A cincizecişitreia scrisoare de la Ulan Bator: Zaruri, sate şi sorţi

Motto:

"That is no country for old men. The young
In one another's arms, birds in the trees
- Those dying generations - at their song.
The salmon-falls, the mackerel-crowded seas,
Fish, flesh or fowl, commend all summer long
Whatever is begotten, born, and dies.
Caught in that sensual music all neglect
Monuments of unageing intellect."

(William Butler Yeats, Sailing to Byzantium, I)

De la Z., către P., la Odessa

Dispariţia lui Mateiu, la ceasurile extrem matinale ale zilei de 17 ianuarie 1936: o mare frustrare. Încă una, în lungul şir de dispariţii premature al literelor româneşti, veşnic cenzurate de uremii, ciroze, comoţii, ftizie şi sinucideri, de la Cârlova încoace. Şi constatarea suspectei precipitări a unor generaţii întregi de a încheia socotelile cu un ambient agresiv, vorace, fără mare cuprindere şi înţelegere a unor lingori creative.

Dar oare ce s-ar fi ales de morganaticul conte de Karabey, dacă episodul cerebral din 1936 pur şi simplu nu ar fi avut loc? La urma urmelor şi o ştim foarte bine, Mateiu dispare în plină putere şi control de sine. La o vârstă la care alţii o iau de la capăt: desfac case pentru a se muta pe alt continent, procreează în conştiinţa unei amiezi vitale, pritocesc cotele apelor bursiere.

A ce détail près, Vasiliscul ar fi putut traversa - liniştit?- apele tulburi ale secolului care s-a încheiat cu siguranţă la 11 septembrie 2001. Pe două cărări posibile, topite în sinistrul sens unic al obsedantului deceniu.

Ia să vedem.

***

Prima - şi cea mai simplă- speculaţie posibilă a Zilei de După, ar fi evident legată de parcursul diplomatic dorit cu atâta energie. Evident, Titulescu îi refuzase implicit- şi pe bună dreptate!- în ianuarie 1928, cererea de trimitere la Helsinki: trop fumiste, sans doute, cel care îi scrie fostului ministru finlandez la Bucureşti, Vaino Tanner, un an mai târziu o lungă epistolă niciodată expediată. În care nu transpare însă nicio umbră a vreunei analize care să fi putut justifica o asemenea largheţe. În jargonul de azi, Mateiu C., pretendent la postul de ambasador în Finlanda, habar nu are de sforăriile dosarului: cel mult va conceda pe tonul agreabil şi plictisit al unei şuete că da, postul este dificil şi implică mari responsabilităţi. În rest, bârfeală cu măsură şi mici piruete stilistice franţuzeşti, cu care corespondenţa mateină ne-a obişnuit să ne spele sufletul.

Însă lucrurile sunt pe cale să se schimbe şi un an mai târziu România va avea o nouă constituţie, noi uniforme ale unei autocraţii de operetă şi bineînţeles, mari ambiţii. Îl ştim pe Mateiu extrem de grijuliu cu vizitele la Palat, fie şi numai pentru a lăsa - în bună tradiţie a Vechiului Regim - câte o prietenoasă şi fidelă carte de vizită. Şi nemaipomenit de preocupat de cota pe care o are la Curte, scontând fie şi distante bunăvoinţi. Pe de altă parte, Carol cel bicisnic se doreşte şi un fel de protector al culturii naţionale: va fi oare mai sensibil decât chinezul de la Externe la dorinţa asta arzătoare, în schimbul unei adeziuni mateine la Frontul Renaşterii Naţionale?

Après tout, on pourrait imaginer bien pire. Mais au moins que l'habit soit coupé chez Neumann.

Unde să se ducă? Hm, simplu: într-un post fără miza copleşitoare a viermuielii kareliene. Iar jigodiei de Brederode i se poate, la o adică, bate niţel obrazul: fie şi numai pentru indelicateţea de a nu fi plătit cum se cuvine - mercurialul matein e cel al decoraţiilor, fireşte - articolul despre Vasco da Gama din 1925.

Nu?

Iar ipoteza - considerabil la îndemână- a numirii lui Mateiu la Lisabona poate deveni aiuritoare în secunda în care, prin voia unor potriveli administrative, ataşatul cultural se numeşte Mircea Eliade.

Este de presupus că nu se suportă, deşi se măsoară în perfecte nuanţe. Primul e mult preocupat de noile sale fericiri calme, al doilea mult prea stenic şi jupuit de viul unor contradicţii. Mais après tout, le vertige leur va si bien...

***

Soluţia diplomatică este cea mai elegantă, şi probabil şi singura care permite tihne şi sistem vital, acel aera nova după care tânjesc Agendele ultimilor ani.

Dar dacă Brederode e jigodie până la capăt?

Asta ar însemna şocul realităţilor de după colţ: Garda şi Căpitanul, doamna von Coler, Antonescu, von Killinger şi toată trupa de ocupaţie. Şi este foarte probabil ca lui Mateiu toate lucrurile astea să îi provoace un nou şi absolut reflex de silă sastisită. Nu atât dintr-un filosemitism inexistent - Vasiliscul îşi împănează corespondenţa cu delicatul apelativ de youpin, fără complexe-, cât din greaţa contactului cu o incomensurabilă lipsă de măsură şi de gust a scenei urbane. Şi dispreţul pentru mitemele unei ruralităţi eruptive: Maglavit, Nicadorii şi parastasele de la Casa Verde, isteriile cu şi despre Majadahonda.

Cu nasul în batistă, Mateiu C. se retrage probabil la Sionu, căci problema imbecilei convieţuiri cu Marica este oricând preferabilă traiului printre capsomani. Şi lesne solubilă în noi preocupări senioriale şi o politică externă redusă la strictul necesar - fasolea pentru maici e în sacul marcat cu un écusson, previn neutru scrisorile încă de la 1929.

Ocupaţia nemţească de-a doua displace. Fără Bogdan-Piteşti şi liricele sale curve leşeşti, fără uriaşele pofte ale arhonţilor ruşi, fără poliţele semnate cu nechibzuinţă din banii husarilor lui Mackensen, în fine fără acea atmosferă zvăpăiată de Sodomă hangerlie, lucrurile nu mai au absolut niciun farmec. Hitler, acest mărunt mitocan din Linz, are prostul gust să trimeată tehnocraţi brandenburgici, speculanţi baltici şi baiadere cu sâni uscaţi dedesubtul cravatei de dactilografă de la Kommandatur. Cel mult, în rarele descinderi la Capşa, se poate spera compania plăcută a unui Jurgea-Negrileşti. Vreo prudentă speculă cu devize aliate, în pasagiul Villacrosse. Şi bârfa accidentală cu nesuferita dar indispensabila Waldeck între colonadele de la Athénée Palace: deşi îi aduce aminte de Arnotencele lui Maiorică, îl fascinează pretenţiile nobiliare pesemne la fel de calpe.

Ziua de 23 august 1944 este întâlnirea lui Mateiu cu o altfel de Rusie.

***

De-aici încolo, povestea poate continua confortabil: o viaţă obscură dar mândră, în vreun exil parizian lipsit de precarităţi şi de strălucire. Poate totuşi Uhrynowski apucase să îl prevină despre brusca întorsătură a lucrurilor.

Exilul nu pare totuşi a fi o soluţie convenabilă, deşi scrisorile către Boicescu par a sugera că în România e prea infect să trăieşti. Elanul emigrării se poate frânge în amintirea incomodă a exilului berlinez al Berarului: ştim cu siguranţă de acel fragment letal făcut pierdut de Perpessicius, în care Mateiu consideră soluţia asta echivalentă unui ruşinos şi definitiv eşec.

Sau, mai dramatic, la Fortul Treişpe de la Jilava, în Zarca Aiudului, la tăiat de stuf la Poarta Albă. Ecourile acestei variante se pot regăsi în emoţionantele stenograme carcerale ale Jurnalului Fericirii:

"E o aglomeraţie de neconceput, abia te poţi mişca, gălăgia e formidabilă, deşi se vorbeşte numai în şoapte (cel puţin teoretic), coada la tinetă e neîntreruptă, circulă întrebările cele mai năstruşnice (cum se spune cintezoi pe franţuzeşte? Prin ce pace s-a încheiat războiul de şapte ani? Cum se spune alarmă pe nemţeşte? Care-i numele celor trei parce, celor nouă muze, celor trei graţii, celor şapte înţelepţi ai lumii antice? Celor şapte regi ai Romei? Celor trei cuconi din Babilon, dar pe siriaca? – cum îi chema pe fratii Buzeşti cu numele mic? Cine a compus, Tzar si teslar? Care-i capitala Suabiei? Care sunt râurile din Eden? Da’ hasmaţuchi, cum se spune pe franţuzeşte? Dar gutui pe englezeşte?)

Bughi mambo rag."

Oh. Dar în special cei trei cuconi din Vavilon!

Oare ar fi ajuns Mateiu la înjosirea ticăloşită a unui Nichifor Crainic, constrâns să scrie panegirice în Buletinul pentru românii din străinătate?

Greu de crezut una ca asta. Dar oare ce-ar fi putut spune în august 1968, undeva în Piaţa Palatului, cu impecabilul său simţ al istoriei, majore şi mărunte?

Şi cum să nu te cutremuri citind poetica premonitorie a unei scrisori către neobositul Boicescu, din 22 decembrie 1907:

eu cred că dacă într-o zi te-ai pomeni în Bucureşti, ai crede că fug casele după tine şi-ţi cad în cap.

Dacă toate acestea de mai sus nu l-ar fi constrâns să dispară deja, şi presupunând aberante longevităţi, e de crezut că sistematizarea i-ar fi dat, totuşi, lovitura de graţie.

***

Dumnezeul lumilor acestora bezmetice l-a scutit - şi ne-a scutit - însă, de durerea cotropitoare a unui final de Shakespeare. Iar eleganta, nedreapta şi absurda dispariţie de la 17 ianuarie 1936 a permis poate recuperarea operei fără mutilările suplimentare ale unor proletcultisme şi receptarea ei aproape miraculoasă, încă de la jumătatea anilor Şaizeci.

Şi ca orice mister, o statornică şi afectuoasă devoţiune.

Dont acte,

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a zecea zi a lunii lui Ābān

Tristeţile reginei de spijă

Peste două zile, la Gracieuse Majesté de ses sujets encore plus extraordinaires împlineşte un număr -rotund- de ani.

Ah, până şi teribilului, pseudo-glacialului P. i se ghiceşte aşa, o umbră de înduioşare şi o praştie de sirop, atunci când îi pomeneşte pe Prinţi. Cu atât mai preţioasă, cu cât - sincer - neaşteptată.

Pentru că e o persoană încântătoare şi mult, mult mai mult decât cumsecade, se scot la repezeală două cărţi de interviuri.

Una dintre ele e unsă cu trotil. Şi asta pentru că, la un moment dat, regina de spijă spune -în linii mari- că nu are nimic împotriva mariajelor gay în formula civilă, dar că în fine nu se pot totuşi numi aşa, pentru că n-ar fi adevărat.

***

Su Merced n-a ţipat, n-a dat cu parul. De-abia dacă a mai schiţat un început de părere, numai bun pentru o tacla cuminte, cu o ceaşcă de ceai în mână şi fără deget imperativ, je vous prie:

"Ella dijo: lo que me extraña es el Orgullo Gay, que se suban en una carroza, porque entonces todos los que no somos gays podríamos celebrar el orgullo de no ser gays y atascaríamos el planeta", zice Pilar Urbano, autoarea cărţii.

Crize, nervi şi curcubee de spume, după cum era şi de aşteptat: ce i-o fi trebuit, dar cum se poate una ca asta şi - clasicul - suntem discriminaţi.

Ceea ce urmează este absolut de necrezut pentru urechile româneşti, obişnuite cu felul în care Traian B. declară chestii: un comunicat discret spală păcatul şi ia vorbele înapoi.

***

Bun. Ce qui est fait, est fait. Nu e util să se umfle atâta buba, dintr-o nimica toată, fie ea şi constituţională. Este, de-altfel, o mare tristeţe conceptuală: le corps du Roy, la care te uitai alaltăieri cu teamă, a devenit astăzi un fel de portmantou, bun pentru sticlă şi cam atât.

Însă în toată hărmălaia asta iconoclastă - pariu că Pilar Urbano a pierdut o prietenie, dar are să vândă zeci de mii de exemplare din carte? - subzistă o problemă. Una adevărată, nu de formă: ci de fond.

Dacă - fireşte prin absurd- Doña Sofía ar fi susţinut contrariul, ar mai fi răcnit careva?

Ba bine că nu, pft.

O măgărie postumă

Iată ce primesc de la Iaşi à l'instant, via adorabila Laura G.

Am găsit că unu', Eustaţiu Măciucescu, martor la căsătoria lui Mateiu, a scris o carte în care-l face praf. Cartea nu-i de găsit. Poate o găseşti şi-mi spui şi mie unde.

Hm. Ar fi primul caz de reject veninos - da, mai veninos decât curara îmbăloşată în miere a lui Călinescu.

Referinţe: ioc! Nu e prima dată, de-altfel. Caut de vreun an şi ceva de turbată cartea lui Brederode da Cunha, despre care unii spun că ar semăna Crailor: dacă nu în proiect, cel puţin în criteriu. Imposibil de găsit, fireşte: fiindcă publicată mai mult ca sigur pe cheltuiala autorului, în tiraj confidenţial, şi aşa mai departe.

Dacă îl fugărim pe Măciucescu, Eustaţiu prin circuitul de F1 al lui Brink, găsim însă o foarte curioasă dedicaţie a lui Minulescu, pe un poem care - să mă ierte damele simţitoare- e probabil cel mai prost ever al ochelaristului:

Şi totuşi.../S-a schimbat ceva/ Şi-n mine,/ Şi-n credinţa mea!... / Dar ce anume s-a schimbat /N-a fost chiar schimb adevărat!... / Nu s-a putut schimba decat/ Minciuna unui vis urât, /Căci, dacă lacul şi cu luna/ Rămân, la fel, întotdeauna,/ La fel, nu ne-am putut schimba/ Nici eu, /Nici ea, — credinţa mea!...

Vai de mine.

***

Aşadar, Măciucescu. Nu apare în Epistolar, nu apare nici în foarte îngrijita bibliografie a lui Iovan de la sfârşitul Portretului unui dandy român.

De ce nu mă miră?

Mai aflăm, răzleţ, de o boierie măruntă de prin Buzău - comuna Puieşti. Dar suficient ascendent social pentru ca Minulescu să-i scrie o duzină de versuri. Şi -evident- revendicări ale erezilor M., prin mandatari.

Hm. Cred că de data asta chiar o să fie imposibil de găsit ceva. Asta dacă nu cumva vreunul dintre voi nu are permis pentru BCS sau chestii din astea. Şi timp. Şi nervi.

Nu e prima biografie sulfuroasă a zilei. Mai avem una, cu un mare şi dublu semn de întrebare: cum îi şade bine, pe Manzanares.

Berliner Luft

Aeroportul de la Tempelhof se închide, şi odată cu el se întoarce definitiv pagina unor întâmplări.

Lipsit de graţie şi suferind de acel elefantiasis funcţional atât de nemţesc. Rezultat al unui vis arhitectonic arian, cu vulturi de oţel veghind aspru imense hăuri flancate de colonade reci. Imposibil de gestionat în termeni rezonabili, pentru un oraş recusut cu mare greutate şi după noile legi, expeditive şi imbecile, ale hagialâcului aerian.

Mais en fait d'Allemagne - pe cât e Rusia de plural colorată, pe atâta ne este Germania de una şi singură, precis altă eroare - rien n'est simple, encore moins joué d'avance. Şi puţine, foarte puţine lucruri sunt ceea ce par.

***

Nu, Bach nu este vreun obscur neguţător de pânzeturi, mulţumit cu sine: şi pare! Bavaria nu se poate rezuma la hăhăiala grobiană înecată în bere din fiecare octombrie. Şi nici măcar biata Angela M. nu e Panzerul insensibil, degrabă vărsătoriu de tone de fond de ten întru telegenie: ci vrednica şi timida pionieră de vază a cercului de chimie din Quitzow.

On reproche souvent à l'Allemagne des raideurs plus ou moins pertinentes. Mais on oublie de s'émouvoir de ses quintes timides d'humanité.

C'est terriblement injuste. Et mon allemand, toujours aussi inadmissible, ce dont on se fout royalement, d'ailleurs.

***

Adevărata epopee de la Tempelhof se scrie nu cu ajutorul cărămizilor, ci din tot atâtea circumstanţe ale unor îndrăzneli.

Primul hub din lume, odată cu staţia de metrou: 1927. Podul alimentar al anilor 48-49 şi faimoasele Rosinenbomber, din care piloţii americani aruncau pungi de stafide şi cofeturi în plină criză diplomatică. Atacul sovietic asupra unui zbor civil Air France, în 1952, şi incredibila performanţă a unei aterizări de urgenţă, fără nicio victimă.

În lipsa unor supravieţuiri, pe cine să mai intereseze toate lucrurile astea, poimâine?

Şi e ironic să aflu asta, tiens, fix în ziua în care englezii, loviţi pesemne de streche, vor o nouă măsură standard pentru halba de bere: două treimi de pintă, nici mai mult - nici mai puţin.

Anume cum, două treimi de pintă?

Nu ştiu despre trecut şi greutăţile unor asumări. Dar ştiu că în ritmul şi în stilul ăsta, viitorul o să ne omoare!

Medicală

Criză financiară, isterie sanitară.

Dar cum doamna întreabă în cele patru zări cât trebuie să plătească la CNSAS - huh?- pentru a deschide tarabă de bulinuri, ei bine cum dracului să nu vezi în asta ditamai anamneza de varză generalizată a subconştientului colectiv?

Tare îmi e că doamna - e doamnă, parol!- întreabă de şpagă: cum altfel?

Şi un acte manqué de toată frumuseţea.

PS: Înduioşător, bătutul ăsta din pinteni la ghişetul google. Foarte românesc: mie să-mi spuneţi, eee! Şi naiv: pentru unii, lasoul de fire ar putea fi chiar constrictor.

În altă ordine de idei, acuşi isprăvim cu Parisul şi cu Proust. După care, pentru că tot suntem cu virtutea în pantaloni din cauza evenimentelor de săptămâna viitoare şi nu în ultimul rând pentru că stăm acasă: în ordine, nişte sulf rusesc - discutabil- şi dileme lexicale foarte locale. Opera - iarăşi şi din nou, somebody frowns, I bet. Şi normal, ulanbatoarea.

Camera cu pereţi de plută, 5: Diptic toponimic - Miazănoapte

Motto:

"Mais rien ne ressemblait moins non plus à ce Balbec réel que celui dont j’avais souvent rêvé, les jours de tempête, quand le vent était si fort que Françoise en me menant aux Champs-Élysées me recommandait de ne pas marcher trop près des murs pour ne pas recevoir de tuiles sur la tête et parlait en gémissant des grands sinistres et naufrages annoncés par les journaux."

(Marcel Proust- A la recherche du temps perdu, Du côté de chez Swann, Noms de pays: le nom)

Este probabil o nedreptate şi un mare mister: la Paris, toată lumea a trăit pesemne secunda aceea de copleşire vinovată a provincialului.

Fără deosebire şi fără răboj de educaţie, grupă sangvină şi prapori personali.

Se întâmplă, pur şi simplu. Şi este, mă tem, deopotrivă imposibil de evitat şi indispensabil.

Pentru unii şi cei mulţi, soluţia este simplă şi oarecum apropiată în intenţie expansivităţilor naive ale unui Dinicu Golescu: crăpelniţa, telalâcul fără măsură şi -de ce nu?- cosmogoniile îndelungate, de separeu. Varianta în răsplată imediată a unei cuceriri: dacă nu se poate de bună voie, se poate precis cu bani.

Parisul fiind leagănul de platină al nuanţelor tuturor lumii acesteia, nu putem înrudi vreodată paporniţa Vuitton a ţoapei îmbogăţite alaltăieri şi dezmăţul poetic al marelui duce. Fiindcă în drojdia cupei de vin a primei nu vor şuiera niciodată mujicii trăgători de sanie: et cela change tout.

***

Sentimentul ăsta furtiv de ruşine şi de stângăcie se mai datorează şi unui lucru cu adevărat extraordinar. La Paris, nu priveşti atâta, cât eşti privit. De la înălţimea a zeci şi sute de streşini, jgheaburi şi ochiuri de geam.

Poate de aceea, inimilor moi le place să scrie că Parisul e un loc ce vomită impostura - numai de-ar fi adevărat în tot timpul! Anume din sentimentul, tipic streinului nou venit, că oraşul îi suflă în ceafă. Cu mai multă sau mai puţină bunăvoinţă, după cum îi sunt sorţii şi norocul.

Privit şi măsurat: numai în criteriul unei măsuri ridicate la rangul de politică vitală se poate înţelege apoftegma lui Rastignac.

Însă Parisul este şi locul în care capriciile sunt atotputernice. Aşadar şi odată satisfăcut reflexul iniţial al unei curiozităţi pe jumătate amuzate: eh bien, vous pouvez circuler.

***

Dar streinului îi vor trebui luni de zile până în secunda în care pasul său va prinde pulsul şi cadenţa flâneriei distrate şi aferate deopotrivă. Până atunci, va tropăi aiurit şi ferice caldarâmul avenidelor de pe malul stâng, întorcând capul după toate prostiile, smintindu-se liric la semafor, înţepându-şi cordul în fiecare schimbare imperceptibilă a unor meteorologii.

Îi dorim să apuce ziua când va fi în stare să uite de privirea amuzată a oraşului şi să fluiere birja, fumeze o blondă, discute despre Wittgenstein, arvunească jumătate de raft de bibliotecă la Rieffel şi scrie numărul de celular pe încheietura binevoitoare a unei beizadele.

În acelaşi timp, bineînţeles. Căci la Paris, suntem toţi zeităţi bengaleze. Şi până şi subsemnata, în cheie imediată. Şi de-altfel, în marile mirări ale celor care se nimeresc în compartiment: ai înviat!

Mais non. Am ajuns acasă.

***

Nimeni nu o să se mai mire deci, dacă la sfârşitul tabletei o să scriem aşa.

Toate aceste fibrilaţii se traduc într-o absolută inechitate programatică.

Parisul poate exista şi fără noi. Nu l-am făcut să înceapă prin voinţa proprie: cel mult l-am prins în laţul memoriei noastre, pentru o vreme. Dar nu ne va aparţine niciodată de tot şi de-a-ntregul.

Cu alte cuvinte, şi în secunda în care vom fi demult oale şi ulcele şi în care nimeni nu va mai şti că am făcut umbră prafului de stele de la place des Vosges, faţadele calme de piatră blondă de pe quai Voltaire vor zâmbi cu aceeaşi detaşare altora care se pupă cu spor sau se urăsc de moarte.

Şi care vor crede şi ei că Parisul începe şi se termină odată cu propria limită.

Trei cărţi, trei luni şi tot restul

Via Luciat, o leapşă sinistră, friguroasă şi fără acoperire:

"...mai ai trei luni de trăit. Şi timp să citeşti/reciteşti trei cărţi. Care ar fi acelea?"

Heh. Sunt absolut convinsă că pe puţin jumătate din clientelă se gândeşte că Zaza - faţă cu Absolutul - ar înşfăca degrabă Craii.

Absolument pas: Curtea-Veche se respiră, nu se priveşte de după geam.

Aş înşfăca Eseurile lui Eyquem cel drăguţ. Dar numai aşa, de formă fixă.

***

Pentru că dacă aş mai avea trei luni de trăit, aş şterge-o urgent din Cometei- după ce mi-am vândut toată biblioteca prin Mica Publicitate.

Nu oriunde. Ci la Luang Prabang, după o oprire la Pakbeng, adică in the middle of nowhere.

Ce-aş face acolo, nu încape la tejghea. Dar ar fi cu siguranţă mai cu folos decât toate foile de pe lume.

PS: Nu în ultimul rând, m-aş asigura că scrisoarea ajunge cui de drept. Asta dincolo de orice artificiu de cabană, Messire.

