30 septembrie 2008

Vai, dar mori!

Am avut zavere, minuni şi scuipaţi, meissenuri şi fulgerări, grijanii şi apoftegme.

Dar de plagiat cu copy& paste nu avurăm parte până acum.

Pe principiul Internetul e haită mare şi prinde orbul, scoate-i ochii, domnişoara asta ia o halcă din Serai - sper să fi folosit la ceva, cucoană! - şi după ce mai schimbă câte niscaiva ceva, de ochii lumii şi de ruşinea proprie, pune la ea, cu de la sine putere şi ca şi când.

I-am trimes un mesaj de prietenie internaţională extrem de politicos, cerându-i să şteargă porcăria, care nu o onorează defel.

Aştept o explicaţie. Acum. And it'd better be damn good.

Reamintesc tuturor că tejgheaua mea e asumată, parafată şi semnată. Nu e ghid gastronomic, nici referat punct ro, nici open source project şi în plus, are toate drepturile rezervate.

Mes histoires germanopratines m'appartiennent. Spre deosebire de dumneata, eu am avut crucea şi plăcerea a şase ani de viaţă în ceea ce îţi este decorul unei după-amiezi.

Jenant. Penibil. Urât. Huo!

Până una alta: plagiatul este furt curat.

Şi o concluzie, salutară. O să existe o carte. Sau mai multe. Poate aşa vă potoliţi. Definitiv.

PS: Pentru că un drept e un drept, aveţi 48 de ore să ştergeţi postarea. Dacă nu, ne vedem la tribunal. Credeţi-mă: e meseria subsemnatei.

PS2: Mulţumiri Scrintinei pentru că m-a tras de mânecă.

Întrebare urbi et orbi: credeţi că e cazul să pun gealat la uşă, adică să parolez chestia în aşteptarea primului volum? Eu încă vreau să cred că fata aia e doar aiurită - nu, nu am să o înjur: nu există -, nu şi de rea-credinţă.

Vă mulţumesc pentru orice fel de răspuns, chiar înjurătură să fie. Deocamdată, mă iertaţi: m-au apucat pandaliile şi sper că înţelegeţi.

Cireşica tortangie

Eu când v-am zis că nu ştiu ce e de capul meu, dar e clar că am cei mai diştepţi cititori de pe lume!

Mulliganoglu, aşa este.

E blazonul lui Petit Nicolas.

Cum care? Sarközy de Nagy-Bocsa, a naibii viaţa.

Acuma serios: aţi mai văzut aşa o ţigăneală pe un scut?

Heh.

Excuse me?

This site is certified 65% GOOD by the Gematriculator

Ne cerem scuze, dar oricât de kabbalistically pertaining ar suna chestia de mai sus, dacă mă uit la eşantioanele în cauză, mă pufneşte un râs fluvial.

De par egzamplu:

Value of phrase "je devrais ?"624 624=13x48

Îndoit cu:

Value of phrase "da, poponel, amicul."733 7+3+3=13

Şi în fine, apoteotic:

Value of phrase "nu merge."497 497=7x71

Cum să vă spun... să sparie gândul. Dat în spirt Albulafia ăsta, domne!

De pe scut, 6: Bubak & Hungaricus

Ştiam demult de fantazia debordantă, care pe mine una nu mă fericeşte defel, a stemelor panonice.

Văzând-o pe asta, pe un colţ de foaie, nu m-am putut abţine: il suffit, mince quoi!

Cui găseşte până mâine dimineaţă, la trecute fics, a cui e brezaia asta parlantă, îi dau o napolitană.

Şi o cireşică tortangie.

Hai că e uşurea.

PS: Sinople. Gueule. Azur. Dorures et sable. Văleu mamare.

PS2: Dacă sunteţi foarte, foarte cuminţi, vă arăt trei peceţi pe bune. Încetinel, cum suntem obişnuiţi.

Leapşa în diptic, 2 - Revers: Şi oare ea ce zdrăngăne în mare linişte?

Intrând pe furiş în sufrageria austeră a Philippei şi Martinei, cam cu o jumătate de ceas înainte de bateria de Clos Vougeot 1845, dăm nas în nas cu domnişoara asta metodistă, care înşiră aproape inaudibil perle de ceaţă pe aţa clavirului.

Nu cred că trebuie să căutăm prea departe. Probabil o preumblare cuminte pe vreme umedă şi uşor tăioasă.

Aş zice Musorgski. Картинки с выставки. Dar se pot găsi şi alte caboşoane, nu neapărat ruseşti.

Aşadar trimet mingea la fileu înapoi lui Urmuzz. Şi altor două fiinţe simţitoare foarte: Klara şi Madama de Réac.

Later edit: Dixit Ministerul de Finanţe că trebuie să plătesc 600 de parai taxa de poluare pentru Baldassare cel sugaci. Hai sictir, bă!

Leapşa în diptic, 1 - Avers: Oare ce citeşte omul ăsta?

După o zi teribilă de furăciuni şi umblătoare prin fundăturile Fiscului şi Poliţiei Rutiere - nu am pocnit maşina, nu am furat hidrocentrale: mulţumesc de interes - în chestia botezului lui Baldassare - un maşin minunat, fix pe măsura mea: este absolut imposibil să înjur la volan, de atâta fericire - viu cu forţe proaspete şi prima leapşă.

Ciordită de la Urmuzz, dar ce-are a face.

Se dă imaginea din stânga, a unui zugrav de subţire din Hafnia, cu un nume imposibil de împăcat cu glotele noastre sudiste.

Şi întrebarea: ce poate citi aşa de abstrus aşa un personagiu?

Eu am scris, la prima strigare: Dosto, fireşte. Преступление и наказание.

Voi ce părere aveţi?

Se dă la lume cititoare, care poate o va da mai departe. De exemplu, sunt foarte curioasă să aflu ce cred următorii: Terorista, În răspăr, Lascaris.

Şi pe cine o mai inspira. Dar mai avem şi reversul, ceea ce e cu totul de acelaşi şi de la mine.

29 septembrie 2008

Teaser: Tribulaţia de sâmbătă, 53. Armes parlantes

Din carnetul lui Pantazi:

N'ayant qu'un sens irrémédiablement précaire du temps, je me targue d'une perception aiguë de l'Histoire.

Il en va ainsi de mes armes, jamais brodées au coin d'une quelconque lingerie: c'est une habitude - détestable et non avenue - de la noblesse de robe et des prétendants fantaisistes. Et si elles eurent le don d'émerveiller plus d'une fois un quelconque et grisâtre amateur de quartiers et d'écus, eh bien tant mieux.

Les étudiants attardés: un rien les trouble, les jette dans des joies de vieille fille.

Emouvant et bon marché.


***


Mes armes parlantes, je les trimbale de comptoirs d'enregistrement en coffres à bagages, et de guichets pour visas en bureaux de change. Ce faisant, je flotte en permanence dans un état excédentaire: car j'emporte avec moi les tristesses pluviales de l'infante et les ires retorses de l'usurier. Les soupirs de l'esclave et les extases de l'abbesse. Les calculs du tétrarque et les insouciances du grand-duc, dans une sorte de tourbillon aimable.

Douceur de cet état: si omnes te negaverint, ego te nunquam negabo. Heh.


***

Je suis le Vice-Roi des aérogares, le magnat des yourtes et le pire tricheur que vous ayez jamais eu l'honneur de connaître.

J'étourdis - beaucoup. J'agace - davantage.

Je feins de m'en ficher - démesurément.

Tout cela m'occupe plus que vous ne pourriez le croire.

De pe scut, 5: Nişte genealogii

Concluzia la care ajunsese Mulliganoglu, cea a amestecului vulturului lui Ştirbey cu calabalâcul Floreştilor, era corectă. Până la detaliul aparent aberant al coroanei comitale, ştiută fiind reţinerea occidentală de a asimila ca atare hrisoavele dunărene.

De bună seamă mult prea sulfuroase şi mirosind de la o poştă nasurilor de copoi de la Gotha a Grand Turc şi peşcheş velit.

La masa verde a supoziţiilor, aruncasem cu mare uşurătate ipoteza vreunei familii apusene cu sânge subţiratec, altoită zdravăn prin bunăvoinţa vreunei june Rodică, ştiutoare de clămpănit la clavir trei cadriluri, bârfe secante şi grijanie de bame în ulei.

Bingo. Fiindcă dacă înfumuraţii Blaremberg îşi răspândiseră sămânţa cu osebire prin iatacurile ghiculeşti şi prin stepele de haşiş ale Maicii Rusii, mie una compoziţia scutului îmi aducea aminte de un alt talmeş-balmeş compozit.

Al năbădăioasei spiţe de Linche. Cetind din Lecca, am putea chiar cădea în păcatul unor exegeze crăieşti, într-atât avem tenebroase legături florentine, corsicane, leşeşti, jacobine - prin hrisostomul Mirabeau cel urât cu spume.

Mais un peu de retenue, je vous prie. Şi rugămintea de a remarca polca uşor consangvină de pe foaia zmângălită cu grijă: fiindcă Elena Florescu şi Alina Ştirbey, comanditara stemei, sunt cumnate.

Iar Elena Florescu luase pe Jean de Linche.


***

Dar să citim mai departe din neobositul Lecca:

Jean B. de Linche (1813 - 1865) se însură cu fata marelui vornic Emanuel /Manolache Florescu, Elena. Papa Piu IX îl onoră cu titlul ereditar de conte catolic. Din căsătoria sa a avut un fiu şi două fete: Zoe, căsătorită cu I. Florescu şi Ana I. Alexandrescu (ibidem, pp. 630).

Iată de ce tărăşenia coroanei. Şi este de gândit că Alice Ştirbey voise să adune toate rubedeniile la un loc, la un drum-de-fier şi o tacla spre nicăieri.

Unde e mai puţin inspirată e în deviza aia spălăcită şi resemnată. Zău că "par mon sang, par ma foy" suna infinit mai viu.

28 septembrie 2008

De pe scut - 4: Pavilion de complezenţă

Lascaris deschide balul în toamna asta cu un mister mare cât peronul gării sinaiote.

Anume stema din stânga, vizibilă în oraşul cu pricina, complet eliptică: timpul a şters, povesteşte Lascaris, toate reperele posibile.

Ce să caute aşa un herb în judeţul Prahova?

Ne-am bătut îndelung capul, Mulliganoglu, proprietarul pozei din stânga - ciordite cu neruşinare dar pentru cauza cea bună-, o trecătoare binevoitoare şi cu mine.

Şi credem că e o harababură cu sentiment între stemele clanurilor Florescu, Linche şi Ştirbey.


***

Căutarea cu de-amănuntul în Lecca e întotdeauna o încântare: de exemplu ieri noapte şi cu mare surprindere, aflu - pagina 670, heh - de delirul ramurii ardeleneşti proprii de a-şi găsi patente de la 1556. Complet ridicul, ca şi patronimul maghiarizat de care nu mai auzisem în viaţa mea - de Bucsum - şi legenda hrisoavelor arse pe la 1525. După care Lecca - o sursă pe care Mateiu o ia constant în bombeu, şi bine face! - ne explică fără tranziţie că persoane cu numele ăsta se mai întâlnesc brusc şi hodoronc-tronc în Moldova prin secolul al XVII-lea şi XVIII-lea.

E de datoria persoanei de faţă să pufnească în râs la auzul bazaconiilor făgărăşene ale verilor de-al cinşpelea, nepricepând în şi cu ce povestea hughenotă e mai nasoală decât sigiliul Anei Nádásdi.

Că sîrguinciosul Lecca trece cu buretele alianţe şi vesele bastardlâcuri asta e una. Că se opreşte cu numărătoarea în Vechiul Regim al Principatelor Dunărene, e alta şi clară.

Nu e mai puţin adevărat că este una din puţinele sistematizări posibile: aşadar, căutările se întâmplă cu ce avem la îndemână.


***

Revenind la stemă.

Ipoteza Ştirbey a apărut relativ repede în propoziţie, datorită unor repere spaţiale destul de solide. Şi asemănării cu stema oficială, deşi într-un răspăr ciudat, al cartierelor întoarse pe dos. De fapt, nimic nu se pupă aparent cu nimic, iar povestea asta are aerul unei făcături şarmante.

Da şi nu, suntem în măsură să scriem în seara asta.

A fost un rebus care m-a pasionat o zi şi jumătate. Propun o desluşire care merită, legată de o circumstanţă punctuală. Noroc cu Lecca, de data asta.


***

Este extrem de posibil să fim în faţa unei revizitări romantice a unor repere heraldice al naibii de complicate. Deşi toată povestea nu excede rangul de detaliu folcloric, iar deviza - Fais que dois - e în adevăr una extraordinar de oarecare - e ca şi cum ai scrie Hai Rapidul, serios - e absolut înduioşător să vezi zbătându-se în piatră onoarea de familist a aristocraţiei dunărene.

Claie peste grămadă, avem: acvila valahă, împinsă înspre pointe - de ce oare? din snobism? - coroana comitală şi două elemente de scut aproape aberante, dacă nu am şti o serie de circumstanţe ale insolitei alianţe Linche-Florescu.

Fiindcă stema descoperită de Lascaris este pavilionul de complezenţă al unei necropole familiale, desluşind cu tuş negru trecciatura genealogică.

Imediat.

Rafturi şi liste - 2: Stinghii de culoarea absintului

Care Spanie nu se putea încheia fără un jaf în mare linişte, la Casa del Libro. Avantajul şi deopotrivă pierzania necunoscătoarei de nuanţe fiind lăcomia unor repere fixe.

De data asta, cu mare ortodoxie.

De trei ori Borges: Historia universal de la infamia, Nueve ensayos dantescos şi Libro de sueños. Presupunând că e inutil să mai explic şi de ce, notez înduioşarea lui madame mère la vederea primei.

De trei ori Cela: La familia de Pascual Duarte, Viaje a la Alcarria şi Las compañías convenientes y otros fingimientos y cegueras. Pentru că era nevoie, după Colmena. Şi pentru că amânasem.


***

În cea de-a treia, redutabilă culegere de bilete şi umori, citesc o bombăneală extraordinară despre cravate:

"Decía el dandy inglés que la corbata ha de ser algo tan entonado, tan en su sitio, tan discreto y noble que nadie, vuelto ya de espaldas el hombre que la lleva, pueda describirla ni aun recordarla precisamente.

Los tiempos del dandy inglés eran los tiempos en que el dinero, sobre poco más o menos, coincidía con la nobleza y con el buen gusto de la cuna. Entonces el comercio, a más de ser un ruin entretenimiento, no era todavía una fábrica de hacer billetes de banco con multicopista, y los cuellos encorbatados, aquellos que sintieron la caricia de la corbata desde los días de la primera comunión, no echaban demasiado en falta la necesidad de llamar la atención del transeúnte sobre su paso.

Madrid, que en general tenía cierta justificada fama de ciudad bien vestida en sus hombres y bien calzada en sus mujeres, nos está ofreciendo este verano el desdichado espectáculo del sincorbatismo y la deprimente visión del corbatismo a la americana; algo así como una fantasía de pastelero moruno enloquecido. Aún no hemos llegado a conclusión alguna sobre cuál de los dos fenómenos es peor, altera más nuestro hígado o descompensa más nuestro sistema nervioso. (Las corbatas)"

Dumnezeule mare. Credeam că sunt eu defectă, heh.


***

De multe ori Valle-Inclán, nu numai din cauza corespondenţelor mateine: întotdeauna tulburătoare. Ci şi pentru că pur şi simplu nu vorbim aici despre un raft de cărţi, ci de continente livreşti.

Aşadar: o culegere de Varia; sunt preţioase, pentru că poţi găsi adunate acele cioturi fermecătoare de idei - şi Valle-Inclán, atât cât pot judeca, e genul care lasă lucrurile să comunice între ele, de la carte la piesă şi de la bilet de umoare la poem - susceptibile să arunce o lumină nouă şi clară peste vreun pasagiu fibrilant sau obscur.

Încă o trilogie, previzibilă: El ruedo ibérico, adică La corte de los milagros, ¡Viva mi dueño! şi Baza de espadas: vísperas septembrinas.

De citit iarna. De-abia aştept.

Şi fix acum, un ceva plin de mistere: Jardín umbrío.

Parce que.


***

Probabil că dedesubtul acceselor mele bibliofage zace o înduioşătoare formă de canibalism. Din punct de vedere social, este bine însă să scrii că e vorba, în speţă, despre un omagiu adus unor tropi culturali şi personali de o irezistibilă şi persistentă efigie.

Mouais. But who the heck am I fooling here?

27 septembrie 2008

Rafturi şi liste - 1: Harababură franţuzească

En fait de librairies, de data asta am simţit enorm şi văzut monstruos.

Trei librării, multă răbdare şi căpoşenia dintotdeauna. Pentru mine, cartea e o cumpărătură mai grea decât pantofii: viciu?

Sete gheboasă, aia e.

***

De la Strasbourg, un pumn de dezamăgiri inocue, fiincă o parte din ceea ce cerusem nu a ştiut sosi la timp. Şi vestea - poate o folosi cuiva - deschiderii unei librării internaţionale fix în noul mall de la Aubette, place Kléber. Odată cu pungile de cărat, vine şi lămurirea: nu e chiar nou de tot, ci e fostul raion de internaţionale al bătrânei librării omonime.

Mare harababură, dacă mă întrebaţi: au trebuit două ore de împerecheat nişte hispanice, zvârlite analfabet pe raftul aferent.

Jenant, de la aşa o casă mare.


***

În fine, iată lista franţuzească, fără dialogurile lui Borges deja pomenite. Pentru că am constatat, refăcându-mi biblioteca de indispensabile - odată la zece ani, fără greş - că o parte din cărţile mele importante au dispărut cu desăvârşire în diverse mutări şi împrumuturi uşuratice, au trebuit regăsite diversele ce vor urma la numărătoare.

