Vijeliosul şi ursuzul Paşadia, de care toată lumea se împiedică analitic şi pe care puţini îl ştiu ghici în fibra sa profundă. Monocerul franţuzesc, monument resentimentar de autosuficienţă contrariată, cu ale sale ciudate alternanţe între asceză şi exces. Imposibil de înţeles altfel decât prin arhetipul care este al său, dintotdeauna:
Homo Ludens, până la capătul din urmă şi fără regrete.
Mais oui, dansons cette danse macabre. Et je cracherai sur vos tombes, les voïvodes!Loisirul lui Paşadia: scrisul? Nicio secundă, scrisul este vremelnic paleativ dramei profunde a
lipsei de interlocutor egal în totul, într-atât Paşadia se socoteşte deasupra tuturor. Adevărata pasiune a lui Paşadia este
scosul la mezat, ca ultimă perversiune a posesiei. Şi asta merge până foarte departe, căci neoprindu-se la ambiţiile percepute ca derizorii ale celorlalţi - să ne amintim îngrijorarea reală a lui Pirgu! - ajunge să includă şi arderea de sine.
Adevăratul secret al lui Paşadia este rolul pe care şi-l asumă cu de la sine putere în dinamica lumii Crailor: în mare linişte, Măgureanul cel absolutist este cel care visează să tragă sforile intrigii, simţindu-se chemat în virtutea unui drept divin.
Iar pe lângă asta, cheful de a scrie apare brusc derizoriu:
c'est sa petite danseuse, o activitate uşor ruşinoasă braţului chemat să împartă lumi. Ei bine, să piară pe rugul stăpânului, ca în Golconda!
Nu e de mirare că în procesiunea epifanică, lui Paşadia îi vin mănuşă straiele lui Melchior: cel care aduce pruncului narator aurul puterii pământeşti, deţinătorul brutalului şi capriciosului
imperium.
Fiindcă să nu uităm: faimoasele
pandalii, pudic transcrise ca voiaj montan, înseamnă dintâi
capricii.
Setea de a apuca, de a atinge îl face de-altfel
măreţ în viţiu şi virtute: Paşadia ştie că fără posesie, anume fără
tactil, nu se poate respira convenabil.
Şi poate că niciodată nu ne-a apărut Paşadia mai desăvârşit în cupida şi glaciala sa majestate, ca în acea seară a recepţiei de la legaţia austriacă:
"Fără îndoială că nu pentru a merge la casa de întâlnire, nici la tripou, se îmbrăcase Paşadia în frac, îşi pusese lentă, cruci, stele. Aceasta nu era nimic însă pe lângă schimbarea ce găsii, după ce mă apropiai şi vorbirăm, în însăşi făptura sa: părea întinerit, din mişcări şi de pe faţă îi pierise orice urmă de oboseală, ochii îi luceau vii, până şi glasul îi suna altfel, limpede, metalic. Îmi veni dar greu să-l cred când mă asigură că de mult nu-şi aducea aminte să fi fost atât de plictisit. Căzuse peste dânsul o pacoste cu totul de neprevăzut. Un înalt personagiu austriac care mergea cu soţia sa în Egipt, trecând prin Bucureşti, se oprise trei zile. Îndată ce sosise, căutase să-l vadă pe Paşadia cu care fusese în şcoală şi nu-l mai slăbiseră, nici el, nici ea, toată vremea; pe dânsa trebuise să o însoţească la ,,Furnica", să aleagă împreună bluze româneşti. Şi ţinuseră ca Paşadia să nu lipsească de la marele prânz ce legaţia da, în acea seară, în cinstea lor.
Îi urai, în gând, din suflet, să aibă de asemenea plictiseli parte cât mai des. Mă întrebai totdeodată dacă, ştiind că avea să retrăiască o oră-două viaţa pentru care fusese menit, adevărata sa viaţă, nu cumva era tulburat adânc, nu încolţea oare într-însul, târzie căinţa că renunţase la ea? Şi-l scrutai pe furiş. Închis şi rece, el rămâne nepătruns, dar, netăgăduit, în întreaga sa fiinţă, ceva vechi şi mult nobil îşi tânguia sfârşitul. (Spovedanii)"
***
Pirgu: oh, Pirgu. Sârbă pompieră şi telemea de Brăila, cu purici. Pişicherlâcuri, imposturi şi înduioşări. Sublimă şi indispensabilă Jigodie dunăreană, nemaipomenit de vocală şi am putea sublinia, reducând la esenţe:
sonoră. Judecând tot, la tocătorul bârfei de şanţ, neiertând pe nimeni, deşuchind şi ceea ce tabuul incestuos interzice cu desăvârşire.