PTAP

Anii optzeci, sâmbătă - după prânz.

- Ce-aţi avut azi la şcoală?

Bascheţii: o pacoste. Întotdeauna cu o jumătate de număr mai mici. Sau mai mari, depinde.

- Peteape, îi arunci Fregatei de peste umăr, cu fericirea obişnuită a abrevierilor.

- Ce zice asta, mama?

- Tu ce crezi: nu contează. Căcaturi din alea, gen străjeri. N-aţi apucat.

***

PTAP: Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei. Două ore înşirate, după Sport şi Dirigenţie.

Două ceasuri pe şest. De răscumpărare întreagă: fiindcă nu sunt niciodată egale cu o sută douăzeci de minute.

La Sport - horreur! Fetele joacă baschet, băieţii - nu se ştie exact, niciodată.

Baschetul este o mare problemă existenţială, pentru că eşti penultima la aliniere. În consecinţă, eşti ghiuleaua fără chiloţi tetra - ci şort cu vipuşcă: altă dezonoare! - pe care nimeni nu o ia de bunăvoie în echipa acuma-vă-împărţiţi-în-două- şi- treaba-voastră.

Tovarăşa Hedeşiu, altfel femeie cumsecade a şi dispărut în cancelarie. Probleme de Unitate, eeei măi copii, habar n-aveţi voi. Şi echipele s-au făcut deja: e foarte simplu, atunci când detaşamentul are efective pare.

Zece mironosiţe ţi se uită în ceafă: fată, putem fără?

Fată, nu ştiu: nu cred.

Sperându-te indiferentă, stai pe margine şi învârţi nişte frunze sub talpa de cauciuc: doar n-o să... Într-un târziu, cineva se milostiveşte:

-Hai fată şi tu. Vezi, stai pe la coş... ceva.

Câteodată, dar numai câteodată, ai vrea să ai şi tu mitraliera Liudmilei Pavlicenko: să vezi atuncea respect pionieresc şi conduită principială!

***

O oră în care v-aţi îmbrâncit şi înjurat ca la uşa cortului: şi echipa Be a pierdut, fireşte fiindcă a dracului viaţă, aragaz cu patru ochi nu e în stare nici căcatul ăla de coş să-l păzească.

Iar dirigenţia se scurge lent, în apele emoliente ale delaţiunii organizate.

Cristina S. nu a contribuit cu nimic la fondul de maculatură. Păi cum se poate, fetiţo, ce exemplu dă detaşamentul nostru? Vrei să ne facem de râs? Ia dă carnetul încoace, să-i scriu eu maică-tii un bilet la sfârşit: îl aduci semnat luni dimineaţă, ai înţeles?

Aţi strâns banii pentru abonamente la Cutezătorii? Dar pentru drapel? Şi pentru tabăra de la Bicaz? Ocupă-te tu, Alexandru D., unde ţi-e capul, la ce te gândeai? Aşa se stă în bancă, băieţel? Cu cotul peste caietul colegului?

Tovarăşa H. oftează, stentorial: o să mă băgaţi în pământ. Dracu m-a pus să fiu eu diriginta voastră!

Oh, aţi putea crede că diriga e o nemernică. Aiurea: e una din cele mai cumsecade fiinţe de pe planetă. De-altfel, toată circoteca asta este absolut formală. Elena Hedeşiu fostă handbalistă de renume mondial, are un bărbat în puşcărie - ilicitul, evident.

Iar aparenţele trebuie neapărat păstrate.

De aceea, Cristina S. nu va aduce niciun bilet semnat luni dimineaţă. Om vedea, ne descurcăm noi.

***

- Ia hai, încolonarea!

Şir indian. Adică, îmbrânceală maximă. Peteapeul este, doar, recreaţia spartană a unei sâmbete pe care încă nu-ţi dă prin cap să o înjuri.

Dacă sunteţi cuminţi, vă dau voie să trageţi cu arma aia cu aer comprimat din fişetul gri. Nu acuma, în trimestrul trei.

Tovarăşa formează careul. De gât, un ţignal CFR - foarte eficace şi foarte folosit- şi o busolă şmecheră, din China. Cât o carte de credit translucidă: ştii cum arată, ai văzut la Cadran Politic.

- Pas de defilare, toată lumea. Stâng-drept-stâng-drept-stâng-drept-stâng...

Aici, tovarăşa dirigintă se opreşte. Dar tu ştii precis ce urmează: ţignalul feroviar şi...

- Pe loc stai, un-doi! Foarte bine, măi copii.

Evident, nu se întâmplă nimic. România e doar o Albanie ceva mai mare. În raiul de la Stalingrad, Liudmila Pavlicenko zâmbeşte larg în faţa poftelor strunite de aer comprimat.

***

Şi tanti Stela, de la cantină, vine alergând de mama focului:

- Tovarăşă, au băgat margarină la Alimentara!

Dubiu: margarina sau onoarea?

- Roşca a plecat?

Hm. Tovarăşul director.

- Plecat, tovarăşă.

- Aaa, păi de ce n-ai zis aşa? Ia, grupă: comanda la mine! Rupeţi rândurile şi duceţi-vă acasă. Dar linişte, da?

N-o mai ascultă nimeni, dar s-a înţeles:

- Uăăăă!

- ...şi ia zi, Steluţo, e multă lume la rând?

***

- Spală-te pe mâini întâi! Ho, nu fugi aşa, că n-au dat turcii!

Dai ochii peste cap: bunică-mea asta...

- Aşa, şi: ce-aţi avut azi?

Alta, acuma! Peteape, nu ţi-am zis?

Dar te pomeneşti că răspunzi altceva:

- Nu pot să vorbesc de băieţi pe stomacul gol.

Târşâind picioarele - apărarea patriei presupune eforturi substanţiale - le auzi peste umăr:

- Ce-are asta, a luat-o razna?

- Aiurea: zău, tu te uiţi în gura ei? Face pe deşteapta: o fraieră de nu se mai egzistă.

- Crezi?

- Ştiu: îi pocneşte şi pe urmă le ia covrigi. Mi-a spus doamna Dănescu.

Les grandes ambitions

Mitocănie jacobină, 1903.

Unde mai halim prin Bucureşti: Taverneria La Gigi, Uruguay 11

Ultima găselniţă în materie de crăpelniţe a sectorului de Verde, pe locul unui experiment eşuat de locantă asiatică. În buza Kiseleffului cel bun, cu şirul său de ambasade, cuiburi de spionaj economic şi asociaţii de şters praful de pe Grotius.

Adică în Şaişpele nostru, cum ar veni.

O cumplită greşeală de marketing, un loc unde se mănâncă însă al dracului de bine într-un decor de clinică bezmetică.

2 în 1, ca la şampoane: am testat pentru dumneavoastră, cu acelaşi zel dintotdeauna.

***

Pentru că astăzi Fregata a plecat iarăşi şi din nou în al enşpelea voyage d'affaires pe anul în curs. Pentru că S. - vă mai aduceţi aminte de ea? femeia cumsecade prin definiţie - a dus-o la aeroport. Pentru că mă ardea la lingurică să chiulesc cu neruşinare dintr-un loc unde toată lumea funcţionează pe pilot automat.

Unde să se ducă? Se cerea o baterie de vitalisme: înspre birt haidem.

Păi să mergem la tavernerie, zice S. fericită că mă învaţă ceva.

Îmi aduc aminte brusc de prospectul studiat cu o ocheadă neglijentă acum vreo două săptămâni. Am inventat pentru d-voastră combinaţia dintre tavernă şi trattorie.

***

O primă constatare: PRul lui Gigi - whoever that might be - ar trebui să nu mai facă asemenea promisiuni secante. Fiindcă, mentalizată pofticios pe amintirea pioasă a unei locante epice de la Pitigliano - şi ştiind de-altfel perfect de bine că, în afara teritoriului opiaceu, orice locantă italienească de pe lume e o năzărire flatulentă pentru nătărăi neduşi la biserică - eram pregătită pentru funii de usturoi pe păreţi spoiţi aspru, miros de lemne încinse şi mese zdravene atât cât trebuie de crestate de cuţitul mâncăului inofensiv.

Adresa impunea însă circumspecţii: Uruguay, Unşpe. Tocuri cui şi dacă se poate neaparat scarlatii - toate zdrenţele au auzit de Louboutin, de când cu dracul care poartă Prada: comme quoi, tout se perd. Poşete plic şi bişoni la regim. Şi o groază de sclipici binevoitor: hăhăhă, surprize!

Oui, je la hais, celle-là. With a passion. Dar să trecem peste.

***

Nu mă înşelasem. Îndărătul păreţilor lăptoşi de vilă umbrică şi odată trecută vama porţii de fier forjat - inexplicabil: în Bucureşti, până şi kitschul gipsat al anilor treizeci devine înduioşător - constat o completă schizofrenie între intenţie şi rezultat.

Care este un compromis destul de stereotip între bordelul mafioso de Tribeca - videat perdelele din nasturi de sidef cu misie de separeu - şi backstage-ul lui Ziggy Stardust. Paiete, fonfleuri, sforăieli: asta ca să fiu elegantă.

The punch in the stomach is pretty substantial: aiasta - trattorie? Not in my book.

Şi potenţial era, slavă domnului. Poutres apparentes, zugrăveală - groaznică, nu o suport - calcio vecchio, tocărie generoasă, terasă bine chitită: ah, ce birou-bibliotecă anglo-otoman aş fi croit în salonul din stânga!

Dar nu. În loc de asta, mizeria aeroportuară a unui lounge fără sufleţi: aplice de bordel bătute mult prea sus în pereţii fără caracter. Şi o pânză maronie cu o cantatrice de jazz, perfect inutilă.

Şi mobila, mortuară. Asta merită explicaţii îndestulate, la care meditam îndârjit aşteptând ca băiatul de jurnă să ia comanda.

Anume cum este posibil ca un loc mintit pe voinţa unor convivialităţi să aibă recurs la porcăriile impersonale ale lui Starck, care pe mine mă duc în totul şi invariabil cu gândul la tot atâtea sicrie aliniate.

Şi oare cât de rău sminteşte viaţa în borcanul multinaţionalei, încât să te relaxeze răcitura asta ambientală?

Serios acuma: birou... la birou. Birou - acasă. Dar... birou la masă? Şi cum se poate corela asta cu intensa nefericire sexuală din pozele cu domni CEO?

Văleu. Ptiu! Dacă e pe-aşa, mai bine în veci vivandieră navigatrice, veselă şi ferice.

Nu?

***

Spre lauda locului - laudă sceptică, ştiută fiind abilitatea nemaipomenită a birturilor bucureştene de a se prosti cu viteza sunetului - serviciul e atent. Nu perfect, fiindcă uleios în cheie smooth: mais tout de même, mai avem până la discreţie, concept opac minţii de Oberkellner valah. Dar am apreciat lipsa diminutivelor odioase, fiindcă socialiste: văcuţă, de pildă. Urgh!

Bilanţul halelii e pozitiv. În afara cremei de ciuperci - nu, aşa ceva nu e ciulama, iar crutoanele sunt definitiv insuficiente - tigaia picantă destul de bună. Dar fericirea totală vine la desert cu un moelleux au chocolat şi - nu probabil, sigur!- Roquefort de să-ţi baţi copiii cu frânghia udă.

Am avut orgasm, în mare linişte bineînţeles - dar vertiginos şi în cheie surprinsă. Şi venind de la mine, asta înseamnă pesemne ceva.

Fără sulf şi cu mare seriozitate: cel mai bun desert din Bucureşti.

Îi urăm succesuri, după datina locului. Şi nu mai repetăm experienţa curând, fiindcă ne e frică de consecinţe.

Mais vous, mes enfants, allez-y. Et prévoyez quelque chose de bien sportif après: altfel, vă faceţi Brazilii.

4/5. Fiindcă în plus, preţurile sunt jumătate cât la Uptown, de pildă.

PS: Dacă sunteţi cuminţi, vă dau reţeta. Reţeta mea. Cu exemplificări, cum sunteţi obişnuiţi.

Scrisoarea

De dimineaţă, mă pomenesc sub nas cu un şir de mari mirări.

Prima, aterizată dintr-un birou vecin: vai de mine, dar cu asta ce ne facem?

Asta este o scrisoare de departe. Cineva - o fată romanţioasă dintr-un burg cu nume maritim - vrea să facă un stagiu la agie de vreun an. Să înveţe şi ea ceva. S-ar putea să îi prindă bine.

Tărăşenia nu ne costă nimic. Dimpotrivă: am avea expertiză pe gratis, pe banii de la Înalta Poartă.

Dar nu de bani este vorba în propoziţia cu semnul mirării. Ci de un lucru infinit mai stupid de-atât.

Vă daţi seama, îmi spune cu voce gâtuită pachetul de sărmăluţe din faţa biroului, cum e posibil să vorbească româneşte în halul ăsta?

În halul ăsta de bine, evident.

Păi a făcut Filologia. Nu?

Bine-bine, a făcut Filologia. Dar cum să vă spun: e prea bine.

Adică?

Adică nu ştiu, nu vreau să se interpreteze greşit. Şi mâna pufoasă împinge scrisoarea suspectă înspre trisfetitul subsemnatei: ocupaţi-vă dumneavoastră de ea, noi nu....înţelegeţi, da?

Nu, doamnă. Nu înţeleg. Dar streinii nu vor înceta niciodată să ne mire. Nici pe dumneata, şi nici măcar pe mine, care uite că mi se strânge inima brusc şi e treaba mea de ce se întâmplă una ca asta.

Petit pan de mur jaune

O poftă irepresibilă mă trezeşte din somn după numai vreo trei ceasuri de foială.

Linişte perfectă: până şi cadânele crupierului par anesteziate, în noaptea asta - şi vă asigur că treieră parchetul de stejar îmbătrânit cu o insistenţă extraordinară, la orice oră din zi şi din noapte!

Lucrul care mă trezeşte de bunăvoie în dimineaţa asta e faimosul ciob de zidărie al lui Vermeer. Şi ciudat, într-o stare total opusă frământărilor ucigătoare ale lui Bergotte: dobitoaca nu fiersese îndeajuns cartofii, şi asta poate schimba drastic cursul vital al cuiva.

Aşa, găsit şi decupat de pe foaie în mari plăceri ticăloase, poate că peticul ăsta aparent fără importanţă - au trebuit ani de zile de căutări şi supoziţii până să-l declar al meu, ştiind perfect că nu sunt nici prima, nici ultima - are totuşi rostul său.

China poate începe fix de la Delft. Sau şi mai mult: cu puţină voinţă, putem fi oriunde vrem.

Il suffit d'y croire.

***

Ca să nu vă mai spun cât de bine poate merge chestia asta cu Rose Murphy.

Nu e ciudat?

A bubbling, infectious personality, zice dicţionarul: şi măcar o dată, reclama nu minte cu totul.

O splendidă voce de jazz. O recomand călduros, de vreo zece ani de când am descoperit-o, absolut din întâmplare.

Button up your overcoat. Că începe să se facă frig dimineaţa, nu de alta.

Eu mă întorc la somn. Poate mai prind o tură, până reîncepe manejul săptămânal al urlătorii.

Tribulaţia de sâmbătă, cincizecişipatru:Policandrul se aprinse, înmiindu-se-n oglinzi

Motto:

"Ship me somewheres east of Suez where the best is like the worst,
Where there aren't no Ten Commandments an' a man can raise a thirst;
For the temple-bells are callin', and it's there that I would be -
By the old Moulmein Pagoda, looking lazy at the sea;
On the road to Mandalay,
Where the old Flotilla lay,
With our sick beneath the awnings when we went to Mandalay!
O the road to Mandalay,
Where the flyin'-fishes play,
An' the dawn comes up like thunder outer China' crost the Bay! "

(Rudyard Kipling, Mandalay)

- Ascultă Skanderbeg, mai avem ceai?

-Pesemne, conaşule! Skanderbeg se mândrea, printre altele, cu o întinsă cunoaştere a cronicarilor munteni, sperând că bârfele unui Grecianu să-i asigure măcar bunăvoinţa dihaniei.

- Pesmeţi? Bulion? Caviar? Vin de Champagne? Salep?


- Conaşule... începu guguştiucul... păi să vezi...

- Hm? Dites - privirea aurie lucea interogativ la ceasul violet al vecerniei.

Lui Skanderbeg i se puse un nod în gât. Ce-o fi cu beizadeaua, pare că vine de departe de tot.

- ...ziceam şi eu... n-am făcut oare noi cumpărături chiar azi după-masă? De toate avem în bucătărie, doar să vrea domnia ta să...

Bad idea. Mâna de aramă flutură istovită:

- Mi-e foarte lene, dragă. Da, zise Pantazi vorbind ca pentru sine - mi-e o lene absolută, neconvertibilă. Mondială, dragă: o lene mondială.

De mirare, Skanderbeg s-ar fi scărpinat cu mare elan în creştetul capului: oare ce să însemne una ca asta? Dar îşi aduse brusc aminte că era doar un biet guguştiuc shqiptar, aşa că se abţinu.

- Enfin. Presupun că o să trebuiască să-mi prepar singur ceva frugal.

- Beizadea, eu mai multe nu pot să fac de sufletul dumitale, aşa să ştii!

- Ah, nu e vorba de tine. De fapt, tocmai mi-am schimbat socoteala.

- Vai?

- Nu vai, dragă. Bravo, conaşule: asta este.

- Da?

- Absolument. Skanderbeg, cap sur Ormuz. Am nevoie de o pereche de sclavi. Şi de o vichyssoise: imediat!

- Hai să-ţi trăiască franţuzoaica, conaşule!

- Hm? Unde? Ah, heh - nu dragă: eşti prost. O supă vreau. Văzusem nişte lapte în frigider, mă înşel?

Skanderbeg se evaporase de ruşine şi de duioşie amestecate. Nu, hotărât lucru, cu aşa un stăpân nu se putea să fie nefericit.

***

Paşadia îşi aprinse o ţigare.

- Ach. Nu ştiam că te-ai apucat de fumat.

- Multe nu ştiai despre mine.

...Hm. Privirea aceea de fiere aurie şi agerimea ei ce părea de-abia trezită din somn.

Şi-l vedeam la Operă, javra irezistibilă, ori de câte ori eram silit de vreo împrejurare să mă sacrific preţ de vreo trei ceasuri şi jumătate pentru lucruri din astea fără consecinţe. Foarte viu şi foarte ţeapăn, trebuind să recunosc, de-altfel: fotoliul de catifea roşie părea croit anume pentru dumnealui.

Îl vedeam de pildă cum se uită cu insistenţă pofticioasă înspre grumazul năpădit de safire al vreunei nefericite. Până când aia se întorcea fâstâcită, presupun că din reflex:

- Vous n'avez rien perdu, Mademoiselle?

Aiurită, sinceră, aproape revoltată, victima îngăima româneşte, uitând cu desăvârşire să mai fie politicoasă:

- Vai de mine, ce să pierd?

Şi Pantazi rânjea subţire, a stilet:

- Le masque, Mademoiselle. Le masque.

În patru dăţi din cinci, îl vedeam cum o înghesuie curtenitor pe bancheta din spate a automobilei. Şi-mi venea să strig nenorocito, nu ştii ce faci. Şi dintr-un motiv lesne de înţeles, tăceam. Complice aproape fără voie.

***

Altădată, mă pomenii că dau nas în nas cu dânsul, în foaierul în care se făcuse brusc foarte cald. De fiecare braţ, îi atârna pierită câte o jumătate de letopiseţ fanariot.

- Măgurene! Le cunoşti pe doamnele, desigur.

Le ştiam foarte bine, pe amândouă. În stânga, patru descăpăţânaţi şi vreo două zavere. În dreapta, două arzoaice iubitoare de surugii şi o rătăcită, moartă pe jumătate de oftică şi pe jumătate de plictiseală, la Karlsbad.

Dar jocul trebuia jucat până la capăt:

- Din auzite, fireşte.

Pantazi ştia că minţeam cu neruşinare. Râdeam amândoi pe dinăuntru, de data asta:

- Soit. Atunci să ţi le prezint.

Şi cu foarte mare graţie, se întoarse înspre dreapta....

- Marghioala...

Şi spre stânga, bineînţeles:

- Şi evident... Marghioala.

Auzindu-se tăvălite în aşa hal, mai rău decât ultima otreapă de la Ric-Rac, jumătăţile de letopiseţ se desfăcură indignate din menghina de catifea. Ba mai mult, cea din dreapta îl plesni scurt pe cherubin cu muchia abanicoului de bagà.

O dâră roşietică şi spumie îi ţâşni, mirată, din încheietura mâinii.

- Heh. Toutes les mêmes, vieux.

Ridicam din umeri ca să nu se vadă că isbucnisem în râs.

- N-ai un plasture? Nu pot să întâmpin aşa actul trei, dragă.

***

Din carnetul lui Pantazi:

Le raffinement est une croix, dont le bois léger flotte dans les eaux territoriales de nos caprices. Il impose la comparaison nomade, en termes de politique et d'économie vitales.

Mais de même que je découvris qu'il y avait du jasmin dans la fange la plus lippue, il me fut aussi donné de voir tellement de pourriture couchant tous les soirs dans des draps de soie, que parfois eh bien, je doute.

Je doute qu'il y ait un juste milieu.

Je doute que nous soyons tous nés sous le soleil égal d'une Providence toute administrative.

Je doute qu'il y ait une autre vérité vraie que celle de nos excès lucides.

***

La petite tanagra de Silom m'avait appris, sans s'en rendre compte, que les sentiments pouvaient apparaître hors champ.

Et que tout cela, comme toute chose jouée et perdue d'avance, avait une volupté virulente, presque létale.

Mais l'inverse est toujours possible.

A un moment donné, j'eus accès aux faveurs d'une archiduchesse sarmate. Elle avait le même âge que la petite thaie, mais tout les séparait. Parlant trois langues étrangères avec une relative aisance, elle vivait entre ses femmes de chambre et ses hommes de main. Et elle menait tout son petit monde avec une étrange passion âcre, comme s'il s' était agi des pièces vivantes d'un échiquier.

Mais ses chaussettes étaient -hélas!- désespérément sèches.

Car avec moi, elle se montra décevante: tête ailleurs, œil vague, plaisir frileux. Et lorsque la lumière sirupeuse de la lampe de veille fit briller une lente dans ses cheveux de chanvre, je pris mes jambes à mon cou et je ne revins plus jamais à Pinsk.

***

Ah, fericirea unui duş pe îndelete, după noaptea asta îngrozitoare din stabilimentul de la Gare des Sables!

O noapte care începuse în drojdia unei pileli triste de contrabandă şi se isprăvise în vârtejul unui bilet cuneiform. Hm: parcă începi să-ţi aduci aminte câte ceva.

Şi pe curând, duduie... - eşti sigură că n-ai visat?

Mmm. Uleiul ăsta e absolut genial, trăiesc din nou.

Lasă astea: tu t'en fous, pas vrai?

Păcatele mele. Şi fir-ar a dracului de viaţă.

A dracului ghem, chiar.

Zaza oftează: iar s-a aburit oglinda.

***

- Şi după aia?

- Ah, după aia... o droaie de lucruri.

- Nu mai fuma atât, o să mori.

- Să mor? Mie mi-a murit moartea, dragă Kurt.

Incredibil: Paşadia zâmbeşte. Larg. Vital. Fără subînţelesuri. Zâmbeşte şi întinde mâna după încă o ţigară egipteană, gălbuie şi aspră.

- Hm. Zici că sunt la Compostela...

- Aşa mi-a spus Fritz ieri, la telefon.

- Fritz e un cretin, fireşte.

- Ach so?

- Normal. Sper că ai împachetat haine uşoare.

- Încotro?

Paşadia continuă să zâmbească şi degetul arătător al dextrei înţeapă uşor ţipla tutunului fix deasupra cămilei leneşe.

- Cum... de unde...?

- Just a hunch.

Spoiler: Aflăm, în continuare, mai multe lucruri despre Măgureanu. Sosirea la Ormuz este vertiginoasă. Tralea fredonează ceva în ample melancolii, ceea ce înseamnă că vom avea parte tot de Siminică şi sâmbăta viitoare.

