Fix aşa:
ar trebui sună mult mai mult a fereastră deschisă, decât (mai)
este. Sau
nu, ameţitorul contrariu depinzând de circumstanţele unui lucru atât de neglijabil ca un pahar de apă. Şi asta dintr-un motiv extraordinar de simplu: ca să spui
ar trebui, ai nevoie să te întorci de undeva, din hăul riscant al experienţei tale sau a altora. Cu alte cuvinte, acolo unde
ar trebui s-a dat deja cu fruntea de pragul de sus al unor amănunte, categoricul şi categorialul
este presupune regeşte. Şi bineînţeles pe jumătate impertinent, închizând din faşă orice semn al aproximaţiei şi al unor discutabile.
***
Cu atât mai mult biletul, acest ciot eseistic frământat la repezeală şi pe colţul mesei de capriciile aproximativ zilnice ale autorului, ar trebui să se abţie ruşinat de la verdicte din astea ontologice. Să se întrebe mai îndestulat, în loc de a presupune cu trufia beţiei de vorbe că lucrurile stau aşa sau altminteri, jelindu-le pudic dispariţia. Fără să-şi dea seama că pe lumea asta puţine, foarte puţine lucruri o iau de-a binelea la sănătoasa de pe foaia de ziar a memoriei şi - cu atât mai important - a unor atavisme.
Narativul neruşinat îşi poate permite orice: ne poate arunca dintre perinele austro-ungare fix în misterioasele curţi ale a unei cadâne de pe ţărmul unei cetăţi ticăloşite sau la poalele damaschine ale unei fântâni plângătoare. Pesemne că pentru astfel de poveşti princiare şi mofturoase, numai bune de ascuns în frunzişul de pe fundul unei ceşti de ceai, s-a inventat frastica fermă, asumată cu nesfârşita plăcere a afirmaţiei emotive.
Şi -încă o dată - ontologice: fiindcă pactul narativ presupune că aşa e - şi nu
altfel. Moment în care ar trebui să se şi întâmple absolut orice: dar asta e un cu totul şi cu totul altceva.
Însă ceea ce este bucuria chioară a unor găselniţe pentru povestitor aruncă biletistul de ocazie în cazna registrului analitic fără acoperire. Am constatat-o foarte de curând într-un
bilet resemnat, căruia aş vrea să-i dau nu un dos de palmă: ci un dram de speranţă nesăbuită.
***
Stroescu continuă să mă enerveze constructiv, scriind cu nonşalanţa unor stări de
spleen uşor orfeline că:
Am vorbit serios de moartea mahalalei. Nu există niciun fel de cale de întoarcere. Imaginaţia e un instrument perfid şi ineficace.Moment în care am pufnit într-un incontrolabil şi monumental hohot de râs, ştiind foarte bine că mahalaua este principiul vital al Sudului, prin excelenţă.
Perit-a mahalaua? Ba bine că nu, îi răspundem cu gura până la urechi, dindărătul unor perdele.
Cale de întoarcere? Foarte util în argumente, dar cum să ne întoarcem dintr-o matriţă pe care n-am părăsit-o niciodată, indiferent câtă spoială scolastică ne-am pune pe umeri?
Ni se dă de exemplu, pertinent de-altfel, un jalnic marchidan de patrimonii sonore, un
diseur fără glorie şi căruia i se poate aduce reproşul turcirii fără discernământ a unor mistere. Aici suntem de acord: ceea ce la Puceanca sau la Siminică e sfâşâială şi melopee de gaz lampant, la Mărgineanu e caterincă analfabetă, cocalarism sonor, balivernă cu pretenţii. Diferenţa dintre Puceanca şi Mărgineanu este şi restul incomensurabil al lipsei de nobleţe dintre Moscopol şi Cristian Vasile. Dar astfel de frizeri lipsiţi de fericire, făcuţi pentru tânguială, iară nu pentru stârneli, au existat dintotdeauna: ridicolul şarpe felin al Zarazei, la care zău nu poţi să nu zâmbeşti condescendent, nu se poate măsura melancoliilor năpraznice ale unor tânjeli pe pervazul ferestrei.
***
Şi cu toate astea, Mahalaua, această stare de spirit vânjoasă a unor periurbane, le primeşte pe toate, mulţumindu-se cu jovialitatea relaxată a unor lăcomii, acolo unde unii aşază nuanţe şi criterii. Nevoind neapărat să înţeleagă sau să planifice şi niciodată să teoretizeze: om vedea mâine, însă astăzi importantă e plăcerea în stare brută, banalul dezmăţului inocent. Pentru că nici măcar habar nu are de canoane estetice, mahalaua este un spaţiu de un
curaj nebun: nicio juxtapunere cromatică nu e prea riscantă, nicio cacofonie nu e respinsă
de plano, nicio relatare nu e trecută prin sita unor îndoieli şi a unor plauzibile.
Spre deosebire de spuza socială în care ne mişcăm zilnic şi pentru că nu datorează nimănui absolut nimic, mahalaua nu are fricile de imagine ale zilei curente, nesfiindu-se să se contrazică, scuipând mâine ceea ce ieri a pupat cu zgomot, luând la cuţite fratele de lapte care a călcat stranii şi amănunţite coduri de comportament tribal.
Incoerenţele fermecătoare şi deschiderea totală, uneori mimetică, spre oriunde şi nicăieri explică punctul meu de vedere de neclintit: slavă domnului, maidanul şi mahalaua n-au murit şi n-or să moară în vecii vecilor.
***
Fiindcă aşa e Levantul, Stroescule: se miră şi iubeşte franţuzeşte şi complicat, dar se izmeneşte de fericire numai şi numai în cheile sonore ale unor ţigănisme oftăcioase, cu pofta nesmintită a posesiei cardiace
de drag. Poartă paltoane tăiate impecabil, dar nici prin cap nu i-ar trece să dispreţuiască misterul picant al pastramei care sfârâie persistent undeva, în fundalul unor hedonisme. Promite lesne, se înduioşează întotdeauna gongoric, are prăpăstiile vitale ale clipei rapide şi nu de puţine ori fulgerări de geniu mai mult sau mai puţin involuntar.
Mai mult de-atât, reproduce şi nemureşte cu o încăpăţânare care nu te poate decât înduioşa, gesturi care trăiesc în noi. Fie că e vorba despre elanul cu care sărăm gospodăreşte hartanul de viţel sau murăturile autumnale, sau de batista pe care o punem de sastiseală sau ruşine peste relieful prea agresiv al unor întâmplări diurne. Sau de oftaturile pe care ne e câteodată ruşine să ni le asumăm ca atare.
Cu şi despre lucrurile astea, imaginaţia nu are prea mare lucru de-a face. Şi nici depărtarea, care este doar o amărâtă de iluzie carteziană, bună pentru scolastici neliniştiţi.
Poate de aceea suntem şi noi cel puţin pe jumătate mahalagii, după cum suntem şi dihănii sau tombatere, şi sfinte sau târfe lirice. Având prea puţin avantajul categoric al unui
este, ci mai degrabă delicioasa şovăială a unui îndelung încercat
ar trebui.
Nu prea m-aş îngrijora de soarta mahalalelor asumate. M-aş îngrijora şi m-aş îngrozi mai degrabă de prostia cu ştaif şi de murdăria virtuoasă. Dar asta, cum obişnuiesc să spun, e o altă poveste, Vlad.
Pe la vreo două, fix în secunda în care oberul duducăi Waldeck destupa voios sticla de Moët Rosé şi minunata sa cosmogonie uşor zmeurită, sună telefonul.
