Perversitatea de partid şi de stat, 5: Dacă e vorba de aşa pictură, veniţi că v-o fac eu...

Dar, pentru ca pilula -şi-aşa destul de ticăloasă- să alunece mai bine pe beregata auditoriului, un singur denunţ, fie el şi exemplar nu e suficient.

Veţi fi poate surprins, Signore - eu am fost- să reîntâlnesc argumentul lui Boronali unde mă aşteptam mai puţin.

Par exemple, heh.

***

Am făcut experienţă cu artiştii plastici. Au vrut să cumpere muncitorii tablouri; au făcut expoziţie, şi s-au dus muncitorii. Au spus: Pentru astea să dăm noi cinci milioane? Ce fac eu cu asta? Unul a spus chiar aşa: Domnule, dacă este vorba de aşa pictură veniţi că v-o fac eu, că eu ştiu mai bine să arunc cu preşul şi să iasă o pictură decât a făcut-o acesta. Aşa a spus. Şi sigur, s-au supărat tovarăşii de la Uniunea Artiştilor Plastici. Au spus: Chiar aşa să ne spună? N-au habar de artă. Dar ce, aceasta e aşa că numai el are habar de artă? Acela care cumpără vrea să-i placă. Nu-i place, spune: N-am nevoie, domnule! Nu face doi bani ce-ai făcut dumneata! Are dreptul să spună asta. Dar noi nu facem loc în presa noastră de critică de artă părerilor: publicăm ca să nu supărăm pe nimeni. Dar de ce să nu supărăm? De ce să nu public ce-a spus muncitorul acela: Ce, asta e artă? Asta e părerea lui. Dacă altul zicea: Mă închin la ea, atunci publicam şi părerea aceea şi cealaltă. Dar până la urmă au spus: Nu ni le cumpără nimeni, să le cumpere Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. Dar ce este Comitetul de Artă? Banii aceştia sunt tot ai clasei muncitoare, tot ai poporului. El nu poate cumpăra decât lucruri care sunt acceptate de popor.

Poate, într-adevăr, sunt nişte oameni care au ajuns la un nivel şi sunt neînţeleşi. Sigur, poate să picteze, să şi le ţină acolo, dar ca să mă oblige să le iau, să le cumpăr iar nu se poate. Că şi eu sunt liber să iau ce-mi place.Vedeţi, libertatea aceasta trebuie înţeleasă nu numai în sensul că cineva zice: Domnule, eu scriu ce vreau, dar eşti obligat să-mi tipăreşti, eşti obligat să-mi cumperi şi pentru că ai zece mii de biblioteci în sate, să-mi trimiţi în fiecare bibliotecă câte două exemplare, pentru că or să stea la coadă cititorii în sat şi să aibă mai multe exemplare, şi atunci scoate-mi te rog în douăzeci, douăşcinci de mii de exemplare. Şi stau acolo nevândute şi le vedem şi ştiţi bine că nu puţine sunt acestea, ca să mă refer din nou la scriitori, că nu sunt aici ceilalţi ca să nu-i criticăm în lipsă. Aşa că problema aceasta trebuie, totuşi, să ne înţelegem bine, asupra ceea ce vrem şi de ce avem nevoie.

***

Dacă stau bine să mă gândesc, orice comentariu este absolut de prisos. Avem în faţă numai unul din nenumăratele exemple ale cinismului retoric desăvârşit al unei dictaturi. Culoarea, longitudinea şi chiar locutorul nu mai au aproape nicio importanţă, măturate de lizibilitatea intenţionată a textului.

Şi totuşi, înainte să ne întristăm de tot: chiar nu vi se pare că toată poliloghia de mai sus sună insuportabil de... hm, comment dire... corporate?

Perversitatea de partid şi de stat, 4: Prezintă acolo, ca o gloată care se aruncă...

Nevoind să las analiza neterminată, revin după aproape o săptămână la povestea scriitoricească.

Argumentele lui Savonarola sunt de neoprit. Ceea ce este nemaipomenit de interesant, veţi vedea, este transferul retoric subtil de la text la imagine, pentru a explica ostilitatea -deghizată în reţinere pragmatică- a organelor vizavi de orice produs cultural care nu se regăseşte pe linia ideologică oficială.

Contextul vremii o cere, pretextul perfect este filmul Reconstituirea, bineînţeles condamnat fără drept de apel. Privit la aproape treizeci de ani de la turnare, nu pare nici măcar atât de subversiv pentru a merita atâta funestă atenţie. Ar fi, de-altfel, mai degrabă o izbândă subtilă a creativităţii bizantine, întotdeauna aptă să se strecoare prin ochiurile năvodului de la Cenzură.

De-altfel, recuz şi acuz o regretabilă lacună a -justement!- reconstituirii zilei de ieri: unde este istoria cinematografului ultimilor cincizeci de ani?

***

Şi pentru că veni vorba de Reconstituirea, este adevărat că în Occident a fost primit bine, dar să nu credeţi că orice este primit în Occident bine reprezintă şi un lucru bun. Nu dă nimic, pentru că prezintă denaturat poporul nostru; prezintă acolo ca o gloată care se aruncă; dar unde aţi văzut în viaţă, unde? Aşa e clasa noastră muncitoare, ca o gloată însetată de sânge? Sigur, în Occident şi şi la comuniştii din Occident, noi le-am spus, sunt influenţe greşite; şi privesc greşit. Şi ei sunt sub influenţa şi presiunea acestei ideologii străine, dar noi nu putem să ne luăm după faptul că tot ceea ce este lăudat în Occident înseamnă că e o operă de artă. E un film mediocru, puţin spus, pentru că denaturează realitatea românească şi clasa muncitoare nu este o gloată. Nu se poate nici aşa discuta că acolo a fost bine primit, dar anumite cercuri şi intenţionat, şi noi ştim aceasta, şi avem şi datele acestea, dar prea puţin ne interesează. Nu în spiritul Reconstituirii trebuie scris şi creat filme. Sunt de acord să criticăm serios, dar să prezentăm poporul nostru aşa cum este el, nu o gloată însetată de sânge; nu acesta reprezintă poporul român. Să criticăm anumite defecte, în film, în piese, în roman, dar în acelaşi timp trebuie să scoatem esenţialul. Filmul trebuie să aibă o anumită orientare, nu orice. Numai ca să fie dramatism, să vedem anumite instincte la om. Pentru aceasta nu e nevoie de un film. Şi ştiţi bine că a stat pe piaţă şi nu şi-a scos banii, în România.

***

Sunt curioasă dacă şi voi aţi făcut, citind paragraful fulminant de mai sus, un exerciţiu mental simplissim, şi anume de a număra de câte ori apare în text conceptul de gloată.

Puturoşilor le spun eu: de cel puţin patru ori, ceea ce până şi pentru un text circumstanţial de agit-prop este mult, mult prea mult.

Nu este vorba numai de o iritare gestionată destul de stângaci, şi nici de parabola fluieratului în biserica fără de sfinţi. Am putea vedea aici şi o intensă tentativă de justificare calpă a ceea ce nu se va putea niciodată susţine în termenii rezonabili ai unui raţionament de bună-credinţă: desfiinţarea cu desăvârşire a unui demers cultural.

Nici măcar nu e important dacă filmul e prost sau bun în sine, în ciuda diagnozei repetate a vorbitorului. Important este că nu dă nimic bun, adică nu justifică investiţia financiară a casei de producţie: controlată de stat, bineînţeles. Este ceva mai mult decât o dezamăgire estetică sau constatarea unui eşec economic: este viziunea sinalagmatică a gestului artistic, neapărat cu tendinţă sau deloc. Subordonat unei teleologii stricte, castratoare de repertorii, de registre, de unelte.

Iar în faţa unui astfel de silogism, nu există posibilitatea vreunei scăpări argumentative. Occidentului i-a plăcut filmul? Dar cui îi pasă de Occidentul cel turcit, fie el şi binevoitor faţă de democraţiile populare? Din nou o retragere, ca în 1968: dar de data asta, cu definitivul semn minus al unor înăspriri formulate în termenii extrem de radicali ai indiferenţei şi rupturii. Prea puţin ne interesează elogiile de la Cannes, certificatul de legitimitate al Europei Libere, presa favorabilă: dacă noi nu vrem, nu se egzistă.

Mânuind pretextul propice al pedepsirii unei provocări inteligente, declaraţia e interesantă prin proporţiile ei ulterioare. Ruptura de eurocomunisme, de cea de-a treia cale - nealiniată, scleroza pe picioare a sistemului incapabil să urmeze nevoia de glasnost, naţionalismele imbecile cu argumente de-abia sustenabile în rigorile unui discurs inteligent: tout y est, déjà.

Însă deocamdată, este prea devreme pentru brutalităţi. Ştiind ce a urmat -este, doar, mizerabilul privilegiu al istoriei- amuză amar ideea criticii serioase. Care în jargonul obsesiv al anilor nouăzeci nu cumva s-ar traduce prin atitudine constructivă, stimaţi concetăţeni?

Şi colosalul act ratat, fiindcă îmi vine foarte greu să cred că e vorba de un ceva cu premeditare: Numai ca să fie dramatism, să vedem anumite instincte la om. Pentru aceasta nu e nevoie de un film. Dacă te gândeşti că filmul lui Pintilie reconstituie abuzurile inimaginabile ale Miliţiei, în cheia unei stupidităţi violente fără precedent în epocă, effectivement: ce nevoie avem de film?

Doar se întâmplă în fiece zi pe stradă, tovarăşi.

***

Prevalenţa este însă a logicii economice: chestiunea defăimării fiinţei naţionale, agenturili şi tot restul sunt de fapt tromboane lirice pentru fraierii de la galerie. Vom vedea numaidecât şi explicaţia. Elle fait froid dans le dos.

Piaţa Amzei, la amiază

Pentru că mâine seară am nemaipomenita plăcere a vizitei lui 336 la cină şi pentru că în România chestia asta implică înduioşătorul zel al gospodinei orgolioase, amiaza zilei curente m-a prins în mijlocul Pieţei Amzei. Înainte de un dejun în oraş şi o ameţitoare conversaţie cu vară-mea: ce ne facem cu Pădurea de Argint şi în general, ce ne mai băzneşte prin minte, de vreo cinci ani încoace.

Nu de alta, dar de regulă niciodată nu avem timp de povestit pe îndelete. De unde şi prelungirile după-amiezii de azi.

***

Dacia Nova cu număr de Ialomiţa e condusă de o duduie cu permanent peremptoriu. Nu prea pricepută aranjamentelor rutiere en épi, se vede treaba: Mariposa, urlă un domn binevoitor, treci fată de lasă maşina ici-şa, că de un sfert de oră îţi fac semn, fraiero!

Duduia reacţionează, ca trezită din somn - mă tot întreb, ce-ar spune să afle ce dumnezeu înseamnă vorba asta de telenovelă în argoul de maidan hispanic? Dă-te bre, tataie, la o parte d'acia, nu vezi că-ncurci lumea, adaugă zelos însoţitorul plin de bunăvoinţe prandiale către un amărât care târâie resemnat o găleată de corcoduşe.

Negustorul nu se mişcă îndeajuns de repede, duduia Mariposa - persoană cu nerv- calcă frâna de picior niţel cam prea tare.

Găleata de corcoduşe se rostogoleşte cu încetinitorul, pată sângerie pe caldarâmul încins.

Ce-am avut şi ce-am pierdut, tată mormăie ştirb proprietarul.

***

În gura pieţei. The two ex-southern belles: cam pe la vreo şaizeci de ani, machiate cu ceaşca. Valtrapuri aproape indecente de diftină, pălării de dantelă apretată. Par normale.

Pas si vite. În zăduful copleşitor al amiezii, vocea cucoanei din stânga, cu neobişnuit aplomb:

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, ne cunoaşteţi de la vânzare...

Huh?

... suntem surorile Porumbiţă. Ăştia vor să ne tortureze. Uitaţi-vă -gamba se ridică alene, absurdă cu totul - picioarele -praf. Au pus aparatele pe noi...

Şi brusc, linişte, ca o bandă de magnetofon agăţată în mijlocul melodiei. On a les fantaisies que l'on peut se permettre, tout compte fait.

A domnişoarelor Porumbiţă este una năpraznică, high-tech, conspiraţionistă şi în fond de o incomensurabilă lipsă de imaginaţie.

PS: Cofeturi de la Bucuria-Chişinău, şi încă pe pohta oricui, din belşug, la prăvălia de cahvele şi tutun de lângă farmacia bio.

Flânerie 175: ...şi un orgoliu, să-l tai cu cuţitul

Ma foi, je savais que ça allait vous plaire!

În mintea antreprenorului de provincie, Ritz e un iglu.

Flânerie 175: Fericiri apicole

Tot de-acolo. Şi dacă am atârnat-o în colţul foii este şi pentru că pe undeva asta este impresia unei călătorii olteneşti. În ciuda răstelii plenipotenţiare şi perfectului simplu dătător de râs nervos, o fericire melifluă de amiază, în nuanţele de stampă chinezească ale dealurilor de pe marginea terasamentului.

Scriu şi eu, datoare cu mult monadei juvete, ca Arghezi: hai oltenii!

Flânerie 174: De negăsit aiurea

Strada Grădiniţei. Pesemne nesmintită de pe vremea lui Dej.

Flânerie 173: Dacia Infelix

Flendurind pe străzi, am dat de numărul ăsta de maşină din stânga: OT 13 DAC.

Nici nu se putea altundeva, decât pe o Dacie ce nu suportă decât omagiul cuvenit slugii îndurătoare şi constatarea unei oropseli de decenii.

După chipul şi asemănarea, probabil.

Teribilă melancolia urbei mici de provincie, trezită peste noapte municipiu. Din punct de vedere heraldic, asta îi dă dreptul la şapte turnuri crenelate pe scutul administrativ.

Şi două amănunte, vertiginoase. La Slatina se întâlnesc Tudor Vladimirescu şi Jianul la 1821, în drum spre - heh- Drumul Taberei. Şi un jumelage cu mai mult tâlc involuntar decât pare: Ispica, Sicilia.

Flânerie 172: Balconul părăsit de pe strada Lipscani

Dar în afară de fermecătoarea absurditate a drumului tăiet aiurea, printre foste răzoare şi peste cimitire apocrife, mai există şi începuturi retezate de perspectivă urbană relativ deliberată.

Este, fără îndoială, meritul orgoliului comersant de la începutul secolului trecut. Şi urâciunea fără chip a zilei de azi, în furie recuperatorie speculantă şi lipsă de evlavie pentru lucrurile astea.

Pentru că Slatina nu e altceva decât o urbe cerealieră cu ambiţii desfrânat de nerealiste, rezultatul e un calc al zonei bucureştene omonime. Însă în lipsa unei perspective deschise larg, fereastra asta a oraşului se potriveşte mai bine procesiunii cu prapori de hatârul ploii, şi nu cuceririi de imperii industrioase.

Ar putea fi penibil: croi de suburbie al vitrinei din centru. Nu e: presqu'une boîte à musique du jour d'avant.

În indiferenţa totală a locuitorilor: la parterul casei din fotografie, un birou de copiat acte. Le crezusem dispărute şi pe ele de tot.

Flânerie 171: Sentimentul maidanului

După o zi întreagă, răgaz lăsat anume pentru ca impresiile să se aşeze cumsecade, impresia persistentă cu şi despre oraşul vechi al Slatinei este hotărât cea a unei înduioşări.

Deşi flâneria din seara asta este una destul de scurtă - ca în faimosul şi îndoielnicul banc cu blonde, ni s-a terminat calul-, nu mi se pare lipsită cu totul de miez.

***

De pildă, perspectiva asta a unui colţ de stradă care cobora - vă jur!- înspre nicăieri. Sau mă rog, înspre un fel de imensă tarla în zarea căreia se putea desluşi silueta peremptorie a unui camion cu lemne.

Nu vi se pare că seamănă cu ceva?

Bingo. Sudul dând inconştient mâna Sudului, ne-am putea crede pentru cincizeci de sutimi de secundă - şi de n-ar fi plăcile de pe maşini- la Lisabona.

Aştept cu interes orice explicaţie speculativă a unui fenomen curios: oare de ce fascinează până la lirism străzile înclinate?

Ecouri... de la alţii

Nu ca de obicei, dau aici un ecou fermecător sosit cu poşta de seară: dacă l-aş lăsa în negura taclalelor, aţi risca să treceţi pe lângă el. Şi ar fi păcat.

Mulţumindu-i eu îndoit lui Alexandru, mă gândesc totuşi că slătinenii ar fi uşor intrigaţi să fie categorisiţi de teleormăneni. Reciproca, de-altfel, de asemenea valabilă: et j'en sais quelque chose, haha.

În fine. Nu e totuşi mai puţin adevărat că frontierele dintre Teleorman, Vlaşca şi Oltenia sunt îngrozitor de incerte.

Aşadar:

"Va multumesc din toata inima pentru jurnalul de calatorie. Fiind eu nascut si crescut prin partile Teleormanului, povestirile despre acel Sud inenarabil ma emotioneaza: ça vient me chercher en dedans, cum ar spune oamenii din tinuturile unde traiesc acuma. Acel "de!" polisemantic mi-a trezit, fulgurant, en dedans, o multime de imagini arcadice: tataie salutind un om care trece pe drum – "hai sa traiesti, Gheorghe!" (cu aerul ca viata si faptele lui Gheorghe erau esentiale pentru propasirea lumii); mamaie marturisind ca-i e urit sa iasa noaptea in curte pentru ca "mai iese cite-un sfint" (in Teleorman frontiera dintre l'ici-bas et l'au-delà e mai poroasa decit prin alte locuri); tanti Drina exclamind, meduzata, "Doamne, pupa-Ti-as talpile!" (expresie a unei stupefactii profund laice, de altfel), ma opresc aici. Cit despre calatorii din trenurile meridionale, ma suprindea intotdeauna volubilitatea lor extrema: nici nu se asezau bine pe scaune, ca si incepeau sa se tatoneze: de unde vin, unde se duc, citeva politeturi de rigoare despre starea culturilor de griu si de porumb (la fel cum oamenii din partile mai boreale vorbesc despre starea vremii), apoi povestirile incepeau sa curga, aluvionare, despre toti si toate : cumparaturile de la magazinul "Sora", mosteniri incurcate, gineri buni si gineri betivi, nepotii de la facultate, darurile taumaturgice ale parintelui de la biserica Icoanei, concedierile de la "Rulmentul"... Astfel ca intotdeauna mi s-a parut plauzibil acest banc enorm : o mamaie si un student african stateau fata in fata intr-un tren de pe ruta Bucuresti-Videle-etc. "De unde esti, mama?", il intreaba mamaia. El – "Din Gabon." Mamaia : "Din Gabon din Gabon, da’ al cui?". Cu doua statii inainte de Videle, coboram intotdeauna cu ipoteze antropologice optimiste: oamenii isi pot comunica orice. (Domnule Anonim, am impresia, citindu-va comentariul, ca ati vrut sa ilustrati, pe cheltuiala dumneavoastra, diferenta dintre scrisul prost si cel bun. Ce ne spuneti si cum ne spuneti stim cu totii, sastiseala acra din ton am auzit-o adesea, dar ce ne spune Zaza de-abia acum descoperim sau ni se pare ca ne aminteste ce n-am stiut niciodata. Nu-i asa ca si dumneavoastra ati fost uimit sa aflati sau sa va aduceti aminte ca unii batrini din trenurile din sud au "profil de veteran din a Treispea Gemina"?)."

***

Cititorul meu are dreptate, pomenind de sudul inenarabil. Este, cred, o exigentă genealogie: pentru cine o are.

Unde se înşeală puţin este în reacţia vizavi de gg: nu e domn, e doamnă. Şi nu e acră, e chiar simpatică. Şi sarcastică.

În orice caz, eu mai aştept din astea, mulţumind încă o dată.

PS: Tot la capitolul poveşti feroviare, o alta, din trenul de Botoşani. Aşa cum mi-a fost povestită de Dan Puric.

Plodul cafea cu lapte, către mama iubăreaţă de studenţi străini:

- Mămucă, dă bre şi mie un codru di pâini, bre.

În fine.

PS2: Nu am sticlă Riedel, numai nişte resturi preacuvioase de Baccarat 1885, circa. Urmează poza sur mesure şi la cutia poştală.

Cam în jumătate de ceas.

Pe unde mai mergem

Heh. Chef de hagialâcuri.

Următoarea oprire, fix înainte de Chişinău, am hotărât-o la Iaşi. Pentru taclale - Tuffli, anyone?- şi bineînţeles pentru Grand Hôtel Traian.

Nu mai ştiu: cum se mai haleşte la Trei Sarmale?

Cam pe la jumătatea lunii viitoare, să zicem.

În altă ordine de idei, am făcut mai ceva decât căţelul lui Pavlov toată dimineaţa. De ce nu un sfârşit de săptămână la Istanbul, mai pe toamnă?

J'aviserai.

Nu ştiu de ce, am senzaţia că o să iasă trăznet toată vara asta.

Bun, sondajul

Copios de amuzant, lucru pentru care vă mulţumesc: hm, da, sunt bine dispusă după ce am dormit buştean şi meritat, crez.

În fine, am avut unsprezece muşterii şi, cu toate că nimeni n-a muşcat nada perfidă cu Esenin, rezultatele au fost pe măsură.

Patru corecte: ca de obicei, nu trebuia căutat prea departe, ştiindu-se care sunt zeităţile Seraiului. Trei îl văd printre rânduri pe Pasternak, ceea ce e o grabă nejustificată: fiindcă deşi e foarte adevărat că pe la 1938 se apucă de tradus, spaţiul afectiv este cu totul altul - Rilke and co.

