Twelve Days of Christmas -7: Les eaux glacées de la Néva

Ce se poate întâmpla în secunda în care realizezi că locul pe care îl calci pentru prima dată în viaţă seamănă insolent de mult cu năluca pe care ai scris-o pe foaie acum câtva timp?

Pesemne o intensă şi cotropitoare stare de fericire fără precedent.

Nu mă aşteptam la aşa ceva sau mai precis: nu-mi făcusem curaj să mă aştept cumsecade.

Ştim, domnule: nuanţele sunt importante. Mai ales atunci când vorbim despre subiecte ruseşti.

***

După o zi cu ger contondent - fără zăpadă ou bien si peu! - concluzia e simplă şi singură. Deşi nu zâmbeşte decât foarte rar - şi cum ar putea, dacă ne gândim numai la ultimul secol?- Petrogradul e un loc al efracţiei sentimentale. Pentru că te pomeneşti că îţi intră pe sub piele fără să ceară voie, nu prea mai ai altă soluţie decât cea a unei capitulări cât de cât demne. Ca şi cum la asta ne-ar mai sta mintea, pe când ne sucim periculos sufletul în jurul unor vedenii de ieri şi dintotdeauna.

Şi aşa, neruşinaţi şi fericiţi cum ne găsim, în bătătura celei mai frumoase librării ce s-a putut închipui vreodată sau în pridvorul bătut de crivăţ al Călăreţului de aramă, mai apucă să ne mai dea prin cap un amănunt de o elocventă sinceritate.

***

Petrogradul e o utopie hanseatică versatilă şi probabil că numai aşa se poate explica incredibila sa supravieţuire, cu preţul unor amendamente. Ochiul versat desluşeşte de pildă - crezând că aiurează, preţ de câteva sutimi de secundă - pecetea de ipsos a Ordinului Lenin trântită nonşalant peste faţada unui palazzetto mofturos, jucărie de cneji.

Şi atunci, oftăm. Şi pe urmă halim blinî la 1913. Şi pe urmă iar oftăm, pentru că lumina chioară a becului de gaz din faţa catedralei e una şi aceeaşi, dintotdeauna. Şi cerem marojnaia, în desăvârşit răspăr, cu toate că afară e un ger care te pişcă de încheietura mâinii. Şi iar picăm pe gânduri cu mintea pe pereţi - pentru că ăsta e, şi tot dintotdeauna, unul din privilegiile tuturor spaţiilor care se scriu cu altă grafie: să-ţi pişte mintea şi sufletul.

***

Oraşul miroase a ciuşcă uscată, cărbune de tuci şi zahăr candel. Şi bineînţeles, cum ne şi aşteptam, are gust de zmeură.

Şi cu tupeul ce - nădăjduiesc- nu ne va părăsi niciodată, mai scriem: lăsaţi poveştile să vie la mine.

Pentru că într-un astfel de loc al măsurii fără de măsură, aşa ceva nu poate nicicum să sune blasfematoriu: au contraire.

La mulţi ani, domnule!

A la bourre, comme d'habitude,

Z.

O escală

Pe picior de plecare la Petersburg, bilanţul anului încă prezent nu poate fi decât unul scurtissim.

Aleg de anul ăsta trei lucruri bune: câteva scrisori şi taclalele nocturne sau nu ce se ştiu, un Evanghelist care debarcă fără să ceară voie nimănui în biografia proprie. Şi mai ales - şi peste orice altceva- starea de fericire absurdă şi nemăsurată de aici.

Nu îndrăznesc să le mulţumesc, să vă mulţumesc: am făcut-o de prea multe ori, încredinţată că lucrurile importante trebuie spuse celor puţini care ştiu. Dar ca de obicei, vă doresc fix ceea ce vă doriţi pentru sine. Pentru că, aşa cum spun foarte des, nimeni nu poate şti mai bine ce vi se potriveşte.

Aş fi vrut să am câte ceva din Gracq pentru zilele ce vor urma. Cu bagajul încă în mijlocul casei, nu cred să am vreme pentru mai mult de un ceva pentru Nochevieja. Dar râşniţa de vorbe călătoreşte cu mine, pentru că nu ne putem abţine de la din astea. Aşa că în cele şase zile ce ne-au mai rămas şi după voia unor lucruri aleatorii, măcar de o pişcătură rusească pe zi tot vom avea parte.

Pe foarte curând: poate chiar în seara asta, de la Helsinki,

Z., în fond o mare nesuferită

Later edit: În bagaje, Bulgakov şi un Turgheniev insuficient. Noroc că se egzistă Дом книги. În intenţii ferme - bănuiesc probabil prost, dar asta era probabil parte din temă, hm - o seară la Mariinski. Sper să nimerim Lac des Cygnes sau Casse-Noisettes, vrând să evit Fântâna din Baccisarai.

Emoţia descălecării în locuri despre care am scris fără să le ştiu, cu tupeul fără de margini al unei cunoaşteri livreşti nu are seamăn. Până ajung acolo, poate recitim - dumneata şi cu mine - asta: I shall certainly do it, heh.

Twelve Days of Christmas - 6: Sufertaşul Tudorei

Gard în gard cu odăile lui Herminie se întindeau, probabil de când lumea, curţile princiare ale clanului Giuşcă.

În fond, mademoiselle de avea foarte mare dreptate în povestea zilei de ieri: pentru că amănuntele care diferenţiază lumea ţigănească de iazmele Keralei sunt extraordinar de neînsemnate. Iar prejudecata încurcă, înainte de a insulta subiectivitatea naivă a unor amintiri.

Rămaşi de bunăvoie pe fieful Băicoienilor, clanurile de cărămidari şi florari o duceau destul de bine. Prin mărinimia boieroaicelor, fetele mai isteţe erau degrabă trimise înspre bucătăriile vaste ale conacului sau la basmale: adică în atelierele de ţesătorie dinspre Ciofliceni. Analfabeţi dar extraordinar de chibzuiţi, nu aveau nimic de împărţit cu spoitorii sau hoţii de cai dinspre Periş sau Buftea. În ţigănie nimic nu era de-adevăratelea murdar, şi nici măcar promiscuu: şi asta pentru că o beţie se mai putea tolera, dar cuţităreala sau pungăşia - drastic nu.

***

1948. Un an greu, în care Colonelul încă nu exista în poveste, pentru că tocmai se întorsese din Siberia ca să nu mai găsească nimic în picioare acasă. Vremuri de restricţii alimentare care umileau: pâine de malai cu fire de mătură, melasă şi foarte rar, câte o bucată de marmeladă ce se tăia în pătrăţele cu sfoara.

Chiar şi pentru Mândra, obişnuită să facă pe dracul în patru, lucrurile nu erau evidente.

Iar de când plecaseră şi Băicoienii, ajunul Anului Nou devenise de-a dreptul sinistru. Sau aşa cum spunem de obicei: unde să se ducă, unde să seducă?

Mai avea vreun rost?

***

Pe la vreo unsprezece şi ceva, ciocănituri insistente în uşă. Tudora, florăreasa de vizavi avea o nelinişte probabil incompresibilă.

Şi un sufertaş imens, cu de de toate:

- Doamnă fo, văzui că arde lampa şi-am venitără la matale.

Ce să le faci? Dintre fuste, trei puradei: nu ne-o mai amintim decât pe Dinica, doica Fregatei - vin' la ceacea, soare mic.

Cârlan la proţap, o sticlă de tescovină şi o pâine imensă de-abia scoasă de la ţest. Şi noaptea a trecut mai uşor şi mai cuminte, între muieri - bărbaţii nu veneau niciodată în expediţiile astea- care aparent nu aveau mai nimic în comun.

De nu ar fi acea boierească şi apăsată generozitate, pentru care nimeni şi niciodată nu le va putea mulţumi îndeajuns. Iar sufertaşul Tudorei, aşezată de bunică-mea în capul mesei, aşa cum se şi cade, e numai începutul unei prietenii de nears.

***

Şi unui lung şir de poveşti care astăzi, pe timpurile astea meschine şi fricoase, sunt aproape de necrezut, et pourtant...

Aşadar, cum scriam în prima zi: nu contează cine sunt, câţi sunt sau de unde vin. De existat, există: et cela change tout.

Twelve Days of Christmas - 5: Sur un tapis de Turquie, le couvert se trouva mis

Herminie de Boisguérin era cu totul şi în totul un personaj de la Guermantes, rătăcit prin nu se ştie ce detaliu absurd al Istoriei mari, la treizeci de kilometri de Bucureşti, fix în mijlocul ţigăniei Snagovului.

Şi asta pentru că înainte de orice altă poveste cu ingineri de la electrificare teribil de siguri pe sine, toată saga începe acolo. Pe o uliţă lipsită de şanţuri şi desfundată de două ori pe an de noroaiele târzii ale toamnei sau zloata grasă a primăverilor insolente. De aceea, schema desenată cu tuş acum ceva vreme e numai şi numai rezultatul unui exil tardiv, în momentul în care lucrurile începuseră să-şi piardă hotărât din farmec.

Cum se poate lesne bănui, matricea Ţigăniei e foarte greu - dacă nu imposibil - de cartografiat. Fie suficient numai amănuntul unei înghesuieli de kasbah, între baia comunală, magazinul universal şi şcoală, mărinimii orgolioase şi nesăbuite ale boierilor Băicoieni, despre care vom mai povesti zilele-astea.

***

Unul din marile răsfăţuri ale lui Herminie cea ţăndăroasă şi graseiată, era să recunoască zâmbind eliptic: mais oui, je suis bien née en 1899. Ceea ce nu este numai un delicios privilegiu fin-de-siècle, ci şi explicabil printr-o epopee începută cu vreo zece ani înainte.

Şi asta pentru că, imediat după marea hărmălaie a Răzbelului de Independenţă, România se pomeneşte aruncată cu o mare violenţă vitală în tiparul firesc al unor cronologii, până atunci încleiate în certitudinile lenevoase ale chiselei de după-amiază şi zăcutului de voie în foişorul unei margini de imperiu. Dar pentru că speranţele se înjumătăţesc repede la gurile Dunării, orice ambiţie de cucerire a vreunei galaxii s-a poticnit pesemne în prima hârtoapă a Podului Mogoşoaiei şi în primul vad impracticabil pe vreme de viscol. Adevărata terra incognita era la Cernavodă, nu la Macao: şi acolo vieţuia, neştiută, pepiniera clasei de mijloc oneste, industrioase şi cu frică de dumnezeu a zilei de mâine.

De aceea, unii au putut vorbi îndestulat şi cu mare simţ al sintezei, despre o ieşire din iarnă. Mai nepricepuţi, noi vom ţine cu dinţii de circumstanţe şi vom vorbi despre un început de topografie.

***

La scară mică, inginerul de Boisguérin soseşte în Regat tocmai de la Toulouse, cu gândul căpătuielii rapide pe şantierul lui Saligny. Găselniţa reuşeşte, cu amănuntul încă necunoscut - dar previzibil - al contaminării nurlii şi indolente cu sindromul unei imunodeficienţe sentimentale: şi de-aici încolo, putem broda cât om pofti cu mintea pe toţi pereţii, fireşte.

Ceea ce cucoana făcea mai întotdeauna, cu pofta moştenită de la apocrifii ei strămoşi cruciaţi. Despre care era în stare să povestească ore în şir, fără ca nimeni să se îndoiască vreodată de veracitatea vreunei circumstanţe.

Mais c'est une faute de goût, on ne bouscule jamais une dame comme cela!

Fiindcă pentru domnişoara de Boisguérin - care şi măritată insista să i se spuie tot astfel, fireşte - graniţele dintre ficţiune şi realitate erau grozav şi degrabă lipsite de importanţă. Şi nu exista dezamăgire mai mare decât aceea de a spune, cu buza de jos îndoită a dezamăgire patentă, vorbele între toate de ruşine: mais c'est vrai... enfin, si cela veut bien dire quoi que ce soit...

Întrebarea despre scandaloasa existenţă din ţigănie i-ar fi jignit pesemne neobişnuitul simţ poetic: mais voyons, que me chantez vous là, Pondichéry est magnifique!

***

Prietenia dintre Herminie şi Fregată, încurajată de Colonel, le era pesemne o evadare nemaipomenit de densă din meniul unor cicăleli zilnice. Bruftuiala afectuoasă a Mândrei încă sperie, la zece ani - şi pentru asta, trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Însă tot aşa, trebuie neapărat gândit că frustrările ursuze ale colonelului Radu - eh oui, un autre - erau în schimb mult mai greu de suportat pentru cucoana deopotrivă melancolică şi vorbăreaţă de vizavi.

Şi numai astfel au fost posibile privilegiile fabulelor lui La Fontaine în teribila ediţie ilustrată de Doré, sau naiva hărmălaie a Burghezului Gentilom cetit pe rând cu o uitătură şugubeaţă peste umăr. Amănuntul ceremoniei ceaiului, întotdeauna băut pe îndelete - une vraie demoiselle n'est jamais pressée - din ceştile ciobite de Limoges.

Par exemple.

***

- Et aujourd'hui, on parle de quoi?

- Oh, presque de rien du tout. Allez, on va lire, tu veux?

- ... tout suffocant... et ....

- ... blême...

- ... blême quand...

- C'est bien cela, mon petit: blême.

- ...sonne l'heure... je me souviens... des jours anciens... et.... mais que faites-vous, vous pleurez? întrebă pe nerăsuflate Fregata, încântată că Herminie o luase înaintea textului.

- Oh... si peu, voyons.

***

Fireşte şi cel puţin din punct de vedere biologic, există un deznodământ şi pentru circumstanţele astea. Fiindcă pe Herminie am mai apucat-o fugar până şi eu, e drept că mult desfigurată de o boală nesuferită cu nume nemţesc.

Îndrăznesc să cred însă, că niciodată nu fusese mai fericită ca atunci. Pentru că lucrul pe care noi îl vedem în cheia înfiorătoarei înfrângeri a memoriei personale, îi producea domnişoarei de Boisguérin o absolută stare de fericire greu de turnat în litere.

Şi pentru că nu-şi mai aparţinea aproape deloc, izbânda atât de insistent căutată asupra unor cronologii se scria cu jubilatoria despuiere de tot ceea ce fusese decorul unei vieţi foarte pline. Astfel că mi-o amintesc pe mărunta şi colosala doamnă măsurând aparent fără ţintă, pe vreme de zloată, uliţa cea nouă şi fără nume dinspre şoseaua naţională. Şi risipindu-şi cu mare grijă pe marginea şanţului toate mărunţişurile argintăriei care scăpaseră de talcioc.

- Da' şi faceţi acolo, doamna Radu? Haidem acasî, că v-aşteaptî, înlemnise Maricica punând - bineînţeles - mâna la gură.

- Mademoiselle de Boisguérin monte un escalier en vermeil, i se răspunsese ilizibil.

Evident, ea avea dreptate - nu noi.

***

Într-un târziu, braţul îndatoritor al Mândrei o adusese în sfârşit acasă - mais je suis sage, moi, c'est promis, scâncise neajutorat Herminie. De-atunci, nu am mai văzut-o niciodată: însă e absolut sigur că şi acum, buna domnişoară de Boisguérin şade de-a dreapta heruvimilor, pe o scară de cinabru şi aur.

Şi deapănă cui vrea să o asculte, deasupra serilor umede de ploaie de pe Kiseleff, povestea unor frunze fără de moarte.

Twelve Days of Christmas - 4:C'est la faute à Rousseau

Ne mets pas tes mains sur la table, s'il te plaît... enfin, si tu peux. Haram şi făxina, numai prostii îţi tună mintea - astâmpără-te naibii odată. Te-ai spălat pe mâini? Nu: de ce nu? Ei, ai văzut dragă? Ai văzut-o cum ne ia de proşti?Cum adică să stau liniştită, că aşa sunt copiii? Uite-aşa - mâna mică şi cafenie din cauza petelor de ficat, toca aerul, contrariată - uite-aşa o iau toate razna: să fi făcut eu una ca asta - un geam, un cui, o minge, o perdea deşelată, o siguranţă smintită - crezi că Tăticu suferea? Ei aş! Halal educaţie îi dai, Mişule. Allons donc, viens, qu'on parle tous les deux.