The Rest Is Silence

Sabotaj, fără voie. Prins cu coada ochiului şi pe urmă urmărit - quite whimsically- Restul e tăcere al lui Caranfil.

Ştiu că nu scriu atât cât s-ar cuveni despre filme. Despre ăsta am să scriu, cu amendamentul că trebuie neapărat revăzut în zilele următoare, cap/coadă.

În -deja- neplăcuta impresie că undeva, lucrurile o iau razna cu totul. Şi că filmul, altfel bun, ar fi putut fi şi mai bun dacă...

Ca să nu mai vorbesc de unele erori factuale mărunte şi de un lucru care da, m-a nemulţumit într-un plan ceva mai subtil, de care Caranfil nu e decât parţial de vină.

Anume acela al unei lecturi a pre- şi interbelicului care se complace într-un fel de amibiguitate cvasi-gay, vizavi de anumite reflexii ale masculinităţii.

De ce? E tare, tare păcat: we all miss something here.

Şi, ca să îndulcesc treaba, totuşi plăcerea - substanţială- unui film care se vede că nu e făcut din sărăcie. Şi asta e grozav.

3/5, pentru că nu rezist la detaliile îngrijite.

PS: Lecturi mateine? Există o boare de Curtea-Veche peste toată povestea şi cel puţin în decorum.

Şi asta m-a înduioşat: ploaia, Podul, birtul. Of.

Din astea, de-ale casei.

Înapoi la treabă. Ho hisse!

Poftim şi trailer, cât aşteptaţi. Minunată imaginea de deschidere, din păcate la un moment dat operatorul oboseşte şi o dă pe tonuri mate, gen spotul pentru Borsec. Neplăcut.

Teaser: Privirea aceea de fiere aurie

Paşadia îşi aprinse o ţigare.

- Ach. Nu ştiam că te-ai apucat de fumat.

- Multe nu ştiai despre mine.

...Hm. Privirea aceea de fiere aurie şi agerimea ei ce părea de-abia trezită din somn.

Şi-l vedeam la Operă, javra irezistibilă, ori de câte ori eram silit de vreo împrejurare să mă sacrific preţ de vreo trei ceasuri şi jumătate pentru lucruri din astea fără consecinţe. Foarte viu şi foarte ţeapăn, trebuind să recunosc, de-altfel: fotoliul de catifea roşie părea croit anume pentru dumnealui.

Îl vedeam de pildă cum se uită cu insistenţă pofticioasă înspre grumazul năpădit de safire al vreunei nefericite. Până când aia se întorcea fâstâcită, presupun că din reflex:

- Vous n'avez rien perdu, Mademoiselle?

Aiurită, sinceră, aproape revoltată, victima îngăima româneşte, uitând cu desăvârşire să mai fie politicoasă:

- Vai de mine, ce să pierd?

Şi Pantazi rânjea subţire, a stilet:

- Le masque, Mademoiselle. Le masque.

În patru dăţi din cinci, îl vedeam cum o înghesuie curtenitor pe bancheta din spate a automobilei. Şi-mi venea să strig nenorocito, nu ştii ce faci. Şi dintr-un motiv lesne de înţeles, tăceam. Complice aproape fără voie.

***

Altădată, mă pomenii că dau nas în nas cu dânsul, în foaierul în care se făcuse brusc foarte cald. De fiecare braţ, îi atârna pierită câte o jumătate de letopiseţ fanariot.

- Măgurene! Le cunoşti pe doamnele, desigur.

Le ştiam foarte bine, pe amândouă. În stânga, patru descăpăţânaţi şi vreo două zavere. În dreapta, două arzoaice iubitoare de surugii şi o rătăcită, moartă pe jumătate de oftică şi pe jumătate de plictiseală, la Karlsbad.

Dar jocul trebuia jucat până la capăt:

- Din auzite, fireşte.

Pantazi ştia că minţeam cu neruşinare. Râdeam amândoi pe dinăuntru, de data asta:

- Soit. Atunci să ţi le prezint.

Şi cu foarte mare graţie, se întoarse înspre dreapta....

- Marghioala...

Şi spre stânga, bineînţeles:

- Şi evident... Marghioala.

Auzindu-se tăvălite în aşa hal, mai rău decât ultima otreapă de la Ric-Rac, jumătăţile de letopiseţ se desfăcură indignate din menghina de catifea. Ba mai mult, cea din dreapta îl plesni scurt pe cherubin cu muchia abanicoului de bagà.

O dâră roşietică şi spumie îi ţâşni, mirată, din încheietura mâinii.

- Heh. Toutes les mêmes, vieux.

Ridicam din umeri ca să nu se vadă că isbucnisem în râs.

- N-ai un plasture? Nu pot să întâmpin aşa actul trei, dragă.

Estimp

Heh. Cluny: perversiuni nevinovate.

Dar cu bună ştiinţă.

Nu, nu este o contradicţie.

PS: Tribulaţia trebuie refăcută cu totul. Mai ales după noaptea de ieri, în care se schimbă - nu-i aşa? - ora.

A tout à l'heure, justement.

A cincizecişidoua scrisoare de la Ulan Bator: Un exerciţiu de viaţă

De data asta, Messire, şi ca să spargem ritmul unor scolastice: o improvizaţie dintr-o mână - cam uşoară- despre ce ar fi putut foarte bine să fie.

Şi, slavă Domnului, n-a mai apucat.

Şi mulţumind în fiecare zi de pe lume, nu ştiu exact cui, că suntem fix aşa cum suntem.

Astăzi şi nu în acel ipotetic...

Bucureşti, 25 octombrie 2008

De-abia azi după-amiază am apucat să ajung şi eu la Athénée Palace. Sper doar să nu fie prea mare buluceala la internet, că iar nu mai apuc să trimit nici măcar rândurile astea ca vai de mama lor.

Săptămâna trecută, n-a vrut să funcţioneze şi pace! Încărca numai şi numai paginile de la CC şi de la Agerpres, nimic din afară. Zău nu înţeleg: Congresul al Optsprezecelea e de-abia anul viitor. Asta dacă nu... dar ne-am obişnuit cu toţii să nu mai aşteptăm minuni din astea.

Azi e Ziua Forţelor Armate. Mi se pare extraordinar de amuzant să văd cum toate ziarele se chinuie să nu sufle o vorbă, nici despre dezastrul şi ruşinea din 1992 - când cu Igoslavia - şi nici despre Armata Roşie Eliberatoare, de care ne umpluseră creierii pe când eram pionieri. Nici de data asta nu L-am văzut în balcon: de la 23 august încoace, nu se mai arată nicăieri, la telejurnal ne dau numai şi numai imagini de arhivă. Dar se vede, dragă, că sunt vechi, mi-a aruncat Vlăduţ de peste umăr, cu vocea aceea plictisită a întoarcerii din delegaţie.

Eu nu ştiu ce să mai cred. Dar de fapt, de ce mama dracului mă chinui să înţeleg, când mi se explică fără oprire şi în tot locul că nu este cazul, tovarăşă.

Şi uite-aşa, fugind pe furiş din coloană, am apucat să intru şi eu să scriu câte ceva. Numai să nu mă vadă careva: iar o să spună bărbatu-meu că îi fac rău la serviciu!

***

M-am măritat din prostie. Şi de foame, recunosc. Dar soacră-mea era atât de cumsecade, că numai datorită furtişagurilor ei de la Gospodărie am putut şi noi să ne ţinem cât de cât onorabil, când a dat peste noi criza aia înfiorătoare din nouăzecişipatru. Evident, după asta lucrurile au mers ceva mai bine: de pildă acuma s-a mai desfăcut şurubul la mâncare, că ne trimet bulgarii pe barter, zice Vlăduţ. Dar în rest, aceeaşi problemă: găseşti la un moment dat şurubelniţe şi dispar în acelaşi timp toate antinevralgicele. Suntem înscrişi de vreo trei ani şi ceva- cu pile, fireşte!- pentru o maşină de spălat. Şi de-abia acum două veri am primit şi noi maşina pentru care domnul C. - nu pot să-i spun tată socrule sau alte aiureli de genul ăsta- tot plătea la CEC de pe vremea baieramului din Fučík.

La Drept, nici nu m-am chinuit să dau admitere. Ştiam că nu se poate, din cauza dosarului. La Istorie, nici atât: ei, asta a fost o dramă. Dar maică-mea avea dreptate: ce să te faci cu Arheologia? Vrei să înţepeneşti prin vreo gară din fundul ţării? Să te mănânce şantierul? Să încălzeşti conserve pe primus toată viaţa ta?

Ah, fir-ar ale dracului de calcule alimentare! Da, înjur - ca de obicei: doar asta ne-a mai rămas întreg, înjuratul pe la colţuri. Deşi recunosc - cu povestea cu primusul m-a învins Fregata!

Aşa că, am făcut Filologia. În Partid n-am intrat, deşi am făcut cerere: ca să nu se supere domnul C. Singurele amintiri frumoase le am din lungile după-amiezi fără ţintă din Biblioteca Academiei: vă spun drept, am plâns cu lacrimi de sânge atunci când au dărâmat-o. Parcă se rupea ceva în mine, nu ştiu cum, trei luni am bântuit prin 368 cu o greutate pe piept, aşa. În cancelarie, nu puteam spune nimănui. Mireasca, aia de Biologie, mi-a şuierat totuşi printre buzele ei subţiri, la o şedinţă de BOB: dragă, ai grijă cu menopauza aia, am citit undeva că poate să vină şi mai devreme.

De la părinţi mi-e ruşine să iau şpagă. Sunt codaşă la Fondul Clasei, la strâns castane, plută şi maculatură. Din când în când, mai dau meditaţii pentru admitere: aşa, am sentimentul că nu uit de tot să vorbesc franţuzeşte. Deşi acum vreo două săptămâni, m-am auzit brusc vorbind, cu neplăcere: parcă nu mai eram eu.

***

Joi am fost la mama, în Cometei. Primiseră un pachet de la Paris şi se necăjiseră foarte rău. Nu pentru că le ajunsese gata buşluit: e ceva normal. Dar şi pentru că un cineva de la Oficiu rupsese aproape jumătate din paginile unui Paris-Match, fix alea cu zănatecele de la Monaco. Zău: pe cine ar putea să deranjeze aşa ceva!

Stăteam aşa, de vorbă, fără vreun fir special. M-am pomenit că mă uit prin casă: au început să vândă şi din sufragerie. Acum, în locul icoanei ruseşti cu arhangheli eliptici e o pată de var mai deschisă la culoare decât restul peretelui. În rest, totul e la fel ca înainte de a pleca. Bucătăria şi baia în poetică degradare, parchetul de stejar care a început să se surpe în dreptul caloriferelor. Pe servanta julită din dormitor, aceleaşi sticle goale de parfum: cred că mama începe să îmbătrânească, se desparte din ce în ce mai greu de toate mărunţişurile.

În rest, curăţenie lucie: ele ţin la chestia asta.

Una peste alta, vizita mi-a făcut rău. Dar mai multe nu prea pot să fac: Vlăduţ îmi propusese, într-un moment de exuberanţă - sunt din ce în ce mai rare şi mai nou, mi se pare că a apărut un amestec curios de oboseală şi brutalitate - că o să trimeată nişte băieţi de la Fabrica de Bere, să-i spoiască maică-mii dependinţele. Dar mama n-a vrut, sub nicio formă.

Uite, astea-s lucruri de care nu mi-e foarte la îndemână să vorbesc.

***

Chiar zilele-astea citesc o carte de care a reuşit să facă rost Vlăduţ pe sub mână. E scrisă de un tip, Fukuyama, cred că e japonez - nu ştiu, fiindcă persoana care ne-a făcut rost de ea nu trăsese la xerox şi coperţile. Şi Wikipedia nu mai merge de vreo jumătate de an. Bref, acolo scrie că se apropie sfârşitul istoriei.

Ei bine, eu cred că suntem deja în a doua zi de După. Fiindcă ori de câte ori mă plimb prin oraşul ăsta mort, pe străzile astea pe care ţi-e frică să ieşi după şapte seara, că nu ştii cine poate să-ţi dea în cap, flutur mâna a lehamite şi-mi tot spun că dacă mâine s-ar schimba ceva, pentru mine ar fi deja prea târziu.

Oare cum o fi toamna la Paris? Nu pot decât să-mi închipui: tot ce am putut obţine a fost o excursie la Chişinău, pe semnătură şi cu mari intervenţii.

***

Înadins opresc aici exerciţiul de viaţă ucronică. Cinci stânjeni mai încolo, şi lucrurile ar deveni mult prea dureroase. Deci ieftine.

Dacă am scris lucrurile astea, domnule, este pentru că uneori Istoria se scrie din acumularea unor detalii care disparate, nu ar avea nicio relevanţă. Şi mărturisesc: şi cu gândul - tenace - la Indiile de Vest ale dumitale.

Non, la misère n'est pas moins pénible au soleil.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a treia zi a lunii lui Ābān

PS: Poza e a neobositului Andrei Pandele, cu toate drepturile rezervate.

O descoperire extraordinară, suite et fin: Adieu, mon écuyère

Povestea domnişoarei de Soubiran ar putea fi, în fond, una extraordinar de oarecare. Fiindcă relaţiile bilaterale franco-române au, de multe ori, strânsoarea înduioşătoare a unor genealogii în care anevoie ai putea bănui îndelungate calcule funciare.

Dar rezumatul înspre reperul beizadelei, care culege din drojdia şarmantă a saloanelor pariziene o veleitară cu un colosal tupeu analitic şi fugace intuiţii sinestezice, este insuficient.

La o pipăire mai sarcastică a legăturilor din piele vitelină, textul nu prea rezistă, e drept. Mai cu seamă datorită torentelor de teorii peremptorii - ca pentru orice amatoare, de-altfel.

Una peste alta, privirea anului 2008 e frustrată: sperase să găsească detalii crocante de atmosferă, şi totul se termină într-o incomensurabilă pastorală tracică.

Absolut pe gustul bonjurist, dar de o searbădă naivitate astăzi, când ne-am pierdut demult foarte multe iluzii, cu şi despre.

***

Două pilde, fără să numărăm pe degete: niciun text de pe lume nu merită asta, în absenţa unor dispreţuri prealabile.

Sospiruri meteo, în care bunul sălbatec va trebui totuşi să se înhăimureze în şubă, la un moment dat: "Au coucher du soleil, un frisson passe sur la nature entière, on dirait que la vie se retire de son cœur avec le dernier sourire de son splendide amant. L'homme en est glacé, il lui faut s'envelopper et se vêtir pendant quelques minutes rapides et étranges."

Heh: fraza ultimă ar putea să ne ducă în minte spre alte costişe narative, ceva mai - ehrm şi sst!- periculoase. Şi când te gândeşti că e vorba doar de un amărât de guturai incipient, pe Argeş în jos!

***

Apoteoze trăsnitoare, în cheie nocturnă: "Les nuits sont d'une beauté merveilleuse; l'Orient pudique et mystérieux comme le chaste amour, déploie dans la nuit toute sa magnificence: étoiles qui scintillent, parfums énervants, fleurs penchées, rossignol qui chante, quel poète dira vos beautés, quel cœur y pourra rester insensible!"

Mărturisesc: am citit fraza asta de mai multe ori, cu un nestăpânit reflex al răspărului amuzat. Spunându-mi, în timp ce ricanam, că numai şi numai abundenţa ospitalieră de sarailii şi chisele ar fi putut justifica halul ăsta de contagiune întru clişeu nevinovat. Şi cu nevoia unei precizări: parfumurile enervante de care vorbeşte Aurélie nu vin de la grajduri sau coteţe colentineze. Este însă, gustul epocii să scrie aşa emotivitatea feminină: în cheia eliptică a unor contrarietăţi, de care va vorbi, peste nu foarte multă vreme, până şi Charcot.

Astăzi, Ferentariul ar spune, cu un ciudat - şi probabil injust- ecou, că franţuzoaica beizadelei le cam avea cu nervii. Şi poate că în cheia asta am înţelege insolita alegere vitală a năbădăioasei domnişoare de Soubiran. Care se scrie - cu o foarte frumoasă formulă - coupable du temps présent încă din primele foi ale cărţii. Şi pe care poate că numai spectacolul ăsta senzorial, al cărui echilibru o depăşeşte, o mai poate încredinţa de existenţa unor posterităţi.

***

Şi totuşi, aşa cum este lăsată pe foaie şi în lume, anume în nesfârşitul şi probabil istovitorul balans între luciditate şi sirop, până şi cititorul de azi se înduioşează complice la reacţia acidă a duducăi Aurélie, faţă cu tâmpenia conversaţională.

Şi ea - vai! - atât de franţuzească:

"Le grand nombre de personnes qui croient à la demi-barbarie des Principautés danubiennes avaient besoin de ces renseignements, auxquels mon amour-propre était engagé.

Malgré notre esprit universel, nous sommes assez ignorants des choses et des personnes qui ne touchent ni à notre gloire, ni à nos intérêts, et, pour ne citer qu'un fait caractéristique: cet hiver, un homme qui appartient à la représentation nationale, mais qui ne fait pas partie des commissions géographiques, me demandait si la polygamie existait en Valachie. Comme à Paris, lui répondis-je."

***

Sunt absolut sigură că muriţi de curiozitate să aflaţi cum dumnezeu se isprăveşte toată povestea.

Ei bine: prost. Lucru care îi dă un indispensabil parfum de nobleţe.

Şi se cerea.

Honoré de Balzac se înşelase: Aurélie n-a apucat să se înscăuneze pe tronul moldo-valah, aşa cum îi prezisese nu numai speculaţia chiromantă, ci şi unele cercuri destul de influente în tulburele an 1859.

Un an de răspântie: oare unde-i este adevăratul şi meritatul roman?

Revenind, lucrurile iau brusc o întorsătură cum nu se poate mai neplăcută în cheie stupidă, dându-i cucoanei adevărate motive de prăpăstii interioare.

Într-o dimineaţă oarecare, pe rue Tronchet. Aurélie coborâtă sprinten din brişcă, înspre raiul modistei, beizadeaua îi face semne şi bezele sincere: acuşi ne vedem!

Aiurea: calul se cabrează, brişca se răstoarnă, tâmpla lui Ghica înţepeneşte definitiv în caldarâmul Parisului.

Pentru domnişoara de Soubiran este sfârşitul lumii.

***

Şi totuşi: cu o încăpăţânare remarcabilă, franţuzoaica se reîntoarce în Principate un an şi ceva mai târziu, ca doamnă de companie a nefericitei Elena Cuza, vasilisa cu aşternuturi reci.

Probabil dintr-un sentiment sfâşâietor, pentru care franţuzeasca nu are decât aproximaţii. Şi fireşte, din dorinţa de a înţelege. Dar clanului arvanit nu-i sunt suficiente asemenea motivaţii: franţuzoaica, Fraila, încurcă al naibii socotelile patrimoniale. Lăsând jelania cuvioasă la o parte, dezbrăcându-se de caracter, cumnaţii o silesc pe Aurélie să se lepede de partea de moştenire şi să se învoiască la o rentă viageră.

Cu condiţia, necesară şi suficientă, să nu mai calce în viaţa vieţilor ei în Principate.

Pe de altă parte, combinaţia cuzistă nu ţine: doamna Elena suspină cam prea des, dumnealui e mai mult printre ulucile sârboaicei...rien ne va plus.

***

De-aici încolo, privim cu o uşoară strângere de inimă parcursul clasic al unei dezrădăcinări. Alungată din raiul de calomfire, domnişoara de Soubiran adaugă lungului şir de poliţe şi circumstanţa prudentă a unor reîntoarceri în hăurile Franţei meridionale. Fiindcă, scriu hagiografii, măruntele burgheze din Lectoure fac să se evapore farfurioarele cu fursecuri şi tăvile de cafea de la jour fixe, imediat ce trapezista le calcă pragul, în speranţa că va pricepe naibii odată şi-odată că nu e binevenită.

E o victorie, poate măruntă, et pourtant: încetul cu încetul, Aurélie le cumpără bunăvoinţa. Adică le cumpără, tout court.

Şi-i supravieţuieşte lui Grigorie aproape cincizeci de ani, scriind în continuare despre România care îi sucise minţile.

Demult, în apele tulburi ale unei chisele de la Giurgiu.

***

Viaţă irosită?

Oh, nu. Măcar de dragul unei circumstanţe în totul apocrife, anume vizita pe care Nerval ar fi putut să o facă în Valahia pe la 1843, de nu ar fi fost risipa de bani şi un Regulament organic dat dracului în privinţa carantinei străinilor. De-ar fi răspuns invitaţiei insistente a prinţului Bibescu, e foarte posibil să fi călcat şi dumnealui - ca toată lumea bună şi care contează a vremii - curţile Ghiculesei de la Colentina.

Doar gândiţi-vă cum sună asta: Nerval la Colentina!

Dumnezeieşte sună.

Camera cu pereţi de plută - 4: Diptic toponimic. Miazăzi

Motto:

"Les mots nous présentent des choses une petite image claire et usuelle comme celles que l’on suspend aux murs des écoles pour donner aux enfants l’exemple de ce qu’est un établi, un oiseau, une fourmilière, choses conçues comme pareilles à toutes celles de même sorte. Mais les noms présentent des personnes—et des villes qu’ils nous habituent à croire individuelles, uniques comme des personnes—une image confuse qui tire d’eux, de leur sonorité éclatante ou sombre, la couleur dont elle est peinte uniformément comme une de ces affiches, entièrement bleues ou entièrement rouges, dans lesquelles, à cause des limites du procédé employé ou par un caprice du décorateur, sont bleus ou rouges, non seulement le ciel et la mer, mais les barques, l’église, les passants."

(Marcel Proust- A la recherche du temps perdu, Du côté de chez Swann, Noms de pays: le nom)

Teoria proustiană a virtuţilor toponimice este atât de întreagă încât - şi asta încă de la prima lectură - cititorului năucit nu-i mai rămâne decât folosul şi restul glosei.

Adică al notei afective de subsol.

Aşadar, scriem cum ne pricepem mai bine, despre nişte lucruri mărunte.

***

Bucureştiul este un oraş de cuceritori.

Şi asta din pricina virulentelor sale ambivalenţe. Spaţiu al sudoriparului sublimat şi al putregaiului cu vână nobiliară, Bucureştiul sfârşeşte prin a-şi topi tropii în propria carne.

Un loc prea puţin chemat căinţelor, mai degrabă legat de imperativul unor fericiri. Lucru în care se dovedeşte extraordinar de fidel unor onomastici.

***

Bucureşti: bucură-te că -mai- eşti.

Şi că încă se poate imposibilul.

Ţi-o arată cu asupra de măsură felul în care timpul şi spaţiul sunt cu desăvârşire despuiate de pertinenţă. În faţa spectacolului unei nunţi de oameni cuminţi, undeva pe Podul Mogoşoaei. Există, fără îndoială, o mireasmă acută de Pondichéry în livreaua albă şi aurie a ţiganului tocmit cu ora să înşire alaiului blagoslovenia unei şampanii. Şi o ciudată şi nechemată stare de graţie în privirea de cenuşă obosită a lumânăresei.

Pe care ai putea-o bănui oricând de manţie matrimonială.

Însă bucuria cea mai întreagă şi tristă a Bucureştilor este cea a unor memorii. Şi asta pentru că memoria este gestul imediat şi absolut al dreptăţii subiective.

De aceea, socotesc aproape inexplicabilă aptitudinea pentru fericire a unui perimetru din care viaţa se obişnuise să se scurgă imperceptibil printre interstiţiile unor circumstanţe. O dovedeşte mărunta şi densa tragedie a unor locuri care, peste douăzeci de ani, nu vor însemna aproape nimic pentru pieton.

Dealul Arsenalului este numai una din posibilităţile topografice ale unor hemofilii.

***

Întâi se închide tutungeria. Apoi, insidios şi fără zarvă: magazinul de lactate, sifonăria, florăria şi ghereta de bilete ITB. Cinematograful încă rezistă, nu se ştie cum.