Maestru al vorbei în doi peri, într-atât încât nu ştii vreme îndelungată dacă e complet imbecil sau pur şi simplu nemaipomenit de cinic. Incredibil manipulator bizantin, Pirgu ştie ca nimeni altul amesteca ameţitor registrele locutorii, ducând de nas pe toată lumea, asemeni
fluierarului din Hamelin.
Pentru Pirgu, ridicolul nu e decât o noţiune relativă şi - cu atât mai mult - stânjenitoare. Pentru că el este teribilul
Om Nou al zilei de mâine, pe care logica istoriei îl ştie de neoprit, ce mai contează o tăvălire prin noroiul retoric al mitocăniei pravoslavnice?
Ca de pildă asta de mai jos. Veţi vedea, e cu două tăişuri:
"şi ca să ne dea o dovadă de chemarea sa pentru viaţa schimnicească, bălmăji pe nas, popeşte, aproape trei sferturi de ceas un deşănţat amestec de cântări bisericeşti şi de cântece de lume: ,,Primăvară dulce" cu ,,Din cireş până-n cireş", ,,Hristos a înviat" cu ,,Ma parole d'honneur mon cher", ,,Pre Domnul să-l lăudăm" cu ,,I haram bam ba". Pantazi râdea cu lacrimi, Paşadia se resemnase. Dar deodată Gore amuţi, holbă sperioşi ochii şi, ridicând mâna dreaptă cu arătătorul în sus la ureche, rămase ca împietrit. Pantazi îi ceru să spuie ce era.
— Cum, nu auziţi? zise... ,,trâmbiţa răsună, tricolorul s-a 'nălţat". Şi, cu deznădejde, urlând: ,,Daţi-mi, daţi-mi arma mie, vreau să mor în bătălie, nu ca sclavul în sclavie, daţi-mi, daţi-mi calul meu!", îşi încălecă scaunul şi dete să se avânte, dar se împiedică de covor şi căzu peste o răcitoare, fără a-şi face însă vreun rău, căci se sculă numaidecât, sprinten, şi, uşor de parcă nu atingea podelele, ne arătă cum avea să joace peste Carpaţi, între Tisa şi Nistru, hora cea mare, hora unirii tutulor românilor, şi chiuia şi se fleorţăia: ,,ti cu floli la pălălie, ti cu floli la pălălie, uite-aşa, uite-aşa, hăi, hăi, hăi, hăi!" Pieri apoi, ca peste puţin să se întoarcă, cu nădragii în vine şi cu cămaşa afară, abătut, mult trist: se gândise că nici în ziua aceea — din ale vieţii sale cea mai ferice, când la zarea unui Viitor foarte apropiat dar, vai! nu şi al lui Paşadia, toate îi surâdeau aşa trandafirii — nici atunci măcar, noi n-aveam să-i facem cheful să mergem cu dânsul la Arnoteni, adevăraţii Arnoteni. Şi de ce? — parcă nu ştiam că nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguţ: un joc uşor, un maus, un drum-de-fier, un pocher, unde găseai întotdeauna? — la Arnoteni; o băutură uşoară, un şpriţ, un coniac, o marghilomană, unde? — la Arnoteni; o blândă copilă, după pofta inimii, uşoară, ei, unde? — tot la Arnoteni şi numai la Arnoteni, singurii adevăraţi, binecuvântat neam boieresc, împodobit de toate virtuţile creştine. La drept vorbind, Maiorică era un maimuţoi, dar cocoana Elvira, ce matroană! şi fetele, nişte cotoşmane, nişte armăsăroaice. A! dacă nu voiam, era numai ca să lovim în el, să-l jignim, şi nu era frumos din partea noastră, nu se cădea să ne purtăm aşa cu un frate. Se obidi. Şi, sumeţându-şi cămaşa ca să-şi acopere faţa, plânse cu amar. (Asfinţitul Crailor)"
Şi în timp ce Pantazi zâmbeşte cu mintea la ostroavele Antile şi Paşadia fierbe uscat cucută de indignare faţă cu aşa grozăvie, Pirgu îşi duce până la capăt misiunea considerabilă a trecerii
dincolo.
