu se mai putea.

O descoperire extraordinară - 3: Mitteleuropa , pe jumătate visată

De la Paris, drumul Balcanilor e nemaipomenit de întortocheat: trebuie răbdare, voinţă şi astuţie. Poştalioanele schimbă răbdător zeci de atelaje, riscul unei catastrofe, poate chiar al unei dispariţii sub pecetea omorului la drumul mare, nu e niciodată anulat de cartografiile imprecise ale vremii.

Iar când drumurile nu mai ştiu să ţie pasul, călătorul e silit la improvizaţii costisitoare: căi ferate întrerupte arbitrar în plină pustă, dihănii fluviale cu zbaturi, dosuri de măgari.

Insist, domnule: la 1849, trebuie de bună seamă să-ţi doreşti foarte, foarte tare să ajungi la Bucureşti, căutând înavuţirea parazitară pe lângă curţile beizadelelor, fugind de zavere sau de amintiri tomnatece de la miazănoapte.

***

Drumul trece prin pusta ungurească. Rezultatul e delirant: Aurélie simte enorm şi vede monstruos. Vizitiii cu mustaţa în furculiţă îi par fauni uitaţi de timp, într-un cadru de o seninătate cu totul în afara acelor pendulei.

Sigur, toate astea urlă pe foaie artificiul lingorii induse cu mari cazne, din plictiseala unor nesfârşite şiruri de partide de cărţi.

Şi cu toate astea, au un farmec imprescriptibil:

***

"Après cette capitale, la Hongrie change d'aspect; sa couche de civilisation se fond sous l'envahissement de la nature rude et sauvage. Les villes s'éloignent, les villages se dispersent, quelques clochers pointent au milieu des arbres comme des signaux d'espérance, et s'effacent dans les masses de verdure qui offrent des perspectives pareilles à une mer sans limite. Des figures de paysans d'un beau galbe se dressent comme les Faunes, divinités des eaux, au milieu des algues effilées. Les bestiaux aux formes gigantesques, leur richesse et leur luxe, broutent sur ces rives solitaires où la vapeur laisse en passant des tourbillons de fumée. Nuages qui parlent d'un monde retentissant sans que la curiosité de ces peuples silencieux se mette en émoi."

***

Şi o intuiţie, fulminantă:

"La vapeur sera l'agent de fraternité entre les hommes."

PS: Deocamdată atâta pe azi: să nu facem indigestie. Mâine, ajungem la Giurgiu: pretext pentru un încântător ricercare despre doultchaz şi tchibouk.

O descoperire extraordinară - 2: Diagnostic

Însă înainte de a se sui în poştalioane, cititorul are parte -tot pe gustul vremii- de o îndelungată prolegomenă, în care Aurélie simte nevoia să se justifice de trei ori, a lepădare.

Ca să ne facem o idee despre cine scrie, nu se putea găsi o idee mai bună: o cucoană, fără îndoială inteligentă, de o naivă neruşinare în judecăţi pe care le ghicim cercate înainte prin vreun salon.

Ne-a plăcut: ne-a amintit de splendorile pantazeşti ale Smarandei, întrucâtva.

***

Aşadar, hand-picked:

Du bon usage du mot adversaire : "Paris n'a plus de salons. On s'y réunit encore, et en grand nombre, mais on ne cause pas. Les hommes d'un côté, comme des adversaires, les femmes de l'autre, se mesurent du regard."

De la raideur: "La raideur britannique a remplacé l'esprit français. Pour dire un bon mot à son voisin, il faut lui avoir été présenté."

Miséres de la musique de chambre:"Depuis que nous ne sommes plus spirituels, nous sommes devenus mélomanes; c'est une des formes de notre solennel ennui.

Un piano dispense une maîtresse de maison de s'occuper de ses invités. Des chanteurs, c'est du plaisir à cent ou cinquante louis."

Les grandes manœuvres: "On prend des poses charmantes pour écouter, on regarde sa voisine à la dévisager, et, entre deux coups d'éventail, on demande à une connaissance son nom, ses revenus, ce qu'on en dit.

L'intimité aimable, aisée, a disparu avec les femmes qui avaient attaché une signification à leur salon par leur propre nom.

Aujourd'hui, une femme vous reçoit avec dix amis seule devant sa table à thé. Elle a le ton haut, elle parle de tout; elle parle bien; elle donne vingt poignées de main dans la soirée ; elle prend à chacun une bribe de son esprit, mais elle ne met en lumière qu'elle-même; elle n'est pas un lien entre ses hôtes : elle n'a pas le moelleux, le conciliant, l'affectueux de la femme.

Il y a beaucoup de femmes intelligentes à Paris, et très peu de femmes qui soient restées femmes."

Se simte nevoia unui altceva: autoarea se urcă în poştalion.

O descoperire extraordinară-1: Chiromanţiile principesei Ghika

Plictiseala unei dimineţi de luni are, astăzi, virtutea nesperată a unei descoperiri rare.

La 1850 apare la Paris - probabil pe contul autoarei- anume la Comptoir des imprimeurs cartea prinţesei Aurélie Ghika, La Valachie moderne, pe care am frunzărit-o în diagonală cu o plăcere nesmintită de preţiozităţile inerente timpului la care s-a scris.

***

Două vorbe despre autoare, care este şi ea un drôle d'oiseau. Aproape nimic nu-i prevesteşte intrarea într-una din cele mai pitoreşti şi mai sarcastice spiţe princiare româneşti -dar, heh, sunt subiectivă, bineînţeles. Fiindcă viitoarea prinţesă Ghica este fiica unui fante semi-escroc, unul din acei aventurieri gominaţi ai primei Revoluţii Industriale. Şi aşa cum o cer vremurile, tatăl are harul scenografic al imposturilor aberante, pretinzându-se după folosul împrejurărilor episcop, general de corp de armată sau bucătar.

Pe la 1815, Paul Soubiran îşi şterge urma în celălalt capăt al Franţei: la Vire, unde se va naşte cinci ani mai târziu autoarea. Sorţii o înscriu la starea civilă cu pavilionul de complezenţă al unei particule de fantaisie, de care nu se va despărţi fireşte niciodată.

***

O putem ghici şmecheră, dar nu proastă: suită relativ devreme la Paris, Aurélie de Soubiran a citit suficiente scriituri tânguitoare ale timpului cât să-i deschidă uşile unor saloane, cum este cel al caricaturistului Gavarni. Zvonurile o creditează, de-altfel, cu stăruinţă ca patroană a unui salon de jeux, chestie care ar trebui să fie suficientă pentru a ne stârni deliruri de dimineaţă cu Passage des Panoramas.

Et le monde des lions et des enfants du siècle aime bien les mégères de cette trempe-là. Un anume Balzac îi citeşte în palmă şi-i prezice regenţe tihnite.

Peste Revue des Deux-Mondes? chicoteşte interesata.

Mais non, sur un peuple, zice Honoré, şi noi ştim că -spre deosebire de Proust- are prostul obicei de a nu se înşela niciodată.

Deocamdată însă, pe Aurélie de Soubiran o doare fix în cot de poveştile astea aparent dezinteresate. Penele de struţ ale evantaiului flutură uşor contrariate: pfft, mais voyons, ce qu'il ne faut pas entendre de nos jours!

Elle a tort.

***

În aburii de absint ai acestei coregrafii deja căpietoare, descalecă de niciunde hospodarul Grigore Ghika. Însoţit şi el de reputaţia sulfuroasă a unei relaţii netârnosite cu Alexandra Coressi, de care e de gândit că fuge mâncând pământul, după ce i-a dăruit - e un fel de a spune- povara a doi copii nelegitimi.

Heh: Bonnie and Clyde. Ces deux-là étaient faits pour s'entendre. El are pesemne gene lungi şi acea privire tenebroasă, cu tremur leneş care pe ea o tulbură şi despre care vorbeşte până şi în carte, in extenso. Ea este, până la proba contrarie, o hetairă fâşneaţă şi care ştie să se descurce de minune în conversaţie, dând exact atât cât trebuie pentru a stârni fără să se predea cu totul.

Et cela marche: spre disperarea ighemonicoanelor bucureştene, evghenitul şi floarea de maidan a unei alte lumi se pregătesc de voiaj de nuntă, către curţile îndepărtate şi reci ale socrului cu taclit şi iminei, à l'ancienne.

***

Rezultă o mărturie extraordinară, pe care o urmărim şi noi, cei de azi, de peste umăr.

Ia să vedem...

Later edit: Cu niţică încăpăţânare, am găsit chiar atelajul beizadelei Ghica, pe la 1845. Ce să mai zic? Să-i trăiască franţuzoaica, heh.

Bomboane agricole, şapte: Fericire la tot cartierul

Ieri, incapabilă să mişc un deget: ennui şi anticipaţie.

Nu-mi pare rău: să trăiască la Roja, că sparse blestemul Azzurei în prelungiri.

Eroisme? Epopee KuK, doamnelor şi domnilor. Şi domnule, heh.

E prea cald să mă îmbăt, chestie de prost gust de-altfel. Dar se va urmări cu mare atenţie răfuiala rusească de pe 26.

Fichez-moi la paix, je suis heureuse.

PS: Ce v-am tot cântat eu aicea? Un camion de napolitane că iese Spania campioană tura asta?

Noblesse oblige

Ies zece minute după limonadă: eroismul îmi este răsplătit cu dialogul bengali de mai jos. Este de crezut că nunta de la prânz e un eveniment considerabil în economia cosmogonică a uliţei Cometa.

Şi o stupefacţie: nici urmă de manele, doar două scripci plângăreţe pe care Siminică nu le-ar fi renegat defel. Ciudă că nu sunt parte a letopiseţului de la numărul 32.

Aşadar mama, uşor mahmură, reperează puradeaua care târâie aferat papucii de plastec pe caladarâmul încins:

Şi un' te' ci fo, aşea?

La nuntă, mămică-bre, la nuntă.

Pauză. Gueule de bois, vous dis-je. Calcule.

***

Tac-to...unde culcă?

Tot.

Cin' v-a dat bani, ai?

Cazan, c-a zis că ce: noi să stăm să ne uităm?

Cazan: beizadeaua pe jumătate renegată a clanului Şaurel, traficant de de toate, imun cu totul unui anumit număr de circumstanţe. Şi inimă largă, după cum se vede: că nunta ţigănească de dar ascultă de protocoale nemaipomenit de serioase.

Linişte:

Zău, mămică-bre, haidi-ncoa, că să nu stai acasă dă proastă.

Asta a zis tac-to?

Asta zic io.

***

Nu trebuia atâta sinceritate: cu orgolii jignite, piranda rage din toţi rărunchii.

Ai dreacu emancipaţi! Stau io acasă să tai puiu, să pun masa, duceţi-vă, bre şi să vă stea-n gât, auzi?

Dă ce, bre mămică?

Păi pă datorie, fo? pă datorie? Arză-v-ar focu...porciţi neamu, fo!

Later edit: Una peste alta, Ultimele însemnări îmi porcesc mie halal disciplina de scris. Nu regret: sunt, cum şi bănuiam, colosale. Mister din ce în ce mai greu de desluşit, senzaţia tenace a bântuirii mateine de-adevăratelea: şi ăsta e lucru mare. Revin cum le isprăvesc: nu cred să adorm la noapte.

N-ar fi prima oară, heh.

Sâmbătă, zi impară

Somn dificil, haché menu, vise complicate ale dimineţii: e din cale-afară de cald, chestie fermecătoare atunci când se întâmplă la Bucureşti sau probabil la Mysore. Mă întreb, de-altfel, din ce în ce mai stăruitor dacă nu cumva cele două nu sunt echivalente.

Plimbare delicioasă a dimineţii: la Eminescu, lângă cassă şi pe mâna dreaptă, ultimul exemplar al Ultimelor Însemnări. Se vinde bine: gaudeamus. Nu rezist, şi la cafeaua cu nisip de vizavi despoi cartea începând cu epistolarul. Tulburător: despre asta am de gând să scriu cât de rapid posibil.

Tot la Eminescu găsesc trei exemplare ale Portretului, cu totul epuizate oriunde altundeva. Las unul trecătorului însetat, arestez două. Le ţin la păstrare, ştiu cui i-ar prinde bine unul, ştiu cine mi-a cerşit pe celălalt, au cas où. Abd'allah, cască ochii: ţi se face o favoare.

En fait de livres: donner ne peux, prêter ne veux. Mai bine îmi dau un rinichi, serios.

***

Dejun frugal, târguieli meridionale: telemea de capră, tarhon şi mentă proaspete, levănţică bengaleză, roşii de grădină din cele obscene şi tutun.

Iar la o aruncătură de băţ de casă, lăţit cu gura până la urechi pe toată strada, un alai de nuntă ţigănească: nu credeam că mai e posibil aşa ceva, cu tot tacâmul lăutăresc. Şi ciudat, fără nicio urmă de kitsch: de bună seamă, nuntă de mătăsari zarzavagii, bulgăriţi şi cu frică de vardişti.

Alaiul trece repede, sunt patruzeci de grade la umbră, e ca şi cum nu ar fi fost.

Chestia asta ar fi fermecat dihania, cu siguranţă: dar nu aveam aparatul la îndemână.

PS: În seara asta, soarele apune fix în axul Arcului de Triumf al Împărăţiei de la Apus.

Fericiri de zi impară.

RPD!

Aritina zice-aşa: am văzut-o la Dalles, lângă casierie. Sărumâna, Aritina, de pont.

Fuga, că nu mai am răbdare.

Săptămâna viitoare trebuie să vie şi celălalt exemplar, prin poştă. Să rămâie ăsta de lucru, heh.

Later edit: Aritina este rugată prin prezenta să-şi puie mai bine ochelarii pe nas. Fugit de bezmetica în birjă, suportat psalmi penticostali ţigăneşti în ritm de bolero - vai, vai, Messire, ce bicisnicie- ajuns cu plămânul jumătate afară la Dalles, fojgăit prin rafturi ca Jivago după Lara din autobuz, găsit cartea colonelului Popescu-Lumină despre Bucureşti, întrebat la cassă, întrebat două fufe cu tricou manila ce-şi ziceau librărese: absolutamente nada.

Aşadar, nu faceţi ca mine, nu vă repeziţi pe vipie din prea mare patimă roşie pentru Târgul de Flori: acuma am nevoie de o nitroglicerină, că sunt cincizeci de grade la umbră şi m-am lichefiat în totul.

Cela nous apprendra-t-il? Heh, non: jamais au grand jamais. Patimă, vă zic: patimă gheboasă.

Un noroc, o iazmă şi trei graţii: la venire, uitate singure în casă, fericirile zglobii ale Polovţienelor, dindărătul snopului de iederă.

Even later: Vaivai, Mulliganoglu şi cu mine ne-am luat de-aceeaşi toantă! Senzaţional.

Aşadar, ca la Radio Erevan: treceţi frumuşel strada la Eminescu. Lângă cassă, da: io acolo o să fiu dès l'aube qui blanchit la campagne, heh.