Unul pe Nabokov, şi e din ce în ce mai interesantă povestea asta: de multe ori am impresia că proiectăm pe un text - fie el şi relativ anodin, ca în cazul de faţă, dar arătat cu un deget afectuos - o serie considerabilă de fantasme. Încă o dată, imposibil: în 1938 Nabokov se afla la Londra.

Chestia cu e din capul tău, cucoană mă flatează în giggling confusion. Nu, nici de dragul intens al plastografiei n-aş fi făcut aşa ceva. Dintâi nu prea ştiu cum să scrii unei femei - da, majoritatea scrisorilor le scriu bărbaţilor: asta e! Pe urmă nici n-aş fi în stare să formulez spanioleşte pe un schelet mental rusesc.

În fine, presupunerea pantazească. Din punct de vedere matein, am putea imagina aşa ceva. Dar Celălalt, după cum scriam - şi cred că i-am şi spus-o, într-un moment de inconştienţă binevoitoare- are vocaţia fericirilor. Ceea ce îi dorim în continuare.

Secret de serviciu

Am halit cinci alviţe pă tren, da să nu mai ziceţi la nimeni, d'accord?

PS: Din alea de doi lei. Încercat o salată la Napoli, după sfat. Une blague, nicio urmă de vinegretă, nici picior de olivieră. N'achetez pas!

Şase ore în Sin City, 3: La Confrérie de l'Orgeat

Memish, fiindcă nu are rost să ne minţim: de-asta am şi venit, nu?

La unsprezece şi jumătate, prăvălia este plină, vestalele - îmbufnate: auziţi, da' pe noi ne-aţi întrebat dacă să faceţi poze sau nu?

Rânjesc tâmp şi tac, după inevitabilele scuze: în general, nu este prea indicat să te pui cu arnăuţii, în situaţii din astea.

Rançon du succès, sans aucun doute. Dar unde, unde sunt florilegiile înduioşate şi şorţul plin de solicitudine al patronului, prăvălind complice scărişoare de vanilie sub nasul clientului cucerit dinainte?

Decorul este delirant: tapet fotografic exotic, tăieturi orgolioase din jurnale, cu sentiment. Şi bineînţeles, Signore, facă-se voia ta: tejghea jegoasă.

***

Poze cu clientela ilustră. James Rosapepe cu paharul plin. James Rosapepe cu paharul pe jumătate gol şi cu un picior în Nirvana: aaah, rrrece! James Rosapepe dă mâna fericit cu dl. Memish. James Rosapepe apasă pe clanţă. James Rosapepe deschide uşa: so long, farewell, auf Wiedersehen, adieu...

Vestala mustăcioasă pufneşte învârtind ameninţător un retevei semicentenar. Vai de mine, însă nu: nu era pentru votre humble servante, ci pentru mestecat hiromelul kaki dintr-un hârdău pe care mumă-mea ar muri pe loc, să-l vadă.

This is it: nu mai pot da înapoi. Smerită, mă aşez la rând: chestia asta seamănă în aşa hal cu the Soup Nazi, că m-ar pocni pe loc râsul isteric, doar de-aş avea loc de întors, heh.

Că la nevoie, doamna Memish ar apăra reţetarul cu aruncătorul de flăcări, serios.

Două sute de kilometri pentru o prăvălioară de zece metri patraţi. Oh, le bonheur.

***

- Ăăă... o bragă, vă rog.

Schnell, los. Was passiert?

- Mai tare!

- Mmmh, o bhra-gă. Doar v-am zis, heh.

Calcul rapide: dacă plusez neruşinat, poate scap vie?

- ... hmmm... şi zece alviţe şi...ăăă... cum pot lua acasă ?

- Decât la doi litri am stecle.

Doi litri de bragă, opt lei. Ah bon?

Bun şi-aşa. Mă îngrozesc deja de reacţia maică-mii, tant pis pour les Vieux-Saxe.

Şi zdrang, paharul de un leu extras cu gesturi experte dintr-un lighean de plastic roşu - maman, je te jure, je me suis lavé les mains, hein?- aterizează cu un zgomot mat pe tejgheaua învălită în tablă.

O să trebuiască să o beau subito pronto, la varice.

Fie ce-o fi. De crăp, crăp în glorie: adelante, Sancho.

***

Ei bine, stimaţi muşterii, dacă nu aţi mai băut niciodată bragă până acum, este poate momentul să o faceţi. Amintirile mele pledau dezastre: cea de la Constanţa de acum douăzeci de ani era o oroare cu gust de cocleală ticăloşită, de care mi-a fost ruşine să şi pomenesc.

Azi - pardon, ieri- mi-a luat minţile. O să scriem aşa:

Braga este o băutură parşivă, prostitută şi în consecinţă absolut otomană. Un pahar ar fi destul să vă schimbe definitiv concepţia personală despre Bine şi Rău.

Prima impresie este îngrozitoare. Zoaie borşite din Pliocen, supa primordială a inconştientului nostru meridional. Senzorial vorbind, probabil echivalentă mersului la stabiliment: mi-e ruşine, dar nu pot să mă abţin.

Pe arşiţa colosală a zilei curente, nu se poate imagina însă izbăvire mai mare ca zeama asta maronie, ce aduce izbitor cu apa primei spălături de şosete. Mulţi chemaţi, puţini aleşi: braga nu este o băutură pentru cei slabi de înger.

Inexplicabil, fulgurant, în secunda în care borşul redutabil atinge cerul gurii însă, prima impresie de spaimă sanitară se duce naibii de unde a venit, anume din fandoselile noastre de orăşeni. Alunecă pe gât cu dulceaţa şi cu savoarea rozelor de Şiraz, se infiltrează în vintre a înfrângere drastică.

Unu şi zece dimineaţa, confirm: nu, nu am nici pe dracu.

Cei doi litri - pardon, jumătate- de bragă sunt bine mersi în frigider. Toată lumea a băut cu entuziasm. Ce bine că nu mai trăieşte Manole, să o caftească pe Mândra că dă banii pe toate tâmpeniile, zău!

Şase ore în Sin City, 2: Adieu, mon espérance

Enfin, Slatina. Gară sotz, placată cu oribila gresie cefere a anilor şaizeci, aici de culoarea fisticului cirotic.

Jigodii binevoitoare, deja la perfectul simplu, fiindcă anesteziate de soarele oltenesc.

Taxiuri jegoase. Şi şmechere: preţul este identic Bucureştilor, până pe centru. All inclusive, plus revista bârfelor locale. Cine este dl. Vâlcov şi de ce trebuie să mă intereseze viaţa dumnealui? Mister.

Ora 8 şi 55 de minute, urbea se trezeşte anevoie. Repartiţie ciudată a activităţilor economice. Comerţ ruşinat, de parcă ar trafica seringi. Pletoră de stabilimente bancare: impresie supărătoare că am picat în cazanul cu speculă şi că plebea trăieşte pe credit.

***

Una peste alta, Slatina seamănă ca două picături de apă cu Sofia, nene.

Strada Dinu Lipatti. Pe jumătate amputată de identitate, fiindcă pe mâna dreaptă şi cum cobori se înşiră oribilele blocuri muncitoreşti, cu borcane de murături pe balcon. În stânga, fermecătoarele prăvălii pe colţ - la vad, ale interbelicului industrios. Datorăm probabil sfârşitului salutar al sistematizărilor incredibila supravieţuire a clanului arvanit Memish.

Unde hotărăsc, de-altfel, să nu intru imediat. Am timp berechet: chiar prea mult, pour ce que c'est. Dar aşa vrea Allah şi mersul trenurilor, nu subsemnata.

Oh, well.

***

Şi bine fac. Probabil singurul lucru demn de atenţie în locul ăsta sortit inerţiei este să flânezi pe cele trei sau patru maidane lirice încă în picioare: Fraţii Buzeşti, Lipscani, Lipatti, Grădiniţei, şi cam atâta.

Însă experienţa merită cu prisosinţă. Iar impresia imediată este că, lipsit de pânza freatică a memoriei colective, oraşul ăsta este un pachebot de pe care echipajul a luat-o la sănătoasa.

Interbelicul după bomba nucleară. Greu, Signore: greu să îţi închipui ceva cumsecade. Dar, nimic nou: se întâmplă probabil şi la Brăila, şi la Dorohoi şi la Babadag. Şi în general oriunde mai există rămăşiţe incerte ale zilei de ieri.

***

O privelişte halucinantă: strada Lipscani, plină de clădiri clasate pe lista monumentelor istorice, complet sfărâmate. La fiecare parter, puzderie de birouri de avocatură, cadastru. Avocatură, cadastru. Avocatură, cadastru.

Emetic e puţin spus. Provincia se descurcă.

Şase ore în Sin City, 1: Literatură de gară

După tipicul unor paradigme, orice călător al lumii ăsteia ar trebui să fie în stare să răspundă la două întrebări simple, dar contondente.

De ce plec şi unde vreau să ajung?

Este ora cinci dimineaţa, sunt căpiată de somn, taxiul întârzie. O muzicuţă fermecată îmi zornăie în marginea neuronului: hatâr, hatâr, hatâr.

***

Gara de Nord, peronul 8. Mamaie, tataie. Basma şi paporniţă, haine negre - de moarte. Şi de călătorie, oricum echivalente logicii rurale sedentare: la petite mort, c'est la ville. Profil de veteran din a Treişpea Gemina, ras proaspăt, cu briciul, pălărie de la oraş, cu pamblică.

***

Vagonul unu, locul 33. Taxatoarea, olteancă cu aer fioros, plete - toutes des Maria Dragomiroiu, vous dis-je. Tataie, patern: făi fată, zisăi să tai aieru ăla că e curent.

Curent: echivalentul umorilor negre medievale. Responsabil de absolut orice suferinţă dificil de descris la dispensar.

Jumătate de oră mai târziu, bis repetita: făi fată, etc.

Uăf, rage impiegata. Făcui, bre.

Dă!- persiflaj ţărănesc, poate însemna absolut orice; echivalentul enervantului bah provensal: tu parles, Charles et je te raconte pas, han? Tu tires ou tu pointes?

Taxatoarea se jigneşte îndată: Eeei. Futu-i frunza.

***

Ghergani. Trou du q ferroviaire, numit româneşte suav: triaj, canton. De-altfel, întotdeauna m-am întrebat cine dumnezeu sunt ăia de pe băncuţa invariabil văpsită verde? De unde vin? Unde se duc? Îi aşteaptă cineva cu masa? Ce vorbesc toată ziua între ei?

Nu cumva locuiesc şi ei în barometrul vacanţelor şi chiulurilor noastre?

***

Votre lever de soleil de ce jour: une innocente incandescence. Six heures et quart, embrase sans prévenir les tournesols.

***

Înspre Titu, Juveţia se descalţă, cu băgare de seamă. Piciorul de fellah pe ziar: monstrul din Braşov şi copilul cu trei capete de la Slobozia.

Fireşte: atmosfera din compartiment este angelică, până în momentul în care cineva se apucă să foşnească prima pungă.

***

O bruscă înţelegere a formulei pantazeşti sunt unele locuri unde viaţa trece mai repede dar timpul trece mai încet.

Foarte posibil să se fi gândit la o călătorie cu trenul.

***

Goleşti. Sunt două, nu mai mult de nouă ani, fireşte maquillées comme des voitures volées: zelul matern. Joacă macao pe porunci: în doi, plictiseala atinge limitele sadismului.

Stânga, deja enervată, se la joue: Después te explico.

Dreapta, à qui on ne la fait pas: Hai fată, ce puii mei te dai mare? Joci, sau ce dracu faci?

En une pièce

Am ajuns, braga lui Memish este demenţială, surtout după 48 de ore de nesomn şi 150 de mile ferate până la ea.

Moleskineul cu poze şi snoave mai pe seară, trebuie neapărat să mă spăl -cefereul, maică- şi mor de foame şi de somn.

Îngălată şi fericită,

Z.

PS: Aux dernières nouvelles, n-am nici pe dracu.

юродивый

Motto:

"Două lucruri nu suport pe lumea asta: scamele şi Sovietul Suprem."

(Maria Iudina)

Una dintre cele mai dificile faţete teologale este cea a excesului. Într-o tulburătoare anticipare a corectitudinii politice a zilelor noastre, dar mai probabil şi din dorinţa de a regla pe cât posibil excesele unor mecanisme sociale de nestăpânit, decaloagele se leapădă de tot ceea ce depăşeşte frontierele mediane ale bunului-simţ aseptic. Neputând nega cu totul existenţa redutabilă a unui revers, îndemnul să nu invită mai degrabă la rezervă. De aici probabil şi viziunea unui Rai esenţialmente abstinent, ceea ce implică ideea unor fericiri exigente, dificil de atins printr-o politică vitală cu oarecare relief.

Dacă o asemenea concepţie e cangrenată sau nu de ipocrizie, este o problemă secundară.

***

Unul din cele mai excesive -în sens baroc- personaje ale reacţiunii Vechii Rusii la urgia bolşevică este pianista de excepţională profunzime Maria Iudina, aproape complet necunoscută zilelor noastre: şi este păcat. I s-ar potrivi de minune vorba pe care P. o aplică cu tulburătoare justeţe Penei Corcoduşa: юродивый, acea sibilă descălţată şi lălâie prin care grăieşte apocalipsa.

Întotdeauna în dispreţul general al gloatei smintite de cotidian.

După forţa de pricepere a zilei de astăzi, Maria Iudina ar fi unul din acele personaje totale, cu o desăvârşită şi asumată luciditate a insolenţelor de neimaginat în contextul cumplit al Sovietelor staliniste. Conştientă că se află pe puntea unei corăbii a nebunilor, Iudina alege calea fără întoarcere a provocării permanente. Recită în gura mare şi în faţa unor săli pline poemele cele mai subversive ale lui Pasternak, la sfârşitul recitalurilor ei răscolitoare. Pentru asta şi pentru că îşi deschide casa tuturor proscrişilor regimului - tatăl lui Strelnikov, dar şi Mandelştam sau Bahtin -pe care îi spală, îi hrăneşte şi îi calcă- primeşte cinci ani de interzicere a oricărei apariţii în concert. Ceea ce echivalează evident, cu mizeria.

Ironia supremă a lucrurilor este că aşa ceva se întâmplă nu sub generalissim, ci în zilele colericului Hruşciov.

Cu Stalin, Iudina are o curioasă relaţie de fascinaţie şi de ură. Care atinge incandescenţe posibile numai şi numai la Moscova.

***

Fiindcă în afara a ceea ce conştiinţa colectivă a contemporanilor numeşte eufemistic excentricităţi, Maria Veniamovna Iudina este şi una din cele mai interesante interprete ale lui Bach şi Mozart, cu un tuşeu căpietor de vibraţii, imediat recognoscibil urechii sensibile.

Poate că nu este cea mai glamour. Nu are inocenţa Clarei Haskil, nici latura tenebroasă a lui Lipatti. Nu: Iudina se aşează la pian cu o năpraznică foame de sunete. Şi cu dorinţa de a înscrie pe veci în memoria auditoriului sentimentul că interpretarea ei este întotdeauna altfel, imposibil de reprodus.

Cunoscătorii îi categorisesc stilul drept unul extrem de masculin. Nu ştiu cât este de adevărat. Ceea ce este cu certitudine verificabil -cel puţin în Variaţiunile Goldberg- este că până şi calmele geometrii sonore ale lui Bach devin, sub degetele Iudinei, manifeste ale Gărzii Albe.

La aşa ceva, nici măcar Iosif Vissarionovici nu putea rămâne indiferent. Înregistrarea din stânga este cea mai bună dovadă.

***

Ascultăm, desigur, prima parte a concertului nr. 23 pentru pian şi orchestră al lui Mozart. Dar nu orice fel de versiune: ci una realizată în grabă şi cu pistolul la tâmplă la ora patru dimineaţa.

Şi asta pentru că bucata îi plăcuse lui Stalin, care o auzise cu o seară înainte în direct la radio, cerând de urgenţă discul. De care - evident- postul de radio nu avea cum să dispună.

Violoniştii, dirijorul, solista, trâmbiţaşii şi percuţioniştii sunt aduşi în papuci şi halat în studioul de înregistrare de la Radio Moscova: dacă-i ordin, cu plăcere.

Este meritul extraterestru al orchestrei şi forţa neobişnuită de sine a pianistei de a nu lăsa niciun moment să se ghicească umbra unei ezitări. În cele şapte sau opt minute de înregistrare, frica şi foamea şi umilinţa zilnică pur şi simplu nu mai există.

***

Logica povestirilor ruseşti ar vrea poate un sfârşit à la Wilde pentru povestea noastră. Să fie poate toţi trimişi în Siberia, să li se taie mâna dreaptă, sau cel puţin să fie scoşi în producţie.

În loc de asta şi pentru că a plâns ascultând-o, Stalin îi oferă Iudinei douăzeci de mii de ruble. Suficient pentru o dacea la Peredelkino. Banii nu sunt refuzaţi: dar printr-o scrisoare, sibila îi spune satrapului că i-a cheltuit pe toţi pentru acatiste. Poate cineva s-ar îndura să-l ierte, nu se ştie niciodată.

Şi pentru că superstiţia este unul din cele mai eficiente resorturi ale fascinaţiei, Stalin se va abţine de la toate variantele capricioase de mai sus.

Însă se spune că, în noaptea de 4 spre 5 martie 1953, pe noptiera satrapului se găsea, intactă, înregistrarea concertului nr. 23 pentru pian şi orchestră.

Am plecat la gară.

PS: În curând, neobişnuita poveste a castelului de la Ilbarritz.

Teoria hagialâcului de provincie

Gata. Am făcut un duş îndelungat, am halit cu măsură, am pregătit sticla de cafea la piciorul biroului.

Să încarc bateria de la telefonul mobil. Şi acumulatorii de la Lumix. Pregătit deghizamentul de mâine dimineaţă: un oraş de provincie ca ăsta nu se savurează decât incognito.

Lăsat trisfetitul de la Resch şi cerceii acasă. Lăsat medalia de botez, ceasul şi portofelul.

No ID.

***

Înainte de cele două poveşti de seară, veşnica senzaţie de insomnie acută, que j'aille à Sans-Souci ou bien à -heh, au hasard- Caracal.

Non vraiment, Signore: il n'y a pas de vil voyage. L'important, c'est ce qui se passe par-dedans.

Celor care se vor hlizi de troica asumată: Slatina-Chişinău-Paris, le spun de pe-acuma: este un imens privilegiu să poţi scrie asta fără complexe.

Car c'est toujours moi que je peins.

Şi dacă vă stresează destinaţia, ei bine, nu aveţi decât să vă închipuiţi că-mi plimb fericirile la Campo das Hortas.

Dar-ar dracii în fantezia mea. Indeed.

PS: Vous. Vous saurez retrouver, je crois, mes remerciements confus.

PS2: Madame maică-mea, crezând sincer că nu am auzit-o ieri la telefon: Am părerea că eşti excentrică. Şi auzi, să nu aduci bragă din aia infectată în casă.

Şi să te speli pe mâini!

Later edit: I pak.

Non, mais!

Voi v-aţi uitat ce scrie pe biletul ăla de tren? Aşa, parşiv, în josul foii?

Fumatul interzis?

Şase ore, dus-întors?

Ups: douloureux, ça. Alo, gara?

Heh: Près des remparts de Séville...

..chez mon ami Ahmed Memish. Nan, je blague.

Aşadar: recuperat hârtii de bolniţă, mers cu birja până la gară. Birjarul, amabil, mă iscodeşte: da' unde plecaţi?

La Slatina, scurt.

Grimasă dureroasă: aoleu, dar de ce?

Mărturisesc: de dragul inenarabilelor Duduleanu, mi-a fost cât pe-aci să-i spun ceva de genul o succesiune, dar... cea mai bună minciună e adevărul. Nu?

După bragă.

Privire fixă: după ce?

După bragă. Bhra-gă -contrariată, graseiez: c'est pas terrible, en roumain.

Ce e aia?

Explic, îndelung. Replica: vă credeam simpatică. Sunteţi eroică.

Cred şi eu: aferim, bacşiş!

Scolasticul, la telefon: să ştii că o să te sun mâine, fato. Că vreau să-ţi aud şi eu vocea de Oltenia, nu de alta.

***

În fine. Gara de Nord, locul unde şi un pipi devine extraordinar şi plenipotenţiar de complicat. Et cela ne rate pas, heh.

Nu se egzistă niciun bancomat valid. Plină de speranţe, merg la ghişet şi întreb: pot plăti cu cardul?

Nu aici, se burzuluieşte impiegata. Ieşiţi pe dreapta, la aparat.

Dar eu ştiu dinainte răspunsul, heh şi răspund stoic:

Nu funcţionează.

Ba funcţionează.

Pe pariu că nu? Ehrm, fallait pas autant de franchise.

Păi vedeţi că nici n-aţi încercat? Hă! Şi zdrang, ghilotina cu publicul se închide.

Mizerabila! Fireşte că nu mergea nici la Plecări internaţionale.

***

Găsirea unui dozator pecuniar presupune însă îndemânări pe care nu le-ai bănui: miros indiferent bicisnicelor locului, fiindcă Gara de Nord rămâne - cu toate eforturile- o categorică dantelărie de scuipaţi, argheziană sadea. Picior ager la traversarea străzii şi reflexe nesmintite de argou faţă cu bengalul lăcrimos din uşa stabilimentului.

Şi în atari circumstanţe, e sfântă pomenirea şoşoiului bimilenar.

Mă întreb ce mama naibii o să fie mâine la cinci dimineaţa.

În fine, izbăvirea soseşte relativ repede. Dar vai! la întoarcere, sala de bilete e plină de ardeleni care pleacă la Cluj şi Aiud - asta sună ca naiba, zău- şi şăd.