Se aprind vreascuri de lumânări. Se dau cearşafuri de acatiste. Se toarnă cositor la miezul nopţii.

Însă amnezia întârzie să apară.

Pe la jumătatea lui august, la drum hoţesc de seară, dispar - una câte una - şinele de tramvai.

Toropeala undei de şoc nu ar trebui să înşele: în criteriu, proiect şi rezultate, este probabil incalculabilă.

Se tocmesc - febril - ultimele troace. Se încarcă - derizoriu- câte o roabă de zarzavagii cu vestigii casnice: vreun burlan, vreo giruetă, vreo tipsie cu sentiment.

Se pleacă din ciumă, din măcel, din foc şi pară şi oftaturi.

Marţi. Sau joi. Sau vineri - zi de sec. Sau duminică - zi de praznice calme.

Buldozere. Un vaier bezmetic.

Moarte?

***

După douăzeci de ani, în faţa viermuielii onctuoase de la stop, a Bengalului cu dinţi de lapte din stânga retrovizoarei şi chiar a înjurăturii de parafină pătimoasă a vreunui oarecare, nu se poate să nu constaţi că în ciuda acestor amănunte totul e încă al naibii de viu.

Ca şi tine, de-altfel.

Vitalitatea sinuoasă a oraşului este, pesemne, cea mai încăpăţânată evanghelie dinaintea Venirii a Doua.

Sedimente, zarzavat... până ce-am dereticat... şi c-un rânjet le-am postat

Ca de obicei, şi periodic: cum mai ajunge lumea pe la mine.

Şi asta numai pe luna în curs, fireşte.

De data asta, fără comentarii. Vă las pe voi să savuraţi, la liber.

Da ştiu că un cineva va bombăni: mais bon, face parte şi asta din spectacol. Nu?

***

gradini cu aranjamente de flori pe muzica albano si romina

pantofi de dans copii reghin

popasul doi iepurasi

probleme existentiale

MAMA DRAGA NU E GREU PANA CE AI DERETICAT AM SA CURAT ZARZAVAT

top 50 femei de supces

bratara cu cele 7 noroace

schei pisica gasita

"steluta cea de sus"

mapn.ro

micul teolog gaius

gând la gând cu bucurie

***

Cadavre expuse la Londra

cum se croiesc sarafanele

cum deschizi chakrele atunci cand ai sigiliu pe chakre

istoricul si aparitia pastei de dinti colgate total 12

AYAHUASCA... Un Viaje al Infinito II

spanzuratoarea erotica

constantin filip chemat sa repare o butelie

imbecili corporate

***

costel broscoiu london

ce gasesti intr-o papusa babushka?

fisa postului dansatoare bar de noapte

Un marinar de la marina avea si el o balerina, si balerina lui facea

toponime posibil de origine dacica

isus revine

mastica

caterinca in liceul economic viilor

premise

poze cu George L-agent de politia Braila

Al doilea răspuns: Por rios sem ponte

Aş fi putut jura că Pantazi va răspunde cu un Magritte. Dar cu siguranţă nu Le jockey perdu.

Ci mai degrabă Le temps traversé. Sau Les deux mystères, din punctul de vedere al unor letopiseţe.

Şi ca să rămânem totuşi în limitele unor cuminţenii.

***

L'égaré du hallali, naturellement.

Dinspre Levant înspre Miazănoapte.

Între dumneata şi dumneavoastră.

Du ça vers le surmoi.

Cavaleiro monge.

Un răspuns: L'enigma dell'ora

First came, first served: la întrebarea mea pişicheră, Paşadia a răspuns primul.

Veţi vedea, e interesantă treaba de astăzi de la masa verde.

Fiindcă din cele două variante propuse - mai era şi un Rockwell nevinovat, dar să ne iertaţi, domnule: prea suav pentru junghere!- eu o prefer pe asta din stânga.

Mi-a dat de gândit: nu e puţin lucru.

Chiar dacă nu mă farmecă perspectivele simetrice şi reci ale unor arhitecturi, putem pica la compromisul imaginaţiei, nu-i aşa?

Care şterge arcadele astea cam prea ţepene şi le înlocuieşte cu liniile de scoică arsă de soare de la Piazza del Campo.

De exemplu. Şi prevăzând legătura cu Il mestiere di vivere, cu necesarele amendamente, dar cu titlul întreg şi cu italice.

PS: Şi nu uit detaliul delicat al anului din colţul pânzei. 1912, an crăiesc.

Mulţumind.

Fedeleş

Cedând fără asediu unor pişcături, anunţ urbi et orbi.

De azi încolo, toate textele tăiate pe măsură deşi publice în continuare, sunt poprite cu totul de la taclale, anume comentarii.

Oricum sunt majoritare.

Fiindcă aşa se cade. Et on ne discute pas.

Cine ştie scrie, să scrie la sugestii şi reclamaţii. Şi cine a mai făcut asta, ştie că răspund cu mare antren. Prin urmare, nu se schimbă nimic: dar se face dreptate unor esenţe.

PS: Cât despre restul jalbei, deşi de acord în principiu, va trebui să mă mai gândesc, domnule.

Carte de vizită

Pişcând exact cum trebuie, am primit ce-am cerut ieri seară: răspunsuri extraordinare, trebuie să recunosc.

Se vor cântări cu grijă.

Şi ca de obicei, fix în momentul în care eram legată fedeleş de birou, cu firele înhăimurate de a - zecea? suta? mia?- cădere de sistem informatic al Agiei.

Şi pentru că m-am înduioşat îndeajuns cu Velázquez - acuma da, Messire, poate pricepi uşurătatea cu care m-am învoit înspre W. anul trecut şi sentimentul căpăstrului ros în resemnare de acum o lună! - îi dau călăreţului la schimb un ceva.

Nu alt domiciliu personal - deşi aş bântui un Vermeer cu dragă inimă, cetind vreun bilet la fereastră - ci o carte de vizită.

Care ar putea fi foarte bine şi a subsemnatei, având în vedere activităţile dubioase la care se dedă zilnic la tejghea.

Cu cea mai mare premeditare de pe lume, de-altfel.

PS: Heh, Messire. Cum să nu cred? Doar se ştie că eu cred toate alea!

La chambre des cartes

Craii sunt cartea celor şapte văluri.

Nedumerit de răspântii, Areopagul se întreabă: încotro?

- Păi, la Gară, zoreşte Pena.

- Spre Soare-Apune, zice Pantazi.

- Înapoi de unde-am venit, mârâie Paşadia.

Aurit şi aiurit, Naratorul dă din umeri: nu ştiu.

***

- La Arnoteni! Adevăraţii Arnoteni, zornăie imperativ bastonul cu cap de viperă al lui Pirgu.

Fiindcă Pirgu este Tiresias, bineînţeles.

Şi pentru că lucrurile care trebuie să se întâmple, pur şi simplu se întâmplă.

De la sine şi fără zarvă.

Framed

Întrebarea - nu foarte originală, ci furgăsită cu interes din Dilemateca pe luna asta- săptămânii este una simplă.

Şi unde mai pui, în răspărul unor experimente de acum ceva vreme. Fiindcă de data asta, teoriile sunt ale voastre, nu ale subsemnatei.

Aşadar: în ce tablou aţi locui şi eventual şi de ce?

De pildă, eu ştiu dintotdeauna unde: deşi în tabloul meu e foarte mare umezeală şi miroase a tămâie.

Cu încăpăţânare, în Las Meninas.

Nu numai pentru că Fregata îmi spunea aşa pe vremea pozelor din casele din faţă, gândindu-se probabil la miniatura cu crinolină de coloarea guşei de porumbel.

Lucrul ăsta avea darul să mă facă să bâzâi instantaneu.

Dar de ce plânge copilul ăsta? se impacienta maică-mea.

Mai terminaţi cu prostiile: fiindcă nu te înţelege, reteza Mândra, într-una din rarele circumstanţe în care se înşela cu desăvârşire. Pesemne că nu din cauza elipsei mă izmeneam, ci de emoţie incontrolabilă: menina suna pur şi simplu tulburător.

Nu numai de dragul ploii de la miazănoapte, şi pe nepregătite.

Ci şi pentru că pur şi simplu nu se poate altfel.

Aş vrea să aflu în primul rând unde se închipuie Pantazi şi Paşadia. Primul e prea leneş, aşa că mă las păgubaşă, rezervându-i precedentul tenace de aici. Al doilea va produce probabil un cearceaf înduioşător, ce se va citi cu interes inegal, dar prezent.

Cât despre restul lumii, sunteţi liberi să vă închipuiţi. Sau nu.

Pe mine m-a apucat un incredibil acces de somn. Da, la ora asta, heh.

Cases Solved

Nu înţeleg agitaţia cu privire la Irina Aleksandrovna: doar v-am spus că ea e în poză şi am şi speculat, nu fără dreptate, asupra circumstanţelor în care probabil că a şi fost făcută.

În continuare amuzante presupunerile publicului: melancolică şi cu oarecari probleme de sănătate.

Heh. Din câte povesteşte însuşi Feliks, Irina Aleksandrovna era orice, numai asta nu. Mai degrabă mi-ar fi semănat mie, decât oricărei heruvime posibile.

Eei: voi citiţi în diagonală, sau ce?

În fine. Zi tâmpită, viroză în continuare: foarte neplăcut, vă spun eu, să stai ca o cârpă cu The Economist în braţe - ultimul număr, absolut nul: incredibil! Şi nici măcar Point de Vue- Images Immondes să nu te mai binedispună.

***

Opt curajoşi au încercat să ghicească un ce şi cum legat de armeanca focoasă din ADNul personal.

Egalitate perfectă, too close to call.

Şi totuşi: bineînţeles că era vorba despre Tiraspol, ce credeaţi? Lucru care sună ameţitor, pe veci eliptic, poate pe jumătate inventat : deşi mă îndoiesc, Fregata nu are veleităţi din astea, niciodată.

Iar ceea ce este cu adevărat fermecător, este că nici măcar nu ştiu cum se numea. În afara unui patronim uşor ridicul, rezultat al unei adopţiuni de la Cernăuţi: din nou, economia evenimentului îmi e complet obscură.

Nicio scuză, de-acum încolo. Deşi e mijloc de toamnă: şi odată cu el, vremea primelor două răspântii. Lucru de care se va da seamă.

Însă deocamdată şi până mâine dimineaţă, o nouă provocare. De mai multe, nu sunt în stare în seara asta, heh.

O aiureală

Această domnişoară contondentă are de ceva timp flotant pe foaia lui Urmuz, care mă întreabă ceva eliptic cu şi despre.

Neştiind exact cum şăd lucrurile, crezusem că se doreşte un descriptio blajin cu privire la despuiata vintage.

Aproape că mă omorâsem singură cu cafeaua amiezii, nu de alta.

Să fie zâna zilei de ieri fugărită de gobsecii vremii? Spăriată de descinderea de la Moravuri în şanţul opiaceu de la Bois de Boulogne? Sau dimpotrivă, salutând de după vreascurile mamei Omida soarele cu dinţi al unei dimineţi impare, de bună voie şi nesilită de nimenea?

Habar n-aveţi cât pot să fiu de mégalo.

***

În aşa hal, încât aproape mă convinsesem şi pe mine că sunt chiar eu, alergând astmatic după chefereu pe peronul gării Govora, după o noapte de negocieri aprige - şi vae! infructuoase- la cazinou.

Zău. La ce mama naibii vă gândeaţi? Ei!

Pe bună dreptate m-a fluierat lumea - atentă şi binevoitoare- din tribune:

Bine dragă, dar fata asta nu e despletită!

***

Point taken.

Dar se cădea să o las aşa?

Nu se cădea. Aşa că am stat niţel să mă gândesc şi-am scris, franco de port:

Decât după orele de program mă despletesc.

Să nu ziceţi că nu v-am zis, heh.

PS: Ca să nu mai pomenesc de faptul - simplu ca bună ziua - că heruvima din stânga e kitsch cu spumele mari. Dar asta e o altă poveste.

Later edit: La biurou, tranziţie - în sfârşit! - şi balamuc. În chestiunea Iusupov, lucrurile sunt oarecum clare.

Cred că e un clişeu al Irinei Alexandrovna pentru casa de mode Irfe - Irina plus Feliks, evident. Remotely alimentar: reuşiseră să fugă - pe un bric englezesc- cu două pânze ale lui Rembrandt şi destule bijuterii pentru un trai confortabil.

În blestematul de arondisment Şaişpe, zise dumneaei cu năduf de complezenţă.

Cine vrea mai multe, poftim autobiografia lui Feliks: eu cred că merită aruncat un ochi.

În special pentru nimicuri din astea:

"My new tutor was a dirty, evil-smelling dwarf. The whole week through, he wore the same white shirt trimmed with scarlet tassels; on Sunday mornings he put on a dinner jacket, a colored cravat and yellow shoes. My mother was horrified and protested vehemently, but my father was so delighted with his latest discovery that he refused to listen to her. As for me, I loathed the man from the moment I set eyes on him, and made his life such a burden that he soon gave notice.

My father then decided that I should have a spartan training. He began by removing from my room all the furniture that I had chosen with such loving care and replaced it with a camp bed and a stool. I watched the removal in a state of suppressed rebellion. Apprehension was added to my fury when I saw the servants bring in a suspicious-looking cupboard which they deposited in the middle of the room. I tried to open it but in vain, which made me still more apprehensive.

Next day my father's valet, who had apparently been given the role of chief torturer, pulled me out of bed, seized me in his muscular arms and locked me into the cupboard. I was immediately drenched in a shower of icy water. As I never could stand cold water, my feelings can be easily imagined. In spite of my screams and all my efforts to get out, the door of the cupboard remained closed till the supply of water came to an end. The shock I got was so great that when the cupboard was finally opened I fled naked through the passages like a madman, rushed out of the house and, without stopping to take breath, climbed to the top of a tree. My yells roused the whole house. My parents ran out and ordered me to come down, which I only consented to do when they promised me faithfully that there would be no further cold showers, I even threatened to throw myself from my perch if they did not promise. My father had to give in, but I caught a severe cold and was ill for weeks. (Feliks Iusupov - Lost Splendor, Chapter XI, The Crimea - Koreiz)"

...car elle ne sait pas ce qu'elle dit

Acum două săptămâni, la analize, veşnica problemă a branulei care nu vrea.

Nu vrea şi pace să aterizeze în vena de la cot.

- Luaţi din pumn, mormăi eu către asistentă. Aşa făceau în Franţa.

Sclipire de interes:

- Aţi fost la tratament acolo?

- Absolut deloc. Doar am donat sânge în prostie.

Însă în dimineaţa asta, eprubeta şomează. Asistenta trage, împinge, jughineşte: aş putea foarte uşor să o şi pocnesc, ustură ca naiba.

***

- ... şi fată, i-a luat curvei ăleia de la Chirurgie Doi un ditamai jeepu... nu i-o fi ruşine, ţap bătrân, se ţine cu de-astea...ah, mă scuzaţi, zice perechea de saboţi din tocul uşii.

Mori, zău.

- Aşaaa... strângem niţel acuma... mmmmh, daaa... ia să vedem... fată, dă garoul ăla odată, dormi?

Vezi să nu.

Douăzeci de minute mai târziu, eprubeta e aproape mânjită convenabil.

- Uăf! Eu ce să vă fac, dacă aveţi sânge vechi!

Probleme existenţiale

Câteodată, dar numai câteodată, zău că îmi pare rău că nu arăt aşa.

Ca doamna crăiasă Iusupov, adică.

Mon dieu, quelle classe!

Ceea ce eu numesc a self-explanatory form of beauty.

Du silex altier et fragile. Parfaite.

Şi după cum ştiţi, nu suport muierile.

***

En revanche, astăzi la cafea, aflu câte ceva despre stră-străbunica armeancă, anume mama Adelei, o rubedenie eliptică în totul.

Venită înspre Bucovina - heh, de unde credeţi?

Hai că scriem un sondaj în dreapta, să vedem ce iese până mâine seară. Merită napolitană şi alte diverse: are legătură, Messire, o să vedeţi.

PS: Aflat şi ceva interesant dinspre Deliorman, dar ne iertaţi, lucrurile astea se povestesc numai şi numai la cutie. Când oi găsi timp, fiindcă mai am niţel şi-mi cade oraşul în cap.

Later: Răilor, heh. Eu tot cred că nu e Feliks în puoză. Ah, deşi uite - scriu şi aici - ipoteza unor clişee alimentare în Parisul anilor douăzeci are atâta sulf cât trebuie.

Dar mie, mai degrabă decupată flamand, tot îmi pare rău a veces că n-o să fiu în viaţa mea aşa. Pentru că nu am cum, oricât m-aş strădui.

Ceea ce îmi aduce aminte că trebuie să isprăvesc povestea Ghiculesei. Doar să ajung la biurou.

Tribulaţia de sâmbătă, cincizecişitrei: Armes parlantes

Motto:

"Nemulţumit însă eram departe de a fi; la plăcerea de a mă bucura de prietenia a două fiinţe atât de unice fiecare, s-adăoga aceea, pentru mine nepreţuită, de a mă afla între două taine ce puse, ca două oglinzi, faţă în faţă, s-adânceau fără sfârşit. Mă-ntrebam numai dacă din ele avea să mi se dezvăluie vreodată ceva?"

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Cele trei hagialâcuri)

Dacă mă gândesc bine, Demetriescu mi-l adusese pe băiatul berarului. În miezul unei după-amieze spelbe de octombrie în care, fără chef şi fără ţintă, priveam abstrus nişte planşe cu poansoane ruseşti, sperând... cine mai ştie?

E mult de-atunci.

Vizita improvizată - deci detestabilă - iritase încă înainte de a începe cum se cade. Avusesem grijă să mototolesc excedat maldărul de hârtii de pe biuroul din lemn de lămâi şi aşteptasem îndoit de treimea minutelor de cuviinţă, ca să îi poftesc să ia loc.

Demetriescu, emfatic şi formal, pe un jeţ hispanic cu şezut de viţel. Celălalt, mai cu fereală aburie, pe un colţ de fesă franţuzească împistrat cu ghirlande de trandafiri ucişi acum vreun secol şi jumătate.

- Excelenţă, ţi-l prezint pe tânărul Caragiali: o mare speranţă, să ştii... I-am promis - Demetriescu se întoarse pe jumătate, cu un aer complice şi în fond, nesigur: nu-i aşa, tinere?- I-am promis că o să-l mai înveţi câte ceva despre scuturi... dumneata ştii atât de multe, mă întreb cum de ţi-a dat dumnezeu atâta minte... Şi întreg cu asta, nu ca bietul Odobescu de se împuşcă de sminteală şi lingoare... mai rău ca o damă de la Şosea... enfin, mă înţelegi, coane Măgurene, junele promite... e o plăcere să-l asculţi dând în mişeii ăştia roşii... c'est tout à fait nous, dans le temps... şi cum tată-său mi-a făcut onoarea să mi-l încredinţeze cât se vântură înspre Berlin...

Nu-l mai ascultam, desigur. De-altfel, povestea niţel ruşinoasă a bătrânului Caragiali cursese îndestulat prin toate saloanele de pe Pod: un libret de Halévy pe gustul mahalagiilor din Crângaşi. Libidinoşenie duioasă, romanţ de manufactură: toate se isprăvesc în minuta în care filfizonul constată că filtrul alchimic fierbe pe spirtiera dindărătul macatului cu păuni.

Rezultatul, îl aveam vizavi. De plictiseală sau poate de necuviinţă, lăsase capul uşor într-o parte: neştiutor în totul, l-ai fi putut crede galeş fără cuta de scârbă stătută din colţul drept al buzei de jos.

***

Din carnetul lui Pantazi:

N'ayant qu'un sens irrémédiablement précaire du temps, je me targue d'une perception aiguë de l'Histoire.

Il en va ainsi de mes armes, jamais brodées au coin d'une quelconque lingerie: c'est une habitude - détestable et non avenue - de la noblesse de robe et des prétendants fantaisistes. Et si elles eurent le don d'émerveiller plus d'une fois un quelconque et grisâtre amateur de quartiers et d'écus, eh bien tant mieux.

Les étudiants attardés: un rien les trouble, les jette dans des joies de vieille fille.

Emouvant et bon marché.

Mes armes parlantes, je les trimbale de comptoirs d'enregistrement en coffres à bagages, et de guichets pour visas en bureaux de change. Ce faisant, je flotte en permanence dans un état excédentaire: car j'emporte avec moi les tristesses pluviales de l'infante et les ires retorses de l'usurier. Les soupirs de l'esclave et les extases de l'abbesse. Les calculs du tétrarque et les insouciances du grand-duc, dans une sorte de tourbillon aimable.

Douceur de cet état: si omnes te negaverint, ego te nunquam negabo. Heh.

Je suis le Vice-Roi des aérogares, le magnat des yourtes et le pire tricheur que vous ayez jamais eu l'honneur de connaître.

J'étourdis - beaucoup. J'agace - davantage.

Je feins de m'en ficher - démesurément.

Tout cela m'occupe plus que vous ne pourriez le croire.

***

Oh, ştiam foarte bine că madam Burelly e o scorpie fără minte: pesemne că junele promiţător n-avusese o viaţă prea uşoară, în hărmălaia hapsână şi sportivă din strada Sfântul Gheorghe.

Măsurându-l pe îndelete, cu ochii pe jumătate închişi, îndrăznii totuşi să-l înţep niţel:

- Ei bine, domnişorule Caragiali, cum vă place Offenbach?

O spijă de gheaţă nervoasă vibră pe canapeaua de vizavi:

- Caracciolo, je vous en prie. Cât despre ovrei, nici măcar capsomanul de Luchi n-ar râvni la aşa o ştimă!

Estimp, Demetriescu dete uşoare semne de impacienţă apoplectică: probabil că reacţia beizadelei contrariase întrucâtva ceremonialul de ceai din mintea profesorului de Istorie Universală. Însă drept să spun, mie îmi plăcuse jigodia asta pretenţioasă.

Care nici măcar ghetrele nu şi le încheiase ca un gentleman.

Sunai după Rodica şi poruncii, ca niciodată, să se aducă două tablale cu cele ce se cad. Ştiam că, de eram acasă ori nu, baba de la bucătărie îmbuiba mahalaua cu mare perseverenţă. Un sfert de ceas mai târziu, beizadeaua se şi repezise la canapelele cu karasumi, ochind insistent dantelăriile de aluat franţuzesc din tipsia de la miazănoapte.

Şi păhărelul de sake, dat peste cap ca în ultima speluncă prahoveană. Un dezastru: oare ce-ar fi crezut Pantazi, să-l vadă în halul ăsta?

Bon. Peut-être arriverait-on à en tirer quelque chose, après tout. Însă habar nu aveam că după-amiaza aceea brusc înveselită de noua achiziţie legase straşnic o taină cât dealul Spirei.

Pe puţin.

***

Din carnetul lui Pantazi:

Il me revient à l'instant, sans savoir avec précision de quels replis de mes neurones, une legende ombrageuse que les sables du temps ramenèrent du Gange jusqu'aux crêtes calcaires de Cappadoce. Celle du paon du jour d'avant, à la fois ange et démon et qui d'ailleurs ne fit pas grand-chose de ses jours, si ce n'est de créer l'Univers.

Déchu de son propre gré, il fallut sept mille ans pour que ses larmes de repentir remplissent les sept jarres d'une divinité trop distraite ou trop cynique, peut-être.

Eteint, l'Enfer se transforma soudain en une mer nacrée.

C'est lui que les derviches des alévis invoquent à voix basse et c'est vers son humble superbe que se tournent les espoirs voilés des kadın hérétiques.

Oculisme occulte d'une constellation damnée.

Maintes fois dans ma vie, je jouai à ce Jeu du Paon. Et mes déchéances, tant qu'elles furent, portèrent toujours le sceau de la lucidité. Car c'est dans ma propre chute qu'il me fut parfois donné de voir, dans toute sa beauté pleine et froide, l'éclat elliptique du miroir du Monde.

***

Paşadia ura păunii, din tot sufletul său de junghere şi de jăratec.