Ne purtăm ca amărâţii ăia de se lasă duşi de nas de Harry Potter. Să nu ne fie ruşine, zic, cu toate astea. Merită.

Încă îmi pocnesc urechile: cu din astea mă omorâţi, heh.

PS: Nu, nu sunt o melizandă. Dar vipia de azi ar fi căsăpit şi un vardist, baremi pe subsemnata.

Bomboane agricole, şase: Panzerul şi caravela

Din păcate, nu toate lucrurile de pe lumea asta sunt sur mesure: altfel, ne-am plictisi. Un exemplu, poate vulgar: mizeria de meci de ieri seară.

Faţă în faţă, formaţiunea compactă de panzere a Mannschaftului nemţesc şi caravelele până acum în mare formă ale portughezilor.

***

Panzerul este, până la proba contrarie, un instrument de asalt terestru făcut pentru confruntări de taiga, lipsit de poezie şi nemaipomenit de disciplinat. Absenţa oricărei subtilităţi ar fi trebuit să-i fie funestă, chestie pe care nu am fi regretat-o nicio secundă.

Aşadar, nemţii au jucat cu aroganţa unei datorii de sânge şi cu precizia instrumentarului lui Mengele: şi vă spun sincer, i-aş fi scuipat pentru asta. Între ochi, haiduceşte.

Cei doi muşterii germanofoni care spintecau calamari cu mişcările sincrone ale cuplurilor vechi ce nu mai ştiu de fiorii de dinaintea zorilor, nici măcar nu şi-au îngăduit bucuria gamelei cu hidromel. Din vreme în vreme, la vreo fază realmente porcească, mârâiau -săracii de ei- câte un ach, so...tja.

Orgasme froid, donc. Allez vous faire voir chez les Grecs, les Boches.

***

Caravela e o minune de astuţie, prevedere şi o suspectăm chiar de deţinerea unor importante zăcăminte de suflet la purtător. Dihanie maritimă, nu e făcută numai să despice cu nesăbuinţă dactilă mările fosforescente deasupra cărora şade candelabrul Crucii Sudului. Ci şi să se ia la trântă dreaptă: fiindcă legile războiului maritim sunt strict aceleaşi cu cele ale turnirului medieval.

Ieri, puşlamalele căpoase de la Selecção ne-au înduioşat - dacă aşa ceva e posibil în futbol- cu acribia de cuceritori care ştiu că garda moare, dar nu se predă. La meci dramatic, scor eroic: 3-2. La beauté un peu triste du vaincu qui n'aura pas démérité.

Cum pe lumea asta se mai egzistă şi justiţie imanentă fix atunci când te aştepţi mai puţin, atmosfera din birt era cum scriam şi aseară: plină de reproşuri, mateină aproape. Nimeni nu ridica nasul din taler, aşadar: să fi scăpărat un chibrit, şi pesemne că toată fundătura Povernei o lua la sănătoasa, spre samsarale.

Este, cred, cel mai potrivit omagiu solidar cu plăieşii lui Nuno Gonçalves.

PS: Aştept cu sufletul la gură răzbelul Spania-Italia. Se subînţelege de ce.

Die Hard

Heh. Indiggo o face lată la NYC: zdreanţa superstar. x2, fireşte: la America's Got Talent, sezonul 3. Adică un fel de radio-crochet.

Adică dacă proastele alea de la Cheeky Girls au putut, noi nu? Ce?

Să le spun şi eu ceva fetelor ăstora: par uşor famelice şi nebune; cum cele două se anulează, rezultatul erectil e probabil insuficient, în ciuda eforturilor dezesperate pe ultima sută de metri. Confer răgetele de la sfârşitul diatribei - să recunoaştem: haioase- lui David Hasselhoff.

PS: La putasserie paie. They're going to Las Vegas: să vezi acolo bal, nene. Fear and Loathing, şi ba bine că nu.

PS2: Aia din dreapta pare mai cumsecade.

PS3: Germania-Portugalia, 3-2; o mare tristeţe. Am halit cu noduri: la birtul din Povernei toată lumea era cu Selecção. În afara a doi nemţi: aproape linşaţi la pauză.

Mărunţişuri de după-amiază

Plimbare, tot cu treburi, primprejurul străzii Berthelot. Veşnica mea plăcere de nedescris şi anapoda a umblatului cu capul gol pe caniculă.

Călcătura energică pe care mi-o asum: une force de la nature, ricana proprietăreasa mezzo-soprană a bârlogului din Passage des Entrepreneurs.

Mon dieu, ces Slaves, rânjea aprobator belatrul cu strungăreaţă: fiindcă cucoana nu-şi alegea fără criteriu numai repertoriul, ci şi favoriţii.

***

Evitând prosteşte posibilitatea unei cafele din pomana lui madam maică-mea, intru în catedrala despuiată de fervori: e, într-adevăr, un zăduf groaznic.

În urma mea, două pipiţe cu buricul gol. Călugăriţa de la lumânări le-ar strânge de gât, fireşte: dar pesemne că dintr-o mare sfârşeală, se mulţumeşte să înghită în sec, fără aer, ulcerată.

Şi unde mergem, fată? întreabă blonda.

Fată, unde vrei, că la ăştia nu se pune.

Scena mă amuză. Tovarăşa de suferinţă şi probabil instigatoarea blondei, printre dinţi: dă, fată, naibii punga aia încoa.

Şi dând ochii peste cap, blonda se prăvăleşte cu mari speranţe la picioarele cuviosului Ieremia Valahul.

Sst, împunge ursulina de la lumânări.

Das Telefon klingelt. Blonda răspunde: ... nu dragă, nu pot să vorbesc acuma, sunt într-o -uşoară ezitare- discuţie.

***

Strada Cristian Tell. Pe gardul de la Anna de Noailles, o neruşinare şi un triumf cu carioca neagră:

Saïd baise la police

E de crezut că eram considerabil mai fraieri, illo tempore.

***

În fine, linoleaua cea de toate zilele. Astăzi şi în dorinţa de a desfira baloţii de tutun din spate în căutarea ţigărilor mele cu mentă -... şi totuşi, trei pachete pe zi!- domnul Nelu se izbeşte de un colţ al tejghelei, înjurând gros, cu grijanii.

Mă iertaţi: eu nu înjur niciodată la servici.

Ah, nu face nimic, dar vă rog.

Păi, cum să înjur duduie, când oficiez?

Ştiam eu, heh.

Găleata cu zmeură

De dimineaţă, hatârul unei plimbări neprevăzute pe jos. Şi la colţul străzii Mendeleev, o vedenie ce se poate scrie cu foarte mare greutate în cuvinte.

Două chivuţe - démarche traînante et callipyge, sourire narquois, persistance d'une grâce maculée - trag cu nădejde de toarta unei imense găleţi pline cu zmeură proaspătă.

Mă înduioşează să mi-o închipui ciordită cu sistem şi la crăpat de ziuă, din răzoarele disciplinate ale bulgăroaicelor de la Popeşti-Leordeni.

***

Pitită cu grijă sub un batic greu de vasilisă, la graniţele căruia flutură nişte şiraguri calpe de cocoşei: fericirea rubinie a unei dimineţi de iunie.

Din vreme în vreme, colţul din stânga al baticului alunecă peste buza găleţii: în soarele unei zăpuşeli incipiente, se ghiceşte furtiv câte ceva de o insuportabilă -şi fireşte, hipnotică- senzualitate.

Pun prinsoare că aşa ceva ar tulbura pe îndelete pe absolut oricine. Şi riscând un ocol substanţial de la drumul cu treburi, mă pomenesc că le iau urma pe bulevardul Magheru.

***

Bengalul ştie de bună seamă ce cară cu infinite precauţii mercantile. Prin urmare, şi cum nu le stă în fire, toată procesiunea se desfăşoară în mare linişte, frântă din vreme în vreme de câte un oftat: aşa, de formă.

Vedenia mă face praf: aş vrea pur şi simplu să nu se mai termine. Gustul sărat al buzei muşcate până la miez mărturiseşte şi el cum poate vinovăţii inocue.

***

La un moment dat, iuţesc pasul: vreun resort al rezistenţei sociale, fără îndoială. Mă izbeşte mirosul uitat de rufărie fiartă în solzii de pelin ai săpunului de casă, la cazan.

Desăvârşita contrapunctică a unei scene urbane în definitiv nemaipomenit de oarecare.

Dar lucrurile astea sunt posibile numai şi numai la Bucureşti, dont acte.

O neprevăzută

Persistând în a crede că Seraiul -ca orice lucru pe măsură- nu e citit decât de foarte puţină lume, mă pomenesc de dimineaţă cu chestia de mai sus, chiar de la autorul ultimelor însemnări mateine, chestie la care nu mă aşteptam şi pentru care îi mulţumesc.

M-am fâstâcit: nu merit.

O să-i răspund cât de repede: faisons croire qu'on est impassibles, heh. Şi nu suntem.

***

Cât despre ideea de foarte puţină lume, am să mai scriu aşa. De fiecare, dar de absolut fiecare dată, înşir vorbe cu speranţa difuză că nu mă citeşte nimeni.

Altfel, nu merge.

***

Aşadar, în rezumat: Ultimele însemnări nu sunt încă în librării. Iar eu am dat comandă încă de ieri: se putea altfel?

Later edit, fără legătură: A nu se crucifica Mutu. Chivu se pricepe la politică futbolistică la fel cum eu sunt expertă în iconomii stavroforisite.

Hai Spania, cu tupeu şi floricele!

Alt seceriş

Îngrijorătoare pusee succesive de cumpărături ale ultimelor două săptămâni de zile, şi impresia că iar încep să cumpăr cărţile ca pe pantofi.

Aleg, din teanc:

Radu Paraschivescu, Cu inima smulsă din piept: cartea de pe noptieră, însă cu ambiţii relativ surprinzătoare. Din motive care îmi rămân obscure, autorul a tăbărât pe povestea lui Inês de Castro, pe care o ortografiază recurent spanioleşte - la fel de inexplicabil, et quel scandale!- şi o face paperback românesc. Deschid la întâmplare epilogul şi citesc îngrozită cam aşa: "Pentru portughezi, Inès -sic!- şi Pedro sunt simbolul aventurii romantice şi al iubirii până dincolo de margini. (...) Iată o poveste care n-a mai încăput în fado-uri - re-sic et je ne vois vraiment pas le rapport, heh-, dar a rămas scrisă în piatra celor două morminte din Santa Maria de Alcobaça (...) : Até o fim do mundo. (...) Turistul care calcă fără să vrea pe aceste cuvinte - allons donc, merde quoi, c'est pas comme cela que ça se passe, hein coco? -fotografiind adaosurile artiştilor emanuelini - ce-o fi aia, că eu nu ştie-, surâde stingherit şi se dă înapoi."

Sunt perplexă şi revoltată: despre chestiile astea am scris, socotesc, cu afectul care li se cuvine de drept divin. Unul sobru, lapidar, sortit liminarelor en demi-teinte. Ştiţi, domnule Paraschivescu, aşa se cade cu lucrurile de cremene. Faţă cu grozăviile astea, turistul ar face bine să nu puie mâna pe creionul chimic şi să stea frumos pe Flickr.

Da, ştiu: sunt deliberat violentă. These things are mine.

Şi să mă ierte Blaga: din toată literatura română, numai Mateiu a ştiut să vorbească apt despre ele. O jumătate de rând, poate nici atât, din inima unui hagialâc. O iazmă opiacee, pentru cei foarte, foarte puţini.

Dar în marea mea munificenţă o să citesc fără interes şi chitanţierul ăsta: aşteptaţi-vă la vitriol.

***

O mare plăcere, ca de obicei după o căutare turbată, impozanta şi - ei, da!- excepţionala carte a lui Adrian-Silvan Ionescu: Modă şi societate urbană. Bibliografie extraordinar de îngrijită - e lucru rar pentru chestiile româneşti, iconografie nemaipomenită, analiză fină, fină. O plăcere nemăsurată: o las pentru la toamnă.

Iarăşi citesc, în mari fericiri, de data asta: "În Calendarul pentru Români pe anul 1869 apărut la Iaşi, la Institutul Albinei, sunt date Reţete pentru un dandi (elegant). Această explicaţie de elegant, pusă în paranteză, era destinată celor ce nu ar fi ştiut ce este un dandy. (...) Pe faţă şi pe mână să nu se spele cu apă Română, ci cu aceea de Colonia (250 de mile de la Iaşi depărtare). În loc de prosop să se frece cu tărâţe de migdale şi să se şteargă cu o perie de puf. Hainele ce le îmbracă vor avea o tăietură impecabilă, astfel încât să nu facă vreo cută de parcă ar fi fost turnate în metal - fracul, jiletca, pantalonii şi botinile nu au să aibă nicio îndoitură, ca şi cum ar fi de sprijă vărsată."

Mais oui, de l'eau de Cologne ou de l'eau du Portugal, justement.

***

Şi azi, fulgerător: Bulgakov, double shot. Jurnale şi Corespondenţă, plus Cupa Vieţii o culegere fermecătoare de proze scurte: bravo Polirom.

Dimitrie Hagi Theodoraky, Amintiri din trecutul negustoresc şi o poveste genială: "Prima cusătoreasă sau modistă era un croitor cu numele de Carl. Se stabilise în ţară şi, în scurtă vreme, ajunsese primul croitor al High-Life-ului după vreme. Se spunea despre el că este de familie bună, că fugise din ţara lui din cauza unui duel. Doamnele îi dădeau o deosebită consideraţie, era invitat la balurile care aveau loc, şi veneau şi la el la ceaiurile pe care le dădea, numite five o' clockuri astăzi; cucoanele îl menajau, căci de supărai pe dl. Carl, riscai să n-ai rochie; erau la cheremul maestrului croitor, şi acest lucru îl făcea ca să-şi dea o importanţă deplasată. Ca naţionalitate, nu ştiai exact dacă este neamţ, ungur sau boem, ceea ce era însă sigur, că şi dânsul era un KuK."

***

Iarăşi un ceva demenţial, Ionathan X. Uranus, În potriva veacului. Textele de avangardă (1926-1932) . Non, heh, ce n'est pas ce que vous croyez.

Un ceva scurtissim, că nu rezist:

Poem
Măgarul spuse: Cucu, dragă brânză. Brânza zise: Bonjour şi declară că pleacă direct la Paris.

Formidabil.

***

Gata, m-apuc de ipacuri. N-o să fie treabă uşoară.

Bomboane agricole, cinci:Mais qu'est-ce que j'ai dit pendant tout ce temps?

Şi era clar, domnule, pe cuvânt de onoare: 0-2 cu batavii, nici măcar onoarea jocului nu ne-am spălat-o azi cum se cuvenea.

Tura asta ne-am purtat ca şi pe stradă, ca şi în lume: prudenţă, precauţii, câştig la remiză sau la meci nul.

Fluvii de cerneală or să curgă despre ratarea lui Mutu din meciul cu Azzura cea perfidă: vina noastră că lăsăm echipa de bezmetică, la patru mâini, hai cu indulgenţă şase.

Heh. Băeţi de băeţi.