Trei sferturi de oră mai încolo, frolez dezhidratarea, muierea de la ghişeu ţine din nou cu portofelul meu: de ce vreţi clasa întâia, că este Săgeată? Decât coloarea de la perne diferă.

Ah, le-aţi emis deja, nu?

Da, doamnă, e Săgeata de Craiova: şi la dus, şi la-ntors. Dar dacă vă decontează serviciul...

Pues bueno.. hm: ce dumnezeu se poate schimba fundamental? Nimic. Et elle a l'air vraiment mal fichue.

Lăsaţi aşa.

O, zei! Săgeata de Craiova...cred că fac pe nebuna şi plec cu un Spinoza la mine.

Dar deocamdată, biletul şi restul: une bourre, mais une bourre comme pas permis, je ne vous raconte même pas!

PS: Urmează Chişinăul, luna viitoare şi singurelă dacă nu găsesc companie. Şi, e hotărâtă treaba, Tiflis în primăvara viitoare.

PS2: Musorgski, Tablouri dintr-o expoziţie. Ce fericire, îmi taie respiraţia. Doar v-am spus că sunt vizibilă mai degrabă la Pleyel, heh.

PS3: Urmuz şi compania, unde naiba se poate hali ceva decent la ăia?

Later edit: Bunică-mea insistă: Eşti complet năroadă! O să ai şaizaraie - Scheissereien, bineînţeles! O să-ţi verşi minţile! Dar-ar dracii în fantezia ta!

Heh. Qu'à cela ne tienne.

Căutări

Îi răspund, înduioşată de atâta candoare: instinctiv. Cu sufletul.

PS: Vorbind despre asta, atrag deja atenţia asupra bucăţii cu antet chirilic din stânga foii. Este, fără nicio îndoială posibilă, una dintre versiunile cele mai colosale ale concertului pentru pian nr. 23 (fireşte: Mozart, dar până şi asta este secundar). Nu neapărat din cauza interpretării -injustă pentru cineva ca Iudina. Ci cu prisosinţă datorită circumstanţelor în care a avut loc înregistrarea. Şi nu numai: mă bucur că după îndelungi căutări am găsit-o, exact pe cea pe care o căutam.

Unul din cele mai pasionante subiecte ruseşti posibile - oare reuşeşte să o îndoaie pe Heruvima? ia să vedem. Luni seară, fără greş: cum spuneam.

Şi pentru că am vorbit îndelung despre simfonice, dau cu titlu de acadea cvartetul operelor mele preferate. De data asta în ordine strictă şi descrescătoare.

Don Giovanni. Faust. Carmen. Tannhäuser. Cel puţin eclectic, categoric talmeş-balmeş cu sentiment.

Later edit: Pfft. Foarte urât din partea mea să adorm ca proasta.

Ecrire utile

Replonjarea în vâlvele de la Asan-Aga îmi e sabotată de răspunsul la o filipică ardelenească - şi totuşi: de unde atâta fascinaţie pentru cuvintele hipercalorice, în provinciile atât de cuminţi de la miazănoapte, ştie cineva?

Spre deosebirile de momentele în care mă apucă pandaliile şi datul cu barda în dumnezeu, am cu autorul consideraţiunilor de aici raporturi cordiale. Nu numai din dorinţa de a nu o dezamăgi pe Hiacinta. Ci şi pentru că mi-a demonstrat în câteva rânduri că poate mult mai mult decât arată: şi ăsta e lucrul cel mai important din toate, cred.

Îi răspund după încă vreo cinci minute de reflecţie.

Vorbisem de vituperat aiurea, înduioşată de accesele - legitime, dar iertate de toate păcatele din oficiu- de vitriol la adresa sistemului. Pot subscrie la multe, nu la toate, reproşându-le -dacă pot scrie aşa, desigur- un partizanat înduioşător şi posibil, mă tem, numai şi numai în ţesutul social al provinciei. Anume acolo unde conivenţele sunt imediate şi - nu în ultimul rând- unde solidaritatea civică probabil că încă înseamnă ceva palpabil.

Un secret cinic: il s'en fout, le Système. Avec ou sans vous, il se reproduira de lui-même, il enfantera les pharaons et les scribes de demain.

Le dénoncer à longueur de journée sur un écran? Peuh! à quoi bon, je vous demande?

***

Nu fără pertinenţă, mi se contrapune ideea de scriitură utilă. Nu înţeleg prin asta ce ar înţelege Maria Banuş, de pildă: lupta de clasă şi fiii.

De fapt, dragă provincialule - şi o scriu fără umbră de ironie- eu cred aşa: cel mai important lucru din toată ecuaţia asta este, într-adevăr, să scrii. În ritmul şi după priceperea personală.

Mais certainement: écrire. Ecrire, pour mieux s'entendre vivre.

Pense-bête

Luni: isprăvesc ce trebuia să termin azi şi n-am fost în stare. Dejun în oraş, tribulări diverse.

Pe seară plănuiesc un subiect rusesc. Să vedem cum îmi iese.

Marţi: s-a hotărât, Memish. Auzind între uşi unde mă duc -noroc că habar nu are şi la ce oră pleacă trenul, haha, Mândra bombăne: Pfft, auzi... după bragă! Caută-te, fată.

Mumă-mea şi la telefon, mai suav. Sau mai insidios, c'est selon: dragă, a devenit excentrică.

Pe mine una mă fericeşte nu numai colosalul privilegiu al hatârului, ci şi logica situaţiei în sine. La tejghea am avut, de-a rândul, jucărele pariziene, acadele berlineze, maidane lusitane şi prăpăstii hispanice. De ce nu şi un voiaj în Juveţia, scris cu aplombul unei expediţii către Indiile de Vest? Hm?

PS: Dimineaţă, la micul dejun, i pak. Ştii dumneata. Iar dacă-mi mai rămâne cafea, ulanbatoarea pentru tot cartierul: cât despre Ceauşescu, poate să mai aştepte.

PS 2: Cine dumnezeu a răspuns Pantazi la chestia cu Desdichado, one step forward, please. Heh.

El Desdichado

Motto:

"Je suis le Ténébreux, -le Veuf-, l'Inconsolé..."

(Gérard de Nerval, El Desdichado)

Scrisoarea de mai jos a fost trimeasă de la Moscova acum şaptezeci de ani, într-o zi de praznic al Compostelei.

Citind-o astăzi în zori, aş fi putut să-mi muşc degetul până la sânge.

O dau mai jos, cu grafia ei ezitantă şi cu fermecătoarele poticneli idiomatice. Pentru că mi se pare cel mai potrivit contrapunct la oroarea de la Neptun.

Şi vă întreb: cine a scris-o, ia să vedem?

O să aveţi sondaj în stânga. Răspunsul şi restul marţi, cu sau fără bragă.

***

Moscú, el 25 de Julio 1938
Lunes, las doce en punto

Elena cara, amiga mia,

Desde ahora en adelante el cuaderno, y la pluma, la lámpara, la tinta y el ingenioso hidalgo están mi sociedad.

Hace calor, la ventana está abierta, pero mi deber - escribir. Eso lo sabe cualquiera: es preciso trabajar ahora para descansar luego. ¿Cuando? ¿Dónde? Yo soy el mártir, el Hombre desdichado. Siempre escribir, siempre traducir y transformar. ¡Cáspita! ¡Muy bien! Cuando vuelvas, habré escrito la pieza. Sancho está luciente.

¿Cómo estás? ¿Estás coja? ¿Hijo Sergio? Yo temo del rio. ¡Cautamente!

Y a Dios, el qual te guarde, qué ninguno te tenga lástima.

¡Hasta la vista, cara mia!

Tu amigo,

M.

Poza: Atget, Parc de Sceaux, 1925.

Hatâruri: Bragă rece

Urmând un capriciu bătut la geam cu insistenţă, mă fac portavocea Palatului de Iarnă şi-ntreb urbi et orbi:

Se mai găseşte bragă în Bucureşti?

Rog seriozitate, nu cioace. Mulţumiri anticipate.

Later edit: Marţi sau miercuri plec la Slatina. Cu trenul, uff. O să înţelegeţi voi de ce.

Aşadar, orar de voie:

Bucureşti Nord 05: 23 -> Slatina 08: 24

Slatina 13:48 - > Bucureşti Nord 16:57

Cu acceleratul. Rendez-vous chez Memish.

PS: Psst, Signore! Bragă şi la Drobeta Turnu-Severin, chez les Bairam. De la Ada-Kaleh. Dar la dracu, trebuie cuşetă!

Iar la Galaţi, producţie industrială: inexplicabil de ce nu se găseşte.

PS2: Două adrese, la Slatina. La Atletul Albanez, instituţia de-adevăratelea, Dinu Lipatti 29 - când eu vă spun că nu e de glumă!

Şi Enver Memish şi Fiii, Cuza 21. O sciziune de dată recentă.

O să mă duc la ambele amândouă.

Perversitatea de partid şi de stat, 3: Noi în anul 2000...

Motto:

For every ailment under the sun

There is a remedy, or there is none;

If there be one, try to find it;

If there be none, never mind it.

(A Mother Goose Rhyme, 1695)

Ne întrebaserăm insistent şi nu fără ciudă, la începutul anilor nouăzeci, unde mama naibii era faimoasa literatură de sertar. Unde ne sunt samizdatele, unde este adevăratul roman al foametei şi frustrării cu perdele căcănii din ultimul deceniu şi jumătate?

În loc de asta, am avut parte de abundente restituiri necesare: anii treizeci, pe care cei care nu avuseseră parte de şarpele casei învăţau anevoie să îi descifreze, ca pe Herodot. Exilul, imediat după aceea: izvoarele istorice ale unei distanţe niciodate lipsită de afect, chiar dacă ea se scria cu cerneala sangvină a unor exasperări date de neputinţa de a schimba ceva. Şi, de ceva vreme încoace, substanţialul continent al universurilor urbane, hălci întregi de arhivistică şi monografie: poate mai mult decât oricare altul, cititorul român - în care includ cu generozitatea fermecată dintotdeauna şi streinul cu tulburătoare aplecări spre aceasta - este, trebuie neapărat să fie, deopotrivă arheolog şi hirurg. Arheolog, pentru că literele din faţa ochilor îi vorbesc aproape întotdeauna despre case, veşminte şi moravuri pe care nu le mai ştie sau poate găsi pe stradă şi în lume. Hirurg, pentru că recursul la text impune - încă o dată - apelul la nuanţă.

Şi totuşi. Unde este genul epic, în toate acestea?

Force est de constater: nu e. După o tăcere uşor stânjenită, literele româneşti au trecut brusc la altceva: la levantine şi la dezmăţate, la fermecătoare reconstituiri. Prea puţin la revizitarea unor traume: priveşte înapoi cu mânie?

Mai grav este că în lipsa mărturiei percutante a epicelor, ni se strecoară pe sub uşa subspeciilor discursive - din care articolul de presă nu e cel mai puţin vinovat- pestilenţa dulceagă a nostalgiilor: pentru astea să ne pară rău, o zei şi scribi în stare să înşiraţi pe aţa şpaltului tâmpenii înţelegătoare şi resemnate?

***

Nu ştiu dacă filipica următoare desluşeşte îndeajuns inexplicabilele goluri de memorie ale zilei curente. Dar cred că ea ar trebui să provoace la luciditate.

După cum îmi scria à l'instant Vera, şi îi mulţumesc pentru asta:

Fără confesiuni inutile, am motive să ŞTIU (şi m-am ferit până acum de această conversaţie, care, oricum o-ntorci, creează positively discomfort în audienţă) că ceauşescu era FOARTE inteligent sau deştept, cum vrei să zici. Avea nesfârşite defecte gravissime, de intelect, caracter şi personalitate, DAR era deştept. Şi, poate, e momentul să se discute această chestiune, atât de impopulară; căci, nu-i aşa, e mult mai agreabil să zici că ai fost condus şi umilit 25 de ani de o nulitate.

Deocamdată, avem durerosul privilegiu al desluşirii regulilor unei cutii craniene diabolice. Prevăd îndelungi încercări de înţelegere, dar îmi asum plictiseala desfirării alocuţiunii aproape frază cu frază.

Pentru că trebuie. Et c'est moi qui souligne. Veţi vedea că avem de-a face cu o adevărată dezlănţuire, cu o demonstraţie de forţă brută şi de persuasiune la care cel puţin Bulgakov ar fluiera admirativ, văzându-şi personagiile depăşite de realitate.

De-altfel, roiala ideilor unei zile inspirate mă obligă să fracturez din nou obiceiul elegant al peristilului argumentativ din trei coloane şi să lungesc aşteptarea ulanbatoarei. Să fiu iertată, Signore: merită.

***

Da, şi cu eşecuri, sigur că da, dar de a reda, într-adevăr realităţile aşa cum sunt şi de a sta de vorbă şi cu minerii şi de a vedea că până la urmă totul nu se realizează din eşecuri, ci până la urmă totul este rezultatul - sigur, am avut diferite eşecuri, greutăţi, dar ceea ce au realizat minerii aceştia sunt lucruri care, sigur, pot fi redate. Sigur, sunt şi cazuri, sunt şi morţi, şi asta trebuie redat şi sunt lucruri dramatice care merită să le redaţi. Dar depinde de felul cum le redaţi. Noi în fiecare zi ne gândim - şi acum am format şi o comisie care studiază felul cum o să arate România în anul 2000. Încadraţi-vă şi dumneavoastră şi scrieţi cum va arăta. A, sigur, dacă dumneata o să spui, "ce, domnule, în anul 2000 nu va mai fi comunism, va dispare deosebirea, toată lumea va fi o apă şi un pământ..."; sigur că sunt şi asemenea concepţii şi teorii. Deşi cine analizează de pe o poziţie într-adevăr ştiinţifică vede că toate drumurile merg, totuşi, spre societatea aceasta unde omul va fi şi liber, dar va duce şi o viaţă fără stăpân, fără asupritor. Aceasta presupune însă şi un studiu politic, şi un studiu ideologic, că e greu să spui că cineva poate fi un mare scriitor numai prin faptul că ştie să scrie bine sau a învăţat la universitate să fie scriitor. Asta nu se învaţă în nicio universitate. Asta este în viaţă şi poţi să fii un scriitor mare dacă ai un ideal mare, dacă ştii ceea ce doreşti, dacă te încadrezi în lupta societăţii pentru progres social. Nu? Poţi să scrii lucruri oricâte, care s-ar părea la început, vorba lui Eminescu, cuvinte goale ce din coadă o să sune şi care nu spun nimic.

***

Referinţa la mineri este, într-adevăr şocantă. Ea dovedeşte că NC citise realmente Germinal, cu suficientă atenţie ca să ştie plasa exemplul la nici treizeci de secunde după ce îl pomenise pe Zola, care - să ne amintim- scrie bine viaţa oamenilor în general.

Desigur, pentru cunoscător, Germinal este aparent cea mai uşor accesibilă parte a ciclului Les Rougon-Macquart: polarizarea violentă a intrigii, scenele explicite -inclusiv scandalul pornografic pe sacii de cărbuni, heh- îi asigură supravieţuirea tenace în programele şcolare franţuzeşti. J'en sais quelque chose: este probabil echivalentul Răscoalei lui Rebreanu, genul de lectură mitizată de bârfele naive ale curţii de recreaţie, dar care se dovedeşte frustrantă şi neconvingătoare pentru aburii hormonali în care are loc.

Închid paranteza, nu despre asta voiam să vorbesc. Aşa neaşteptat cum este şi în măsura în care fixează un etalon, recursul la Zola conţine un indiciu extrem de interesant. Despre construcţia socialismului multilateral dezvoltat, Ceauşescu ar vrea la o adică să se scrie în cheia extrem de dură a Kominformului, deşi foloseşte referinţa pioasă la martirologul clasei muncitoare dinainte de Octombrie. Pentru că Germinal exsudă din toţi porii acea încrâncenare virulentă, malnutrită şi neîmpăcată cu ciocoimea şi capitalul, pe care nu ar fi renegat-o absolut deloc Jdanov.

Pomenind despre asta, se lansează o invitaţie subtilă: mais soyez tous des Saint-Just! Nu avem nevoie de des Esseintes, de reverii, de platoşe aurite şi de talons rouges. Avem nevoie de tensiune epică insuportabilă, de comisari cu vestoane de piele fără de prihană, de activişti cu densitate de efigie, de torcătoare aspre şi justiţiare.

Pentru că, nu-i aşa, totul depinde de felul în care le redaţi. Pentru satrap, literatura e sora mai mică şi mai nevoiaşă a Istoriei mari, de sensul căreia, vom vedea imediat, autorităţile sunt complet obsedate.

Scrisesem cândva că dictaturile nu au imaginaţie. Adaug, acum, şi completa lipsă de humor şi incapacitatea de a se bucura de farmecele subtile ale ridicolului şi ironiei.

***

Iar pentru ca demersul să capete legitimitate, se evocă crearea unei Comisii partinice de futurologie. Nu este o vorbă goală şi este, de-altfel, o idee a lui Henri Coandă, omul aeroport: ea va justifica şi recuperarea parţială a unui Stéphane Lupasco, şi traducerea integrală, la Editura Politică, a scrierilor lui Alvin Toffler. Şi cel puţin una din concluzii este cunoscută de toată lumea: raportul Mincu, din 1982, care ne vede graşi şi sclerotici, recomandând raţionalizarea alimentelor de bază.

Inspiraţia este sovietică, interpretarea cambodgiană. Fascinaţia pentru science-fiction ascunde demisia sistemului hruşciovist, incapacitatea de a face faţă penuriei, minciuna ridicată la nivel de statistică. Neputând oferi napolitane şi hrişcă, regimul consolează cu izbânzi selenare.

Din nefericire, asta a sedus şi spiritele cele mai eterate şi platoniciene cu putinţă. Fiindcă există până şi în Jurnalul de la Păltiniş raţionamente de un optimism nebun, cum sunt cele legate de centrele de excelenţă intelectuală visate de Noica, şi care amintesc periculos de invitaţia de mai sus.

Anul 2000 se va scrie în România cu analfabetism funcţional de 26 de procente, cu manele şi telefoane mobile: eh oui, comme c'est ironique.

***

După aşa ceva, urmează anihilarea sălii. E greu să spui că cineva poate fi un mare scriitor numai prin faptul că ştie să scrie bine sau a învăţat la universitate să fie scriitor. Or, trei sferturi din auditoriu trecuse nu numai pe la şantierele muncitoreşti ale Bicazului, affidavit al stângii Strelnikov, ci şi pe la faimoasa Şcoală de Literatură din Şoseaua Kiseleff, fix unde azi e sediul unui partid ciocoiesc.

Silogismul metonimic e impecabil: dacă literatura e transcriere, atunci materia ei e viaţa însăşi. Nul besoin d'être grand- clerc.

Şi iarăşi o prăpastie: citatul din Eminescu, decapitat ideologic, dar plăcut urechilor legionare recuperate de regim. El ne vine din apoftegmicul Criticilor Mei, care vai! nu relua decât nişte leme ale lui Boileau.

Oare de ce l-ar fi pomenit Savonarola, dacă nu pentru a tăia subtil, pitindu-se dindărătul uşilor împărăteşti ale dihăniei tutelare, orice început de replică?

Nu ficţiune şi estetic, tovarăşi. Ci transcriere şi cosmonautică.

PS: Pur şi simplu nu mai pot să stau în casă. Hegira de azi e la Metoc, cu poze proaste şi mate pampero. Nu aveţi idee cât mă costă să scriu astea, heh. Revin diseară.

Oh, le lapsus!

Présidence de l'UE oblige, Barack Obama était à Paris et même si BFM live juge le hallali un peu léger, c'est pas demain la veille: restent Denver et puis bien sûr les éléctions, heh.

Ceci dit, deux discours à retenir pour plus tard et quel que soit le résultat - assez improbable que ce ne soit pas lui-: celui sur la question raciale et celui de Berlin.

Mais que sont les vieux rhéteurs de Camelot devenus, Salinger & co?

Perversitatea de partid şi de stat, 2: Satrapul şi zelotul

D'emblée, tonul este suspect de cordial, raportul real de forţe nu mai puţin evident. Ceauşescu deschide discuţiile cu o ironie care-mi aminteşte de piruetele diabolice ale lui Stalin. Pentru că îşi permite să ia peste picior inclusiv clişeul literaturii famelice:

"Poate din cauză că n-au avut unde să stea, facem o casă la malul mării că poate vor scrie cum a scris Eminescu. Cum o duceţi ?"

Cordialitatea asta nu ar trebui să înşele. Partidul şi guvernul au venit să vândă un pumn de pilule greu de înghiţit, ceea ce face raţionamentele de mai jos să pară uluitoare, la limita suprarealismelor cinice.

***

Ca de pildă momentul sugestiei suave a unei mai stricte planificări a muncii literare: ni se serveşte cu dibăcie argumentul reducerii la absurd.

"De aceea şi oamenii de artă şi litere trebuie să aibă şi ei un program. Eu ştiu că unii spun: literatura şi arta nu poţi s-o planifici. Să vă spun drept, mie nu mi se pare imposibil. E greu, dar imposibil, nu. Adică în sensul de a-ţi propune anumite ţeluri şi de a realiza anumite opere care să servească anumite scopuri, urmând ca fiecare să le realizeze cu talentul, cu priceperea, cu universitatea lui, ţinând seama şi de ce avem nevoie pentru muncitori, pentru cooperatori, pentru studenţi, pentru femei şi chiar pentru scriitori, că şi ei au nevoie de lucrări de artă bune. (...) Cum cerem să producem şi bunuri de consum şi bunuri tehnice la nivelul cerinţelor, şi în domeniul artei avem aceleaşi pretenţii."