Spoiler: Misterul se ascute, fix sâmbătă. Pantazi cumpără sclavi. Paşadia deapănă mai departe o serie de lucruri necesare - cui, asta e altă poveste deocamdată. Restul lumii vorbeşte în pungă, neştiutor de trăsnete.

Nu persiflaţi: povestea e deja scrisă. Dar am şi eu sadismele mele mărunte.

De ce să meargă dacă tot merge?

După-amiază şi a enşpea tentativă eşuată de halit la Capşa. Mare linişte pe Quinet, doar un amărât de portar în livreaua vişinie a comunismelor, pe jumătate machit şi care ne sfătuia să nu pierdem vremea, că e nuntă.

Hai diridam şi geamparaua den bocse. În curţile lui Paşadia, dar asta e altă poveste: urâtă cu spume, dar alta nu avem.

- Dar la Braserie de ce e tot timpul închis, mormăi eu, fiartă în pişat de ocurenţe.

- De evenimente, duduie!

Să mai zici ceva? Nu mai zici, păcatele tale de muiere fără subtilităţi.

***

Cu nasul în jos, cu unghiile tăiate şi freza proaspătă de la coiffeurul din colţ - ah, ce fericire să găseşti singura individă din Bucureşti care ştie că bobul nu este egal cu Mireille Mathieu!- te duci spăşită înspre Caru cu Bere.

Că se mănâncă bine, asta ştii deja.

***

Aşa că nu o să vorbim despre haleală. Abia în trecere despre neplăcerea lipsei de şervet - decât la nunţi propunem, zice fata necăjită care te serveşte. Şi nici despre cum se duce dracului o masă onestă în secunda în care vişina fugărită prin farfurea aterizează pe cămaşa ta albă.

Fix deasupra reverului de la sacou: imposibil de ascuns, pari mitraliată şi te îmbufnează dezonoarea.

***

La un moment dat, în dreptul closetului, apar patru ştime: adio gâlgâială nemţească de Oktoberfest!

Şi patru disperate, singurele probabil care s-au învoit să se producă dumineca după-amiază într-un birt plin de muşterii, saftele şi fum.

Programul se vrea interbelic: miorlăială bebop, libertango cu nevoi presante şi în fine un ceva vienez în cheie anemică. Cu totul, cinşpe minute, pe ceas.

Şi se cuveneau inconştienţele triumfătoare ale vreunui potpuriu de operetă: zău!

În mintea gestionarei - pardon: PR Manager!- Bucureştiul interbelic e probabil locuit numai de vardişti şi dobitoace.

PS: Cine, dar cine dumnezeu le-o fi dat ideea să scoată la vânzare tacâmurile comuniste din 1975? Doar ce-am văzut pe lama cuţitului scris inox şi m-au apucat frisoanele. Urgh.

PS2: Şi totuşi, ce lumină extraordinară în pasagiul Villacrosse! Cu de-astea ne smintesc Bucureştii, să ştiţi.

Polul magnetic

Astăzi, domnul Nelu are probleme de comunicare.

Muşteriul vrea ţigări. Mai multe pachete.

- Doi poli face, cu totul, zice domnul Nelu.

Privirea de vizavi: complet vitroasă. Hă?

- Doi poli....

- ... adică patruzeci de lei, mă milostivesc eu.

- Ăăă, păi de ce n-aţi zis aşa?

***

- Dar dumneata de unde ştii de poli, duduie? Că eşti - domnul Nelu mă măsoară, după obicei: să nu greşesc - mică, zic.

- Păi am memorie.

- Tant mieux. Da' nu pică întotdeauna bine, nu?

Şi gata.

Mérovingienne

Le Figaro, 1901.

A cincizecişiuna scrisoare de la Ulan Bator: L'inconnu de la Spree

Începută acum mai bine de o săptămână, întreruptă fără voie, hăituită pe la orele mici ale somnului de dimineaţă, scrisoarea asta o să fie totuşi trimisă cum se cuvine: car tenir, c'est bourgeois.

În amendamentul de interes public al unor temperanţe: nu se poate vorbi totuşi în fiecare zi despre lucrurile astea, fără neplăcerea acută a supradozei.

Motto:

"Zic unii din acei lorzi, fiindcă mai toţi sunt la fel."

(Mateiu Caragiale, Remember)

De la Z., către P., la Djakarta

Răscolitul prin hârţoagele coapte de vreme ale unor minori poate aduce cu sine, din vreme în vreme, bucuria uscată a unei minuscule descoperiri.

În fond şi la urma urmelor, de ce ne-ar interesa atât de tare, pe dumneata - şi exigenta dumitale politică externă - sau pe mine - şi zeflemelele mele de curara - opririle frecvente ale Vasiliscului în burlescul franţuzesc al jumătăţii de secol nouăsprezece?

Arheologul de ocazie se mărturiseşte surprins de greutatea pe care Mateiu i-o acordă unui Monselet. În primul rând, ca sursă a unor informaţii aparent benigne: şi nu e interzis de văzut aici pecetea şi răspărul unor lecturi dezordonate - ah, faimoasele cărţi de pe rândul doi al bibliotecilor de acasă! Sau rezultatul tiradelor sistemice ale unui Anghel Demetriescu, personagiu pomădat, afin berlinez, erudit incontestabil.

Oricum ar fi, am avut parte de surpriza descoperirii unei tainiţe, sau mai precis de-atât, al unei boîte à outils. Fiindcă silueta cu care se deschide cartea asta prăpădită nu aparţine mitologiilor Curţii-Vechi.

Ci unui avant care se scrie pe veci în cheie de après: Remember.

***

În dimineaţa aceea bulevardieră, burgheză ca naiba şi naivă ca o stampă de la Epinal, autorul nu se încurcă în subtilităţi narative şi ne aduce sub nas silueta unui Tom Pouce, printre miresmele dulcege ale absintului la liber.

Fraze tocate din cuţit. Trama simplă a unui fumător contemplativ, de cafenea. Şi niţel sarcasm prost îmbătrânit: în 2008, zâmbim ca proştii, în faţa unor ilizibile:

"Il faisait soleil. - A l'une des croisées du Café de Paris on voyait un jeune homme qui fumait en regardant sur le boulevard. - Sa mise en son air étaient ceux d'un petit maître, comme on eût dit autrefois. Nul doute qu'il n'eût parfaitement sa place sur le sofa des marquises d'avant-hier, entre l'abbé et le Mondor, - côte à côte du petit chien Pompée. (Charles Monselet, Monsieur de Cupidon, Chapitre premier)"

De-altfel, nici nu se întâmplă mare lucru, în afara apariţiei victimei potenţiale: grisetta de ocazie în care zace pesemne o viitoare Fantine. "Une jambe fine, chaussée d'un brodequin bleu tendre." Şi un flagrant delict de sirop stilistic: "il tira de sa poche une sorte de portefeuille (...) d'où il choisit un petit dard (...) et alla piquer la jeune fille un peu au-dessous du sein gauche."

Sărurile!

***

Cum arată netrebnicul? Oh, foarte simplu: ca Aubrey de Vere, voyons! Dar un Aubrey de Vere diurn, solar şi fără imprescriptibilele ambiguităţi ale dihaniei mateine.

Gigi l'Amoroso, façon Offenbach:

"On lui eût à peine donné dix-huit ans, à voir le feu de son regard et la fraîcheur de son sourire. Il avait des cheveux blonds que lui eût envié une femme, bouclés à profusion et jetant l'ambre à cent pas. (...)

Le tailleur qui l'avait habillé devait être un peu parent de celui de la reine Mab. - C'était la main des Elfes qui avait tissé au clair de lune les dentelles de son jabot."

Chiar şi aşa, în vai de capul unui clişeu descriptiv, persistă ceva din mireasma ciudată a lordului cu şapte safire de Ceylon. Devenit prin voia unor rememorări eliptice, arhanghelul unor după-amiezi de nelinişte, croite de Van Dyck.

Citim, în paralel:

"Era şi foarte tânăr; să tot fi avut douăzeci de ani. (...) Nu deştepta oare vedenia unui asemenea decor singură numai pătimaşa mireasmă ce răspândea el în juru-i, atât de îmbătătoare că treaz te făcea să visezi?"

***

În fine şi bineînţeles - nu se putea altfel - şi Monselet are intuiţia oglinzii, dar fără profunzimea cuvenită spectacolului urban în sine: "Il regardait le boulevard, ai-je dit. Ajoutons que le boulevard, de son côté, le regardait quelque peu, comme on regarde une jolie gravure aux vitres d'un magasin."

Apparition. Artifice. Antipode: vivre devant un miroir.

Et regard de sultane, "avec la nonchalance moqueuse de la Joconde": remercions cet épigone, car maintenant je sais à quoi ressemblent vos demi-sourires.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişişasea zi a lunii lui Mehr

Camera cu pereţi de plută - 3: Tristesses de la madeleine

Motto:

"Ces évocations tournoyantes et confuses ne duraient jamais que quelques secondes ;"

(Marcel Proust - A la recherche du temps perdu, Du côté de chez Swann, I. Combray)

Crochiul stângaci al doamnei cu pălărie de pe cutia de carton zâmbeşte cu mintea undeva, departe.


- Am fost în Amzei, să iau raţia de zahăr de la Aprozar, zice Mândra pe un ton alb.

- Şi?

- Şi nimic. Refăceau tabelele.

- Ceai mai avem?

- Vreo două pliculeţe, din ăla rusesc.

- Merge şi-aşa, oftă Fregata.

Despuiat de ambalaje, cofetul migdalat are tristeţea lucrurilor venite pe sponci, prea devreme, absurd.

Nemeritate, în totul.

Mai să te pufnească plânsul, de indignare.

***

În anul de graţie 1987, orice experiment proustian este de la bun început condamnat dacă nu la eşec, atunci cel puţin la înduioşătoare compromisuri. Şi deşi fierbătorul, şi el sovietic, îşi dăduse sufletul fără vreo speranţă de remisiune, iar ceaiul negru nu va fi niciodată sinonim infuziei de tei a mătuşii Léonie, mărturisesc şi astăzi perplexitatea cu care am auzit pentru prima dată de Marcel P.

Şi mai ales de numele lui, atât de pretabil lucrurilor îndoielnice. În limba română, în text.

Iar asta valorează mai mult decât orice comentariu, notulă, paranteză.

***

Şi totuşi. Cu îngerul certitudinii alungat de pe veioza de la Combray, cu neliniştea unor senzaţii difuze, cu un sine răsfrânt în mii de petale ale amintirii imposibil de situat..

Deja Bergotte, de la bun început.

Jugeons plutôt:

"Et dès que j’eus reconnu le goût du morceau de madeleine trempé dans le tilleul que me donnait ma tante (quoique je ne susse pas encore et dusse remettre à bien plus tard de découvrir pourquoi ce souvenir me rendait si heureux), aussitôt la vieille maison grise sur la rue, où était sa chambre, vint comme un décor de théâtre s’appliquer au petit pavillon, donnant sur le jardin, qu’on avait construit pour mes parents sur ses derrières (ce pan tronqué que seul j’avais revu jusque-là);"

Ce pan tronqué, qui ne sait pas encore qu'il vient de Delft, mais déjà là: déraillant les causalités, chiquenaude de la mémoire, chahut dans l'immense édifice du souvenir.

La clef ?

Si seulement les cartes servaient à quelque chose...

PS: Dumitale, domnule. Am primit pişcăturile îngrijate, dormeam tun, am citit, am încasat, am răspuns, am tăiat la sarea textului.

Et cela marche.

Good News

Prin curţile Răspărului, alş se întreabă:

retragerea intr-un trecut aureolat & fantasmat (mateiu, huysmans etc) sa fie, oare, solutia? se pregateste, cumva, un fel de ‘revolutie a decadentilor’? (as fi primul dispus sa faca un numar pe aceasta tema la dilema: ‘decadenti din toate tarile, uniti-va!’ ;)) se precipita, dimpotriva, un spleen generational din care voi sinteti doar vocile cele mai cultivate?

N-aş merge atât de departe. Dar o reacţie retractilă şi introvertă clar este. Fie şi pentru mine, scriind ca Becali: dacă măcar o dată m-aţi putea auzi în ce hal pot să mă hlizesc uneori!

Cu şi despre prea multe.

Şi mai promit ceva: dacă alş se ţine de vorbă şi dă drumul la număr, îi promit une étude d'amateur de şase mii de semne despre actualitatea lui Mateiu.

În aur şi verde. Şi fără pseudonim eufonic.

Poza e a lui Andrei Pandele, cu toate drepturile rezervate.

PS: Catralioane de scuze pentru Proust. Dar nu pot să scriu despre madlene cu trei telefoane care horcăie simultan. Trebuie, în ordine: odaia din Bastiliei, o cafea tare şi Wagner.

Later edit: În Răspăr zice-aşa: "Daca e vorba, eu ma inham sa scriu despre filonul decadent matein,un studiu intre amatorism si aporii filologice.Zau."

Alş, recepţie?

Even later: Ah şi încă o veste bună, din Le Monde: cronica spectacolului cu Oedipe de la Toulouse, care o să vie şi la Enescu, la anul. De citit, fie şi numai pentru chestia asta: Nicolas Joël lui-même devait mettre en scène cette production ambitieuse, mais un accident vasculaire cérébral (AVC) survenu à la fin du mois d'août et la rééducation qui en a découlé pour récupérer l'usage de la marche et de son bras gauche l'ont contraint à superviser de son lit d'hôpital et sur écran vidéo la réalisation d'une conception scénique confiée à son assistant Stéphane Roche.

Time Out

Azi de dimineaţă constat lucruri. Un bilet - nu, încă o dată: nu este despre alş, pentru că istoria dandy a Seraiului nu începe cu alş, ci cu alte şi adevărate zeităţi tutelare - despre Brummel & compadres are cele mai multe comentarii de până acum.

Cel puţin un sfert dintre ele sunt chestii de care ne puteam lipsi.

Mă văd nevoită să reamintesc o regulă de funcţionare a şandramalei:
This is no democracy. Spitting without a cause will be severely punished.

Şi o ultimă explicaţie, în special a faptului că domnului Tapir nu i se vor mai publica panseurile aici, niciodată.

***

Seraiul nu este arenă de catch. Indiferent de ce lucruri aveţi să vă reproşaţi unii altora, am menţinut regula asta timp de aproape doi ani de zile. Şi da, public lucruri polemice şi incomode deseori. Dar în general, mă străduiesc să nu alimentez chestii din astea: şi pentru asta există janela şi cutia poştală.

Tot aşa, am perseverat doi ani de zile în a construi ceva. Este un orgoliu şi o mare onoare să mă ştiu citită de câţiva oameni care chiar sunt importanţi pentru mine: nu monden, personal. Oameni cu care am stat de vorbă ore în şir, care mi-au încredinţat poveştile, amintirile, părerile , silele, planurile şi bucuriile lor.

Şi unii - de fapt unul - dintre ei m-au ajutat şi m-au fericit mai mult decât şi-ar putea vreodată închipui cineva.

Because I am so utterly cheap, isn't it?

Eu ce să le dau în schimb: scriu şi eu ca proasta, ce să fac. Că aici, pe foaie, nu poţi multe.

Înţelegeţi asta?

Bineînţeles că nu.

***

Scriu în salturi, dar atunci când fac asta detest să fiu întreruptă. Şi, cu excepţia cazurilor în care se anunţă asta din vreme, în general scriu pe loc, cum îmi vine. NU îi mulţumesc Tapirului pentru că mi-a bulibăşit ultimele două zile cu opiniile sale şi întrebările sale : nu calific, trecem peste.

Tapirul avea la dispoziţie două inputuri - scriu aşa, poate pricepe - pentru nedumeririle lui. Nu le-a folosit, preferând spectacolul stradal, în ciuda avertismentelor gazdei: polemica - nu calific, încă o dată- alş/blogosferă nu se mută aici!

Îl rog pe Tapir să-şi facă bocceaua, adică nu: îl dau afară.

Bon débarras!

Cititorul dintâi aşteaptă şi sunt inadmisibil de en retard.

Later edit: Şi să nu se obosească în căutările obişnuite cu şi despre persoana mea. Totul este la vedere, cui ştie citi: nu, nu sunt filolog - ce-aş fi vrut! Şi în afara unor genealogii - care nu înseamnă mare lucru în sine - sunt fata cu Fiat roşu de la stop.

Pirgu are casă

În sfârşit!

Nu-l mai aşteptam, mă resemnasem. Dar te pui cu moda?

Aşadar şi incredibil: Jiji B. are blog, nene! Iar surpriza este că unde speram şi eu - şi boborul, dar din motive diferite - nişte scuipaţi ceva, o şezătoare, poate şi o poală de bomboane agricole...

Ei bine, nu: un Romergan şi-o plictiseală de nu se mai egzistă.

Démonstration:

Vreau să pot comunica şi cu fanii mei, şi cu duşmanii mei înverşunaţi. Am destui, şi în sport, şi în politică. Declar din start că nu voi sta nicio clipă în faţa tastaturii, dar vă asigur că eu sunt cel care dictează textele de pe acest blog. Mai promit că voi găsi întotdeauna timp să răspund la cele mai importante critici aduse de voi, cititorii spuselor mele.

***

Eeei, nene, slabă prestaţia, în ciuda duşmanilor pecetluiţi pe foaie, că nu ne-am putut abţine. Păi ce ne facem cu chestii din astea, gen declar din start... cititorii spuselor mele? Vaivai, păi unde e stilul matale incomensurabil - bă băiatule, bă, ai pă dracu-n tine, bă! dă-te fă, zdreanţa naibii: în fine nu pot scrie mai mult că mă pufneşte râsul isteric - că lumea de-aia venea.

Să se râdă: la un mizilic, neşte măsline, cevaşi felioare de kaizer. Dă iarbă, dă burtă şi dă partid verde - pfui, că era să scriu care este, dar ăla e altcineva.

Or aşa cum se prezintă Răsboinicul Luminii, îmi pare că freza e prea domolită cu briantină şi pantofii prea lustruiţi cu o resursă naturală preţioasă - am numit sputa, fireşte - ca să mai aibă vreun chichirez.

Mon dieu, tout se perd. Că până şi autorul mărturiseşte multiple frustrări: păcat că nu-mi auziţi intonaţia.

Mie-mi spui, nene?

PS: Poate mai este speranţă, totuşi. Vizitatorii să nu ocolească pagina de regulament organic. Se egzistă acolo o doamnă de-şi spune butonista şefă: pariu că a botezat-o însuşi Zeul din Ghencea?

Poza e din anii ăia, că Hagi are stemă pe tricou, Gigi musteaţă şi haină de piele de la turci. Credits go to Sportul Românesc.

Later edit: În curând, n-o să mai citesc de la Jiji B. decât alea scrise cu roşu.

Explications:

Think about it. (Sper ca ii traduci).

BUTONISTA SEFA : fii sigur ca nu are nevoie sa-i traduc ! …surprinzator nu ? Sa ai o seara frumoasa.

Sans commentaires. Avem echipă, avem valoare... Şi interfaţă : de genul feminin pentru moment / end quote.

Teorema pungii

Citesc, în ziarul de astăzi:

O femeie care ţinea în mână o pungă rămasă din campania de la locale a lui Gigi Becali a fost imediat apostrofată: „ Ce-i cu punga aia? Ori cu unii, ori cu alţii. Ăştia sunt ai lui Tăriceanu şi nu poţi să vii aici să-i faci campanie PNG-lui. Dacă vrei să-ţi fie bine, ascunde punga,”, a sfătuit-o un domn mustăcios. „Eu nu sunt cu nimeni. N-am venit să-i fac campanie lui Becali. E plin Oborul de ele”, i-a răspuns femeia, pitind punga.

Meniul excursiei pentru pensionari de la Mogoşoaia? Scrie tot în ziar: mizilic şi copan cu pirea.

Rupţi din soare, aia suntem.

Later edit: Am fugeat. Mă întorc diseară. Azi e ziua Proust şi sper să fiu în stare să ţiu cadenţa.

Le soleil offusqué du dandysme

Cu epistola neterminată, cu concilierea naţională în braţe şi după două zile şi jumătate de spintecări pe jumătate groteşti, dau astăzi peste nişte aserţiuni la care am promis să răspund neapărat.

Fericit că e din nou părtaş la chiseaua filosofică, Stroescu scrie la un moment dat aşa:

Cum rămâne cu responsabilitatea de gentlemani? Gentlemani de-adevăratelea, nu dandy, dandy e o aiureală, o fi fost ceva pe vremea lui Baudelaire, astăzi David Beckham e dandy.

Dadaismul avea un context istoric semnificativ, o lume întreagă, străveche, îşi demonstra falimentul. Astăzi în schimb, avem, vorba lui Baudrillard via Elf, din ce în ce mai multă informaţie şi din ce în ce mai puţin sens. Nu e timp de dadaism, ci de eforturi reale, semnificative. Aşa zic io, cel puţin.

Şi cum ideile bune îmi vin de regulă la volan, uite că mă ţin de vorbă cât nu mă iau cu altceva:

***

Aşadar, mai scriu o scrisorică, pe genunchi.

Dragă Stroescule,

Câteodată mă minunez citindu-te. Îţi promisesem că am să fiu fără milă, pentru că nu-mi plac conivenţele comode. Şi pentru ca să fie foarte clar pentru toată lumea că împăcare nu înseamnă mântuire sau pupătură automată: bine am scris că şezi deocamdată în antreu!

Vai de mine, ce blasfemie să scrii una ca asta: dandy e o aiureală, astăzi David Beckham e dandy.

Heh. Şi de ce nu şi Mutu, la pachet, că tot e un fel de imitatio Christi ad usum provinciae?

Eu cred că nu te prea împaci cu lucrurile astea, Stroescule. No offence, but point taken. Dar să şi explic ce vreau să spun, nu? Înainte ca marchidanii de serviciu să nu înceapă iar chibiţatul balnear.

Doar v-am spus şi am şi semnat: eu sunt Mama lui Râmaru, Bestia din Fabrica de Perdele. Şi Curva Despletită, normal : vai - şi fără ironie! - ce mi-a mai plăcut chestia asta!

Genială: dacă n-aş fi şi sigură că e de un gust uşor îndoielnic, aproape sunt tentată să-mi comand nişte hârtie cu antet. Sau cel puţin o jumătate de pfund de cărţi de vizită cu pavilion de complezenţă şi inscripţiunea:

Zaza

Curvă despletită

Bucarest, sur rendez-vous

Mai ales când ştii că toată viaţa ai avut coupe bob, nu de alta. Heh.

***

Revenind: este aproape un scandal că posteritatea reţine din dandysme - întotdeauna plurale, pe gustul şi interpretarea proprie - numai şi numai partea superficială a unei definiţii imediate.

Iat-o: dandysmul este - sau mai degrabă este şi - ştiinţa desăvârşită a unor detalii inutile. Nodul de cravată, catarama pantofului în ape argintate exact cât trebuie, felul în care pielea de Córdoba a unui spătar de jilţ răspunde intarsiilor de pe zidurile cabinetului de lucru, nuanţa exactă a vinului ce se bea cu un vânat obraznic. Şi aşa mai departe: dar des Esseintes ştia asta mult mai bine decât noi, iar sensurile scenografiilor în răspăr de la Fontenay sunt infinit mai adânci de-atâta.

Sigur că o carte în care nu se întâmplă nimic - dar se schimbă lumea, cu tot cu cititor! - este o minunată şi o necesară aiureală!

***

Alş răspunsese pomenindu-l pe Charles B. - et son plaisir aristocratique de déplaire. În fond, o spune şi Beaumarchais şi orice ucenic francofil ştie de enervarea utilă a lui Figaro: sans la liberté de blâmer, il n'est point d'éloge flatteur. Nu e nimic mai mizerabil pe lume decât consensul de dragul fericirilor pupăcioase, siropoase, lăcrimoase: mai spun? Nu cred că e nevoie: ce plictiseală, puah!

Mai bine un stilet decât o sticlă de Gominol, zău.