În fond, refrenul fiecărei amieze: pentru că avusesem capriciul unor fragilităţi şi pentru că de mine se lipiseră pe rând cam toate beteşugurile primei copilării, Philemon şi Baucis se simţeau datori să se convingă unul pe celălalt, la nesfârşit, că singura soluţie educativă posibilă era una foarte personală. Ea era absolut sigură, de pildă, că numai o viaţă extraordinar de ordonată ne-ar fi putut feri de viitoare prăpăstii spitaliceşti: praful din pod, polenul, căţeii de pe şosea, cei patru pisoi din curte, copiii vecinilor, ţânţarii, magazia, beciul şi corcoduşele lui tanti Maricica erau duşmanii redutabili ai progresului şi higienei domestice.

Încrezător în soare, anticorpi şi voinţa proprie, pe Colonel îl amuzau copios toate fricile astea de matriarhat meridional: voyons, exagerezi, e sănătoasă tun. Ai uitat ce spune Rousseau? Emile trebuie neaparat să se călească!

Şi era adevărat: crăpelniţa subversivă cu corcoduşe, imediat îndoită preacucernic cu şodoul de după-amiază, nu avea niciodată urmări torenţiale. Pisicile se lăsau chinuite îndelung, cu o privire resemnată. Iar magazia şi beciul se încăpăţânau să nu stârnească tetanosul, infecţia şi râia.

Iar eu habar nu aveam că duc o existenţă deja teribil de riscantă: comme quoi...

***

Însă nesăbuinţele zilnice aveau, în fond, unele limite bine stabilite, atât timp cât centrul nevralgic al lumii nu depăşea tufişul de zmeură dinspre uliţă. Dincolo de graniţele universurilor cunoscute, exista însă un spaţiu misterios şi provocator. Un arhipelag cu atât mai nedumeritor cu cât de-acolo veneau toate fericirile ilicite ale verii. Cum ar fi guguştiucul de teracotă bălţată care, odată umplut cu apă, fluiera cu aplomb sub fereastră, la ora siestei. Extraordinar: ai draci pe tine? Lasă că mă scol eu şi-ţi stric safteaua, duduie! Oh, s'il te plaît, cela ne sert à rien, tu ne vois pas qu'elle s'en fiche?

***

Bâlciul de la Ciolpani al fiecărui august: da ia-n poftiţi, de-o lasaţi cu noi pi aia micî, se căciulea viclean tanti Maricica. Mai vedem noi la anul, reteza fără niciun simţ diplomatic Mândra. Da' haideţi, doamnî, cî n-o fi foc: vini mama naşa di la Ploieşti, mergem cu maşâna, cî mi-i ruşâni sa o duc pi duduca în caruţî la iarmaroc, ci credeţi?

În termenii unor negocieri, concesia era considerabilă şi implica nu numai intervenţia tutelară a terţilor de la oraş, ci şi garanţia unei supravegheri atente: ca pi butelie, vî jur.

Peine perdue. Mă mulţumeam cu firimituri superlative de poveste: ne-am dat cu maşinuţele, în lanţuri şi dulap, am schimbat surprize cu fetele vădanei din Potigrafu - na, ptiu: şi mâna lui Marian, beizadeaua lui tanti Maricica, întindea pe prici nesfârşite şiraguri de caroserii străine cu aerul că înşiră safire şi citrine pe un valtrap de catifea.

C'était Capoue, c'était Golconde: et c'était donc parfaitement interdit. Une horreur! Cu asta, erau amândoi de acord.

***

Până în ziua în care Fregata, venită acasă la sfârşit de săptămână decretase: ah, mâine merg la bâlci cu asta mică! Nici să nu te gândeşti, se repezise maică-sa cu elan. Oh, ba da, o iau cu noi: o să fie grozav, hihi.

Mişule, fă ceva... Dar Colonelul, care o diviniza, nici nu se gândi să protesteze: elle sait mieux que nous, c'est la maman.

Uăf, vezi ai grijă, să vie înapoi cu temperatură şi...

Mă duc în lume? Ne facem de dragoste? O să vedeţi voi pe dracu ghem?

...dar ameninţarea rămăsese agăţată undeva în cârligele de aramă ale perdelei. Pfft, tembele!

***

Amintirile zilei de 15 august 1986 sunt precare şi friabile. Suma copleşitoare de interdicţii sfărâmate de capriciul Fregatei adusese cu sine nu numai un puhoi geologic de fericire justiţiară. Ci şi fermecătoare amănunte: roata mare din care se vedea totul ca în palmă până înspre Indiile de Vest ale Puchenilor, siropul stacojiu şi unsuros al floricelelor prefăcute în minge rotitoare, pălăria de pai cu boruri mari şi găurele, ghiulul hipnotic al lăutarului de lângă taraba de tir pneumatic.

Şi peste toate acestea, mirosul colosal şi pervers al mititeilor care sfârâiau imperturbabil fix în axul acelei lumi. Grataragioaica, o baragladină cu albeaţă la ochiul drept îmi părea una din acele parce îndatoritoare şi şugubeţe, în aşa hal încât întrebasem circumspect: dumneavoastră sunteţi cumva sfânta Vineri?

Pfuai, trăi-ţi-ar copilu bre vasiliso, na-vă încă cinci dă la mine, zâmbise larg vrăjitoarea. Haidi, na d'aciia, că i-o fi foame la fată.

***

Tu şi taică-tău o s-o stricaţi de tot, să nu zici că nu ţi-am spus, mârâi Mândra la întoarcere, măsurând din ochi dezastrul. Treci de te spală, eu nu-ţi dau drumul la masă în halul ăsta.

Et ce fut tout: petits bonheurs sans conséquences.

Twelve Days of Christmas - 3:Dôme épais, le jasmin

La început, a fost paltonul. Primul palton adevărat: măcar să fi arătat mai omeneşte - dar ce să-i faci, zi mersi că am găsit şi aşa ceva, bombănise revoltată Mândra în dreptul tejghelei din placaj de la Bucur Obor, tarabă nesuferită între toate, cu marfă proastă dar trainică. Şi singura în care putusem găsi, dintr-un foc, uniforma de pionier indispensabilă vremii, un uscător de păr din RDG , paltonul şi o pereche de pantofi de lac cu un număr şi jumătate mai mari. După trei ore de tropăială resemnată pe duşumeaua de marmură pătată de foarte multe perechi nepăsătoare de galoşi.

Dintr-un postav albastru mai potrivit pesemne infanteristului şi fără nimic extraordinar în croiala destul de ezitantă, costase totuşi o sută cincizeci de lei, după cum mărturisea bonul de casă mâzgălit cu năduf din vârful creionului chimic de gestionara raionului de îmbrăcăminte pentru copii. Gluga imensă şi poalele ample sporeau speranţa unei îndelungate şi chibzuite folosiri: poate îi ajunge până într-a patra, ce zici?

Habar n-am, e cam îmbâcsit: o să-i pun nişte mesadă pe dedesubt, decretase bunică-mea, transformând numaidecât haina în sarcofag.

***

Umil şi oarecum dezonorant, paltonul albastru a fost totuşi crezut suficient de potrivit să ne însoţească la operă, lucru în totul nou pentru mine.

Capriciu de stagiune sau premeditare nostalgică a Mândrei, într-o seară în care - dar ştiţi deja asta, domnule - se dădea Lakmé, această tânguială de cusătorese cu parfum exotic a lui Delibes. Ah, ce păcat că nu se mai joacă Pescuitorii de perle, suspinase destul de misterios cucoana în troleibuz, dând de înţeles că ei bine, o să ne mulţumim şi cu asta.

O bucurie par défaut, aşadar. Care, privită peste umăr după mai bine de douăzeci de ani, are totuşi gustul acru al frustrării voinţei de mai târziu - fiindcă inima n-ar mai cere astăzi Bizet, ci bineînţeles Faust, foarte potrivit oricărui început de poveste.

Şi trebuie să recunosc: postavul umed cântărea tone. Iar asta înjumătăţeşte cu siguranţă fericirea şi discernământul unor amănunte biografice.

***

Lipsa unor amintiri compacte, cu şi despre, semnează aşadar eşecul patent al experimentului pedagogic din acea seară de noiembrie 1986. E adevărat că siropul în care macerează de mai bine de o sută de ani povestea bietei Lakshmi, căsăpită cu de la sine putere de frunzele de datura înghiţite pe nemestecate şi cu sentiment, e letopiseţ de garnizoană sadea. Du brave prêt-à-porter en musique, du Cio-Cio-San pour cigarières.

Insuficient, totuşi, ca să provoace reacţii extreme: plăcerea spectacolului de operă îmi e absolut prost-crescută, dar entuziastă şi tenace. Pentru că de-atunci încolo, intuiţiile circumstanţei cu totul reacţionare de pe scenă, a lucrului în răspăr cu sintaxa vremurilor şi cu toate astea de neînvins de frigul şi de întunericul de pe stradă, nu m-au mai părăsit niciodată.

Şi poate de aceea, plăcerea şi pişcătura unei provocări de genul ăsta e atât de rară, că devine de fiecare dată aproape inestimabilă. După cum rezistă, măturând abrupt teancul de praf al unor rezerve, povestea de iasomie de nimica toată de mai jos, fireşte şi cum altfel:

J'ai plus de souvenirs que si j'avais mille ans

Invitată de Klara să scriu câte ceva despre bătrâneţe, mă trezesc în faţa unui paradox greu de încercuit cumsecade pe foaie.

Da, sunt unul din acei copii crescuţi de bunici, iar circumstanţa asta are cu siguranţă însemnătatea ei. Viaţa de ţară aproape rusească, de care am avut parte suficient de multă vreme pentru ca să o cred reproductibilă à volonté şi să o caut cu încăpăţânare în tot locul, urmează fireşte bioritmul unei alte generaţii. Şi am putea chiar scrie, fără contrasens, al unei alte lumi: o lume care nu ştia absolut nimic despre microunde şi supă la plic, dar pentru care cele douăzecişipatru de ore ale fiecărei zile nu erau niciodată pe fugă sau de prisos.

Talentul instinctiv cu care Mândra îşi împarte şi astăzi cotidianul, fără să se uite niciodată la ceas şi chiar fără să-i dea prin cap că ar putea avea nevoie de aşa ceva, este pentru mine o dovadă de putere nemăsurată. Perfect vitală la nouăzeci de ani, trăznind şi bufnind pro forma, dar în fond profund indiferentă prăpăstiilor noastre mărunte de zi cu zi.

Bunică-mea a învins Timpul: ceea ce este o cuprinzătoare lecţie de viaţă, poate singura posibilă.

***

De la Colonel am învăţat în schimb că mintea omenească poate să facă absolut orice. Probabil că am mai povestit asta pe undeva, dar cum să uiţi ziua în care te plângeai că ţi-a fost imposibil să isprăveşti tema la matematică, cu un aer suferind şi dezorientat? Puişor, dă-mi dicţionarul din raft. Alors, voyons: caută impossible, te rog. Ai găsit? Foarte bine. Şi colonelul scoase din buzunarul de la cămaşă căpăţelul de creion roşu de care nu se despărţea niciodată, trăgând peste vorba asta urâtă o dungă groasă şi opacă: bun, de azi înainte cuvântul ăsta nu mai există pentru tine, ai înţeles?

De-altfel şi aşa cum îl ţin minte, cu bărbia foarte dreaptă şi fără niciun fir de păr alb, îmi este foarte greu să-l asociez cu imaginea unei bătrâneţi care scade şi înjoseşte. E drept că a dispărut discret ca întotdeauna, la vârsta la care alţi oameni îşi iau viaţa de la capăt.

Nu am înţeles multă vreme de ce. Astăzi tind să cred că e un privilegiu.

***

Crescută de bunici, dar nu de bătrâni - şi probabil că asta e şansa formidabilă a unei călătorii la clasa întâi, ca să reiau termenii invitaţiei, în ciuda multor aparenţe baroce despre care tot vorbim prin aceste cinstite curţi.

Şi de aceea, cred că numai oamenii speriaţi, proşti sau plictisiţi cu totul pot hotărî, cu de la sine putere, să îmbătrânească vreodată. Un lucru de care sper să fiu scutită câte zile oi avea.

Twelve Days of Christmas - 2: Mestecenii din Mânăstirka

Motto:

"En Russie on rencontrera de la bonté puisqu'il y en a partout où il y a des hommes; mais on n'y rencontrera jamais de la bonhomie."

(Astolphe, marquis de Custine, La Russie en 1839, t. III)

Cel mai teribil Crăciun din viaţa colonelului englez din Indii trebuie să fi fost, cu certitudine, cel al anului 1946. Iar poveştile siberiene se spuneau întotdeauna pe timp de iarnă, cu uşa sobei deschisă larg înspre jarul care lucea stins în camera de culcare şi cu vocea egală a martorului ocular împăcat cu sine.

După pofta povestitorului, amănuntele erau derizorii: ştii că sunt cu siguranţă mai mult de minus patruzeci afară, dacă scuipatul îngheaţă înainte de a face cunoştinţă cu vârful bocancului. Sau importante, cum ar fi regretul că vecinii de baracă din brigăzile POUM nu apucaseră să isprăvească lecţiile de esperanto: îţi dai seama, aş fi avut lumea în podul palmei!

***

Încă din toamnă, schimbarea în administraţia lagărului nu anunţase nimic bun. Pentru că se dedulcea prea des la vutcă şi la bietele muieri dinspre bucătărie, maiorul ucrainean dispăruse urgent. Mutat disciplinar, se spusese scurt la careul de dimineaţă şi desigur, nimeni nu ceruse nicio explicaţie. Însă toată lumea se gândise că pesemne primise un plumb în ceafă, discret şi după ce sunase de stingere.

Aşadar, în locul unui nemernic cu care te mai puteai cât de cât înţelege, apăruse Ea. Tovarăşa maior al cărei nume se pierde în fişetele NKVD.

Nu foarte înaltă, dar neobişnuit de bine legată, era obiectul fantasmelor constante ale barăcilor A, B şi F. Poate şi pentru că memoria colonelului o îmbrăcase în amănuntele unei fiinţe cu un superlativ şi glacial vino-ncoa: pielea foarte albă, pomeţii obrajilor foarte ascuţiţi şi, mai ales, privirea violet. Dacă adăugăm la asta faptul că tovarăşa maior fără nume părea absolut imună la variaţiile ameţitoare de temperatură, preumblându-se în tot timpul cu o manta de piele până la călcâie, trebuie neapărat gândit că prezenţa ei avea într-adevăr o cruzime stranie şi acută. Înadins potrivită să aţâţe insuportabil imaginaţia unor oameni de douăzeci şi ceva de ani, nemaiştiutori de frupt de o bună bucată de vreme. Şi care se încăpăţânau să supravieţuiască în mijlocul unei geografii fără hărţi.

Probabil că nu mai e nevoie să adaug: tovarăşa maior nu zâmbea niciodată.

***

Cu excepţia acelei seri de Ajun, în care stingerea fusese urmată, cam după vreo jumătate de ceas, de apelul în careu de la care nu se putea lipsi sub nicio formă.

Vioaie şi proaspătă, de parcă ar fi ieşit de la o gală de balet şi nu din izba comandamentului militar, tovarăşa maior începu să numere: unu, doi, trei, patru - cinci, un pas înainte!

Colonelul ieşi din rând, laolaltă cu vreo încă două sute de ghinionişti adunaţi de capriciul tovarăşei în mai puţin de un sfert de ceas. În pas alergător, şirul indian ajunse destul de repede în păduricea de mesteceni din spatele lagărului, unde tovarăşa maior întrebă cu o infinită detaşare:

- Ei, ia să vedem tovarăşi, există Dumnezeu?

Liniştea se aşternuse, de nepătruns: ai grijă cu bolşevicii, sunt imprevizibili, îl sfătuise pe Colonel un prieten de front.

Probabil că nu fusese singurul.

***

Însă tăcerile indispun, prin definiţie:

-Haidem, tovarăşi, nimeni nu are curaj? Halal ofiţeri!

Cravaşa plesni scurt şi sec poalele mantalei de piele, semn că dezamăgirea tovarăşei maior se însoţise de un fel de nerăbdare uşor dispreţuitoare. Şi după atâta vreme, Colonelul englez din Indii nu ar mai fi ştiut să spună cu precizie dacă între lovitura de bici şi primele focuri de armă trase absolut la întâmplare trecuseră cinci secunde sau câteva ceasuri bune.