Este o diabolică înşiruire de sofisme: coerenţa cu care se desfiră raţionamentul recuză lipsa unei premeditări. Întâi ni se explică o enormitate, jucând iscusit pe confuzia uşuratică între disciplină şi program. Partidul are înţelegere până şi pentru reacţiune: problema nu este neapărat că ea există. Problema fundamentală este că ea se înşeală, absolut întotdeauna, datoria de căpătâi fiind readucerea rătăcirilor pe calea cea bună, cu certitudine singura posibilă, a obedienţei. Rezultatul scontat este cel al satisfacerii unui caiet de sarcini ideologic: asta prevede clar înăsprirea cenzurii, şicane în alocarea cantităţilor necesare de hârtie şi strângerea robinetelor exuberante ale Fondului Literar.

Recreaţia s-a terminat, băieţi.

***

"Din aceştia apar tot timpul. Când te duci în pădure găseşti şi ciuperci bune şi proaste, că după ploaie orice apare, dar societatea trebuie să le selecţioneze şi ceea ce nu înţeleg eu este de ce Uniunea Scriitorilor nu joacă rolul acesta de selecţie, că şi ciupercile când te duci în pădure le alegi, cele care sunt otrăvitoare le dai la o parte."

Darwinism de politruci, parabolă miciurinistă, pseudo bun-simţ rural. You name it.

Evident, prin prisma asta Curtea-Veche e stricnină curată.

***

Există însă momente în care prea mult e pur şi simplu prea mult. Felaţia majoră nu vine de la centru, ci de vizavi. Iar beneficiarul e - ca întotdeauna- extraordinar de amuzat: în limbaj coco, asta se transcrie cu discuţie caldă, principială.

NC: Eu aud pentru prima dată că literatura politică e greu de tipărit în România. Mă mir.

Tov. Ivasiuc: Şi pot să vă spun şi de ce. Literatura îşi pune întotdeauna cele mai înalte idealuri, nu cum este societatea, ci cum trebuie să fie, şi întotdeauna între este şi cum trebuie să fie există o diferenţă şi literatura observă această diferenţă. Dar, totuşi, până la urmă se publică. Şi eu am scris un roman politic şi până la urmă s-a publicat. Dar dacă era un roman despre un băiat care iubea o fată, şi numai acest lucru, trecea mult mai uşor.

NC: Dar dacă ai să scrii numai Romee şi Juliete, se satură lumea. Dar Zola a scris bine. De exemplu, a scris viaţa oamenilor în general şi nu cred că s-ar pune vreo problemă dacă vreun scriitor ar scrie astăzi despre oamenii noştri, sigur, cu preocupările lor de azi.

Dialogul este stupefiant. Despre Alexandru Ivasiuc, înghiţit la 4 martie 1977 de calcanul blocului Scala, ştim suficient de multe şi de sulfuroase: domiciliu obligatoriu în Bărăgan, stagiu de recalificare într-o fabrică, apoi transfer la Ambasada Statelor Unite, bursă californiană. Nu neapărat simetric unui Siniavski, să zicem. În secunda istorică a zilei de 4 august 1971, Alexandru Ivasiuc este zelotul perfect.

Suntem cu cinci secunde înainte de crimă şi cu certitudine demult dincolo de prostituţie. În aşa hal încât Satrapul îşi îngăduie supremul sadism al luării peste bombeu. Citit după aproape patruzeci de ani de la comitere, dialogul de mai sus lasă ciudata impresie a unei văicăreli menajere. Între nevasta luată din milă şi care se plânge că iar s-a scumpit legătura de pătrunjel la Matache, şi conaşul plictisit care numai de aşa ceva n-ar avea chef.

Allons donc, dragă: exagerezi. Pfft. Iaurt în flăcări: îţi explic eu numaidecât cum devine treaba cu Zola ăsta, cu Romeele şi cu toată gaşca voastră de hârtie.

Şi acesta este numai începutul. Deopotrivă al unei abisale argumentaţii despre care vom discuta imediat, şi al unei lungi şi ciudate deşertificări culturale.

Perversitatea de partid şi de stat, 1: Contextul

Motto:

"Nu mă tem de cărţile proaste, mă tem de cărţile bune."

(pe cuvânt de onoare că e Nicolae Ceauşescu)

La 4 august 1971 are loc, după tipicul stenogramei, vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Casa Scriitorului de la Mangalia de Nord (Neptun). Este meritul iniţiativelor recente de transcriere - ar trebui poate să vorbesc despre frenezie- să mai dărâme un mit.

Posteritatea lui decembrie '89 ne-a obişnuit cu declamarea fără sfârşit a unor poncife. Dacă aceste obsesive reîntoarceri la ceea ce ţinea de domeniul evidenţelor unor mizerii istorice au folosit la ceva, e discutabil. Este suficient recursul la memorie - sau măcar vizionarea unor materiale de arhivă- ca să măsori în cheie imediată, şi nu neapărat într-o ordine anume: schizofrenia discursului public, incoerenţa raţionamentelor, sărăcia de idei care l-ar ruşina pe Marx. Cred şi eu că nu se citise la CC nici măcar faimosul Curs scurt de marxism, zis pişicher: la scurt !

Heh: de-altfel, Signore, v-ar fermeca să aflaţi că anumite mercuriale de-aici îşi trag numele.

Arheologia seacă a arhivelor, deşi insuficient explorată, permite folosul îndoielii. Ni s-a spus răspicat şi cu destule argumente, ceea ce sentimentul naţional de umilinţă al unei întregi intelighenţii fiersese îndelung după perdea: le roi est nu.

Fuseserăm conduşi ani buni, înspre pierzania marginii de istorie de un cizmar şi o bişniţăreasă de bomboane agricole. De funestă ruşine.

***

Detaliile istorice fiind imposibil de respins, recitirea unor documente importante obligă la nuanţă. Desigur, Ceauşescu nu avea şcoală, nici rafinamente şi arareori subtilităţi. Dar poate că polul magnetic al acelei după-amieze de august 1968 devine explicabil prin viclenia ţărănească redutabilă, printr-un neobişnuit simţ al slăbiciunilor adversarului şi un histrionism cert.

Trei ani mai târziu, situaţia este aparent neschimbată. Deşi nu mai putem vorbi de atari momente de graţie, Le Figaro preferă să se îmbete în continuare cu apă rece, crezând într-un titoism de Dâmboviţa, bine temperat, în băzneala comunismului pragmatic şi în a treia cale: spre ce, nimeni nu se întreabă, în conjunctura unor traume bezmetice. Delegaţiile României la CAER continuă seria de insolenţe iscate de sabordarea infectului Plan Valev, avem relaţii convenabile cu refegeul - în realitate, vindem saşi pe capete, ca pe şeptel, la Comalimentul de pe Magheru se găseşte parizer comestibil, la liber.

Un eveniment considerabil al primăverii curente trece cu totul neobservat: vizita asiatică de partid şi de stat, epifania Juche de la Phenian şi contrasensul tragic al unei grosiere erori de sintaxă.

N'est pas mandarin qui veut.

Estimp, echilibrele cosmice sunt destul de fragile. Cien Vietnam în minţile de la Berkeley, mediocraţia pompidoliană, Brejnev pâş-pâş, viesparul Orientului Apropiat. Numai belele.

Ar fi trebuit mai multă luciditate, zău. Dar între fantasma americanilor veşnic blocaţi la Jimbolia şi zâmbetul satrapului binevoitor, nimic nu era simplu.

***

La 4 august 1971, în buza praznicului Schimbării la Faţă, se întâmplă aparent una din acele banale vizite de lucru. Lipsa documentelor ar fi permis ipoteza unui schimb minim de idei: confruntarea cu arhivele este abisală.

Încă tributară imaginii de trântori cu graţie şi reversului urât şi poate mai realist al colaborării prostitute, tagma scriitoricească are privilegiul îndoielnic al unui instructaj politic la scurt, din care nu lipsesc însă prolixităţile ideologice. Auditoriul este divizat, urmărind subtile divergenţe de castă, legitimate adeseori de protocolul meselor de la faimoasa cantină din Calea Victoriei.

Este de la sine înţeles că discursul satrapului nu are replică posibilă. Ceea ce este nemaipomenit de interesant este că în cazul de faţă Ceauşescu vorbeşte absolut liber, fără măcar un punctaj prealabil din bunăvoinţa lui Popescu-Dumnezeu.

Rezultatul este un discurs remarcabil de bine închegat: de o şiretenie, de o abjecţie inteligentă şi de o perversitate greu de egalat. Mitul analfabetismului se duce pe apa sâmbetei: tant pis pour l'iconostase?

Am ales cele mai acute pasaje, încercând să înţeleg. Vă scutesc astfel de efortul considerabil al unor desluşiri.

Mister moldovenesc, 3: Like a Candle in the Wind...

Sindromul Sulina loveşte din nou. Cu trudă, cu credinţă, cu banul. Şi cu apoteoze din paleta policromă a civilizaţiei umane.

Mai greu a fost cu finalul, că nu am înţeles mare brânză: cum adică, necules de ochii trecătorilor?

Mister moldovenesc, 2: Undeva, pe dreapta

Ohayo gozaimasu.

Mister moldovenesc, 1: Linia fierbinte

Aşa-mi trebuie dacă stau să lucrez până noaptea târziu: deschis veşnic, heh.

Umblând brambura pe net, dau peste chestia asta pe care zău că nu ştiu cum să o traduc în româna zilelor noastre: telVerde? delaţiuni? 89.89. CUCU? Mâna Maicii Domnului?

Hai că o iau razna, fată.

Chinglish, 3: Sow the Seeds and See What Happens

Huh?

Chinglish, 2: I'm the Best, Fork the Rest...

No comment.

Chinglish, 1: Are You Sure There's No Sugar?

Mmm, heh.

Muşcatele şi buldozerul

Poate că o să vă surprindă citind asta, şi totuşi: plimbările mele prin Bucureşti nu sunt sinonime întotdeauna unor bucurii eliptice.

Cea de astăzi s-ar putea scrie mai degrabă în cheia unei tristeţi vinovate.

În general, prefer maşina, spre scandalul urechilor pantazeşti, care îmi reproşează - şi pe bună dreptate!- istoveala inutilă a vituperărilor în trafic, beneficiile insuficiente ale sinesteziilor de voie, cu geamul lăsat deschis pe orice vreme şi burghezia de neiertat a căutării acrimonioase a unui loc de parcare. Cu toate astea, volanul îmi dă sentimentul unei oarecari libertăţi. Şi-mi cruţă, pe cât se poate, durerile descoperirii amănunţite a unor grozăvii cotidiene, perpetrate în cel mai cumplit anonimat cu putinţă.

Astăzi n-am avut de ales şi-am petrecut cincisprezece minute îngrozitoare pe bulevardul Magheru.

***

Ţesutul urban al Pieţei Romane a fost oarecum ferit, de-a lungul vremii - şi cu notabila excepţie a oribilului bloc de la fosta cofetărie Turist, azi sediu de bancă- de inovaţiile arhitectonice binefăcătoare ale lumii de ieri. Astăzi, constat cu teribilă neplăcere dispariţia uneia dintre casele identificate în tabletele profesorului Pippidi ca fiind cea a dinastiei academice Ştefănescu. Mai spre stradă, casa rubedeniilor Lalu e încă în picioare: pentru câtă vreme? De tot părăsită, cu placaj bătut în dreptul delicatului œil de bœuf de la mansarda învelită în tablă verzie, şi cu treptele marchizei sparte cu sălbăticie inutilă.

În faţa gheretei unde se găsesc bilete de troleibuz, am reflexul cotropitor al pumnului în plex şi revelaţia unei îngrozitoare logici distructive.

Chiar aşa: cum ar fi putut fi altfel? Fiindcă promotorii imobiliari pe care îi denunţă cu prea mare pudoare rarele iniţiative nostalgice nu sunt oare fiii, nepoţii şi cimotiile miliţienilor instalaţi cu anasâna în casele boierimii languroase, elitelor provinciale ambiţioase şi meritorii suite în capitală pe valul reformei funciare, votului universal şi industrializărilor optimiste?

Purtările sunt aceleaşi cu ale ţărănimii care a făcut praf conacele, puţurile cu pompă americană, eleşteele după sistem englezesc, fermele model, butucii de viţă nobilă: nepricepere, silă şi ruşine. Subsumate, dau ură. Ura care mai degrabă ar da foc decât să fie nevoită să-şi contemple în fiece zi propria ticăloşie, nelegitimă, strigătoare la cer.

***

N-aţi mai crăpat odată, conaşilor? V-aţi întors, hă?

Replica dintâi se speră apocrifă: nu e însă sigur că n-a fost rostită în minte, având în vedere uitătura. Cea de-a doua i-a fost scuipată printre dinţi mătuşă-mii, de peste ulucile unui sat, la şase sute de kilometri înspre nord.

V-aţi întors, pesemne: să ne luaţi islazul pe care ne e lene să ne ducem dobitoacele. Să ne luaţi pădurile din care furăm cu graţie ciute, colţi de mistreţ şi vreascuri. Să ne aduceţi aminte de existenţa periuţei de dinţi. Şi să ne ruşinăm noi că bem secărică până borâm pe şanţ în crucea nopţii. Că ţinem ploadele despuiate şi despletite în mijlocul bătăturii, mai rău ca la Calcutta: unde, soit dit entre nous, ar fi avut farmec. Că iscălim cu policarul, la secţia de votare.

V-aţi întors, cu revoltătoarea voastră naivitate şi lipsă de ranchiună, cu manierele firescului de pe stradă, cu insuportabila timiditate politicoasă lesne de târât în noroi de hatârul secretarului de primărie, cu nepriceperea întru extravilane.

Nu mai crăpaţi odată? Haidi, că se face târziu.

Mă gândesc la C., care în ingenuitatea lui - băiatul ăsta a văzut prea multe filme, zău, mârâie Mândra- visează la o fermă bucovinească model, cu ugere lucitoare de Holstein bine periate şi niţel lascive. A se scuti: C., care are după cum ştim patima maşinilor de colecţie, habar nu are ce e aia mulgătoare automată. Probabil că îi zboară prin neuroni momentul înduioşător, curat Meissen - dar caveat: tot aşa ştim că pentru el Meissenurile bunică-sii sunt cretinele, heh - de la pachonnée.

Săracul C. : pariu că, nestrunit, impulsul civilizator i-ar mânca ficatul?

Si tu ne viens pas à Lagardère, Lagardère ira à toi!

Peuh: à quoi bon, je vous prie?

Sau, după pricepere: dă-le dreacului dă molii, cum ar spune pravoslavnicul din Aleea Vulpache.

***

Câţiva paşi mai încolo, pe locul unde altădată se mai putea vedea silueta delicată a Muzeului Simu, senzaţia de disconfort se adânceşte puternic, din nimica toată, de-abia un început de ticăloşie: vedenia unui oblon de stejar complet rupt la unul din etajele blocului elegant de lângă teatrul Nottara.

Poate că e doar o neglijenţă pasageră, sau drama apartamentului cu locatari la pensie şi dificultăţi în plata întreţinerii. Oricum ar fi, detaliul atrage imediat atenţia înspre cornişele sparte, pereţii jupuiţi. O stază desigur inadmisibilă, dar care devine brusc explicabilă prin lentila stării provizoratului istoric. Populaţiile deplasate, aduse la bloc de firmanele lumii noi, dezvoltă nepăsare genetică: nu e lucrul meu, nu mă interesează.

Înspre Turabo, curtea odinioară elegantă a unui alt bloc, de lângă ceasornicărie - îl bănuiesc semnat de Horia Creangă, regăsind liniile delicate ale faţadei de pe lângă Cişmigiu: o să vă arăt în zilele următoare despre ce e vorba- cu loc destul pentru straturi de flori. Îmi amintesc ca prin vis de rândurile domesticite de varză, arpagic şi roşii de pe vremurile de foame.

Astăzi, nimic: lehamite şi trei ghivece.

***

Pricep şi eu în fine, ceea ce nu îndrăznisem să admit. Bivuacul meu e în raiul fără ferestre de la English Bar pentru că numai acolo mă simt întrucâtva la adăpost de toate lucrurile astea bicisnice ale străzii, în siguranţa pufoasă şi nevinovată a reprobabilelor nocturne.

Şi la Bistrot. Dar cu condiţia să nu mă aşez înspre fereastră şi -automat- ţepuşă, că mă apucă furia.

Car on a les hégires que l'on mérite.

Oedip, Jocasta: " Era rece în casă de când venise Matei"

Motto:

"Jocaste:

Ma fille, avez-vous su l’excès de nos misères ?

(Jean Racine, La Thébaïde ou les Frères ennemis, acte I, scène 2)

Două restituiri lămuritoare, în aşteptarea părţii a doua a raţionamentului matein, două siluete tutelare, două drame paralele.

Oedip şi Jocasta. Pentru că era neapărată nevoie de recursul la text.

"Două zile am stat nemişcaţi şi tăcuţi în odaia în care ni se părea că el va apărea cu pasul lui uşor de pisică şi ne va ridica în picioare privirea lui rotundă şi întrebătoare. Dar nu se mişca nimic, ziua curgea pe neştiute în jurul nostru. Către seară a sunat cineva la uşa dela intrare. M-am dus să deschid. N-am desprins lănţişorul de siguranţă, pentru că n-am recunoscut pe tânărul îmbrăcat în negru, cu un lung fular înfăşurat în jurul gâtului care dădea o expresie sinistră figurii palide. A rostit cu glas solemn: Je suis venu voiv feu mon pève. Pronunţarea lui defectuoasă dădea o impresie grotescă, de coşmar înfăţişării lui. M-am speriat, am chemat-o pe Tuchky. Era Matei. N-a îmbrăţişat-o pe sora lui, a înaintat cu paşi lenţi în odaia în care Caragiale era întins pe pat, acoperit cu garoafe - floarea lui preferată. Faţa lui frumoasă era senină, profilul fin parcă oprea expansiuni inutile. Fiul cel mare a privit lung tăcerea părintelui său, apoi a ieşit din cameră. Ziua s-a topit în ore grele purtate de gesturile mecanice ale cotidianului. Era rece în casă de când venise Matei. (Cella Delavrancea, preluată de Barbu Cioculescu şi apoi de Ion Vianu, Investigaţii mateine, Problema tatălui)"

Aşa cum este relatată - cu suficientă ranchiună posterioară- de către Cella Delavrancea, scenei de despedidă nu-i lipseşte nicicum măreţia, fie şi - de-am ţine să fim cu tot dinadinsul răutăcioşi- în cheie lugubră.

O apariţie pe care o bănuim îndelung premeditată, cu un sentiment hivernal ce nu-i scapă martorei oculare. Care se înşeală pe îndelete, încurcându-se în nuanţele nesfârşite ale evenimentului. Cel mai grav atunci când denunţă fără să clipească pronunţia defectuoasă: şi vai, nu e decât dicţiunea capeţiană.

Foarte reacţionară, foarte Ancien Régime, dar cum s-ar fi putut altfel?

Pianista habar nu are că scansiunea Regelui Soare declama căpătâiele de hrisov cam tot aşa: moué le Voué, în loc de Moi, le Roi, cum am zice azi. Heh: urme de aşa ceva s-au păstrat unde te-ai aştepta mai puţin, dans les Laurentides şi pe la cajuni. Aşadar, Mateiu înainte de Paşadia - voi reveni abundent- dar deja trăitor în ale Curţii-Vechi, mergând cu ei şi prin ei prin lume şi printre lucruri.

Heh şi în paranteză. Vă mai aduceţi aminte cum graseia Alexandru Paleologu? C'est cela, Alexandru Paleologu graseia şi în româneşte - şi îl bănuiesc de acte deliberate, ceea ce este delicios- façon XVIIe.

Persistă, de-a lungul textului, impresia unei apariţii diavoleşti - nu e acelaşi lucru cu diabolică, je vous en prie!- fidelă sintaxei goticului întârziat, cu iz puternic de Barbey.

Şi cu un nemaipomenit de bine ascuns resort infantil: în faţa unor deşertăciuni, şi oricât şi-ar fi bălăcărit genitorul, lui Mateiu trebuie că îi e frică. Nu de moarte în sine, ci de ceea ce prezenţa ei îi trimete peste faţă: teama de propria ratare.

De unde nevoia unei atitudini elaborate până la limita - soit: caricaturală, dar să avem înţelegere- manierismului.

Orbită de afectul cvasi-filial pe care îl poartă lui Ion Luca, revoltată fără îndoială de dispariţia subită în circumstanţe atât de ingrate, incapabilă să se distanţeze fie şi cât de puţin, Cella D. nici nu ne povesteşte nimic: ci afuriseşte, lepădându-se, fără să ştie că nu este decât mironosiţa patimilor mateine. A contrario, cetitorul mai mult decât indulgent rămâne cu gustul unei minunate parusii de tragedie greacă.

Et pour cela, préfère l'Impair.

***

"Obişnuit al casei (lui Miller-Verghy, n.a) a cerut să pună nişte mobile în grajd ("avea prea multe"), chiar el le-a adus într-o seară. Se ducea zilnic să le vadă. Într-o zi, tante Margot m-a rugat să descopăr ce zgomote veneau din grajd; cu a doua cheie am intrat, m-am îngrozit; pe o laiţă, sub nişte boarfe, zăcea o bătrână, se văita; am întrebat-o cine e, ce face acolo...? era...mama lui Mateiu. Ea era mobila! O băgase în grajd, poate neavând unde în altă parte; bolnavă, iarna grea, degera. Mateiu, ducându-se să-şi vadă mobila, îi ducea de mâncare. Ne-a fost milă şi, oarecum, să-i vorbim. Aproape de Paşti, mobila a dispărut. (Grigore Ghica, Grigri, in Ion Vianu, Investigaţii mateine, Portretul artistului la maturitate")

Evident, recunoaşteţi intarsiile de care pomeneam în scrisoarea de alaltăieri: episodul e frapant întru înţelegerea ciudatei lumi a Arnotenilor, atât de barocă încât majoritatea exegeţilor tac în mare pioşenie şi dezolantă lipsă de imaginaţie. Evident că Maria este întrucâtva Sultana, până şi în descrierea proiectivă, en amazonne oubliée, care se potriveşte mănuşă mistificării actului de căsătorie.