Dar eu aş merge un pic mai departe, dincolo de ars provocatoria: fiindcă nimeni pe lume nu se pricepe mai bine la asta decât un dandy. Şi dacă ai inteligenţa să nu te opreşti la forme, ci să vezi şi tot restul, beneficiile sunt incomensurabile.

Dincolo de înţepături şi de răsteli - oricum sunt pe jumătate jucate şi de regulă împing spre înainte, nu dau în cap - există o extraordinară şi exigentă mistică a sinelui. Affirmation de soi: soit; mais encore invention d'un monde à vif. A fleur de peau, aussi, bien des fois: câtă melancolie bine temperată în ultimul avatar al lui Brummell!

Că Brummell, Georges - ca la şcoală - e mai mult, mult mai mult decât o impecabilă lavalieră. Cel puţin aşa scrie Barbey. Chiar dacă Richelieu nu e dandy - dar Fouquet este, oho şi încă în ce măsură!

***

Scriem cu uşurătate că dandy egal metrosexual, dar uităm că nu e suficient să ai ochelarii jenanţi ai lui Karim Rashid sau uitătura sastisită a vreunei beizadele foarte locale, ca să displaci aristocratic. În cazurile din urmă, poţi doar - cel mult - spera să iriţi în cheie milostiv-emetică, să provoci răscoale ţărăneşti pe bună dreptate şi să fii evident jalnic ca o pereche de pantaloni albi şi lucioşi. Iarna.

Fie că găsim precursori sau întârziaţi, fie că îl legăm sau nu de dadaisme, dandysmul reprezintă realitatea constantă a unui devoir de mécontentement faţă cu un establishment ghiftuit, plafonat, incapabil să se reinventeze. În secunda în care Saint-Cricq amestecă stridii, şocolată, cremă de ras şi foi de tutun în farfuria de la Tortoni, el nu comite numai un act de profeţie estetică fusion sau - tot atât de bine - dada. Ci şi o nemaipomenită şi aproape extraterestră subversiune politică, faţă de care Sendero Luminoso devine brusc un lucru în totul relativ.

Nu e de mirare că a fost considerat nebun. Deşi, admit: Saint-Cricq e un caz special şi extrem, o exacerbare a unor exasperări ale vremii.

***

Şi mai scrii, Stroescule, în irezistibile miresme de popularizare panseistică:

Dandysmul era o formă de decadenţă. Splendidă, ca multe decadenţe. Dadaismului -sic!-era o maimuţăreală făţişă a acelei decadenţe, o tiflă. S-au anulat reciproc. Iar astăzi ce mai avem? Extraordinar de greu de spus. Unii zic că nimica, gata, s-a terminat.

Depinde ce se consideră decadent: descompunerea unor sisteme mainstream - şi-atunci dandysmul este un elan vital şi individual de amendare. Sau reacţia majorităţii vizavi de excentricitate, lesne asimilată putregaiului - şi atunci s-ar putea să ai dreptate. Pentru că a vorbi despre decadenţă este foarte puţin pertinent, odată eliminată condiţia unor convenţii / repere locutorii - în clar: să ştim despre ce este vorba în propoziţie - vizavi de realitatea de o copleşitoare complexitate a spiritului fin-de-siècle.

Despre dadaism am explicat îndestulat acum trei minute. Rezumând, este acelaşi lucru în privinţa unor impulsuri şi chiar rezultate, altfel formulat: în fond, lumea merge înainte, nu înapoi!

Şi atât timp cât va exista sistem, o să existe şi alternativă. Aşa că nu fierbe colive nechemate: slavă domnului, nu e cazul!

Z.

PS: Barbey povesteşte că, înglodat în datorii, lui Brummell i s-a cerut să scoată la mezat corespondenţa cu nişte capete încoronate şi dihănii nobiliare englezeşti. Refuzul de a face aşa ceva - nu ştim dacă nu cumva nu l-a costat viaţa - ar trebui să ne cam dea de gândit.

Cât despre restul lumii, care aşteaptă: săptămâna asta ulanbatoarea are întâlnire cu Aubrey de Vere. Să nu ziceţi că nu v-am spus, dar habar nu am dacă apuc să termin până diseară.

The Peacemakers

Klara şi Corn insistau de ceva vreme: de ce dracului nu îngropaţi securea?

Stroescu şi cu mine, that is.

Am făcut-o şi pe-asta. Şi datorez nişte explicaţii & nuanţe, scurtissime.

***

Am avut ce-am cerut: o explicaţie pentru nişte rateuri majore, plus neînţelegeri. De-altfel extrem de sobră şi personală în ceea ce-l priveşte pe Vlad: probabil că nu i-a fost simplu să scrie toate lucrurile alea.

Vlad Stroescu, te-am auzit. Şi ceea ce e nemaipomenit, te-am şi crezut.

Sper să nu-mi pară rău după colţ de chestia asta, dar heh iertarea face parte şi ea din logica unor lucruri.

Iar eu astăzi am chef să iert, în beneficiul unor nuanţe.

***

Nu reneg nimic, nu regret nimic şi nu mă dezic de nimic. Ce-am scris, am scris. Ce-am aprobat, am aprobat din tot sufletul, ştiind perfect că o parte e jucăria dandy a lui P. Care P., tip formidabil etc. etc. etc, merită cu vârf şi îndesat multele mele subiectivisme.

Da, Vlad mă enervează când se miră cu şi despre evidenţe, când face pe cercetaşul, când nu se ia în serios să scrie naibii odată o carte - nu micropastile de zece rânduri ieşite de nicăieri şi eşuate pe banchiza Mahalalei. Mă mai enervează - rău! - şi când refuză să se amestece în orice atac la persoană care are loc în vastele-i apartamente: Vlad, Elveţia nu e o ţară sexy, oricum ai întoarce cubul. Şi mă enervează şi când se lasă antrenat de turmă, când vine cu pravoslavnicii, când se grăbeşte ca Safta la iarmaroc despre Rach, când e ca pasturellu porţelanat faţă în faţă cu indivizi din spiţa lui Brummell ( 2x) ....

Ar fi multe. Dar n-aş avea obraz să nu întind o mână. Mănuşile sunt pentru, ehrm, alte situaţii.

***

Aşadar, Vlad va continua să mă enerveze. Şi eu pe el: fiindcă voi fi fără milă, cu Barbey într-o mână şi Mateiu în ailaltă.

Că doar Zaza vivandieră confederată estem. Cum spuneam: sunt zănatecă, asta e clar. Dar rea şi tâmpită nu cred să fiu.

Call that an element of rhythm, heh.

Pentru că este loc pentru absolut toată lumea. Dacă nu la masa verde, cel puţin în antreu. Haidi, poftim: un pişcot, ceva?

Şi o concluzie

N-am avut net toată ziua la slujbă şi de-abia acuma am găsit şi ultimele răgete ale sovietului. Înainte să se atace şi mai rău, le aduc aminte că сове́т înseamnă în ruseşte consiliu. Punct, şi de dragul lui Mihail Afanasievici.

Pentru că e absolut inutil să mai bat apa în piuă cu toate prostiile, pun punct unei discuţii avortate pentru că in fine am priceput şi eu ceva.

Asta după ce am citit cele două sute de comentarii.

***

Oricât de sâcâitoare ar fi fost, tableta lui Pleşu - care nici nu voia altceva - a servit de pretext unor discuţii. Ce s-a ales din ele, se vede cu ochiul liber: învârteală în jurul parului discursiv şi când rămânem fără argumente, şo!

De fapt, povestea e mai complicată de-atât. Două Românii se privesc faţă în faţă. De aceea, cu toate că sunt viscerale, părerile unui Mulliganoglu au greutatea unei proximităţi: poţi chiar să te îndoieşti.

Şi v-am spus că în ciuda multor chestii, Mulliganoglu mă amuză, başca nu a fost fioros cu mine. Chestie pentru care zău îi mulţumesc.

***

Cu adevărat interesant este discursul celor plecaţi din ţară.

Din secunda asta, nu mai limităm analiza la discuţia găzduită de Madelin. Ea este doar un punct de plecare, sau dacă vreţi, un trigger.

În doi ani de zile, am avut vreme să observ că lucrurile care plac celor risipiţi prin lume sunt, cu prioritate, urbanele Seraiului. Este absolut normal şi mă bucur de fiecare dată în care se găseşte cineva să-şi amintească de lucruri dindărătul unor perdele sau uşi bucureştene.

Însă chiar şi atunci când se păruie cu spor, sistemul de raportare afectivă al celor plecaţi - pe vremuri se spunea fugiţi şi cred că într-o anumită măsură şi astăzi se poate scrie asta, fie şi din alte motive - este tot cotidianul românesc. Cu bune, cu rele, cu minunile evenimentului zilnic, în reflexele de-acasă.

***

Dincolo de sofisme sforăitoare, de silogisme dezlânate şi de argumente în general, se simte nevoia unei validări imediate, în limba maternă şi fără echivoc posibil. De aceea, retorica este cea a unei violenţe: pe măsura foamei de a fi ascultat, înţeles, acceptat într-un acasă de care nu ştiu cât sunt de conştienţi.

Eu de-abia asta cred că este cu adevărat interesant şi constructiv în tot episodul ăsta. Dubla tensiune între un discurs alogen, al emigraţiei de regulă academice, supus unor constante rigori de exprimare, într-o limbă stăpânită dar nerespirată încă de tot; pe de o parte. Şi zona de relaxare şi sentiment şi viscere a românei, în care venim cu paradigmele mentale ale cotidianului vestic, dar cu dorinţa nemărturisită de a spune ceva categoric, o dată pentru totdeauna.

De aici şi sensibilitatea vie în privinţa detaliilor mărunte - lucru foarte obositor pentru contender: să fii nevoit să explici orice sinapsă, orice deducţie. Şi orgoliul care ar vrea să se ştie că eu cred asta.

***

Poate o să vă mire: eu înţeleg toate astea. Distanţa şi pixelii nu fac decât să ducă foarte rapid orice lucru contradictoriu într-o cheie paroxistică imposibilă pe viu. Poveştile fiecăruia - frustrările, căutările, greutăţile cotidiene - încarcă totul în teribile emotivităţi. Şi uite-aşa, toată lumea vrea să fie auzită, vrea să demonstreze ceva, etc.

Asta cred că este una din concluziile posibile ale experimentului de bălăcărire. Şi de-abia asta, stimaţi jacobini şi jacobine, începe să semene a blestem cultural.

Eu atât am avut de spus. Mă iertaţi, am întârziat la poker.

Later edit: Madelin a şters /închis postarea. Mi se pare genial. Absolument LOL: acuma spuneţi şi dumneavoastră, cum mama dracului mă mai împrietenesc eu cu Tălpălaru?

Even later: Uite un om normal, de la Haga.

Zaza!

Indiferent cît de multe înţelegi totuşi esenţialul îţi scapă: pentru noi nu mai există nici un acasă. Nici aici nici acolo. Pur şi simplu nicăieri.

De-astea sînt valoroase scrierile tale, pentru că ne amintesc de vremea cînd aveam şi noi ca toţi oamenii un acasă.

Cine zice că nu-i aşa (se) minte.

Pentru voi acasă este un loc, pentru noi este un timp. Trecut.

A, de-aia sunt eu cosmopolită. Când m-am întors acasă, eram aia de la Paris. La Paris, eram la roumaine, indiferent de orice altceva: asta a fost bine, pentru că mi-a adus noroace diverse, despre care am mai povestit.

Povestea timp/spaţiu este însă foarte interesantă, la nivelul percepţiei. Poate mai scriu şi alţii, că de zoaie ne-am săturat.

O problemă retorică: dracii pe ţambal

Dincolo de spondei şi alte lucruri agreabile, mai există şi realitatea sangvinară a unor zbânţuieli digitale.

Ştiam de sâmbătă că biletul meu despre Pleşu n-o să treacă neobservat. Nu mă aşteptam ca Madelin să se simtă lezată de faptul că am îndrăznit să-l leg de discuţia interminabilă de la ea. Dacă am făcut-o, nu e pentru trafic: ar fi şi culmea pentru cine ştie cum funcţionează lucrurile aici.

Ci pur şi simplu pentru că era sursa analizei mele.

Mă întreb şi-acuma: dacă n-aş fi fost atât de deschisă, poate că nu s-ar fi încins din nou sarabanda asta de comentarii absolut inutile? Probabil că nu: chestie de timing.

Dincolo de ce lături mi-am luat în cap, persistă un număr de probleme. Hai să le spunem retorice, fără a personaliza.

***

Bun. Ai răscolit muşuroiul de furnici, what next?

Cineva se va milostivi să răspundă: ah, carne trémula! Jap!

Ai două posibilităţi şi o alternativă. Răspunzi scurt şi latri şi tu: jap! Nu e stilul casei şi în plus o să fii pusă la colţ pentru că, vezi-doamne, nu s-a înţeles egzact.

Sau o iei pe bucăţele, încercând primo, să nu te enervezi. Şi secundo, să fii cât mai clară: în fond, e doar o discuţie, nu un proces toledan din 1432.

Aş: împuţita, elitista, grafomana! Vaivai: cine să vă mai înţeleagă, oameni buni? Ai văzut, îl urăşte de moarte pe X. - nu, încă o dată, nu îl urăsc: mi-a dat foc la casă? mi-a furat portofelul? mi-a biciuit pisica?

Nu.

Şi-atunci?

Dacă a zis, de ce-a zis. Dacă n-a zis, de ce n-a zis? Naiba să mai priceapă!

Chiar nu vă daţi seama că aţi picat cu toţii în plasa dandy a lui ALŞ? Recunosc: galeria seraiotă fluieră, aplaudă şi sparge bomboane. C'est trop beau à voir, ça!

Că eu am înţeles demult ce caută alş prin blogosferă.

***

Şi-acum, pentru că sunt la mine, stau şi întreb: ce mama dracului se întâmplă cu noi, doamnelor şi domnilor?

Am înnebunit? Chiar aşa, trăim pe o lume fără humor, care se atacă de la persiflaj de parcă am vorbi de viol?

Ştiţi care e rezultatul? Unul foarte urât. În secunda în care cineva emite o părere care nu e placul sau pe măsura sau pe voinţa unui grup, ei bine trebuie să sărim, să scuipăm şi să înjurăm jubilatoriu. Să judecăm şi să împingem la judecăţi aşa, rapide, pentru că sigur că trebuie să răspunzi.

Ce e foarte comic, este că toate astea se termină ca un miting de înfierare peste care dă o răpăială scurtă. Cu lozincile murate, pleoştiţi la colţul străzii şi argumentul final: ei, ce să mai, huo!

***

Ce e şi mai comic este că zilnic trecem unii pe lângă alţii fără să ştim cine, ce şi cum. Iar individul aparent infect cu care te snopeşti în pixeli poate să fie foarte bine creatura simpatică de la stop, sau cel care te ajută să-ţi îndeşi valiza în compartimentul de bagaje... sau.... lista ar putea continua.

Alternativa e cea a tăcerii. Pentru că dacă există o perversitate absolută în mentalul românesc atât de lesne flexibil, asta este: dacă ai apucat să spui ceva, aşteaptă-te la minuni majore de interpretare!

Nici nu ştiu dacă să mă înfurii sau să mă umfle râsul. De ce ne purtăm toţi ca nişte mussolini de buzunar, nu ştiu. De ce ni se pare dulce beregata şi carotida altuia, iarăşi nu ştiu.

Dar îi mulţumesc Elfului că măcar încearcă să fie zen. Şi nu cred că este simplu.

Oricum: political correctness pică la fix pe cărămida arsă a bulibăşelii româneşti. Să nu fii reacţionar?

Cât despre mine, chiar am pierdut multă vreme cu prostii din astea. Şi uite-aşa n-am apucat să isprăvesc nici scrisoarea, nici aventurica, nici o chestie de pe malul Syrtelor.

O mizerie. Şi pic de somn.

PS: Aş vrea să mă scol de dimineaţă şi să mă cheme Elveţia. Dar asta ar însemna să-mi scot caninii şi doare al naibii.

Den popor: μίμησις

Un tabloid, poate singurul, are ideea măreaţă de ceva vreme să provoace dezbateri pe diverse teme.

Ieri - astăzi?- dilema zilei este una insondabilă zilei de azi: dragoste sau bani?

Am ales un răspuns, încercând să presupun şi cum ar arăta cine l-a scris

***

Miorlau, muiere din sectorul patru al Capitalei, circa treizecişicinci de ani. Vitează cărătoare de sacoşe, reuşeşte de minune checul la metru: chestie pentru care este constant felicitată de tanti Rodica de la trei. Cu toate acestea, Miorlau nu îi va dezvălui nici în ruptul capului că praful de copt în care şade tot secretul de fabricaţie e unguresc: tanti Rodica are şi ea sensibilităţile dumneaei, nu se cade. Şi-apoi cui îi mai poate cere un căpăţel de aţică dacă rămâne fără, în buza isprăvirii macrameului duminical?

Fire pătrunzătoare, cu pravoslavnicii ferme: pâinea nu e un aliment în rândul celorlalte, pentru că înseamnă în primă instanţă răstigneala zilnică a slujbei. Dar şi vigilenţa cuvenită gramajului - întotdeauna în scădere ticăloşită: turcii ăştia! drojdie cu ghiotura şi în rest, un fâs!

Din liceu, Miorlau a rămas cu un solid bagaj de panseuri evlavioase. Gen cel mai puţin putem poseda sentimentele, al lui Nichita S., lesne transcris în legităţile funcţionale ale unui barter reciproc-avantajos. Dacă nu putem cumpăra sentimentele cu sentimente, atunci merge şi un crailâc poetic acolo, de vară, că nu de stabilimente ducem lipsă: Circ, Bordel, Cinema, Teatru şi chiar Bar. Toate majuscule, în respect periurban de câmpie de-abia suit la bloc.

***

Eei şi-aici ne blocăm cu graţie, anume atunci când doamna în speţă scrie aşa: şi-mi cumpăr imaginea cuiva ce-mi seamănă şi în care mă pot complace aşa cum mă simt pe moment.

Pe mine m-a înduioşat chestia asta, fără ironie: în primul rând, pentru că urlă sinceritatea pe foaia de ziar. Ghilimelele o spun: Miorlau ştie că imaginea e de celuloid, dar zău, la aşa viaţă afurisită, nu trebuie un pic de agrement?

Şi pe urmă, nu e în asta ceva din reflexul plăieşului care se uită aiurit la zidurile Suceviţei?

Coupe à l' hémistiche

În urma biletului cu şi despre Pleşu, primesc desantul graţios al lui ALŞ, care îmi face onorul unei poezele în dulcele stil clasic, chiar dacă nu de tot alexandrină.

Anume:

'amusez-vous' - n'êtes-vous pas passablement ironique?
le turc irlandais m'indiffère, mais pourtant il se pique
de vous connaître bien et de ne m'aimer point...
(remarquez à quel point et par quels grands soins
je manie la litote pour parler d'un goujat!)
et pourtant, je vous jure, si vous dites: reviens!,
je serai ravi de parler d'hermann hesse et même - tiens! -
d'Une année en Provence, que j'adore... comme vous, n'est-ce pas?

Cum dumnezeu să răspunzi la aşa ceva? Heh: la fel?

Aşadar, de ieri număr într-o veselie picioare de scansiune. În aşa hal încât Cheshire, revenită printre vii dintr-un viaggio, se îngrijorează telefonic: ce dracu făceai? numărai silabe? numărai... ce? - pauză îndelungată- puiu...? eşti bine?

Explications, ci-jointes.

***

Or voici qu'une rumeur secoue la logosphère
Lorsque, du piédéstal en papier et poussière,
Sa Seigneurie - enfin! - nous fait la bonne grâce,
De descendre aux Enfers numériques de sa race.
- Il faudrait pardonner cette licence exquise,
Car en comptant des ïambes et spondées à ma guise,
Je me suis aperçue que de peu s'en fallut
Que je ne me dissolve dans les affres du goût. -
Alors, en retroussant mes manches prolétaires,
Je salue le courage et l'élégance fière,
Brillant dans l'agora sans pitié et sans rang
Qui noie tous les novices dans cette mer de sang
Qu'on appelle commentaire. Oh, vilaine parole,
Triomphe sans panache, vigilance policière,
Politiquement correct, commérage délétère.
Alors à l'abordage de ces eaux pacifiques,
Lui dire la bienvenue sans regrets et sans piques
Est un geste normal pour les âmes bien nées.
En espérant de lire au doux fil des journées
Maintes prosopopées et bien d'allégories,
Je persiste et je signe cette improvisation
Quelque peu précieuse, avec mes intentions

Les meilleures et bien neutres. Car, il faut le savoir:

Le moucharabieh ne vous laissera voir
Que des choses subtiles, honnêtes et pimpantes
Qu'à un autre que vous l'on remet en offrande.
Mais on se consolera bien vite je le pense,
En pirouettes sur Hesse ou bien sur la Provence
Que j'aime violemment: comment le saviez-vous,
Sinon de ce profil fané et bien aimable
Car trop consensuel et donc peu secourable?

Later edit: Trebuie să admit, că recitind cu voce tare - sisisi, les e muets aussi et toujours, voyons! - m-a umflat un râs de toţi sfinţii. Ben, j'espère qu'au moins vous en ferez de même.

Premise

Şi, întorcând premisa de mai jos:

Dar de ce nu ia Nobel premiul Borges pentru dinamită?

PS: Reviu diseară, foarte târziu. Consolaţi-vă, o Messire răbdător: o să aveţi mai întâi Tribulaţie şi pe urmă epistola zilei de ieri. Doar să o isprăvesc: dar pentru asta, trebuie plimbări.

Şi cât aşteptaţi, de dragul unor circumstanţe şi ca să reamintesc exact despre şi pentru ce mă îmbrânceam cu stroescul aseară.

Anume de exemplu şi ales nu neapărat la întâmplare, Всенощное бдение. Mai precis partea a şasea, Богородице Дево, радуйся.

Noi îi spunem Ave Maria. Dar asta nu are nicio importanţă: pentru că ar putea fi foarte bine şi un virelai valpurgic al lui Woland, pentru Margareta, şi de-abia stratul ăsta de interpretare dă ameţelile ce se şi cad.

Din lene, versiunea asta, la cârmă fiind Rostropovici. Iar dacă nici asta nu transcende până la măduva oaselor şi nu ridică părul în cap, inclusiv bicisnic, eu îmi dau demisia.

Explicaţie

Luciat scrie câte ceva despre Nobel. Anul ăsta, Le Clézio. Niţel mai bine ca anul trecut: ca şi Bruckner în sunete, Lessing NU!

La un moment dat, cineva se întreabă: de ce nu ia Borges Nobelul. Dincolo de anacronismul - sper cu premeditare - al comentatoarei, am răspuns - persist şi semnez.

Borges nu ia premiul Nobel pentru că e Borges.

PS: Poza. Borges, acasă. Adică la Cnossos.

The Thin Red Line

Acum ceva vreme, apare în Dilema un articol al lui Pleşu despre scris. Un demers reactiv la foarte multe lucruri pe care lipsa unei cenzuri, până mai ieri peremptorii, le-a adus de vreo douăzeci de ani încoace în ceea ce se numeşte cu o platitudine extraordinară sfera publică.

Nu mă aşteptam ca aşa ceva să stârnească atâtea spume. În special fraza asta, în care eu nu găsesc absolut nimic contestabil: alţii, mai branşaţi, iau cu asalt Internetul. Acesta din urmă a produs, e drept, o specie de grafomanie fără precedent: poţi fi sigur că vei fi citit (o certitudine care îi lipsea grafomanului „tradiţional“), poţi să te baţi pe burtă cu oricine şi eşti liber de orice răspundere, de vreme ce nu semnezi.

***

Putem presupune un lucru absolut simplu: că autorul, ca orice outsider scrupulos, a răscolit niţel crema frate, anume locurile cu vad şi trafic. Ei, ce găsim acolo? Ştiri luate cu copy/paste de pe fluxuri, reflecţii despre viaţă, moarte, creier, ţară - la nivelul taclalei la coadă, dar am uitat cum era. Şi în general, o cumplită lipsă de responsabilitate editorială - ne place sau nu, suntem editori în sensul de content release! - care merge de la ortografia şubredă până la oralitatea relaxată.