Fiecare are povestea ei: poveşti de notule cu tuş negru prin cafenelele Parisului, de examene furibunde, de citeli cu sufletul la gură sau pe îndelete, de reacţie la pişcături de revent, şi aşa mai departe.

It never gets old.

Aşadar, numărăm înduioşându-ne de reîntâlniri sau fericind descoperirile anunţate.

Din Gide, rătăcitul L'Immoraliste, redeschis în frivolităţi fibrilante. Şi Paludes, în docilitatea mea pe jumătate jucată dar care, domnule, nu e niciodată dezamăgită: în adevăr, colosală şi delicioasă. Va trebui revenit cu siguranţă şi acolo.

Iar pentru că - dacă aţi uitat, vă readuc aminte - de la întâi octombrie Seraiul intră în zodia lui Proust şi reciteşte A la recherche... în văzul muşteriilor întrebându-se ce mai rămâne din asta în 2000 şi ceva, se cerea integrala Gallimard a chestiei, pe hârtie subţire de ţigare imposibil de adnotat.

***

Două cărţi fabuloase, din care prima s-a împrumutat la o beţie cumplită în arondismentul unşpe, terminată cu un jam session de tarot la Café des Phares: Michel Foucault, Surveiller et punir. Şi minunatul şi vijeliosul Jean-Jacques Rousseau: la transparence et l'obstacle, al lui Starobinski uitat pe o masă de la Sainte-Geneviève, într-o după-amiază în care lucrasem până târziu.

Bucurie îndoită. Iată, deschizând-o complet la întâmplare, peste ce îmi cad ochii:

"Pour que s'ouvre le monde enchanté, sans frontières et sans obstacles, il faut que le monde ordinaire se soit inexorablement refermé et refusé. Quand Rousseau n'habite pas l'espace libre (de l'imaginaire, de la mémoire, de la sensation pure), il se retrouve dans un monde où tout est devenu obstacle et résistance. (p. 264)"

Şi-mi aduc aminte de fericirea mea incompletă citind lucrurile astea fără să le ştiu. Acum da, sună cu totul altfel.

***

O altă reîntâlnire îndelung aşteptată - v-am povestit cum îmi fura Alaric K. mai toate cărţile despre care vorbeam până dimineaţa? Va trebui neapărat: este, în asta, o poveste posesivă poate mai interesantă decât năframa maurului.

Aşadar, Julien Gracq, Le rivage des Syrtes. Ciordită literalmente după un dejun de peşte la mine acasă, în care ne ciondănisem cu şi despre plus Lampedusa şi Buzzati. După care sfârşisem prin a ne înjura copios.

A doua zi, telefon. Orele sunt trei dimineaţa:

- Monsieur désire ?

- Tu n'as rien paumé, la Merteuil ?

- Je ne sais pas. Je devrais ?

- Je te l'ai piqué.

- Quoi donc?

- Ce satané bouquin.

- Eh bien, crevez donc en paix. Je dormais à poings fermés.

- Hors de question de te le rendre.

- Vous pouvez disposer, hein?

- Au plaisir, toi.

Ne jamais dire jamais. Văzând-o din nou pe raft, după ce-mi dădusem de zeci de ori peste mână, a superstiţie, mi-a fost brusc imposibil să nu o iau cu mine din nou.


***

Nişte chestii noi.

Léon-Paul Fargue: Déjeuners de soleil şi Méandres, în linia dreaptă a unui Piéton de Paris delicios.

Morand, pe care dihania nu îl suferă: pied de nez şi cofeturi superficiale. Letopiseţ pentru demi-mondene deşteptate, dar ochi sigur al detaliului. E bun, ca un duş rece pe arşiţă, de-aia îl caut cu insistenţă: vreun ceva din parfumul de ieri mai rezistă, dar într-adevăr, se recomandă ceasurilor şi minţilor leneşe. De data asta avem trei lucruri: Lettres de Paris, scrise direct în englezeşte pentru revista The Dial din Chicago. Eloge du repos, reeditarea unei dispărute din 1937. Şi o culegere de nuvele deja halită, Fin de siècle din care cea mai izbutită este fără nicio îndoială intersecţia vienezo-chinezească de la început, Fleur-du-Ciel.

O datorie stringentă: Bulgakov, Ouăle fatale dimpreună cu Diavoliada şi Aventurile lui Cicikov.

O altă recuperare, Montesquieu, Lettres persanes, pierdută în fierberea mutării din Boulevard Jourdan în Passage des Entrepreneurs. Trebuie să recunosc: îmi era tare dor de ea.

***

Trei surprize: Diderot, Les Salons. Era şi timpul, aveam nevoie pentru.... ei bine, o să vedeţi voi pentru ce. Un Montaigne de care habar nu aveam, Journal de voyage - Allemagne, Suisse, Italie. Interesant de citit în oglindă cu cartea lui Luther Blissett.

Şi în fine, nu spune Pirgu că Montaigne e drăguţ? Aş adăuga, dar ştiţi, că îmi e chiar indispensabil şi numai lenea a împiedicat întârziata batere în cuie pe noptieră a Eseurilor.

C'est chose faite. Pentru că aşa e Montaigne: desigual. Cu toate nuanţele vorbei.


***

Un moft: nişte Jeeves. Wodehouse. Se poate fără?

Je vous en prie: essayez donc.

Pfft. Pentru leneşi francofoni, cela donne à peu près:

- Eh bien, Jeeves, que dites-vous de ça?

- Je préférerais que vous ne me demandiez pas d'exprimer mon opinion, Monsieur.

- Jeeves, M. Little s'est entiché de cette femelle.

- Je m'en suis aperçu, Monsieur. Elle lui donnait des bourrades dans le couloir.

Je me pris le front à deux mains:

- Elle lui donnait des bourrades?

- Oui, Monsieur. D'un air espiègle.

- Grands Dieux! Je ne savais pas que cela allait aussi loin. Et comment le camarade Butt a-t-il pris la chose? A moins qu'il ne l'ait pas vue?

- Si, Monsieur. Il a tout remarqué. Il m'est apparu comme extrêmement jaloux.

- On ne peut pas lui en vouloir. Jeeves, qu'allons-nous devenir?

- Je ne saurais dire, Monsieur.

- C'est un peu délicat.

- Très, Monsieur.

Et voilà toute la consolation que j'obtins de Jeeves (L'inimitable Jeeves, Chapitre 11, Le camarade Bingo).

Şi tot aşa, fără să te saturi.


***

Trois dandysmes. Unul scolastic, la foarte serioasele Presses Universitaires de France şi care probabil va trebui demolat - nicio exegeză nu prea ştie da seamă de ceea ce este, doar, un chatoiement impossible à reproduire - cu sârg: D.S. Schiffer, Philosophie du dandysme.

Să spun pe bune? Titlul m-a amuzat de nu se mai poate. Pe când o psaltire? Ar fi poate mai nimerită.

Ou encore mieux: un livre d'heures, adică un minei. Heh.

Unul de electrocardiograme: Pierre Loti, Aziyadé şi Fantôme d'Orient. Amuzant să merg cu aşa ceva în buzunar la Baden-Baden, tiens.

Şi o persistenţă. Nuvelele lui Huysmans.


***

În fine, indispensabila cratimă: punct fix în toată larma asta livrescă şi punte spre restul ferestrei de hagialâcuri.

Ceea ce împerecheasem cu greu şi frica eşecului de pe raftul zilei plecării.

Ramón del Valle-Inclán, Comedias bárbaras. În ordine: Cara de plata, Águila de blasón şi Romance de lobos.

Spania putea să înceapă.

Penticostală

Ei poftim, ca să nu mai reclame lumea că dau pe goarnă chestii răsuflate, luaţi de citiţi anunţul ăsta de mică publicitate din jurnalul de ieri dimineaţă, peste gard de vânzări malaxoare şi frigidere.

Aţi priceput ceva?

Nici eu.

Că aşa ceva apare la rubrica meditaţii are cum şi de ce să ne lase pe gânduri.

Mişto dezacordul, soit dit en passant.

PS: Tot va trebui, odată şi-odată şi din seria ticăloşelilor nevinovate să dau şi eu următorul anunţ:

Femeie amărâtă caut ibovnic. Esclus intermediari.

Am senzaţia că o să mă distrez copios de răspunsuri.

Emo Stuff

Bun, cât mă lupt eu cu ulanbatoarea - aproape gata şi se cerea! - încă un mister.

Promit să nu o mai lungim interminabil, ca data trecută.

Se dau pictogramele din stânga.

Se cere data şi sursa, cu trei propuneri:

Wired, 2001.

Puck, 1881.

Washington Post, 1971.

Polls closed on Wednesday.

PS: Pentru cine nu întreabă, mai avem de gând o leapşă. Ba nu, două - dintre care una furgăsită cu neruşinare.

Tribulaţie, ca să nu mai calce Nesemnatul în străchini.

Şi cred că a venit ceasul să discutăm două probleme importante, la cerere şi pe măsură. Unde locuieşte Pantazi. Şi cu ce se haleşte opera, pe această planetă.

Later edit: Hai să fii tu al naibii, Elfule. Fix aia era. Dar n-o găsisem pe Wikipedia - ce ruşine, neamule! Aşa că, afacerea fiind zvântată, la loc comanda şi înainte cu besacteaua.

Puck, 1881. N-am inventat nimica, însă vedeţi ce lume dişteaptă se plimbă pe la tejghea. Ei?

26 septembrie 2008

A patruzecişinoua scrisoare de la Ulan Bator:Ciascuno un suo mondo di cose...

Motto:

"Vous pénétrerez dans les familles; nous peindrons des intérieurs domestiques, nous ferons du drame bourgeois, des grandes et des petites bretêches."

(Charles Monselet, Monsieur de Cupidon, Chapitre XIII, Berdriquet et son romancier, II)
De la Z. către P., la Izmir

Trei Crai. Trei Magi. Trei dihănii.

Trei Autori?

Problema e mai complicată decât pare, într-atât Craii, traduşi în retorica dramatică a operei, de pildă, ar semăna unui căpietor recitativ în cvartet: treimea literei P., şi preadiscretul Narator.

Iar cititorul afectuos va fi observat cu siguranţă tăcerea aproape desăvârşită a personagiilor secundare. Ca şi cum Naratorul ar fi voit astfel să aştearnă, cu bună ştiinţă şi cu premeditare, încă un valtrap protector între tapis-franc şi restul lumii (ne)civilizate.

Şi ce se întâmplă cu acest Narator atât de zelos încât notează cu o minuţie aproape maniacală lucrurile grozave şi tentaculare ale Spovedaniilor şi Hagialâcurilor, de la Întâmpinare şi până la Asfinţit? Acest Scrib care nutreşte o ciudată şi versatilă dragoste faţă de cei patru P.: veneraţie de-abia stăpânită pentru Paşadia, filiaţiune tulbure pentru Pantazi, fascinaţie deghizată în dispreţ pentru Pirgu şi - cum altfel?- aprigă dorinţă ucronică pentru Pena?

Scrib, povestaş, narator: ipostaze nu îndeajuns de convingătoare atunci când vine vorba despre o realitate atât de fragilă, întru complicate şiretenii şi subterfugii discursive.

Şi-atunci?

***

Întrebarea nu e de prisos: distanţa premeditată şi întotdeauna bine ţinută în frâu a naratorului/scriitor faţă de propria poveste îngăduie un complicat joc de oglinzi paralele, lăsând un consistent spaţiu discursiv celor cărora li se închină.

Asta am putea scrie cu dreptate şi tehnică frigorifică. Dar pentru că nu se cade, scriem aşa: în geometria variabilă a Crailor, soarele nu răsare niciodată din acelaşi punct fix. Însă un autor dinamic şi imperios i-ar ţine pe toţi în podul palmei sale, dând intrări şi ieşiri sau fluierându-i atunci când lucrurile o iau razna. Şi mai ales: făcându-i să-şi vorbească unii altora, cu şi despre; cu alte cuvinte, suflând pneuma unei acţiuni peste ceea ce este dintâi o simplă relatare.

Or nu regăsim aproape nimic din toate acestea într-o atmosferă identică monadei pantazeşti, cu ale sale geamuri bine închise la vreme de lacrimi şi care ar putea fi foarte bine cea a unui roman epistolar. Gemelarii şi contradictorii Paşadia şi Pantazi, de pildă, nu se pomenesc nici măcar o singură dată unul pe celălalt. Deşi ştim că taclalele lor sunt considerabil de îndelungate, ca între dihănii ale unei aceleiaşi elipse sociale şi mentale.

Astfel încât poate că nici nu ar trebui să întrebăm cine este autorul. Ci mai degrabă: despre ce fel de autor vorbim?

Polisemia ajută. În cazul de faţă, este chiar susceptibilă să pună la punct o serie de aparente neajunsuri.

Şi pentru că nu ştim altfel, o luăm băbeşte, speculativ şi cu intuiţie.

Juridic, cum ar veni, de vreme ce discutăm prea puţin despre tehnică şi mult mai degrabă despre un statut personal.

De jure, există trei ipostaze posibile ale autorului: comiterea unei crime, paternitatea şi revendicarea în nume personal a unui drept.

Comme cela tombe bien!
Nici că aş fi putut imagina construcţie mai întreagă şi mai rotundă de la cel care - dar cine n-a vrut asta măcar o fracţiune densă de secundă? - a dat bir cu fugiţii din amfiteatrele salmanticei bucureştene, de le va fi călcat vreodată!


***

Autorul Crailor de Curtea-Veche este Paşadia Măgureanu. Nedumeriţi?

Voyons: Paşadia are, doar toate calităţile posibile şi imaginabile unui asemenea demers. O spune însuşi Naratorul, cu deferenţa caldă cuvenită realităţii unui fenomen indiscutabil: Paşadia era un luceafăr. Un joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o bună parte din aceia ce sunt socotiţi ca faime ale ţării; la foarte puţini însă dintr-înşii am văzut laolaltă şi aşa minunat cumpănite atâtea înalte însuşiri ca la acest nedreptăţit ce, de voie, din viaţă, se hărăzise singur uitării. Şi nu ştiu un al doilea care să fi stârnit împotrivă-i atâtea oarbe duşmănii (Întâmpinarea Crailor).

Şi mai ales, dar mai ales, evidenţa unui har perceput ca fără de pereche posibilă, ceea ce este un semn de mare singurătate vitală, dincolo de reversul de cutreierător [al] culcuşurilor de noapte ale destrăbălării bucureştene:

De dimineaţă până seara el nu se mişca de acasă, nu se ridica de la masa de lucru dintre cărţi şi hârtii, citea, scria fără răgaz. În timpul acesta nici nu fuma, sorbea câte puţin numai dintr-o ceaşcă de cafea fără zahăr şi tare. Mergeam din când în când să-l văd şi era de atâtea ori pentru mine o sărbătoare. Ce fiinţă aleasă, câtă deosebire între dânsul şi ceilalţi, ce prăpastie! (Cele trei hagialâcuri)

Mai mult de-atât, în numele unei ciudate şi paradoxal legitime idei despre lucrurile platoniciene, Paşadia alege să fie stăpân pe sine şi pe ceilalţi până la capăt, poruncind slugii credincioase să arză degrabă după dispariţia somei pământeşti hronicul zilelor şi tainelor sale.

Un capriciu final, un risc asumat şi o crimă odioasă: Mâna credincioasă îşi făcuse datoria; în hainìa lui, omul izbutise să săvârşească după moarte cea mai rafinată dintre nelegiuiri (Asfinţitul Crailor).

Iar aşa ceva îşi poate permite numai dihania auctorială. Şi este posibil să ne gândim că paginile arse de mâna credincioasă aveau nu numai puterea de a cutremura isprăvnicii, dar şi secrete crăieşti pe care nu le vom şti niciodată.

Înduioşătoare arheologie a Naratorului. Şi fără îndoială, cutremurătoare simetrie a operei cu destinul matein.

Să nu-ţi crape mintea?


***

Oh, mais non, mademoiselle: Craii de Curtea-Veche sunt letopiseţul stărilor şi lucrurilor pantazeşti.

Cum ar putea fi altfel, de vreme ce numai cu o lună în urmă scrisesem din mare convingere constantă că fără şeherezad Curtea-Veche ar fi numai un maidan plumburiu şi astenic din poala Târgului de Flori?

De vreme ce imaginea misteriosului gentilom maritim e răspărul cu criteriu şi program al industriosului Nenea Iancu şi lucrul spre care tinde dintotdeauna sufletul răvăşit al naratorului?

Şi de vreme ce pesemne în secunda în care uitarea - ei da, se poate întâmpla! - sfârşeşte prin a linişti toate circumstanţele cărţii acesteia atât de dense, ceea ce rămâne şi nu se şterge în veci, pentru că nu are cum şi de unde, e îndelunga spovedanie alchimică din strada Modei?

Am mai scris, cu zel insistent şi stârnit, despre raporturile complicate ale Vasiliscului cu propriul Oedip. Iar filiaţia pe jumătate asumată a şeherezadului îl transformă, într-o ciudată şi precisă metaforă de tribunal, în autor al isprăvilor monadice ale celor Trei.


***

Să mă slăbeşti cu mofturi din astea, cucoană. Eu le-am scris-o, te pui cu te-ncurci?

Bineînţeles şi ca de obicei, Pirgu. Cel care cere şi căruia i se dau toate tinichelele indispensabile ale lumii acesteia: bani, faimă buboasă, castel istoric în Ardeal...

Totul şi mai puţin destinul celorlalţi, fireşte.