Dar nu numai: allons plus loin. Fiindcă într-un plan mai profund al retrospecţiei regăsim acelaşi fond, deopotrivă pueril şi fantasc: dovadă minciuna mobilelor, iarăşi anapoda categorisită de atroce de către exeget, când ea nu este decât înduioşătoare.

Înduioşătoare, fiindcă nu e nicio clipă vorba despre o sordidă poveste de abandon - Mateiu o vizitează în fiecare zi, îngrijindu-se de biata creatură cum se pricepe mai bine, cu un amestec de jenă, remuşcare şi repulsie în faţa unei decrepitudini mintale categorice - ci despre o tentativă de rescriere a realităţii, pe măsura şi după tipicul matein. Un exemplu - oare câte or mai fi, neştiute de istoriografii?- de scenografie a unui act ratat, ce se cere explicat cu grija ce i se cuvine.

Istoria e deseori injustă. Fără îndoială, lui Mateiu i-ar fi venit mai la îndemână straiele pretendentului merovingian de complezenţă, nu drama reală a imposibilei soluţii de gestiune a unei orori medicale. Şi pentru că pur şi simplu nu ştie cum s-ar putea descurca altfel, profită de bunăvoinţa inocuă a proprietăresei lui Maison d'Art, pentru a rezolva pe cât se poate de elegant situaţia. E drept: mizând probabil şi pe forţa de cenzură a veşnicului non-dit de rigoare, în eventualitatea unei deconspirări. Lucru care se şi întâmplă: beizadeaua Ghica recunoaşte cu de la sine putere jena de a-i vorbi nenorocitei, fiind de-altfel de presupus că incidentul a fost ascuns cu pioşenie. Ajutorul suplimentar - de va fi existat- de asemeni, parte din stupefacţie, parte din legităţile stricte ale unei lumi care astăzi nu mai există.

Dar... de la grajd la iesle nu e decât un pas, şi probabil că fără să-şi dea seama, Mateiu comite un act ratat - dar nu mai puţin revelator- de transfer mistic à rebours. Iar în felul lui, este cel de-al patrulea mag, chemat la căpătâiul derizoriu al unor deşertăciuni tragice, la sfârşitul unei vieţi care se încheie anevoie, într-o Săptămână a Patimilor cu desăvârşire uitată de letopiseţe.

***

Diavoleşti şi mesianice, contrariile mateine se arată în toată splendoarea lor, deopotrivă putrede şi pline de har, revelate de realitatea unor genealogii percepute ca jignitoare. Nu mai puţin stupefiante, însă pentru un peisaj mental românesc obişnuit cu lipsa semnelor de întrebare, în beneficiul persiflajelor, a bârfei, a snoavei.

PS: Tabloul din stânga. Gustave Doré, Œdipe voyageur ou L'égalité devant la Mort.

Salamalecuri

Mulţumiri îndoite celor care nu s-au speriat de tăietura comentariilor: nu era uşă trântită în nas, doar mi s-a năzărit că ar fi fost aiurea să le las at large.

O situaţie relativ delicată: cerşetoreala socială n-a fost lucrul meu, niciodată. Am preferat, ca întotdeauna, elipsa: sper să nu fi ofuscat pe nimeni, iar dacă am făcut aşa ceva - c'est bien ma veine- să fiu iertată.

***

Mal à l'aise cu urările, ciudat de neîndemânatică în complimente, prefer să spun ceea ce e de spus pe loc, fără nevoia focurilor de artificii.

Mulţumiri înduioşate celor care mi-au scris în cutie - se ştiu, am primit cu drag: o să îmi fac ordine în pimniţă, promit, pesemne când ne vom şi muta, heh; binele din lume nu mi se cade, doar fericirea unor frunze de ceai, dar bogdaproste; cât despre întâmplările pe măsură, mulţumesc adânc gândului bun. Celor care au lăsat bilete pe pervaz şi telefonic: sunt destui, se ştiu şi ştiu ce înseamnă pentru mine chestia asta, nu îi mai înşir.

Mulţumiri de asemenea celor care s-au bucurat prin alte curţi - Urmuzz, g.g, tovarăşa Incze şi M: je sais tout, je suis partout, m-am bâlbâit şampanizat la trei dimineaţa de atâta atenţiune.

Mulţumiri imediate călătorilor dona ferentes: nu sunt obişnuită cu din astea, un rien me déstabilise.

Şi cu asupra de măsură, mulţumiri categorice celui care a reacţionat normal la chestia asta, fără să se facă neapărat că plouă: c' était exactement ce qu'il y avait à faire. Tocmai pentru că ştie, fără să fi fost nevoie să suflu o vorbă despre stângăciile mele în materie.

Îi trimet în schimb şi imediat povestea adevărată a casei de pe strada Luminei, găsită întâmplător. Le hasard, c'est qui, c'est quoi? Heh.

***

Meteorologic vorbind, ziua de ieri a fost amestecată, între zăduf şi buleli pluviale. Ca subsemnata. Ca anul trecut, la Café de l' Epoque.

Jur că la anul nu mai stau acasă, cum de-altfel şi plănuisem, degeaba: il suffit!

Aera nova. Şi poze noi, pesemne mai deştepte. Na, că m-am fâstâcit iar. Pfft: doar v-am zis că nu mă pricep la din astea.

Later edit: Mulţumiri Monicăi, Verei şi Hiacintei, care mi-a trimes şi cea mai emoţionantă urare. Să scriu.

Am fugit la Bistrot, cu treburi importante : nu a fost cioacă vorba de poimâine, heh. Revin pe seară cu imaginea cumplită a unei perversităţi de stat, pe lângă care efortul anamnetic a trecut din nou fără să sufle o vorbă.

Anul este 1970. Cred: je suis à la bourre, de toute façon, ca întotdeauna.

Even later: Plimbare chinuitoare pe Magheru, prilej de vituperări în Moleskine. Realizez la a doua cafea că am uitat-o la numărătoarea festivă pe Departea, care a felicitat anul ăsta golanca fluierătoare de maidan: ce mi-a mai plăcut!

Ne quittez pas, je reviens.

Temporary Scheduled Outage

Mulţumind implicit pentru gândurile bune, revin mâine.

Comments are off, for this one.

PS: Dihania este rugată să găsească un ipac la trezirea de dimineaţă, nu mai devreme; Trei, ştie dumnealui. Il y a des exceptions, semble-t-il.

Later edit: Din motive transparente -şi şovine!-, asta e fluiericea zilei curente: altă variantă n-am găsit, la repezeală, dar e eficace în momentul în care te speli pe dinţi cu elan, înainte de obscenităţile tradiţionale în atari ocazii.

Poftim şi m-am cărat din poză, că plânge masa:

A patruzecişişaptea scrisoare de la Ulan Bator: Rusia indirectă

Motto:

"— Vous est-il arrivé parfois, reprit Léon, de rencontrer dans un livre une idée vague que l’on a eue, quelque image obscurcie qui revient de loin, et comme l’exposition entière de votre sentiment le plus délié ?

— J’ai éprouvé cela, répondit-elle.

— C’est pourquoi, dit-il, j’aime surtout les poètes. Je trouve les vers plus tendres que la prose, et qu’ils font bien mieux pleurer."

(Gustave Flaubert, Madame Bovary, Deuxième Partie, II)

De la Z., către P., la Illiers-Combray

Să fie oare amintirile eliptice de la Mănăstirka? Cerneala încă neuscată a foilor unor letopiseţe recente? Reţinerea genetică faţă de muscal? Quoi qu'il en soit, şi e fără îndoială o redundanţă introductivă, subiectele ruseşti nu-mi sunt deloc la îndemână, dovadă şi consistenta întârziere a scrisorii de faţă.

Ar putea fi asimilată, pe bună dreptate, unei nesimţiri cu aplomb: şi vai! era doar stupoarea unor după-amiezi de vipie!

Nu, hotărât lucru, subiectele ruseşti nu-mi trezesc nostalgia patiseră a lui Proust. Arareori sinestezii. Mintea se plimbă cu speranţa unor eleganţe printre detalii: cu toată bunăvoinţa hatârului împlinit, fiecare poveste de la răsărit se scrie în cumplita îndoială a unor diletantisme. Şi deşi se ştie în stare să perceapă ceea ce se numeşte franţuzeşte şi pesemne fără echivalent leur chatoiement, nu se poate sătura numai cu atâta.

O mare frustrare: fiindcă deşi creierul a învăţat răbdător să le măsoare, inima e complet analfabetă în a le gusta cum ar fi şi drept. Asta nu exclude fulgerări şi nedumeriri delicioase: şi deşi asta ar fi suficient pentru sminteală, e totuşi prea puţin pentru a însăila o întreagă mitologie.

En fait de Russie, en fait de Russies, spiritul şi litera românească oscilează de-altfel mult prea mult între căinarea istoriografică în pizme fără de spor şi omagiul prostitut cuvenit uzurpatorului, de frica pistolului în ceafă.

Într-atât, încât m-am întrebat cu foarte mare insistenţă în ultima vreme dacă se va putea vreodată găsi partitura coerentă pentru toate acestea.

Nu trebuia căutat mai departe de noptieră.

Ţesătura lumii Crailor e fâşie ruptă din caftanul verde al evghenitului. Brocartul e veneţian: aşa vrea clişeul şi aşa porunceşte legea iarmarocului bucureştenesc. Dar cusătura e rusească, fără îndoială.

Fără Rusia indirectă, bine ascunsă între rândurile pravilei mateine, întreaga construcţie narativă ar avea picioare de humă. Ar fi numai sineală cuminte a lucrurilor de ieri şi ar sfârşi în rândul doi al bibliotecii, respectabilă şi stearpă.

Ne putem socoti feriţi de asemenea tristeţi.

***

Vorbeam acum ceva vreme, cu graba ţintaşului de încercare, despre limitele unei lecturi exclusiv psihanalitice a Curţii Vechi. În realitate, mă nemulţumise uşurătatea cu care exegeza de azi crede că totul se rezolvă şi se explică numai şi numai prin prisma unui Oedip gestionat - e drept- cu mare iscusinţă de autor.

Şi într-adevăr: din nevoia de diagnoză pe care o urgiseam acum câteva zile, se uită poate prea uşor de relaţia ciudată pe care Mateiu o are cu propria mamă. O splendidă Jocastă, sublimată nu numai prin falsificarea cu bună ştiinţă a referinţelor naşterii - am putea vedea aici şi delicioasa megalomanie auctorială- ci şi prin apropierea - după priceperea mea rămasă complet eliptică- a două episoade absolut simetrice.

Primul volet aparţine sublunarelor. Îl regăsim în amintirile contemporanilor, care pomenesc de incredibilul episod al mutării unor mobile mateine peste iarnă, în grajdurile caselor Mărgăritei Miller-Verghy, autoare discutabilă, animatoare entuziastă de cenaclu literar şi codoaşă plenipotenţiară: ea este cea care îl va colla - pe gustul ortografic al Epistolarului- pe Mateiu teribilei domnişoare Sion.

Mobilele nu erau mobile, ci însăşi Maria Constantinescu, umila genitoare. Deşi vizitată zilnic, supravieţuia în condiţii mai mult decât precare - evlavia interzice şi aici eticheta sordidului- pentru a dispărea cu desăvârşire, la momentul oportun. Umbră printre umbre şi duioşie periurbană asumată până la capătul cuvintelor puţine pe care trebuie să le fi schimbat cu ciudatul descendent.

Au détour d'une phrase, un détail quelque peu abrupt: Maria Constantinesco, cigarière de son état. Las amatorii de operă, de hispanice şi de dihănii să îşi închipuie restul.

***

Iar dacă lipsa de etică şi chiar de cea mai elementară căldură filială poate revulsa cititorul grăbit, soluţia găsită de fiu este complet justiţiară şi ar trebui să îl disculpe cu totul. Neputând-o înţelege, o toarnă în spija vorbelor Curţii-Vechi şi o face nemuritoare.

Fiindcă prin prisma acestui incident şi nu altfel trebuie citit următorul pasaj al Asfinţitului:

"Ieşind în curte, putui să constat că la Arnoteni până şi casa unde stăteau părea deşucheată. Unui vechi trup de clădire pătrat şi cu un singur rând i se înnădise mai târziu, în dos, pieziş, o coadă deşirată şi îngustă cu două caturi, rămasă netencuită şi fără geamuri la şubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul şi da într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta, care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă, dobândea, în bătaia lunii, ceva tainic şi mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo, prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine.

— Au adus-o iar pe bătrâna — zise Masinca, — mama maiorului.

(...)

Mai trăia dar, uitată, vestita Sultana Negoianu (...)"

Pentru Mateiu şi pentru atâţia alţii, neştiuţi, funcţia biologică nu se suprapune funcţiei afective. Şi pentru că trebuia să existe un patrimoniu matern de revendicat, adevărata legitimitate mateină este una deopotrivă colosală şi ad litteram.

Maica Rusie, nici mai mult, nici mai puţin. Cea care îl decorează, cum se şi cade: pe ultima sută de metri, fin de règne, fin de siècle, eshatologic.

Pietatea mateină nu uită asta. Şi creează, cu acurateţea ştiută, contururile unei extraordinare geopolitici narative.

***

Iar Craii Curţii Vechi nu sunt numai celestele puşlamale pe care îţi este pur şi simplu imposibil să le renegi, ci magi şi soli ai unui timp dintre acele ceasornicului.

O revelaţie copleşitoare, care merită fără îndoială, o epistolă aparte.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a treizecişiuna zi a lunii lui Tir

Atelier

Nu e neapărat un preview, că nu ştiu ce-o să iasă până dimineaţă din ulanbatoarea 47. Dar e felul în care mi se poate întâmpla să lucrez, absolut haotic şi şui, atunci când lucrurile intră pe fereastra minţii mult prea repede şi fără carnet la îndemână.

Atelier, şurubăraie, back-office. Circulons.

Later edit: Sunt şi astea bune la ceva. Furtună, şoc septic al ţevii... ca azi-noapte, heh.

*faints*

Heh. Sirop nocturn, fiindcă nu rezist, le temps d'une pause.

Arletty, Alain Cuny et du Prévert, pur jus: cine naiba n-a suspinat la din astea, să ridice piatra.

Din secunda doi, lucrurile o iau razna.

Filmul e făcut sub Ocupaţie. Poate -adică nu, sigur!- e mai subversiv decât pare: une certaine idée de la France.

Midinettes de tous les pays, unissez-vous! Heh.

Envers et contre tout, envers et contre tous

Cardiaci, iubitori de Mozartkugeln şi lume normală & devreme acasă: nu apăsaţi pe buton!

Restul, care vrea la Capşa chtonică: may I introduce you to Florence Foster Jenkins, wealthy socialite and soprano extraordinaire.

Pesemne cântă: în orice caz, crede din toţi sufleţii că face aşa ceva. Inexplicabil este cum de s-au păstrat toate înregistrările şi ce - nu ştiu cum să-i spun: eroism blajin? nesimţire încrezătoare? sublimă ironie second degré?- îţi trebuie ca să fii în stare de aşa ceva fără să intri direct în sincopă.

Posteritatea este necruţătoare: dubious diction, poor sense of pitch and rhythm. Ar căsăpi pe oricine: nu şi pe FFJ, care crede că e minunată, genială, măreaţă şi fulg de nea.

***

Detest recursul la Wikipedia, dar de data asta citirea cu şi despre este colosală.

Handpicked pentru puturoşi, trei circumstanţe:

Dai în mine? Dai în fabrici şi uzine: "Jenkins often wore elaborate costumes that she designed herself, sometimes appearing in wings and tinsel, and, for Clavelitos, throwing flowers into the audience while fluttering a fan and sporting more flowers in her hair. After each performance Cosmé McMoon would collect these flowers from the auditorium in readiness for redistribution at the next one."

Unde dai, şi unde...: "After a taxicab crash in 1943 she found she could sing "a higher F than ever before." Instead of a lawsuit against the taxicab company, she sent the driver a box of expensive cigars."

Où il est encore question de Barthes:"There have been claims that Jenkins's entire 32-year career was an elaborate joke on the public, which seems to be in contradiction with another claim that her death after the Carnegie Hall performance was a result of derision by her critics."

Inenarabil, am crezut că mor. Mulţumiri cetitoarei, îndoit.

Lipsă de imaginaţie

Ce păcat că s-a dus pe copcă Şarpele Monetar European! Dăduse naştere unei monede embrionare cu o denominare deopotrivă nostalgică şi poetică: l' écu.

E foarte probabil ca povestea asta să fi fost singurul moment înduioşător al carierei aprigului Jacques Delors. Un mare amator de Marcel Carné şi de Visiteurs du soir: şi are dreptate, vă spun eu.

Bun, e clar că era un acronim al barbarului European Currency Unit, dar nu se poate să nu te gândeşti că ar fi fost în totul preferabil oribilului euro(i).

***

Nu l-au vrut nemţii, crezând poate pe bună dreptate că dacă ceri un scud, asta sună injurios: ein Ecu- eine Kuh.

Bof: on a vu pire, hein?

Se puteau găsi soluţii. Dar Consiliul se întâmpla la Madrid: pariu că jumătate din delegaţii o şterseră en douce, după pantofi?

Mare păcat! Măcar aşa să fi avut îngrozitoarele repere financiare în care ne mişcăm cu toţii o spoială de graţie.

***

Şi fiindcă oricât am vrea, cele două fraze de mai jos, deşi semantic echivalente, nu au cum să fie de pe aceeaşi lume:

...iară duduca dete de tăblia mesei besacteaua şi scoase două fişicuri de scuzi, grăind...

...iar domnişoara îşi trânti poşetul cu un gest nervos pe măsuţa de cafea şi scoase un teanc de euro, zicând...

Condamnaţi la mitocănie bancară, aia suntem.

PS: Les Visiteurs du soir. Pentru cine nu ştie de minunea asta, o recomand cu mare căldură şi antren. Eu una nu pot să mă uit la filmul ăsta - de vreo douăzeci de ori, poate mai bine, hm- fără să mă gândesc la P.

PS2: Se anunţă o vizită inopinată. Pfft, c'est seulement dans 48 heures. Déjà?

Terente şi Didina se plimbă cu maşina: stimaţi telespectatori, bătaie!

Căldură mare, foarte mare: Nicoleta Ispas, alias celebra femme Nikita o face - excusez du peu- varză pe biata cantatrice Naomi, alias un băiat: dar nu asta e problema.

Eee. Te dai la iubitu meu, buei? Vrei să te omor? rage din toţi scuipaţii muza karatistelor care venise la un post de televiziune famelic să toarne tot despre altă paparudă. Am numit-o pe Magda Ciumac - toate, ca de obicei, au de-a face cu Elodia- one step forward, please.

Zdrang, uşa: Nikita has left the building.

Mai ruşinoasă, pe Naomi o enervează insistenţele platoului pe jumătate adormit şi ispitit pe nepusă-masă de senzaţionale: bagă-ţi minţile-n cap, Doru!

Vaivai.

PS: După ultimele dezvăluiri, şi probabil mai ales după ce la femme a ameninţat-o suav că-i rupe dinţii cu supliment dacă se mai dă rotundă la ciumeţi, firava Naomi - o doamnă, totuşi- s-a sastisit de lăcrămaţie.

Pe ce lume trăim, heh. Aşa ceva nu se egzistă.

Later edit: Dezlegarea scrisorii întârziate de săptămâna asta - promit, cu tupeu, frecvenţe de-acum încolo- sosită în somn, fix înainte de trezire. Necesită uşoare remanieri, dar tema e pe măsura aşteptării. Întrucât ne lămurim, sau cel puţin încercăm, cum stă treaba Rusiei indirecte mateine.

Deocamdată, un drum prin praful de pe Magheru. Şi o defulare la librărie? Heh.

Ţeranii noştri

Sfârşit de după-amiază, ajung la Athénée Palace mai devreme decât ora fixată pentru conversaţia foarte importantă a zilei: un ceva profesional altfel.

Nu vă gândiţi la prostii: deocamdată motus, dar o să aveţi o surpriză, y compris vous, Messire.

Et y compris moi-même à bien y réfléchir, heh.

***

Aşteptându-mi interlocutoarea care întârzie niţel, constat cu iritare că fetele de la English trag de timp. Aşa, să mă aşez strategic, fix la ultima tablà a bistroului, chiar în lobby, cu faţa spre uşă: nu cumva să creadă că am întârziat eu.

Constrânsă de situaţie la statutul ingrat al metecului de cafenea, mă pregătesc să mă enervez şi mai rău din lipsa de elan a chelnerilor. Stau cam prost cu ţigările, aş căsăpi pentru un ristretto bien tassé: în schimb Zoli, belatrul de la braserie se face că nu mă vede, învârtind plictisit şervetul, a armistiţiu.

Cinci fără un sfert. Nicio inspiraţie: je suis, comme qui dirait, au trente-sixième dessous.

Ce mama naibii? Pfft. Mais faites donc quelque chose.

E timpul să se întâmple ceva.

Et cela marche: tocmai în secunda în care mă pregătesc să încing zavera, îi văd intrând pe uşa cu tambur şi-mi îngheaţă mintea.