Şi în momentul în care primii prizonieri căzuseră seceraţi de glonţul în ceafă care nu-şi greşea niciodată ţinta, colonelul se pomeni – am aflat asta fireşte, îngrozitor de târziu – că nu se gândeşte la realitatea leşurilor care fumegau în zăpadă. Ci la cu totul altceva, atât de ridicol şi de nelalocul lui, încât amintirea îl făcea să se înroşească virulent, de fiecare dată.

Şi totuşi: oare tovarăşa maior o fi goală puşcă sub manta?

***

Probabil că răspunsul la cele două întrebări fundamentale ale serii de Ajun 1946 este deopotrivă de fragil şi de contestabil: nu ştim dacă tovarăşa maior era atât de rezistentă la gerul siberian şi nici dacă Dumnezeu mai exista în acea noapte, la Mânăstirka.

Şi de-altfel, nici nu credem că mai are vreo importanţă, deşi probabil gândul cel viclean i-a salvat bunicului meu nu numai minţile, ci şi viaţa.

Pentru că, mirată de rânjetul plin de beatitudine al ofiţerului român, tovarăşa maior se oprise fix în faţa lui, măsurându-l pe îndelete cu o privire aproape amuzată:

- Ascultă băiete, văd că arăţi bine: ţine-ţi gura şi poate o să ajungi acasă, într-o zi.

Fireşte, e una din acele situaţii cu totul ciudate, pe care o putem bănui de-altfel destul de lesne îndărătul pudorii desăvârşite a povestitorului. Însă e foarte probabil ca ruşinea colonelului să fi salvat câteva vieţi, cu preţul unor necurăţenii în fond nevinovate. Ceea ce, pentru mine cel puţin, îl apropie şi mai mult de sfinţenia de care nu m-am îndoit absolut niciodată.

Politeţuri de sezon

Muşteriilor deveniţi prieteni şi veneticilor întâmplători, celor care se prăpădesc după pisici şi celor care nu le suferă deloc, scolasticilor şi sibilelor, leneşilor şi agitaţilor din borcan, celor care înjură şi celor care se abţin...

...prosperităţi şi salamalecuri de Crăciun, fix după pofta inimii.

Later edit: Nici anul ăsta n-avem brad, din cauza pisicii absente din poză. Şi nici iesle n-am mai pus, pentru că anul trecut Zorro a furat copilul fix de-a doua zi - de ruşine absolută, hm.

Twelve Days of Christmas - 1:Prea puţin despre foarte mult

Crăciun: sărbătoare cu sonorităţi contondente în româneşte, înghesuită între bulucul de fecioare siluite ale sfârşitului de sinaxar şi saturnaliile tradiţionale, cu pocnitori, buhai şi ţuică fiartă.

Fără niciun sens: atunci când alergi de bezmetic prin prăvălii, uiţi cu totul de fericirea expeditivă a destinatarului, care o să despoaie cutia în prăpăstii curioase - anul ăsta ce-o fi? Dai mâna din tocul uşii sau la răspântie cu diverşi indivizi pe care ai arunca butoaie de gaz lampant. Şi mesteci retoric trei concepte - sănătate, beatitudini şi belşuguri - pentru că aşa trebuie. În fine şi când te crezi scăpat de urgii milostive, din telefon bubuie urări de ruşine şi bunăvoinţă prefabricată.

Send to all contacts?

Şi asta pentru că trecem fără să ne dăm seama pe lângă singurul mister al unei convenţii calendaristice. Singurul legitim şi pesemne cel mai puternic: pentru că fără povestea Crailor de la Răsărit, praznicul ăsta nu mai are niciun dumnezeu.

***

Dicţionarele nu ajută: nu ştim precis câţi sunt, nici de unde vin, nici dacă se ştiu dinainte. Şi dacă nu ar fi cele câteva rânduri ale Evangheliei lui Matei, toată isprava asta de taină ar fi cu totul vernaculară.

Cu alte cuvinte, par nimeriţi din întâmplare în poveste. Niciun mesager nu vine cu vrejul de crin în palmă, să le spuie la ureche vestea Venirii Dintâi. Nicio catapeteasmă nu se sfărâmă, din furia şi sila unei zeităţi îndepărtate.

Circumstanţa e atât de misterioasă şi de poetică, încât până şi astăzi ne întrebăm cum e posibil ca trei beizadele ca dumneata şi ca mine să-şi lase baltă ciutele despicate ale manţiei, şiragurile de cadâne nubiene şi cuferele cu mărgăritare. Şi să pornească după steaua care le ţine calea cu insistenţa lucrului de mirare, sardanapali spălaţi de gestul fermecător al unui capriciu cu instinct.

Et cela change tout: de parcă nu am şti, heh.

***

Drumul cuconilor din Vavilon nu cunoaşte entorse şi nici îndoieli, deşi ni se mai dă de înţeles cu insistenţă că a fost o întreprindere lungă şi grea. Dar asta nu mai are nicio importanţă, pentru că lucrurile astea nu ştiu de logica rigidă a răstimpului.

După cum nu mai are nicio însemnătate răspărul devenit legendă al unor circumstanţe: faptul că la Viflaim s-a întâmplat sau nu ceva fundamental este absolut secundar în rostul unui impuls de o cuceritoare încredere.

Probabil că ăsta e secretul Crailor de la Răsărit. Care, spre deosebire de folcloricul şi proletarul individ cu sacul, nu dispar niciodată: pentru că locuiesc imediat după colţ şi peste umăr.

Dar asta e o altă poveste, princiară şi mofturoasă. Neîncăpând în foaia biletului, ne-am gândit să o scriem în cele douăsprezece zile ale Crăciunului, cum altfel?

Trei sunete - Trei

...cât despre subsemnata...



... ceea ce vă doresc şi vouă.

Later edit: Destinatarul pe măsură este rugat să-şi despoaie răvaşele mâine dimineaţă. Ceea ce nu înseamnă că în seara asta nu va fi rost de poveste: doar că în Parcul Jianu, missa de Crăciun e mai devreme decât se cade. Adică la şase punct.

Reviu!

Even later: Au détour d'un paquet, Fregata şi cu mine ne-am pomenit că ne dăm în cap cu acelaşi album cu poze vintage, luat la două săptămâni distanţă din aceeaşi librărie.

Le doublon de Noël, une première. După cum nu trebuia să fi băut şampanie, că am adormit buştean după o zi - ehrm - colorată de stările diverse ale altora. Aşadar mă grăbesc să isprăvesc biletul de la tejghea şi biletul de la cutie: anul ăsta două, pentru că nu închidem nici măcar de sărbători.

Trei sunete - Doi

...la Miazănoapte:

Trei sunete - Unu

De la Miazăzi...

Radio reloj

Dimineaţă, extragere dificilă dintre perne. Sună telefonul: e opt jumate, mai stai mult? Birou. Linişte groasă. Limuzina opreşte. Logofătul aruncă buzduganul. Paharnicii şi chelăresele se sparie, cu gând cu tot. Hrisovul de la Stambul. Iar linişte mare şi mormântată. Se pleacă la Divan. Se stă la Divan. Se vine de la Divan.

Entre temps, petites frayeurs - rumeurs hénaurmes.

Trois coups de canne-épée. Fix ce trebuia. Mintea pe pereţi şi fireşte, tot restul de elipsă. Целый вечер и следующее утро я провел в каком-то унылом онемении.

La Bougival, birjar!

***

Şase fără ceva, buşon interminabil pe Pod. Întârzii cinşpe minute. O carte de Cocteau şi o fereastră de hârtie: se mulţumeşte încurcat şi se foarfecă lumi. Se mai mulţumeşte şi acum, fireşte.

Şapte şi ceva, şedinţa se ridică. Petraşcu şi Abd'allah. De când fumezi pipă? Dintr-a noua, dar numai foarte rar. Time to ponder things. Puteţi să daţi televizorul ăla mai încet? Mulţumesc, domnişoară. Ступайте замной, мой паж.

Unde naiba umbli, te-aştept de o oră şi mai bine, închid ăştia prăvălia!

***

Без вести пропал; говорят, на Кавказ уехал. În loc de aşa decizii drastice, mai bine o destrăbălare inocuă, chez le coiffeur. Oficiază G., proaspăt revenit de la Madrid, unde lucrează şase luni pe an într-o dugheană de la Sol. Sporovăială siflantă, o plăcere nebună - ca întotdeauna.

Un fel de Chopin al foarfecei, pricepe perfect ce vreau de la el într-o fracţiune de secundă. Il se lâche complétement et ma foi, cela marche: eres una diva y lo sabes, râde mânzeşte G.

Rânjesc şi eu: în realitate, mi-e un somn de toţi dumnezeii, dar cum naiba să recunoşti aşa ceva?

Aş, chaval: soy un gran éxito de la zarzuela.

Heh: je vous en prie, hein?

Ei, aţi isprăvit? Numai prostii înşiră fie-mea, aşa-i?

***

Dar când întrebarea nevinovată - ia zi: cum a fost azi? - taie razant aerul din living-room, îmi cedează balamalele cu totul. Mormăi ceva aproximativ - şi dusă sunt, peste bolţi din ce în ce mai uriaşe în gol.

Somn uşor: mâine iar sună ceasul. Dar-ar boala, cum zicea Matilda.

22 decembrie...

Ah, ce-aş fi vrut să scriu şi eu precum cetăţeanul Capet: 14 juillet - rien!

Aş! Încă de dimineaţă, ziua se anunţa deja nebună. Şi vai, numai propice unui chiul straşnic, din cauza luminii extraordinare de pe stradă, geamănă celei de acum fix nouăsprezece ani. De care am să îmi amintesc întotdeauna cu o solemnă strângere de inimă, perfect perpendiculară unor nuanţe.

***

Cum Mândra ieşise neştiutoare după lapte la aprozarul din scuarul de la întretăierea străzilor Visarion şi Constantin Daniel - fostă Filimon Sârbu, fostă mareşal Badoglio, fostă... Trezindu-se aproape măturată de pe trotuar de falanga compactă de proletariat furibund, ce bătuse pe jos drumul de la IPRS Băneasa până înspre Piaţa Palatului.

Cum întoarsă, scosese o sticlă de şampanie şi o trântise în mijlocul mesei din sufragerie: dracu îi ia, eu mă îmbăt!

Cum Şaureii scoseseră televizorul pe pervazul de deasupra împărăţiei de linolea a domnului Nelu, pe atunci un amărât de garaj astmatic şi pe jumătate ros de igrasie: fă-te că lucrezi, şuiera vocea profesorului de dirigenţie. Dă-te fo, d'aci, mâncaşi steclă?

Nici măcar n-am avut timp de pileală en catimini, fireşte. Dar istoria mică se scrie şi aşa, câteodată: cu sirop şi fără glorie.

***

Nedumeritoare atmosfera de la agie: Valea Plângerii, cu pateul de sezon milostiv şi beculeţele totalitare. Logofătul pleacă neplâns şi nevorbit: bon débarras, ma foi.

Du reste, paciencia y barajar. Şi viza rusească: restul detaliilor e deja isprăvit.

Pe Clásica, villancicos sevillanos - ce altceva? Efect secundar: te trag la somn. Ceea ce hotărăsc să nu fac: în schimb, stau la pândă, poate prind firul unei poveşti.

PS: Biografia aia englezească a lui Borges, o infamie. Pulbere de detalii adunate cu penseta, înroşind reportofonul, dar nicio vocaţie a lecturii personale. Adică afective: că în prostia mea, îmi pare că nu se pot desfira altfel poveştile de nisip.

Almost Fiction

Foarte posibil să fi avut cea mai grea zi din tot anul.

Aşa că biletul ăsta o să povestească pesemne numai câteva amănunte pe fugă ale dimineţii. Restul, după pricepere şi la cutie, fireşte. În gura mare, ar fi cam ciudat.

***

Din întâmplare, ajung într-unul din cele mai fermecătoare locuri din Bucureşti, anume ceea ce a mai rămas din dealul Uranus.

În spatele blocurilor, găseşti destul de greu şi cu oarecare sfială zarva zdravănă şi fără de moarte a pieţei de flori de la Coşbuc, un loc care merită o lungă şi atentă flânerie. Şi clădirea de o eleganţă industrioasă a fostelor Antrepozite Comunale, pe urmă Bursă de Mărfuri şi pe urmă dumnezeu mai ştie ce. Peste care veghează o zeitate binevoitoare şi streină, de curând curăţată.

Reconstituirea e făcută cu pricepere şi grijă, dar cam fără sentiment. Nu contează, deşi spală ochiul, într-o încercare recuperatorie niţel tardivă. Spectacolul e vizavi, în piaţa cotropită de brazii mărunţi ai Crăciunurilor mahalageşti; şi de mirosul tenace, fără complexe şi sincer de pişat şi tescovină.

Larma - bineînţeles bengaleză: pentru că da, suflete simţitoare, suntem în wild, wild Rahova, iar limba oficială a guberniei nu e cea de pe tablaua topografică.

***

Dimprejur, se negociază cu vigori ilizibile preţul de gros al cartoanelor şi lăzilor de flori aduse peste noapte de la Amsterdam şi Stambul: doar pe cutiile în care zac opulent garoafe şi cale scrie, lămuritor şi cursiv - çiçek.

Cum altfel, domnule?

Afară, degetele tuciurii se învârt ameţitor şi preţurile se rostogolesc uşor nemulţumite printre înjurături muiereşti de paşti, matrice şi dumnezei, spuse însă cu mierea suspectă a cuibului de viespi. Fiindcă ţigănimea de la poalele antrepozitului nu e ciopor oarecare de ursari pribegi prin fumul de plumb al unei dimineţi de decembrie. Ci de-a binelea castă de mătăsari cu pretenţii şi ambiţii, care ar putea tot atât de bine să se ciorovăiască pro forma cu şi despre preţul unciei de mărgăritare.

Un amănunt ce nu înşeală: maneaua, deşi prezentă, e discretă. Aici se discută treburi importante, ce credeam?

***

Fără a te simţi tolerat - banul nu miroase, desigur - ştii că asişti la un ritual zilnic, ale cărui reguli sunt nemaipomenit de complicate. Că ierarhiile locului sunt ferme. Că între taraba din curte a noului venit care vinde aranjamente delirante pentru masa festivă şi şandramaua bine înfiptă în inima pieţei care are de de toate: câte compromisuri, câtă diplomaţie târgoveaţă, ce politică de alianţe!

Ca şi ieri, în bătătura târgoveaţă de la Sfântul Anton, ca şi alaltăieri - înspre bălţile echivoc mirositoare ale Lânăriei.

Ca şi acum şi mâine în orice bâlci şi iarmaroc al lumilor acestora.

Calendar - 1: Decembrie, luxe, calme et volupté

Motto:

"Fuir! là-bas fuir!"

(Stéphane Mallarmé - Brise marine)

Pentru unii, decembrie e o lună de bezmetice agitaţii de sine, pe jumătate ameţită de saturnalii îndelung aşteptate. Şi de groaza crăpelniţei insuficiente, niciodată recunoscută cinstit. Bref, un anotimp cu nopţi insistente şi ezitări reparatorii, însă lipsite de glorie, între gominol şi cinzeacă.

Pentru alţii, decembrie e o lună languroasă şi tihnită, în care dezmeticirea la ceasuri scandaloase e echivalentă unei obligaţii morale. Iar pravila unor eleganţe matinale potriveşte circumstanţa cu fericirea cafelei sau - şi mai bine - a şocolatei: o nevinovăţie în fond nemaipomenit de obscenă.

Însă realitatea lui decembrie se dovedeşte înşelătoare: agitaţia e teribil de inertă. Iar indolenţele cu bună ştiinţă - în totul exigente.

Cum dumnezeu să ieşi din aşa o dilemă?

***

Că se ştie, doar: mulţumirea descurcăreaţă a bonului de masă şi fibrilaţia lenevoasă sunt imposibil de împăcat. Poate şi pentru că amândouă se leapădă fără prea multe formalităţi de ipocrizia plină de speranţe searbede a echilibrului. Lăcomia proletară de sezon e prea de tot nesăbuită: dacă ne scapă vreun ceva, după colţ? Iar puturoşenia boierească bine temperată le-a văzut deja pe toate.