O mare frustrare. Fiindcă toate lumeştile de mai sus nu-i vor răscumpăra niciodată lui Gorică popreala de la ceasurile de taină ale confesiunii. Şi nici senzaţia constantă de balans periculos între garagaţa bufă şi neputinţa de a înţelege cu totul nesfârşitul joc de nuanţe de la masa verde a speluncii. Chiar şi ajuns, ministru şi senator pe viaţă, Pirgu se va mulţumi să-şi rezume ciudatul episod prin statutul de cirac, de băgător de seamă şi de călăuză înspre înfiorătoare desfrâuri.

Doar nu credeaţi că la Arnotenii - Văcăreşti se întâmplă paşnice gherghefuri?

Prin urmare, Pirgu revendică nu numai o sinecură bine plătită, prin bunăvoinţa aleatorie a lui Paşadia, ci şi apanajul scrierii de intrigă.

Şi, pentru că se socoteşte înzestrat ca nimeni altul cu ştiinţa vieţii, chiar harul scrierii, tout court: Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureştene şi m-am ţinut să nu pufnesc de râs. Ba nu zău; dumneata şi moravuri bucureştene! Chinezeşti poate, pentru că în chestia asta eşti chinez; cum ai să cunoşti moravurile, când nu cunoşti pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afară numai dacă ai de gând să ne descrii pe noi, pe Paşa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu ştiu să ai a face; ... a! da, Poponel, amicul. Ei, dacă ai merge în case, în familii, s-ar schimba treaba, ai vedea câte subiecte ai găsi, ce tipuri! (Asfinţitul Crailor)

Marele regret al lui Pirgu, în ceasul vecerniei din urmă, este probabil de a nu fi înşirat el pe hârtie toate lucrurile astea fine.



***

Adunând, scăzând şi trăgând linie, ne trezim iarăşi duşi de nas de Vasilisc.

Şi asta pentru că în cinul matein Naratorul este numai un vremelnic şi funcţional primus inter pares.

Autorii sunt în număr de patru, iar monada se ţese din hagialâcuri, spovedanii şi vinovate descinderi în gheena de peste Dâmboviţa.

De unde şi căpierea.

Ciudat principiu democratic pentru un gest literar de o asemenea - şi delicioasă - reacţiune!

Du drame bourgeois, de la main d'un aristocrate de fortune.


***

Şi totuşi, fiindcă veni vorba de Monselet: de ce acest recurs insistent la un scriitor pe care îl ţinem - cu mare îngăduinţă eufemistică - drept minor?

Răspunsul vinerea viitoare: pe mine m-a lăsat paf.

Trei cuvinte. Haşiş, metempsihoză şi picaresc. Legătura de chei e mai strânsă decât s-ar putea crede.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a patra zi a lunii lui Mehr

Salut mămică, ai biştarii?



Coincidenţa face că fix în ziua plecării, să demareze campania asta de publicitate pentru România. Mda: din cele trei, clipul de mai sus mi se pare cel mai bine făcut. Ritm alert, context limită, o femeie obosită şi onestă, care ştie ce e aia risc şi situaţie de criză şi nu se dă Nabucodonosor pe tema asta.

Şi o impresie de lucru veridic. Poveştile cu hotelul şi cu finca nu m-au dat pe spate. În prima e o uşoară condescendenţă imediat după epiderma zâmbăreaţă şi mercantilă. În a doua, neaoşism şi încredere pentru musafiri: funcţionează fix până la colţ.


***

Ideea nu era rea. E chiar mai bine decât multe alte băzneli de pe sticlă, de pe hârtie sau de pe ziduri. Dar ceea ce riscă să o facă praf e nenorocitul de mesaj.

Să explice, dacă s-o putea, minţile pătrate de la Saatchi & Saatchi cum mama dracului se poate face un mesaj de la ţară latină la soră mai mare cu osatură retorică americănească.

We are family, tararara, I've got all my sisters with me...

A helluva team, indeed.

***

Nu. Nu merge. Nu merge chiar deloc, dacă te gândeşti la următoarea situaţie:

Ginel de la Almudena şi puşlamaua lui Murillo, pe maidanul ăla cu javră legată de ţăruş de la Alameda de Osuna:

- Hola, soy rumano. Salut mămică, ai biştarii?

Juntos hacemos un gran equipo.

Bineînţeles: eu să spun pe dos? Nu se poate una ca asta.

Dar nu aşa.

Aşa e LOL, de nu se mai poate.

Paţachina suferitoare şi aberaţiile ei fonetice

Imediat după momentul de mică publicitate - Sodoma, Gomora and friends - îmi prinde ochiul spectacolul - dar ar fi mai la îndemână să scriu showul - de pe rândul de vizavi.

De unde fugisem imediat după decolare: nu am filantropii de circumstanţă, pe cât posibil.

Vecina mea este ceea ce se numeşte în română şi expressis verbis o păpuşică. Cu haine care oscilează între călugărie - le haut - şi bordel - le bas: s-a auzit la Medgidia că s-au isprăvit anii 80? Breton tapat în şuviţe blonziu-cenuşii. Şi acea grimasă sătulă, îmbufnată a înjunghiere a celei care se ştie izgonită din raiul pantofilor cu sau fără sclipiciuri: trei părechi la două băncuţe.


***

Domnişoara răsfoieşte enervată revista de bord: articolul despre Limassol o face să dea un pic ochii peste cap, visătoare la prostii şi dezmăţuri cu vreun machidon serviabil. Oh, dar realitatea e definitiv cruntă în această după-amiază de marţi: stewardesa între două vârste, grasă şi răstită - cafea? ceai? - a aţipit cu gura deschisă pe jump seat, blocând cărarea către closet şi adăugând încă un reactor la numărătoare.

Pe rândul din faţă, un caballero grizonat manevrează o scobitoare cu un aer solitar şi defetist. Domnişoara - care între timp şi-a scos din poşet un şerveţel umed cu un aer de mare sfârşeală- îi măsoară pe îndelete vârtejul de păr care se iţeşte dinspre spătarul fotoliului.

N-are mătreaţă. Merge, fată: dă-i înainte.


***

Atacul are loc prin surprindere bine temperată. Ce, credeaţi că avea să se aşeze din proprie iniţiativă fix pe scaunul de lângă pasagerul aiurit?

Tss... păi aşa purtări pomenirăm?

Mais non. Domnişoara deschide tacticoasă compartimentul de bagaje, lăsând să cază a premeditare nu un bilet împarfumat. Ci un ditamai nécessaire stacojiu şi pufos.

Şi oh, sfinte Nectarie, individul ridică privirea din neant, intrigat de zgomotul înfundat al harababurii.

- Pardon... domnu... n-am vrut, miorlăie interesata.

- Pues...Tranquila, señorita...

Heh. Bingo: privirea junei se aprinde ca semnalizarea de la Otopeni...

- Ăăă... ispaniol?

Gata: i-a făcut cu ochiul. Pesé, emballé. Acum poate să se aşeze la locul ei. Treaba e jucată.


***

Trei minute mai târziu, nimeni nu mai e singur. Conversaţia se croşetează şi ea cum poate, din cioburi pseudo-politicoase de hojas de vida care nu înşeală pe absolut nimeni.

El vrea masaj pe gratis şi judecând după rujul ei de buze violaceu, are şi dreptate. Ea vrea povestea de pe sticlă din fiecare după-amiază.

Nu ştiu cine e mai câştigat din toată tărăşenia asta.

Cert este că aterizarea semnează definitiv armistiţiul numărului de telefon scris febril pe colţul revistei. Fix în dreptul pozei cipriote, de pe care rânjeşte o zeitate oarecare, a culoare locală.


***

Dar nu despre asta vroiam neapărat să vă povestesc. În fond, e una din acele circumstanţe ale altora care au darul să mă amuze preţ de cinci minute. Până la detaliul ucigător care fisurează iremediabil absolut totul, a ridicul şi eftinătate jalnică.

Ci despre poluarea fonică mezza voce pe care a trebuit să o îndur - ah, Paludes, pardon! Fiindcă dobrogeanca plină de zel nurliu ţinea neapărat să-i demonstreze catalanului că ea ştie vorbi limba.

***

O spaniolă mizerabilă, de care nu ştiam să se egziste. Umilă, mieroasă, ipocrită, ezitantă şi redusă la ceea ce urechea trebuie că a prins din eternele tribulaţiuni ale Gaviotei de la ora cinci, cum spuneam.

O spaniolă de leşie şi plescăială diabetică, de mirări calpe şi vise mov.

O frază, un panseu imbecil face totul praf, fără întoarcere:

- Ăăă... Biucarest...ăăă... es mui feuă...

Dacă nu v-aţi prins: Bucarest es muy feo. Urât cu spume, adică.

Între timp, cu stewardesa trezită din morţi şi pretextând nevoi presante, nu m-am abţinut să nu-i mârâi cretinei peste cap, cu cea mai rugoasă dicţiune disponibilă: Virgen Santíssima, te mato si no te callas.

- Hă? vine răspunsul lovit în moalele capului.

Pfft. Mori, zău.


***


Nu, nu e exces de zel întru ortodoxie quixotescă. Nici măcar omagiu indirect nu speră să fie. În fond, nimeni nu e obligat la perfecţiuni: dar spectacolul unei fonetici apneice şi inapte unde se cade mai puţin pe lume mi s-a părut o prostituţie mai mare decât ceea ce avea să urmeze peste nu foarte multă vreme.

Nu e mai puţin adevărat că spaniola mea are bărbia foarte, foarte ţeapănă şi respiraţia extrem de alertă, în mari fericiri siflante. Este, poate, avantajul ceasurilor de greacă veche. Şi al reacţiei contondente faţă cu sabirul argentin al lui madame maică-mea.

Sigur, o afectuoasă chestiune de pundonor.

25 septembrie 2008

Flânerie 214: A Sweet 'n Sour Defeat

Bună dihanie şi stimaţi muşterii,

Aceasta nu este cucoana misterioasă a cărei căutare a fost amânată - nu din voia proprie - aproape un an de zile. Ci efigia ţăndăroasei şi destrăbălatei María Luisa de Borbón-Parma, aşa cum o vede - mult prea amabil, pesemne - Álvarez Cubero, în linguşeală patentă şi manierism oficial.

Credeţi-mă, însă că pe potopul de luni după-amiază, am capitulat - mon dieu, le scandale!- fix în faţa dânsei, cu pantofii fleaşcă şi mintea aiurită de atâtea celadoane.


***



Şi doar bătusem cu disciplină vivandieră poteca ţânţarilor - heh, pe hartă sună mai bine: Paseo de los Mosquitos! Dar perdeaua groasă de ploaie zădărnicise nu numai lentilele ochelarilor ci şi minimul simţ al reperelor.

Aşadar, în timp ce în mijlocul străzii mărturisesc fără înconjur o delicioasă înfrângere, în măsura în care e semnul unei reîntoarceri - de grâce, ne me dites strictement rien - ipacul pe care mă apuc să îl scriu numaidecât desfiră o altă poveste.

Pentru că este cu şi despre grădini, se cade să fie foarte scurtă şi, dacă se poate, cu miez.

Cât încape într-o batistă: aşa cum v-am obişnuit, domnule.

Flânerie 213: Çeşme başı




Bel objet inutile.

Campo del Moro, Madrid.

Crujiente

Ca de obicei însă, întotdeauna există cineva care nu se sperie sau habar nu are de zilele negre ale calendarului bursier.

Fix pe când morfoleam ziarul zilei unei plecări, în resortul previzibil al bâzâielii de la întoarcere, îmi pică ochii pe anunţul ăsta de mica publicitate al unui cotidian de mare tiraj, tout ce qu'il y a de plus pertinent et tout et tout.

Da, aţi văzut bine. Şi în dubiul de rigoare trebuie să admit că m-a pocnit un râs absolut grobian şi tembel, de toţi sfinţii şi fără să mă pot opri.

Vizavi, clasicul agaţament. Se va povesti cum ajung la birou.

PS: Că am bâzâit pe scări trăgând de mânerul de la pliage, aia e altă poveste. Sst.

Nu mă-mpinge, c'ameţesc



In-cre-di-bil! Lui Dubya i-a picat în sfârşit fisa: serious financial crisis, huh?

Acuma vă e clar că o să fie Obama şi Camelot reloaded, with a serious spoonful of Martin Luther King, nu?

Dacă şi cât o să funcţioneze, rămâne de văzut. Pe bune.

PS: Lăsând angelismul la o parte, unul din marile mistere ale zilelor noastre este totuşi cum dumnezeu a reuşit amărâtul ăsta - ah, ce petit air traqué pour la forme! - să fie opt ani de zile preşedintele Statelor Unite.

Ce mama naibii.

PS2: Departe de mine gândul să mă iau de Obama. Dar totuşi: Oprah?

Umm, mama. La naiba ghem.

24 septembrie 2008

La monja, la bruja y la guagua

Datorez entorsei de la foaia mea iniţială de drum o explicaţie, pe care o expediasem rapid în câteva rânduri acum vreo două săptămâni.

Scrisesem atunci de insistenţele Giocondei, atât de constante că sfârşiseră prin a mă înduioşa: trebuie acum să admit că am avut nesimţirea fugitivă de a regreta armistiţiul, şi nu o dată. Şi în ciuda eforturilor substanţiale ale gazdei şi vechii mele prietene, pentru care am şi mulţumit îndelung la plecare, martoră la bâzâielile în replică: predictible.

Singurul motiv pentru care mi-am călcat fără batjocură şi în mari regrete promisiunea pe care o făcusem mai mult sau mai puţin implicit de a nu trage decât pe uliţa Velázquez, la numărul opt a fost - dincolo de înduioşări - imensa curiozitate şi ocazia unei radiografii a muieretului hispanic, la faţa locului şi 24/24.

Dacă există o perversitate a scribului, nu ştiu. Ştiu însă că şi după grozăviile de mai jos ciudata mea prietenie rezistă şi asta zău e mare lucru.

***

Pactul narativ a ajutat momentele în care mi-aş fi luat cu mare uşurătate picioarele la spinare. Pentru că şi înainte de orice: taclalele feminine de pe Manzanares sunt - vai mama mea! - interminabile.

Şi circulare: un punct fix - extaz, reproş sau de-a dreptul omor: şi să ne fie cu iertare sinceritatea lexicală, înjurătura spaniolească fie fute, fie căsăpeşte cu sete - în care conversaţia se întoarce, graţie unei vorbe bune la toate.

Ya sabes. Huh?

Bineînţeles şi probabil din fericire, româna nu e aşa pricepută în bătut apa în piuă. Crezându-mă eu însămi un fel de procrastinatrix extraordinaire, a trebuit să mă constat brusc admirabilă de conciziune şi autocontrol.

Două zile pe teritoriul susnumitei şi un verdict, dacă mai era nevoie de aşa ceva: viaţa bate filmul. Iar în materie de muieri în pragul unei crize de nervi, ei bine Almodóvar e mic copil.

Fără detalii de prost gust şi nechemate de nimeni, ieslea pruncului e vegheată de două personagii complet opuse: la monja y la bruja. Vorbind despre ele cu de-amănuntul, vorbim şi de imposibilitatea muierii meridionale de a echilibra tentaţia sânului tăiat de idealisme mai mult sau mai puţin onorabile şi mahalaua fără de moarte.

Iar asta e valabil în tot dimprejurul copăii de se cheamă Mare Nostrum. Ştiu sigur.


***

La monja nu e o călugăriţă lesne de ghicit. Dacă n-ai şti cine e - dar ştii, de la nuntă - ai crede că e brutăreasa din colţ. Dar Gioconda explică: mătuşă-mea e tereziană, hence the look, mais bon. De-altfel nici nu ştie de clausură, ci şade foarte confortabil într-un apartament din centrul capitalei andaluze.

C'est la tante qui pique: voyons, on en a tous une, pas vrai? Cu diferenţa şi restul că îşi ia îngrozitor de în serios logodna cu Hristos, până la a ne arunca priviri furibunde în secunda în care conversaţia de la masă o ia - a câta oară pe dejunul în curs? - razna pe arătura bârfelii sângeroase.

Ne fais pas à l'autre... heh.

Aceeaşi mătuşă aparent inofensivă, care miroase a lipici de proteză şi agheazmă şi care ţine plodul de deget interminabil şi-i îngână conştiincios toate mormăielile răsfăţate, are să îţi explice însă cu o pasiune de nestins în fundul privirii blajine că Escrivá de Balaguer e un sfânt de-adevăratelea şi că lumea e sortită să se usuce pe picioare, imediat şi după colţ.

De exemplu.

O priveşti în ochi frumos şi bine crescut. Şi nu. Nu înţelegi unde e resortul care a sărit de pe fix, cu toată bunăvoinţa.


***

Pentru ca pehaşul să fie neutru, trebuie neapărat turnat acid. Prin acţiune şi reacţiune, un noroc: se egzistă bruja.

Cuando el burro suba la escalera. Heh, aţi ghicit: vrăjitoarea e soacra Giocondei. Cu sau fără pene în cap, un personaj de o înduioşătoare câinoşenie.

Sâmbătă după-amiază de pildă, de fort mauvais poil, stropşind din vârful escarpenului după scoica de platină - cât un presse-papiers papal, fiindcă banul nou trebuie să se vadă până la Kaliakra şi-napoi. Întorcând dărmălăul stânga-mprejur. Cu o zgardă Rykiel cât lanţul de ocnă la gât. Ciudată şi teribil de transparentă treabă: fiindcă nu-i aşa, toute femme à poigne cache soigneusement une petite morveuse soumise.

Dar suntem meşanţi: vrăjitoarea e un suflet sensibil şi plictisit, care are o slăbiciune pentru decoraţiuni interioare - ah, ai văzut spoturile alea infecte din jurul tapiseriilor mecanice? înfiorător! mormăie nemulţumită mama Giocondei, între două haleli din vârful scobitorii. Care pictează în ulei faţade despre care habar nu ai dacă sunt de la Granja de San Ildefonso sau Chambord după ciuperca atomică. Care crede că Saint-Emilion e prima la stânga după Carnac şi te face tâmpită în faţă dacă protestezi vehement.