La Arnoteni, unde se află şi dezlegările multor iţe ale poveştii.
Nesuferit dar de neatins, folosind arma mieroasă şi ticăloşită a vorbei cu efect de bombă chimică, Pirgu este luntraşul înspre Valea Plângerii lui Maiorică.
Anume lumea diurnă, reală, tangibilă şi complet nesublimată. Locul în care poezia e înlocuită de barbut, scrisorile sunt veşnic nesuferite, iar femeile urâte şi rapace.
Dar pentru a juca rolul de vector între suflet şi carne e nevoie de mai mult decât ceea ce textul lasă să se vadă la o primă disecţie.
Este nevoie de
sacerdoţiu: parabola răsturnată de mai sus ar fi putut fi scrisă chiar de Bulgakov, nu credeţi?
Şi de tămâia vorbelor, pentru ca sacrificiul lumii de ieri să fie primit cum se cuvine. Indestructibil, irepresibil şi imprescriptibil, Pirgu este fără îndoială Gaspard.
***
Bineînţeles, l-am lăsat la urmă pe craiul pe care am ales odată pentru totdeauna să-l privim
altfel. Totul la dânsul pare artificiu şi convenţie, fără îndoială pentru că Pantazi are o uimitoare capacitate mimetică, până la ştergerea oricărei urme de identitate.
Nu pentru că nu ar exista: ştim de la Evanghelist ceea ce am fi putut desluşi şi singuri. Lucrul născut, iară nu făcut, arareori împinge înspre dileme. Dar în privinţa lui Pantazi, misterul desluşit nu ar mai avea nicio importanţă.
Ba mai mult de-atât: nicio pertinenţă. Ceea ce Ferentariul numeşte înduioşător
chichirez.
Nu e de mirare că fix problematica misterului pantazesc a rupt picioarele multor critici, mai interesaţi de investigaţia unor chei demult aruncate în Dâmboviţa decât de adevărata slavă a personagiului.
Căutând codul numeric personal nu vedem măreaţa plăsmuire a fondului.
Grăbindu-se pe îndelete, Pantazi respiră veşnic aerul unui provizorat. Şade cu chirie, nu deţine în nume propriu decât o prăvălioară ce-i acoperă capriciile cotidiene: flori, lăutari şi masalale. De-altfel, pe slovă franţuzească,
il ne tardera point.
Il ne fait que passer, l'Homo Viator. Dar cât şade de vorbă pe strada Modei, e vreme suficientă pentru un pact narativ.
Pantazi povesteşte lumea, zugrăvind-o ca şi cum am vedea-o prima oară:
Veux-tu découvrir le monde?/ Ferme les yeux, Rosemonde.
Şi am să vă rog să mă iertaţi pentru blasfemia unui citat copleşitor de lungimi: dar nu pot rezista unor lucruri ce nu au avut nevoie de nimic pentru a fi reţinute cu totul.
Dar încântarea începuse: omul vorbea...
Povestirea unduia agale, împletind în bogata-i ghirlandă nobile flori culese din literatura tutulor popoarelor. Stăpân pe meşteşugul de a zugrăvi cu vorba, el găsea cu usurinţă mijlocul de a însemna, şi încă într-un grai a cărui deprindere o pierduse, până şi cele mai alunecoase şi mai nehotărâte înfăţişări ale firii, ale vremii, ale depărtării, aşa că amăgirea era întotdeauna deplină. Ca în puterea unei vrăji, cu dânsul am făcut în închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez... omul vorbea. Înaintea ochilor mei, aievea, se desfăşura fermecătoare trâmba de vedenii.