C'est fini, mon kiki: am rămas corijenţi; haidi acasă, mămicule.

Serios, acuma: la ce vă aşteptaţi?

Şi-acuma, toată lumea, din rărunchi:

Hai Spania, cu tupeu!

PS: Fără legătură şi cam în două, trei ceasuri: i pak.

Mœsta et errabunda

Motto:

"Je suis comme le roi d'un pays pluvieux"

(Charles Baudelaire, LXI. Spleen, Les fleurs du mal)

La valse de samedi: cartographies imprécises, tristesses de ville d'eaux, locomotive égarée en pleine steppe. Une odeur de cendre d'agrumes et de vin cuit.

Solstice d'hiver à sec, année bissextile.

Hm. Tout cela mérite réponse. En voici une:

De gustibus

Hm, povestea din Petrograd a stârnit taclale. Şi de fil en aiguille, cineva - adică eu- a pomenit de Speculoos.

Moment în care doamna A -insist: fără punct şi de la batavi- îmi scrie, cu nedisimulată superbie următoarea chestie:

Spekulaas e un soi de turtă dulce pidosnică, adică făcută sub o formă prăfos-înnecăcioasă, vai biata de ea.

Este că am cei mai deştepţi cititori care se egzistă? Este.

PS: Eu am avut întotdeauna impresia că au fix gustul biscuiţilor de la Lujerul de pe vremuri. O pregnantă şi tâmpită -în context- aromă de soia.

Tribulaţia de sâmbătă, cincizecişidoi: J'ai de beaux yeux, tu sais

Motto:

"Our Theory of Gravitation is as good as perfect: Lagrange, it is well known, has proved that the Planetary System, on this scheme, will endure for ever; Laplace, still more cunningly, even guesses that it could not have been made on any other scheme. Whereby, at least, our nautical Logbooks can be better kept; and water-transport of all kinds has grown more commodious. Of Geology and Geognosy we know enough:what with the labours of our Werners and Huttons, what with the ardent genius of their disciples, it has come about that now, to many a Royal Society, the Creation of a World is little more mysterious than the cooking of a Dumpling; concerning which last indeed, there have been minds to whom the question, How the apples were got in, presented difficulties. Why mention our disquisitions on the Social Contract, on the Standard of Taste, on the Migrations of the Herring? Then, have we not a Doctrine of Rent, a Theory of Value, Philosophies of Language, of History, of Pottery, of Apparitions, of Intoxicating Liquors? "

(Thomas Carlyle, Sartor Resartus, Book I, Chapter 1, Preliminary)

...Şi pe curând, duduie! susurase uşor impertinent Skanderbeg, chestie care îi stârni deopotrivă un oftat apocrif şi o irepresibilă schiţă de râs nervos.

C'était peut-être le cas de le dire: ce papagal, dumnezeule mare!

Ei bine, de data asta nu mai putea nicidecum să se pretindă impermeabilă circumstanţei şi să adoarmă la loc. Fiindcă plecarea neobişnuitei iscoade o lăsase pe Zaza la cheremul unor insondabile şi contradictorii perplexităţi.

Unde mama naibii putea să bântuie Abd'allah? În niciun caz după cofeturile obişnuite ale dimineţii, presupunând că în fundătura asta troţkistă s-ar găsi, prin cine ştie ce capriciu narativ, simigelele franţuzeşti fără de care zilele de vacanţă nu prea ştiau să înceapă cumsecade.

Nu de alta, dar Scolasticul nu prea putea fi bănuit de simţ practic. În sinea ei, Zăpăcita era chiar încredinţată că relatările luxuriante ale isprăvilor menajere cu aspiratoare îndărătnice, siguranţe căsăpite şi garnituri de robinet salvate de la leşin erau aşa, un fel de Pseudokynegeticos. O variaţie binevenită de la prăpăstiile pravoslavnice pe care - şi de chestia asta se ruşina aleatoriu- nu de puţine ori îi era cu neputinţă să le urmărească până la capăt fără ca mintea să-i zboare pe coclauri la orice altceva de pe lumea asta.

Au hasard et dans le plus parfait désordre: Margareta Pâslaru, decameroane ţigăneşti sau iedera de pe un anume zid al străzii Ionescu-Gion.

Ultima oară fusese de-a dreptul penibil, fix pe când bietul interlocutor povestea cu patos câte ceva despre Siluan Athonitul. Vocea lui caldă şi egală pretindea că sufletului mândru nu i se arată dumnezeirile nici dacă ar învăţa toate cărţile lumii acesteia, găsind în asta o posibilă explicaţie a tristeţilor lui Mallarmé. Însă Zăpăcita nici că se sinchisea de atari subtilităţi: un iz de şuberec încins de soarele Mangaliei se insinuase peste demonstraţia care curgea de bunăvoie şi împăcată cu sine, necăutând să convingă pe absolut nimeni. Şi peste mirosul înnebunitor care promitea recompense pentru cele douăzeci de ture de bazin de dinaintea micului dejun, vocea nesuferitei cu aluniţă: nu mai plânge, baby, uită tot ce-a fost...tralalalala, plânsul n-are rost... să o simţi cum piere, chiar de nu-i aşa.

...Şi fir-ar mama ei a dracului de viaţă, ăştia nici măcar un amărât de lavoar nu au în păducherniţa asta.

Se subînţelege: Zazei îi era absolut cu neputinţă să mai stea pe loc, aşteptând ipotetica întoarcere a Scolasticului. E bărbat, să se descurce: cu problema descăpăţânată instantaneu, Zăpăcita o luă numaidecât la picior înspre staţia de autobuz.

Un duş şi repede: crapă pielea pe mine. Porcărie: sper din tot sufletul să nu fi avut parte de ploşniţe.

***

Din carnetul lui Pantazi:

Thomas Carlyle déplore, dans les prolégomènes au Sartor Resartus l'absence d'une théorie du tissu -lisons plutôt: du vêtement- dandyste. Il se trompe, car dans l'idéal du dandysme tout vêtement devrait porter en soi la promesse implicite et lucide du nu.

***

My tailor is rich. My circumstances, bespoken.

***

Comment expliquer aux femmes le poids de mes silences? Il m'est arrivé de leur dire - sans succès apparent - que la joie du samouraï est parfois tellement intense, qu'elle doit nécessairement se passer de paroles.

Elles détestent le sous-entendu. Hélas, un sens inné de la redondance les venge aussitôt.

***

Joies et bonheurs dénombrables, mais grâce toujours singulière: oh, la belle mathématique hédoniste!

Et une économie sémantique subtile: tout ce qui a le don - rare, il est vrai - de me plaire de façon immédiate.

Sur l'échelle de Richter de mes voluptés obscures, la simple joie répétitive ne saurait égaler des bonheurs qui n'ont jamais besoin de chronomètre. La joie circonscrit trop souvent la satiété, le bonheur a l'écorce un peu amère des départs.

Tout ceci n'est pas suffisant. Et au-delà de toutes ces conjonctures, la grâce qui se moque du circonstanciel, autrement dit du nombre, du temps et de la mort et ne saurait se réinventer, ni se retranscrire.

***

Heh: vous croyez sans doute que je vous mène par le bout du nez avec mes théories, n'est-ce pas ?

Un de mes plus grands plaisirs: vous n'auriez pas forcément tort de le dire, à défaut d'avoir tout à fait raison.

Je peux aisément démontrer tout ce que je viens de dire, par un constat simple: dieu merci, l'Asie existe.

Et son état ne peut être que celui de la grâce: nos bonheurs européens n'y ont aucune convertibilité.

***

Car une fois franchis ses confins apocryphes, il devient évident que l'ordre des choses s'écrit désormais sur une feuille translucide de papier de riz.

C'est, d'ailleurs, peut-être de là que vient l'embarras européen d'une retranscription convenable.

On aura longtemps cru qu'il s'agissait d'un problème de cadences, ou plutôt de rythmes: ce en quoi, on a très probablement eu tort.

Car comment dire, avec des sons finalement si monocordes, la violente fragilité et cette espèce de joie trouble d'un lever de soleil en pleine rizière ?

Non, nos impuissances conceptuelles de Blancs ne sont pas celles d'une scansion bancale. Parce qu'elle nous prend au cou, et ce de manière immédiate, dire la chose asiatique nous manquera toujours de souffle.

Le résultat médiocre, méprisable, souffreteux est celui d'un balancement inégal entre la grande turquerie et l'ankylose des porcelaines chinoises.

***

Trosnind şi pufnind din rărunchi, autobuzul fără număr se îndrepta alene spre port. Hm, am impresia că îi ia mai multă vreme ca la venire, se gândi Zaza: dracu ştie de ce, cu siguranţă e din cauza traficului ăsta infernal.

Şi, într-adevăr: era mai rău ca la Bucureşti. Aveai impresia cotropitoare că oraşul respiră cu totul în plină stradă. Calabalâcuri înhăimurate, baloţi de şofran şi cuişoare în echilibru precar pe şeile bicicletelor cam ruginite, dar nemaipomenit de îndrăzneţe. Găini impertinente şi fără nicio consideraţie pentru lămpile de la stop, cerşetorie canină ispitită pesemne de nesfârşita opulenţă a şiragurilor de frigărui. Şi peste toate, acel miros greu de ulei de susan încins amestecat cu lichid de frână.

Orologiul şui de deasupra ferestrelor prefectului arăta orele nouă şi jumătate. Prin geamurile lăsate ale autobuzului, hărmălaie imperturbabilă. Dar sufletul vrea acasă, la bucuriile hieroglifice ale verii bucureştene. Tufişurile de jad ale metocului de lângă casa vasiliscului. Dudele sângerânde pe caldarâmul indiferent al mahalalelor cu nume de casap.

Ştiaţi că viforul se aude în Pasajul Englez chiar şi la patruzeci de grade la umbră?

Zaza oftă: viforul, şi senzaţia aproape minerală a unui alt secol. Iar eu mă simt de parcă mi-am rătăcit portofelul.

Auzi ticăloşie: tu t'en fous, pas vrai?

***

- Oh, chiar aşa a zis: absolument?

- Vai de mine, boierule, cum să te mint eu pe dumneata? răspunse indignat Skanderbeg.

- Cu litere mari sau cu litere mici?

- Cu italice. Am impresia că nu dormise prea bine: părea răvăşită şi îmbufnată - ţânţarii, pesemne. I-am dat biletul şi dumneaei de colo, îl ia şi-l citeşte cu voce tare: o dată, de două ori, de trei ori, de parcă nu pricepuse nimic. Pe urmă a căzut aşa, pe gânduri cu piciorul drept al ochelarului în colţul gurii şi bombănea ceva despre nişte soldaţi de teracotă... dar zău, v-am mai spus toate astea, conaşule!

- Formidabil, bărzăune, chicoti Pantazi.

- Of, conaşule: cucoana m-a crezut porumbel voiajor, acuma luminăţia ta mă face bărzăune, naiba să vă mai înţeleagă!

- Mais voyons, ne soyons pas formalistes: e un compliment, dragă... ce qui me fait penser qu'un peu de musique ne ferait du mal à personne.

Gata, mergi de ciuguleşte ceva. Cum stă în firea lucrurilor pantazeşti: audienţa s-a terminat.

Vrei o napolitană, Skanderbeg? Oh, mais je t'en prie, mon petit.

Heh.

***

- Tralea, pune repede de-o baie, te rog: am fiert în ţoalele-astea şi mai multe nu.

Zaza e iritată, Abd'allah - nemaipomenit de trist.

- Şi tu... pe unde umblaşi, pezevenghi ?

Hm. Bietul Scolastic ţine nasul în jos: cum să-i spună, ce să-i spună? Ştii, am visat-o iar pe Alejandra Vidal-Olmos de dimineaţă?

Şi mai ce: ne trimete salutări de pe strada Smârdan, unde mi-am pierdut minţile în primăvara altei vieţi?

- Eu... să vezi, doamnă... am visat că... Prostule, aşa vezi, dă din casă: are să o pufnească râsul şi o să facă pfft, dragă... astea!

Sprânceana Zazei se ridică a mare mirare şi brusc amuzament: ei poftim, dragă...

- Ia stai aşa... ochelarii cu ramă de bagà se apropie iscoditor de nasul jupuit al bietului Abd'allah... mmm... dumneata iar ai băut! Pfft: rachie, mon dieu, tout se perd...

- ... am visat ceva cu mahalale, doamnă...

- Prego, signore: nu mă îndoiesc, la aşa poşircă.

- ...da, doamnă, maidane bucureştene foarte frumoase care nu se egzistă, dar ne bucurăm de ele...

- Wanna talk about it?

- ...mergeam cu un troleibuz vechi, pe nişte străzi cu macadam...

- Hopa... şi haleam îngheţată Polar de zmeură pe băţ, te pomeneşti!

- ... şi case cu iederă... era cald, aşa... şi-am trecut pe lângă o casă mare pe care eu vroiam neapărat să o văd... aşa că am dat strigarea şi-am coborât... am intrat în curte, dar nu ne-a dat nimeni afară...înăuntru nu mi-a venit să intru, aşa... de jenă... nu se făcea, neinvitaţi...

Săracul de el: rău îi mai e dor de Bucureşti, de bună seamă.

- ....dar puteam să vedem camera de zi...parchet pe jos, fără covoare... un pian... flori în glastre de piatră...

- Mai repede, beizadea, că pleacă trenul.

Franchement: il n'a pas l'air d'aller bien du tout, le pauvre.

-... şi-am rămas în grădină... pe jos, genul ăla de lespede cu ochiuri în care creşte multă iarbă - groaznic, se gândi Zaza, dar să nu anticipăm - , piatră şi iarbă... şi în aceeaşi curte, altă clădire, una şi mai mare... cărămizie şi foarte veche....

- Poate ajungem naibii în Rai până una alta, hm?

- ...şi care nu era o clădire.. ci o piramidă aztecă... şi mă uitam la ea... şi cred că am înţeles, doamnă....

- Heh: ce-ai înţeles, Scolasticule?

- Piramida aia era Pantazi.

- Hmph... poftim?

Al naibii să fie căposul ăsta: uite, era să mă înec cu limonada şi mai multe nu.

- Da, da... pesemne că aşa era...

- Tralea, fă-i o cafea, te rog. Cred că aţi băut peste măsură, dragă: dar ipoteza ta e interesantă, trebuie să recunosc. Cu toate astea, hm... cu toate astea, ai făcut o greşeală. Una singură, e drept: et pourtant.

- Nimeni nu e scutit de erezii, doamnă...

- Una substanţială...

- Anume?

- Pentru Pantazi nu s-au inventat încă dicţionare pe lumea asta, Scolasticule. Şi nici geometrii.

Zaza era absolut sinceră: într-adevăr, a vorbi despre o astfel de minte cerea dexteritatea satrapului de alba-neagra şi eleganţa caligrafiilor persiene.

Dumneata crezi că e simplu? Cum să se egziste una ca asta, dumnezeule mare... cum e posibil? oftă Zaza, sorbind alene din paharul de limonadă rece.

... plus: you lie very badly, you know.