Nu putem arunca piatra cuiva care nu are timp - şi nici aplecare! - să caute acul în carul cu fân şi care nu face altceva decât să exprime o foarte personală mefienţă. Într-o încercare, e drept, sumară, de diagnostic - dar ştiţi cum e cu numărul de semne! - ce este mai degrabă exerciţiu retoric, aşteptând posibile replici.

Din câte ştiu eu, vorbim de Dilema, nu de Arte şi Meserii. Iar cine a aruncat mazâlul, jignindu-se îndată, ar trebui să-şi aducă aminte de chestia asta. O dilemă e o întrebare, o cumpănă, o alternativă in nuce.

***

Bien mal lui a pris! Ca o singură tastatură, blogosfera se ridică şi pune mâna în şold: cum bă, grafomani? Păi noi, ţiitorii de parohii şi giumbuşlucuri zilnice şi înşirători de lucruri den viaţă să fim puşi aşa, la colţ, din două vorbe şi fără înconjur?

Fiindcă aici şade toată morala stupefiantă a întâmplării ăsteia în fond simple: o voce publică respectată pişcă nu fără dreptate hidra cu o mie de capete a lasoului de sârmă.

Dar românul s-a născut poet. Şi doamne fereşte să te iei de aşa simţăminte & porniri, fie şi pentru a provoca sau a da de gândit, de unde şi generalizarea, de bun simţ - repet, pentru întârziaţi.

***

Două realităţi ireconciliabile, judecând după apariţia cu iz de gaz pe foc a lui Alex Leo Şerban, venit să încingă dezbaterea, ca vivandiera în liniile inamice. În rezultate folclorice: aici de pildă, corul antic apără gazda care nu fusese agresată cu vreun ceva, se stropşeşte eliptic, se stupefiază aritmic. Şi culmea suficienţei valahe - tobe, aplauze, delir: o opinie a Stroescului, şampanie! - nu am auzit de Pleşu, sau mă rog, cine este, în cel mai dulce stil securist al anilor cincizeci.

Fix ca şi cum ai scrie nu am auzit de Pasternak, imunda tabletă a lui Zaharia Stancu. Cu titlu de precedent argumentativ, nicidecum de echivalenţă. Nu, nu îi face cinste: are cum?

***

Ceea ce este extraordinar - dar ALŞ nu e la prima ronţăială din osânza dulce a internetului cu litere, arte şi idei - este să te uiţi de pe margine la toate lucrurile acestea, desfirând din vreme în vreme vreo sarailie. Pe de o parte, comitetul de bloc: tovarăşi, pe strein! Să ne indignăm, să înfierăm, pugnul nostru nu va sta deoparte la aşa ticăloşie, etc. Vizavi, constat - asta da, stupefacţie! - răbdarea cu care se răspunde, într-un argument simplu ca bună-ziua:

problema, asa cum o vad eu, nu este ca nu gasesti - si in presa (scrisa, mai ales), si pe unele bloguri - oameni sau lucruri de calitate; problema este ca acestia vor fi, mai devreme sau mai tirziu, marginalizati de ‘ceilalti’ - mai agresivi, mai fara scrupule, mai dispusi sa sara pirleazul in ORICE domeniu, daca lucrul acesta le aduce ‘rating’.

E ceva neadevărat în asta? Aş, odată pornită tocătoarea sovietului de bloc, imposibil să mai adaugi ceva.

Am avut răbdare să citesc tot restul. De la o constatare benignă, se ajunge la Engrish, monogamie şi chestii de genul a pune botul. Mizerabil, inchizitorial, intelectualmente precar şi în mari frustrări.

Reciproce?

***

Trăgând linie, două lumi paralele şi probabil de neîmpăcat, fără necesare compromisuri. Pe de o parte, cel care scrie pe hârtie, pe drept nedumerit de diluviul de colocvialisme prăvălite aşa, de amorul artei şi ca să ne facem auziţi. Pe de altă parte, imposibilitatea colectivă a unui contra-argument dacă nu valid, atunci cel puţin articulat.

Două monade, două aşteptări contrariate şi un divorţ al elitei de stradă care are de ce să îngrijoreze, pe toată lumea.

Rămâne cum am stabilit, fireşte.

A thin, red line.

Nu e de bine.

PS: Îl citesc pe Mulliganoglu, deşi de foarte multe ori mi se pare că descoperă apa caldă: ceea ce este înduioşător. Nu o să arunc piatra - subiectivism? - dintr-o solidaritate şuie şi emotivă a unor mateine. Dar zău, Pezevenghi, chiar era cazul să-l faci pantofar pe triestin?

PS2: Şi o mângâiere, fără farafastâcuri. În fond, mi se arată a mia oară că pariul nişei e cel mai sigur filtru posibil. Aşa că, îi dăm înainte.

Later edit: Rezumând. Bun, alş înjură, merdoseşte şi - ah, ştiu că aşteptaţi asta! - vituperează iezuit.

Dar noi cu ce suntem mai buni răspunzând aşa cum s-a mai şi răspuns?

Mulliganoglu, nu e vorba de tine. Tu eşti cu ninjele tale, bineînţeles. Şi în plus, ne şi lămurirăm, cred.

Gata, am fugeat.

Un lucru foarte mare - 3: Cu criteriu şi program

Menteur, va.

Un lucru foarte mare -2 : Ibidem

Iată-l pe G., din urbea moldavă B. Student teologie, aşadar bazat. Manele: da, cu un şpriţuleţ de pelin, sub bolta din curte.

Dorind o fată asemenea, doar nu de orişicare bagaboantă, da?

Şi ca să fie clar, ca într-un icos patristic - ptiu, v-am zis că ajung la Capşa! - nepătată, neîntinată... deşi să fim realişti, zice G cu filosofie, au dispărut.

Şi un pic de retorică: ce ziceţi, am dreptate?

Nu cred, dar sper.

***

Ah, unde eşti meştere Textier, să-i răspundem în corul vechi şi irezistibil: o fată asemenea /Axente Natalia / Funiculì, Funiculà...mai stai, nu te mărita...

Etc şi m-am nenorocit că numai asta o să-mi umble-n cap până dimineaţă.

Un lucru foarte mare - 1: Marlboro Country

Aflu din presă că se egzistă mai nou şi o tarabă de suflet - cum le place să scrie cu clăbuci suavi în colţul buzelor - pentru pravoslavnici.

Caut şi găsesc, numaidecât. Inutil să dau legătura, este nemaipomenit de uşor de reperat.

Curioasă, bineînţeles: cum poate suna un nudge cu iz de doamne-ajută, hm?

Colosal, cum să sune: doar suntem în ţara noastră scumpă şi dragă, cum scrie cu o înduioşătoare naivitate F., inspector ISCIR şi cântăreţ bisericesc dintr-un orăşel bănăţan.

***

Prima constatare: nici în Raiul bunelor intenţii nu e vreme de pierdut cu fonfleuri şi mulinete retorice, iar concurenţa e, hm, substanţială: 1009 creştini, eşantion ce respectă în totul uşor inegala piramidă a vârstelor. 475 ei şi 534 ele.

A doua, criteriile sunt niţel altfel. Clasice distincţii, pe toate gusturile: talie, obligaţii, provincii istorice. Şi unele mai folclorice: credinţă -merge mai rar la biserică /participă deseori la Sf. Liturghie / ţine posturile, se spovedeşte din când în când / are un duhovnic, se spovedeşte de cel puţin patru ori pe an. Sau, şi cu impact de ghilotină ninja: manele - nu ascultă / îi plac.

Rural vs. urban? Mahalagii vs. Oastea Domnului?

Nedumeritor.

Pe principiul ternar enunţat niţel mai jos la tejghea, trei personagii. Ăsta este primul, de pe versantul nemanelist şi nefumător şi cu frica lui dzeu. Vrea şi el o fată de la ţară, gen cowboy: poţi să zici ceva, zău?

Dar până şi în Raiul veveve se egzistă un dark side. Hai să vedem ce caută manelistul /a cu icoană şi leduri de-a dreapta volanului.

Margaritas ante portas

Motto:

Mvai mămică, ai milă bre, nu mă da la ăsta, zise cadâna bosumflată din Mysore.

De ce făi fetică, făi?

Făi mămică, ăsta e şucărit rău pă Rachmaninov. Da ştii cum? Ca toţi dracii, na!

(Dialog -slavă domnului!- imposibil)

La - aproape - un an de la deflagraţii, Stroescu revine pe sub ferestrele personale, momit pesemne de agenda festivalului lui Pynx de la anul.

Şi zice-aşa, la un moment dat şi printre altele:

Antoine Golea părea să fie de acord cu mine, de fapt era radical, eu sunt un moderat. Rachmaninov e foarte drăguţ, dar nu transcende. Ca Sibelius, de ex. Desigur, se prea poate să fiu eu prea opac în ceea ce-l priveşte. Boulez îi detesta pe toţi, de la Haydn la R. Stra Mă bucur că eşti de părere că gusturile pot descalifica oamenii. Eşti o modernă într-o lume postmodernă, ar zice Pinocchio, poate. E bine să fii aşa, pentru că înseamnă că renunţi la pretenţia de deţinător al adevărului şi permiţi replica. Totuşi, ad hominem is still a fallacy, chiar şi în context modern. Dacă sunt chiar aşa de rău venit, desigur că o să plec. Trebuie doar să-mi zici, ca să ştiu şi io. N-am mai dat de mult pe la dumneata si nu stiu care mai e barometrul.

***

Am citit, după o siestă relativ obscenă: hélas, nu cu fapta şi de-abia cu gândul. Căci - aici deschid o paranteză seraficească - nu ştiu dacă v-am povestit vreodată despre vecinul meu de deasupra, crupierul.

În cheie diurnă, crupierul de la apartamentul şapte are ochii mici-mici-mici, un început de chelie şi o privire aburie, de vădană. Intersectat pe scară, dă bună ziua aproape inaudibil şi târâie blacheurile de la pantofi, a mare resemnare existenţială: harşti-harşti-harşti... of!

Cheia scârţie niţel în butucul broaştei. Şi asta e tot.

Este de gândit că noaptea însă, la variabile ore şi conjuncţiuni, pe vecinul meu îl apucă. Diverse.

Bormaşina, Jimi Hendrix şi la brouette thaie. Dar de fapt, şirul e cam pleonastic: nu?

Unde mai pui că are aceeaşi arhitectură domestică a subsemnatei, cu iatacul în nişa anume făcută pentru chestii-care-nu-se-spun-ssst.

Aşadar astăzi şi ca niciodată, mă semitrezesc în binecunoscutul sgomot mat - pac-pac-pac-pacpacpac-pac-pac-pac. Nu în nişă, ci la closet: variaţiune care sună fix ca satârul cu care Mândra toacă vinetele pentru salată.

O mizerie.

***

Revenind, răspund nici măcar iritată:

Stroescule,

Rach va fi probabil drăguţ în ziua în care imnul de stat al Botswanei va fi un ceva de Boccherini. Şi ce să transceandă? Oala de curechi? Traseul personalului de Ciulniţa? Cursul unciei de cacao de la Jo'burg?

Allons donc. Hai să nu vorbim în pungă. Il s'en fout, Rach: cela fait si longtemps qu'il ne doit plus rien démontrer, à personne.

Cine este Antoine Golea? Un cineva ca tine şi ca mine: aşadar subiectiv, în limesuri şi credinţe. Aş fi preferat o părere personală unei înşiruiri de nume, ca la şcoală, dintre care Boulez îmi este - oho, de departe!- cel mai nesuferit.

Nu ştiu dacă gusturile pot descalifica oamenii: să scriem asta este sinonim unor nazisme placide. Ceea ce este însă cu totul şi cu totul sigur este că ele îi califică: în statut, putinţe şi înţelegeri, ceea ce este o treabă utilă. La urma urmelor, nu suntem obligaţi la egregore cu columbofili, dacă ne displac efectele secundare.

Modernă într-o lume postmodernă? Ce să fie şi asta? În plus, e fals: vreau să cred despre mine că sunt de-alaltăieri şi de poimâine, dimpreună. Da, muierile astea: cine dracu să le mai înţeleagă?

Cu alte cuvinte, dar nu numai: statornică în plăceri exigente şi fine şi întotdeauna altfel în a le povesti cu miez. Până acuma, cred că nu mi-a ieşit prea rău.

Ad hominem? Heh, nu: ar trebui să am şi interlocutor, pentru asta. Ad patres, într-atâta Rach e sinonim unor mari metamorfoze personale, şi nu de ieri.

Is still a fallacy? No shit. Voyons: this is preposterous thing to say. Orice argument ad hominem împinge la opinie, o vorbă care se pare că încă îţi lipseşte; fie că provoacă, înţeapă sau înduioşează, brânciul retoric te invită pur şi simplu să te simţi. Şi să fii, pur şi simplu: bun, rău, paţachin, ticălos, angelic. Dar pentru dumnezeu: să fii naibii undeva în propoziţie, nu ca Dumnezeu Tatăl deasupra unei mări moleculare aleatorii.

You gotta move'em. So, move'em mentally speaking, la. Până nu e prea târziu, adică până nu îmbătrâneşti.

Si ce n'est déjà fait, hein?

A nu se mai lega de gest, fie el şi de praştie. Ci de conţinutul său. Dar asta nu ne schimbă de acum un an. Cred.

Dacă sunt chiar aşa de rău venit, desigur că o să plec. De unde să pleci? De nicăieri? Ah, Stroescule, las-o naibii de primadomnie porţelanată - this is so gay! - şi respiră. Pentru dumnezeu, ţi-ai face un bine major.

Barometrul? Pues, yo a lo mio. De neclintit. Văd că între timp ai mai citit câte ceva, ai mai vânturat nişte locuri şi asta nu poate decât să mă bucure neutru.

Punct?

***

Şi pentru că nu suport complimentele în doi peri - gen e simpatic, unei dihănii - poftim un cofet care numai drăguţ nu este, slavă domnului.

Primul care mai scrie aşa ceva şi-o ia.

Ascultătorii să guste chiseaua pe îndelete. La clape e Horowitz, uşor mecanic şi obosit, ceea ce nu ne schimbă dintr-o normă interpretativă proprie. Dar - şi asta e fabulos- a se strânge inima văzând cum îl aşteaptă orchestra.

Magies impromptues du son:



PS: Înadins n-am lipit pe foaie vreo Vecernie sau vreun Moment muzical şi nici măcar Variaţiunile pe o temă a lui Chopin. N-am vrut - din milostenie - să-ţi arăt chiar atât de contondent ce tâmpenie fără consecinţe ai putut să scrii.

PS2: E vineri, ştiu. Ulanbatoarea şi opera şi probabil şi trapezista la noapte de-a binelea. Deocamdată, trebuie să mă îngrijesc de două tablale de prăjituri decadente. Musafirlâc, aia e.

Compte rendu

Madame maică-mea, la cafeaua de dimineaţă:

- Şi înainte să-nchidă, îmi zice-aşa: salutări lui Amélie Poulain.

- Huh?

- Da dragă, de tine vorbea. Normal.

Vous trouvez ça normal, vous?

Salutările vin de pe East Coast. Sinapse americane, ce vreţi. Dar bretonata şi cu mine avem un singur lucru în comun: crema de zahar ars.

Poza e a lui Brassai. Minunată: aproape spală cartierul cu pricina de toate micimile. Şi-ar fi multe.

Aller guten Dinge sind drei

Primit programul de anul viitor de la Enescu. Nu e grozav, dar câte ceva tot se poate alege, cu siguranţa unor fotolii convenabile.

Aleg emotiv din grămadă, câteva cristaluri aproape perfecte:

Vineri, 11 septembrie 2009, Sala Palatului, 19:30 Royal Philharmonic Orchestra / Charles Dutoit / Yundi Li. Ceaikovski - Concertul pentru pian şi orchestră nr.1, în si bemol minor, op.23. Şi- oh, asta şi în somn, mai ales în somn de-altfel: Musorgski - Tablouri dintr-o expoziţie.

Luni, 14 septembrie 2009, Sala Palatului, 19:30 Orchestra del Maggio Musicale Fiorentino / Mandeal / John Lill. Schumann - Uvertura la Genoveva în do minor, op. 81: cam rar dată şi e mare, mare păcat; Beethoven - Imperialul; Strauss - Also sprach... Heh.

Vineri, 18 septembrie 2009, Sala Palatului, 19:30 Sankt Petersburg Symphony Orchestra / Nikolai Alexeev / Hélène Grimaud - în sfârşit, va trebui mers neapărat. Enescu - Suita nr. 2 în do major, op. 20; Rachmaninov - Concertul pentru pian şi orchestră nr.2 în do minor op 18; Prokofiev - Romeo şi Julieta, o mare favorită seraiotă.

Joi, 24 septembrie 2009, Sala Palatului, 19:30 Symphonieorchester des bayerischen Rundfunks / Mariss Jansson. Beethoven, a Şaptea; Wagner - Tristan und Isolde, dar numai Prologul şi Liebestod; Strauss - Suita Rosenkavalier.

Marţi, 15 septembrie 2009, Ateneu, 17:00 Saint Martin in the Fields / Murray Perahia. Programul e cu tba, dar promit Haydn, Mozart şi Beethoven. În reluare miercuri: grăbiţi-vă cu biletele alea!

Vineri, 4 septembrie 2009, Ateneu, 22:30 Corul Academic Radio, plus Corala Bărbătească Ortodoxă Te Deum Laudamus. Vecerniile lui Rach: ne-a-pă-rat!

Duminică, 30 august 2009, Opera Naţională, 19:00 Oedipe, bineînţeles, în coproducţie neaoşisto-toulousaine. Din maximă curiozitate şi de dragul unor restanţe neremediate încă în scris. Şi, fără să voiesc a jigni pe nimeni, din foaia de distribuţie, o hlizeală: Sfinxul - Ecaterina Ţuţu. OMG, numai în România se poate aşa ceva.

Sinceră să fiu, aş fi vrut altceva sur mesure. Niscaiva cofeturi baroce, poate şi Jaroussky sau Scholl - dar visez, fireşte. Nu ştiu de ce ne flendurim organizatoric în prăfuiala asta chisnovată de vreo zece ani şi mai bine: anume Beethoven - să umplem sala, vreun rus - să placă damelor şi ceva franţuzesc - de regulă dat prost, pentru că impersonal şi cu băţul în fund, din cauză de afecte culturale, hop-şa!

Impresia de dumă mică şi-ntre uşi nu se şterge cu nimic, de unde şi greutatea unei selecţii suportabile tocurilor de pantof.

Acolo mă găsiţi, asta e agenda vremii ce va să vie.

Eu, misogina

Cum naibii să-i răspunzi - după ce i-ai adresat în replică un scuipat cu apret, cum te şi pricepi prea bine - băbătiei icioglane de la Cadre care te întreabă pro forma într-un comentariu dacă nu cumva eşti şi tu suroră de sutien incendiat cu dumneaei şi te invită la porcărele de iatac 1 on 1, cu ambiţiuni ?

Pardi, unei asemenea zănatece jumulite i se poate răspunde numai în cheia şi cu stiletul lui Sacha Guitry.

Mais voyons, vous avez raison: je suis contre les hommes. Tout contre.

Pentru că sincer vorbind, deşi am momentele acelea delicioase şi ambigue ca naiba în care - ei, da!- îmi vine să le tai capul cu jubilaţiune, ca Salomeea.... ce ne facem fără?

***

Că fără ei viaţa nu are absolut niciun haz, prieteniile nicio loialitate emoţionantă, amorurile nicio dimineaţă albăstrie de nesomn, bancurile grase nicio înroşeală neaşteptată şi oh, dumnezeule atât de delicioasă.... hm!

Nu, domnilor: în diverse chei, criterii, nuanţe şi tonalităţi Seraiul nici nu-şi închipuie că ar putea trăi fără dumneavoastră.

Şi asta încă de pe vremea când îmi căraţi stoic ghiozdanul până acasă.

Când îmi zdrăngăneaţi Ilie Micolov pe terasa din Julius Fučík.

Când fumam în closetul de la Clemenţa ignarele BTuri ale taţilor cu mână largă.

Când înşiram cu fereală în tabăra de la Homorod toate scârnele lumii, până când cineva - poate chiar băiatul astronautului- ne-a rânjit că nu ştim nimic şi s-a apucat să înşire sub foaia de cort denumirile latineşti ale progenitelor, copiate dintr-un atlas de medicinişti: eee, astea porcării, bă! Şi da, a trebuit să tăcem ruşinaţi faţă cu misterioasele sabidurii : o nouă geografie, fără îndoială.

Când reuşeam să-l pun la podea pe inenarabilul Florin I., băiatul maşinistului de la Nottara: o huidumă complet analfabetă, dar care i-a răspuns Mândrei venită în desant justiţiar - şi tu de ce n-ai dat, bă, dacă ai văzut că te bate?- păi cum, doamnă, să dau într-o fată, păi nu mă mănâncă sărăcia, ia ziceţi?

Când porojanul de Puha, vieţaşul de mai târziu, a rupt în două biscuitele cu untură din recreaţia mare: ce fă, iar ţi-a ciordit ăştia semvişu? Ia d'aciia, vrei să pici jos? Haidi ia, că e de cârlan.

Şi-am luat. Şi nu-mi pare rău.

***

Pentru că băieţii nu pârăsc şi linşează delatoarele înţepate din banca întâi.

Pentru că nu suportă prostia ortoepică, minciuna pompieră şi fără farmec, pietricica din pantof, miorlăiala prolixă: dă, Doamne...

Pentru humorul bărbătesc subţire şi pentru justiţia imanentă a unor bârfeli epocale.

Pentru că nicio femeie de pe planeta asta nu o să fie în stare să-mi termine frazele, să ghicească fix ce îmi tună prin minte în secunda de faţă şi să-mi dea chef să dau lumea de pereţi şi să fac alta, dintr-un băţ de grafit şi o foaie în pătrăţele.

Pentru toate de mai sus şi încă pentru o sută de mii de motive care nu încap pe foaia asta, este pentru mine o mândrie şi o fericire perpetuă să mă ştiu şi să mă scriu drept cea mai feroce, mai sinceră şi mai nestrămutată misogină din Bizanţ.

Vous avez été prévenues.

Două dezamăgiri

Jumătate de zi în diverse alergături spitaliceşti, într-unul din acele stabilimente unde îşi linge rănile bulibaşa traficantă de bujii şi se filmează serialele sirupoase care rup inima Ţăndăreilor, a intrigă interracial.

They have a dream, I suppose.

Dincolo de amănuntul unor satisfăcătoare şi proiecţia nu prea îndepărtată a unor mari şi fundamentale schimbări, impresia în totul lămuritoare a posibilităţii unei schimbări în cheie bizantină, generalizată de data asta.

Et puisque tout est pris à la légère, tragem linie şi scriem. În sistemul sanitar valah, maniheismele public/privat se rezumă într-o diferenţă fundamentală, ce suportă rest. Diferenţa este - bineînţeles - izgonirea din peizaj a măslinei atotbiruitoare.

Eei, ce citiţi acolo, nu ne daţi şi nouă ? Că tot sunteţi sedată, bombăneau asistentele de la Ortopedie către Fregata degrabă despuiată de Paris-Match. La un moment dat, nu cu foarte mult timp înainte de Întâmpinarea Crailor. Finito, chez les autres: personalul nu acceptă cadouri de la pacienţi, latră amabil milioane de bileţele, inclusiv aux aisances de madame.

Restul este cel veşnic al plasmei blocate pe nefăcutele madrastei din Cochabamba şi pe ştirile cu defenestrări de la ora cinci. La care vreo domnişoară cu saboţi de plastic alb se uită agale, într-o rână şi cu frica lui d-zeu în oase. Neîndrăznind să o deranjezi cu bietul tău échantillon de spută, te mulţumeşti să împingi umil pe tejghea fişa de trimetere pe care ea o va măsura sastisită, cu coada ochiului: mdeah, aşteptaţi!