***

Două năluci. Ea are un Stetson de pai cu o pamblică dantelată foarte categorică, sandale decupate parcă o idee cam mult decât se cade şi un pyjama couleur sable care stă - fără răutate- ca pe umeraş.

De departe ar înşela ochiul a surogat de Duduie: dar un ceva famelic, de exil stătut şi trăit pe sponci, în jenă şi aşteptări îţi retează sinapsa. Pare nedormită şi tracasată: of, viaţa!

Profilul îmbufnat al lui însă, nu înşeală pe nimeni. Iar pentru mine, care ştiu ce se şuşoteşte de vreo lună încoace pe la janelă, chestia este hmmm... fabuloasă?

Să fiu eu a naibii şi pe toţi dracii, mais ce n'est pas Dieu possible!

***

O, zei! Pare aproape imposibil, dar dacă întoarce capul pe trei sferturi, şi te uiţi la ironia frizerească din ceafă ai jura pe sfinte că e chiar teribilul şi derizoriul de Caraiman: o hahaleră istorică, o potriveală nesperată.

Sunt atât de surprinsă, că aproape rup pixul în jubilaţii apocrife. Acuma da, poate să întârzie cât pofteşte, toată lumea. Nu vreau să ratez o secundă din toată apariţia. Fiindcă despre o apariţie e vorba, în toată regula: după chipul şi asemănarea taclalelor conspirative de qui on sait, salamalecuri şi glorie eternă.

Fiindcă în seara asta mi-e absolut clar că toate vâlvele de adineauri, ignobila von Coler, excelenţele delicioase dintre colonade, preacurioasa Waldeck şi figaroul Ionică, cartoforii de la etajul unu şi fetele istovite dintre valtrapurile de fum de ţigare ale barului îmbâcsit...ei bine, că toate nălucile astea amabile se jouent de nous, avec grâce.

***

Deocamdată, morganaticul îşi freacă mânuţele pufoase cu mare elan, de parcă ar fi dat lovitura la canastă. Sprâncenele cu fiori şi atitudine sunt tulburătoare, dar privirea e vitroasă: dacă aş fi iridiolog, aş şti să discern deopotrivă contururile pofticioase ale fericirilor moldoveneşti şi ale cinzecii de Tennessee.

Dar nu sunt, heh.

În schimb, ea habar nu are: e aferată şi senină, şi pentru că e în plin complot menajer îi face -matern şi apăsat- vânt înspre birtul englezesc.

Or fi deschis alea, dragă? Check it out.

Ce păcat că e vară şi protipendada e la Snagov, să se dea cu şalupa şi să se smintească la proţap! Nicio ocazie să-ţi clăteşti ochii, nicio figură cunoscută, nicio bârfă... pfft! Moştenitorul aproximativ târâie pasul, fără chef.

La recepţie se fac şi se desfac aranjamente. Volubilă şi aproape vie, ea fluieră după maître d', învârtind expert pe degete tarife, meniuri: mi può fare un sconticino?

Heh. Doar v-am zis: e surpriză.

***

Cinci fără cinci. Christophe, negrul îndatoritor de la intrare, deschide larg uşile de la ieşirea de alarmă: e din cale-afară de cald.

Fix în momentul în care pe stradă, trec ţinându-se de mână bunica şi nepoata.

Bunica e în mare doliu. Nepoata are chinuitorii pantofi de lac ai şcolii primare de-abia isprăvite. Probabil un parastas de patruzeci de zile.

Să fie uşa nesperată care se deschide brusc, primitoare? Nepoata îndrăzneşte, cu astuţia copiilor dintotdeauna:

- Bre mamaie, nu mai pot să mă ţiu, zău aşa.

Şi Mamaie, ca întotdeauna, nu rezistă: se poate una ca asta, să rabde fata? Măsurând rapid circumstanţa, îşi face curaj şi intră cu băgare de seamă: portarul e un înger, şi -chestie de imagine- îi face loc cu alură şi zâmbet bun.

Mon dieu, c'est vraiment bon: on dirait Tonkin, le Caire et Moscou en '17, tous en un.

***

Estimp la tejghea negocierile s-au isprăvit. Barul, tot închis: vai dragă, dar ce putori, it's dreadful graseiează dumnealui.

Hai acasă, mămicule. Nişte nesimţiţi: call that a five-star something!

***

Se întorc pe călcâie şi evident: dau nas în nas cu plebea. Aiurite, stinghere, bunica şi nepoata au îngheţat pe loc.

Se uită unii la alţii, lung, insistent şi cu fascinaţia contrariilor. E şi normal: oricum ai întoarce zarul, îi separă au bas mot vreo trei sisteme solare.

Chestia asta nu e neapărat de slavă.

Prima reacţionează consoarta, rânjind în intenţii ademenitoare şi rezultate stupide:

- Look, Paul! Ţeranii noştri!

I-aş crăpa capul, fără probleme.

Conştient că are totuşi un rol istoric de jucat, Paul ar vrea să fie amabil şi chiar electoral. Ştii că le-ar întinde mâna: you never know, with those.

Ceva îl ţine, totuşi şi probabil că e mai bine aşa: indexul flutură prietenos şi futil. Evenimentul s-a terminat: sunt deja cu ochii spre uşă şi cu mintea aiurea.

Savent-ils seulement où ils se trouvent?

În urma lor, paşii istoviţi ai bunicii şi întrebarea stupefiată a nepoatei:

- Bre mamaie, da' cine era domnu ăla?

- Nimeni, puiule. Nimeni.

Closetul imperial e după colţ, pe mâna stângă, dintotdeauna.

***

Cinci fără două minute. Voilà mon invitée. Uşile barului se deschid cu un zgomot mat: Mara e de jurnă, o plăcere.

Les affaires sont les affaires: peste cinci minute, discutăm mii de semne şi pagini. O mare onoare, o neruşinare istorică. Din cauza anecdotei şi nu numai, rezultatul va fi - chiar trebuie să adaug?- sur mesure.

La ieşire, sărbătoresc cu un detur prin faţa casei Păucescu, bineînţeles: dont acte.

Foaie de temperatură

Am încercat să scriu ieri câte ceva.

Nu mi-a ieşit: pesemne că e din cauza tribulaţiilor şi mizeriilor săptămânii trecute.

S-au adunat prea multe: un rien m'agace. Mais dans le doute, s'abstenir: măcar o dată, să vedem cum e.

Singura soluţie e cea a unui writing jam session jubilatoriu în buza Palatului. Pentru că merit.

Se va face. Până atunci, destinatarul ulanbatoarelor este rugat să primească desemnul din stânga, născut din ultimele notaţii ale carnetului Tribulaţiei de sâmbătă.

Eu cred că îi seamănă, nu de alta.

PS: Pe seară, o conversaţie importantă, la AP. Era şi vremea: aera nova, vous dis-je.

Asta-i bună!

Nesemnatul - unul e Anonimul, şi asta nu este nici reproductibil, nici reinventabil, pentru bunul şi simplul motiv că lucrurile nu se schimbă - scrie aşa:

Caldura mare! Tribulatii sau hartuieli, la slujba ? O irevrenta catre doamna cu sangeverde, care tocmai isi declarase, in final simpatia. NESEMNATUL neinsemnat! Deci : trei pasi inapoi! "Sa lasam nedumeririle". Bun si asa. Tocmai cand descoperisem si niste mentori, intre vechii profesori, ba chiar si aprecieri la adresa turcoaicei, care taradusese ceva din malteza, un intro la un text citat, asa ceva ... Ah, Filologii astia ! Te pot ucide cu zile ! Bineinteles - "heraldica Mateina ". Ce Dumnezeu ! Purtatoare de ochelari - privitoare la finala cu Germania !?! Hm ! Perspicace si nu intuitiv, daca ar fi sa intorni o evaluare incoace. Tocmai cand agatasem intre doua degete, coltul hainei unei fiinte(!) si nu al unui cercetator-profesor-doctor intr-ale "Crailor " si cand sa ... cad in genunchi, dupa model american, cu diamantul in mana zicand : - Prezinta-ma, rogu-te, "Fregatei".Vreau sa te cer in casatorie ! (asta dupa model fanariot) Hop ! scepticismul Glossei. "Tu ramai la toate rece !" Va sa zica nu-ti pasa de ravagii... Fara explicatii. Mai usor cu detaliile. Sa pastram misterul! Ma condamni la lecturi integrale! Si la conversatii dedectivistice, cu Nea Nelu. Ignori cu buna stiinta grija ce ti-o port, intreband de sanatate. Ziceri din ce in ce mai eliptice, sau incoerente. Distante. Inalte. Suparari pe literele care sar. Adresari la granmada. Ne frangi inima ! La inceput de week-and ! O sa sfarsesc precum Anonimul, cel mai frumos decat diplomatul, in uitare ... Spune si tu, cine a mai desenat asa de precis "carpeta", doar din cateva rasfoiri?

***

Felicitările juriului: am rânjit fără întrerupere o jumătate de oră. Nu vă grăbiţi cu victimiada: să zicem că e de bine.

Dar mai întâi, câteva precizări, că am senzaţia că nu s-a înţeles cu totul treaba. Nu e de mirare. Expeditorul este încă neofit.

Căldura mare nu este o replică de-a mea. Domnul Nelu ar fi foarte supărat să afle că i se răstălmăcesc vorbele: cetitoarea întreba cu simpatia dintotdeauna ce mai face împărăţia de linolea. Confirm: nu are aer condiţionat, şi nici măcar ventilator, ca domiciliul subsemnatei.

La agie nu am pus piciorul. În argoul urban, asta se numeşte concediu. De care, nu spunem, dar putem bănui.

N-am vrut să frâng inima nimănui - greu de crezut că doar din atâta, voyons! - aşadar aş putea să scriu şi eu la fel de fermecător şi de iresponsabil: tocmai în minutul în care mă hotărâsem să-i flutur nesemnatului pe sub nas nu un tramvai, ci o cafea în oraş!

După bunul obicei al casei: sunt aproape serioasă.

***

Şi-acum, foarte serios: nu iau distanţă. Dar mi se pare contraproductiv să turui cu trei sute la oră, având în plus aerul că mă justific: pentru ce, nici eu nu ştiu.

Nu turcoaica tradusese ceva din malteză, heh. Nu o bănuiesc de din astea: eu o lămurisem asupra unui titlu, cu ajutor digital. Nu le putem şti pe toate.

Condamnare la lecturi integrale: deja să scrii asta şi e un început de armistiţiu, ca să nu spun mai mult. În orice caz, s-au văzut cazne mai grele.

Supărări pe literele care sar? ohlala, hein...serios că nu despre aşa ceva era vorba. Doar o pişcătură: vă temeţi de injecţii?

Nu mai revin asupra desenului: meritoriu, mai ales ţinând cont de puţinul ajutor dat.

O să sfârşesc precum Anonimul. Heh: c'est tout le mal que je pourrais vous souhaiter. Dar vă înşelaţi, încă o dată: unde scrie una ca asta? Attention, lecteur: vous passez à côté de quelque chose d'énorme. Pesemne totem şi absolument tabou.

Adică Dihanie.

În locul dumitale, aş fluiera na janela, poate vă răspunde cineva. Cât despre schiţă, un bob zăbavă, am ceva pe foc în noaptea asta, după care selon arrivage.

PS: Cine este diplomatul? Cu chestia asta m-aţi băgat complet în ceaţă.

PS2: Ravagii? Heh: un pahar cu apă? Un bulin?

Later edit: În ricanarea universală de ieri au început să-mi sară mie literele. După care am adormit: ruşine şi picaj. Mahmură de somn încâlcit.

Un café noir et que ça saute!

Deocamdată, isprăvesc expedierea de ipacuri.

Scuze fanariote: كتاب ألف ليلة وليلة

Găsesc în cartea despre mistificţiuni - o recomand călduros: este colosală- un amănunt fermecător, cu totul.

Este amenda onorabilă a unui copist local al celor O mie şi una de nopţi, speriat pesemne de grozăviile pe care le transcrie cu nevoială:

De va găsi cinevaş vreo minciună den tălmăcite, să nu puie la ponos ci, de vreme ce toate istoriile acestea sunt minciuni, să socotească şi aceea din numărul celorlalte şi să priimească cu drag această osteneală.

Cum îl mai înţelegem, într-atâta întâlnirea cu textul este, în cazul ăsta, abisală, definitivă şi fără de moarte.

Chestia asta l-ar fi amuzat copios pe Borges. Şi pe Poe, heh.

PS: Anul este 1804.

Tell Laura I Love Her...

Între drumuri, între uşi.

Mândra, din fotoliu:

- Vai, dragă, ai auzit? Divorţează!

- Cine?

- Nenorocitul! Şi ea era aşa de bine...

- Nu înţeleg. Cine divorţează, dragă?

- Bush.

Sau cum ar spune, undeva în Cronica de familie a lui Dumitriu, odiosul - şi totuşi bine scrisul volum trei:

A îngheţat Sena.

Dixit un descendent Buzescu, pe la 1950, citind în fotoliu ziarele franţuzeşti de cu şaizeci de ani dinainte. Trebuie să mă credeţi pe cuvânt: mi-e foarte lene să caut cartea în bibliotecă.

Folosul glosei

Promisesem aseară că revin cu nişte amănunte. M-au prins şi nu m-au lăsat să sting veioza decât foarte târziu, rezonabil de interesantele Investigaţii mateine ale lui Ion Vianu: pare şi chiar este copleşitor să constaţi varietatea de lecturi foarte personale din, cu şi despre Mateiu, pe o zugrăveală scriptică atât de subţire.

În cazul de faţă, m-a înduioşat balansul perpetuu între libertatea de ton a amatorului şi timiditatea asumată a celui ce se ştie metec în ale scrisului.

Cu multe din speculaţii nu prea sunt de acord. Există, în lectura psihanalitică un ceva destul de supărător şi care anulează de prea multe ori deschiderile aşteptate, ca să nu dezamăgească: nevoia de etichetă - sau poate ar trebui să scriu, de diagnoză? Tot aşa, raţionamente interesante se dovedesc precare: de ar fi duse la capăt, ar putea fi chiar profitabile. Dar aşa, rămânem cu impresia unui apéritif dînatoire care stârneşte, dar îndeamnă convivul să o şteargă discret după colţ, înspre birt.

Nu-i fac vină autorului: este, fără îndoială, un fin cunoscător al lumii de ieri, de azi şi un anticipator inteligent al celei de mâine. Şi-i mai recunosc un merit, la scară personală: astfel de răsfoiri mi-au redeschis cheful de ulanbatoare.

***

Fără a îndrăzni echivalenţe, mă frapează densitatea de patos şi de elan exploratoriu cu şi despre biletele mele.

Din perspectiva asta, ieri - deşi circumstanţele cotidiene au fost în totul mizerabile- a fost o zi fastă. Aş scrie mai mult de-atât: una spornică. Ieri am primit două comentarii suficient de interesante ca să le scriu aici: unul epidermic şi reactiv - mi-a plăcut mult sinceritatea înduioşătoare a autoarei- şi unul care caută şi el, în felul său şi bâjbâind de nu se mai poate - delicios, nu?- explicaţii, etichete, sertare, forţând la nevoie contextul, ajutându-se de deducţii.

Prima comentatoare este probabil dezamăgită de ceea ce citeşte. Îmi pare rău pentru ea şi un pic şi pentru mine: dorind să salut perspicacitatea celui de-al doilea, am riscat o deconspirare care a displăcut. Dar cui îi place, în fond, să ştie lucrurile astea desfirate? Şi de-a doua: are vreo importanţă?

Al doilea caută firul roşu: de bună seamă că el există, dar aş prefera să vorbim în cazul ăsta despre intarsii.

Îmi vine să le mulţumesc amândurora, ştiind să nu văd nici snobismele nevinovate ale primei, nici ortografia grabnică a celui de-al doilea: ne soyons pas chichiteux. Şi i-aş invita să considere lucrurile astea ca un fel de moaşte ale memoriei colective.

***

Nedumeririle şi poate chiar indignările celor doi sunt, de-altfel, absolut legitime: dracul să mai înţeleagă, între atâtea nuanţe.

Puţin ar folosi nesfârşite şiruri de explicaţii. O minimă trufie le-ar vrea măturate cu dosul palmei şi conştiinţa unor circumstanţe personale: însă nu s-ar cădea.

Tot aşa, despachetarea grăbită a unor poveşti nu foloseşte nimănui: nu este o ispită de urmat.

Avem tot timpul din lume.

PS, pe măsură: Mă aşteaptă o raită înspre linolea şi librărie. Dar înainte de asta, o să expediez biletele cerute.

Întrebări, răspunsuri, străfulgerări

Necunoscutul nesemnat: cititorii mei atenţi ar putea fi ispitiţi să confunde expeditorul cu dihania, ceea ce ar fi puţin mai mult de o blasfemie.

Vă rog să nu cumva să faceţi asta: deşi m-am întrebat şi eu liminar dacă nu cumva, aşa ceva este cu neputinţă, punct.

Cu toate astea, corespondenţa are farmecul ei. Am citit cu mare atenţie ultimul comentariu, pe care îl dau mai jos, numai şi numai pentru că îmi e foarte lene să pendulez între ferestre.

Atenţiune, este foarte lung.

***

Da, asa spune cantecul. Sorry. In fond Domnul Stamate e un tip serois. NESEMNATUL Revenind - Mi se parea ca lipsesc 2 decenii, cel putin. De viata, de experienta, de lecturi, etc. Mai cautam si Mentorul ... Putea fi Doamna din "amintirile altora" episoadele 2,3,si 5. Unele pasaje pareau scrise mai curand de Madame La Mere. De aici deruta. Unde vine vorba de haleala, insa stiu precis ca esti tu. Bucuresteanca, indragostita nepermis de mult de ingrata urbe, trufasa in aceasta descendenta, dar si cosmopolita ... nici generatia PRO, dar nici generatia X, sarcastica si rea cu "femeile pe tocuri " (suculenta analiza sitului !). Mereu alta ... Un dispret greu reprimat fata de provinciali (dar ce e Tandareiul evocat ironic undeva, fata de Rosiori ?!), multa patima in apararea valorilor unei aristocratii, pe care tot nu reusesc sa o descopar in radacini, desi probabil exista undeva (dar ce aristocratie a avut Malul Dambovitei ?! - Caragea, Ghica si nebunia histrionica a lui Mateiu ... ). Bautoare de Amalfi traditional, la vorbele astea ai sa scoti hangerul :)! Despre "Crai", serios - vorbim alta data. Unde imi pari mai vie, mai adevarata ? In episodul cu alarma, pentru care unii te-au certat pe nedrept, sau in povestea "maritisului" lui C., ruda arhitect, la nunta caruia a fost sampanie in pahare de plastic. Doamna " sa mere", care a privit din ceruri, daca am inteles bine, evenimentul, pot sti, la vreme de comunism ,ce profesie avea ? Asta asa, pentru culoare. N-am inteles ce e cu norocul dublu al diferentei mici de varsta ... Iar divortul sa fi fost unul ideologic ?! Ma rog, daca se poate spune. Anii erau totusi 80. Canalul se terminase cu aproape doua decenii in urma. In toiul indoielilor si din lipsa de timp si rabdare pentru a deschide toate sertarele (mai ales ca insemnarile se repeta, puse fiind si colo si colo )dau peste o nestemata ! Nu de literatura, ci de viata ! Regina seraiului, os mandru (din stirpea Mandrei, nu-i asa), suflet rebel, neinfricata luptatoare impotriva tuturor nedreptatilor, critic sever al tuturor scursorilor imunde din media, misterioasa hetaira ... ajunge cu microbuzul, incolonata, la Ateneu, fiindca logofatul nu are galerie - 21 mai 2008 !!!! Ei uite, despre asta ar merita sa mai scrii. Dosarul, traumele, meandrele destinului si istoria. Din "amintirile altora" (pare surprinzator ca ai avut rabdare cu asa ceva, dar probabil, in atmosfera asta ai crescut, fara pic de ingaduinta pentru societatea cea noua, care se nascuse pe ruinele unui stil de viata, care totusi ii favoriza doar pe unii )tazbate revolta fata de cursul injust al istoriei. Atmosfera am regasit-o la un moment dat, intr-un film de Malvina Ursianu (vecina de cartier si de simtire cu ai tai), la Cinemateca. Desi adaptata la noile realitati, avea nostalgia farmecului interbelic, trait pe Calea Victoriei. Personajul ei poate ca semana mai mult cu mama ta. La tine e ineresant cum trecutul indepartat, dar si cel mai apropiat reverbereaza in atitudini si reactii, neasteptate pentru un "Leu " tanar, gata sa inghita lumea. Mai starui in preajma. Astept si schita cu presupuneri. Abandonul in aceasta statie ar putea fi o convalescenta, un concediu ratat prin despartirea de partenera, o demisie din sistem, ca tot vin alegerile, un spleen existential, revelatia ca viata ar trebui traita altfel ... Hai sa vedem.

***

Înainte de toate, îl rog pe expeditor să mă ierte. Răspunsul ăsta nu e în primul rând pentru el. Dar îi mulţumesc pentru pretextul pe care mi-l dă să vorbesc despre nişte lucruri, amendând ceea ce este de amendat, mărturisind ceea ce se poate mărturisi.

Sunt sigură că nu are să se supere pe mine.