***

Une valse, une étrange valse... heh, mademoiselle, croyez-vous que tout cela était simple? Тихо вокруг, сопки покрыты мглой... Câteva vorbe de nimica toată, şi uite câte minuni ies din căptuşeala vişinie a pelerinei mele...

Mujicii aduşi de profesorul Charcot la Pitié-Salpêtrière atunci când era deja prea târziu: internul suedez Munthe îi observase îndelung. După cum văzuse şi izbăvirea derizorie a crucii din lemn de mesteacăn de la beregăţile sfâşâiate de traheotomii... şi tot restul, fireşte.

Nu e un episod prea grozav, dar e cu siguranţă unul din cele mai violente lucruri ruseşti ale memoriei colective. Eu aş fi chemat-o pe trecătoarea lui Charles: de sa main fastueuse, ar fi rezolvat problema cu infinit mai multă poezie.

Ne soyons pas tristes, mademoiselle: tout cela fait partie du Jeu. Corzile rupte ale balalaicei uitate pe bancheta unui vagon de clasa a treia a Transsiberianului. Sifonul cu gust leşios de caise al tovarăşului Berlioz. Şi până şi privirea de culoarea lăturilor de peşte a Penei Corcoduşa, paraclisul arzător, platoşele poleite: ma foi, tout cela c'est aussi de la Russie indirecte.

Şi chiar şi vremea de lacrimi a întâmpinării Crailor, cu valsul ei cu tot. Acelaşi cu ăsta de-acum, şi dintotdeauna, fără nicio îndoială: fiindcă ar fi fost cu neputinţă altfel. Să fim serioşi: unde găseşti dumneata sirop vienez sau dunărean într-o patimă aşa de sfâşâietoare care pune pe gânduri toţi mesenii?

Ia să vedem: nu-şi mai pot ridica ochii din taler, ne spune Mateiu. Şi lucrurile se scriu aşa pentru că fireşte, toată lumea ştie despre ce este vorba: războiul ruso-japonez, de unde ne vine arabescul ăsta manciurian, lucru al vremii Crailor, fără îndoială.

Белеют кресты - это герои спят...racla ascunsă sub flori a eroului... la ce altceva ar fi putut reacţiona atât de puternic adevăratul moştenitor al patimilor Smarandei? Persist, mademoiselle: de-altfel se şi cântă încăluşând corzile şi mărturiseşte fix ce scrie în pravilă: duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe.

Şi aş mai putea adăuga un lucru esenţial, asemenea lui Woland: je le sais, parce que j'y étais, ce soir-là, au tapis-franc.

Mă ştiu improbabil: dar ce importanţă are? J'ai plus de souvenirs que si j'avais mille ans.

***

... şi cum aşa, doamnă... ni s-au terminat toate cuvintele?

- Nici vorbă, Scolasticule. Însă ia fii atent la chestia asta: Pantazi este...

- ...o janelă manuelină...?

- Heh, şi asta: bineînţeles. Dar putem formula şi altfel: o redutabilă şi celestă puşlama. De exemplu.

- Atunci?

- Tu nu vezi cum ne obligă la perifrastică? Heh.

- Heh.

- For the heh part: you certainly need to practise.

***

И справим кровавую тризну... şi prin voia acelor de patefon, vraja se isprăveşte aproape imperceptibil.

Cu toate astea, pe flipside, o mare dezamăgire: Valsul numărul doi al lui Şostakovici. Un crétin pompeux, un faussaire et une mauviette, qui plus est.

De la pub pour assurances-vie: et ce n'est que justice.

Cu ochii pe jumătate închişi, dihania evaluează rapid situaţia. Fericirea de chihlimbar a clipei de faţă: infinit preferabilă compromisului de pe verso.

Heh. În cazul ăsta, nu prea avem de ales. Şi placa de ebonită se prăbuşeşte cu un zgomot înfundat pe podeaua de teck a punţii.

Pantazi nu are absolut deloc sentimentul asasinatului.

Spoiler: Certainement pas.

The World Is Not Enough

Plec mai târziu de la birou, relativ agasată: nu am soluţia narativă pentru Tribulaţia 52, valsurile de pe covertă sunt leşioase, limonada de pe puntea mică e prea acră, Tralea e o brută lombroziană.

Din astea.

Ca să mă consolez, la Cărtureşti, în căutarea - eşuată- a cărţii lui Iovan. Ies cu Urmuz şi cu reţete basarabene: nervi suplimentari la casă - oare băieţii ăia emo fumează, sau ce?

Mă simt datoare să rânjesc: chestia asta supără pesemne serafimii de serviciu, aşadar ordaliile continuă la Diverta de pe Maria Rosetti. Doublement punie: puhoi de cărţi de gară, lipsă aer condiţionat, casiere în pragul depresiei.

Niciun spor.

Unde să se ducă, unde să seducă?

Das Telefon klingelt: hotărăsc rapid o cafea la English Bar.

***

Pentru picioarele oropsite de caldarâmul fluid al verii bucureştene şi pentru zilele fără noroc ale lumii acesteia, se egzistă un început de soluţie.

O limonadă, o cafea, nişte alune, taclale. Şi năpraznică, prin fumul mentolat de ţigare, la chute de l'histoire de cette semaine:

- Tu nu mă asculţi, dragă...

- Pardon, cucoană: scriu în cap.

Nu, nu-mi trece prin minte să mă scuz.

***

... aşa e foarte bine. Şi o birjă, Daniela. Te rog.

Se dictează numere de telefon, de trei ori şapte: dadada, la recepţie, pentru Oaspete.

Heh: aplaud şi eu cu gura până la urechi, ce să fac?

Hm. La Madrid vi se spune the cheerful crew.

Daniela se pisiceşte: we hope so.

Et par dessus le bois du comptoir, la beauté roumaine immédiate: hm, that 'I know' gaze. Uitătură de ciută în lumina farurilor de Jaguar.

În atari circumstanţe, apocriful nu mai are absolut nicio importanţă.

Un minut, zice Daniela.

Hopa: aşadar valea, zic.

C'est tout. Mais c'est pas peu.

Poveste din Petrograd

За вас, Signore

Motto:

Les Circassiens sont pauvres et leurs filles sont belles; aussi ce sont elles dont ils font le plus de trafic. Ils fournissent de beautés les harems du Grand Seigneur, du Sophi de Perse, et de ceux qui sont assez riches pour acheter et pour entretenir cette marchandise précieuse. Ils élèvent ces filles en tout bien et en tout honneur à former des danses pleines de lascivité et de mollesse, à rallumer par tous les artifices les plus voluptueux le goût des maîtres dédaigneux à qui elles sont destinées: ces pauvres créatures répètent tous les jours leur leçon avec leur mère, comme nos petites filles répètent leur catéchisme, sans y rien comprendre.

(Voltaire, Lettres anglaises, Sur l'insertion de la petite vérole)

Ianuarie, 1917. Undeva, pe firul indiferent al Siretului, trupele de infanterie ale Puterilor Centrale sunt ţinute în frâu de o mână istovită de pălmaşi neştiuţi, sortiţi eternităţii de mausoleu. Emiliano Chamorro Vargas este ales preşedinte în Nicaragua. Odată cu dispariţia unui anume William Frederick Cody se isprăveşte epopeea cuceririi Vestului Sălbatic.

Aleksandr Timofeevici întârzie fără măsură de la dineul en habit de după gala de la Mariinski şi ceea ce este mai grav, se întoarce acasă pe jos.

Atracţia principală a dineului en habit e trupa de acrobaţi şi dansatoare circaziene: înghiţitori de săbii, văluri tremurătoare, sminteli din crucea nopţii. Iar centrul atenţiei e fără îndoială cadâna cu ochi verzi şi fără nume, care scuipă flăcări: lumea cronometrează circumspect, pândind groaznicul accident care nu soseşte niciodată. Gurile rele pretind, de-altfel, că nu ar avea vreo legătură cu crestele Caucazului, şi că ar fi venit de undeva de prin Karelia, pe la jumătatea anului trecut.

Toate lucrurile astea sunt fireşte susceptibile de efecte secundare.

Pe Невский проспект, becurile de gaz au blefarită: ceaţă deasă, amestecată cu ninsoare ce se înteţeşte de la oră la oră. De la isprava asta, galoşii lui Aleksandr Timofeevici nu au să îşi mai revină niciodată, în ciuda eforturilor susţinute de resuscitare ale jupânesei, Nastasia Ivanovna. Pentru intimi şi ordonanţe, Nastia.

Bombănind, Nastia curăţă perechea de galoşi, preţ de vreo trei ceasuri, poate şi mai bine. În zori, stăpânul o sună şi porunceşte să i se aducă un pahar de sherry şi o farfurie cu fursecuri.

Vinul e cam prea dulce, fursecurile inadmisibil de oarecare. Aleksandr Timofeevici rămâne gânditor în fotoliul învelit în cretoane de lângă şemineul salonului albastru. Undeva, în colţul ochiului stâng, se zbate iazma unui arabesc: chestia asta nu îngrijorează, deocamdată, pe absolut nimeni.

***

Februarie, 1917. Răzmeriţă la Havana împotriva preşedintelui Menocal. Statele Unite strică ambasadele cu Sfântul Imperiu. Şirag de victorii aliate pe râul Somme. La Petrograd, cineva are ideea cartelelor alimentare, provocând reacţia emetică a străzii.

Aleksandr Timofeevici stă în continuare în fotoliul de lângă şemineu. Porţia de biscuiţi diminuează simţitor. Pe la jumătatea lunii, Nastia înlocuieşte cu de la sine putere aperitivul cu sirop de tuse de o nuanţă asemănătoare. Dinspre salonul albastru, nicio reacţie.

***

Martie, 1917. Nicolae al Doilea abdică la Pskov, după chinuitoare târguieli între Dumă şi sovietul din Petrograd. Marele duce Mihail Alexandrovici Romanov renunţă după numai douăzecişipatru de ore la coroană. La Havana, Mario García Menocal se reîntoarce la putere, cu sprijin american. Trupele engleze preiau controlul situaţiei la Bagdad. Nemulţumire populară la Stockholm: regele numeşte un guvern de tranziţie pentru a regla problema distribuţiei de alimente.

La trei martie 1917, tava cu sirop şi crutoane tremură puternic în mâinile Nastiei. Jupâneasa îşi face îngrozită trei rânduri de cruci şi de-abia îndrăzneşte să povestească urgia de pe stradă. Şi acuma ce-o să ne facem, dumnezeule mare, ce-o să ne facem?

Pe un ton extraordinar de calm, Aleksandr Timofeevici îi răspunde, ca şi cum ar fi lucrul cel mai natural de pe lume: trage obloanele şi dă tătăroaica afară.

Stupefiată, Nastasia Ivanovna varsă paharul cu sirop pe parchet şi iese cu mâna la gură din salonul albastru.

Pe Невский проспект nu se mai aprinde absolut niciun bec.

***

Aprilie, 1917. Cuba şi Statele Unite declară război Puterilor Centrale. Proclamaţia către armată a regelui Ferdinand al României promite reforma agrară imediat după încetarea definitivă a operaţiunilor militare. Ofensivă britanică în Artois, dezastru francez la Chemin des Dames. Guvernul provizoriu al prinţului de Lvov recunoaşte independenţa Estoniei. Lenin face publice Tezele din Aprilie. Preţul făinii atinge un nivel fără precedent pe piaţa neagră din Moscova.

Aleksandr Timofeevici acuză primele semne de mătreaţă. Pe la jumătatea lunii, şoferul reuşeşte cu mare greutate să îi scoată pantofii de lac din picioare: foarte bine, acum dă-i calului un braţ de ovăz proaspăt.

***

Mai, 1917. Apariţii mariale repetate la Cova da Iria, Fátima. Generalul Pétain devine şeful Marelui Stat Major al armatei franceze. Troţki soseşte la Petrograd. Se naşte John Fitzgerald Kennedy.

Et pourtant, je vous ai cherchée à Batoumi, mais en vain.

***

Iunie, 1917. Grecia se alătură Aliaţilor. Trupele americane debarcă la Saint-Nazaire. Primul congres al sovietelor din întreaga Rusie.

Dispariţia totală şi definitivă a siropului de tuse. Même vos mensonges m'enchantent. Nastia se emancipează: jumătate din argintăria casei dispare, sumele sunt imediat trimise sovietului local.

***

Iulie, 1917. Greve generale succesive la São Paulo şi la Rio de Janeiro. Siamul se alătură Aliaţilor. Generalul Feng Guozhang ia puterea în China: la Pekin, se instalează o fragilă juntă militară. Finlanda devine independentă. Focare de agitaţie la Valencia, Santiago de Compostela şi Bilbao. Para a impedir virei pedir a consagração da Rússia a meu Imaculado Coração e a Comunhão Reparadora nos Primeiros Sábados. La Petrograd, sovietele scot în stradă cinci sute de mii de oameni.

Le vent. Le vent dans vos cheveux de lin.

***

August, 1917. Prin tratatul de la Saint-Jean-de-Maurienne, Italiei i se acordă controlul a patru provincii turceşti. Sufragetele adunate în faţa Casei Albe pentru a cere dreptul de vot ajung la poliţie. Grevă generală în Spania: şaptezeci de morţi, sute de răniţi, două mii de persoane arestate. Un mare incendiu devastează trei sferturi din Salonic: şaptezeci de mii de persoane ajung în stradă.

...et je vous couvrirai de bijoux de Golconde.

***

Septembrie, 1917. Ernest Oppenheimer fondează The Anglo-American Corporation. Trupele germane iau controlul oraşului Riga. Guynemer dispare în cursul unei misiuni de recunoaştere, la Poelkapelle. Tentativă eşuată de puci a generalului Kornilov. Kerenski devine prim-ministru. Lenin dispare undeva în Finlanda, îndemnând bolşevicii la lupte de stradă.

Mais oui, je vous montrerai le printemps sauvage de San Miniato...

***

Octombrie, 1917. Brazilia declară război Puterilor Centrale. Sun Yat-sen se reîntoarce la Pekin. Ahmed Fouad devine sultan al Egiptului. Dezastru italian la Caporetto. Mata Hari este executată în fortul de la Vincennes. Lenin se reîntoarce din Finlanda şi este ales în fruntea Comitetului central al Partidului Bolşevic.

... à moins que vous ne préféreriez la Douane de Mer... Shall I compare thee to a Summer's day?

***

Noiembrie 1917. O nouă constituţie este adoptată prin plebiscit în Uruguay. Este dată publicităţii Declaraţia Balfour. Guvern de uniune naţională în Spania: treisprezece alte cabinete se vor succeda între 1917 şi 1922. Începe bătălia de la Cambrai: cofetăriile din oraş şomează. În noaptea de 6 spre 7 noiembrie are loc asaltul bolşevic decisiv asupra Palatului de Iarnă. O zi mai târziu puterea este preluată de către Sovnarkom, Consiliul Comisarilor Poporului. Troţki este numit ministru al afacerilor externe. Operaţiunile militare încetează trei săptămâni mai târziu, urmând ca Rusia să negocieze separat de restul Aliaţilor condiţiile păcii.

