Scrisesem atunci de insistenţele Giocondei, atât de constante că sfârşiseră prin a mă înduioşa: trebuie acum să admit că am avut nesimţirea fugitivă de a regreta armistiţiul, şi nu o dată. Şi în ciuda eforturilor substanţiale ale gazdei şi vechii mele prietene, pentru care am şi mulţumit îndelung la plecare, martoră la bâzâielile în replică:
predictible.
Singurul motiv pentru care mi-am călcat fără batjocură şi în mari regrete promisiunea pe care o făcusem mai mult sau mai puţin implicit de a nu trage decât pe uliţa Velázquez, la numărul opt a fost - dincolo de înduioşări - imensa curiozitate şi ocazia unei radiografii a muieretului hispanic, la faţa locului şi 24/24.
Dacă există o perversitate a scribului, nu ştiu. Ştiu însă că şi după grozăviile de mai jos ciudata mea prietenie rezistă şi asta zău e mare lucru.
***
Pactul narativ a ajutat momentele în care mi-aş fi luat cu mare uşurătate picioarele la spinare. Pentru că şi înainte de orice: taclalele feminine de pe Manzanares sunt - vai mama mea! - interminabile.
Şi circulare: un punct fix - extaz, reproş sau de-a dreptul omor: şi să ne fie cu iertare sinceritatea lexicală, înjurătura spaniolească fie fute, fie căsăpeşte cu sete - în care conversaţia se întoarce, graţie unei vorbe bune la toate.
Ya sabes.
Huh?Bineînţeles şi probabil din fericire, româna nu e aşa pricepută în bătut apa în piuă. Crezându-mă eu însămi un fel de
procrastinatrix extraordinaire, a trebuit să mă constat brusc admirabilă de conciziune şi autocontrol.
Două zile pe teritoriul susnumitei şi un verdict, dacă mai era nevoie de aşa ceva: viaţa bate filmul. Iar în materie de muieri în pragul unei crize de nervi, ei bine Almodóvar e mic copil.
Fără detalii de prost gust şi nechemate de nimeni, ieslea pruncului e vegheată de două personagii complet opuse:
la monja y la bruja. Vorbind despre ele cu de-amănuntul, vorbim şi de imposibilitatea muierii meridionale de a echilibra tentaţia sânului tăiat de idealisme mai mult sau mai puţin onorabile şi mahalaua fără de moarte.
Iar asta e valabil în tot dimprejurul copăii de se cheamă
Mare Nostrum. Ştiu sigur.
***
La monja nu e o călugăriţă lesne de ghicit. Dacă n-ai şti cine e - dar ştii, de la nuntă - ai crede că e brutăreasa din colţ. Dar Gioconda explică: mătuşă-mea e tereziană,
hence the look,
mais bon. De-altfel nici nu ştie de clausură, ci şade foarte confortabil într-un apartament din centrul capitalei andaluze.
C'est la tante qui pique: voyons, on en a tous une, pas vrai? Cu diferenţa şi restul că îşi ia îngrozitor de în serios logodna cu Hristos, până la a ne arunca priviri furibunde în secunda în care conversaţia de la masă o ia - a câta oară pe dejunul în curs? - razna pe arătura bârfelii sângeroase.
Ne fais pas à l'autre... heh.
Aceeaşi mătuşă aparent inofensivă, care miroase a lipici de proteză şi agheazmă şi care ţine plodul de deget interminabil şi-i îngână conştiincios toate mormăielile răsfăţate, are să îţi explice însă cu o pasiune de nestins în fundul privirii blajine că Escrivá de
Balaguer e un sfânt de-adevăratelea şi că lumea e sortită să se usuce pe picioare, imediat şi după colţ.
De exemplu.
O priveşti în ochi frumos şi bine crescut. Şi nu. Nu înţelegi unde e resortul care a sărit de pe fix, cu toată bunăvoinţa.
***
Pentru ca pehaşul să fie neutru, trebuie neapărat turnat acid. Prin acţiune şi reacţiune, un noroc: se egzistă
bruja.
Cuando el burro suba la escalera. Heh, aţi ghicit: vrăjitoarea e soacra Giocondei. Cu sau fără pene în cap, un personaj de o înduioşătoare câinoşenie.
Sâmbătă după-amiază de pildă,
de fort mauvais poil, stropşind din vârful escarpenului după scoica de platină - cât un
presse-papiers papal, fiindcă banul nou trebuie să se vadă până la Kaliakra şi-napoi. Întorcând dărmălăul stânga-mprejur. Cu o zgardă Rykiel cât lanţul de ocnă la gât. Ciudată şi teribil de transparentă treabă: fiindcă nu-i aşa,
toute femme à poigne cache soigneusement une petite morveuse soumise.
Dar suntem meşanţi: vrăjitoarea e un suflet sensibil şi plictisit, care are o slăbiciune pentru decoraţiuni interioare -
ah, ai văzut spoturile alea infecte din jurul tapiseriilor mecanice? înfiorător! mormăie nemulţumită mama Giocondei, între două haleli din vârful scobitorii. Care pictează în ulei faţade despre care habar nu ai dacă sunt de la
Granja de San Ildefonso sau Chambord după ciuperca atomică. Care crede că Saint-
Emilion e prima la stânga după
Carnac şi te face tâmpită în faţă dacă protestezi vehement.
Şi care a reuşit cu toate astea să lase pe absolut toată lumea paf, cu o neobrăzare care o face aproape simpatică. Anume cea de a invita
electricianul cu care şi-o trage serafic de vreo două decenii şi jumătate, la festivităţile baptismale şi chiolhanul -
cateringul ăsta e franchist, am mârâit eu, în aplauzele Capuleţilor care mai aveau niţel şi mă canonizau - aferent.
Şi ca într-o versiune total
déjantée a poveştii de la Alcobaça, absolut toată lumea a trebuit să-i pupe mâna cablagiului, sugrumându-se pidosnic în zâmbre indignate pe după şărvetele - cum altfel ? - de damasc ale falangei culinare.
De frica şi pofta celor cinci procente.
Ale Tăieturii Englezeşti.
***
Moştenitorul din landou habar nu are de toate prostiile astea. Îi doresc din tot sufletul să descopere Goa cât mai repede posibil şi să-i lase dracului în legea lor.
Estimp, clanul Montagu se întreabă dacă o să crească mare şi înalt ca taică-său. Un dobitoc dresat, dacă mă întrebaţi pe mine, care moare de frica albanezilor şi ţine casa cu zăbrele la toate geamurile: dacă îi fură falenele de balenă trântite de vrăjitoare lângă colierele bulgăreşti de chihlimbar din vitrină? Iar bieţii Capuleţi, care ştiu că nu trebuie să ceri prea mult de la amărâtul de progenitor, pândesc cu mare anxietate orice semn de interactivitate al plodului, sperând să fie
deştept ca mumă-sa. Am încheiat citatul şi caietul de sarcini.
Le-am explicat că un copil de trei luni care face cu ochiul şi rânjeşte sarcastic ori de câte ori cineva îl îngână conştiincios nu are cum să fie în viaţa lui stupid.
În uşurarea generală.
Am avut zavere, minuni şi scuipaţi, meissenuri şi fulgerări, grijanii şi apoftegme.