A d'autres, voyons: o blazare absolut democratică.

Una peste alta, decembrie e o lună care are timp berechet. Şi pentru că nu se grăbeşte de-altfel absolut nicăieri, cronologia împrăştiată trebuie neapărat contrazisă de densitatea electrocardiogramei care nu are nevoie de ceas.

Et alors, l'hégire va de soi.

Hegiră

Lipsesc fix trei zile şi nu mai mult de-atât.

Regula de trei simplă - 39: Le diable emporte cette bâtisse!

Excitation, affairement - et pour quoi faire?

Land of the Brave

Birjarul de dimineaţă: un ciudat amestec de butch şi sotz, brăţare cu zale mari gen Cartier 30s, ghiul pe degetul mic, costum taupe cu dunguliţe, cămeşă albă şi cravată roşie subţire, cu nodul ruşinat al băieţilor jmecheri.

Marţial, tăcut, foarte eficace, privind retrovizoarea din două în două minute ca să se asigure că nu m-a furat nimeni. Ascultă Anda Adam, această Beyoncé de Crângaşi: iniţial cred că e un jingle radio - cântecul pomeneşte ceva despre selecta, heh. Dar vae, nu e radio, e chiar albumul domnişoarei: sun la 911, cineva sa vină re-pe-de, miorlăie dezamăgită pro forma duduia.

Pe parbriz, mătănii şi ciucuraşi cu biluţă - am numărat nedumerită vreo şapte, răstigniţi cazon în ventuze. Şi, discret, două deodorante roşietice pe fiecare portieră: verso- jos corupţia, recto- PSD, îmi pasă.

***

Calea Dorobanţilor: re-pe-de, m-am lovit la cap, baby m-ai pus pă jar, o să facem numai prostii, hai în club să ne dixtrăm, înşiră funcţionăreşte şi sprinţar Anda A. Tai liniştea cu cuţitul, ah unde sunt conversaţiile neghioabe şi amabile den birjă?

Cum să vă spun...mă simt ca de Halloween.

O veste bună, foarte bună chiar: prima brutărie Paul din oraş, în locul BRD şi mai hăt, al brutăriei eşuate Einstein, de la Dorobanţi. Azi montau firma. Fericire ilicită: or avea éclairs? dar fougasses? dar tarte à la rhubarbe?

Bună vecinătate cu Oliviers&Co. Doar să nu se prostească, să nu se îmbâcsească.

***

Cheap, pending thrills la agie: şi ca de obicei, sunt total impermeabilă şi cu mintea pe oricare alţi pereţi disponibili.

Şi totuşi: doamnelor şi domnilor, Ada Milea. Reste à savoir qui écrira ce coup-ci sur le dix-huit Brumaire.



PS: Nu, n-am votat PNL. Ce naiba, chiar în halul ăsta?

A cincizecişişasea scrisoare de la Ulan Bator, De quelques dames du temps jadis - Une sainte

Motto:

"Prince, n'enquerrez de sepmaine
Où elles sont, ne de cest an,
Qu'à ce refrain ne vous remaine :
Mais où sont les neiges d'anten ?"

(François Villon, Ballade des dames du temps jadis, Le Grand Testament)

De la Z., către P., la Samarkand

Pentru că este, de bună seamă, lucrul de mare mirare pe care nu-l aştepta absolut nimeni, şi despre minunile mateine circulă o droaie de locuri comune.

Că pentru Curtea-Veche visul e viaţă şi invers, ştiam deja. Dar visul de vasilisc nu e numai în răspărul firii şi lucrurilor vremii - ar fi prea puţin, ci şi nemaipomenit de subversiv. Iar despre asta, nu prea se vorbeşte.

Siluetele feminine, zărite frugal după perdea sau pe gaura cheii, de pildă, ar putea oricând dovedi asta, cu asupra de măsură. Deşi nu e loc aici pentru Pena, cea plină de har: şi nu numai pentru că povestirăm îndestulat despre ea acum ceva vreme. Însă fiind deja ceva mai aproape de Treime decât restul distribuţiei, transformarea ei într-un fel de divinitate a uliţei Covaci o spală de orice judecată posibilă.

***

Dar constatarea rămâne: faţă cu cele trei efigii de bronz stins ale literei P., prezenţele femeieşti sunt miniaturi de-abia schiţate din vârful creionului. Multiplicate în numeroase game şi variaţiuni, ca şi cum - şi era de aşteptat!- problema bietei Jocaste de la manufactura de tutun ar fi infinit mai greu de strunit. Fie şi numai pentru că ea se rezolvă numai aparent prin disimulare amnezică. Dar poate şi pentru că proletara se încăpăţânează să-i supravieţuiască biologic Berarului vehement, situaţie care încurcă straşnic pe cineva deja preocupat de propria mitologie.

Recitind sau rememorând pe îndelete unele pagini ale Crailor, nu se poate să nu îţi spui la un moment dat că gineceul e un teritoriu oarecum periculos pentru scriitor şi narator deopotrivă. Reluând firul unor raţionamente, dacă partea bărbătească e aproape întotdeauna o apariţie spectaculoasă şi desăvârşit construită, aproape niciuna dintre cele pomenite în Evanghelie nu pare a depăşi statutul de detaliu. Masinca, Mima, Tita, Ilinca, Raşelica, Sultana, Sia, Anicuţa şi Smaranda, ba chiar şi furibundele anonime ale lui Paşadia: toate năluci, toate frugale şi toate parte ale unei panoplii pe care privirea se odihneşte niţel nedumerită.

Rezultatul? Un dezechilibru aproape făţiş între naos şi pronaos, între arhetipuri şi cabinet de curiosités.

Prudenţi, ne întrebăm totuşi dacă nu ar fi prea simplu aşa. Şi nu suntem convinşi de soluţie.

***

Faţă în faţă cu sexul gingaş, tulburarea mateină e oarecum lesne de ghicit: între ticăloşie şi sfinţenie, graniţele nu sunt decât arareori şi premeditat trasate, predominând desigur maşterele glorioase, ţaţele în toată regula, teribilele nimfomane, perversele de pension sau tălâmbele care ar fi putut fi interesante, dacă şi numai dacă - dar nu este cazul.

Câteva siluete pozitive, imediat sfinţite de persona ce le evocă - cum altfel decât Pantazi?- stârnesc amintiri duioase, luminoase... dar neconcludente. Într-o scriitură atât de îngrijită, şablonul binevoitor miră acut, pentru că pare şi probabil şi este semnul unei nervozităţi expeditive. Şi unei proiecţii extraordinar de expresive, în fond şi la urma urmei: mama era o păpuşă, păpuşa cea mai drăgălaşă, cea mai dulce, spune scamatorul grec în Spovedanii.

Dar să citim mai departe, ţinând cont deja de amănuntul incestului bine temperat, căci nu-i aşa, părinţii Hierofantului din carte sunt veri primari: ai fi zis că una din acele albe Magdalene zugrăvite în zilele cele mai galeşe ale decăderii şcoalei italieneşti pogorâse însufleţită din cadră. Deşi am iubit-o până la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destul şi la gândul acesta mă cuprinde remuşcarea. O cântare ce se stinge, o floare ce se scutură, o stea ce cade mi-aduc de dânsa negreşit aminte şi atunci icoana ei se adumbreşte de farmecul celor pieriţi înainte de vreme aşa duios că nu o pot întrezări decât prin lacrimi.

Sfinţenie revendicată, amor filial asumat tot în cheia fondatoare a unor genealogii ce se cer pe cât posibil ferite de corupţia unor metisaje riscante. Şi o vertiginoasă cavatină de metafore cvasi-funerare, de o pioşenie soft care nu pare să se potrivească în totul cu ansamblul personagiului, în definitiv suficient de cinic pentru acte deliberate şi corsaires de justiţie personală, cum este povestea testamentului unchiului Scarlat.

***

Şi trebuie probabil bănuit că tărăşenia maternă e adevărata epopee sentimentală a vieţii Cantemirescului, aşa cum este ea ţesută de către Mateiu, în tonalităţile stinse ale unei afecţiuni deliberat deformate de lentila unor stări nefireşti.

Pentru că, deşi călăuză în ale cărnii - deci de neşters, ţiganca fără nume de la zid nu e decât o pată actantă de culoare, prea fulgurantă ca să suporte cristalizări şi ficţiuni suplimentare. Şi nici nu trebuie: amănuntele ar ştirbi miniatura creolă.

Pentru că Wanda - cu care da, credem că Mateiu se răzbună pe poloneza lui Bogdan-Piteşti!- este numai o nălucă a unei virtuţi creştine - mila - prin reacţiune la un imens sentiment de culpabilitate. Pe care numai o adevărată patimă interzisă îl poate da.

Recitim cu atenţie: deşi am iubit-o până la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destul şi la gândul acesta mă cuprinde remuşcarea. Desigur, dar nu despre biata traviată e vorba, ci despre fragilul Meissen matern, encore et toujours, de unde şi totala indiferenţă trupească faţă de nurii leşeşti. Altfel, Wanda e cu totul vulgară, măscăroasă şi dedată rândaşilor.

Aproape o proiecţie feminină a lui Pirgu, dacă e să judecăm după vorbele Sămeşoaiei: De nu crezi, maică, adăogă ea, stai o dată noaptea la pândă după unsprezece să vezi singur cum îşi bagă hăndrălăul pe fereastră. Să ţi-l spun şi cine e: Fane al văduvei, zugravul, ăla care cântă cu armonica.

***

Şi în fine, pentru că Ilinca sau nemţoaica, după cum o numeşte amabil Mima, această Merteuil de latifundie moldavă, în scliviseala ei mercantilă şi inconsistentă, cu fiorii ei de muceniţă hasdeiană, nu face decât să închidă cercul. Enfant terrible des provinces, care dă gata doi ani şcolari într-unul, fala juriilor de examinare, cu sexualitate explozivă şi refulări chinuitoare, Ilinca Arnoteanu nu este oare şi dânsa o păpuşă care stârneşte sentimentul cvasi-patern al protecţiei ce răscumpără, al raptului din mucigaiul lui Maiorică înspre quinta manuelină?

Sinteză, da. Dar mai mult de-atât: fiindcă răbdarea şi criteriul Ilincăi, ce se visează cu nestinsă aplicaţie belferiţă, simţul premeditării şi al revanşei - neobişnuite vârstei şi mai ales înfrânarea pătimoasă sunt pandantul feminin perfect al lui Paşadia. Cel ce ştiuse atât de bine aştepta şi răbda umilinţele şi mizeriile bizantine pentru a-şi obţine locul îndelung râvnit şi spoliat bicisnic.

Iar după ea, ce să mai urmeze, decât tristeţea Gării de Nord? Deşi cu şi despre Paşadia, lucrurile sunt ceva mai complicate. Dar asta, vinerea viitoare, negreşit.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişitreia zi a lunii lui Āzar

PS: Nu ştiu cât sunt de pertinente cheile, în lumea Curţii-Vechi. Dar într-adevăr, pe mine întotdeauna Ilinca m-a dus cu mintea înspre Iulia Hasdeu.

Regula de trei simplă - 38: Tu as carte blanche, Fabrizio

Une sorte de compromis:

Provincialul fără de har

E provincial, pesemne de undeva de peste Carpaţi, măsurând din ochi nişte însemnări superficiale de pe marginea tarabei. Este şi absolvent, de parcă asta ar însemna ceva, la un moment dat în ordinea lucrurilor: nu pare prost în sens cantitativ - mânuieşte cu oarecare sârguinţă câteva nume, un mănunchi de concepte, nişte tropi piperniciţi pe care îi hărţuie cu un devotament absolut, până la epuizare.

Deopotrivă meticulos şi grăbit: am priceput, genul care la stop evaluează rapid şansele strecuratului pe banda din stânga. Genul care, claxonat, se dă jos de la volan vânturând energic antebraţul: şi care-i problema? Genul care intră peste rând, cu vraful de hârtii, mormăind scuze cu accent: o mare mândrie, nu şi-l va înmuia în veci, pocnind torenţial triftongii între măsele şi scăpând din vreme în vreme câte un no, cochet şi cu premeditare. Ca să ne fie clar, mama noastră de başibuzuci: Imperiul nu e pe Dâmboviţa, da?

***

Merge de mănâncă prin birturi despre care scrie la ziar, dar nu ştie povestea casei în care a stat la masă şi nici nu îl interesează de fapt foarte tare chestia asta. Imun la nuanţe şi linii de demarcaţie, vivotează urban, supravieţuieşte cumva apăsat de oraşul pe care a ales, de trei ani de zile cum spune, să se pişe pertinent. Fiindu-i în fond egal dacă toate astea se întâmplă la Bucureşti sau Nairobi sau Ţăndărei: despre fiecare poate însăila o compunere liberă, dar nimic mai mult.

Estimp, şi-a făcut şi el rost de nişte cunoştinţe, relaţii, conivenţe. Grăbite, răstite, superficiale şi sentimentale - când stăm şi noi la o berică, omeneşte. Cine să-i mai înţeleagă şi pe ăştia? Aşa un oraş renal şi uite domnule, oameni peste tot. Nu şi-ar mărturisi în vecii vecilor în faţa oglinzii că de fapt oraşul l-a chemat şi pe el, ca pe atâţia alţii, aşa cum se întâmplă dintotdeauna. Preferă o scuză sinceră, care demite dialogul: am venit pentru un job mai bun. Şi, ca să nu fie acuzat de cotropire fără criteriu, adaugă dinainte: am dat interviuri, so I played by the rules. Heh. Didn't we all?

Ce să ne facem cu el?

***

Oh, ar fi simplu, foarte simplu. Să scriem, de pildă: măi băiatule, stai naibii la tine-acasă, în Provincia Magna şi nu mai veni şi tu pe capul nostru cu prostii din astea agresive. Sau: mămicule, potul se împarte loco, the Klondike is next door, cum ar veni. Nu, nu o să facem aşa ceva: şi nu din condescendenţă - deşi provincialul fără de har o vede peste tot, mai ceva ca ochiul nesmintit al Proniei - ci dintr-o ciudată duioşie pentru problema cât casa care se ascunde în spatele tuturor acestor boulets rouges. În plus, alegerile vitale ale altora nu ne privesc: ar fi un abuz să comentăm asta nepermis de acid. Chut, alors.

De bona fide, văd însă în spatele tuturor acestor lucruri nişte circumstanţe nemaipomenit de triste. Lipsa de har şi de umor şi de uşurătate spumoasă, atât cât se vede pe foaie, este probabil cea mai acută dintre ele. Şi sigur că da, un loc din care nu alegi decât amintirea unor buşoane interminabile, cu lume care rage din te miri ce şi scuipă pe jos, un loc stresant, apăsător şi fără rădăcini... e normal să ascută o imensă şi deferlantă frustrare.

Mă întreb cum împacă provincialul lipsit de har realităţile aparent contradictorii ale Ferentariului şi Mântulesei: sunt şi astea schizofrenii discontinue, sau parte ale unui întreg de ruşine? Mă mai întreb şi dacă i s-a întâmplat să se înduioşeze vreodată de curajul nebun al oţetarilor suiţi cu de la sine putere unde te aştepţi mai puţin. Dacă ştie că şerbetul de zmeură te scoate numaidecât din mari prăpăstii sufleteşti.

Tind să cred că nu.

Şi de aceea, l-aş mai întreba oricând: în fond, de ce atâta ură, domnule? Nu aveţi, la urma urmelor, un job bun, dacă tot scrieţi - şi noi vă credem - că aţi venit pentru asta şi nimic altceva?

Regula de trei simplă - 37: Réparer, c'est beaucoup dire

Et pourtant, du changement dans l'air:

Spetacolŭ în ceriŭ

P'intre miriade de stele şi luceferi cu care tăriea este preasămănată, sunt unele a cărora curs să poate observa cu ochiul nearmat ( fără ocheană). Vinerea, răsare dimineaţa la 4 1/2 oare în ceriŭ între Sud-ameadzi-răsărit, ca luceafărŭ de dimineaţă. Marţiŭ, agiunge la 6 oare în Meridianul nostru şi la 11 oare sara apune; încît după amurgŭ se vede strălucind ca o lumină roşietă în partea de Sudŭ; eară foarte dimineaţa, înaintea răsăritul soarelui, sa va vidé foarte înaltŭ peste orizontŭ pe ceriul cel de Sudŭ. Saturnŭ, răsare pe la medzul-nopţii şi pe la 6 3/4 oare dimineaţă, se află pe Meridianŭ, prin urmare dimineaţa înaintea răsăritului Soareluǐ, se va vide pe tăriea de Sudŭ.