...Rough winds do shake the darling buds of May...

Geamurile sunt sparte. Tapetul salonului albastru se desface implacabil în fâşii dureroase. Argintăria, o bună parte din mobilă şi covoarele au dispărut cu desăvârşire, prin zelul Nastasiei Ivanovna.

Supravieţuirea fizică a lui Aleksandr Timofeevici ţine de imposibilităţi medicale, dar asta chiar că nu mai interesează pe nimeni.

***

Decembrie, 1917. Guvernul american preia controlul companiilor de căi ferate. Trupele generalului Allenby intră în Ierusalim. România semnează un acord separat de încetare a focului cu Germania, la Focşani. Puci militar la Lisabona: Sidónio Pais devine preşedinte al unei noi republici. Armistiţiu sovieto-german, la Brest-Litovsk.

În ultima zi a anului 1917, sovietul local din Petrograd hotărăşte evacuarea domiciliară a lui Aleksandr Timofeevici: nici măcar remuşcările de ultim moment ale Nastiei nu mai pot răsturna situaţia. Fotoliul învelit în resturi de creton este mutat cu tot cu proprietar în remizele casei de pe malul stâng al Fontankăi.

...Nor shall death brag thou wander'st in his shade,
When in eternal lines to time thou grow'st...

***

Începând cu acest moment al naraţiunii, toate circumstanţele devin nemaipomenit de neclare. Se spune totuşi că încetul cu încetul, Aleksandr Timofeevici a devenit mic, şi apoi din ce în ce mai mic, până când a sfârşit prin a dispărea cu desăvârşire, de parcă nu ar fi existat niciodată.

So long as men can breathe, or eyes can see,
So long lives this, and this gives life to thee.

A patruzecişişasea scrisoare de la Ulan Bator: Arhondologia kitschului

Motto:

"M-am gândit la următoarele forme de alint: şerveţel, îngeraş sau norişor, pentru că este albă. Dar cred că o să rămână şerveţel, pentru că sună bine."

(Oana Zăvoranu, despre maşina ei cea nouă, iunie curent)

De la Z., către P., la Portofino

Declaraţia de mai sus este probabil apoteoza kitschului people local din cel puţin ultima lună de zile. Nu am de gând să insist: în sine, este şi asta dovada unei pervertiri, a unui compromis istoric lent, a unei putrede prăbuşiri a mentalului colectiv. Şi aşa o nenorocire nu merită nici măcar sarcasme, am impresia.

Dar se pot imagina şi contexte mai insidioase de-atât.

De pildă acum vreo trei după-amiezi: birja amabilă sosise prompt, după vreo cinci minute de aşteptare. Treizeci de grade la umbră, şi acea lumină foarte specială, de sală de operaţii a Bucureştilor căpiaţi de lucrul estival.

Mirosea niţel a afumătură râncedă pe şoseaua Kiseleff şi zarul de pluş vişiniu de pe parbriz se bălăngănea plictisit de prea multe frâne, din semafor în semafor. Dinspre cutia de mănuşi, o muceniţă oarecare cu pelerină vernil îi zâmbea neconsolată logodnicului crucificat prăbuşit fără niciun respect în cutia de mărunţişuri de lângă schimbătorul de viteze. Staţia de GPS măsura cartezian stânjenii comenzii şi pe volan se odihneau preventiv promisiunile ticăloşite ale fetei de la pagina cu numărul cinci: păi ce, doamnă, e păcat să te uiţi?

Coregrafia asta urbană ar fi putut chema capitulări cu gândul la adevărul necruţător al şatrei, dacă din difuzorul aparatului de radio n-ar fi început să miorlăie, peste toate şi cu mare veselie nepăsătoare, domnişoara Ciccone cea plină de har.

Pe scurt: purtătoarea de stindard a ciudatului neocolonialism sexual de acum două decenii şi un sfert. Papesa ticăloşită a oribililor ani optzeci, spălată de păcatul trufiei -ce porcărie vitală!- de adeziunea analfabetă la un ezoterism de iarmaroc: foarte, foarte trist.

***

La isla bonita: o chestie îngrozitor de lipicioasă şi -slavă domnului!- demult fumată. Ar fi însă drept să avertizez asistenţa că aşa un experiment sonor ar trebui cu tot dinadinsul evitat pe vreme de mare zăduf.

Într-adevăr: după primele treizeci şi ceva de secunde, contururile imprecise ale birjei şi tapiţeria de culoarea nefericită a muştarului de la Comaliment se destrămaseră ca prin farmec. Aş fi putut să jur că aveam sub nas o monumentală şandrama de daiquirí într-una din acele cupe de plastic fluorescent de culoarea sfeclei, care fac fericirea plajelor caraibe la vreme de vârf sezonier.

Era un moment de mari certitudini înduioşate, pe măsura nostalgiilor după experienţe personale inexistente. Şi cu fericiri fără ţintă fixă, ceea ce este un lucru mizerabil.

Puţin a mai lipsit capitulării ruşinoase. Noroc de o intuiţie salvatoare, altfel mă secera diabetul.

***

Aşadar, vise ieftine de după-amiază, aşa cum unii au jenante scăpări nocturne. Şi lizibilitate maximă a unor mistere: fiindcă economia kitschului e una stahanovistă, cu efecte imediate şi care ascultă de biciul randamentului.

Spre fericirea prepuberelor din suburbii, totul este aşadar explicat: până şi fructul oprit este, în variantă kitsch mestecat pe jumătate, cu bunăvoinţă prevenitoare. Nu se urmăreşte nicio secundă conflictul interior, îndoiala delicioasă şi în niciun caz lectura personală a unor circumstanţe. Iar politica asta onirică hiperrealistă are cu certitudine consecinţa tragică a fugii excedate a neuronilor ţinuţi în aspru şomaj tehnic.

***

Cu toate astea, trebuie să se egziste o lege a compensaţiei, ceea ce dumneata numeşti cu atâta dreptate echilibru cosmic, fie şi în lucrurile astea groaznice. Pe măsură ce creierul se goleşte de profunzimi, apare tentaţia orizontală şi justificativă a unei retorici a abundenţei abuzive. Hăul creat de lipsa celei mai elementare panoplii de concepte se cere umplut cu orice preţ: serveţel, îngeraş, norişor. Vâlve de dantelă, percuţii bezmetice, într-un talmeş-balmeş faţă de care până şi pălăriile de scenă ale bietei Carmen Miranda par virtuoase.

Să nu se înşele urechea: avalanşa de diminutive ascunde ditamai şuvoiul totalitar de mediocrităţi.

Ce lume veselă, domnule! Aux dernières nouvelles, maşina despre care cântăreaţa pugilistă -sau ce-o fi, vraiment- vorbeşte cu atâtea emoţii e un Porsche.

Aveţi, prin urmare, dreptate: am mai rămas pesemne tare puţini.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişipatra zi a lunii lui Khordād

În ordine crescătoare

Nicoliţă, Mutu, Lobonţ.

Şi probabil dumnezeu, după colţ.

Revin, merită.

Later edit: Nu, nu aţipisem: dormeam tun, domnule dihanie. Cât despre fotbal sub coviltirul Seraiului, ce-ar mai fi des spus?

Ars amatoria, ceea ce e probabil groaznic.

PS: Microbistă, microbistă: heh, tout de suite les grands mots, Messire.

Gata, am fugit la masă, ulanbatoarea pe jumătate isprăvită, intuiesc bombăneli.

PS2: Să se audă clopotele de la janelă până pe Povernei? Imposibil, domnule Woland. În schimb, probabil că Şaliapin se aude până la capătul de vest al portulanelor: chestie de tehnologii.

Internet a-t-il une conscience civique propre?

Iarăşi fără comentarii, dar cu mirările mele satisfăcute.


PS: Ulanbatoarea de după antractul de nevoie, pe seară şi după meci. Şi în chip de intermezzo estival.

Later edit: Au venit - treime casnică din Târgovişte, au văzut, au luat-o pe sus şi Zoe e istorie.

Cum să vă zic: îmi pare rău de ea.

Fluctuat nec mergitur

Gata, am vândut-o pe Zoe. Ironia sorţii, ajunge la o pensionară, care habar nu are că se instalează confortabil în ditamai leyenda literaturii române contemporane.

Ne vedem diseară, pentru tocmeli ce promit să fie inocue: genul ăsta de personaj, fostă profă de chimie sau whatever, nu are acribii din astea mercantile.

Biata birjă, ce plictiseli obscure o aşteaptă, mi-e şi milă să mă gândesc serios.

De săptămâna viitoare, circul aferent sosirii Fiatului. Din motive mineralogice, am zis să nu-l mai botez Baldassare.

Ci Ubu, din trei litere.

Avem încredere

Ajung acasă şi inspiraţia feroce din vintre e făcută ţăndări de un telefon iezuit de la Agie: haidi bre, nu traduci mata discursul ăla pe franceză?

Avem încredere: argument de casap, nu altceva.

Nu contează cine, nu contează ce: vraiment, o chestie de circumstanţă. Puteţi căsca liniştiţi după draperiile de pluş.

Înjur, fireşte şi mă apuc de treabă: servituţi de gubernie, me diriez vous.

Bref: chestii paralelipipedice, fără nicio importanţă.

***

Şi totuşi, o constatare, ştiind că discursul e însăilat la patru mâini care nu ştiu nici măcar să-şi dea bună ziua cumsecade.

Scăpările, tâmpeniile inconştiente şi oligofrenia discursului public local se văd mult mai rău traduse în limba mirărilor şi afectelor mele. Pentru că spre deosebire de prostituţia funcţională a englezei de Bruxelles se egzistă sancţiunea versiunii. Un dialect ciudat, care de-altfel şi sună a altă limbă decât fie şi cel mai prost text al jupânului Oscar, presupunând că aşa ceva ar fi posibil: bun să spună, să spele şi să şteargă absolut orice.

Lucru îngrijorător.

***

Sarcastică, inflexibilă şi perversă ca muierile, franceza nu iartă. Bietul text de sub nas, care oscilează între pravoslavnicie sclavagistă şi neocomunism retoric, e făcut harcea-parcea de traducerea mea. Cu toate că mă silesc să păstrez pe cât se poate o minimă demnitate, nu se poate una ca asta, doamnelor şi domnilor.

E de necrezut: traducerea, pe cât de elegantă posibil - dar ce e baveţica de dantelă peste dâra de vomă, eh?- îşi bate joc pur şi simplu de versiunea originală.

***

Pare bizar, dar ţine pesemne de evidenţe: franţuzeasca e limba mirărilor, imprecaţiilor şi afectelor mele dintr-un motiv foarte simplu.

În franţuzeşte nu pot minţi, dar absolut deloc.

Îmi vine să-i mulţumesc circumstanţei. Dacă n-ar fi aşa mizerabilă, aş şi pupa-o, să n-o deochi.

PS: Da, asta e coperta dicţionarului colonelului englez din Indii.

Aproximaţii

Astăzi, o prăpastie:



Fără comentarii: nicio masă fără peşte oceanic!

Grafeme

Le Commodore Perry, voici un peu plus d'un siècle, à la tête d'une petite escadre de quatre navires à voile et à vapeur, se présenta dans la baie d'Edo; afin d'établir des relations avec le Japon, qui n'en voulait pas. Cependant qu'en rade il se morfondait, attendant l'entrevue demandée, il se trouva bientôt entouré d'embarcations pleines de petits hommes venus non pour troc, mais ... pour dessiner. Munis de rouleaux de papier, de pinceaux et de tablettes à encrer, ils se mirent incontinent à prendre force croquis.

Après un court échange de vues officiel en un lieu préparé non loin du rivage, et sans avoir été autorisés à un contact plus ample, les Américains reprirent la mer, décidés à venir chercher la réponse au printemps suivant. Ils n'étaient pas encore partis que des estampes circulaient à Tokyo, proprement dessinées, montrant les étranges navires hauts sur l'eau, les mâts et leurs vergues, haubans et agrès, la cheminée, les canots au bordé impeccable, enfin les barbares eux-mêmes au long nez; officiers chamarrés et matelots roux et poilus.

Dans quel autre pays, pareille 'réception' ?

(Henri Michaux, Emergences, résurgences, Skira, 1972)

Later edit: Şi iată de unde a ciordit parţial grafistul genericului de la The English Patient.

Bomboane agricole, patru: Chocolat et loukoum

Bun, de-acord, traducerea în româneşte e absolut self-explanatory: ciocolată şi rahat.

Maliţioasă treabă: dar zău, ce meci aparent degeaba. Nu era clară treaba, din plecare, ce dumnezeu?

La drept vorbind, era de aşteptat eliminarea elveţienilor din campionat, pe considerentele lesne verificabile: viaţa e căţea, nimeni nu e profet în ţara lui.

Una peste alta, prestaţia turcească e relativ potabilă: un gol în ultimul minut, acribie revanşardă, efort supraomenesc de intrat onorabil în clasament.

Heh: ce iluzie măreaţă. Şi pe ei o să îi halească portughezii, cu fulgi cu tot.

Et ce n'est que justice.

PS: Astăzi, pauză fiindcă între noi fie vorba: cum dumnezeu să ţi se pară amuzante lucrurile ceheşti?

Dar mâine, vara vrajbei noastre, cu intarsii oedipiene. Italia-Românica, în care ne-o luăm pe coajă de nu se mai poate, probabil.

PS2: Ieri, Cheshire, la cafea: şi azi despre ce scrii, Turcia- Elveţia? Ei, atunci poftim un slogan: rahat ca ceasul.

Good Lord, n-am zis-o eu.

Licenţioasă

Printr-un hazard absolut opac al logicii motoarelor de căutare, scandalul de mai sus a nimerit post-prandial în aceste cinstite curţi.

Cum altfel decât la biletul despre arte şi meserii, care - spre dezamăgirea muşteriului, pesemne- nu conţinea nicio urmă din ceea ce francezii numesc suav: sévices corporels, consentants ou pas.

Mais cela amuserait peut-être Donatien Alphonse François.

Bomboane agricole, trei: Así Me Gusta

Oh, le beau match!

Cu totul altceva decât ieri: aşadar, se poate.

Un egal, alb sau nu, ar fi fost de ruşine. 2-1, peut mieux faire. Dar 4-1 pentru la Roja, la naiba: ce fericire, pe cuvânt de onoare.

Miroase neruşinat a eroisme.

Alea da driblinguri, şi aia da strategie de joc: golul din ultimul minut, genial ca orice lucru sub pecetea unui esprit de l'escalier. Reputaţia fiind cea a unor virtuozităţi culcate pe trei urechi, mirările neofite sunt cu atât mai mari.

Brusc, batavul 3-0 cu Azzura de ieri nu prea mai are nicio şansă la cofeturi glamoroase. E aşa, o chestie bravă, dar lipsită de harisma lucrului pe care nu prea îl mai aşteptai.

***

Mental, fotbalul spaniolesc e un lucru mai complicat decât pare. Prea ne-am obişnuit cu imaginea lui pe hârtie lucioasă, nu de alta: de multe ori, ea e sinonimă semnelor exterioare a unei ajungeri sociale, după multă transpiraţie şi niţel noroc.