Şi care a reuşit cu toate astea să lase pe absolut toată lumea paf, cu o neobrăzare care o face aproape simpatică. Anume cea de a invita electricianul cu care şi-o trage serafic de vreo două decenii şi jumătate, la festivităţile baptismale şi chiolhanul - cateringul ăsta e franchist, am mârâit eu, în aplauzele Capuleţilor care mai aveau niţel şi mă canonizau - aferent.

Şi ca într-o versiune total déjantée a poveştii de la Alcobaça, absolut toată lumea a trebuit să-i pupe mâna cablagiului, sugrumându-se pidosnic în zâmbre indignate pe după şărvetele - cum altfel ? - de damasc ale falangei culinare.

De frica şi pofta celor cinci procente.

Ale Tăieturii Englezeşti.


***

Moştenitorul din landou habar nu are de toate prostiile astea. Îi doresc din tot sufletul să descopere Goa cât mai repede posibil şi să-i lase dracului în legea lor.

Estimp, clanul Montagu se întreabă dacă o să crească mare şi înalt ca taică-său. Un dobitoc dresat, dacă mă întrebaţi pe mine, care moare de frica albanezilor şi ţine casa cu zăbrele la toate geamurile: dacă îi fură falenele de balenă trântite de vrăjitoare lângă colierele bulgăreşti de chihlimbar din vitrină? Iar bieţii Capuleţi, care ştiu că nu trebuie să ceri prea mult de la amărâtul de progenitor, pândesc cu mare anxietate orice semn de interactivitate al plodului, sperând să fie deştept ca mumă-sa. Am încheiat citatul şi caietul de sarcini.

Le-am explicat că un copil de trei luni care face cu ochiul şi rânjeşte sarcastic ori de câte ori cineva îl îngână conştiincios nu are cum să fie în viaţa lui stupid.

În uşurarea generală.

Paradoxul levantin

Motto:

Madridul e doar un sat mai mare.

(Pantazi)

şi:

Si quieres conservar tus reinos deja la capital en Toledo, si quieres aumentarlos, llévala a Lisboa, y si quieres perderlos, trasládala a Madrid.

(Sfat apocrif al lui Carol Quintul către Filip al Doilea)



După cum se vede, paradoxul impertinent de mai sus nu-mi aparţine. Dar, ca orice lucru pantazesc, este susceptibil de lecturi multiple.

La vremea taclalei şi total neştiutoare, voisem să citesc în asta cinica notaţie a unei evidenţe: într-un spaţiu urban, fie cât de mare, există şanse destul de zdravene pentru ca la un moment dat, oamenii să se ştie unii cu alţii, măcar din auzite.

Dar o constatare sociologică ar fi fost mult prea simplă.


***

Al doilea palier al descifrării aforismului de mai sus - fiindcă formulele domnului Pantazi taie chirurgical ceea ce mie îmi ia de regulă o pagină şi jumătate ca să pot povesti - este fireşte o revizitare istorică a fibrei intens rurale a locului şi oamenilor lui.

Nu e prea puţin spus: se egzistă destulă bădărănie convivială îndărătul delicatelor dantelării Siglo de Oro. Iar impresia unei capitale par défaut e încă suficient de prezentă la 15 martie 1679 pentru ca Marie-Catherine d'Aulnoy să-i scrie, cu intensă neplăcere, unei verişoare total fictive:

"L'on croirait bien arriver dans des déserts que d'approcher d'une ville où demeure un puissant roi, et je vous assure, ma chère cousine, que dans toute notre route, je n'ai pas vu une maison qui plaise ni un beau château. J'en suis étonnée, car je croyais qu'en ce pays-ci, comme au nôtre, je trouverais de belles promenades et des petits palais enchantés; mais l'on y voit à peine quelques arbres qui croissent en dépit du terrain; et à l'heure qu'il est, bien que je ne sois qu'à dix lieues de Madrid, ma chambre est de plain-pied avec l'écurie; c'est un trou où il faut apporter de la lumière, à midi."

Putoarea de la grajduri, viclenia hangiului şi sentimentul văgăunei o fac sceptică pe normanda plimbăreaţă- încă una! -care nu se lasă dusă de nas cu una cu două:

"Don Fernand de Tolède, qui s'aperçoit de ma surprise, m'assure que je verrai de très belles choses à Madrid; mais je ne puis m'empêcher de lui dire que je n'en suis guère persuadée."

Şi deşi e primită bine şi se amuză atât cât se poate, într-un secol în care Inchiziţia încă arde pe rug pentru te miri ce tâmpenie, Marie-Catherine - ca toate franţuzoaicele - nu se poate abţine nici măcar trei luni mai târziu, bârfind cu neruşinare alaiurile de hidalgo care astăzi ne iau minţile pe înserate:

"Ils n'étudient point, on néglige de leur donner d'habiles précepteurs. Dès qu'on les destine à l'épée, on ne se soucie plus qu'ils apprennent le latin ou l'histoire. On devrait au moins leur enseigner ce qui est de leur métier: les mathématiques, à faire des armes et à monter à cheval. Ils n'y pensent seulement pas. "

Dorul de casă şi o propensiune scandaloasă către generalizări mediane o împiedică pe doamna de Aulnoy să vază bârna din coada propriului ochi: în ciuda fluiericei lui Lully, nici la Versailles lucrurile nu stau infinit mai bine.

Oricât de aproximativă, impresia rămâne, împingând sinapsa înspre puşlamalele şi precistele cu chip de doică ale lui Murillo.

Data trecută şi căpiată de şocul unor descoperiri, trecusem complet nepăsătoare pe lângă adevărul strict topografic al vorbei Dihaniei.


***

Un sat mai mare. Axiomă pantazească lesne verificabilă nas în nas cu perspectiva scurtă de picioare de la Plaza de Oriente. Cel puţin pe latura ei levantină, cu Opera care arată a oficiu poştal şi braţele ce sunt adunate mult prea devreme în jurul scuarului de subprefectură.

Aproape să nu-ţi vie să crezi: centrul nevralgic al Imperiului cu scut spălat de sute de vedre de sânge al unor fiinţe pe care scolasticii din Valladolid au şovăit îndelung să le cheme omeneşti, se mulţumeşte cu aşa o vedută de monarhie balcanică.


***

Ce n'est pas une désillusion. A peine un contraste, si l'on songe que les vastes perspectives franquistes de la Castellana sont tout autant étrangères à l'esprit du lieu: une halte en pleine meseta.

Excusez du peu, on ne fait que passer. Mais entre temps, on s'est retrouvé avec un empire sur les bras.

Alors vous comprenez, il faut bien s'occuper de temps en temps, hein?

Flânerie, 212: Green, trei


No sé si alguna vez les ha pasado a ustedes
pero el Jardín Botánico es un parque dormido
que sólo despierta con la lluvia.

Ahora la última nube a resuelto quedarse
y nos está mojando como alegres mendigos.

El secreto está en correr con precauciones
a fin de no matar ningún escarabajo
y no pisar los hongos que aprovechan
para nadar desesperadamente.

Sin prevenciones me doy vuelta y siguen
aquellos dos a la izquierda del roble
eternos y escondidos en la lluvia
diciéndose quién sabe qué silencios.

No sé si alguna vez les ha pasado a ustedes
pero cuando la lluvia cae sobre el Botánico
aquí se quedan sólo los fantasmas.

Ustedes pueden irse.
Yo me quedo.

(Mario Benedetti, A la izquierda del roble)

Nu, cu siguranţă nu am la îndemână vorbe mai bine tăiate ca să puteţi pricepe ceasul şi jumătate de fericire incomensurabilă de la Campo del Moro.

Este probabil vina scribului. Şi a lipsei de măsură a unor circumstanţe.

Însă puteţi fi absolut siguri că mi s-au tăiat nu numai genunchii, ci şi respiraţia, cu totul.


***

Se egzistă beatitudini până şi în lipsa unei nenorocite de umbrele.

Cine ar fi crezut?

Trebuie neapărat gândit că pentru ceasuri din astea, summa divisio între ser şi estar este absolut inoperantă.

Flânerie 211: Green, doi

No sé si alguna vez les ha pasado a ustedes
pero el Jardín Botánico siempre ha tenido
una agradable propensión a los sueños
a que los insectos suban por las piernas
y la melancolía baje por los brazos
hasta que uno cierra los puños y la atrapa.

Después de todo el secreto es mirar hacia arriba
y ver cómo las nubes se disputan las copas
y ver cómo los nidos se disputan los pájaros.

(Mario Benedetti, A la izquierda del roble)

Flânerie 210: Green, unu

No sé si alguna vez les ha pasado a ustedes
pero el Jardín Botánico es un parque dormido
en el que uno puede sentirse árbol o prójimo
siempre y cuando se cumpla un requisito previo.
Que la ciudad exista tranquilamente lejos.

El secreto es apoyarse digamos en un tronco
y oír a través del aire que admite ruidos muertos
cómo en Millán y Reyes galopan los tranvías.

(Mario Benedetti, A la izquierda del roble)

Povestea flâneriei de alaltăieri merita cel puţin un triptic. De data asta, cineva s-a priceput la vorbe mai bine decât subsemnata.

Morceaux choisis. Trei dintr-un foarte lung poem cu nasul în jos şi mintea pe pereţi. Iar dacă roaba lui dumnezeu de faţă are reactivităţi de regulă mai vitale, o să pricepeţi la sfârşit de ce am ales gardurile de vizavi şi nu vreo stanză elegantă a lui, să zicem, Quevedo.

Da, nu şi tot restul

Leapşă de la Teroristă, cât îmi trag sufletul - ah, ce lumină colosală acum câteva minute pe Magheru: şerbet curat, de halit pe îndelete!

Ce ne place şi ce nu. De parcă nu aţi şti, dar în fine: pretextul fiind din Barthes, nu prea poţi rezista.

Da, claie peste grămadă şi cu asupra de măsură: peizagiile marine de toate felurile, ploaia de vară lesne evaporată înainte să dea nas în nas cu caldarâmul, pardesiul din păr de cămilă. Mon شاش rouge, my doctor's bag and my Oxford shoes, Vermeer, hispanicele, cafeaua obscenă - allongé - de chez Rostand: duminica dimineaţa, avec une larme de lait, în perversităţi nevinovate. Şampania, şerbetul şi braga, Faust, maestrul şi margareta lui, şalurile turceşti moi, icoanele munteneşti şi hârtia îngălbenită de ziar - şi aroma aferentă de praf geologic, Bartok, pasagiile şi pieţele de zarzavat, Proust, gările în zori, janelele manueline, aeroporturile adormite - vedenie din ce în ce mai rară, vai! Barocele - de de toate şi cum altfel, Magritte, Camil Petrescu şi Cantemir, Mateiu şi Umberto Eco, Hesse şi Jean-Jacques, grijeala de valize - expertiză imparabilă, scuarurile englezeşti, le vouvoiement complice, pavilioanele balneare. Wilde, Arghezi şi Pessoa. Puceanca, Dona Dumitru Siminică şi Bach: pentru mine sunt la fel de răscolitoare. Ramele de bagà, prerafaeliţii şi stările subfebrile - ca acuma. Inelul trisfetit de la Resch pe care nu-l scot niciodată de pe deget. Imprimeul Novacheck şi cofetul Paris-Brest. Bagajele desfăcute în mijlocul casei. Ţigările turceşti şi ceramica toscană, terra cotta şi epigrafiile latineşti - fericiri abreviate. Scuturile complicate şi grădinile cu linii simple, scrisorile de mână şi pozele îndoite la colţuri, pisoii British Shorthair ca domnul Paşadia când era cât jumătate de pantof, şervetele din damasc, pecetiile pentru scrisori - am vreo trei- şi pijamalele de mătasă. Eau d'Orange Verte de la Hermès şi toate apele alegorice de la Guerlain. Neprevăzutele, lucratul sub presiune şi flâneriile indolente. Satie şi somnul de după-amiază, şatra şi maidanul, săpunul de casă, porumbul copt la jar şi laptele bătut cu sare grunjoasă, mustul de septembrie direct din teasc, hârtia din geam şi telemeaua cu purici. Pastrama de berbec, vinho verde şi ţuica de caise, strecurată din boască.

Restul se ştie. Puţin ar folosi să le înşirăm chiar pe toate, din prima.


***

Nu, în ruptul capului: cafeaua cu zahăr, vedenia unei mese desfăcute după ce toată lumea a plecat, ceasul deşteptător, căţeii care latră - nedumeritor, Kokoschka şi Douanier-Rousseau, hai la revedere de nu se mai termină, miorlăiala înţepată, bădărănia mieroasă, tutuiala din oficiu, guturaiul cu frisoane - ca acuma. Prostia preţioasă şi nerozia pe jumătate jucată, şmechereala administrativă şi minciunile insipide. Siropul eroic şi bomboanele sticloase de eucalipt. Alergătura păguboasă. Ciorba de potroace, tocana şi ciulamaua pe care nu o face Mândra. Prăjiturile cu cremă de unt. Loboda, ştevia, urzicile şi mărarul. Mobilele gata mestecate, cu şurubelniţa inclusă. Dramele existenţiale în gura mare. Poison de Dior: miros de closet, absolument. Stabilimentele bancare şi termenele limită. Scotoceala în sertare şi furtul de mărunţiş. Mărunţişul, în general. Picioarele nespălate: în cauză, criteriu şi efect. Mirosurile leşinăcioase. Slujbele interminabile, de toate confesiunile posibile. Conversaţia muribundă. Ascultatul pe la uşi. O sută de inele pe degete. Brăţările de picior. Ghişeele urlătoare şi amploaiaţii loviţi de ataraxie. Taxatoarele şi rândaşii. Miliţienii şi contabilele cu sărmăluţe în cap. Drumeţiile montane şi fericirile de neînţeles ale ceaiului îndoit cu Schnaps.

Sau cam aşa ceva, urgh!

O dau Klarei şi lui Urmuz. Dacă n-au făcut-o deja. Şi cui se mai bagă. Ah, şi Nesemnatului : să nu se mai crează persecutat pentru că îi opresc exegetica pe preş.

Une certaine idée de la grâce

Dormit vreo zece ore, poate mai bine. Buştean, cu o scurtă întrerupere de despachetări. Încă un raft de cărţi: da, o să scriu listele, prevăzând plăcerea vinovată a unor descoperiri.

Şi a unei găsiri, tout bonnement, după turbate căutări în trei ţări şi jumătate: Багровый остров.

În spanioleşte, aţi înţeles bine. Ştiu eu de ce. Muşteriilor să le ajungă explicaţia pioasă a luxului scolastic de a putea citi vrutele în te miri ce limbă.

Une certaine idée de la grâce.


***

O nemulţumire majoră. În febra începutului de an universitar, imposibil să găsesc pastişa quixotescă mizerabilă a lui Avellaneda - şi-am întors pe dos şi pe faţă rafturile culisante de coloarea absintului de la Casa del Libro cum am avut chef.

Ah, dacă nenorocitul ăla de telefon cu Gioconda înăuntru nu răgea ca apucatul fix în secunda în care agăţasem dicţionarul Academiei Regale: ortodoxia idiomatică e o datorie de bun simţ a celui care se ştie încă precar, în ciuda urechii muzicale.

Traducerea românească a sabirului telefonic franco-spaniol are poate suculenţa ei moralizatoare:

- Ce faci, fată?

Heh. Ce dracului să fac: crucificată de pachete - cumpărăturile la Madrid, sadea 50s, sunt întotdeauna o plăcere compulsivă. Aşadar:

- Ce naiba să fac cucoană, uite încerc să dau jos dicţionarul regal de pe raft...

Dicţionarul regal: 1, 90 metri. Zaza, 1,65 ba chiar mai puţin pe ploaie. Niciun escabeau la orizont.

Pagubă?

- Fată, fii atentă, sunt nişte ambuteiaje de toţi pereţii - mda, privilegiul traducerii libere, fiindcă în versiunea originală era vorba de nişte ascendenţe prostitute, aţi ghicit, heh - ia şi tu metroul până la Moncloa şi te pescuiesc de-acolo, că plânge ăsta.

Ăsta: deşi rânjeşte sarcastic - nu l-aş fi crezut în stare, la trei luni - îşi terorizează seraiul personal cu mare premeditare, fix când le e lumea mai dragă. Chestia asta mi se pare delicioasă, mai ales în secunda în care îmi dau seama că sunt mult prea căsăpite de erez ca să-şi dea seama că pur şi simplu face pe nebunul, without a cause.

La Madrid, detest metroul. Pragmatic şi decent, îmi fură oraşul cu mare nepăsare. Dar nu am de ales: tick tock goes the effing clock.


***

Deocamdată însă şi ca să tacă - rage şi ne face cu ochiul, al naibii plod! -ne punem şi noi pe urlat. Epuizându-şi repertoriul de zarzuelas, Gioconda trece cu un revers de mânecă peste volan la Dinah Washington - ah, les soirées éméchées de la rue Monsieur le Prince...

All of me, tararara, mmmm....cosita más linda...cuchi, cuchi...

- Ce faci, cucoană, ai uitat cuvintele?

Uy, que vergüenza...

Can't you see, I'm no good without you
, mormăie impasibilă Gioconda la stop.

Mai am un pic şi mă împuşc, de la atâta diabet.

Mais le salut n'est pas si loin que cela.

***

Fii atentă, cucoană: am ceva mai bun pentru evanghelist.

Avant de quitter ces lieux...

Pump & circumstance. Nu?

Mi se pare normal.

A toi, Seigneur et Roi des cieux....

Plouf. Incredibil: pe evanghelist îl pufneşte râsul. Vital, sănătos, en cavalcade.

Vertus inattendues de l'opéra.

***

Jeje. Tu vois: c'est bien mon fils, hein?