Puncturile cardinale a pământuluǐ, în Geografie să numescŭ: Nord-meadză-noapte, Sud meadză-dzi, Ost răsăritŭ, Vest apusul. Meridianul, linia cerească de la Nord spre ameadzi trecătoare de-asupra creştetuluǐ nostru. De aice cuventul merindă, adecă ospeţŭ de ameadzǐ.

PS: De dimineaţă, scrisoare cu coada între picioare de la FNAC: nu găsim, nu găsim defel fumătorii de opiu, îi vreţi mai încolo sau ştergeţi porunca? Ştiind Fregata la Paris, mă înfurii, şterg porunca şi telefonez în speranţa că n-are altceva mai bun de făcut decât să bată rue des Ecoles până la L'Harmattan. Dacă nici acolo nu se egzistă - atuncea heh, ghilotine.

Pe la vreo două, telefon: oi fi şi tu zdravănă, Zazo? Era ultima!

Heh. Noi să fim sănătoşi. Apropo: cum ar zice bravul Asachi, Asiea de Sud-ameadzi-răsărit? Hai şampanie.

Ma foi... şi încă n-am avut curaj să despoi pe Hurmuzaki, Eudoxiu.

Later edit: Un dativ scăpat din vedere - e mai simplu să faci pe deşteptul, nu? - nu-l lasă să doarmă pe Blogescu, această bocitoare intransigentă a blogosferei. Apropo, nu am tradus ci am transcris: dar mă rog, encore une fois, prostie încălţată. Hai că m-ai distrat. Plus că mă amuză teribil să te văd cum iei Bucovina în braţe fără să ştii cu cine stai de vorbă, absolventule. A bon entendeur, mes valseuses.

Even later: În marea mea munificenţă, am dat să citesc şi eu producţia la hectar a susnumitului. Ce citesc - bănuiam că e provincial, nu e o crimă, dar ia să vedem- în mari greţuri? Să mă piş pe el de Bucureşti zice domnul Blogescu - fireşte, fiecare scrie ce vrea la el acasă, cu publicul stăm mai rău, heh. Ah, voyons voir, acuma ştiu cine mi s-a pişat azi noapte în rigolă: poftă bună, Blogescule, şi să mai vii...

My precious, precious book

Luciat e foarte curioasă: care e cea mai preţioasă carte pe care o ai în bibliotecă?

Hm. Nu e una: sunt trei, din care două în sens parţial mercantil şi una care se ştie, bineînţeles.

Dăm Craii la o parte de orice altceva, pentru că preţul lor - şi-aşa greu de evaluat din cauza grifei mateine de pe pagina de frontispiciu - nu se poate măsura nici în piaştri şi nici în amplitudini hertziene. Da, este fără îndoială cea mai de preţ carte pe care o am: pentru că mi-a schimbat viaţa, aşa cum lucrurile fulgerătoare şi violente ştiu să o facă. Şi acum ştiţi bine: n-a fost din prima, dar e cu siguranţă un nemaipomenit caz de αγάπη, heh.

Mai rămân la numărătoare două dihănii pe care le ştiţi - pe una, fără să vă daţi seama - din alte părţi. Abecedarul lui Creangă, ediţie princeps, cu semnătura autorului cerută de inspectorat - cerneală violet. Din nefericire, e încuiat cu bijuteriile. Cheia e la Fregata. Şi Fregata e la Parigi.

Aşa că, mai aşteptăm niţel.

***

Rezervând altor momente şi personagii broşura de agitaţie - astăzi am scrie PR, heh - Quelques mots sur la Valachie, scoasă la Paris pe la 1848 şi ştampilată cu cap de bour franco de port pe la colţuri, am ales din vraful tectonic de enciclopedii, manuale şcolare, cărţi cu subiect năzbâtios - Les trucs du théâtre, pe la 1875 sau mă rog, licenţioasele cu grizete diverse - un ceva cu care ne mai întâlnim astăzi în bogata iconografie a Istoriei literaturii române gândită de Călinescu.

Calendarul pentru români pe anul 1861, scos de Albina lui Asachi cu grafia chirilică tranzitorie şi incertă a vremii. Cuprinsul e o bijuterie de ebuliţie culturală înduioşătoare: fiindcă nu are niciun criteriu posibil, dar e îmbibată de bune intenţii.

Poftim câteva circumstanţe din Principate: le descifrăm cu lupa. Heh: ce nu fac eu pentru... hm?

***

Ostilităţile se deschid cu o Tablă Hronologhică: de la zidirea lumei dupe Biserica Răsăritului - 7369 ani; de la aflarea vacsinei- 66 ani; de la soborul de la Fiorenţa - 422 de ani;de la aducerea cartoafelor în Evropa - 276 de ani.

Par exemple, heh.

Sěrbători şi alte dzile schimbătoare peste anŭ: Crăciunul de pildă, cade în 1861, într-o zi de luni cu mâncare de carne. Lăsatul de carne, Februarie 26. Paştile lui Hristos - April, 23. Înjumătăţirea - huh? - Maǐ, 17. Nimic despre Anul Nou, praznic de miazănoapte şi-aşa numai de jumătate.

***

Despre eclipse seaŭ întunecimi: În anul 1861 vor fi 2 întunecimi de Soare şi una întunecime de Lună, şi trecere a planetuluǐ Mercurǐ, din care vor fi la noi vizibile: cea de pe urmă întunecime de Soare şi trecerea lui Mercurǐ.

Întunecime de Soare în 26 Iunie, la o oară 19 minute dimineaţa, se va videa numai în aciea amiază-zi şi în Australia Nordică.

Întunecime de Lună în 5 Decemvri, începutul în 8 oare 32 minute dim. şi ţine până la 10 oare 15 m. dim. Astă întunecime este vidibilă în Amerika, încheerea în Asiea şi în Australia.

Întunecime de Soare în 19 Decemvrie. Începutul întunecimei totale în 1 oară 21 m. după ameadză, încheǐerea la 4 oare 21 m. Astă întunecime este vedibilă în Evropa apusană, Micasia, Nord-Amerika, cea mai mare parte de Africa şi în Africa nordică.

Trecerea lui Mercurǐ, în parte vedibilă, la 31 Oct. în Evropa de mijlocŭ, în Iaşi se va observa trecerea la 2 oare înaintea răsăritul Soarelui.

***

Şi, pentru că nu rezist, încă o astronomică, pentru frumuseţea stranie a explicaţiei. Şi le dăm dracului de polemice istoricizante şi bucăţi de literatură ale Almanahului de învăţătură şi de petrecere - dacă sunteţi cuminţi, transcriu de Crăciun povestea Prinţului de Indiea la Ieşi, heh.

Dar asta la o parte şi numaidecât, pe măsura unui P. cu sextant. Iară leapşa mai departe cui o vrea şi mă mai gândesc.

PS: Pomeneam de Istoria literaturii lui Călinescu. Stampele calendarului Albinei pe 1861 le ştim cu toţii din capitolul despre miturile fundamentale ale poporului român. Traian cu Dochia, Petru Rareş şi crăiasa Isabella... din astea.

Foarte califragilistic

Aflu acum câteva secunde că o tarabă vecină a fost călcată de cineva care căuta cu maximă inocenţă următorul lucru: andrei plesu este zaza.

Trebuie să mărturisesc: m-a pocnit o monumentală criză de râs nervos. De-a lungul vremii, am auzit foarte multe chestii nedumeritoare pe seama mea şi a acestor cinstite curţi.

Dar asta le întrece pe toate, cu mare graţie. Sigur că m-a flatat, dar zău nu era cazul de aşa deranj cu potriveli: că nu sunt, hop şi-aşa.

Gata, înapoi la ulanbatoare.

Later edit: Ştiu că scrisoarea mea de răspuns lui alş a înduioşat prin cartier. Păi nu e normal şi politicos să răspunzi, dacă ţi se scrie?

Regula de trei simplă - 36: On n'a pas tous les jours conseil de guerre

Une grande lassitude:

Repede!

Azi, târg la Muzeul Satului: ţine până luni. Cumpărat şerbet de la videancă - nu se poate altfel, jamais de la vie - pentru că deoarece şi pentru că excepţional. Zmeură şi cacauă, cinci lei borcanul. Şocolată de casă - nu e la fel de bună ca a mea, desigur, dar mie mi-e lene rău, plus că nu prea am voie din astea.

Lenjuri de Gheorghieni şi tâmpenii giurgiuvene: aş fi luat un şearpe den plastec în cutie de lemn - eheu, souvenirs-souvenirs- pe care era desenat un derviş fioros, dar nenea ăla nu avea rest.

Mâine apar aşa: mezelurile de Bucovina - au deschis, apropo, un magazin şi în Bucureşti, fix vizavi de Urgenţă lângă farmacia naturistă, alea de Sighet de azi nu - sunt potroacă, zău! dar în fine, slana e slană et pas ma tasse de mate. Tătăroaicele cu miel în cocă - vizavi de cherhanaua din muzeu- demenţial şi plăcinte dobrogene.

Şi-atunci, m-am făcut cuminte. Dar voi, daţi buzna: repede!

PS: Lume luminată şi de peste graniţă, daţi cu mailul că vă dau numărul cucoanei. Plus că mâine încerc să-mi spăl maşina, poate are şerbet şi în Floreasca. Hm?

Şi ca să vă motivesc: aveau şi de cireşe amare, de mentă, de gutui, de lămâie, de caramel... mai zic sau heh?

Inginerul de pe acoperişul de tablă - 3: Nedumeririle se înteţesc

Dulăul Piştei avea pesemne zi liberă de la necăjit trecătorii: încă vreo cinci minute pe ceas şi împingeam, cu un gest cât mai evlavios cu putinţă, poarta de plasă verde a domnului Tănăsescu. De care cineva agăţase praporul cu hramul bisericii Băicoienilor - rubedeniile Elizei, da.

Sfinţii Împăraţi, cum altfel?

Însă deocamdată, nu ne stătea mintea la astfel de rafinamente. Pentru că în curtea fără niciun fir de iarbă era o agitaţie care nu semăna cu niciun alt precedent posibil. Venite din capătul celălalt al satului, terra incognita care deocamdată nu apare în cartografiile noastre dar despre care vom vorbi destul, basmalele negre şi ştirbe şuşoteau aprins. Din vreme în vreme, câte un arătător smintit de apa rece a cişmelei şi soda caustică a rufăriei bilunare recunoştea nou-veniţii şi denunţa fără greş intruşii pomanagii, măsurând aerul cu un gest aspru şi sec, de pretoriu.

Construită prin iscusite scamatorii contabile, casa domnului Tănăsescu mărturisea prin toţi porii frica subliminală a proprietarului de a nu fi bănuit de foloase ilicite în dauna avutului obştesc. Centimetru cu centimetru patrat, transpira prin pereţi starea de frământare sperioasă a nopţilor răvăşite de dubii şi răzgândeli.

***

Şi totuşi, croiul era ambiţios: pă sistem american, evaluase cu ochi oltenesc musiu Jean, pensionar de capitală de o zgârcenie inegalabilă, dar care avea cele mai frumoase dalii de pe toată uliţa. Acoperişul cu aplecătoare îi dădea un aer ciudat, de chalet rătăcit, însă proiectul spaţiilor generoase şi funcţionale se turtise brusc în dreptul planşeului primului etaj. Dormitoarele bucureştenilor şi descendenţei uşor ţâfnoase - două inginere şi un economist de încredere - fuseseră complet abandonate: strungăreaţa unei terase nefiresc de ample, de-abia încleiată în trei pereţi de susţinere, dădea spre nicăieri, pustie şi fără balustradă. Adăugate mai de curând, două ochiuri de geam minuscule sperau să păcălească inteligent bănuielile tovarăşei Sica, de la Sfat: hic sunt leones, adică podul.

De la înălţimea celor două lucarne mioape, casa domnului Tănăsescu se uita la noi: niţel tristă, suficient de ruşinată, în totul învinsă de scrupulele proprietarului aparent atât de sigur pe sine. Iar noi ne uitam la Corina, nepoata dolofană şi nesuferită venită de la Bucureşti: opt ani, rujată şi fardată cu măsură de maică-sa.

***

Miniatură urbană îmbufnată solemn, Corina naviga cu încetinitorul prin faţa fiecărei basmale: măsurând uşor condescendent pantofăraia aducătoare de bătături, dând din umeri îndurerat atât cât se cade şi primind condoleanţele cu un aer resemnat: ei, dacă trebuie...

Basmalele îşi dădeau coate, zâmbind dulceag, cu înţelegere solidară: frumoasă nepoată, prosperă căpătuială! Cum naibii o fi făcut ăsta?

Şi Corina se opri fix în faţa noastră. Iar eu n-am găsit nimic mai bun de întrebat decât:

- Şi nu ţi-a fost frică azi-noapte?

Blazată, Corina dădu din mâna dreaptă cu un gest moale, ca şi cum ar fi alungat o muscă verzie şi hors-sujet:

- Oh, mai deloc. Umbla tataia pe casă, dar ce să facem şi noi? Ne-am obişnuit!

O priveam fascinată. Nu, nu părea nebună: doar mai vârstnică şi pesemne infinit mai informată decât mine. Un soi de spaimă imprecisă mă apucase de ceafă, şi zău n-aş fi ştiut să zic dacă era din cauza plimbărilor nocturne ale domnului Tănăsescu pe acoperişul din foaie de tablă. Sau pentru că exista ceva nemaipomenit de neplăcut în vocea nepoată-sii: griji gospodăreşti şi resemnări adulte.

***

Ghiontul bunică-mii mă trezi la realitate. Mi se păru că trecuseră ceasuri de când intrasem pe poartă, atunci când mă pomenii în sufrageria cu vitrină unde era foarte multă lume şi foarte mare forfotă.

Pe o masă de doisprezece persoane, domnul Tănăsescu zăcea sub un maldăr de crengi şi de flori rupte cu braţul de prin curţile vecine: mandarin indiferent în costum negru cu dunguliţe albe, la două rânduri. La picioarele sicriului, coana Zoica pusese pe o pernă de etamină roşie Ordinul Muncii clasa a III-a, care lucea şi dindărătul candelei, într-o fotografie redutabilă a unui tip spătos şi aparent foarte sigur pe sine.

Mirosea veşted a colivă, ceară râncedă şi petrosin. Toate oglinzile din casă erau acoperite cu pânză neagră, insuficientă: dindărătul valtrapului de doliu, rânjeau din vitrină două căprioare de Alba-Iulia cu gene nefiresc de lungi.

***

C'en était trop: mi-e rău, îndrăznii timid. Ei, aş! împunse Mândra: stai la un loc, dragă, acuşi vine popa Ioniţă.

Dar tensiunea din ceafă era de neoprit. Mă legănai de pe un picior pe celălalt: suficient de elocvent, credeam, şi de regulă foarte eficace. Stai naibii la un loc, dacă-ţi spun! Pfft!

Începui să gem fără speranţă, până ce mă simţii privită cu insistenţă. Tss, extraordinar, mârâi bunică-mea printre dinţi în timp ce zâmbea jenată în toate părţile: copil, ce vreţi?

Restul lucrurilor se topi rapid într-un nor de tămâie şi de lălăieli devotate ale lui Moş Luca, ţârcovnicul, din care nu înţelegeam absolut nimic: loc cu verdeaţă? adică...? leuştean sau mărar sau ce?

***

Trei secole mai târziu ieşeam în stradă clătinându-mă zdravăn. Ţi-am zis să te abţii, hai că eşti nemaipomenită, dracu te mai ia la din astea, să vezi când i-oi povesti lui tac-tu mare...

În dreptul caselor lui Ciocloi, începui să vărs irepresibil şi cu sentiment dramatic. Fix în locul în care, cu două zile în urmă, zărisem ca prin ceaţă ochiul de sticlă al lupului pe jumătate ars în circumstanţe neelucidate.