În ţara Franţa, suporterul înrăit al golanilor de la Lens sau Saint-Etienne are toate şansele ca în momentele cu miză să uite niţel de afectul matricei şi să aplaude fără resentimente pe cine se nimereşte: au hasard, PSG sau OM, că tot sunt cuţitarii clasici. Chestie imposibilă dincoace de Pirinei, mi se pare: orgoliile locale sunt infinit mai apăsate.

De unde şi reputaţia uşor dezlânată.

Însă de azi încolo, putem spera. Şi chiar băzni: dacă batavii nu ne halesc pe pâine - chestie de care mă îndoiesc în mari resemnări anticipate- o finală vizavi de Românica şi să vezi atuncea dileme sfâşâietoare.

PS: Nimic despre ruşi: on ne tire pas sur une ambulance.

PS2: La Grèce, c'est du flan. Comme d'habitude: 0-2 cu Ikea. Iar mâine, un ceva exotic: Elveţia-Turcia.

PS3: Sperasem ieri într-un început de statement. On en a eu pour notre fric: am avut început de epopee.

Semidoxă

Vrând cu tot dinadinsul să împuşte doi iepuri dintr-un foc, o reclamă insistentă a unei agenţii de voiaj ne explică pe un ton ludic că fericirile geografice trec şi prin stomah. Ni se promite, cu asta, nu numai triada estivală sea, sex and sun, dar şi certitudinea întoarcerii acasă cu izbăviri intelectuale la purtător.

Rodii de Rhodos, insinuează vocea de băiat de treabă: en passant, asta e o mare nedreptate faţă de provocatoarele Punica granatum, persiene sau pashtune, dar să nu fim sofişti.

Lucrurile se complică atunci când, horribilis auditur, ni se mai spune cam aşa: ... şi croissant la desert de pe Coasta de Azur.

Combien de fois, mais combien de fois faut-il le dire: les croissants et autres viennoiseries ne sauraient consteller de leurs pieuses miettes que la messe du petit-déjeuner? Sur ce territoire sémantique le dessert est totalement hors sujet: on se réjouira, d'ailleurs, de cette émouvante abolition des culpabilités féminines.

***

O bunăvoinţă analfabetă: cam asta mai ştim să arătăm în ziua de astăzi fericirilor simple ale Împărăţiei de la Soare-Apune.

Că bunică-mea se miră de obiceiul -rar- al plonjonului tartinei în bolul de cafea pe jumătate rece, e absolut normal. Dar că vreo minte săracă a putut să facă analogia între beurre ou ordinaire şi infectele surogate la pungă locale - încă o dată, pentru cine nu ştie: le croissant fourré au chocolat est blasphématoire - mă întristează şi mă înfurie.

Pentru că uitarea unor reflexe şi a unor repere simple e semnul cel mai sigur al dominaţiei bezmetice a gloatei corporate, cu origini periurbane, cu nepăsări turcite, cu semidoxe peremptorii.

Bomboane agricole, doi: Du ventre mou et de l'effet de serre

Ca să fiu sinceră, mare lucru n-ar fi tehnic de zis despre meciul fratricid din seara asta. O politică de joc destul de cuminte, mefientă pe partea românească, timorată vizavi: pe tema asta, consensul e foarte clar.

Dacă n-ar fi detaliile, extrapolările şi impertinenţele, am fi putut mieuna liniştiţi în şerveţele după Răducioiu.

Vin înspre fotbal cu trei repere contradictorii: dintâi, dragostea bizară pentru chestia asta a mătuşă-mii Lenuş, muiere aprigă şi veşnic cu ţigarea spânzurată în colţul gurii. Singura microbistă adevărată, pretabilă sarcasmelor sezoniere ale aliotmanului Dragomirescu: săraca, fată bună, dar vedeţi... când e un meci îşi pierde firea cu totul.

Cupa Mondială din 90, pe urmă, cu tembelismul înduioşător al roboţeilor din pachete de ţigări Viceroy de pe mai toate dulapurile muncitoreşti. Nu, fireşte că nu am avut aşa ceva, dar totuşi câtă naivitate a unui consum deocamdată fără sufix feroce!

Şi ce supravieţuire a reflexului celor trei R, ani buni după aceea.

***

În 90 şi 94 am văzut o groază de meciuri. Circulau deja, legat de asta, cuvinte cu totul noi şi care sunau ca bomboanele de pom: stranieri e unul care zornăia din trei în trei minute pe sticlă, semn al unei descătuşări contractuale. După cum de Crăciun se luase raţia de libertate, se dăduse liber la fotbalişti.

Înainte de descălecările zgomotoase ale clanului Becali, transferurile se trăiau cu sentimente acute. Hagi la Real Madrid era o reparaţie istorică, un pod cultural, certitudinea unui lucru în rândul lumii. La Barça, o provocare: ei, vezi bine că e dat în spirt, nu se poate fără. La Galatasaray, deja mă plictisisem de epopei: mutarea orientală în plic avea ceva de exil, de compromis istoric, de paşalâc şi de ghiaurie vândută.

Moment în care, în ciuda răgetelor nocturne de 1,2,3/ne-am pişat pe ei de la campionatul american - nu mai ştiu exact pe cine, la preuve, dar cred că era ceva cu sferturi de finală- m-am plictisit brusc de din astea.

***

La Paris, am contemplat cu oarecari veleităţi ideea creaţă de a mă apuca serios de golf, într-un moment în care loisirul ăsta era nemaipomenit de bine văzut în copaia socială a Facultăţii de Drept. Dar mă obosea numai gândul să alerg după echipament şi nici măcar şocul apariţiei lui Tiger Woods nu m-a convins de fericirile misterioase ale plimbatului cu crosa după tine până la capătul creierului şi înapoi.

Pe la 1997, îmi intrase bine de tot în cap că sportul şi cu mine, eh ben, cela en faisait trois.

M-am consolat relativ repede, cu meciurile de rugby văzute noaptea târziu în puburile de pe Rive Gauche. Iniţial din raţiuni gregare, dar după aia cu plăcerea dubioasă a descoperirii unui joc nemaipomenit de comunicativ.

Fiindcă se egzistă, în rugby, o retorică pe care jocul de fotbal nu o să o aibă niciodată. Se egzistă Schwung şi zăpăceală, viclenie şi naivităţi, amăgiri şi calcule ameţitoare, totul cu permanenta senzaţie a iminentei răsturnări de situaţie.

Şi un lucru foarte important: se egzistă miză, de-adevăratelea şi posibil chiar cu eleganţă.

Cu atât mai interesant experimentul de faţă.

***

Ei bine, în seara asta am mâncat la birt prost, după cum spuneam. Un joc pe puncte, să nu supărăm pe nimeni, să nu ne bombăne federaţiile, să nu vie urgia dizgraţiei peste noi: simptomă comună, constrângere de telalâcuri.

Foarte urât: c'est peut-être Mozart qu'on assassine. Succesiune de pase mărunţele, oşenească pe călcâie, mitocănii de Olympique Marseille dar şi alea cu perdea: de pensionari, cum s-ar scrie la mahala.

Nu e mai puţin adevărat că dezechilibrele săreau în ochi de nu se mai poate. Mijlocaşii albaştri cam decimaţi, românetul cu presiune maximă pe Mutu, surogat de dandy, surogat de Beckham, surogat de ginere, surogat de ce vreţi voi. Dar cu bunăvoinţă: e oare suficient pentru eroisme à la Oblemenco?

Chivu şi bentiţa, îndelung tămâiat: la naiba, overrated.

Cine a scos onoarea coregrafică a jocului ăsta: Nicoliţă, cu giumbuşlucurile lui răzleţite de cioară de plantaţie. Are umor şi chiar o oarecare candoare, la divine surprise!

Mâine, Spania-Rusia: de văzut, cu speranţa unui început de statement.

Bomboane agricole, unu: Prolegomenă

Începând de astăzi, şi ori de câte ori vom găsi de cuviinţă, avem să scriem câte ceva despre campionatul european de fotbal.

Ştiu: într-o lume în care rolurile simbolice mi-ar fi rezervat privilegiul castronului cu floricele, iniţiativa mea poate părea bizară, nechemată, fără de ruşine.

Iar cu impertinenţa mea bine temperată dintotdeauna, adevăr grăiesc vouă: mă doare fix undeva de gender issues.

Prin urmare, vă poftesc de diseară - cum altfel?- la bomboane agricole. Cu un demaraj furtunos şi o dilemă curat Corneille:

Ţara Mumă sau Ţara tuturor Mirărilor?

Privirea nefiresc de castă a comandantului de grupă

Este un scandal ce nu suferă amânare: liniştea şi fericirile nocturne ale scrierii Tribulaţiei de Sâmbătă cu numărul cincizecişidoi au avut considerabil de suferit din cauza descoperirii inopinate a chestiei de mai sus.

Pentru cine nu ştie, Racheta Albă era un serial care ne luase tuturor minţile pe la jumătatea anilor optzeci, subsumând toate virtuţile lipsite de hormoni ale eticii pioniereşti: privirea nefiresc de castă a comandantului de grupă, dibăcia la aeromodelism şi cunoştinţele abisale de transmisiuni radioamatori. Neştiutori de urâtul zilnic al familiei Ingalls, ne mulţumeam în obscure candori şi cu programul duminical de entertainment cu voie de la Agie: Lumea Copiilor.

Oficiau, dacă-mi aduc bine aminte, vreo patru pionieri meritorii şi insuportabil de curăţei şi de bine crescuţi. Şi care se încăpăţânau de fiecare dată să ne convingă de binefacerile fizicii distractive, expediţiilor montane a căror reuşită se răsplătea cu trofeul naţional Busola de Aur - că Genţiana era doar pentru fraieri, un fel de Miss Congeniality - şi spălatului pe dinţi de trei ori pe zi.

Sau după fiecare masă mai copioasă, lucru care chiar pentru fioroasele noastre naivităţi suna a incredibil şi necruţător sofism.

***

Urmările erau devastatoare: visam bărci pneumatice reparate febril cu gutapercă, descoperiri epocale în domeniul biochimiei şi pe puţin doborârea recordului mondial la săritura cu prăjina al sovieticului Bubka. Toate astea fireşte numai şi numai într-un cadru organizat: la cerc, Daciadă sau măcar pe sector.

Dilemele alchimice şi căutarea absolutului fără îndrumător erau ferm descurajate, poprite, discreditate. Bucuriile erau neapărat colective, cronometrate şi fireşte în uşoarele ameţeli tâmpe ale unităţii neabătute, de monolit în jurul unor lucruri statornic înjurate cu perdea acasă.

***

Eram cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Mâncam cu superbie jacobină ceea ce astăzi ne-am jena să categorisim drept resturi menajere. Eugeniile înecăcioase aveau gustul împărtăşaniilor aztece şi raiul era bineînţeles străbătut de fluvii de Brifcor. Nepăsători la derizoriul chiloţilor tetra, ştiam că într-o bună zi tot aveam să cucerim universuri, să descifrăm lexeme moarte şi să strunim forţele perverse ale atomului, pentru pace şi izbăvire intercontinentală.

Toate astea cereau disciplina inflexibilă a lui Paşa Antipov sau a pudic adoratei Zoia Kosmodemianskaia. Despre care habar nu aveam în vremurile acelea extraordinar de inocente că fusese poşta mult prea binevoitoare a bestiilor hitleriste din Naro-Fominsk.

***

Убейте меня, я вам ничего не скажу, le ziseseră într-un suflet călăilor Zoia, Lila, Donca Simo, Ocsko Tereza cu figura ei rotundă de păpuşă mein golden Herz. Oh, irezistibile muceniţe roşii, pururea fecioare cu unghii smulse, mâncătoare la momentul oportun de foiţe de ţigară cu numele camarazilor din reţea... Ce nu şi-au trădat tovarăşii de luptă şi de viaţă nici în chinurile cele mai groaznice, psalmodia înfiorat cocul peremptoriu al doamnei Giosan de la A, cu acordeonul ei fermecat din care curgeau cazaciocuri şi gopakuri la absolut fiecare serbare şcolară.

Căcaturile astea ruseşti, ofta Mândra şi ţie ţi se făcea o ruşine soră cu moartea să auzi aşa blasfemie înfundată printre talazurile de cravate roşii. Neştiind prea bine cum să împaci jansenismele astea de tinichea şi iaurtul acru şi tot mai subţire al dimineţilor, mirosul de petrosin de pe podeaua de scânduri de la Clemenţa şi istovitoarele cozi la orice din spatele blocului Unic.

În aşteptarea clipei supreme în care cineva imprecis avea să-ţi ceară să te sacrifici şi tu pentru viitorul luminos - ca Donca, Zoia, Lila...- te arătai inflexibilă la îndeplinirea normei de sticle şi borcane pe detaşament.

La depăşirea planului de colectare maculatură pe unitate: Bogdan adusese doar, cu mare detaşare, întreaga colecţie L'Indépendance Roumaine a domnului Dănescu; să le ascundem în vestiarul de sport, propusese blajina tovarăşă Hedeşiu, fostă handbalistă de performanţă, să nu le vadă cumva tovarăşa Filofteia, că e de rău.

În fine, la denunţarea codaşilor pe care îi scriai într-un carnet de vocabular, aproape rupând peniţa stiloului chinezesc de indignare: Popeci Nicoleta doarme pe ea la ora de lucru manual. Motiv pentru care Popeci Nicoleta nu avea să se mai joace în veci elasticul cu tine în recreaţia mare, chestie aducătoare de mari suferinţe vâscoase de vineri după-amiază.

***

În logica distributivă şi binară a societăţii multilateral dezvoltate, toate aceste mârşăvii patente şi eroicele eforturi ale muncii în zadar erau fireşte răsplătite gradual: dintâi cu panoul de onoare.

La fericirile scosului în careul pe unitate şi premiului constând în bani şi un radio Solo II nu aveai să mai ajungi, slavă domnului, niciodată.

Până una-alta, mai ai pe undeva poza alb-negru în care te uiţi niţel cruciş, total pierdută de fericire: fotograful de pe Mendeleev ţi-a smuls într-un ultim elan de inspiraţie ochelarii şi ţi-a lătrat suav să te-ndrepţi naibii de şale şi să ţii bărbia dreap-tă.

Aşa să-mi stai: gata, până te măriţi trece.

Pe drumul spre casă, colonelul englez din Indii, care se abţinuse puternic să nu izbucnească în râs, te consolase ilizibil: eh, que veux-tu, cocotte, il faut souffrir pour être belle.

Huh?

Vai di mini, puişor, venise traducerea imediată: rabdî baba la frumusăţi.

Şi te strânsese de mână cu o complicitate aproape imperceptibilă, zâmbind larg, ca Fernandel.

Era un început de fericire. Al căror secret îl avea, cu siguranţă.

PS: Înduioşarea s-a transformat în sabotaj. Trag nădejde ca până mâine după-amiază să isprăvesc şi restul de tribulaţie.