Străjuiau pe înălţimi ruine semeţe în falduri de iederă, zăceau cotropite de veninoasă verdeaţă surpături de cetăţi. Palate părăsite aţipeau în păragina grădinilor unde zeităţi de piatră, în veşmânt de muşchi, privesc zâmbind cum vântul toamnei spulberă troiene ruginii de frunze, grădinile cu fântâni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline se revărsa peste vechi orăşele adormite; pâlpâiau pe mlaştini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriaşe aprinzând deasupra-le ceaţa cu un pojar. De funinginea şi de mucegaiul lor fugeam însă repede; la zare neaua piscurilor sângera în amurg. Şi plecam să cunoaştem ameţeala aprigă a culmilor, lăsam în urma noastră înflorite poiene, urcam prin brădet, adulmecaţi de şoapta pâraielor resfirate sub ferigi, urcam, beţi de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, între costişe pleşuve şi dâmburi încomate de codri stufoşi, văile se aşterneau de-a lungul albiei şerpuite a râurilor ce se pierdeau departe, în aburul câmpiilor grase. Un lung freamăt se înălţa ca o rugăciune. În pacea singurătăţii nemărginite, priveam în slavă rotirea vulturilor deasupra negrelor prăpăstii, iar noaptea ne simţeam mai aproape de stele. Dar curând începea să viscolească şi să geruie şi coboram către miazăzi, în ţinuturile cu dulci nume unde toamna lâncezeşte până în primăvară, unde totul, suferinţa, moartea chiar, înveşmântă chipul volupt ăţii. Mireasma florilor de oleandru se aşternea amară deasupra lacurilor triste ce oglindă albe turle între funebri chiparoşi. Peregrini cucernici mergeam să ne închinăm Frumosului în cetăţile liniştii şi ale uitării, le cutreieram uliţele în clină şi pieţele ierboase, veneram în vechi palate şi biserici capodopere auguste, ne pătrundeam de suflul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime. Corabia aluneca încet între ţărmurile lăudate ale mărilor elene şi latine; stâlpii capiştii în ruină răsăreau din crângul de dafini. O grecoaică ne zâmbea dintr-un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu neguţători armeni şi jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate unde jucau femei din buric. Ne ameţea forfoteala pestriţă din schelele scăldate în soare cu legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirele turceşti, albul răsfăţ al oraşelor răsăritene tolănite ca nişte cadâne la umbra cedrilor trufaşi, lăsam să ne fure vraja albastră a Mediteranei până când copleşiţi de toropeala cerului său de smalt şi înnăbuşiţi de vântul Libiei, ieşeam la ocean. Spre miazănoapte, din jocurile umezelii cu lumina, se isca pentru văzul uimit o nesfârşită desfătare. Razele piezişe daureau viu burhaiul, destrămau tortul brumelor în toate feţele curcubeului şi erau, la fel niciodată, împurpurări grele în asfinţit, apoase străvezimi viorii şi sure în serile lungi de vară, feerica strălucire a zorilor boreale deasupra nămeţilor de gheţari. Ne înturnam apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeş al Floridei şi al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe urma ,,vânătorilor de orchidee", în verdea întunecime a selbelor Amazonului scăpărând de zboruri de papagali. Nimic nu scăpa cercetării noastre lacome, descopeream guri de rai pierdute pe întinsul oceanului paşnic unde, sub constelaţii noi, încrucişam indelung, ne îndrumam spre ţările mirodeniilor, spre leagănul civilizaţiilor străvechi, sărbătoream ivirea primăverii la Ise, ne scufundam în tainica pierzanie a nopţilor chinezeşti şi indiene, ne înfiora aromeala serilor pe apă la Bangkok. Vântul fierbinte alinta lin clopoţeii argintii ai pagodelor, înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne părea acum atât de pipernicit şi de şters. Şi purcedam mereu, în căutare de zări mai adânci, de păduri mai bătrâne, de grădini mai înflorite, de ruine mai măreţe; mulţumire nu mai aflam decât atunci când frumuseţea sau ciudăţenia făcea să ne credem pe tărâmul visului; oricare ar fi fost însă minunăţia datorită jucăriei firei sau trudei omeneşti, mult nu ne reţinea şi porneam iarăşi, străbăteam sumbre meleaguri şi râpoase singurătăţi, ocoleam jalea pustietăţilor sterpe, groaza smârcurilor fetide ca să ne întoarcem cât mai repede la mare.