Non, madame. Pardonnez-moi. C'est mon filleul, ça.

Petite grande personne, tu as tout le temps du monde. On va t'apprendre, hein?

Un drum urgent în oraş. Reviu.

PS: Nesemnatule, mă înduioşează teribil încăpăţânările. Şi exegezele, chiar pe contrasens. Pe asta din urmă - foarte amuzantă, felicitări - am ţinut-o numai pentru mine. Însă ţine minte: supradoza îngraşă.

23 septembrie 2008

Privilegiul unor circumstanţe

Evident, mai avem de povestit.


Dar o concluzie tot se poate scrie, fie şi în goană mare.

Nu ştiu dacă e un obicei sau un şir de mari şi vitale noroace. Dar de fiecare data, Madridul îmi e absolut pe măsura lucrurilor cele mai fragile pe care aş fi putut îndrăzni să le sper.

Current status: under a spell.

Să primească Messirele ce se ştie şi pe colţul ăsta de foaie mulţumirile mele de nedescris.

PS: Snob, cheap or incredibly lucky? Să arunce piatra cine n-a trăit din astea.

PS2: Non, je ne m'en vais nulle part. Voyons!

Later edit: Hm. Despre virtuţile curative ale anunţurilor de mică publicitate, despre paţachina suferitoare şi hidalgoul rătăcit şi despre - oh, mai ales despre- paradoxul levantin, iaca după ce trag un pui de somn, că sunt absolut ţăndări.

Poza e tot de-acolo de unde ştim. Judecând după apocalipsele de pe manşeta ziarelor de azi, mă întreb insistent dacă nu cumva am visat. Asta dacă nu s-ar exista în husă tunica făcută zob.

Cu col Mao cu tot.

Madrid sin paraguas - 3: By the Old Moulmein Pagoda

Într-adevăr, pentru a ajunge cât de repede posibil de la Campo del Moro la marea Madridului picioarele nu sunt de absolut niciun folos. Planul realmente deştept al zilei curente fiind nu să stai a transformare stalactită după o foarte improbabilă birjă, ci să te sui fără nicio ruşine şi dramă existenţială în primul autobuz care opreşte fix în faţa intrării grădinilor.

Şi da, deşi plimbarea şterge cu pasul perspectiva Palatului Regal, ceea ce te face trei secunde să crezi că ciceronele e mult prea leneş - câteva zeci de metri acolo şi dihania prescrie birjă? -constaţi rapid că distanţa se depliază monstruos. Şi asta pentru că pesemne totul la Campo del Moro este un imens şi fermecător trampantojo.


***

Marea Madridului, vechea senzaţie răvăşitoare. Şi dacă Almudena e o pagodă uşor improbabilă, asta nu are absolut nicio importanţă: rima lui Kipling nu se dă dusă, nici de pe foaie şi nici din minte.

De-altfel, nu ştiu cât e de nedreaptă lipsa unei mări madrilene. Dar ştiu cu siguranţă că priveliştea neanunţată de absolut nimic, vegetaţie minerală şi pe dinăuntru mari seismograme, nu are pereche nici în bunavestirile flamande, nici în peizajele orgolioase ale sienezilor.

Şi nici măcar în visele cele mai neruşinate ale unei sieste improvizate.

Aşa ceva, mintea nu poate cuprinde in abstracto. Pentru aşa ceva nu există sistem metric. Şi de-abia, cu mare greutate şi nesăbuinţă, câteva vorbe.


***

Şi mai există însă cineva total impasibil în faţa unor asemenea dihănii. Se numeşte Ginel şi vine - ei da, prego! - din Peretul Deliormanului. Asta dacă ai cinci minute să-l întrebi: este, de-altfel, foarte posibil ca mâine să îţi declare cu mare fermitate că se trage din Focşani, Zimnicea sau Sighetu Marmaţiei.

Ginel şade cât e ziua de lungă la poalele mării de piatră şi sevă şi îi zice din acordeon rumbele Havanei de acum jumătate de secol: plânge ăştia ceva de speriat, să moară mama.

- Şi tălică, tot la lucru, hă?

Heh. C'est vrai: arăt ca naiba ghem, din cauza ploii. Dar cui îi pasă de-aşa un amănunt de nimica toată?

Şi pentru că vreau ceva foarte important de la el, n-am chef să-l contrariez: dau din cap eliptic şi-l întreb dacă ştie de valsul Larei.


***

- Jivago, bă! Ştii?

Ah: o scânteie de interes.

- Ei cum dreacu, cucoană? Ca toată şatra, Ginel are totuşi diagnoza exactă, până la urmă şi indiferent de situaţie.

Portativele de la Varakino, din armonica unui ţigan de câmpie dunăreană apocrifă, la poalele pagodei improbabile.

Iată cadoul ce i se cuvine cui de drept pe ziua curentă.

Bogdaproste, Messire. Ştiu că o să fie primit.

PS: Dixit Ginel. Mâine mă duc naibii înspre Prado, că de când a deschis ăştia aripa nouă - scansiunea e curat eminesciană, să nu te umfle râsul incongruu? - iese banu gros.

Madrid sin paraguas - 2: Quand vos paons montent la garde

Una dintre restanţele cele mai scandaloase ale toamnei trecute: fantasmagoricele grădini de la Campo del Moro.

Definitely run-down, căzuse verdictul pantazesc. Aş adăuga, a linguşeală muierească: sarcasme sans peur et sans reproche.

Se cerea - acut - o verificare. Tick in the box: c'est fait.

Şi pentru că ploua, am avut parte de o neprevăzută. Grădina numai şi numai pentru mine.


Once upon a time, in Madrid.


***

A la merci d'une météo capricieuse - bien de choses le sont, à Madrid - j'eus le bonheur infime d'un jardin sous la première pluie d'un automne qui s'annonce agréable.

How fin-de-siècle, Messire!

Une pluie drue, à la fois très maritime et très Vieux-Monde. Et que la grande douceur mélancolique de l'endroit rendait presqu'inoffensive, si l'on ne compte pas l'horreur de la tunique mouillée jusqu'à la corde.

***

Şi fericirea unui detaliu pe jumătate uitat - nu îndrăznesc să scriu trecut cu vederea- la vremea lui. Abanicourile închise ale păunilor de la Fuente de las Conchas: princière impassibilité.

Le vert réveillé de sa carte postale par la pluie qui avait visiblement oublié de s'arrêter.

Mystère phosphorescent des équinoxes.

Nu. Pentru aşa ceva este imposibil să mulţumeşti.

PS: Statuia cucoanei misterioase, la cutie cum ajung acasă. Deşi nu sunt absolut sigură de reuşita mea udă leoarcă şi în mari fericiri eliptice.

22 septembrie 2008

Madrid sin paraguas - 1: Shamisenul rătăcit

Disclaimer temporar: pentru lumea ahtiată după pozele mele aberante, un anunţ de interes public. Pesemne maternitatea ia minţile, de vreme ce râşniţa Giocondei e plină ochi de pozele evanghelistului, un plod vesel şi civilizat, de-altfel. Va trebui aşteptată întoarcerea mea acasă, la mijlocul după-amiezii de mâine.

Şi pentru diacritice. Îmi e extrem de lene. Nuff said.

Sin paraguas. Sau ciuciulete, dacă preferă urechile mai puţin cosmopolite din faţa tarabei. Fiindcă prin voia sclaviei de la hoi polloi n-am reuşit să ajung în oraş decât la începutul după-amiezei de astăzi, în biciuielile de ambreiaj ale Giocondei. Care definitiv habar nu are în ce loc extraordinar are onoarea să fi venit pe lume.

Aşadar şi sastisită de două zile de dulcegării duioase - Zaza e o rea, sper că vă aduceţi aminte, nu? - rup rândurile undeva în coasta lui Gran Vía şi aproape imediat am parte de spectacolul fără echivalent posibil de la Plaza Mayor.

Din motive evident diferite, aceeaşi senzaţie fibrilantă de la Place des Vosges. Întotdeauna şi de fiecare dată. Astăzi, agravată de sunetul neaşteptat al unui shamisen. Încremenit fix în faţa ecvestrei.


***

Le son, d'une clarté résignée dans l'air chargé de la pluie à venir, avait un je ne sais quoi de celtique.

Avouez que cela risque de couper le souffle. Abruptement.

Un truc de oufs

Presupun că pentru publicul spectator care ştie cu ce se haleşte conceptual Cría cuervos nu mai este nevoie de cronica mondenă a sfârşitului de săptămână. De-ajuns să ne fie constatarea gemelaritatii unor sarcasme şi, în economia reactivă a Sudului care nu piere niciodată, frăţia ochilor daţi peste cap a mare pagubă.

Foarte distractiv, dacă mă întrebaţi pe mine. Dacă nu cel puţin până la colţ, măcar până peste umăr. De vară, hm.

Iar dacă sâmbătă m-am străduit de toţi dumnezeii să fiu preacuvioasă şi dacă ieri a trebuit neapărat să pierd vremea în bunăvoinţele onomastice de rigoare, ei bine astăzi nu mai merge una ca asta.

Barometrul pretinde ploaie. Qu'à cela ne tienne, heh; şi în plus nici nu cred că o să ţie

Nemairezistând civilităţilor, am reuşit totuşi să obţin spre seară un fel de vâjâială prin centru şi în amurg.

Deşi n-a fost destul, tot a folosit la ceva, am senzaţia.

Şi anume la a înţelege naibii odată - sau mai degrabă a verifica, dar asta e deocamdată prea devreme de discutat - că aşa cum Lisabona este un oraş intrauterin şi Parisul un ceva absolut indispensabil, Madridul îmi este un oraş magnetic şi uşor conspirativ. De aceea, naivităţile noilor veniţi mă fac să rânjesc sarcastic: habar nu au ce scriu, de bună seamă. Şi de aceea poate că simptoma hipertensivă de la Cibeles nu seamănă şi nu are cum să semene cu nicio alta de pe lume, oricum am arunca iadeşul înspre şotron.

Bun. O cafea şi înspre oraş. Madridul aşteaptă: comment l'oublier?

20 septembrie 2008

Fără diacritice

Fiindcă nu am, pe clavirul spaniolesc al Giocondei, uite-aşa.

În mare grabă şi fără poze: program de piţipoancă dis de dimineaţă. Manichiură, coafor şi altele, undeva în fundul mesetei periurbane. Înţelesesem prost: Gioconda locuieşte pe lângă Carretera de A Coruña, între Majadahonda - normal ca m-a pufnit râsul - şi Pozuelo. Trimmed condominium.

Sunt în exil, domnule.

Deocamdată, o mare fericire: cea a verii indiene şi a luminii leneşe de început de după-amiază.

Botezul, într-o oră. Am fugit, mă iertaţi.

PS: Mâine, fantele Giocondei se duce să vâneze ceva mistreţi, undeva în Nord. Am deci vreme şi pentru poveşti. Bon débarras, vraiment.

Later edit: Evident, între timp avem şi poze şi semnele care lipseau.

Mais qu'est-ce qu'elles ont toutes avec le mauve, justes Cieux?

19 septembrie 2008

C'est bon!

Repede repede, înspre bagaje.

Frugalitatea este, doar, servitutea dintâi a călătorului deprins cu legităţile drumului.

Aşadar Madrid, iarăşi şi din nou. O etapă esenţială, un drum necesar: inutil să insist.

De data asta, pentru a nu supăra maternitatea, trag la Gioconda. Habar nu am unde naiba stă, Barrio de Salamanca e un reper destul de firav.

E ca şi cum ai scrie: în Şaişpe, pe dreapta.

Mă aşteaptă lucruri noi şi care pentru mine - ştim deja - sunt importante şi nedumeritoare, ca orice neprevăzută. Şi ceea ce am lăsat de voie anul trecut.

Nu am de gând să rămân datoare, domnule.

În valiză, carnetul aşteaptă. By the old Moulmein Pagoda?

Chiche alors!

PS: Încerc să ajung luni la Toledo, cu preţul unui şantaj bine temperat. Şi sper că Gioconda înţelege păcatele dintotdeauna. Printre care şi cele par retour du courrier.

Ţeavă ştiu că are, alors...dessinez-moi un mouton.

PS2: Şi dama misterioasă. Absolument.

...und Vorstellung

Pariul reprezentării lumilor în care ne mişcăm aduce cu sine necesitatea capitulării minţii în faţa unei teoreme fundamentale a flâneriei: nevoia de a rescrie în propria sa cheie realitatea imediată, în riscul asumat fără înconjur al unor entorse.

Iar dacă sufletul de ceai al dihaniei doreşte să mângăie aceleaşi ziduri cu uitătură franţuzească, asta nu înseamnă că domnul Pantazi se înşeală vreo fracţiune de secundă.

Nu. Este, evident, apanajul flâneurului să aleagă dintre reperele proprii ceea ce se potriveşte stării zilei de azi, fantasmelor şi proiecţiilor personale şi nu în ultimul rând misterului adânc al plecatului de-acasă, cu elan et sur un coup de teste.

Iar când din scenografie face parte şi o frontieră, eh bien: tant mieux, Messire, n'est-ce pas?


***

Prin voia abstractă a unor biurouri en contre-plaqué, în zilele noastre, trecerea unor graniţe europene este din păcate echivalentă spălatului pe dinţi: un gest util şi fără emoţii.

Şi dacă normalitatea se scrie întotdeauna în cheie insipidă, mistificarea devine o datorie de onoare.

Din perspectiva asta, nu se poate pătrunde convenabil într-un astfel de principat ştergând cu băgare de seamă zidurile precare ale pisoarelor pentru camionagii. Este nu numai semnul unei decadenţe rele, ci şi al acelei îngrozitoare şi recuzabile lipse de gust care se numeşte neorealism, aşa cum pe alte foi am scrie sec, metastaze.

Or, această ficţiune cezaristă numită Germania are nefericitul răsfăţ al unor astfel de aberaţii folositoare, care pun la caznă grea putinţele noastre de a mai visa niţel.

Numai cinci minute.

Cele mai bune, cele mai pline.

Tăindu-i teritoriul pe autostrăzi indiferente, e nevoie de parfumul categoric al grozăviilor de la Lorsch, pentru ca dinspre bretonul de pădure să mai îţi ajungă la ureche şuşoteala sarcastică de Kobold.

Nu e cea mai fericită formulă de descoperire, pe gustul meu.


***

Ajunsesem prima dată la Baden-Baden acum trei ani, din întâmplarea unei plictiseli acute de sfârşit de săptămână al unui anotimp intermediar.

Ceaţa verzie dimprejurul lui Kurhaus mă împinsese înspre birt, indispunându-mă. Pe vremea aceea, nu eram chiar atât de dusă la biserică. Doar sictirită, fără cauză aparentă. Reţinusem, aşadar, toate amănuntele stupide ale unor plictiseli inactive, cu sentimentul răzbunător al unor certitudini abisale: cela n'en valait pas la peine. Mă mulţumisem să pălăvrăgesc tâmpenii amabile cu chelneriţa stabilimentului, care venise înspre dihănii tocmai de la Jimbolia. Iar farmecele ferme ale vânatului din farfurie nu răscumpăraseră sentimentul furtului din buzunar, evident.

C'est que j'avais tout faux, mon bon Messire.

Sentimentul constant al unei neisprăviri cerea însă o reabilitare.


***

Nici de data asta auspiciile nu au fost grozave. Îndelungi ezitări, inclusiv după cumpărarea biletului: état émollient de la démission, des Esseintes nous voilà.

Pe peronul 25, am tras aer în piept şi m-am vârât în mari fatalisme în trenul de frontierişti. Gara din Offenburg, ladă frigorifică fără personalitate pe peronul căreia se tânguiau în turceşte nişte zăpăcite cu cercel în nas m-a pleoştit de tot. Iar sosirea a fost funcţională şi rapidă, ca orice lucru nemţesc, încheiat la toţi nasturii.

După un ceas şi ceva, coborând disciplinat costişa abruptă de pe Lichtentaler Straße, zâmbeam pe jumătate. Încă întrebându-mă unde mă aflu, nereuşind să pun degetul pe ceea ce se anunţa a fi un fel de amestec între Vevey şi Vichy.

Ca de obicei, nu trebuia căutat prea departe: vedenia din stânga m-a lămurit imediat.

Pentru Baden-Baden trebuie ochelarii ţarişti ai Reacţiunii binevoitoare. Ce n'est que là que l'on commence à endosser les habits du flâneur.

Restul - curţile calme de la Brenner, fufele cu ogari afghani şi pensionarii din Texas - sunt recuzită şi detaliu de ghid turistic.

Et les escargots manquent de charme, sur le palais. Mais je pardonne tout à cette petite ville à bout de souffle.


***

Îmi dorisem şi aşteptasem un Baden-Baden incert, niţel tenebros şi în totul morganatic. Am avut parte de un ceva care trebuie neapărat asimilat Odessei, scăldat într-o somptuoasă lumină de miere.

Mă socotesc norocoasă, judecând după hipertensiuni.

Trebuie să recunosc: m-am gândit îndelung la domnul Sinadino, pe care nu am avut fericirea să-l aud povestind răutăcios bârfele şi nălucile zilei de ieri.

Şi la dumneata, domnule ce te ştii, deşi nu atât de îndelung ci mai degrabă în complicitatea eficace a unei noi înfrângeri subînţelese.

Poftim o mână de sunete, singura posibilă unui astfel de cadru, de mâna repezită a Iudinei:



18 septembrie 2008

A toi, qui ne te doutes pas encore...

Pe lângă mutoane, fonfleuri şi sangvine, pe lângă butelca de Cotnar pe care am să o las în pimniţa Giocondei pentru majoratul princiar, pe lângă contul din bancă pe care am să-l deschid sâmbătă - nu are nevoie, dar poate va găsi amuzant să voiajeze undeva departe pe spezele ciudatei cimotii levantine - macheta de Evanghelist o să aibă parte şi de o epistolă.