***

Copilul ăsta a crescut la un cur de babă, rânjeşte şi azi Mândra fără complexele de lexic ale nepoată-sii, mironosiţa de la claviatură. Nu ştiu dacă asta e suficient ca să explice cele două decenii arse cu de la sine putere - şi totuşi, domnule? quinqua? sunteţi departe, pozele nu înşeală. Să fie obiceiul insuportabil de a citi ce-mi pică în mână - pe stradă, în picioare, la masă, în tren, în avion şi chiar şi la volan, dar cu motorul oprit? Sau poate nesigura reapropriere a românei pe o osatură frastică franţuzească: nu, nu gândesc în româneşte şi asta e înfiorător la ghişeu. De pildă, încă întreb la restaurant: şi cu ce vine friptura asta? Chelnerul rânjeşte şi explică foarte articulat, ca la proşti: râdem şi noi, ce să facem.

Cât despre viaţă şi timp, intensitatea e pentru mine mai importantă decât durata. Nu le poţi avea întotdeauna pe amândouă: de aceea, am învăţat să mă bucur de ceea ce mi se dă. Sau mai precis: învăţ, în fiecare zi.

***

E interesant că aţi adus vorba despre mentori. Şi aici sufăr de o mare şi reprobabilă lăcomie. Nedispreţuind de-adevăratelea pe nimeni - mă mulţumesc să înjur şi să ignor- învăţ câte ceva de la mai toată lumea, din păcate prea puţin din cărţi, foarte mult de pe stradă: este esenţială. De-altfel, resping terminologia: maestru mi se pare mai potrivit, presupunând evidenţa unor excelenţe, absenţa unor pasivităţi şi un evantai de nuanţe.

Nu m-aş mulţumi cu lanterna binevoitoare a mentorului. Raporturile întotdeauna complicate cu un maestru de scrimă mi se par un mare privilegiu, cu atât mai mult cu cât rolurile nu sunt neapărat şi întotdeauna fixe: nimic nu interzice perspectivei să se răstoarne, şi aici e tot farmecul.

Ei, vedeţi cum e Zaza asta? Apucătoare rău, vă spun.

***

Madame mère şi cu mine: două contrarii complice. Chestiunea diferenţei de vârstă i se aplică: am avut norocul unui matriarhat tânăr. E o experienţă nemaipomenită: fără oprelişti, cu scandaluri isprăvite în crize de ilaritate generală, cu naivităţi reciproce şi cu o capacitate de a ierta şi de a înţelege fără echivalent.

De-altfel, maică-mea care se pricepe mai degrabă la haiku nu ar fi avut răbdare să scrie un rând din toate astea. Juxtapunerea celor două personaje nu mi-e favorabilă: capra teroristă sunt eu, nota bene.

Mama e o cucoană, domnule. O cucoană, comme on n'en fait plus, de o tulburătoare feminitate şi cu alură de fregată: ştiu sigur că pentru ea lucrurile ar fi fost mai simple pe undeva înaintea Războiului de Secesiune. Pe lângă ea, sunt teribilistă, je m'en fiche pas mal şi mult prea vocală. Nu o spun pentru că m-a crescut absolut singură, pentru că s-a priceput să prevină şi cele mai mărunte capricii şi nici pentru că niciodată nu s-a dat la o parte din ordinea lucrurilor. O spun pentru că nu mi-e simplu să o scriu cum ar merita.

Cred însă că omagiul pudic al unui crochiu e preferabil verbiajului, fie el şi cu sentiment.

***

Despre rădăcinile aristocratice, e aproape o lipsă de pudoare să vorbeşti explicit. Numai pentru proşti justifică sau explică. Pentru ceilalţi, obligă. Salut însă nimereala inconştientă, invitându-vă să mai căutaţi: e una din cele două, fără îndoială, dar de departe şi cu afect. Şi nu e singura, şi nu e numai bucureşteană, în primul rând.

Mama lui C. este de-altfel cureaua genealogică de transmisie a nimerelii, printr-un foarte complicat joc de alianţe. Pe jumătate franţuzoaică, pe sfert americancă - este ameţitor, ştiu- este fiica inenarabilului Radu T., cu obiceiul încăpăţânat al ceaiului şi cu aceeaşi meserie ca şi bicisnicul zilei de azi.

***

După cum salut cu umilinţa care se cade scribului o altă intuiţie involuntară vizavi de amintirile altora 2, 3 şi 5. Filmul despre care vorbiţi se numeşte Figuranţii. Amintirile sunt într-adevăr ale acelei lumi, şi mai mult de-atât. Nu vorbim numai despre vecinătăţi, vorbim de prietenii de treizeci de ani, dincolo de sensul istoriei şi bineînţeles, dincolo de bine şi de rău.

Nu alesesem poza neapărat la întâmplare, voyez-vous.

L'édifice immense du souvenir

De când scriu ce scriu, am parte de o întrebare recurentă: de ce? Socotesc că am răspuns la ea cum m-a dus capul mai bine şi chiar nu ar fi nicio nevoie de insistenţe.

Ceea ce ar mai trebui spus, pesemne, în riscul unor redundanţe: scriu capricios, dar jubilatoriu. Scriu cu poftă, şi poate din cauza asta răgazurile în care poveştile nu vin de la sine sunt resimţite acut, cu arşiţă şi lingori.

Şi, poate şi mai important: deşi scriu cu sentimentul unor urgenţe, arareori mă uit înapoi. Da, în fiecare zi altfel: sunt pe lumea asta nişte exigenţe cărora pur şi simplu nu le pot rezista. Pentru asta, şi nu numai, mă văd încă o dată nevoită să însemn şi aici recunoştinţa mea eliptică: à qui de droit, pour faire et valoir ce que bon lui semble.

***

Dar a existat la un moment dat o întrebare nemaipomenit de interesantă: tu în ce fel de Bucureşti trăieşti? Nu am răspuns imediat pe îndelete, dar am constatat că mă roade groaznic.

Tot la un moment dat şi venind vorba despre dandysme, extraordinarul domn P. -dar ce sunt nişte amărâte de epitete pentru aşa un personagiu?- a avut o întorsătură de frază pe care n-am priceput-o cu totul la vremea ei, ferindu-mă de-altfel -din orgoliu şi ruşine, sans doute- să cer amănunte: numai la Bucureşti se mai poate aşa ceva.

Ce anume? Dezmăţul orientalist, lipsa şi asupra de măsură deopotrivă, secundele dintre acele ceasornicului? Fără îndoială. Dar am putea să mai numărăm pe foaie şi sentimentul fragil al unei flânerii de sfârşit de după-amiază la Şosea, şi poezia netrebnică a zilelor ploioase pe acoperişul de zinc, şi privirile limpezi ale şatrei de la colţul Lipscanilor, şi răsăritul soarelui pe Calea Victoriei.

Toate acestea există de-adevăratelea: este probabil imensa fericire calmă a dihaniei să le caute şi să le ştie găsi, veşnic altfel, capabile şi ele să se rescrie şi să existe. Iarăşi şi din nou, cum spune fără complexe mahalaua, admiţând cu asta realitatea prezentului continuu.

Probabil că pentru călătorul majuscul despre care vorbim, Bucureştiul este dovada vie a adevărurilor teologale ale lui des Esseintes: un imens spaţiu ludic, în care fantasma prinde carne, în toate sensurile cuvântului.

Nu-i aşa că e grozav, mai ales atunci când te ştii eliberat de servituţile artificialelor?

Dar lucrul cel mai grozav este să constaţi că odată încheiat un pact tacit cu lucrurile astea, circumstanţele devin imediate, la îndemână. Apare, de peste umăr sau de după colţ, un alt oraş: cu amănuntele, culorile şi personajele lui fermecătoare, pe lângă care poţi foarte bine să treci cu mare nepăsare, pentru că pur şi simplu nu ştii sau ai uitat să le mai vezi.

De aceea, nu am niciun merit. Numai norocul unor extraordinare complicităţi şi afecte, tupeul retranscrierii, grija uşor ridiculă ca toate astea să nu se piardă. Şi bucuria de a da mai departe, fără a aştepta nimic în schimb: aşa nu poţi fi niciodată dezamăgit, cred că Tagore a zis chestia asta.

***

Aşadar, trăiesc într-un Bucureşti probabil inexistent gloatei, fără gaviote şi fără ştirile de la ora cinci, fără reviste glossy şi fără seminarii motivaţionale - ce nevoie ai putea avea de aşa ceva, atunci când există stârneală?

Un Bucureşti inexistent, ireal: dar al naibii de viu. Asta schimbă totul, irevocabil.

Nu mi-a mai fost de foarte multă vreme aşa de bine. Sau mai precis, niciodată: deşi sunt îngrozitor de puturoasă din născare, iar igiena asta de viaţă presupune aspre discipline, fericirile sunt pe măsură.

Ca şi oraşul, de-altfel. Şi slavă domnului, fără exclusivitate întru patimi: mai sunt şi altele, iar inima mea e foarte lacomă din fire.

PS: Preîntâmpin cu asta o a treia întrebare. Secretul? Să nu te opreşti şi să nu-ţi fie ruşine. E mai greu decât pare, admit.

Şi să te dai. Să te dai întâmplării.

Un oubli

Reciteam acuşi biletul de azi-noapte despre sanchiloţi & co şi mi-am dat seama că am uitat cu totul să spun care e minutul franţuzesc favorit, între toate.

E ca la fotbal: cu puţină astuţie îţi dai seama din prima repriză dacă meciul merită sau e blat.

***

Alors? Du Guesclin, Fouquet, les flibustes ou le Colonel Chabert?

Heh. Vous n'y êtes pas du tout.

Pour plein de raisons, c'est les Rois Fainéants. Ca de obicei, istoria zilei de azi nu ştie ce-i bun.

Într-o bună zi o să povestesc şi asta.

Sună de cină, revin că am de lucru de nu mai ştiu de mine.

PS: Ştiu că am putut să scriu şi câte ceva despre Rezistenţă. Momentele nu mi se par incompatibile, ci necesare. Şi amândouă au mai multe secrete decât vor să scrie pe foaie.

PS2: Nu mai plec la Versailles. Se poate da foc la sistem cu o găleată de petrosin?

Les largesses du Tiers-Etat

Ieri a fost Quatorze Juillet, căderea Bastiliei. Fără 60, pas tout à fait la même chose. O zi complicată: dar poporul care s-a înghesuit la terină pe uliţa Miţei Biciclista habar nu mai are de chestia asta.

Inutil să mai spun că ziua de paisprezece iulie este una din cele mai plicticoase ale calendelor ţării Franţa. Am făcut de mai multe ori experienţa, pariziană şi provincială: în totul dezamăgitoare. Un dimanche sans pain, mais avec cocarde, jacquerie oblige. Înfiorătoarele bals-musette, expirate pe puţin de la Renoir încoace: diftină ispititoare, picon-bière, transpiraţie festivă, ciorapi pe picior şi bretele, în veselă fericire pe comandă. Nu pe măsură, ceea ce ar schimba absolut totul.

Dar se ştie: lucrurile pe măsură sunt din alt film, fireşte.

Ar fi o greşeală să ne înduioşeze amuzamentul popular: după colţ, începe politica de cadre.

***

Dimpotrivă, românimea se simte absolut în fiecare an obligată să vibreze la unison cu sora mai mare, qui s'en fout -elle- comme de l'an quarante. Şi ne ştergem o lacrimă, printre paharele de molan roşu de la gheaţă - du blasphème dont Durand ne voudrait pas, lălăind cu sentiment un ceva de Piaf şi suspinând după graţia nepăsătoare a dimineţilor Împărăţiei de la Apus.

Suntem înduioşători şi năuciţi de codul genetic. De vraiştea mentală unde încap fără să se scuipe Blanche de Castille şi Pif le chien, Desmoulins şi Charette de la Contrie, la Rochefoucauld şi Sartre, d'Artagnan şi Germinal, glosolaliile de la Domrémy şi le temps des cerises.

Puţină luciditate nu ne-ar strica. Silabisim fantasticul cu poveştile lui Perrault, foarte reacţionare, groaznic de incorecte politic - o voluptate, de-altfel- şi hotărât Ancien Régime. Car c'est de la France du bon roi Dagobert qu'il s'agit. Ne fericesc şi ne schimbă cu totul spijele Pleiadei, dilemele secolului şaptesprezece şi mirările insolente care cer palme ale boscheţilor de Meissen: il pleut des soufflets, Figaro.

Fibrilaţiile ne apucă la cheremul unui arabesc sau pe foaia velină a balului contelui de Orgel. Murim şi înviem cu Bergotte în faţa peticului de zid galben al lui Vermeer. Şi am putea enumera fericiri din astea desăvârşite şi cotropitoare până mâine dimineaţă.

***

Dar 1789 ne încurcă rău. Nu ne iese la socoteală, nu ştiu cum: nu-i aşa că pare şi este de pe altă planetă?

Este începutul, cu mari speranţe şi admirabile elanuri, unei melancolii naţionale: le mal français, la morosité, le recul. Rictusul victoriei de pe Arcul de Triumf. Fericiri cazone şi sinaxare crăpate. Nivellement par le bas, les aristocrates à la lanterne. Assignats, émigrés, pupilles de la Nation, putes vivandières.

Cum ar fi să trăiţi într-o lume în care scorul reprizei a doua să fie înlocuit de şuieratul ghilotinei?

Heh. Credeţi că la Petrograd s-a inventat roata? Mais non: il avait tout prévu, Maximilien. Cel care voia să dea legi şi copacilor de pe stradă. Adevăratul părinte al lui Strelnikov, bineînţeles.

Prin voia lui Pasternak, Strelnikov a avut totuşi parte de decenţa oportună a suicidului. Robespierre nu: falca legată cu şervet, derizorie în faţa ireparabilului, rămâne pe veci să-ţi strice impresia artistică a unor bunăvoinţe.

***

Paisprezece iulie. O zi de foamete şi de ras le bol, de sălbăticie inutilă şi de pierzanie de sine: ştim că în pimniţele Bastiliei nu erau mai mult de o duzină de nenorociţi, dintre care jumătate cu minţile pierdute pe aiurea.

O zi a diversiunii, în care ura devine paricid.

Bref: o zi care invită la nuanţe. Pfft, qu'ils mangent de la brioche!

Et vous savez la meilleure? Elle ne l'a même pas dit, l'Autrichienne.

Pentru mine, paisprezece iulie nu înseamnă absolut nimic. Pentru că în casele inimii mele, ziua Franţei e în fiecare zi, dintr-o mie de motive pentru care foaia asta devine brusc foarte, foarte mică şi fără importanţă.

Şi pentru că, nu-i aşa, sângele apă nu se face.

PS: Ca să nu ziceţi că sunt nasoală şi rabat-joie, poftim o bijuterie de sirop franţuzesc. Un Piaf aproape necunoscut, dar de maxim efect. Nu numai că ştiu melodia pe de rost: dacă devin foarte nemaipomenit de veselă, s-ar putea să o şi lălăi cu elan şi sentiment, dar să nu mai spuneţi la nimeni.

Sfârşit de săptămână

Iarmaroc la Amzei: şerbet numai şi numai de la videancă, dulceaţă de nuci verzi - de Bucovina şi bineînţeles cu patriotisme locale. Ciudat, dacă te gândeşti la lenea funciară din cauza căreia e foarte improbabil să-mi văd vreodată pădurea- şi alte porcării la care mă uit uşor nostalgic, dar ferm.

***

O vedenie dezagreabilă pe strada Visarion: casa falşilor Arnoteni învelită în plastic aproximativ, atelierele de lângă ea deja stivă de moloz sub dinţii grăbiţi ai unor buldozere lacome. Şi mă întreb, cu o strângere de inimă dacă nu cumva o să rămânem şi noi, şi foaia şi chiar şi povestea în chip de vestale confuze ale unui pristol golit de pneumă.

Ceea ce ar fi groaznic.

***

Duminică după-amiază - am lucrat ca o apucată tot week-endul şi fără spor, şi nu ce voiam- hotărăsc o descindere la Athénée Palace. Le Bistrot, sinistru pentru că golit de lume: o mare linişte între colonade, migrăm înspre English Bar.

Toată starea asta de graţie nu durează însă multă vreme: la Le Diplomate e o nuntă cu dar şi cu mulţi bani. Noi, şi se vede: de la fracurile albe ale ţiganilor care stau la uşă aşteptând pofticioşi să fure piranda, până la şervetele de masă pe care firma de evenimente le-a vrut pembé.

Întâi, un foşnet neplăcut, după care balamuc de percuţii, mieunături metalice şi suflători. Manele, populară, romanţe lipicioase.

Din fundul barului, ca lovită de urgia unui asediu, Daniela oftează: aşa e în fiecare duminică, fir-ar a naibii de viaţă. Cu ce vă mai servesc?

Cu o birjă, dragă.

Înspre taxi, târâind picioarele a mare istoveală, trag cu ochiul: ...de crăpau mâţele jucându-se. Şfara cu motocei e însă din aur de paişpe.

În dreptul recepţiei, un sentiment acut ca un infarct: Ceauşescu e bine mersi.

***

E vremea pentru schimbări: aera nova. Prenons-nous au sérieux, merde quoi.

PS: Ştiu că aşteptaţi povestea, domnule dihanie. Am aşteptat şi eu să se potolească nişte circumstanţe. Dar mâine e marţi şi e partea a doua, i pak.

PS2: Pentru cine nu ştie, poza e de la Văcăreşti. 1988, iarna.

Fichet, douăzecişipatru: Of, nu mă stârniţi!

Un scandal: Incze Klára nu vrea nici în ruptul capului să creadă că subsemnata cea preaserafică -spune ea şi eu mă ruşinez ţărăneşte: hă! pentru că ştiu perfect că nu e adevărat-fluiera după puradeii de pe uliţă ca golanii, cu două degete. Aşa cum îi şi scrisesem, pro domo.

Tot aşa, biletului tăiat din scurt de strigatul la cină îi lipsea restul lui acasă, de-adevăratelea.

Mais qu'est-ce qu'on y était heureux, sans le savoir. Numai că, după dispariţia colonelului englez din Indii, lucrurile au încetat brusc să mai fie amuzante.

Casa nu-şi mai găsea locul. Pereţii se surpau de plictiseală, zugrăvelile refuzau să se mai prindă cumsecade, via dădea struguri acri.

Am vândut-o ca în romanele proaste, unor parveniţi. Am auzit că au tăiat prunii damaschini, aduşi pe vreme de primăvară acră în pături şi gutuiul. Că au jumulit sălbatic vrejurile de zmeură. Că au turnat beton în locul ulucilor date cu var. Că au mătrăşit smochinul şi buturugile de trandafiri.

Şi că au pus gazon şi pitici de grădină cu priviri stupide şi fără istorie.

Refuz să mai calc pe-acolo, natural. Poza cu ligheanul şi cu maieurile nonşalante rămâne însă reversul necesar al primei, à jamais.

Fichet douăzecişitrei:Clauză supletivă, mai 1982

Ştiu că promisesem en guise de récompense pentru fişetul douăzeci o poză cu scandalosul derizoriu al primelor vârste.

M-am răzgândit, dând prin cotrobăielile mele periodice de asta din stânga. O imagine destul de rară, cu casa din Bastiliei aşa cum arăta la începutul anilor 80:1982, poate dar mă îndoiesc totuşi că mai târziu de-atât. Mobilierul spartan al lui Radu T., cufărul de călătorie şi aparatul de fotografiat Leica într-un étui de piele maronie, biroul adus cu vaporul şi pe urmă cu trenul de la New York.

Şi samovarul - vă mai aduceţi aminte de povestea lui, Signore?

Iar aia sunt eu, pesemne. Pe vremea când nu puteam fi izgonită din salon, la culcare nici măcar cu şantajul cel mai iscusit al lui madame maică-mea.

PS: Şi totuşi, ce idee să fiu chinuită cu lecţii de balet acasă! În afara balerinilor de skai moale pe care ştiu că îi aveam în picioare, îmi mai aduc aminte de răgetele disperate de abandon în faţa bietei studente terifiate. I-aş fi muşcat urechea, fără probleme: de-altfel, a şi dispărut rapid din peisaj, iar eu am ajuns din nou acasă. La ţară: o fericire nemaipomenită.

Unii pretind, de-altfel, că nu m-am schimbat foarte tare.

Pfft

J'ai un rhume des foins de tous les diables...

Nu râdeţi, că e groaznic să strănuţi din toţi rărunchii pe caniculă.

Ai naibii acarieni, casă veche şi viaţă căţea: de ce, nene Anghelache, da' de ce?

/end of bickering

O mahala incertă: în care se răspunde din nou

Zelosul corespondent nesemnat insistă, aşadar i se răspunde. Sunt încredinţată că numai lipsa de vreme l-a făcut să numere pe degete un fermecător decalog de salamalecuri: probabil că în circumstanţe mai agreabile e susceptibil să scrie epistole redutabile.

Dar, deocamdată, ne mulţumim declarativ şi cu piruetele de încălzire: au şi ele, pesemne, farmecul lor.

***

Îmi scrieţi că aţi văzut Siena toamna, şi cu siguranţă e cu totul o altă senzaţie. Mă încântă coincidenţa lipsei de solstiţiu şi-mi spun că probabil există unele locuri pe lume care sunt făcute pe măsura anotimpurilor tranzitorii. Poate tocmai de aceea nu e simplu să le şi scrii, cine ştie?

Şi fiindcă tot am vorbit de Siena: cât despre mahalaua din fotografie, nimic mai simplu. Este bulevardul I.C. Brătianu -astăzi Nicolae Bălcescu- şi campanila elegantă a Bisericii Italiene, dintr-un Bucureşti dinainte de blocul Scala.

Car il y a toujours un avant. Et un après. Nu?

***

Ceea ce ne duce încet şi sigur înspre chestia fotografiilor. Recunosc: am o adevărată slăbiciune pentru aşa ceva. Poate din cauza unor digresiuni nocturne năucitoare pe tema asta: on prêchait une convaincue, lucru extraordinar de periculos. Şi probabil şi pentru că imaginile în sepia ale - au hasard- Bucureştiului dispărut sunt deopotrivă şi paradoxal serafice şi derizorii, reale şi visate. Imposibile astăzi, când strada are cu totul alte farmece şi cu avantajul retoricii imediate în momentul în care închizi ochii, pentru că numai aşa se pot vedea mai bine.