Aveam să-l revăd multă vreme înainte de a adormi, dimpreună cu năluca domnului Tănăsescu, măsurând cu pasul, pe lună plină, acoperişul de tablă al casei mohorâte dinspre PTTR.

De-atunci, nu pot să suport înmormântările, priveghiul, parastasul, coliva. Şi nici mirosul de petrosin sau bibelourile de Alba-Iulia.

Regula de trei simplă - 35: Du diable si j'y comprends rien

Une révolte couve:

O scrisoare din Stambul şi un răspuns din Bükresh

Aţi văzut înaintea mea pe hârtie - şi eu înaintea voastră, pe geam - scrisoarea stambuliotă trimeasă de alş subsemnatei în Dilema Veche de acum două săptămâni.

Scrisoarea sună aşa:

Dragă Zaza,

Ghinion: Stambulul, cum ţi-am spus - pe stradă nu apuci să faci trei paşi fără să te întrebe unu' de sănătate. Hello, my friend, how are you? Toţi vor să-ţi vîndă covoare. Sau să-ţi facă pantofii. Pe străzi, te rătăceşti. În bazaruri, ameţeşti. De-atîtea femei învoalate, te cruceşti: mi-au zis turcii că nu era aşa, pînă acum cîţiva ani! Un film "demitizant", despre Atatürk, a inflamat spiritele. Laicii s-au simţit ofensaţi. Nu e bine să discuţi chestiile astea aşa, "principial", à la legere... Cu o turcoaică deşteaptă şi cosmopolită, vehement laică, era să ne luăm la bătaie: eram într-un restaurant trendy, pe lîngă Istiklal. În "condiţii normale", da, poţi face mişto şi de Atatürk; dar nu acum: islamiştii (la putere, oricum) cîştigă teren. Cu-atîtea covoare de vînzare, ce poţi face decît să te rogi?

La Muzeul Pera (schimbare de locaţie faţă de anul trecut, dar tot iniţiativă ICR), filme româneşti. Multe şi bune (Marfa şi banii, 4,3,2, Marele jaf comunist, ciclu Nae Caranfil). Public subţire. O echipă de la Kanal D. Un critic simpatic (Necati Sönmez) cu care stau de vorbă în faţa publicului. O bulgăroaică plinuţă şi drăguţă, pasionată de film românesc. Şi un domn, înalt oficial, generalul Bălăceanu, cu soţia dumnealui: genul de români deschişi la minte, cu care e o bucurie să stai de vorbă.

Mi-ar fi plăcut să fie de faţă şi la Viena.

Bizu

***

S-au găsit unii care să spună că ar fi vorba de o pastişă a stilului acestor cinstite curţi. Presupunerea flatează pesemne, dar nu mi se pare pertinentă defel. Nesocotind energic astfel de speculaţii, fericirea, între toate fundamentală, a primirii unei scrisori rămâne.

Dimpreună cu cea a unui răspuns, nu neapărat pe îndelete.

***

Dragă alş,

Motivele pentru care Stambulul va fi întotdeauna pentru mine un loc absolut special, nesfârşit şi dens ca nopţile pierdute în vinovăţii de solstiţiu, sunt fie foarte simple, fie ticălos de complicate.

Simplu ca bună-ziua: e prima destinaţie de hagialâc a subsemnatei, imediat după 1989. Înainte, era imposibil: trebuiau aprobări foarte complicate, inclusiv ale tatei - vrei să fugi cu ea, lasă că ştiu eu, te priveşte, dar de la mine n-o să vezi decât ceafa.

Şi-am văzut-o, cu asupra de măsură. Aşa că nu puteam pleca nicăieri şi ceea ce e foarte ciudat, nici nu simţeam nevoia asta: poate cărţile erau de-ajuns pe vremea aceea. Fără mitizări: ajungând prima dată la Paris, acum optsprezece ani, n-am simţit nicio secundă nevoia să reconstitui cu pasul locuri citite. Dinamica vitală, imediată şi nărăvaşă, mi s-a părut mult mai importantă: sunt mândră de asta. Fiindcă reflexul ăsta aparţine acelui sentiment subtil de acasă, care nu m-a mai părăsit niciodată.

***

În taxonomia mea geografică extrem de complicată, Stambulul e un loc paradoxal. Nu e unul din acele oraşe care aşteaptă, aşa cum aştepţi dintotdeauna - fără să ştii- intersecţia cu un om esenţial: alte locuri timide şi gureşe au acest tulburător privilegiu. Nu e nici comitatul parigin sau raiaua lisboetă, cu harta cărora te naşti în podul palmei stângi. Stambulul pur şi simplu este, sieşi suficient, măiastru şi necesar.

Ce ne-am face fără el? Fără cadâne volubile şi hangerlii tenebroşi. Fără covoare plutitoare, sumacuri ce smintesc şi cofeturi care îşi asumă fără niciun complex caloric luxuria melifluă.

Nu ştiu, dar pot bănui: probabil am fi mult mai trişti decât ni se întâmplă să fim, câteodată.

Ar mai fi foarte multe de povestit, cu şi despre. Dar măsura lucrurilor nu vrea să amestece confesiunea zbughită - întotdeauna pe măsură - şi răspunsul binevoitor du tac au tac.

Aşadar, complimentele casei pentru poză şi sobre bune-doriri,

Z.

De bric et de broc

Zi agitată, tocată în circumstanţe din ce în ce mai previzibile. O chestie ciudată: odată atenuată iritarea, lucrul lesne de anticipat sfârşeşte prin a mi se înstrăina total, pentru că tot şarmul se epuizează instantaneu.

Aşa şi cu dregătoriile zilnice: se va găsi, la un moment dat, cineva care să le povestească pesemne cu mai mult farmec decât mine. Pe astea curente, românet lesne lipicios de papucul ispravnicului dar neîndoindu-se niciun moment de sine, isterizat din nimicuri de cancelarie.

Frenezia schimbării aşteptate cu şalele frânte, ca în bătătura de cafezal. Huo, halal compostură! Repede, trage de imprimantă, dă zapisele de acum doi ani, fă-te utilă, fă-i logofătului tras pe roată cartoanele, văleu mamare - ne calcă hunii? Să ne baricadăm, închide uşa că e curent, acoperă-te cu hârtii, mausoleu administrativ de chestii în veci necitite.... am auzit că...aiurea! nu vrea, îţi spun eu cine vrea... 'aidi nu mă omorî... ăla? aia? ăia?

În spatele uşilor închise şi mai ales în momente din astea de beţie cu sifonul zvonurilor, până şi caloriferul devine un prieten, poate singurul.

Mustăcind eliptic, mi-am văzut de ale mele. Adică am flendurit-o artistic, sub priviri indignate: dragă, dar tu?

***

Heh. Eu, nimic. E fix ca la anestezie, pe când mă enervase zăngănitul de baionete al instrumentarului: alo, blonda, pe mine nu mă adormiţi tura asta?

Dimineaţa avea ceva rusesc: ceaţă sinilie printre crengile de la fereastra blocului operator. Unde se făcea practică: mare hatâr, ce să zic, să asculţi timp de trei sferturi de ceas cum se face o histerectomie, care slavă domnului, nu era defel treaba ta.

Un pic de răbdare - nu doamna doftor, n-am avut în viaţa mea decât pentru lucrurile extrem fibrilante.

Ia să vedem, strânge pugnul - fleoşc, branula - zi repede, unde vrei tu să fii acuma?

Bombăn: acuma-acuma?

Măriţi doza... da, acuma-acuma.

Rânjesc: la Capricho.

Entracte, efficace.

***

Pe seară, după un drum agreabil - aţi mai pomenit aşa ceva? - la dentistul meu care are chef de vorbă, cad pe gânduri în birjă. Non, faut en faire un balluchon de toute cette affaire paternelle et aller plus loin. Puţin farmec are ranchiuna, ridiculă mai ales când devine inutilă.

Aşa că fără prea multă vorbărie, mi-am propus să încerc să-l iert. Fiindcă încrâncenarea nu i-ar fi plăcut Colonelului. Şi mai ales pentru că, aşa strâmbă şi buboasă - şi barocă, fireşte!- cum este, fără contribuţia asta genealogică aş fi fost poate cu totul altcineva. Sau deloc.

Am zis că-ncerc. N-am zis că uit: doar ştiţi de-acum că am o memorie monstruoasă, nu?

Later edit: În buimăceala mea de-aseară uitasem complet că e un text pe măsură. Dimineaţă, găsind comentarii, le dau drumul - alş, nu crez să ajung ca Funes el memorioso al dervişului, dar mai ştii? - şi le opresc imediat pe următoarele. Erga omnes, fără supărare - de-altfel, mi-au plăcut, că aveţi dreptate.

Regula de trei simplă - 34: Une poussée de fièvre

Capitolul şase. Şi un secret împărţit cu parcimonie, la doi.

Inginerul de pe acoperişul de tablă - 2: Nişte maniheisme

-Haidi, nu te mai izmeni, pufni Mândra nemulţumită. Că pantofii de lac n-au vrut în viaţa lor să se încheie din prima.

- Mais... où allez-vous ?

- La mort mergem, dragă.

- Eşti sigură? Puişor, tu ce vrai: să stai acasă sau să mergi la domnul Tănăsescu?

Grea cumpănă! Statul acasă însemna două ore de linişte, fără bufnelile dinspre bucătărie, rezultat al unor ocheade fără greş - ia uite, domnule, face praf tot arpagicul... hooo, herghelie, potoleşte-te dumnezeului odată... ei fir-ar a naibii de pronie, să ştii că eu nu-i mai dau cacao dimineaţa: e din cale-afară de nervoasă; fais ce que tu veux, dă-i pace, nu dărâmă casa; aşa zici tu că ţi-e uşor, moale ca la Moldova, uăf!

Pe de altă parte, trebuie să recunosc: muream de curiozitate. Şi nu neapărat pentru că urma în sfârşit să intrăm în curţile ferecate ale domnului Tănăsescu - se primeau curtoazii doar din poartă, seniorial şi subînţeles.

Ştiam că asta presupunea dilatări temporale neaşteptate. Taclaua de pe marginea drumului, cam din două în două case. Primejdiile dulăului deslegat al Piştei - unguroaică de Sătmar sadea, imediat asimilată de uliţă, care o poreclise prea juvenil:Piştoaica. Şi în special privirea de peste umăr, deopotrivă fascinată şi îngrozită, înspre resturile calcinate din mijlocul lanului de orz: or mai fi acolo?

***

Dar în acel sfârşit al după-amiezei de miercuri nimeni nu avea chef de vorbă: strada era absolut pustie. Şi eu aveam o groază de întrebări: trebuia neapărat tras de timp.

Dar Mândra e un personaj îngrozitor de suspicios:

- Hm... acum cinci minute te foiai ca naiba, ce târâi picioarele în halul ăsta?

- Auzi, da' cum e când mori?

- Nu e nicicum.

Aha, nu e nicicum: interesant. Adică nu te mai mişti, nu mai vorbeşti... cum?

- Te duci sus, la doamne-doamne.

- Şi stai degeaba?

Mândra se uită la mine bizar, brusc încurcată:

- Depinde, dragă. Dacă te porţi frumos, ajungi în Rai. Şi dacă te porţi urât, ajungi în Iad şi ...mă rog...te chinui.

Să recapitulăm: în Rai e foarte mare plictiseală. Logic, nu?

- Şi domnu Tănăsescu unde s-a dus?

- Da' dracu ştie unde s-a dus, izbucni bunică-mea exasperată. Ascultă, dacă mă mai pisezi, te duc imediat acasă. Haidi, stânga-mprejur şi gata!

Nununu. Ce, am zis eu ceva?

Pfft. Ce, sunt popă să ştiu?

Regula de trei simplă - 33: On se sent vivre sous un regard

Un spectre narquois: le portrait de Piero Aldobrandi.

Inginerul de pe acoperişul de tablă - 1: Popice medievale

Primul mort pe care l-am văzut în viaţa vieţilor mele, a fost domnul Tănăsescu, de la staţia de electrificare.

Senator de drept arţăgos şi astmatic, domnul Tănăsescu era fericitul deţinător al Ordinului Muncii, clasa a III-a. Şi accessoirement parlant, turnătorul uliţei, ştiut şi ţinut ca atare de, fireşte, toată lumea.

Situaţia asta nu isca niciodată animozităţi acute. Din prefăcătorie ţărănească sau mă rog, prudenţa nonşalantă a Bizanţului dintotdeauna, domnului Tănăsescu nu-i punea absolut nimeni piedici justiţiare în faţa alimentarei. Sau mai degrabă a coperativei, cum spune şi azi tanti Maricica. Alcolist, coperativă: relaţia cauză-efect e absolut transparentă şi fără nevoia unei duble vocale. Mai mult de-atât, în zilele de chenzină - şi mai târziu de pensie - domnul Tănăsescu putea fi zărit, pe terasa birtului de la şoseaua naţională, ucigându-şi plictiseala periurbană în veselă devălmăşie, cu câte o cinzeacă de rachiu - coperatist şi dânsul.

Astfel de libaţiuni se încheiau cu dezmăţul absolut al popicăriei din curtea Întreprinderii de Reţele Electrice Bucureşti: pe scurt, IREB. Şi mai pe scurt, dincolo de gardul cârciumii.

***

Pe la miezul nopţii, biciclete ezitante aduceau acasă galenţii de cauciuc ai soţilor risipitori. De aceea, se mai putea întâmpla şi ruşinea unei lipotimii emetice: iar l-au găsit pe Gheorghe borât pă şanţ, se spunea a doua zi cu mare fereală, pe podişca proaspăt văruită din faţa gardurilor vernil, de fier forjat.

Şi ce băuse, fă, de l-au adus în pătură? se interesase expeditiv tanti Maricica, qui n'en ratait pas une, jamais de la vie.

Păi el zise că uşchi. Da' cred că minte, crăpa-i-ar pielea pă iel, ofta tanti Aurica, proaspăt bătută măr de băutorul de scotch din prune.

Deasupra tuturor acestor contingenţe, domnul Tănăsescu era inatacabil. Fiindcă nimeni nu-l văzuse vreodată pe şanţ: poate şi pentru că locuia vizavi de gomora popicăriei.

***

Ceva vreme mai devale, într-o vară rumenă şi pe care memoria nu o poate asimila cumplitelor canicule ce aveau să vie, se întâmplară simultan două lucruri bizare.

Într-o dimineaţă de marţi, tovarăşul coperator Ciocloi - poreclit astfel din cauza părului roşu şi mirosului insistent de transpiraţie - fu cât pe-aci să se prăvălească de pe şaua bicicletei chinezeşti care îl ducea previzibil înspre colectivă. Trei lupi zăceau inerţi şi pe jumătate acoperiţi de cenuşă în buza tarlalei care împărţea în două segmente inegale uliţa fără nume. Pe care de-altfel, am şi desenat-o cu mare elan, dimpreună cu toate juxtapunerile ei paradoxale: Panait, Găluşcă şi de Boisguérin. De exemplu: şi cine ştie, poate că are să ne mai fie de vreun folos.

Uluit, Ciocloi crezu că băuse prea mult. Se frecă la ochi, cum se cuvine dimineţilor dificile, dar fir-ar a naibii de viaţă, vedenia nu vroia să se dea dusă nicicum. Restul se poate numai presupune, în foiala cu mâna dusă la gură faţă cu grozăvia leşurilor aproape indiferente. Ceva aspru şi solemn plutea prin aer şi o linişte de război sau de molimă căzuse peste biata uliţă înţepenită în ipoteze sterile, pe care absolut nimeni nu îndrăznea să le formuleze cu voce tare. Mintea de astăzi ar vrea să învelească amănuntul mărunt al zilei de ieri într-o sinapsă medievală, care sare peste pârleazuri şi tarlale până la scenele de venerie ale ducelui de Berry, fireşte.

Dar astea sunt mofturi. Explicaţia veni, universală şi nechemată: în aceeaşi noapte, domnul Tănăsescu murise în somn.

***

- 'ai di mini şî di mini, ti pomeni cî sî faşi strigoaie, mârâi cu curajul concluziilor tanti Maricica.