Am să o rescriu de mână, pe bristolul păstrat pentru din astea, o să o închid şi o să o rog pe Gioconda să i-o dea pe 28 iunie 2026.


Bucarest, le 18 septembre 2008


Cher filleul, grande petite personne,


Les choses de la vie sont souvent capricieuses: c'est, d'ailleurs, un de leurs plus grands charmes possibles. Mais tout cela, tu le sais sans doute déjà: on sait presque tout sur presque rien, à dix-huit ans.

On n'y est pas très sérieux, comme on dit avec l'insolence de la vérité absolue. En tout cas, ne te presse pas trop pour le devenir: la comptabilité est un karma essentiellement expiatoire, que je ne saurais te souhaiter.

Sans doute, dans des moments de tendresse et de rejet - d'une prévisible bizarrerie - tu dois te poser la question de ces brumes autobiographiques que personne n'évoque à volonté. Il faut les comprendre: tu penses mystères et prédestination, ils pensent layette et fin de leurs enfances à eux.

Ce n'est pas très agréable.

***

Alors, comment c'était.... On y est: c'est en train de se passer. Là, tout de suite: dans quelques heures, je prendrai un avion et dans moins de deux jours tu seras absous de forfaits que tu n'auras pas eu le temps de commettre.

En garantie improbable de ce quitus: un monsieur, du côté de ton père et moi-même. Nous sommes censés, il me semble, de veiller à ce que tu ne manques de rien, spirituellement parlant.

A supposer que cela veuille dire quelque chose: vaste programme!

Ne compte surtout pas sur moi à l'instant de l'Angélus. Si je n'ai pas le courage d'être une joviale mécréante, je ne suis pas moins une sceptique très peu sûre de sa capacité à obtenir des grâces. Mais tu trouveras ici certainement une porte ouverte et une oreille lucide: c'est plus important que les missels et en plus, on ne sait jamais quand cela peut servir.

Je ne jugerai pas: dieu merci, je n'ai pas la carrure de la maternité.


***

Cette route qui s'ouvre devant nous après-demain aura tout de même commencé il y a onze ans, par le caprice enfantin qu'avait ta mère de ne jamais remplir les chèques à la main. Elle venait de débarquer à Paris et j'imagine qu'elle n'en menait pas large devant la réceptionniste mulâtre de ce foyer pour péronnelles gâtées du Cinquième Arrondissement.

J'ai voulu faire ma fine et du coup, une sorte de fratrie a commencé par quelques mots de - très mauvais - espagnol. Inutile d'insister: tes conneries de ce jour, nous les avons faites en jubilant et se foutant éperdument du lendemain. Nous avons menti sur nos examens, dépensé des fortunes en babioles sans conséquence, perdu la tête pour les bonnes grâces de crétins patents. Nous nous sommes faites virer des cinémas d'art et d'essai par des dames en tweed qui adoraient des choses infectes de prétention. Nous avons mangé des kébabs poisseux aux portes de Paris à cinq heures du matin pour oublier les moins bonnes grâces des susdits crétins. Nous nous sommes shootées au chocolat en poudre de chez Valrhona parce que nous nous trouvions laides et sans aucune transcendance. Nous avons conspué des caniches au Luxembourg. Nous avons trahi nos communismes en Barbour.

J'ai gardé l'ourson new-yorkais de ta mère pendant deux jours: faut que tu lui parles, sinon il s'ennuie m'avait-elle jeté par-dessus l'épaule, en s'en allant dans quelque escapade qu'on ne raconte pas aux enfants. Un soir, nous nous essayâmes au spiritisme: l'éctoplasme de cette grosse dame philanthrope des Grands Lacs américains nous coupa l'envie de dormir pendant deux bonnes semaines.

Nous avions dans nos placards d'atroces accoutrements fashion; dans nos frigidaires, des cracottes et du caviar trafiqué d'un pays lointain, et dont on estropiait facilement et non sans charme les fondamentaux. Nous jurions affreusement en fumant avec mesure des Gauloises sans filtre, nous prenions de la lécithine pour les examens d'Administratif ou de Maritime, nous dormions peu et marchions beaucoup, nous avions des angoisses qui feraient hurler de rire à Liverpool.

Nous prenions le thé sans lever le petit doigt: c'est très vulgaire.

Nous nous sommes disputées comme des chiffonnières: ma vaisselle anglaise ne survécut pas à un plongeon de quatre étages, au ras de la fenêtre. L'Espagne a le sang chaud et la colère impérieusement froide. Depuis ce jour, je me suis jurée une constante aménité envers les sujets de Sa Très Catholique Majesté.

Il faut reconnaître que je ne me débrouille pas trop mal.

Tout cela est bien beau: mais est-ce assez pour me faire l'honneur de te confier à mon incertaine maïeutique?

Etourdie, flattée, gauche, je me le demande encore.


***

Je ne sais pas par quel mystère stupide dont les contretemps ont le secret, on se retrouve liés par quelque chose d'apparemment dérisoire et d'étrangement fort.

C'est l'apanage des symboles: mais l'un des tessons est à moi, petite grande personne qui portes le nom d'un monsieur un peu misanthrope et probablement très timide. Et qui écrivit sans s'en apercevoir un des plus beaux livres de ce monde qui s'ouvre aujourd'hui devant tes pieds.

Alors aujourd'hui, j'ai très envie de te dire une terrible platitude:

Il y a très peu de choses vraiment importantes, ici-bas. Encore moins d'urgentes.

Le secret, c'est de savoir en faire la différence, il me semble.

Ton baptême étant important et urgent, souhaite-moi bonne chance. Pour qu'au moins ma langue ne fourche pas au moment du Crédo.

PS: En t'écrivant en français, j'ai sacrifié la politesse à la saveur de la chose. Avec toute mon affection elliptique.

Flânerie 209: The Day Before



Urme.

Baden-Baden. Augustaplatz.

Flânerie 208:Prin efracţie





Couleur locale
.

Baden-Baden. Merkurstraße.

Flânerie 207: Dame Patronnesse


Cariatida aferată.

Baden-Baden. Ludwig-Wilhelm-Platz.

Die Welt als Wille...

Dintre toate hagialâcurile posibile, am totuşi impresia că lucrul nemţesc este pesemne cel mai pretabil unor contrasensuri.

Ca să fie foarte clar dintru început, mărturisesc o răvăşitoare şi absolută lipsă de afect pentru toate acestea. Da, în ciuda Lola-Lolei. A fecioarelor renane: aţi observat cum au toate aerul de-abia trezit din somnul cel greu al adolescenţelor ezitante? În ciuda arabescurilor berlineze, ale mele în totul, mateine ca naiba delicioasă şi în fond atât de puţin germane.

Şi în ciuda fibrilaţiilor sonore: mai niciodată Beethoven, întotdeauna şi prin efracţie Brahms.

Poate că este, una peste alta, vreo obscură vină idiomatică: m-am avut întotdeauna execrabil cu imposibilele declinări Hochdeutsch, de-abia mă pricep să mormăi nişte saluturi acceptabile şi să cer cumsecade un meniu. V-aţi strica de râs văzând cât de convingător de californian mă port în orişicare Konditorei: avantaj de lingua franca? heh.


***

Dar nu asta este important. Importantă este plictiseala, sau mai precis acel ennui care închide în sine ciudatul principiu dinamic al flâneriei, această răfuială curtenitoare cu monada urbană.

Iar ceea ce este cu adevărat ciudat în povestea asta despre voinţa de a se aşterne pe nepusă-masă la drum, este sentimentul unei duioşii aproape în răspăr - înadins am evitat prea aşteptatul perverse - al oricărei flânerii germane. Pentru că în ciuda, sau poate tocmai din cauza unor reticenţe, neştiinţe de nuanţe şi necomunicări mentale, senzaţia tragerii de linie e una şi calmă: lipsa oricărei decepţii.

Nu ştiu dacă nu cumva în asta nu şade farmecul nemţesc în ochii scepticului. Anume în satisfacerea prin curăţenie a unei nevoi meridionale de linişte. În calmarea imprevizibilă a unor fibrilaţii nepoftite. Şi în spălarea unor spaime circumstanţiale.


***

E drept că în ceea ce mă priveşte, beneficiul neştiutorului - mirarea- se aplică, şi încă din plin. Tot aşa, trăgând linie, descinderile mele nemţeşti au avut privilegiul lipsei locurilor comune, cu excepţia agasantă a infectului Frankfurt pe Main. Oraş de hahalere cu cravată, oază de hedgefunds, pasageri iritaţi între două scări rulante.

De-altfel, extraordinarul domn Pantazi pretinde - prin decret regal şi fără nicio acoperire - că toate oraşele germane aflate la mai puţin de două sute de verste de frontiera franţuzească trebuie neapărat considerate ca atare.

Ar fi şi cazul dihăniilor de la Bains-les-Bains.

Este privilegiul unui tupeu homeric, la care nu se poate răspunde altfel decât printr-un sonor şi vivace dezacord.

***

Cum scriam şi ieri: prin voia personală, Baden-Baden este Ultima Redută.

A cui?

Voyons: Белая гвардия.

Pentru că totul e o chestiune de reprezentare. Adică pardon: Vorstellung.

Nous ne sommes pas les errances de nos pères

Tocmai ce mă aşternusem pe scris câte ceva despre Baden bis, că mă pomenesc cu un comentariu comme je les hais: mieros şi plin de venin.

Primim cucută fără probleme: dar cucută inteligentă, care să ducă mintea undeva. Nu unde nu se cade, fără acoperire.

Cel sau cea - cred că e totuşi un rumân de bine - care semnează Gargamel(le) are de bună seamă mult, foarte mult timp liber la dispoziţie. Şi aplecare justiţiară pentru fouinerie: a aflat pesemne secretul lui Polichinelle şi trimete un bilet care se vrea logic.

Eşti fetiţa lui Cutare - aşa mitocănie, halal! De ce nu-l rogi pe Dumnealui să se agite cu şi despre Pasaj?

Îi mai răspund o dată. Le mai răspund o dată şi gata, fiindcă mă scot din sărite.

Şi pentru că nu am absolut nimic de ascuns.

Contează la mama dracului ghem circumstanţele astea?


***

Este incredibil - şi absolut inadmisibil - să faci aşa ceva. Să te iei, în numele unei logici rigide, de un cineva de pe stradă agăţându-l de nasture preţ de vreo cincizeci de stânjeni: ia zi, plod de bani gata, ce naiba te agiţi ca proasta când e aşa de simplu?

Nu?

Nu. Nu e aşa de simplu. Nimic din ce ţine de paternităţi nu este simplu atunci când este vorba de mine.

***

Află, stimabile. Află şi înghite-ţi scuipatul: nu l-am mai văzut pe tata de douăzeci de ani.

Nu am luat un cent de la el, niciodată.

Nu îl cunosc, nu mă cunoaşte. Am stat cu voi mult mai mult de vorbă decât cu el, asta e sigur.

Aflu cu mare surprindere - de la diverşi şi periodic : în fond, lumea e atât de binevoitoare, nu-i aşa?- că ţinem ţigarea la fel. Că ne prăpădim după Wagner fără să ştim unii de alţii şi fără să ne pese, în mare linişte. Că avem acelaşi scris de mână şi probabil aceleaşi superficialităţi.

Arborele meu genealogic e o chestie lovită de trăsnetul unui divorţ sordid. Am mai scris-o, nu deseori: nu este simplu pentru absolut nimeni să vorbească despre lucrurile astea. De fiecare dată în care mi se pomeneşte de el, mintea mă duce nu prin fişele de lucru ale ipochimenului, ci pe suprafaţa rugoasă a unui perete de coridor spart cu pumnul, în furii slabe.

De acelaşi personaj.

Şi nu pot ierta. Nu atât violenţa: este o boală stupidă. Ci lipsa de gust: on ne fait jamais cela à une femme.

***

Mă bucur: sita posterităţii va reţine din genitore două lucruri. O ratare şi un compromis.

Du beau gâchis, comme qui dirait.

Din toate aceste pasive, am ales - după o îndelungată stupefacţie- ce m-am priceput. Cum m-am priceput. Restul mă priveşte: vă asigur că nu îmi e simplu, nicio secundă.

Pentru porcăriile paterne, câte vor fi fost, nu mă simt vinovată.

Tata sau vatmanul de pe tramvaiul cinci: e tot aia.

***

De-altfel, este simplu şi adevărat să scriu ceea ce urmează, asumând evidenţa unei filiaţii şi închizând definitiv subiectul:

Adevăratul meu tată s-a prăpădit pe 14 octombrie 1986. I se spunea Colonelul englez din Indii, iar circumstanţa că vorbim despre bunicul meu matern este doar o convenţie, absolut stupidă.

Ca toate convenţiile.

Şi cu asta, vă rog să mă iertaţi câteva minute. Am nevoie de o cafea.

În chestiunea Pasagiului, 14: Boule de neige, pentru că trebuie

Meşterul Textier scrie ceva despre Pasagiu fix unde trebuie, anume în B 24 Fun.

Ca toate lucrurile pe care le scrie Meşterul, şi asta sună cum se şi cade.

Cu excepţia panegiricului subsemnatei: îi mulţumesc, mă înroşesc, nu merit. Well, you know the tune.

Nu ne oprim, plăieşi.

Dar până la mai multe, niţel Baden-Baden. Şi nişte necesare ieşene, pe seară.

PS: Am să îl rog pe Gargamelle să nu se vâre unde nu îi fierbe oala, anume în zoaie de familie. Da? Pentru că pur şi simplu habar nu are ce spune : şi e destul de urât. Şi nepublicabil.

Nu ştiu de unde tentaţia asta românească a răstălmăcirii lucrurilor altuia. Zău nu interesează pe nimeni. Aşa ceva nu pot să scuz.

Vertus du mouton à bascule

Motto:

"- S'il vous plaît... dessine-moi un mouton !"

(Antoine de Saint-Exupéry, Le petit prince, Chapitre II)

Adevăr grăiesc vouă: în viaţa mea n-am alergat mai mult în voiaj ca de data asta. În viaţa mea nu m-a iritat mai rău imposibilitatea de a da veşti la vreme: mă uit la zilele de alaltăieri ca la frunze restante şi asta e un scandal.

De schimbat a treia oară - peuh!- biletul de Madrid, pesemne mâine până în prânz: croisons les doigts pour que je rentre mardi soir et non pas dimanche - vraiment: dix mille bornes en un jour et demie, quel faux-pas d'horreur!

Pentru că la Tartine et Chocolat împărăţeau două tute interjudeţene amabile ca uşa de la ocnă, mi-am pus pofta în cui şi-am scăpat caii la Christofle şi Burberry's, în nepieritoarea şi inepta triadă scapulaire - mouton à bascule: vă rog, nu mă întrebaţi cum am terfelit-o pe samaliot - premier cachemire : Evanghelistul de poche ar face bine să devie dandy din faşă, cu aşa ursitoare incongruă.

***

Douăzeci de kile de cărţi, cărate fără probleme. Nu dau lista acum, sunt înşirate pe covorul caselor din faţă. Dintre care ultimele dialoguri ale lui Borges cu un tip al cărui nume îmi scapă, total epuizată, smulsă din raft în ricanări jubilatorii.

Lemon Curd. Thé de chez Kusmi. Chocolat de chez Gmeiner. Şi kopi. Kopi Luwak: merită mai mult decât un bilet la cutie.

Dacă nu crăp acuma, nu mai crăp în veci.


***

Acasă, despuiere de pachete. O întrebare stupidă în comentarii: am răspuns acru, dar zău mă irită chestia cu femeia lui Untel.

Je ne suis pas une valise, saperlipopette!

***

Şi o bombăneală: sachez, Messire, que j'ai voulu ne pas y aller du tout, que je tombais de sommeil, que je fus complétement frigorifiée en gare d'Offenbourg.

Que je n'ai aucun regret. Voire.

Et sachez que Baden bis ne se trouve en Allemagne que par le pur hasard des cartographes, ce qui ne veut rien dire du tout, d'ailleurs.

Baden bis est probablement tout ce qui nous reste encore de la Russie blanche. Et qui ne l'aura pas encore compris, eh bien qu'il aille se faire voir chez les grenadiers de Bavière.

PS: Urmează chestii, par retour du courrier şi nu numai. Dar mâine: sunt ca la balamuc, et c'est peu dire.

15 septembrie 2008

Urgh!

Baden-Baden e genial cu totul, dar haznaua digitală franţuzească e şi ea o realitate. Întoarsă aseară la hotel, imposibil să mă conectez - şi aş fi avut al naibii nevoie pentru azi dimineaţă! Plus că detest să promit ceva şi să nu mă ţiu de vorbă, şi nu din cauza mea.

Firimituri de circumstanţe, en attendant mieux. Asta mă enervează, dar mai bine coups de pinceau decât nicio veste.

Să vedem cum dumnezeu reuşesc să mă organizez.

14 septembrie 2008

Alors...

Jumătate de săptămână extrem de agitată, fărâmiţată, sangvină în mai totul. Aşadar, am lipsit: nemotivat? Heh, il y en aura d'autres.

Cursă de dimineaţă spre Frankfurt şi o reflecţie răutăcioasă: să ne ferească dumnezeu de şicul nemţesc. Dar în altă ordine de idei, just imagine: o cameră de otel franţuzească fumătoare!


Jubilaţiune, de trei ori.


Extrem de bine dispusă, mă grăbesc spre Baden bis: nu-i e dat oricui, oricând să facă rayuelă pe hărţi comitale într-o singură zi.

Ne vedem pe seară: o să vedeţi, am o groază de chestii de povestit.

10 septembrie 2008

Juste parce que

Duminică, Strasbourg cu ultime treburi înainte de foarte multe trambalări.