Marea...
Lucie ca o baltă, oglindind, la adăpostul toartelor coastei, pirozeaua tăriei şi mărgăritarul norilor, florie ca o pajişte sau scânteind ca o mişună de licurici, searbădă şi domoală sau vie, verde şi vajnică, avântându-se spumegând spre cerul căruia îi e fiică, de ea vorbea cu păgânească evlavie, pomenindu -i doar numele, glasul i se pogora tremurător ca şi cum ar fi mărturisit o taină sau îngânat o rugă. Pentru slăvirea ei, uriaşa putere în mişcare a rotundului, matca a tot ce viază neîncătuşata şi neprihănita, i se părea că graiul omenesc nu e îndeajuns vrednic şi că înşişi poeţii cei mai cu renume încumetându-se a o cânta păliseră. La dânsa îi era gândul, ca într-o scoică, ea răsuna în inima lui fără sfârşit, într-însa, care fusese patima întregii lui vieţi, dorea să-şi afle şi mormântul...
...tăcea acum cu privirea pierdută în gol. De la un ceas, simţeam cum ceva greu mă apăsa pe piept, îmi strângea tâmplele. Omul acesta deprins cu vântul iute de la larg, cu mirosul salubru de vâsc marin, avea groază de ferestrele deschise şi trăia într-un aer închegat, împâclit de fum, zaharisit de miresme grele. Târziu, flăcările lumânărilor încremeneau ţepene şi, din când în când, se auzea scutur ându-se cu un foşnet înnăbuşit câte un trandafir.
Nu era singura lui ciudăţenie. Mi-aducea uneori aminte de acel tânăr englez a cărui tristă istorie am scris-o. Avea acelaşi fel nepreţuit de a tivi descrierile de călătorii cu amănunte istorice rare; şi el ţinuse să întrebe fiecare colţ de tărâm sau de apă la ce fusese în trecut martor, îmbinând pretutindeni priveliştea de azi cu vedenia de odinioară. Îi plăcuse să viseze în faţa stâncii de pe care Sapho se aruncase în valuri, a ţărmului unde se înălţase rugul lui Pompei. Ici fu răpusă frumoasa Ines, colo muri închis regele nebun. Dar pe când vastele peisagii ce sir Aubrey zugrăvea dintr-un cuvânt erau pustii de suflare omenească, ca după un potop, în ale noului prieten se îmbulzea, în pitoreşti veşminte, o lume întreagă: şeici şi paşale, emiri şi hani, rajahi şi mandarini, preoţi şi călugări de toate legile şi tagmele, zodiaşi, pustnici, vrăjitori, vraci, căpetenii de seminţii sălbatice cărora le fusese oaspe sau tovarăş de petrecere şi vânătoare şi trebuie să le fi intrat în voie şi să le fi fost pe plac la fel ca numeroşilor săi prieteni din Europa, aşa cum ştia să se arate, liniştit, blajin, îngăduitor, fără fudulie şi prejudecăţi de rând, de o curtenie binevoitoare, nesilită, ce trăda în el un boier mare în înţelesul înalt al cuvântului, unul din păstrătorii cei din urmă a ceea ce ,,vechiul regim" avea mai simpatic şi mai ademenitor. Şi nu mă întrebam atât cine era acel domn Pantazi — aşa părea că-l chema -omul pătimaş după Frumos şi adăpat la izvorul tutulor cunoştinţelor, care citea în original pe Cervantes şi pe Camoëns şi vorbea cu cerşetorii ţigăneşte, cavalerul Sfântului -George al Rusiei, cât mă ciuda pricina tristeţii acelui răsfăţat al soartei, taina acelei line melancolii ce-i adumbrea aşa romantic fiinţa şi se oglindea nesfârşită în priveliştea atâtor ceruri, atâtor mări şi limane. Cu încetul, la evocarea lor se deşteptase în mine un suflet nou, un suflet de nomad cu nostalgii sfâşietoare, mă încindea dorul de ducă, mă înfrigura ispita plecărilor spre necunoscut, fermecul îndep ărtatelor pribegiri şi, la gândul că aş rămâne până la capăt robul unui petec de pământ, osândit a mă frământa şi istovi fără mulţumire într-un ocol restrâns, sufeream cumplit, mă simţeam abătut până la deznădejde. Asemenea acelei suliţi măiestre ce singură avea darul să tămăduiască rănile ce făcuse, numai istorisirile ciudatului prieten îmi mai puteau alina răul, mulţumită lor mă pierdeam în lumea visărilor cantr -o beţie, beţie de felul celor de mac sau de cânepă, aţâţând închipuirea deopotrivă şi urmate de treziri nu mai puţin amare. (Cele trei hagialâcuri)
Hm. Este mult mai mult decât o frescă fără cusur a unor mercatoare.