În ceea ce mă priveşte, fotografiile au fost unul din vectorii unei reîmpăcări cu un oraş cu care am avut toată viaţa raporturi dificile. De-atunci, le caut şi le adun cu o veselă bulimie, răstorn jubilatoriu sertare cu speranţa niciodată dezamăgită a unor poveşti.

Mai mult de-atât: pesemne că tot dintr-o mare stârneală şi din fericirile care nu se scriu nici în ruptul capului m-am apucat şi eu să mă plimb cu aparatul după mine. În rezultate inegale: mi s-a spus satrapeşte şi pertinent că fac poze proaste. Adaug: proaste şi sincere, bineînţeles, ca orice lucru dintâi.

***

Şi pentru că unele lucruri nu se întâmplă aleatoriu, astăzi am auzit pe stradă o replică nemaipomenită: păi eu am numai amintiri în alb-negru de pe vremea lui Ceauşescu. Cu atât mai teribilă cu cât locutorul era un plebeu cu brăţară groasă de aur turcesc şi bermude o idee cam prea meschine, ca orice băutor zdravăn de bere.

Las psihologului de ocazie plăcerea descifrării unor nuanţe cognitive şi nu numai...


PS: Responsabilă? Allons donc: tout de suite les grands mots.

Şi ia să vedem: pe asta din stânga o recunoaşteţi? Mie una mi se face frig numai ce mă uit la ea.

Fichet, douăzecişidoi: Mister de vilegiatură

Habar nu am ce e cu poza asta, pe care o bănuiesc totuşi de la sfârşitul anilor treizeci. Nu numai că nu ştiu cine e în ea şi nici cum a putut nimeri în fichetul personal: nu ştiu nici măcar unde şi nici de ce a fost făcută.

De data asta, vă las pe voi să scrieţi: eu nu mă bag, nu ştiu, doar stau şi savurez toată chestia.

Avem o lună întreagă, fără grabă.

Dar e indiscutabil că îl aştept cu interes pe jupânul Pinocchio, de vreme ce tot m-a pisat prieteneşte cu şi despre.

PS: Ştiu că am rămas datoare. Poza cu ligheanul pe care o promisesem recompensă - la aia de paşaport nu mă încumet, e prea de tot- nu are încă poveste cumsecade. V-ar frustra o chestie hors contexte, am impresia: de-aia am tot aşteptat, dumnezeu ştie ce.

Bach, la răsăritul soarelui

Dacă se întâmplă să vă întrebaţi vreodată cum trebuie să se audă muzica dincolo de orice formă de contingenţă, în batjocura limitelor şi probabil dincolo tout court, nu e nevoie să căutaţi prea departe.

Ar putea fi chiar sfârşitul recitalului de la Besançon al lui Dinu Lipatti, de la 16 septembrie 1950:

***

Lipatti se ştie condamnat de leucemie, încercările de restabilire au eşuat cu totul şi asta e absolut tragic, în primul rând pentru că e nedrept. Ultimul recital este probabil mai mult decât poate să ducă în spate o fiinţă umană: treizeci de minute de pauză, în care ştim că absolut nimeni nu s-a mişcat din fotolii.

Şi apoi, ireală şi absolută, Cantata 147 a lui Bach: ultima măsură e sinonimă unor lucruri implacabile.

Ar putea fi patetic: este colosal.

Tuşeul mi se pare desăvârşit: nu ai bănui nicio secundă cumplita şi definitiva oboseală şi nici efortul supraomenesc. Poate doar o subtilă şi elegantă reverenţă, o umilinţă nejucată în faţa unor adevăruri interioare şi o desăvârşită înţelegere a ceea ce este dincolo de sunete şi de note.

Aşa ceva strânge glota în ultimul hal: însă pentru că la pian se află cineva care a devenit deja puţin înger, nu se poate şi nu trebuie cu niciun chip să te umfle plânsul ca proasta.

Iată de ce am tot spus că una din marile mele fericiri e Bach, pe vreme de vară şi la răsăritul soarelui. Despre asta vorbeam, neapărat.

În chestia şpăgii

Un kilogram de antricoate de mânzat. Două perechi de ciorapi Adesgo. Un pachet de vată medicinală. O injecţie intravenoasă, la miezul nopţii. Ediţia pe hârtie incertă a Shogunului lui Clavell. Două sticle de spirt semi-evaporat. O garnitură de tacâmuri inox calitatea I. Ţigări Snagov cu filtru, în pachet cartonat. Caiete de geometrie, de biologie, de muzică. Cacao din China: cutie portocalie, cu pescăruş. Rom Havana Club. Cremă de faţă cu lanolină. Lapte praf Rarău. Banane verzi: se usucă destul de rapid pe ziar, deasupra şifonierului. Bibelouri de porţelan de la Alba Iulia pentru tovarăşa, la premii. Sare de lămâie. Zeamă bordeleză pentru stropit via, de la Tehnometal. Vegeta. Parizer şi brânză topită la sul. Salam de Sibiu, caşcaval afumat. Brifcor. Trusou de botez, pantofi de moarte. Voal de nuntă, numai de la Cocor. Penar cu magnet. Set de geometrie. Bomboane cubaneze sticloase şi lipicioase, bomboane vietnameze în hârtie de orez, drajeuri de colivă: cincizeci de bani litra.

***

Lista ar putea continua. În mizeria şi nimicul lor, de ele depindea cotidianul unor vremuri care acum par preistorice, dacă nu de-a binelea ireale: zilele de naştere, de bolniţă, fericirile de vacanţă, banchetul de sfârşit de liceu, sărbătorile cu perdele trase, sărindarul şi maternitatea.

Iar numitorul comun este că niciunul din lucrurile de mai sus nu se întrupa decât după ritualul jenant al plicului. Sau bişniţei, chestie de circumstanţe.

Deosebirea dintre şpagă şi bişniţă este cea dintre Fanar şi Vichy. Prima este o fatalitate istorică: vremurile ei de glorie o numeau peşcheş. A doua, necesitatea unei stări de asediu. Şpaga umilea instantaneu, anula stări civile şi pravile, nivela social întru nevoie, smintea ancilar educaţia de-acasă. Încetul cu încetul, te obişnuiai să depinzi de te miri cine, îi făceai bezele bezmetice lăptăresei cu patru clase în speranţa că are să îţi ţie două sticle de sana în plus .

De aici, teoriile şi praxisul riscau să o ia razna. Puteai, de plidă, conchide acru că astea sunt vremurile şi că pe oameni nu-i schimbi, că trebuie să te ai bine cu absolut toată lumea pentru că nu se ştie.

În circuitul aberant al eticii marxiste, şpaga - o formă uşor mai acuzată de demisie- preceda nu de puţine ori largul evantai de mărunte cruzimi cotidiene: delaţiunea, uzurparea - ce e bun pentru Safta e bun şi pentru mine, nu?-, impostura îndestulată cu sine, ipocrizia şi moartea inimii. Intrând în sistem fără îngerul păzitor al unor sarcasme, puteai deveni fără probleme un şurub extranumerar: poate de aceea unii se sfiesc să admită că au fost nevoiţi să facă aşa ceva, negând cu asta simpla realitate a unor nevoi elementare, de parcă ar fi trăit în pustia Eghipetului, iară nu în mahalaua Cărămidarilor.

***

În chip curios, deşi cele două noţiuni sunt -până la un punct- fungibile, bişniţa nu lăsa acelaşi gust amar muşteriului de nevoie. Poate şi pentru că mulţi dintre telali aparţineau unor categorii imprecise, cu destinul dubios şi tranzitoriu al marinarului care face trafic cu desuuri turceşti, al doamnei simpatice posesoare de rude fugite sau al turistei poloneze din solarul de la Techirghiol. Apăreau astfel complicităţi: nevânturând statuturi sociale fixe, interlocutorii puteau fi daţi pe brazdă. În regatul micii înţelegeri nu exista mercurial: nimic mai greu, pe la 1985, decât aprecierea preţului real al unui videocasetofon, de exemplu. Şi este absolut sigur că exista o mare doză de subversiv în gestul tranzacţiei ilicite: cu fiecare cutie de farduri de mâna a doua, încă o lovitură dată unităţii de monolit a lumii bicolore în care ne mişcam.

***

Pentru că trăiam aberant şi frugal, pentru că în fiecare bucurie erau mari tristeţi şi pentru că se zâmbea foarte mult printre lacrimi îmi tot spun insistent că şpaga şi bişniţa comunistă erau -totuşi şi trăgând linie- două leme din tagma lui Nietzsche.

Dincolo de bine şi de rău.

Persiflage

Astă-seară, domnul Nelu de la care cumpăr ţigări mult după ora zece. Şi după ce îmi explicase foarte calm că un client îi ceruse amănunte despre mine alaltăieri, după ce ieşisem din prăvălie:

- Ştiţi de unde vi se trage succesul ăsta?

- Habar n-am despre ce vorbim, încerc eu să parez, rânjind uşor stânjenită.

- Ei, vedeţi? Uite, eu am tot timpul impresia că mă luaţi peste bombeu.

Vă zic eu: vara tâmpeşte lumea.

***

Formula este însă imparabilă: ştiţi, e un domn la numărul 35 care vă apreciază.

Pardon? Heh: cred că m-a văzut cinci minute, nu mai mult. Şi nu sunt sigură dacă nu spuneam cumva bancuri marinăreşti: du très calorique.

Reconstituind apocrif circumstanţa, mă pomenesc pe la trecerea de pietoni că-mi crapă obrazul de o delicioasă şi -vae!- incompresibilă ruşine.

Argumente pentru un răspuns

Acum vreo zece minute, nu mai mult, am primit în cutia de scrisori trecciatura dubitativă de mai jos. În contextul unor circumstanţe stupide, nu rămân de piatră la o anumită -hm- delicateţe a scrierii.

Şi deşi expeditorul detestă pisicile, anii şaizeci şi flendureala după cumpărături, socotesc că da, merită un răspuns, fie numai şi în virtutea subiectivă a unor misterioase asemănări cu unele evenimente fondatoare ale locului în care te afli, muşteriule.

***

Nesemnatul scrie aşa, păstrându-i grafia:

Nu, nu deranjeaza. Spuneam ca e o nedumerire doar ... Problema e asa - chiar am nevoie de un ajutor binevoitor - : Aici e o doamna. In sensul de Lady. Care stie, vorbeste destule limbi straine, dar cand e vorba sa scrie consilier, prefera neaosul, arhaicul, sfetnic. O reverenta limbii romane, presupun. In jur de 30 de ani, deci pioniera candva, bucuresteanca probabil, de familie buna... Stiinte politice ... Dincolo era o provinciala pornita sa cucereasca marele oras. Scriitoare(?!)(Noptile orientale), calatoare, blogarita.. Suparata ! Tot in jur de 30 de ani. De pe blogul ei am aflat ca a scris despre blogul tau, laudandu-l. Unde va intalniti si de unde nedumerirea ? E un fel de a exprima stari si trairi, schilodind cuvinte sau folosind cuvinte tari, viscerale. La amandoua. Ironie ? Revolta ? Fronda ? plictis ? Teribilism ? Ca scriitor, filozof, psiholog de ocazie as da (poate nu chiar orice), ma rog as vrea sa inteleg. Argumente pentru un raspuns : Mananc din cand in cand la acelasi bistrou de la Ateneu, am fost la Siena, imi place Hesse, mai scriu scrisori, am stat la NY, pe 5 Avenue, chiar langa Guggenheim, ador marea. Contrargumente : nu-mi plac pisicile, anii 60, shoppingul...

***

Este întotdeauna o fericire, domnule nesemnat, să dai bună ziua trecătorului care lasă un bilet pe pervazul ferestrei: j'en sais quelque chose. În cazul de faţă, nu ştiu dacă să mă bucur de nedumerire sau să fiu uşor dezamăgită că apariţia asta vine de se întâmplă pe fundalul de sânge uscat al unui meci de box.

Quoi qu'il en soit: bienvenue. Şi câteva lămuriri: nu, nu aveaţi de unde şti, bag sama.

Îmi pare rău că nu am cafea pentru ceasul de faţă: şampania e a altcuiva. Dar am îngheţată făcută în casă: chestie de sezon.

În fine, mulţumesc pentru desenul chinezesc: mi se pare remarcabil de exact. Sau poate scriitura mea e prea transparentă? Heh: ştiţi cum e cu amatorii ăştia, întotdeauna descoperă creionul cu încântare şi credinţa fermă că lumea lor e poate mai frumoasă ca a altora. De unde şi refugiul la îndemână în transcrierea străzii, a monadei imediate, a detaliilor abjecte sau duioase, dar care se speră întotdeauna cu miez.

În fine, să i se dea expeditorului dreptatea cuvenită: cu excepţia ştiinţelor politice - nu aş fi riscat pentru nimic în lume l'Ecole Nationale de l'Accordéon- totul e aşa şi nu altfel. Iar reverenţa cuvenită parşivului idiom matern e semnul unei redescoperiri, pe care mi-l asum.

Despre pugilistă, nu am să insist: nu mai devreme de azi după-amiază, am sfârşit prin a-mi da seama că are, fără doar şi poate, un suflet teribil de chinuit şi că ar fi cruzime să continui pişcătura care nu sancţiona licenţa, ci unele lipsuri esenţiale. Da, m-a lăudat. M-a şi publicat chiar într-un tabloid - de-abia asta e nemaipomenit de ironic: dar s-a grăbit să-mi denatureze textul cu de la sine putere, după cum am şi explicat discret niţel mai jos. Neîndemânarea anulează mult din intenţia entuziastă: şi cei mărunţi au orgolii, şi eu mă număr fără îndoială printre ei.

Însă astea sunt doar circumstanţe. Problema expeditorului este în altă parte, crezând -destul de subtil- că liniile paralele - să nu spunem mai mult- se întâlnesc în lexicul de frondă, în puştismul suculent, bref: în flacoanele cu vitriol.

Poate că aveţi dreptate: grea sarcină să laşi scribului povara propriei psihanalize! Sau poate că nu: eu nu pot da decât un răspuns strict subiectiv, strict personal, riscând chiar lipsa apăsată de interes.

***

Il y a le chocolat, tout court. Et puis il y a le chocolat avec diverses pépites. Şi cum multe lucruri se întâmplă şi în arrière-boutique, nu e de mirare ca ecourile lor să nedumerească.

Mi se pare că în America dumitale se cheamă inside jokes. Fix asta sunt şi multe din lucrurile pe care le arăţi cu degetul amabil: fiindcă multe din biletele astea sunt jucăriile cotidiene ale altcuiva, mă amuză să ghicesc, prin ele şi cu ele, jumătatea de zâmbet a destinatarului.

Este mai mult decât un clin d'œil de peste umăr. Şi considerabil mai puţin decât o concesie, fireşte.

De aceea, este o onoare şi o fericire să mi le asum ca atare. Restul sunt rezultatele unor lucruri viscerale, aveţi dreptate: pofta vine mâncând. Simţul idiomatic şi proprietatea limbajului, de asemenea.

Sunt foarte multe lucruri pe care nu le ştiu: de pildă nu ştiu dacă în speţa de faţă, se cade clauza compromisorie a ironiei. Dar dacă asta este o explicaţie necesară şi suficientă, soit!

***

Mulţumind încă o dată pentru demers şi pentru răbdare, şi pentru că tot am fluturat de vreo cinci minute pe ceas pe puţin tramvaiul ăsta epistolar, dau o poză cu mahalaua mea lato sensu.

Sunt extraordinar de mândră de ea.

PS: Primăvara sieneză are insuportabile neruşinări calme. Nu credeţi?

Virtuţi

Nu, aceasta nu este o pagină BDSM: pe Woland l-ar fermeca să ştie că mesajul ăsta de eroare cu cărămida în piept -din vina mea, din vina mea, din prea mare etc.- se egzistă pe situl Bisericii Unite cu Roma.

Later edit: o vreme de toată jena; şi unde mai pui că fix acuma am de lucru de nu mai se egzistă. Ce vreţi: destrăbălarea de la Versailles se plăteşte.

Fir-ar viaţa.

Treizeci de arginţi

Patriarhia Română are ziar: Doamne-ajută!

În ziarul Patriarhiei sunt diverse informaţii utile, cum e şi normal.

Alăturarea din stânga foii sună însă absolut iscariotean.

Effort de guerre

Venerabilul Times îşi deschide arhivele la liber şi ne bucurăm pe chestia asta de nu se mai poate.

În stânga, o scrisoare colosală de la un cititor al anului 1916, în plin răzbel.

PS: La Bucureşti, peste măsură de cald. 45 de grade la umbră, et j'en passe.

Şi: nu, nimic despre iaurtul incandescent de la alte tarabe. Înţeleg să mă măsor cu oameni, nu cu laşi care şterg comentariile cu seninătate. Şi contrar personajului, eu nu am insultat pe nimeni: de când e stupefacţia înjurătură?

Mai multe chiar nu vreau să scriu. Doar întreb: ce este mai grav, să spui că X. are porniri grobiene pe foaie sau să-i borşeşti textul lui Y. cu de la sine putere şi fără să ceri voie înainte, măcar să întrebi?

Argumentul: biletul nu era suficient de comercial. Uite de-asta nu mă omor cu publicatul, voyez-vous.

De legile omeneşti nici măcar nu mai pomenesc: cea morală e suficientă, fără să mă cred Kant.

Doi:Rouge

His mind slid away into the labyrinthine world of doublethink. To know and not to know, to be conscious of complete truthfulness while telling carefully-constructed lies, to hold simultaneously two opinions which cancelled out, knowing them to be contradictory and believing in both of them; to use logic against logic, to repudiate morality while laying claim to it, to believe that democracy was impossible and that the Party was the guardian of democracy; to forget whatever it was necessary to forget, then to draw it back at the moment when it was needed, and then promptly to forget it again: and above all, to apply the same process to the process itself. That was the ultimate subtlety: consciously to induce unconsciousness, and then, once again, to become unconscious of the act of hypnosis you had just performed. Even to understand the word 'doublethink' involved using doublethink (George Orwell, Nineteen Eighty-Four).

Unu:Iazma din garsoniera confort II

Fără dată, dar cu amprenta aceluiaşi meşter.

Tulburătoare şi tragică, neruşinată şi sfinţită de alura impecabilă. Fireşte, anonimă şi indelebilă. Ca toate iazmele.

Celle qui s'avance. Adică Gradiva, bineînţeles şi în totul.

Fotografii oropsite, lecturi personale, emoţii mărturisite

Din lipsă de timp şi probabil şi din indolenţă, nu am ajuns la extraordinara expoziţie de fotografie a lui Andrei Pandele de la Galeria 3/4 a Teatrului Naţional.

Despre meşter, se spune insistent că este unul dintre cei mai importanţi, dacă nu cel mai important artist de gen al României de azi. Ca orice formulă de-a gata, fie ea şi elogioasă, asta nu înseamnă din păcate aproape nimic. Şi în niciun caz nu face dreptate profunzimii ironice cu care Andrei Pandele priveşte lucrurile cotidiene ale unei epoci despre care se vorbeşte mult, dar se comunică în fond, nemaipomenit de puţin.

Imaginea din stânga - ale cărei drepturi se subînţeleg rezervate autorului- este un instantaneu al Căii Dorobanţilor de pe la 1985. Alaiul de nuntă cu frica în sân de organele, cu acutramentele potrivite şui peste puloverul de PNA şi izmenele bărbăteşti de bumbac, cu tristeţea de neşters a unui trai degeaba. Şi cu senzaţia geamănă a nodului în gât şi saltului în gol spre o existenţă ridicolă şi măruntă, răstignită între maşina de gătit şi mitocăniile conjugale.

***

Permanent împărţite între dramatic şi derizoriu, personagiile procesiunii nupţiale se mişcă într-un mediu ostil, într-o lume bolnavă şi într-un timp din afara calendarelor lumii civilizate. Iar capacitatea de a spune răspicat toate lucrurile astea importante pe o foaie A4 ţine de ceva ce depăşeşte iscusinţa artizanală şi se apropie de posesiunea tainică a unor formule alchimice.

Sunt mai mult decât fotografii: sunt madlene proustiene, ce aduc cu ele mirosul de petrosin şi noroi, senzaţia pungii de muşama în care raţia lunară taie umilitor podul palmei pe vreme de zăduf şi blazarea istorică a lui asta e!

Unii îl aseamănă lui Cartier-Bresson. Se poate. Dar mie poza asta şi cele ce vor urma îmi amintesc mai degrabă de Doisneau: are carura, fără probleme.

Pentru că au făcut mai mult decât să mă frapeze - m-au stârnit- iaca încă două, hand-picked şi pe gustul subsemnatei. Încă o dată: toate drepturile rezervate AP, fiindcă îi aparţin de drept şi altfel nu se poate.

Aleph 32: Orizont indiferent

Douăzeci de ani mai târziu, lucrurile sunt grozav de diferite.

Nu e vina hârtiei fotografice: din nepricepere, am putea bănui mediocrităţi, imediat contrazise de supravieţuirea imaginii peste vreme şi poate chiar în batjocura ei.

Vizual restrânsă, veduta pare lipsită de minime repere. Un anotimp incert, oscilând între primăvara burzuluită şi toamna unor plictiseli colective. Curioasa lipsă de profunzime a ochiului câmpului. Şi un orizont de ghilotină, fără imaginaţie posibilă.

Este, fără doar şi poate, senzaţia aproape tacilă a unui timp istoric indiferent, de dincolo de cronologii.