PS2: Privitorii atenţi ai genericului au să ştie de bună seamă că mama lui Viorel face, în anul de graţie curent, reclamă la pasta adezivă de proteze Corega. Sic transit, me dites-vous?

Vraf

Bune intenţii: să scanez cartea de negăsit a lui Lovinescu. Dar, întrebare de interes general: unde să o pun spre descărcare?

De gândit chestia.

***

Ambiţiuni: să se scrie despre futbol, în ciuda persiflajului care îmbie la napolitane. Deocamdată, o bună ocazie fix în seara asta, meciul dintre nemţi şi polonezi. Adsum.

Nu promit ponderări tehnice, doar altceva. Şi sper să nu fie cuvioşenie cu blat, altfel n-are farmec.

***

Din vraful de restanţe, cred că prima la rând e tribulaţia. Nu pentru că aşa aş vrea eu, ci pentru că aşa vrea povestea.

Deocamdată, înspre Ioanid cu aparatul după mine: de văzut ce halima a mai ieşit şi acolo.

Chestie de ego

A existat altădată, pe Podul Mogoşoaiei, acolo unde este astăzi Teatrul C. Tănase, magazinul de muzică al lui Gebauer, rămas în istoria culturală a oraşului prin faptul că în micile lui vitrine îşi expunea operele Nicolae Grigorescu, oferindu-le astfel amatorilor de artă. Gebauer a ajuns la o bunăstare, care a sporit apoi la urmaşii săi. Unul dintre aceştia, purtând acelaşi nume, a lăsat la rândul său moştenitorilor o frumoasă avere, cuprinzând între altele şi o casă de pe Bulevardul Aviatorilor. Dar, om ciudat din fire, a condiţionat moştenirea de o obligaţie a cărei nerespectare atrăgea anularea, şi anume păstrarea pentru totdeauna la vedere pe balconul casei a bustului lui Gebauer purtând pe cap tichie cu moţ. Îmbrăcat în pijama şi cu luleaua în colţul gurii. Moştenitorii au respectat clauza expresă, de voie - de nevoie... Cu timpul, statuia lui Gebauer a dispărut din balcon. Probabil că odată cu ea au dispărut şi moştenitorii. Dar mă întreb: vor fi luat şi bustul cu ei ?

(Nicolae Vătămanu, Odinioară în Bucureşti, De la Bucureştii de ieri la Bucureştii de astăzi)

Pe timp de noapte

Tot Gramo vine cu o nouă găselniţă: să vedem cum arată birourile, cabinetele de lucru şi locurile de complot vecine pe vreme de noapte.

M-am tot gândit, ce şi cum şi dacă. Et puis, au diable le secret d'Etat: de parcă nu s-ar şti cum arată casele din spate, unde se leagă toată pelteaua zilnică de faţă, zău...

Că doar nu e laborator NASA şi - o scriu cu sincer regret!- nici măcar fabrică de acadele.

Se cerea ceva mai precis despre cartografiile nopţilor nedormite cu mintea aiurea.

Dont acte, pour faire et valoir ce que bon vous semble.

***

Seulement, problème immédiat: vraiştea incomensurabilă a locului, explicabilă printr-o imensă şi ferm asumată lene - Coca ştie, de pildă, foarte bine că nu are voie să pună frumos stivele de diverse pentru că urmează prăpăstii. Şi din dorinţa bulimică de a avea imediat sub mână orice se consideră mai urgent în treburile şi nevoile curente.

Lunile trec. Teancurile cresc baroc: deshumarea unei banale facturi de acum o lună şi jumătate ţine de expediţia arheologică în junglă.

Natural, cum era şi de aşteptat: numai eu ştiu ordinea, criteriul şi proiectul din halimaua curentă. Restul populaţiei, să se abţie.

Iar ceea ce e cu adevărat un scandal: deşi pot să scriu mai oriunde mă apucă, nu cred absolut deloc în mitul mesei de brad perfect plane, golite de accesorii. Mie îmi trebuie hărmălaie, obiecte, culori şi forme: biletele răzleţe scrise în goană ale zilei de ieri, tubul de lipici galben şi perechea de foarfeci din Nogent, aspirinele şi bărdaca de mate, scrumiera şi tabachera şi vraful de poze şi coupe-papierul şi ghemul de sfoară de care nici nu mai ştiu când m-am folosit ultima dată şi cartea de vizită a birjarului de acum două săptămâni şi cutia de chibrituri - ţigările au definitiv un alt gust.

Şi lumina stinsă sau storurile pe jumătate trase, altfel nu funcţionează.

***

Ca să răspund cumsecade provocării, am croit două tiraje. Cel cu blitz arăta mizerabil, ca o sală de aşteptare. Cu alte cuvinte: tehnic corect şi funcţional, dar cu totul lipsit de mistere.

Circumstanţă agravantă, pentru care nepăsarea mea pledează poate suficient: de deasupra ediţiei bibliofile a Crailor rânjea inocent capul unui urs panda în pijama, o cadoriseală inocuă a mumă-mii, de la nu mai ştiu ce praznic mandarin.

Nu numai că se ducea dracului legenda unor rafinamente: detaliul ăsta este de o cuvioasă şi irepresibilă tristeţe.

***

Prin urmare da, ceea ce se vede în stânga este o reflexie indubitabil subexpusă, cadrată à l'arrache, dar care e mai sinceră decât pare.

Pentru că singura soluţie cu miez posibilă era cea a unor lomografii.

Public Service Announcements

La fix un an de la nişte hăuri considerabile, o fericire substanţială: la Nemira, versiunea românească a cărţii lui Michaux şi în plus am impresia că într-o traducere bună.

De citit, urbi et orbi şi neapărat.

***

Via nişte muşterii care căutau chestii prerafaelite la janelă -şi la care m-am stropşit fără motiv, pentru că nu-i aşa, sunt regina plină de tact a balului, heh- un happening interesant al MŢR mâine şi poimâine în parcul Ioanid, legat pesemne de brambureala pietonală de lângă Cărtureşti.

Anume o expoziţie -zic ei, eu bănuiesc cu dreptate un ceva mai interactiv- despre minorităţile etnice şi Bucureştii antebelici.

Muşatele sfioase pe care le-am înţepat fără ruşine mi-au zis că machidonii dau plăcinte calde şi cahvele.

Drept pentru care, am să mă duc. Şi pentru efortul şi năzdrăvănia de a se fi gândit la aşa ceva, vă sfătuiesc imperativ să faceţi fix la fel.

Nişte datorii

Pentru că Gramo a scris cum a scris despre întâlnirile apocrife ale subsemnatei şi ale Bengalului într-un tramvai din urbe, nu puteam rămâne cu restul în colţul batistei.

Aşadar, ne-am făcut vânt şi-am încercat un ceva cu sentiment stagirit, de vreme ce comentariul la Etica Nicomahică e proiect de scriitură persistent al cinstitelor curţi vecine.

Nu ştiu cât ne-am priceput, dar ştiţi cum e chestia: gestul contează, heh.

Dacă are să şi placă, rămâne de văzut: am să le las lor exclusivitatea şi-o să vă spun şi vouă, evident.

Later edit: Pentru că am trecut de legitimul CTC, poftim isprava la locul faptei.

Passagenwerk 19: Une inadmissible gueule de bois

Trezire cu infecta senzaţie că mi se sparge nasul în mii de bucăţi: clasic, şi totuşi nu băusem decât vreo trei pahare de vin alb, dar cu o fermă asprime KuK, fireşte.

Asta pe lângă chestiile de la prânz. Îngrijorător.

***

Iau o birjă, pentru că hotelul e la mama naibii. Cum se spunea aseară cu sarcasmul posibil numai în franţuzeşte: c'est entre Beyrouth et nulle part, quoi. Imposibil de înţeles de ce şmecherul cu Mercedes şi fără bec pe capotă ia un preţ la dus, iar ăla cu bec şi legitimaţie luat de lângă poduri, dublu.

Populaţia urbei este fix egală cu cea a sectorului de Verde personal, aşa că nu mă miră să găsesc grupul de joyeux drilles de ieri înşiraţi cuminte sub arcadele pieţei, despre care va trebui neapărat să scriu.

***

Peste toate astea, bucuria succintă a unor descoperiri: nu mai puţin de patru pasaje, despre care niciun ghid de Ljubljana care mi-a picat sub ochi nu scrie absolut nimic.

Chestiunea este posibil discutabilă, pentru că nu de pasaj franţuzesc e vorba, ci mai degrabă de acel Hof pe care îl ştim de anul trecut, de la Lipsca.

Ăsta din stânga, pe Wolfova: la numărul zece. Probabil cel mai pasibil de vise - şi mai ruinat- din toate.

Restul -şi mai pe seară ulanbatoarea- cum mă întorc.

***

Încă nu m-am hotărât să admit că Ljubljana e un oraş poetic. Din cele bătute cu piciorul, pe îndelete sau dimpotrivă cu fibrilaţii improvizate: Parisul, Roma, Berlinul şi - cu asupra de măsură- Madridul sunt.

Şi chiar şi New York, cu condiţia absolută a balansului constant între extreme: Fifth, Lexington şi Canal Street, bineînţeles.

It can't even compete with all the above. Excusez du peu.

Ceea ce are, însă: un farmec, o tristeţe. Şi pe vreme proastă ca azi-dimineaţă, o îmbufnare care e numai şi numai a ei.

Nu e neapărat suficient, dar e onorabil. Repet: Bratislava e infinit mai odioasă.

Something To Write Home About

Ei bine, m-am ţinut de cuvânt şi m-am făcut muci, cum s-ar descrie circumstanţa de faţă cu precizie şi criteriu de Ferentari.

Iniţial n-am vrut chestia asta: dar soarta a făcut să dau de cunoştinţele mele lobbyste de la Înalta Poartă, pe care vestea scurgerilor radioactive de lângă Ljubljana le făcuse brusc foarte vesele.

Adevăratul humor negru e franţuzesc, sau deloc: şi râdem de ne prăpădim subt cortul de prelată trântit în grabă în buza unui parterre de la mama lui, pentru că nu-i aşa Arboretumul sloven e palida reflexie a lui Capricho, evident.

Râdem aşa de rău încât slovenii ne lasă să ne întoarcem naibii cum om şti la microbuz, chestie care nu e foarte evidentă: facem pe întuneric de trei ori turul parcului, peste podişti şi băltoace zen, printre broaşte şi stufărişuri, până când nu mai am răbdare şi-ntreb...

Mais elle est où la maison en pain d'épices, hein?

Regret, dar va trebui să mă credeţi pe cuvânt: povestită, circumstanţei i se amputează trei sferturi din farmec.

Moartă de somn şi deja o schiţă binemeritată de migrenă. Mâine dimineaţă şi pe fugă, Passagenwerken: cum spun destul de des, cineva aşteaptă implicit.

Drama, Drama

Motto:

"El que bebe vodka se equivodka."

(Pantazi)

Nu s-a schimbat nimic de la Baiazid încoace: diplomaţia balcanică e tot cea a burdihanului fericit.

Hotelul sindicatelor, în ciuda mandalelor de narcise şi zambile proaspete din hol, în adevăr cu un aer de Mayerling kominternist. Dar oh şi heh şi fir-ar a naibii de viaţă... piciorul de mistreţ la frigare şi prepeliţele stropite cu un vin alb cât trebuie de aspru împing la stări secunde.

Neobişnuită cu păhărelul zilnic, votre servante s-a pilit ca o măgăriţă fără de ruşine şi fără de sfinţenii ce se află.

Cred că până diseară, adunând la dezastru şi dineul de la Arboretum, mă fac varză. La honte.

PS: Oh, la divine surprise: madam europarlamentara H. care nu e numai nemţoaică, ci şi keynote speaker la panelul ăsta pare într-o stare similară. Vous ne pouvez pas imaginer ce que cela donne, promis. Trebuie neapărat să ies din sală, că mă paşte criza de râs nervos: Aquiu ştie despre ce e vorba, în situaţii din astea.

Ploaia, Noua Ordine şi alunele din minibar

Îmi dau seama că în lipsa unor detalii mai precise, relatarea hagialâcului de faţă riscă să pară -pe nedrept- eliptică.

Nu, nu sunt în mod special mazochistă: de regulă accept orice voiaj se iţeşte, din curiozitatea nesmintită şi dintotdeauna a descoperirii. De aceea, nu regret nici măcar îngrozitoarele trei zile de la Bratislava de acum trei ani - într-o cameră cu totul pêche, pat cu apă defect şi propunere de escort masculin de la recepţia hotelului, with a special fare for guests. Regret că nu am acceptat, poate vorbeam despre Joyce până dimineaţă, că blonzii nu mă stârnesc nicicum.

Car il vaut certainement mieux avoir des regrets que des remords.

***

Neavând, după cum spuneam ieri, organ sau glandă pentru Europa centrală - cu excepţia Budapestei, ceea ce e ciudat, dar explicabil- fiecare hagialâc speră dinainte în consolarea precară a unor tâmpenii epice. Iar motivul pentru care se întâmplă aşa, e senzaţia epidermică şi imediată a unei tristeţi foarte speciale a locurilor: o tristeţe îmbâcsită, deasă comme une purée de pois, nemţească în totul.

Şi cel puţin până acuma, Slovenia nu se distinge de pluton. Dacă ar trebui rezumată cumva prima impresie, atunci ar trebui vorbit despre senzaţia principatului cu pretenţii.

Un exemplu: sloganul biroului de turism, pe care îl am sub ochi fix acum. I feel Slovenia.

Mai corect ar fi fost să se scrie: I need a Thai massage, fără bicisniciile poetice de la Koh Lanta. Cheap thrills for pre-retired people.

Mi se vânduse -entuziast- destinaţia ca un fel de amestec între Fiume şi Tirol, cu intarsii abbruzzeşti. Mi se cântaseră sub janelă chestii de jale despre poezia podurilor Art Nouveau şi fericirile obscure ale iarmarocului din centru.

Dar până să ajungem acolo şi după cum scriam adineauri, ieri seară ploua în spume şi-am făcut urechea bleagă faţă de program, cu un plonjon vertiginos în borcanul cu ştevie al după-amiezelor lacustre.

***

Dacă Slovenia e un fel de Austrie mai mică şi întrucâtva mai colocvială, atunci nu se poate ca sinapsa să nu zboare tocmai până la cartea citită recent a contesei Waldeck.

Ar fi prea puţin să spun doar că mi-a plăcut, de peste umăr. M-a stârnit, în ciuda multor aproximaţii şi chiar din cauza acuzaţiilor de mitomanie, a personalităţii dubioase şi duplicitare a autoarei: cu toate astea, are un neobişnuit şi fermecător simţ al circumstanţei. Şi exact din cauza asta, aptitudinea pentru viziune chirurgicală la scară mare.