Este un splendid exerciţiu de auctoritas: puterea care învăluie fără grabă, de la sine şi fără întoarcere. Gavote şi navigaţie, latitudini şi longitudini copleşitoare. Construcţie riguroasă a pânzei, criteriu şi sistem infailibile, de vreme ce convenţia narativă este deschisă şi suportă absolut orice.
Şi educaţie sinestezică, aşa cum Frédéric Moreau are parte de educaţie sentimentală.
Să mă ierte partizanii celorlalte două clanuri: fără Paşadia, povestea ar avea lipsa unor încrâncenări.
Fără Pirgu, ar fi nesărată şi probabil sterilă.
Dar fără Pantazi, letopiseţul Curţii-Vechi nu ar exista. Deloc. Fiindcă blajina şeherezadă indulgentă din strada Modei - care nu e deloc blajină şi arareori indulgentă, în treacăt fie spus - este Centaurul care îi deschide Naratorului porţile propriei sale creaturi viitoare. El este cel care îl învaţă să scrie şi să se scrie, arătându-i cu discernământ şi mare băgare de seamă cum trebuie privite lucrurile şi ordinea lor.
Un Profet misterios, o prezenţă providenţială. Balthazar este cel ce aduce smirna slavei zilei de după Asfinţit.
Şi pentru că este el însuşi o nemaipomenită sinteză între Pirgu şi Paşadia, este probabil drept ca Pantazi să sosească dintr-un τόπος în care până şi lipsa de măsură îşi găseşte un ciudat punct de echilibru.
Din Rusia, cea atât de dragă mezinei căminăresei Păuna. Pentru care Pantazi, pacifistul şi blândul Pantazi, socoteşte că are rost să şi mori, dacă trebuie:
Mersei să-i aduc tatei la cunoştinţă hotărârea mea de a pleca negreşit la oaste, hotărâre de la care nimic pe lume n-ar fi fost în stare să mă abată. Marele Alexandru Nicolaevici, Cezarul pravoslavnic, trăsese sabia împotriva vrăjmaşului de moşie, şi din clipa aceea pentru mine, viu sau mort, loc de cinste nu mai putea fi decât acolo unde fâlfâiau steagurile Împărăţiei Sfinte de Răsărit. (Spovedanii)
Delir matein?
Oh, mais non: suivez mon panache. Reacţia e franţuzească sadea.
***
Rezumând: deşi închinat în afecte şi reacţii Franţei, Mateiu are electrocardiograme ruseşti şi vinovate refulări dâmboviţene.
Mai mult de-atât, în această cărticică opiacee şi grozav de ciudată, toate personajele sunt bântuite de stafia autorului.
Cine este el, asta este o altă poveste, bineînţeles.
Z.
De la Ulan Bator, în cea de-a patra zi a lunii lui Mordād
PS: După cum este evident că ne lipsesc şi două simţuri, la numărătoare. Şi amănuntul ăsta are, fără îndoială tâlcul său.
Trece agale prin faţa ferestrelor învelite în olanele de faianţă lucitoare, fără să audă altceva decât nesfârşita litanie a propriei vinovăţii. Şi fără să vadă lucrurile de ruşine ale zilei de azi.