Nu pică rău, dar deloc: la Kléber mă aşteaptă un munte de cărţi comandate de acum două săptămâni. Nu, imposibil să mă potolesc.

Şi pentru că duminica la Strasbourg este ce este, anume nulă şi neavenită, am zis că nu se face gaură în cer dacă dau bir cu fugiţii peste graniţă, la Baden bis, pentru a doua oară şi de data asta cu mai multă minte. După cum se va şi povesti, că am rămas datoare.

Aşadar, să nu uit:

Strasbourg 14:53 -> Baden bis, via Offenburg 16:27

Baden bis 20:24 -> Strasbourg 21:01

Juste pour faire l'intéressante, ca de obiceiu. Şi ca exerciţiu de trecere a unor frontiere, en attendant - well, vous allez voir ce que vous allez voir.

09 septembrie 2008

Huh?


Daţi click pe ea, că merită.

Aiuritor.

PS: Povestea Pasagiului a ajuns în Dilema Veche. Mulţumiri domnului Chivu.

De repente...


Avoir envie de Tanger comme d'un thé à la menthe.

Et d'Irlande, comme d'un chocolat chaud: assez incongru, soit.

Petites tasses, grands mystères.

Mrs. Puzzlewit vs. Mr. Honeyfugler - 2: The Woman Who Shot Barack Obama

Motto:

"Drill baby, drill!"

(Tribunele Convenţiei GOP către Sarah Palin, 3 septembrie 2008)

Complet necunoscută lumii civilizate acum o lună de zile, Sarah Palin a avut parte de un ciudat bal al debutantelor întru politică mondială: Convenţia Republicană de la Saint Paul, Minnesota.

Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţele de profă de chimie care duminica găteşte în neştire plăcinţele pentru plozii de pe verandă.

Sarah Palin est une tueuse de première. Iar misiunea pe care a avut-o de îndeplinit săptămâna trecută era una extraordinar de grea.

Îmi stă în gât să recunosc: s-a descurcat incredibil de bine. Cu dramul zdravăn de retorică populistă şi oportunistă faţă de care, veţi vedea, discursul înjumătăţit ca durată al domnului Honeyfugler pare madrigal de curte veche.


***

Cui vorbeşte Sarah Palin de la tribuna bine pieptănată a Convenţiei, rotunjind frumos consoanele de pe prompter?

Este extraordinar de ciudat, dar pentru un partid care a avut întotdeauna o constantă reputaţie de excelenţă în gestiunea afacerilor globale, acum avem parte de un discurs aproape cu şi în totul pentru urechile sperioase ale Americii care nu se vede cu ochiul liber de vizavi.

Calling all stations: Duluth, Topeka, Tulsa, White River Junction, Beaverton, Shawnee...

Aşa-i că habar n-avem la prima strigare unde se egzistă locurile astea?

Sarah Palin ştie perfect. Elle a déjà donné, elle. Ştie ce se bârfeşte în faţa cazărmii de pompieri, în spatele uşii de la frizerie, ştie de ce se teme furgoneta cu napi şi, dacă o iei la bani mărunţi ştie şi cât costă biletul de ogar între Hope şi Arkadelphia.

Ceea ce spune pe toate tonurile, cui vrea s-o audă. Şi în special lui Obama, attachez vos ceintures: lemme explain to them - Democrats - what the job involves. Being a small town mayor is sort of like, huh, a community organizer, except that you have actual responsibilities.

Cu alte cuvinte, Sarah Palin îşi ţine publicul ţintă la degetul mic. Le petit Nicolas se strâmbă emetic? Who gives a flying duck about it? Merkel tuşeşte? Moose bollocks!

Important e să hăuie şi să ţiuie văile din Oklahoma. De-acolo începe harta noastră de noiembrie să se facă mov sau - ţine-mă, doamne! - roşie.

Ei şi ce dacă sunt o ţoapă?

***

Pentru că este o axiomă fără contrariu posibil. Doamna guvernator Palin este o ţoapă de-adevăratelea, care nu se sfieşte să pozeze pentru presa naţională în şlapi şi cu poponeaţa pe o blană de grizzlie cu ochi de sticlă. Care nu se abţine să nu pomenească uşor golăneşte şi semi-sportiv încă din minutul trei al discursului şi cu de la sine putere despre the sheer guts of Sen. McCain. Şi care e mândră să spună despre Todd, prinţul consort: still my guy.

Şi Topeka leşină - ai văzut dragă, ce femeie serioasă?

Chit că unele poante nu prea flatează urechile calvine din Connecticut. Ia, lume pentru tot cartierul: you know the difference between a hockey mum and a pitbull?

Lipstick, ne informează ea săritoare şi sarcastică. Fix ca la Roşiori.

Mamă: în Europa o ardeau pe rug în cinci minute. But this is the Corn Belt şi cui nu-i place, să se spele pe cap.

Secretul, savantlâcul, vertijul zac în amestecul de registre şi tonalităţi. La aşa ceva, Palin este absolut imbatabilă.

Une ventriloque parfaite, comme on n'en fait plus.


***

Timp de trei sferturi de oră pe ceas, recitalul e aproape perfect. Uiţi că e o chestie rodată, calibrată şi cuminţită la nevoie chirurgical. Te fascinează ca un ceva uşor ruşinos, dar nu poţi să nu te uiţi.

Iar când Palin îşi deshamă bidiviii de Mère la Rigueur şi ne spune cash cam aşa: That luxury jet - of the Alaskan Governor- was over the top; I put it on ebay, ei bine nu poţi să nu-ţi spui in petto şi cu ciudă: are humor, jigodia!

Grassroots, no nonsense: de pegra de la DC o să ne spele vioaia Wendy şi taioarele ei de casieră de la Ross.

It's Main Street vs. Camelot. My small town vs. the do-nothing Senate.

Le Petit Prince Obama est cul en l'air: pfft, the remarkable rocket!


Et cela marche. Cela marche si fort que les sondages chancellent.


***

The American Presidency is not a journey of self-discovery. Avantajul codaşului la numărătoare să dea loviturile sub centură cui de drept: jargonul Obama, excesiv de emoţional, se poate lesne toci şi hărtăni în colţii de pitbull tory.

Replica Biden este, mă tem, o mare greşeală strategică. De mâna ei moare, pe mâna lui pierde.

Obama, that is.

Mrs.Puzzlewit vs.Mr. Honeyfugler-1: Ţie-ţi vorbesc, Americă!

Motto:

"Now the trumpet summons us again—not as a call to bear arms, though arms we need; not as a call to battle, though embattled we are—but a call to bear the burden of a long twilight struggle, year in and year out, "rejoicing in hope, patient in tribulation"—a struggle against the common enemies of man: tyranny, poverty, disease, and war itself."

(JFK, Inaugural Address, 20.01.1961)


Din patru în patru ani, America fierbe. Iar mustul nărăvaş al fiecărei alegeri se trage înspre butoaie pe la jumătatea lui august, la şezătorile interminabile ale Convenţiilor bipolare.

Anul ăsta, strugurii sunt grozav de acri. De foarte multă vreme n-am mai avut parte de bilanţ mai precar al unei administraţii sortante, de antagonisme mai drastice şi de vorbăraie mai multă.

Sărăcia demosului: pentru că lucrurile erau atât de clare iniţial, încât zău dacă mai era trebuinţă de maratonul olimpic al lui Barry - nu Lyndon, am vrea noi - ci Obama de la Berlin la Paris, de la Londra la Bagdad. De logoreea otrăvită a lui Hillary: de ce şi pentru ce? Şi în fine de overdoza de media coverage: miturile nu se înfăşoară în pop-up windows.


***

Mă număr printre cei neconsolaţi de aparent absurda înfrângere a lui John Kerry, în 2004. Prevăzusem atunci - şi ce uşurare, mă înşelasem! - mimetisme dâmboviţene, toutes proportions gardées. Între timp, fragilitatea democraţilor de-atunci a devenit mai lizibilă, fără ca asta să compromită vreo secundă aberantele mele afecte.

Anul ăsta, mărturiseam o confuzie între fidelitatea faţă de Camelot -şi Obama i-ar putea fi o filiaţiune onorabilă- şi profilul fără îndoială extrem de interesant al lui McCain. Un tip în a cărui probitate e cam greu să arunci cu pietre, atunci când ştii ce a păţit în Vietnam, de pildă.

Dar oare e suficient? Nu ştiu. Ştiu însă că afectul joacă, în economia dramaturgică a alegerilor americane, un rol mai important decât în Europa.

Le vom acorda cu toţii locul cuvenit. Dacă nu de drag, măcar de nevoie.


***

Am vrut să înţeleg mai departe. Din fericire, pentru asta, dispunem azi de sofisticării inimaginabile acum douăzeci de ani, când auzeam fericiţi refrenul bruiat de la Yankee Doodle Dandy dindărătul spirtierei.

And I took profit of it: m-am uitat două nopţi la rând la sute de minute de podcast de la cele două şezători. Şi chiar dacă programul meu de lucru a avut de suferit, eh bien tant pis pour les Vieux-Saxe.

Odată la patru ani se întâmplă.

Şi dacă tot v-am obişnuit cu lucruri altfel, am ales să mă preocupe nu prefabricatele prezidenţiale. Ci vizirii: sunt extrem de importanţi tura asta.

De-altfel, reluând drăcosul episod dintre Taft şi Roosevelt la Convenţia Republicană din 1912, duelul Palin vs. Biden e un fel de Mrs. Puzzlewit vs. Mr. Honeyfugler.

Şi damele, bineînţeles.

Să vedem dacă mă mai ţin balamalele la exerciţiul ăsta analitic. Sunt curioasă până şi eu.

Cărţile sunt făcute, mai rămâne tricotatul. Îl las pe diseară, pic de somn.

Topeka Jukebox



Oh, oui: elles persistent.

Mais vous savez ce qu'on dit depuis belle lurette: Dieu reconnaîtra les siens.

PS: Dieter Bohlen, acest Marius Ţeicu de Oldenburg? Holy Mother of Jesus. Isn't he like dead, already?

PS 2: Se pregăteşte, la podea, Sarah Palin. Wasilla vs. Boston: need I say more?

Later edit:
E oficial. Aia din stânga e mai drăcoasă.

08 septembrie 2008

Apocalypse Now. Well, Kind Of



Însă până atunci - şi din ciclul chineză de secol paişpe - cea mai tembelă fanfară pentru poimâine.

Zi-le, tată, cu sufletu!

PS: Sunt în aşa hal de varză la din astea - think about it: 4/20 la mizeria aia de fizico-chimice! că n-am priceput nici un sfert din ce povesteşte fata aia.

Dar e ceva ce Ferentariul ar califica de pe toţi pereţii, nu?

Ora oficială de iarnă

Auzi, cică miercuri o mierlim.

Beh.

Am ţinut locuri la Capşa, vii?


Nu dragă, mă găseşti în prima bolgie pe stânga.

La desfrâu sau la otrăvuri?


Pfft. Tu ce părere ai...?

Cio-Cio-San reloaded

Normal că era vorba despre Qian Qin, tovarăşa de luptă şi viaţă de qui on sait, si cela se trouve.

Înainte şi după Marşul cel Lung: Corn avea dreptate, batava deasemenea.

Le lăudăm perspicacitatea şi-i mai aşteptăm şi la alte încuietoare, ceva mai devale săptămâna asta.

Morala? Parcă poveştile astea ar avea vreuna, zău... Biata muiere subt vremi. Mais comme on change... comme on change.... heh.

De retour mai încolo pe seară, în restanţe, ulanbatoare şi baden-badenuri. Pe bune.

PS: Meştere Textier, trimes ceaslovul. Mulţumind, că pe foaie m-am fâstâcit de tot.

06 septembrie 2008

Vai de mine

Astăzi, la prânz, Gioconda insistă îndelung şi în lacrimi să nu mă pună păcatul să trag la otel.

La aşa un şantaj de toţi sfinţii, cum naiba să rezişti?

Tant pis. Ce sera pour la prochaine, mince alors.

Nu mă înjuraţi. Fac asta numai ca să evit o scenă curat manejnaia: zău că Gioconda n-are nevoie de din astea, în aşa circumstanţe.

***

Până una-alta, stau de vreo trei ore cu ochii la dughene de sugaci. Fiindcă am hotărât că în loc de un pocal la care se va uita strabic peste douăzeci de ani şi ceva, evanghelistul de poche o să aibă un vrai cadeau de boyarde: sa première malle de voyage à l'ancienne - îi dorim cât mai multe, nu se egzistă fericire mai întreagă pe lume - burduşită cu multiple tâmpenii rafinate.

Şi medalia de botez: un scandal că nu mi-au spus mai devreme, aveam timp pentru ceva mai ca lumea.

Înduioşări inexplicabile la vedenia unui caban marinier pentru şase luni: să te tot întrebi dacă nu cumva te-ai tâmpit, serios.

Enervare

Nu, n-am mai dat pe-aici cu elan în ultima zi şi jumătate, deşi am scris o sumă de lucruri în carnet, de mână.

Cred că după două săptămâni, poate şi mai bine de agitaţiune pasagistică, este momentul să tragem temporar linie. O circumstanţă de nimica toată m-a scos din sărite mai rău ca de obicei, deşi mă aşteptam.


***

Anume o discuţie pe care aş fi dat mult să nu fiu nevoită să o port de una singură, fix la Agie. Ca să lămurim lucrurile, poziţia mea în toată povestea asta este pe firul lamei de ras: impotenţă instituţională şi riscuri diverse, penibile şi care nu vă interesează, dar absolut deloc.

În minunata - şi nedumeritoarea!- conversaţie, aflu cashalea sunt nişte coşmelii pline de păduchi şi nu merită clasate. Ceci expliquant énormément de choses, ca de pildă circuitul actelor în natură, împotmolirea în sertar, etc.

Une merde, en toutes lettres. Furie, perplexitate.

Vomă? Absolument.

În altă ordine de idei, mulţumesc şi Urmuzului pentru agitaţiune. Mi se pare eficace, deocamdată.

***

De văzut ce se mai poate face şi săptămâna viitoare cu povestea asta. Am mai dat o baterie de mailuri, poate iese ceva.

Eu n-am să mă opresc. Dar vă jur că primul care mă mai întreabă dacă am dugheană în Pasagiul Victoria, de ţip atâta, şi-o ia fără niciun fel de somaţie prealabilă.

Ce mama naibii, chiar în halul ăsta am ajuns?

PS: Cui nu întreabă, îi scriu pe măsură aşa. On n'envoie jamais les oreilles du taureau avant de l'avoir tué. De-aia n-aţi avut mail cu şi despre. Şi de aia nici nu o să aveţi.

Mais pour l'instant, il faut chauffer la bronca. Pas de mouchoir orange pour les guichetiers!

Vaste programme!

05 septembrie 2008

Destul!

Am primit ieri seară de la oamenii ăştia, rugându-mă să dau mai departe informaţia.

Vino luni, 8 septembrie 2008, in intervalul orar 12:00 - 14:00, in parcul Izvor (vis-a-vis de intrarea dinspre Palatul Parlamentului) si spune NU vanatorii legalizate in parcurile nationale!

Sunt mai multe asociaţii care se ocupă de aşa ceva.

Pentru că nu ne gândim la lucruri din astea decât foarte rar.

Pentru că probabil nu ne dăm seama.

Şi pentru că în situaţii din astea civice absolut orice bunăvoinţă nu e niciodată de prisos...

Poftim: dau şi eu mai departe.

Later edit: Da, luat cu copy/paste, textul are nişte greşeli. Am corectat, ca să nu credeţi cumva că m-am clonat peste noapte.

04 septembrie 2008

O descoperire extraordinară, 11: Trei cofeturi

Pierdută cu totul în vâlvele caniculei estivale, povestea lui Aurélie de Soubiran: şi zău dacă nu merita o încheiere pe măsură.

Mais que dis-je: un point d'orgue!

Cum se întoarce acasă trapezista fortunată, după insolitul viaggio aux confins du monde connu? Şi mai ales, ce se întâmplă cu ea şi cu beizadeaua, după ce ecourile unei asemenea considerabile stupori se vor fi stins cu totul?

Dar mai întâi de bilanţ şi pentru că nu pot rezista, trei cofeturi ale zilei de ieri.

***

Un lac bordé d'un jardin anglais dont les eaux limpides font tourner la roue d'un moulin qui est caché au milieu des arbres, comme une décoration rustique, précède la cour principale. (...) Les arbres, arrondis comme des orangers, entourent la pelouse circulaire. Derrière vous, la plaine brûlée; autour de vous, les bosquets, les fleurs, les mille senteurs enivrantes de cet Eden; devant vous, la maison a l'air seigneurial et le balcon du haut duquel on regarde arriver les voitures amies. Les glaces des serres miroitent au soleil comme des facettes de pierreries. Une salle à manger monumentale où les jets d'eau jouent au milieu des fleurs dans une grotte pittoresque, leur sert de façade, à travers le parterre en fleurs.

Versailles? Sans-Souci? Oh, mais non: palatul Ghica de la Colentina, încă în picioare astăzi, soartă incertă, nepăsare strigătoare la cer. Veţi vedea, are importanţa sa ucronică.


***

Bineînţeles, nu numai scenografiile sunt pe măsură, ci şi distribuţia. Iată cum se petrece tranzitul trupelor ruso-turceşti înspre Transilvania sfârtecată de rebeliunea paşoptistă şi represiunea KuK. Şi vă asigur, imaginea -fie şi însiropată zdravăn de Aurélie- este absolut extraordinară:

La plaine qui s'étend de Kolentina à la chaussée et au-delà de cette dernière, était occupée par les camps des deux armées.