Pentru că lucrul care o preocupă cel mai mult pe autoare se găseşte dincolo de minunatele relatări ale întâlnirilor cu cele două foste excelenţe, cu Marele Ştab care-i seamănă lui Moltke şi cu o curvă sadea cum este doamna von Coler, cu cortegiul funerar al nicadorilor şi decemvirilor de la Casa Verde, cu bişniţarul de Tester şi cu contele neamţ care crede că libertatea nu e şi pentru căţei, popoare slave şi semiţi. Dincolo de paginile straşnic de bine măsurate din ochi despre iarna românească şi dincolo de inflexiunile derizorii şi atât de familiare ale vizitei ghidate în bârlogul Duduiei de la Şosea: fiindcă există în relatarea contesei o asemănare extraordinară cu comentariile televizate din 89 ale descinderilor revoluţionare în reşedinţele lui Ceauşescu.

Bref dincolo de tot ceea ce este tuşă de culoare. E drept: stăpânită cu un desăvârşit simţ al dozajului acadelei narative. Probabil că asta i s-a reproşat cărţii, sub pretextul lipsei de fiabilitate: impresionismul detaliilor, ceea ce e cel puţin o jumătate de neadevăr.

***

Dincolo de recuzită deci, se simte impulsul strunit al fricii de adevărata problemă, pentru care engleza are cuvântul perfect: the aftermath. Nici nu poate fi altfel, cartea contesei e scrisă la cald, într-un moment în care logica războiului mondial impunea luarea în calcul a ipotezei pesimiste a victoriei lui Hitler.

Întrebarea este simplă: ce ne facem cu ăia, dacă se întâmplă să câştige? Iar adevărata virtuozitate a cucoanei Waldeck este analiza lipsită de concesii a noii ordini europene hitleriste de după război şi demistificarea legendei unor indestructibile.

Sigur, este probabil de un înfiorător cinism ca în mijlocul unei literaturi de circumstanţă care denunţă cu precădere oroarea şi dezgustul Holocaustului să vorbeşti cu seninătate despre nesfârşitele culoare de barter şi despre lipsa de rafinament -şi deci, de viziune- a modelului nazist de corporate governance. Cu toate astea, efortul unei analize reci şi surprinzător de riguroase pentru vremea sa, trebuie neapărat lăudat: decredibilizarea clinică este, cel puţin pentru mine, infinit mai profitabilă decât argumentul sentimental.

Europa Noii Ordini hitleriste e un ceva nemaipomenit de trist: o nesfărşită bandă de montaj pe care defilează inerţial şi taioarele pe măsură de pe rue Cambon, şi ştiuleţii de porumb din Basarabia, şi chimicalele din uzinele poloneze despre care timpul scrierii nu ştie încă absolut nimic cu precizie.

Un rien de malice mă face să mă gândesc că, pe puţin din raţiuni istorice, pe oamenii ţării Slovenia nu i-ar fi deranjat cu asupra de măsură aşa un aranjament.

Et ça, ça donne de vrais frissons.

***

Cu atari gânduri vesele, ce se putea face aseară?

Recapitulăm: ploaie rece, ciuciu umbrelă, oraş austro-ungar, room service insuficient.

Am tăbărât pe alunele din minibar. Şi pe urmă pe ciociolinele cu alune întregi. Şi pe apa gazoasă: en fait de ligne, sauver les meubles.

Moment în care mi s-a făcut îngrozitor de ruşine, uitându-mă de peste umăr la mizeria morală şi gastrică în care mă aruncase conjuncţia dintre lene şi sictir: se egzista, bineînţeles, un sushi bar la mezanin, dar nu mai aveam putere şi nici morală pentru din astea.

Pă plasmă, năzbâtiile mahalalelor din Segovia: cine s-a mai căsăpit cu cine, gazelele bengaleze care plâng pe sticlă de frică să nu le taie alcolistu.

Da' ce mama dracului face Guardia Civil, doarme în bocancii statului?

Era asta sau Fort Boyard: suava emisiune Gente de pe TVE.

Pe la nouă şi ceva, am stins lumina cu sentimentul unei mari sfârşeli mentale. Iar acum i pak scriu prezenta cu nesimţire maximă în timp ce undeva, departe panelul de experţi în copyright bate câmpii şi apa în piua argumentelor cu viaţă scurtă.

Şi dacă e să mă iau după fluxurile de ştiri, halesc gogoşi radioactive cu gem de caise.

De ruşine, zău aşa.

PS: Poza, de adineauri şi de afară.

PS 2: Ei, la dracu ghem: mă dezbrac de caracter şi ies naibii la o ţigare. Urmează un prânz la fostul otel al sindicatelor, cu sentimente titoiste, probabil.

Mă întreb deja cu fiori dacă şi acolo au gogoşi, găluşti şi alte spiţe de cocăraie.

Pe fugă

Culoarea oficială a jumătăţii de an prezidenţiale e portocaliul, dar chestia asta nu trebuie să înşele: la Ljubljana plouă torenţial din secunda în care am ieşit din aeroport cu duba de la poliţie: fiindcă da, aşa s-au gândit oamenii ăştia că se face primire oficială.

Mă gândeam eu că e ceva aiurea cu şoferul: avea epoleţi.

***

Una peste alta, n-am ajuns la secţie, ci la hotelul kaiserlich al oraşului, unde am deasupra patului un gigantic bindi auriu, poate îmi mai vin minţile la cap, cine ştie.

Foarte mult verde, dar nu verde din ăla straşnic, irlandez: ci o culoare uşor clorotică, de vervenă. Senzaţia că ai căzut într-un borcan cu ştevie, uşor bizară.

În afară de asta, drumul spre oraş seamănă cu drumul spre Blaj: sate înşirate cuminte la ceva distanţă de şosea, clopotniţe şi incertul sfârşit al barocului Mitteleuropa.

Insensibilă la bucolice, îmi lipseşte deja mahalaua mea sudistă pe jumătate fărâmată de vreme.

***

Mi-am băgat picioarele în recepţia lor şi-am dormit tun vreo zece ore după ce am apucat să aflu de selecţia olimpică pentru 2016: să fie Madridul pe gustul personal - şi totuşi ce logo nefericit!

Aşadar plouă: şi când plouă în Europa centrală, se isprăveşte simţul istoriei.

Fug la cafea şi pe urmă la conferinţa aia: zi plină în perspectivă, ne vedem diseară.

PS: Gramo, n-am uitat de voi. N-am uitat nici de cofeturile dihaniei: mă întreb dacă ştie că are un ipac.

Balcanii KuK

Până vineri în vâjâială la Ljubljana: sans a priori, mais sans grandes illusions non plus.

Dat fiind cadrul, îmi închipui că o să apuc să mai scriu câte ceva.

Nu îndrăznesc să promit frecvenţe: râşniţa de la birou a speriat-o deja pe Aquiu cu blue screen of death de vreo două ori până acuma, alors a fortiori moi, heh..

Printre picături - nu, nu citesc chestii în paralel, Craii sunt manţia permanentă- cartea despre femei şi comunisme. Destul de interesantă şi neplictisitoare, ceea ce e lucru rar pentru din astea.

Vară înfăşurată, aia e. Şi o idee creaţă, dăm sondaj în stânga imediat.

PS: Ceea ce ştiu deja este că -dacă mă descurcă hărţile- o să aveţi Passagenwerken.

O ciudăţenie

Pe undeva prin aburii verzii ai dimineţii, o reverie neliniştitoare.

Tribulaţia de Sâmbătă, pe hârtie şi înfăşurată în coperţile olive de la Polirom; cu aşa ceva pe copertă: şi nu pot să spun cu mâna pe inimă că mă prăpădesc după Chagall, serios.

M-am trezit brusc şi cu sentimentul unei aiureli ruşinoase, foarte precis.

Bizară treabă, foarte bizară.

În sfârşit!

Bon débarras.

Obama, amin şi om vedea în toamnă. Mai mult zău că nu ai ce să spui, cu şi despre.

And the Next Day...

În direct de la Ştefăneşti, această La Courneuve a Bucureştilor şi în două acte: apoteoza şi triumful domnului Minune.

Voix off: Stai puţin, Săndele!

Pentru că gustul victoriei e ca şămpănica, este ceva de nedescris, ca ceva care a dat naştere.

Ce en quoi, il n'a pas forcément tort: politique et maieutique, heh. Mai ales când în aliotman ai şi oameni care merg la lucru.

***

A doua zi, monsieur Merveille scoate chaebolul în stradă, anume cei 50 la sută plus treişpe ciumeţi:

Se aplaudă asiatic, se strigă chestii de valoare.

Istoria e scrisă de învingători.

Un dar

Astăzi e ziua darurilor, se pare: după detaliul de la Roma al lui Cheshire, e rândul preacinstitului 336 să dea una din acele veşti pe care nici habar nu ai cât le aştepţi, in abstracto.

Sfântul Haralambie zice-aşa: Ştirea zilei - am busola lui Parsifal (S?) câştigată de tata în urma unui pariu - peste 100km/oră între Breaza şi Ploieşti, cronometrat din avion de către oponent. Pe la 1937.

Şi cum 336 este, fără îndoială un tip adorabil, poftim în stânga obiectul fotografiat în sepia: cum se şi cade, de-altfel.

Cu acordul expeditorului, împart şi cu voi chestia asta. Pentru că pare -şi poate şi este- de necrezut: circumstanţele unei fotografii de acum şaizecişicinci de ani prind contur de la trei mii de kilometri, prin voia unui lasou de fire.

Pentru mirări şi pentru slava poveştilor: se mulţumeşte îndoit, sfinte Haralambie.

Cafele şi alte treburi prin oraş, pe seară textul lui Gramo şi alte restanţe.

Flânerie 170: Kilometrul Zero

Trebuia, în ciuda unei stupide stări subfebrile, ajuns în fine şi pe uliţa logofătului Luca Stroici, la numărul 9 A.

Aţi ghicit: unde zisesem că mă duc de-acum un an şi ceva.

Spre deosebire de catastrofa de la Bellu, casa Vasiliscului e bine ţinută şi în ziua de azi. Renovările succesive au ştiut evita inovaţiile stupide, palimpsestul arhitectonic, denaturările de rea voinţă.

E un paradox: o casă londoneză, sau mai precis pe gustul anglomaniilor franţuzeşti, în cel mai fanariot cartier bucureştean.

Şi e năpădită de glastre cu flori: asta i-ar fi plăcut cu siguranţă lui Pantazi. Şi probabil şi avatarilor săi, în toate reinterpretările posibile şi imaginabile, dont une qui se sait.

A Sigh is Just a Sigh...

Yves Saint-Laurent s'en va et avec lui, les années soixante aussi.

Pour de bon.

Au-delà des excentricités et des mercantilismes, YSL est le seul à avoir compris que le dandysme au féminin était exceptionnellement admissible sans faute de goût.

C'est, bien évidemment et toutes proportions gardées, Catherine D. dans Belle de Jour.

On est tous inexplicablement tristes.

Versatilităţi λ: Lacustră

Amsterdam?

Boston?

Delft?

Strada Corbeni.

Venite cu poşta

Cheshire bântuie pe la Castel Sant'Angelo şi dă bineînţeles cu ochii de asta, la Sala delle Urne.

Pentru leneşi, una din emoţiile Seraiului:

Animula vagula, blandula,
Hospes comesque corporis,
Quae nunc abibis in loca
Pallidula, rigida, nudula,
Nec, ut soles, dabis iocos…

Mi-a făcut poftă. Dar e prea devreme pentru din astea: deocamdată avem Balcanii KuK, remember?

***

Şi din Moldova, o oroare, un scandal, o mizerie: conacul Negruzzi infestat de termopane. Proprietarul întreprinzător pretinde că i-a crescut valoarea: articolul halucinant, aici.

Reţinem, cu friguri dezgustate: "Conacul a aparţinut familiei Negruzzi. Cladirea este veche, însă a fost restaurată. Are 28 de încăperi, pereţii exteriori au grosime de aproape un metru, pe jos este pavat tot cu marmură, au fost puse termopane, s-au facut alei. Arată destul de bine. Dar este prea mare pentru mine, îşi descrie proprietatea scoasă la vânzare Popescu."

Aller se faire mettre chez les Grecs.

Flânerii indolente, monsieur Merveille şi Bengalul sclavagist

Trei zile de pauză, foarte răcită, foarte mortăcioasă, foarte sictirită: dar totuşi treierătoare, altfel nu se poate egzista.

Vineri, nu mare brânză: am testat The Eatery (Beller, 9): food joint cu pretenţii de Fratelli, canapele prostitute de piele albă în ţinte, zdrenţe Novacheck pe pereţi, un closet cu pretenţii de heliport bătut cu pavele de teck şi alte tâmpenii bold and beautiful. Neruşinare la nota de plată - allons donc, aceleaşi scoruri ca la English Bar? Haleala mai mult decât dezamăgitoare: e de necrezut câtă pâine goală şi necomestibilă pun ăia într-o banală tartină cu un nume care sforăie: Dijon Chicken Canapés.

Sau cam aşa ceva: fusion, făi mămică. Iar asta este, drag popor, ceva truly overrated. Nu alea de joi.

Cui nu-i place diagnoza, să mă pupe pe dinţi.

N'y allez pas: ce serait une faute de goût. Şi, ca totul să fie complet: bateria lui Zoe iar şi-a dat sufletul fix în faţa caselor din Mărăşoiu. Am ajuns acasă înjurând şi fumegăcioasă de-abia pe la zece şi ceva.

Moment în care am hotărât că mi-e o lene monumentală, absolută, copleşitoare.

***

Sâmbătă, am flânat: o altă restanţă împlinită a anului trecut, o altă sminteală de după-amiază despre care se va povesti imediat.

Am flânat şi m-am enervat pe Smirnă de la Metoc: de ce dumnezeu ţineţi, nene, poarta deschisă dacă e închis? Huh şi pfft.

Isprăvit cartea lui Waldeck: vedem ce şi cum diseară.

***

Duminică, ah duminică.... alegeri bengaleze, în care inaugurăm purtări sud-americane: ne vin mănuşă, ar fi fost păcat să nu ne-apuce şi strechea asta.

Pe scurt: ceva mai încolo de Chinatown, de infamul complex Europa cu aere de piaţă de opiu, de comuna Afumaţi se egzistă aşezarea Ştefăneşti, despre care nu se poate să nu scrii, la un moment dat.

Tura asta, Ştefăneştiul a fost scena sângeroasă a duelului dintre Jiji B. şi monsieur Merveille, sanchiloţii fratricizi. Pe tema asta, Bengalul a luat bani: trei sute de galbeni pe cap de plăvan cu buletin în regulă. S-a zbierat patriotic şi nemaiauzit: vrem să votăm, frate! Au venit jăndarii, au îmbrâncit trei chivuţe care numaidecât s-au apucat să urle de parcă nu se comisese grozăvia cu bastonul de cauciuc - ezit să scriu bulan: ci cu baioneta, ca la Vidin.

Emoţie estivală la centru, declaraţii jenate: a luat, nu a luat, a dat şi nişte blabla care eu nu ştie.

Să se facă anchetă, divan, comisie. Adică zero.

Estimp, clientele de la Prairie erau la botezul clanului Ţiriac.

O mizerie. Luat Craii a o suta oară: consolations de l'absolu. Încă niţel şi isprăvesc: e de la sine înţeles că ulanbatoarea va fi decalată.