Nu-mi aduc aminte să fi dormit în noaptea aia. Deşi Mândra bombănise, evident - prostii, nişte analfabete, şi fraiere pe deasupra. În timp ce freca liniştită şodoul de seară: nimic nu mănâncă asta, o să ne bage în pământ, na de-aicea. Şi nu mai scoate limba: că rămâi strâmbă, naibii.

La ville, cet autre chez moi

Dimineaţă, o şedinţă-pretext la care ajung scandalos de târziu. La timp totuşi ca să observ nedumerită prăpădul entuziast al asistenţei înspre tablalele de simigele diverse. Clasicul pateu şi merdeneaua proletară: mai mult decât o soluţie chibzuită pentru bugete austere, un exerciţiu de supravieţuire politică.

Nivellement par le bas: niciun farmec, dacă nu sunt halite subversiv şi pe zile umede, direct în stradă. Urcate la etaj, devin şi ele parte din scenografia unei nomenclaturi timide, repede îmbujorată de firimiturile victorioase ale pomenii. Şi pusă pe fapte mari: azi nu mă mai întorc la slujbă, sunt acoperit, haidem la cumpărături, dară.

***

Piaţa Romană, cam în dreptul vespasienei năruite, un boschetar care seamănă cu moş Gerilă stă de vorbă cu doamna de la bilete reatebe. Haine curate, nici urmă de băutură, probabil pentru că se închină nelipsitei săniuţe inodore.

...şi-a venit unu, doamnă, zicea că e de la Miliţie, cică să-mi iau boarfili şi să plec. Păi unde să plec bă băiatule, dacă oraşu e casa mea?

Înduioşări: fără să ştie, cel fără adăpost reformulează un postulat kantian de toată frumuseţea. Der bestirnte Himmel über mir und das moralische Gesetz in mir. Fix aşa.

Peu de contingences, mais beaucoup de relativités. En ville, je veux dire.

***

După colţ, la Petraşcu, unde mă opresc să beau o cafea, spectacolul e altul şi niţel mai sarcastic. Băiatul de la asigurări - costum de ginerică şi cravată stacojie, se poartă, go figure - aşteaptă partenerul străin la o tacla. Soseşte şi salata, comandată pe ton stentorial şi pronunţie nesigură: nicio importanţă. Băiatul de la asigurări desface pofticios şerveţelul funcţional de pe furculiţă şi începe să înfulece frenetic, abstrus şi în fond foarte mulţumit de sine. Totuşi, se vede că vinegreta nu satisface, dar care e problema, în fond a plătit şi e într-un loc agreabil. Isprăvind, eructează teuton, în totală pierzanie de sine: ce criză, frate, de unde criză, ai? Noi să fim sănătoşi.

Vizavi, o ea foarte fuliginoasă şi mov - însă nici macar, acel lilas cotonneux foarte ingrat ochiului. Implantul capilar neplăcut, prea din faţă, dar ea nu ştie asta, poate şi pentru că are iPhone pe care se tot învârt plictisite nişte poze parigine. Fii antenă, pă la trei am ieşit să fumez în faţa hotelului şi erau nişte musulmani scârboşi - bof, să fi zis arapi era mai sincer - pe-acolo, numa ce aud aşa, hodoronc-tronc do you wanna fuck? Băi frate, încearcă şi tu franceză sau na, română, îţi dai seama că m-am cărat de-acolo, ce dracu o fi fost în capul lui?

Băiatul cu cămaşă în pătrăţele de vizavi oftează blazat: mai dă-l dreacu dă Paris, ce? Crezi c-o fi mare brânză dă capu lui?

Ei nu ştiu să mănânce, ele nu ştiu de sine. Fericirea experimentului de cafenea este însă cea dintotdeauna. Ca şi a flâneriei, de-altfel. Iar lista de cumpărături, ceva mai încolo: deocamdată, am picat în extaz petersburghez, că nu mai e mult şi-ajungem şi-acolo.

Deux intoxiquées

De lourds nuages noirs roulaient dans le ciel depuis le crépuscule. Le tonnerre commence à gronder, avec le formidable trémolo de sa voix de basse, et les larges gouttes de pluie battent vigoureusement la charge sur le toit de chaume. Le rayon bleu rose des éclairs, vibrant comme un jet de phare électrique, épouvante. Deux congaïs potelées qui se recroquevillent d’effroi et se collent en frissonnant l’une contre l’autre, sur un vaste lit de camp. Notre approche les rassure ; l’une d’elles frotte une allumette, saisit de la main gauche le bambou d’une pipe à eau — une humble pipe de coolie — et approche en riant le brun orifice de ses lèvres bordées par la chique d’un fil écarlate, un trait rouge pur sur le rose fané de la muqueuse. Et tandis que l’eau glougloute et qu’un nuage de fumée monte des lèvres de la congaï, deux grosses lèvres de bonne fille, sa compagne nous désigne du doigt un plateau de trac supportant la lampe à opium et les divers ustensiles nécessaires à la préparation des pipes — les objets sacrés indispensables à l’accomplissement du Rite.

(Jules Boissière, Propos d'un intoxiqué, 1890)

L'anti-Loti. Beauté calme de quelques pourritures tropicales. Syntaxe absolument efficace. Morand peut aller se rhabiller, vraiment. Duras aussi, tant qu'à faire.

Ce să mai, mi-a crăpat mintea. Şi e numai un aperitiv, heh. Un aperitiv de marţi.

***

Şi pentru că nu rezist nicicum, încă un ceva, fix tot de-acolo.

Double begginer's luck, si on en juge l'autochrome déterrée de mes archives à moi, heh.

Aşadar:

Hanoi, octobre 1885.

… Dans une sombre pièce, loin, très loin des bruits de la rue et de la maison, s’étale un beau lit de camp, laqué rouge, empâté de moulures d’or et d’argent, couvert de fines nattes de Singapour et d’oreillers en paille de Manille ou de Tokyo. Les cloisons sont tendues de légères étoffes aux couleurs éclatantes et très claires, avec des chatoiements et des moires lumineuses aux plis de la soie et du satin. Contre la muraille, au chevet du lit, s’applique un cartouche chinois où trois chauves-souris dorées, en relief, étendent leurs ailes symboliques, aux nervures contournées, aux formes hiératiquement étranges — et si éloignées de la nature ! — sur deux caractères classiques, énonciateurs de quelque sage sentence ou de quelque bon conseil. Çà et là, sur des crédences, des vases de pierre sculptée, rapportés d’une lointaine pagode, des coupes de bronze argenté ; aux murs, des flèches, des fusils, des arbalètes et des coupe-coupe venus de je ne sais quels marchés perdus dans un village de montagne, vers le pays des Giaraïs ou des Bahnars.

Încep să mă întreb dacă nu cumva fotograful citise chestia de mai sus. Şi pe cât mă întreb, pe-atâta ameţesc: fireşte, cu ţigarea mentolată între degete, în chip de creion sau de băţ de bambus. Dar asta nu mai are nicio importanţă: pas vrai, Messire?

Poza: Busy, Fumeuse d'opium, Hanoi, 1915.

Regula de trei simplă - 32: Manier distraitement la boucle de sa ceinture

Rien n'est clair; et pourtant, tout y est:

Şi o restituire, necesară

Bun, dar după ce minge imposibilă alerga brava Mioara V.?

Iată anume:

V-am anunţat că lecţia aceasta va fi despre fotbal şi despre cuvintele pe care le ştiţi datorită acestui sport. Înainte de a vă da cuvintele, vă fac o mărturisire personală. Am jucat şi eu fotbal, acum vreo cincizeci de ani şi cea mai bună lecţie din viaţă am primit-o de la antrenorul de-atunci al echipei de juniori Tricolor, unde jucam. Antrenorul se numea Traian Paraschivescu, dar lumea îi zicea Litră, căci era mărunţel. La un meci cu echipa Val-vârtej (vedeţi ce nume frumoase erau pe atunci, nu ca Chimia R. Vâlcea sau Siderurgistul), antrenorul Litră mă pusese să joc ca extremă stângă. El stătea pe tuşă şi ne urmărea cum jucăm. La un moment dat am primit o pasă cam lungă şi înaltă. Mi-am făcut socoteala că nu pot ajunge mingea şi am rămas pe loc. Litră m-a strigat de pe tuşă: Fugi după minge, măgarule! N-ai să faci nimic în viaţă!

M-am lăsat de fotbal, am mai jucat puţin tenis. Pe urmă m-am apucat serios de carte. Am avut profesori buni, atât în ţară, cât şi în străinătate, ba mi s-a părut că învăţ mare lucru de la ei. (...)

Dar într-o zi, târziu, mi-am amintit de vorba lui Litră şi mi-am zis: or fi fost bune şi lecţiile filosofilor, dar tot mai bună a fost lecţia lui Litră. Căci ştiţi ce m-a învăţat el atunci? M-a învăţat că în viaţă trebuie să alergi şi după mingile pe care nu eşti sigur că le prinzi. Altminteri, nu faci nimic în viaţă, sau fac alţii din tine ce vor ei.

Am venit acum la Snagov ca să scriu o carte ceva mai bună decât am putut scrie până acum: este un fel de minge pe care nu ştiu dacă am să o prind. Dar dacă o prind, mă gândesc să dedic cartea nu vreunui profesor din trecut, ci lui Litră. Fiindcă el, antrenorul, m-a învăţat să alerg şi după mingi imposibile.

(Constantin Noica, Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Introducere la studiul limbii engleze - Introducere la conjugarea verbului a trebui)

Antrenorul - 3: Vieţile sfinţilor şi beneficiul de inventar

Mărturisesc: asta a fost cea mai grea parte a poveştii. Şi nu neapărat din cauza unor bâzâieli neplăcute, de fundal: asemenea lucruri nu merită privilegiul unor îndelungate desfirări. Se întâmplă şi-atât: mai mult, lipsa de opinie înfăţată în blana de oaie a neutralităţii pare să fie piatra din casă a unor balcanisme.

Şi nu e un lucru bun, mai ales atunci când ne jucăm cu idei şi cu vorbe.

Mai adânc de-atâta, ceea ce se numeşte cu gura până la urechi cazul Noica, recunoscând cu asta subversiunea acută a îndeletnicirilor blajinului domn din Deliorman, ridică problema încă sângerândă a unor posterităţi. Câte sunt, care sunt şi mai ales cum mai sunt: suspensiva subînţeleasă nu anunţă lucruri bune, nu-i aşa?

Prea multe pietre de moară atârnate de grumazul unor scolastice! Dar se ştie: nicio succesiune nu e lesne de soldat. Mai ales atunci când patrimoniul nu se poate număra sunător şi nu se poate înţepeni cu aracet în rama unor duioşii obişnuite.

Şi poate că ar trebui să scriem aşa: al cui mai este astăzi Constantin Noica? Al meu, al dumitale, al obştei sublunare de pe Pod? Al învăţăceilor afurisiţi de cei neluaţi în seamă la ospăţul republican al unor recuperări istorice?


Vous voyez donc: ce n'est pas si simple. Ce n'est jamais simple, d'ailleurs.

***

Îmi aduc aminte cu foarte mare precizie dimineaţa de-abia dezmorţită a unei zile de mai 1990. În Piaţa Universităţii se mişcau plăci tectonice: il fallait y être, on disait - et nous restâmes chez nous. Dejunurile de duminică erau dificile: trebuia să fii cumva şi probabil nu altfel. Tăceam, aiuriţi de atâtea vehemenţe febricitante: didascaliile surprindeau, distribuţia la fel. Nu de puţine ori, vorbe meşteşugite şi în fond legitime, ieşeau din guri care recitaseră, aplaudaseră, se ploconiseră şi se striviseră de bunăvoie. Acum cinci minute.

Aerofagie naţională, desigur: dar bubuitoare, fiindcă porţile Orientului sunt meridionale sadea. Câteodată nu ştiu dacă e o pacoste de soartă sau un mare, incomensurabil noroc vital.

Astăzi, chestiile astea mi s-ar părea cumplit de amuzante. Dar pe vremea aceea, ne apucau ceasurile de nescris pe hârtie ale nopţii cu ochii în televizor. Ne credeam deştepţi, aveam păreri de nezdruncinat, ne înduioşam din te miri ce, totul era nou. Totul se întâmpla în premieră absolută: de la biscuiţii nesfârâmicioşi până la tarabele bezmetice de ziare. De cincisprezece ori pe zi înjuram cu sentimentul sfintei dreptăţi şi de alte cincisprezece ne trezeam îndoindu-ne de sine.

Paradoxes, donc? Oh, vous pouvez le redire.

Ei bine, în acea dimineaţă crocantă de aprilie, Fregata mă luă uşurel de mână şi amândouă merserăm la coiffeur. Acelaşi dintotdeauna: o filială gureşă a infamei cooperative Igiena, de pe Episcopiei. Ştiţi locul: astăzi şi acum, beizadele diverse se smintesc cuminte cu vreun Martini - la Turabo.

Cu picioarele cuminecând uşurat în ligheanul în care Mioara turnase nişte sare redegistă, Fregata persifla ceva de-al zilei. Însă brava pedichiuristă nu avea urechi pentru cabriolele maică-mii: aţi tuns maimuţa? Dar de ce aşa scurt? Dragă, e o băieţoaică, o să-mi mănânce nervii, şamd şi cum o ştim.

Simţindu-se privită de vizavi cu o oarecare suferinţă metafizică, Fregata deveni brusc mai atentă la context. Persiflajul la adresa alegerilor mele capilare fu retezat de aerul grav al expertei podolog, care n-avea vreme de pierdut cu astfel de nimicuri circumstanţiale: nu ştiu cum să vă spun, zise ea grav, dar eu n-am dormit toată noaptea.


Vai de mine, ai păţit ceva, pot să te-ajut, icni alertată cercetaşa de maică-mea. And to hell with bunions!

Mai rău de-atât. De sub scăuieşul caznei zilnice, Mioara extrase o copertă deja foarte încercată de bulion, transportul în comun şi dubii nocturne: Jurnal de idei.

Fregata înţepeni: harşti, făcu briciul neatent pe câlcâi. Presqu'un Trafalgar, tout riquiqui. Mais la bonne femme avait la main sûre.

Şi?

Mioara frământă pătrunsă colţul de la prosop: păi nu ştiu cum să spun... pe mine m-a pus rău de tot pe gânduri.

Aşa am auzit eu prima oară de Noica: de la coafor. Şi este o mare mândrie personală: niciodată lucrurile descoperite aproape în joacă nu vor avea savoarea celorlalte găselniţe, teribil de serioase şi de încleiate în nefericirea temelor pentru acasă.

***

În fond, duduia podolog avea dreptate. Mai mult de-atât, era onestă şi sinceră. Onestă pentru că pricepuse că Jurnalul de idei nu era o carte oarecare. Sinceră, pentru că deşi burzuluită de unele lucruri de pe foaie care nu-i încăpeau în rama minţii, simţise că i se întâmplă ceva. Vorbele altcuiva îi dădeau firmamentul unei vieţi oarecare de toţi pereţii: dintre rândurile austere, se iţeau probleme noi şi mai ales întrebări acute, la care putem paria că nu fusese niciodată atentă până atunci. În felul şi după priceperea proprie, Mioara V. alerga absolut dezinteresat după mingea imposibilă din parabolele fotbalistice ale domnului afabil de pe copertă, ce purta o cravată încinsă englezeşte.

Toate amănuntele astea l-ar fi amuzat foarte tare, cred. Cu acea veselie bună a bucuriei de a se fi făcut auzit, dacă nu neaparat înţeles. Ştiind că regula jocului e cea a întrebărilor, nu a răspunsurilor: le naturel s'en chargera.

Şi concluzia căzu, impecabilă: păi dumneavoastră credeţi că pe mine mă mai interesează ceareul ăla? Pfft... carmin? Ah, staţi că ştiu - niciodată.

***

Restul e inutil de disecat, în lipsa unui recul: nu îl am şi asum asta. Fiindcă restul e sinonim cu dregătorii, spirit întreprinzător - apropo: nu ştiu câtă lume îşi aduce aminte şi nici măcar dacă asta e important, că editura Humanitas se numea pe 24 decembrie 1989 Nicolae Bălcescu, fostă Politică - şi fluctuaţii personale. Şi nu în ultimul rând cu putinţe personale, de-aici şi până la un săpun Roger&Gallet după bărbierit. Lăţit pe toată foaia a confesiune cafegioaică şi dandysm prost digerat. De-aici şi până la sentimente paterne pe care da, le-am invidiat în cartea care a fumegat atât de polemic în ultimele două săptămâni. Şi de-aici şi până la limită, despre care scrise atât de spornic învăţăcelul ajuns arbitru.