Omer-Pacha avait dressé sa ville de toile verte à l'extrémité de la promenade, et le général Lüders ses tentes blanches en face de notre lac; rien de pittoresque comme ces camps qui se regardaient sans haine, en bons voisins établis pour une saison à la campagne. En me promenant le soir au bord du lac, j'écoutais les accents mélodieux de la musique des Russes et le chant grave et recueilli qui précède ou suit leur prière. Cette voix de cuivre qui porte à Dieu le vœu de tous les cœurs, est l'expression de la faiblesse de l'homme et de sa grandeur, puisque tout armé qu'il est de la puissance humaine, il ne peut rien sans lui. Le canon de retraite reflétait dans le lac un éclair phosphorescent et s'en allait, d'échos en échos, expirer au seuil du monastère de Ploumbuita qui surmonte la plaine.

Firescul zilei de ieri, aproape imposibil astăzi. Dar cum ar fi putut să fie altfel, ştiind că amândoi generalii fuseseră oaspeţii insistenţi ai saloanelor de la Colentina?


***

Şi, în totul sur mesure, fiindcă aproape rusească, vedenia delicioasă şi augmentativă a unei irezistibile plimbări hibernale pe balta Colentinei.

Sanie paşoptistă, dar cu zurgălăi. Ticăloşii de brişcă, masalale şi pehlivani: petite cérémonie des Turcs.

Kolentina a réuni un matin d'hiver la société dans une partie de traîneaux. C'était un plaisir étrange et nouveau pour moi. La vitesse en est le plus grand charme. Le soir, nous revînmes tous ensemble. La plaine blanche comme un linceul, unie comme un lac, cachait perfidement les ornières et les fossés. Chaque traîneau renfermait deux personnes que le sort avait désignées, favorisé par quelques tricheries. Cette voiture étroite, basse, découverte est attelée de deux chevaux; les harnais sont garnis de clochettes qui font entendre comme une gamme perçante d'harmonica. Des domestiques porteurs de grandes torches précédaient le cortège. On avait éclairé la route, de distance en distance, par des branches de sapin embrasées qu'on appelle massalas. Les bruits confondus de ces milliers de clochettes, la précipitation des chevaux qui dévoraient l'espace sans que la terre retentît sous leurs pieds, le jeu des torches sous ce tapis d'hermine, les traînées de lune qui s'allongeaient comme des langues de feu, comme des rubans flottans; la clarté d'une nuit d'hiver qui illuminait la plaine comme une aurore boréale, tout contribuait à faire de ce trajet une de ces choses étranges, complètes qui restent dans la mémoire comme un fait, dans l'imagination comme un tableau.

Me ne frega, băi aceştia!



It is happening. Again. După teribila, dar - recunoaştem cu o uşoară vinovăţie amuzată- suculenta vituperare urbi et orbi de acum trei ani - sigur că ştiţi: zdrenţele naibii de zdrenţe, and so on and so forth - Jiji B. revine, de pe tronul cel daurit din parcul Jianu.

În afacerea valizei, care-i stârnise - ne amintim - atâtea lirisme involuntare.

Aşadar: mi se rupe, dea? Şi dacă vreau Io, poate să şi scrie.

Ce.

PS: Genial act ratat cu Justiţia rumână. Quand les langues fourchent, ma foi...

De pe scut - 3: Arme deturnate

O fermecătoare aberaţie: armele lordului Grenville, al treilea duce de Buckingham şi Chandos, despre care s-a putut scrie - cu dreptate- că nu reprezintă un simplu scut, ci un armorial cu totul.

Dar poate că numele întreg ne va lămuri. Atenţiune, trebuie să tragem aer în piept, că e foarte lung:

Richard Plantagenet Campbell Temple-Nugent-Brydges-Chandos-Grenville, 3rd Duke of Buckingham and Chandos

Ah bon? zise spălătoreasa spartană, fluierând la galerie.


***

Mă îndoiesc să personagiul care şi le comandase ar fi avut nevoie de aşa ceva în chip demonstrativ. Deşi arată ca un pitecantrop amabil, jobenul lui Richard, lord Grenville rezumă pe puţin jumătate de ceaslov victorian, în veselă devălmăşie anglo-scoto-eirească.

Mai degrabă să vorbim de un delir britanic fin-de-siècle, de o plastrografie gen Cluny şi Viollet le Duc, pe măsura fantascului personaj cu zeci de caschete: guvernator de Madras, whip conservator al Camerei Lorzilor, locotenent de yeomen. Şi lista ar putea continua.


***

Şi mai nimerit ar fi totuşi să ne închipuim, măcar pentru două minute, că armele din stânga sunt ale lui des Esseintes. Fie şi de dragul acestei notule ciopârţite în dimineaţa curentă, cu evlavie şi sentiment:

À en juger par les quelques portraits conservés au château de Lourps, la famille des Floressas des Esseintes avait été, au temps jadis, composée d’athlétiques soudards, de rébarbatifs reîtres. Serrés, à l’étroit dans leurs vieux cadres qu’ils barraient de leurs fortes épaules, ils alarmaient avec leurs yeux fixes, leurs moustaches en yatagans, leur poitrine dont l’arc bombé remplissait l’énorme coquille des cuirasses.

Ceux-là étaient les ancêtres ; les portraits de leurs descendants manquaient ; un trou existait dans la filière des visages de cette race ; une seule toile servait d’intermédiaire, mettait un point de suture entre le passé et le présent, une tête mystérieuse et rusée, aux traits morts et tirés, aux pommettes ponctuées d’une virgule de fard, aux cheveux gommés et enroulés de perles, au col tendu et peint, sortant des cannelures d’une rigide fraise.

Déjà, dans cette image de l’un des plus intimes familiers du duc d’Épernon et du marquis d’Ô, les vices d’un tempérament appauvri, la prédominance de la lymphe dans le sang, apparaissaient.

La décadence de cette ancienne maison avait, sans nul doute, suivi régulièrement son cours ; l’effémination des mâles était allée en s’accentuant ; comme pour achever l’œuvre des âges, les des Esseintes marièrent, pendant deux siècles, leurs enfants entre eux, usant leur reste de vigueur dans les unions consanguines.

De cette famille naguère si nombreuse qu’elle occupait presque tous les territoires de l’Île-de-France et de la Brie, un seul rejeton vivait, le duc Jean, un grêle jeune homme de trente ans, anémique et nerveux, aux joues caves, aux yeux d’un bleu froid d’acier, au nez éventé et pourtant droit, aux mains sèches et fluettes.

(J-K Huysmans, A rebours, Notice)

De pe scut-2: O des-legare

Absolument: Mulliganoglu şi mai ales domnul Corn au dreptate.

Investigaţiile m-au încântat cu totul, şi o luăm cronicăreşte.

Zice Pezevenghi, moment în care se cere a se vedea trăznaia asta blasfematorie mais mon dieu comment résister, cu comentarii cu tot:

arme simple, frumoase, deci nu proaspete. coroana crenelată îmi dă ceaţa. dupa culori poate fi atât în Bavaria, cât şi-n Suabia. ufff! n-am timp să scotocesc.

Şi mai dinapoi, constatând că afacerea îl roade - zău: pe ce lume genială trăiesc unii din cititorii mei, ca să se înduioşeze pentru un herb?-, revenind circumspect:

am găsit scutul marelui ducat de Baden coroanei negre, crenelate, nu-i dau de cap


***

Şi zice domnul Corn:

en voila des armoiries plutot simples... une bande rouge, a travers un ecu d'or, surmonte d'une couronne composee de trois tours noires...

pas de liaison avec l'Espagne, (trop baroque, voire roccocco) a ce qu'il parrait. pas de liaison avec les royaumes, duches, ou familles du sud Italien.

c'est une armoirie "seche"... elle ressemble, peut etre, les armoiries du duche de Monferrrat en ce qui regarde la simplicite (recemment, j'ai ecrit quelque chose ayant comme personnage Boniface de Monferrat, donc je me rappelle tres bien que ses armoiries sont d'argent au chef de gueles).

ce n'est pas quelque chose venant du nord europeen, non plus - la-bas, on en compose des armoiries plus exuberantes, comme si le nord et le sud auraient la tendance de se "toucher", de ce point de vue.

bon. pour moi, c'en est assez. je ne suis qu'un amateur en ce domaine la.

enfin... serait-ce quelque chose de germanique?

(l'impossibilte de mettre les accents convenables m'embete vraiment! / excusez les fautes d'ortographe, svp. :)

***

O primă legitate a eleganţei heraldice: forma poetissimă are întotdeauna nevoie de traducere.

Ceea ce s-a şi făcut. Fiindcă da, aurul e galbin, la gueule est toujours rouge comme il se doit en venerie, iar turnurile de nisip creneluri sunt şi pe deasupra cernite, a mare ţinută.

Scutul este aşadar de la Baden bis, cum ar fi zis evanghelistul.

Iar stupoarea lui Mulliganoglu este pe undeva legitimă. Pentru că deşi categorice, armele din stânga nu au fost niciodată acceptate oficial.

Sunt armes d'usage, bastarde, tupeiste şi înduioşătoare, cu cele trei turnuri de nisip buclucaşe altoite pe blazonul margrafului de Baden. Să fie, să se ajungă cu panaşul cuvenit locului călcat în eleganţe simetrice de mari duci şi demimondene.

Şi pentru că tot v-aţi plâns de arme seci, en voilà une surcomposition étonnante.

Pentru tot cartierul
, ar zice Artemiza şi noi am mustăci cu dublu tăiş, cum altfel?

Imediat.

03 septembrie 2008

De pe scut - 1: Trois tours de sable

Înainte de a fi o chestie inutilă şi snoabă în ochii plebei triumfătoare, heraldica este un chichirez seraiot de foarte multă vreme încoace.

Şi dacă stau bine să mă gândesc, chiar dinainte de Comuna Primitivă a Întâmpinării Crailor première manière, anume în brumele cronologice ale bacalaureatului franţuzăsc.

Pentru că anunţă etimologic fericirile obscure ale unor descifrări minuţioase şi pentru că este o ştiinţă întreagă şi mai viclenită decât pare, se cuvine de savurat numai şi numai în cheia unor didascalii.

De foarte multe ori, cu electrocardiograma pe toţi pereţii, mintea oscilează între haiku şi hémistiche.

***

Ca de pildă, scutul ăsta: toute une histoire en à peine une ligne.

d'or à la bande de gueules, surmonté d'une couronne murale de trois tours de sable

Al cui, sau mai degrabă de unde să fie, hm?

Aştept poşta restantă. Ca de obicei, are legătură cu passeggiata din stânga. Şi eufonii delicioase. Şi poveste cu făcut de cap al subsemnatei, dar să nu anticipăm.

PS: Haidi, curaj. Nu e nimic mai fermecător pe lumea asta decât presupunerea fantezistă.

PS2: Găsit la Iaşi armorialul lui Lecca, demult epuizat pe la noi. Mărturisesc tentativă de înghiţire de ţigare pe la coada opului: la una ca asta, chiar că nu mă aşteptam!

Gata, am fugeat la garajist.

Bonus, pe măsură: Tihnă clericală


Sous les roses, le Frigidaire.

Bărboi, Casa parohială.

Flânerie 206: Delir cucuiet


Colosală, căpietoare, homerică: de-aia am atârnat-o în mijloc, să se vază.

Să luăm aminte: le are absolut pe toate, heh: parmaclâcul -exagerat de- vesel, nouvorbă involuntară şi putanele cu ambiţiuni.

De pe Cuza: stradă, bulivar. Ce-o fi, vraiment: aferim!

Flânerie 205: Preţiozităţi



Fără comentarii, dar mă luase hlizeala.

Flânerie 204: De peste gard




Mururi, rovine şi alte miteme indolente.

Zelotă

- Şi cum a fost, doamnă, la ţeară?


- Eeei, ţeară pă dracu: ca aicea e...stai la un loc, fo! îşi apostrofează Artemiza puradeaua apucătoare de hârtii soioase de pe caldarâm.

Dar Căpşuna nu se-astâmpără şi-i dă mai departe cu treaba: aferată, importantă, fericită de misiunea ei socială.

Vizavi de asta, Artemiza nu poate decât să-şi sugă îndelung ciotul de măsea, a intens scepticism contrariat:

- Pfft! Ce faci fo acolo, băuni?

Jignită, Căpşuna se-ntoarce pe trei sferturi, cu aerul că vorbeşte vulgului din amvonul evidenţelor civice:

- Păi ce să fac, bre mămică? Deretic şi io, na!

Le truc qu'il fallait pas dire, c'est trop clair:

- Ei, a naibii pielea pă tine, fo: rău o s-ajungi, să moară mama!

PS: Deşi verbatimul furgăsit e numai şi numai posibil în bătătura Şaureilor de pe Bastiliei, Bengalul din poză e de la Iaşi, fireşte. Şi deşi e bălţat ca gura iadului, e lucru de mirare că mi-a apărut complet inaudibil.

PS2: Mă tot întreb insistent de vreo trei zile dacă nu cumva carpeta aia albastră spânzurată nonşalant în balconul boieresc făcut ţăndări nu e... hm... comment dire? Pavilionul de complezenţă al tarabei de faţă?

Neajuns

Nu: asta nu mai e cavalcadă de husari.

Asta este - vae, ce mizerie!- brigada motorizată din Magnitogorsk. Şi fiindcă facem vorbire de un Sturm und Drang de toţi sfinţii, bormaşina e deocamdată ineptă, în speţă.


***

Cam fiartă, azi
zice domnul Nelu cu o uitătură de biais milostiv.

Ar trebui să nu vă vând ţigări. Dar ce, ăia cu absintul se ţineau de-un program?

***

În altă ordine de idei şi pentru că fac trei sute şaptezecişicinci de chestii în acelaşi timp:

Nu, nu m-am oprit nici cu Pasajul şi nici din respirat pe foi diverse. Că ar fi de ruşine, zău aşa.

Nu pot însă să nu observ timingul perfect al unor ticăloşii. Fix când e lumea mai abulică după vacanţe, când se ia şi ultima drojdie de libere şi când în general cine te-ascultă vituperând o face din jumătate de timpan.

Dar deocamdată, nu ne-am întors de tot de la Iaşi.

01 septembrie 2008

Bonus, pe măsură:Streşini



Iaşi, Baia Turcească.

Cum altfel?

PS: Reviu.

Flânerie 203: Universul? Prima la dreapta




Great expectations.


Bulevardul Cuza.

Flânerie 202:Botanică

Încăpăţânare. So politically correct: nu se mai zice monument al naturii, ca pe vremea Sinistrei. Ci eco-monument.

De la Mitropolie, cică.

Flânerie 201: Terms of Service


Din fuga clavirului, că mă duc la o tacla productivă despre Pasaj şi sper să apuc să însăilez şi ulanbatoarea - mais quand dort-elle? heh: trei poze şi un bonus, cum sunteţi obişnuit.

Asta e de la Bărboi: pretty self- explanatory, in fact.

Misterul de pe Bund se ascute

Ghicitoarea chinezească: un succes de cassă neaşteptat, am senzaţia.

S-o luăm sociologic, pe îndelete: treizecişipatru de muşterii votanţi. Zece îmi dau napolitane, şi zău dacă e bine să te gioci cu aşa împărtăşanie. Imediat după - şi asta e colosal- opt clienţi zic că ăsta e Monsieur Butterfly: era să înghit ţigarea, parol! Şase cred că e Ying Huang, cu uşurătate: varianta era perfidă, fiindcă deşi Ying Huang este o Cio-Cio-San destul de respectabilă, nu ea are rujul ăla turbat în formă de inimioară din poză.Pentru cinci indivizi, doamna din Shanghai e o nălucă de circumstanţă: ce bine-ar fi fost să aibă dreptate, zău aşa! Pioneza lui Habarnam adună doi adepţi. Corto, numai unul şi ferm.

Iar doi fluieră în biserică şi spun că ştiu, dar mucles.

Cred şi eu: why spoil it? Heh.

***

Am avut şi tentative mai elaborate de răspuns. Florilegiu, pentru puturoşi:

Ilinca zice că e tovarăşa caporal dichisită pentru serbare. Hm, are you sure there's no sugar?

Batava A. zice că e Mata-Hari. Hmph.

Et la palme pour un monsieur, care ne scrie o poveste dezopilantă cu totul şi fără diacritice, fiindcă am o droaie de chestii de scris azi de la Iaşi:

Este domnisoara Gong.

Numele mic nu are importanta, fiindca acum toti o striga "Susie". De cind lucreaza la multinationala, a fost nevoita sa demonstreze flexibilitate si open mind. Asa ca, venind in intimpinarea unor cereri nerostite ale colegilor occidentali, pentru care mincatul cu betisoare constituie o proba similara maratonului, domnisoara Gong a imbratisat, dupa trei luni petrecute la un birou frumos luminat de neon, melodiosul nume "Susie".

Iar fotografia cu pricina, de care faci vorbire dumneata, stimata Zaza, este facuta cu prilejul unui team-building in Bulgaria. Atunci, printre sprituri sordide si farfurii prea-pline, membrii familiei multinationale, din care face parte si Susie, au decis sa se traga-n chip la un pozar cu recuzita de epoca, ce-l copiaza pe mesterul Eugen Ciocan.

Evident, dupa ce s-a tras in poza, domnisoara Gong a cazut in pacatul consumerismului si a facut shopping, de la Nisipurile de Aur, cumparind traditionalele fesuri turcesti cu ciucur. Si d-abia apoi, in drum spre casa, in vreme ce aburii teambuilding-ului incepeau sa dispara, Susie a observat in cusatura fesului o eticheta mica, dar bine printata: made in China.


***

Ei bine, săptămâna asta ascuţim misterul din Shanghai mai rău ca lupta de clasă. Fiindcă se dă poza din stânga şi o întrebare-satâr:

Să fie oare posibil? E aceeaşi persoană?

Polls closed next Monday. Rien ne va plus.

PS: E cu vot, lume!