O interjecţie absentă: acel mvaiii, de oficiu pentru pansamente, la vederea besactelei de cahvea, cioburilor de sidef pentru buze şi alte asemenea ofrande pentru vestala durdulie a caduceului.

Uneori, era preferabil. Cutting the story short, o clinică privată românească are aceleaşi probleme în a găsi vena darnică din pumn şi în a te îmbia să dai aerul-afară-când-o-să-vă-zic -eu. Şi sentimentul că totuşi îl cunoşti pe doctor, ceea ce este o mare uşurare inoperantă.

***

După care, uşor ameţită de sedative, poruncesc un dejun la - ia ghici? - Athénée Palace: cela aussi, se meurt par asfixie nouveau-riche.

Pâinea de couvert, de alaltăieri: ştiţi, am schimbat furnizorul, miorlăie încurcată fata de jurnă. Untul, direct din Feroe. Consomeul necesită până mai ieri admirabilele crutoane: ni se aduce la masă o găleată de pesmeţi care înfulecă de capul lor restul de zeamă arămie în cincisprezece secunde.

Felul doi, o improvizaţie de fleică românească rărie, hăituită de nişte bureţi daţi la rindea şi eterna - infecta, proletara- caşcavea topită, să-i ajungă tipsiei variaţia.

Nu mai îndur şi fluier după responsabilă. Nu, nu e vina ei, ci a unor ticăloase pachete cu acţiuni - pe vremurile astea! Îi explic răbdător că nu au voie una ca asta, nu aici în ventricolul drept al Bucureştiului, nu unde Waldeck îşi tăia în fiecare dimineaţă şi cu mare grijă personagiul de viperă binevoitoare şi perspicace.

Şi poate şi din cauza unor taclale ale mele de miez de noapte şi de ruşinea unei ipotetice viitoare descălecări ale dumitale, Domnule.

Da, scrieţi-ne urâciuni pe foaie, e tot ce pot să fac pentru dumneavoastră în momentul ăsta. Fata e de pe la Huşi şi e tare descumpănită. N-aţi vrea o prajituricî, încearcă ea să mă liniştească, pe acelaşi ton al unor chisele de demult.

De ruşinea ei şi de slăbiciunea mea, accept. Îmi face cu ochiul o pandişpană zaharisită zdravăn: cât se mai poate. Şi cum capitulez, o aud că-mi spune cu privirea în podea: ei, ce vreţi, am făcut şi noi infarct.

PS: Победa: am găsit mentosane, făcute în Deliorman! Ce daţi să vă zic unde, eh?

Teaser 2: ملك طاووس

În mod excepţional şi pentru că sâmbăta asta se reiau nişte spondaice în ritm susţinut de trap, dau aici încă un ciot al Tribulaţiei de Sâmbătă, venit pe nepusă masă şi imperios în momentul în care aşteptam un espresso lung pe strada Beller. Neavând la mine necesarele, am fost nevoită să zmângălesc anevoie un şerveţel incredibil de baveux.

Aşadar, până nu se fărâmă de tot.

***

Din carnetul lui Pantazi:

Il me revient à l'instant, sans savoir avec précision de quels replis de mes neurones, une legende ombrageuse que les sables du temps ramenèrent du Gange jusqu'aux crêtes calcaires de Cappadoce. Celle du paon du jour d'avant, à la fois ange et démon et qui d'ailleurs ne fit pas grand-chose de ses jours, si ce n'est de créer l'Univers.

Déchu de son propre gré, il fallut sept mille ans pour que ses larmes de repentir remplissent les sept jarres d'une divinité trop distraite ou trop cynique, peut-être.

Eteint, l'Enfer se transforma soudain en une mer nacrée.

C'est lui que les derviches des alévis invoquent à voix basse et c'est vers son humble superbe que se tournent les espoirs voilés des kadın hérétiques.

Oculisme occulte d'une constellation damnée.

Maintes fois dans ma vie, je jouai à ce Jeu du Paon. Et mes déchéances, tant qu'elles furent, portèrent toujours le sceau de la lucidité. Car c'est dans ma propre chute qu'il me fut parfois donné de voir, dans toute sa beauté pleine et froide, l'éclat elliptique du miroir du Monde.

***

Paşadia ura păunii, din tot sufletul său de junghere şi de jăratec.

Camera cu pereţi de plută - 2: Vestibulul somnului

Motto:

"L’attelage du sommeil, semblable à celui du soleil, va d’un pas si égal, dans une atmosphère où ne peut plus l’arrêter aucune résistance, qu’il faut quelque petit caillou aérolithique étranger à nous (dardé de l’azur par quel Inconnu) pour atteindre le sommeil régulier (qui sans cela n’aurait aucune raison de s’arrêter et durerait d’un mouvement pareil jusque dans les siècles des siècles) et le faire, d’une brusque courbe, revenir vers le réel, brûler les étapes, traverser les régions voisines de la vie—où bientôt le dormeur entendra, de celle-ci, les rumeurs presque vagues encore, mais déjà perceptibles, bien que déformées—et atterrir brusquement au réveil."

(Marcel Proust, A la recherche du temps perdu, Sodome et Gomorrhe)

Longtemps, je me suis couché de bonne heure... aşa începe poliloghia irezistibilă şi în totul tentaculară a unor introverte. Şi aşa se isprăveşte, în cheia dreptului divin şi a limitelor gloatei, prima şi foarte probabil ultima întâlnire a multora cu lighioana dintre perini.

Ca şi în cazul - mai simetric decât pare - lui Mateiu, plonjonul în fibra intrigii este unul extraordinar de abrupt, ce ascultă de afirmarea primordială şi cu precădere a unei absolute conştiinţe de sine. Fără Narator, nu se egzistă safteaua poveştii: car c'est moy que je peins. Un narator al cărui ochi e întors către sine, a egotism calm şi nelinişte bine strunită.

Noroc că există pe lumea asta cuvintele, ca să ne treacă mai lesne vămile unor circumstanţe!

Şi ca atare, şi pentru că sunt nu numai stâlpii unor înţelepciuni, ci şi ai unei complicate şi fragile construcţii personale, ele merită toată grija şi priceperea de care Povestitorul se crede capabil. De unde şi spaima de-abia ghicită printre rânduri de a nu fi ştiut da seamă cumsecade despre voltajul unor stări: da, atmosfera e deseori infinit mai importantă decât personagiile şi sorţii lor. Într-atât încât nu mai ştii dacă nu cumva tu nu eşti cel care se chinuie delicios să adoarmă naibii odată, după îndelungata negociere a unui fanal nocturn. Sau dacă starea celui prăvălit în genunile paraclisului de lângă Grădina lui Giafer nu e cumva electrocardiograma prin excelenţă, curăţată de toate somele unei identităţi şi neştiutoare de moarte.

Pentru că magia elegantă a adevăratei scrieri este identică în criteriu şi efect unei legislaţii imperative: erga omnes.

Neputându-te îndoi, cum să nu te sperii de-a binelea?

***

Este foarte posibil ca tocmai partea cea mai densă şi mai însemnată a textului, cea aperceptivă să fie şi cea mai neconvingătoare, în zilele noastre care par să aibă o urgentă şi imediată nevoie de amănuntele neesenţiale ale unor enunţuri evidente. Cu alte cuvinte, cititorul de astăzi nu mai acceptă să respire cu credulitatea zilei de ieri aerul închis al unei odăi de culcare în care aparent- şi pe lungimea considerabilă a unei duzini de pagini - nu se întâmplă absolut nimic, după criteriul unor rezultate. Într-o lume în care metafora e potcoavă de cal mort şi alegoria e prea deseori sinonimă tortului miresei, este regretabil de lesne să treci pur şi simplu pe lângă serile incerte de la Combray, devenite complet ilizibile.

Cine să se mai înduioşeze de pildă de următoarea frază, imposibil de transcris fie şi în cel mai serafic SMS?

"Si, comme il arrivait quelquefois, elle avait les traits d'une femme que j'avais connue dans la vie, j'allais me donner tout entier à ce but: la retrouver, comme ceux qui partent en voyage pour voir de leurs yeux une cité désirée et s'imaginent qu'on peut goûter dans une réalité le charme du songe. ( A la recherche..., Du côté de chez Swann, Combray) ."

Să ne imaginăm: în nouă cazuri din zece, o ipotetică şi gureşă Magali care ar primi aşa ceva pe ecranul telefonului mobil, ar ricana acru şi eficace: bouffon, quoi!

Şi cine să mai fie în stare să vorbească în atâta profit despre "les belles joues de l'oreiller qui, pleines et fraîches, sont comme les joues de notre enfance", într-o lume care adoarme cu gâtul strâmb şi mâna pe telecomandă pentru a se trezi după pofta urlătorii digitale şi a cursului bursier?

Pentru că globalizarea este o problemă de digestie.

***

De-altfel, foarte aproape de capătul unei tablete în care n-am spus în fond mare lucru, mă întreb insistent dacă vorbele veşnicului Marcel mai sunt convertibile zilelor noastre. Iar cazul pactului oniric este flagrant în a demonstra cât de diferită şi poate cât de săracă e lumea pe care trăim.

Marcel Proust ne dort pas comme vous et comme moi. Ah, dacă ziua ar avea 365 de ore... Şi dacă pentru timpul nostru de steroizi sculatul târziu, leneveala în pat şi acele fundamentale cinci minute furate cronometrelor, în care cucerim continente şi seducem stadioane sunt sinonime ratării, este de gândit că du côté de chez Swann somnul înseamnă pur şi simplu altceva.

Un formidabil exerciţiu de libertate. Şi dinamul care ţine frâiele întregii şandramale diurne, care fără incredibila partitură de nuanţe a unei adormiri, nu ar fi decât fugă în gol.

E scris negru pe alb, iar traducerea mea din memorie este, de-altfel, total lipsită de farmec: "Un homme qui dort, tient en cercle autour de lui le fil des heures, l'ordre des années et des mondes."

***

Alors?

Eh bien...alors il nous reste à croire que Marcel Proust est un fieffé menteur, qui chaque nuit fait tourner avec une sublime inquiétude les aiguilles de nos montres.

Iară noi, cu ale noastre: cafeaua, ţigarea, oftatul şi veioza cu lumină prea frustă.

O mizerie dispneică. A faire pleurer comme une madeleine. Dar asta, săptămâna viitoare.

Cinism mărunt

Din vraful de ziare adus de portar azi-dimineaţă, îmi pică ochii pe un amărât de prospect pentru telefoniste.

Tejgheaua vinde sulimanuri oneste pentru proletariatul feminin dedulcit la confortul minim al unor exotice: zmeură de Eritreea, cai de mare pisaţi cu praf de gaudent şi ţărână curată de pajişte helvetă, au hasard.

Toate brusc accesibile, prin voia comerciului de gros, ceea ce este - să ne scuzaţi - o mare bicisnicie.

Comandaţi acum, scrie cu litere de-o şchioapă la poalele unei foi pline de contabilităţi optimiste.

Coletul e pregătit în Franţa: câtă cruzime naivă în vorbele astea!

***

Cruzime, fără îndoială, pentru că negustorul ştie foarte bine că clientele sale viitoare n-au călcat în viaţa lor caldarâmul Parisului, sperând totodată în secret să afle primele martingala tragerii sorţilor unor detergenţi, fiare de călcat sau bomboane cu cremă. Amănunte pentru care le dispreţuieşte şi le invidiază deopotrivă.

Le dispreţuieşte pentru că nu au niciun discernământ cromatic.

Pentru că adorm cu capul pe năbădăile cu copertă rose ale vreunei servitoare isteţe.

Şi pentru încăpăţânarea apucătoare cu care speră că toate astea ar putea să le fie la un moment dat la îndemână.

Şi le invidiază exact din pricinile astea trei, deopotrivă. Poate şi pentru că a uitat demult că se mai poate visa, nici nu mai contează cum şi unde.

Evantaiul de jad - 1: The World's a Stage

Mi-aţi propus, domnule, acum ceva vreme un exerciţiu dificil, pentru că foarte intim, ca toate lucrurile legate de sunete. Reproşându-mi pe jumătate că în atâta vreme nu găsisem timp pentru subiect, ştiaţi perfect că miza era pe jumătate adjudecată.

Nu, nu sunt un spectator de operă întemeiat şi cu atât mai puţin asiduu. Poate şi pentru că experienţele mele sonore se desfăşoară în mare linişte, la ore capricioase care nu ştiu de legităţile foaierului şi ale stagiunii. Sigur şi din cauza unor scenografii percepute prea adeseori ca limite şi chingi: un exerciţiu impus, o obligaţie de entuziasm - fie cât de bine intenţionată - nu va avea niciodată farmecul unui vagabondaj neprevăzut, faţă în faţă cu sine însuşi.

Simfonicele ne dau voie să facem asta, deschizând aproape întotdeauna imaginaţia spre altundeva. Evident, se ascultă cu ochii închişi: nu din snobism, ci pentru că asta deschide alte chei de percepţie: o condiţie austeră, necesară şi suficientă unui extraordinar exerciţiu de libertate.

***

Ricanaţi? Poate că aveţi şi de ce. Însă impulsul mersului la operă este unul mult prea fragil şi riscant pentru a putea fi lesne reproductibil. În primul rând, reclamă îndelungi pregătiri vestimentare: da, asum blasfemia mersului la Il Trovatore în blugii şi cămaşa călăreţului american. O nefericire: i-aş fi preferat, fără îndoială, negocierea unui tratat internaţional în cămaşă de noapte. Pentru că fără hainele anume pregătite fără aşa ceva, sunetul se îmbâcseşte şi o ia la sănătoasa de mila şi de sila îngemănate pentru aşa o nesfârşită şi tristă neobrăzare.

Dar fie şi atunci când catarama pantofului îmbie la amănunte, mai există riscul imposibil de neglijat al metisajului fără voie cu nechemaţii la ospăţ, eşuaţi pe banchiza loggiei din credinţa unui rău lumesc necesar. A vedea şi a fi văzut, uitând de circumspecţiile absolut necesare unui asemenea joc de oglinzi. A inspecta fără a şti privi în profunzime: opera nu e cadril hipic, ce dumnezeu! Şi nimic nu e mai stupid decât telefonul bătut în rubine care sună macarena apocalipsei în secunda în care acutele Reginei Nopţii ţi-ar fi putut tăia - ca de absolut fiecare dată - respiraţia.

Câteodată, în fine, se poate întâmpla ca lucrurile să o ia razna. Sutienul mezzo - sopranei poate plesni în mijlocul recitativului: i s-a întâmplat unei Traviate bucureştene cam purie imediat şi virulent rugată de galerie să se întoarcă la cratiţă. Ceea ce este oarecum inadmisibil, dar oh mon Dieu, cum s-a dus dracului toată ficţiunea pariziană a acelei seri.

Însă câteodată şi în ciuda tuturor acestora, contrariul îşi intră pe nepusă-masă în drepturi. Dar despre asta, la noapte şi fără îndoială după Proust.

O stupefacţie

Întoarsă târziu după nişte treburi pe Calea Victoriei, găsesc absolut întâmplător - şi pe jumătate devorată de menghina spamului - o lungă şi emotivă epistolă a Nesemnatului, care urează lucruri diverse a doua oară pe anul în curs.

Am să îi răspund cu mare grijă numaidecât, dar deocamdată scriu aşa.

M-am purtat urât. Nu-mi pare rău: dacă aş fi fost numaidecât cumsecade, cine ştie...

Dar aşa un gest de nobleţe analitică nu poate şi nu trebuie terfelit de capricii.

Nu am de gând una ca asta: îmi sunt teribil de simpatici pariorii de chintă spartă.

Bine-aţi venit la masa verde, domnule Paşadia.

Faites vos jeux: rien ne va plus.

PS: Şi pentru că flateria funcţionează - suntem în Balcanii fără de moarte, nu? - poftim nişte sunete. Daţi în bobi cu emulaţie:

Astăzi...

...zi plină cu diverse lucruri administrative.

Reviu pe seară. Astăzi ne luăm rămas-bun de la trapezista normandă şi crăpăm perdeaua de la Operă.

Deocamdată. Am fugeat.

PS: Chestia cu unde locuieşte P., insistent cerută în ameninţări de borangic este probabil cea mai grea croitoreală de până acum, judecând de exemplu cum mi se poate întâmpla să adorm cu mintea răsfirând case. Consider deci că se va egzista ciornă, în logica unor raţionalizări necesare.

Extension du domaine de la lutte

Reciteam adineauri oarecum înduioşată rândurile festive ale anului trecut.

Fiindcă jubileele, fie şi mărunte, sunt importante.

Ce s-a mai întâmplat de-atunci, ce nu se schimbă şi ce se vede pe gaura cheii după colţ, aşadar.

Nu e simplu, chestie de care mă bucur de nu se mai poate.

***

Am impresia că, poate mai mult decât aş fi vrut, anul de-al doilea al Seraiului a fost cel al muşteriilor. Din ce în ce mai numeroşi şi în mod cert mai vocali. Cu gingăşia sau neobrăzarea neofitului. Cu fineţuri şi tâmpenii. Cu lucruri acre şi şerbeturile de rigoare ale complimentului nechemat.

Fără îndoială, există o tiranie a cititorului. Iar logica scrierii pulsatile, în priză directă, însuteşte riscul unor vintre spintecate aproape în joacă, dacă tot ne bem cafeaua şi citim câte ceva nu neapărat stupid.

Nu ştiu dacă să îi invidiez sau să îi dispreţuiesc pe cei care nu acceptă niciun comentariu la tarabele lor, punându-te pe tine - la rândul tău cititor - să le umbli cu băgare de seamă prin iatacuri. Să te fereşti de umbra veiozei ca de năluca vreunei mătuşi pe jumătate nebune. Şi să-ţi doreşti din suflet să nu te apuce strănutul, par inadvertance. Persist însă să cred că o tarabă fără vociferări este echivalentă unei preumblări prin Piaţa Amzei cu boules Quiès în urechi.

Poate de aceea, unele texte nu apar aici şi nu vor apărea niciodată. Ci - cu precădere - unde şi mai ales cui li se potrivesc. Şi cui le-a şi chemat de-altfel, din sertarele unei memorii de care uneori mă şi sperii.

Chestie de apnee, de capriciu, de afect.

Şi, cu cochetăria necesară unor astfel de gesturi, persist şi semnez: nici nu le veţi găsi niciodată la vreo tarabă. Qu'on se le tienne pour dit, hein?

Am şi eu dezlegare la paşadisme, nu?

***

La departamentul customer service, am avut de toate. Răfuieli, strigături şi mahalale, copiste piţipoance şi condescendenţe muiereşti. În fine - şi asta este laureata întru mârlănie - deshumări ale unor circumstanţe personale, care nu vă privesc decât dacă eu hotărăsc asta. De foarte multe ori m-aţi enervat, m-aţi dezamăgit şi de foarte multe ori am vrut sincer să mă opresc. Nu din vreo apucătură de heruvimă contrariată, ci din ceea ce putea fi foarte bine credinţa unei cumplite lipse de civilizaţie.

Dar am inimă moale şi slăbiciune de lucrurile astea. În plus, există şi patima/furia/setea scribului, o simptomă care poate vă e cunoscută.

Pentru că pofta vine mâncând.

***

Şi pentru că şi anul acesta am avut fericirea unor cahvele zâmbitoare şi inteligente. Pentru că am fost aşteptată în gări de oameni absolut colosali, care nu voiau decât să împartă ceasuri şi plimbări şi lucruri mărunte ale altor oraşe. Pentru că atunci când m-a umflat plânsul ca proasta de dragul nemăsurat al unor pereţi bucureşteni, cineva care nu mă cunoaşte mi-a scris că o să steie cu sacul de dormit în Pasagiu, dacă e nevoie.

Bref, pentru că încă este posibil. E probabil încă foarte puţin pentru a spera şi prea mult pentru a ne îndoi cumsecade. În plus şi pentru că nimeni nu e perfect, mi s-a întâmplat şi mie să trântesc uşa, unora şi altora: niciodată fără explicaţia unei minime politeţi.

Oricum ar fi, echilibristica asta pe firul lamei de ras între aplauze şi huiduială a început să-mi placă.

***

Nu în ultimul rând, anul ăsta al doilea a fost cel al unor agitaţii scenografice personale. De foarte multe ori, povestea s-a oprit - şi nu din voia mea - în mijlocul frazei, secerată de oboseală şi alte amănunte în fond neesenţiale. Este momentul să mă înclin în faţa unor răbdări care ştiu că timpul de aici nu bate în ritmul cardiac de afară, chiar dacă Seraiul are pereţii de sticlă ai grădinii de iarnă.

Să mă înclin şi să le mulţumesc: ştiu ce înseamnă asta, iar pentru mine este indispensabil. Şi-mi pare rău de toate acele vorbe care îţi răsar în minte înainte de culcare şi pe care nu mai ai cum să le scrii, pentru că între timp te-a luat somnul: erau tare frumoase.

***

Despre toate lucrurile astea, habar nu ai cu cinci minute înainte de a deschide tejgheaua pentru prima oară. Este fix ca şi cum ai fi un telal care ajunge cu tot calabalâcul într-un oraş nou a cărui hartă nu o are, pentru simplul motiv că aşa ceva nu se egzistă, deocamdată.

Ascultând de instincte şi de nişte ispite, o apuci pe prima stradă care ţi se aşterne sub picioare. Mirare negustorească: toate tarabele, deşi grozav de diferit alcătuite, vând aceleaşi lucruri.

Vorbele, pozele, sunetele altora.

Hm. Bienvenue nulle part.

La un moment dat şi slavă domnului, se întâmplă ceva, la o parte cu totul de restul gavotelor de pe stradă. Dinspre porţile aparent bine ferecate ale unei case cu pereţi rumeni din piatră de râu, se aude sunetul altfel al unor baroce.

Şi te opreşti, constatând că uşa e pe jumătate crăpată.

Quelle chose bien curieuse que ceci...fiindcă dindărătul faţadei afli rapid o fabuloasă încrengătură de coridoare. Şi te plimbi, cu mare emoţie şi sentimentul unor adevăruri pe care uitasei să le mai aştepţi, printr-un şir nesfârşit de saloane şi antecamere care nu seamănă niciodată unul cu celălalt. Ştergi cu mâneca hainei vitralii şi alge şi tămâie. Te uiţi aiurit la grădini opiacee şi calci pe neaşteptate peste bolovani asiatici şi păsări de mătase, auzi undeva după colţ jalea înfundată a vreunui havuz şi freamătul evantaiului din loja de operă. Miroşi hartanul de berbec hoţesc al şatrei aruncate la marginea hărţilor, sperând să nu-ţi laşi turul pantalonilor în fălcile javrei domesticite de foame.

Aşa ceva nu are preţ, chiar dacă încerci din tot sufletul să te răscumperi cu o legătură de vorbe, din vreme în vreme.

Însă şiragul de vorbe zilnice este doar eşecul transcrierii pline a unor fericiri, domnule.

Aşa ceva nu are precedent. Şi pentru aşa ceva nu poţi numai mulţumi, ceea ce oricum este un gest oarecum impersonal. Iar reverenţele se subînţeleg, de bună seamă.

***

Ceva tot se poate face. Şi a sosit ceasul să fac asta.

A sosit ceasul să arunc mănuşa. Cu nesocotinţă bine temperată, cu o oarecare marjă de anticipaţie. Şi pentru că meritaţi asta, Signore.

Vous saurez ce qu'il en sera, en temps et heure voulues. Însă zarurile sunt aruncate: cum obişnuiesc să spun, nu rămân niciodată datoare, chiar dacă mai nou am neplăcutul obicei să întârzii uneori inadmisibil.

Deşi în speţa de faţă, ar fi trebuit demult să dau faliment.

Până una alta, ne ocupăm cu ce avem pe foc. Ce anunţasem mai spre mijlocul săptămânii şi ceea ce dumneata aştepţi de prea multă vreme.

Un bob zăbavă şi mulţumesc încă o dată. De data asta, tuturor.

Later edit: Ca să fie cât se poate de clar. Mănuşa aruncată nu are legătură cu nicio librărie.