Pentru că da, un cititor frugal al Seraiului avusese mare, mare dreptate acum vreo două zile: nu crezi că e ciudat? Un erez scrie despre limită - celălalt despre îngeri.

Şi pentru că da: deşi beneficiare ale unei hagiografii niţel mieroase încă din timpul vieţii, Noica şi ale sale sunt suficient de inteligente ca să primească fără apăsări beneficiul de inventar cuvenit în astfel de situaţii.

Regula de trei simplă - 31: L'existence revenue semblait se recroqueviller

Les - trop - vastes appartements de Vanessa Aldobrandi:

Et bonne année, grand-mère...

Venită cu poşta, altfel de la oamenii ăştia.

Dar de ce ne-am mira când cineva întreba azi la janelă, nemulţumit de rezultatele căutării pesemne, ce găseşti într-o păpuşă babushka? Cu diacritice, svp.

Hodoronc-tronc and seasonal drama-drama.

A cincizecişicincea scrisoare de la Ulan Bator:Desde Cuba, With a Sudden Twist

Ştiu că scrisoarea de săptămâna asta trebuia să vorbească despre altceva. Dar cu asta ne-am trezit de dimineaţă în minte şi n-am putut rezista, schimbând drastic, du coup, şi mâna de sunete din stânga foii. Aşadar:


De la Z., către P., la Nouakchott

Pentru Serai, Cuba e un fel de Farghestan. De foarte mult timp şi chiar de prea multă vreme: nu, nuanţele nu sunt de prisos - il suffit, quoi!

Acum vreo zece ani, rânjeam sceptic la elanul unei cucoane din Sfax care pleca în voiaj de nuntă la Varadero: peuh, tu veux y faire quoi? c'est comme chez nous, dans le temps.

Ben, j'ai prévu des petites choses pour donner, tu vois le genre, paraît que les gens là-bas attendent pour voir, tu sais ce que je veux dire, non?

Ouais, je sais ce que tu veux dire; je ne sais que trop bien.

Şi discuţia de la méchoui înţepenise aici. Fiindcă e o imensă ipocrizie să te extaziezi vizavi de Buena Vista Social Club - un fel de Trio Grigoriu plus Gică Petrescu, adică pardon Compay Segundo: de exemplu. Sau de pozele cu decrepitudini tropicale pe care Taschen le scoate periodic la mezat în perioada sărbătorilor de iarnă: il me semble que la misére est bien moins pénible au soleil. Aznavour, parcă - adică nu parcă: sigur, heh.

Să te extaziezi şi să uiţi că frigiderul în care zac manuale de marxism-leninism, balerina de plastic - trimeasă de la Miami - de pe televizor sau maşina - mvai, o decapotabilă din 1956 încă vie!- sunt ale unor oameni ca dumneata şi ca mine.

Că se ştie: o realitate copleşitoare, o frumuseţe absolută vor plăti întotdeauna peşcheş ruşinos clişeului gâtuit de stări contradictorii.

Aşa şi cu Indiile de Vest ale dumitale, domnule.

***

Şi e interesant, dacă n-ar fi prostie de consum: se ştie că lumea multă, hoi polloi, se înduioşează fără discriminări. Dar este o performanţă, cumpărată cu bănetul negru de la Cubanacan: imaginea publică a unor castrisme se diluează, în fond, în lucruri din astea de nimica toată. A culture du résultat, messages tronqués.

Dacă mi-au fost întotdeauna mai dragi răgetele Celiei Cruz, asta e numai şi numai contingenţă: deşi Celia cea barocă şi indignată pozitiv e mult mai vie şi mai adevărată cu sine decât orice altă Omara & co. Şi dacă la ultimele baieramuri havaneze de la Sala Palatului observarăm rânjind în pumni că băiatul de la percuţii e securistul de rigoare, să ne felicităm pentru cinicul simţ de observaţie şi să nu insistăm: ar fi o metonimie deplasată.

***

Din foarte multe motive, nu toate cu putinţă de scris, am fost foarte aproape de a cere, într-o discuţie recentă şi complicată, un post la Havana: alea da, scrisori de la Ulan Bator! M-am abţinut cu greu şi cu sentimentul demisiei în faşă: nu de grija interlocutoarei, ci de cea a propriilor mele ezitări. Et même si ce n'est pas dit que, heh.

Quoi qu'il en soit, Cuba rezervă surprize, neprevăzute şi fermecătoare lucruri alunecoase. Este o permanentă invitaţie la nuanţe, chiar dincolo de realitatea revoltătoare a următoarelor cinci minute. Iar pentru mine ar fi fost o mare fericire neîntrebată să văd cum lucrurile se schimbă, comparând şi descifrând unele lucruri poate de neînţeles pentru proprietarul frigiderului sau balerinei de plastic.

Pentru că, reluând termenii discuţiei dintre Aldo şi Belsenza, problema astăzi nu e neaparat acel cineva. Ci acel ceva care bântuie de mama focului pe sub arcadele ciobite de pe Malecón, cu sau fără trening.

Rezervăm deci Havanei lucrurile care se spun de obicei încheierii pe cât se poate de sobre a unor taclale: à bientôt, heh.

C'est bien cela. Et qui vivra, verra: pas vrai?

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a cincisprezecea zi a lunii lui Āzar

PS: Vine şi povestea cu Noica. Dar, cum se poate lesne bănui, n-am fost într-o formă scăpărătoare zilele-astea. Et dans le doute, s'abstenir.

Regula de trei simplă - 30: C'est interdit, ce qui n'est pas la même chose

Et la conversation tourne court:

Ceva nou

Din întâmplare, dau la radio peste un Tristan und Isolde, în direct de la Met. Oh, heh: du beau Wagner, ombrageux et aigre-doux. Parfait. Aussi bien à l'aise dans le silence capitonné du bureau, qu'en plein milieu de la nef de quelque cathédrale.

Cu insistenţă, începutul actului doi. Fără vorbărie, dar cu o călduroasă recomandare. Şi sentimentul unor sonorităţi cerebral-intuitive, aşa cum Puccini - care împacă pe toată lumea - scrie lucruri perfect intuitive din punctul de vedere al electrocardiogramei.

***

Chiar dacă slăbiciunea mea, all in all, nu e aia la care ne-am putea aştepta.

Aşadar nu Tannhäuser - deşi îmi dă de fiecare dată simţiri de absolută vinovăţie fibrilantă. Ci, fără nicio îndoială şi întotdeauna, Die Meistersinger von Nürnberg, altă ispravă suprem ingenioasă.

Nuff babbling. Am o groază de chestii de isprăvit, dacă tot am citit toată ziua.

Later edit: Da, am înjurat ca la uşa cortului. Vestalele pudibonde să se ofilească la vorba de siktir. Pentru că o merită, ciuciuletele Blogescu. Şi da, pentru că atâta neghiobie agresivă pe jumătate încălţată în terminologie care sforăie n-am mai văzut demult. În plus, n-am avut de ales: individul e pur şi simplu un munte de frustrare din aia, rea, românească: serios, acuma chiar aveam nevoie?

Even later: Într-un bilet patetic, aflu chestii:Blogescu face un film la Londra, cică. Merge în cârciumi de fiţe, citeşte Dilema - să nu mori?- şi scrie excelent de două ori în acelaşi paragraf, cu şi despre mâncare - nu uită să ne spună şi că a fost ff scumpă, fără curajul să dea şi mercurialul. Se uită la Kurosawa - iată!- şi certeşte Husserl. Bof: pauvres livres, cu ce-au greşit. Ah şi despre mine: o intelectuală descreierată.

Un minut de reculegere, vă rog.

Venind de la un cretin, m-a amuzat teribil. Blogescu habar nu are ce lucru mare zice. Mai mult de-atât: mi-a plăcut. Parce que c'est merveilleux de hanter les cons. Amuzament dublat şi de sentimentul pastişei: ce dracu bă, nu puteţi să scriţi altfel?

Regula de trei simplă - 29: Maremma n'est pas une ville distrayante

Ce quelqu'un ou ce quelque chose?

Those Frenchmen...

Pentru că mă interesează teribil de tare ce se întâmplă fix acuma pe aeroportul Suvarnabhumi - au hasard, Balthazar - citesc ricanând complice despre aventurile nupţiale ale unor oameni cumsecade din Avignon. Care, fireşte, avuseseră ideea măreaţă să plece în voiaj siamez de plăcere.

Ei, cum a fost? întreabă ziarul.

Păi cum să fie... heh. Urmează o avalanşă de retorici galice, oh là là les incompétents de l'ambassade: habar n-aveau frate că toate otelurile sunt rechiziţionate, păi cum d-zeu să dormim noi pe jos, ne-a zis un nene simpatic la cafenea, du-te băiete cu încredere şi bate la uşă, nu-i problemă, aveţi unde pune capul.

Curat Viflaim, să ne scuzaţi de blasfemie, dar nu ne-am putut abţine.

***

Vreun sentiment al Istoriei şuierând pe lângă trompa lui Eustaţiu, vreo sensibilitate la realismul magic sau la neprevăzutele - ce se ştie: sunt atât de neclintit de asiate, încât nu ne-am putea imagina lumea altfel?

Mouarf, tu parles. N-or să scrie o carte cu şi despre. Păi de ce? Păi de criteriu: en fait de gens comme-il-faut, reflexul e unul instantaneu şi veşnic.

Da' mă costă ceva?

***

Mais puisqu'on vous dit que c'est réquisitionné...haidi, scoate-ţi başcheţii şi întinde-te comod: raaah, une semaine à l'œil en Thailande, miam.

C'est la force majeure. Le bon fait des princes du hasard. Et le patron ne nous fera pas chier au retour, cause héroïsme fortuit. Allons, ma poule, c'est du tout bénéf'. Et en plus, du cinq étoiles, svp: que demande le peuple? Va, mon bébé, tâte-moi ces serviettes de bain: grand luxe, hein?

***

Prin voia juntei, realitatea începe să semene cu cele mai neruşinate prospecte de la agenţia de voiaj. Pfiouuu, la veine... Şi pentru că harmasarul de dar nu se caută la dinţi, ceea ce ieri ar fi iritat - ho, mais c'est la popote, dis-moi...- anume şi precis balamucul inevitabil de la micul dejun, se şterge în reveria însiropată a deliciosului tous frais payés.

Allez, Ginette, lâche-toi et ouvre ce minibar. Et que ça saute!

De la grâce suffisante

Poate că ar trebui reabilitată, la un moment dat, fermecătoarea subspecie a scrisorilor provinciale, îmi spuneam rânjind a fericiri aseară, după ce primisem şi citisem de vreo două ori la rând o astfel de epistolă. Trimeasă dintr-un târg al Bărăganului, această mongolie interioară. Şi scrisă feminin, în vârful picioarelor, cu delicateţea mereu surprinzătoare a multor lucruri româneşti.

Pasagerul trenurilor accelerate, şoferul înfuriat pe cafeaua din cale-afară de amară de la staţia de benzină, în fine locuitorul egocentric al unei capitale nu va avea probabil decât arareori dileme legate de provincie: hic sunt dracones şi cu asta basta.

***

Există, fără îndoială, o linie desenată foarte apăsat cu creion roşu între două realităţi ce se întâlnesc atât de rar, poate niciodată. Orgoliile colective, algoritmii bugetari şi amnezia celor nou suiţi la oraş ar putea explica de ce res provinciae se scrie astăzi pentru foarte mulţi dintre noi în grafeme cu neputinţă de descifrat. Pesemne şi pentru că am uitat să mai privim pe gaura cheii, să ne mai înduioşăm de cearşafurile scoase la uscat pe balcon, să mai comunicăm cu fericirea spumoasă a pieţei de zarzavat sau a nuntirilor de oameni mărunţi şi cuminţi. Sigur pentru că nesocotim cu bună ştiinţă adevărul persistent al unor diacronii: da, provincia îşi va potrivi întotdeauna fusul orar cu o uşoară intârziere nonşalantă.

Dar este uneori prea simplu să privim toate lucrurile astea din perspectiva bipolară a unei capitale ce se grăbeşte zănatec şi, la polul opus, a comitatului ce adoarme în proiect cu mult înainte de cumpăna nopţii. Fiindcă dacă aşa - şi numai aşa - ar sta lucrurile, am pierde cu desăvârşire farmecul bunătăţii moldoveneşti, persiflajului timişorean, şmecheriei dobrogene, ironiei braşoveneşti sau sarcasmului de Dunăre.

Şi ar fi, evident, foarte mare păcat: ne-am trezi fără voie nu numai amnezici, inclusiv în cheie genealogică, dar cu asupra de măsură teribil de singuri.

***

De aceea, astfel de scrisori neaşteptate sunt sinonime norocului unor relativizări binevenite. Moment în care nu mai contează câte din semnele de pe foaie sunt stângace sau timide. Pentru că nu poţi să nu te gândeşti că dacă astfel de bucurii mărunte mai sunt încă posibile, atunci poate că nu este totul dus pe apa sâmbetei.

Recidiva m-ar bucura, promiţând un răspuns mai pe îndelete în ceasul în care voi avea vreme pentru asta. Deocamdată, şi eu am de isprăvit nişte gherghefuri mai complicate. Printre care şi o scrisoare către un miazănoapte desigual şi foarte exigent.

Care tot provincială se poate numi, desigur.

Trei cofeturi pentru sala de aşteptare - 3: Politically incorrect

Heh. Mais comment peut-on être chinois?

Trei cofeturi pentru sala de aşteptare - 2: Nom de pays. Le Nom

Pentru că se cerea una ca asta, fireşte.

Trei cofeturi pentru sala de aşteptare - 1: DOOM-wise

Găsit astăzi în hărmălaia din bibliotecă un ceva căutat cu aplicaţie de o bună bucată de vreme: ediţia din 1932 a Îndreptarului sistematizat de sârguinciosul Sextil Puşcariu.

Evident, nemaipomenit de interesantă, pentru că este prima şi referenţiala amendare a normelor Academiei Române din 1904, cele frumos curgătoare şi căpietoare din paginile de evanghelie ce se ştiu. Prin vorbe cu parfum pentru cititorul de azi şi - poate mai ales- prin fermecătoare enumerări curat suprarealiste.

La preuve par trois, domnule Dumneata.

Regula de trei simplă - 28: Le goût de la spéculation désintéressée

Belsenza fait son apparition:

Amestecate

Stare mult liniştită încă de dimineaţă, pentru că am avut parte de un voiaj nocturn înspre Bangkok. Probabil că şi ziarele citite înainte de culcare ajută: nu de alta, dar e bine de ştiut că lucrurile - previzibil - s-au liniştit şi ele măcar temporar.

Culori vii şi proaspete, îmi aduc aminte de nişte desişuri verde celadon, de zgârâie-nori şi bretele de şosea teribil de aglomerate şi cu toate astea, nimic disonant. Totul plutind într-o stare de graţie şi de uşurătate aproape amniotică.

Spre dimineaţă, reţin foarte clar o conversaţie despre halelală: mais c'est vrai, ça n'a absolument pas le même goût qu'en Europe!

După care şi dimpreună urlătoarea, telefonul maoist şi soneria: Fregata dădea deşteptarea, răbdătoare, pentru că ştie că pe mine se pot căsăpi cu succes vreascuri atunci când dorm.

***

După care, je suis venue voir feu machin, heh. Calculând prost timpul pentru desant şi cum funeraliile pravoslavnice sunt inadmisibil de lălăite, sosirea maşinii de un noir laqué înspre biserică a picat fix pe plecarea mea dintr-un loc gol, cu o masă spitalicească pe care un cineva zvârlise o faţă de muşama albă.

Decedatu e la stâlp, îmi aruncă peste umăr băiatul-bun-la-toate din pangar.

Ehrm, unde?

Se uită la mine de parcă l-aş întreba cum mă cheamă: păi duduie, îi ceteşte Stâlpii... acasă.

În biserică, din timp să prindă pachet, să jelească îndestulat, două babe cu ciorapi de lână roz şi mov: seamănă cu mortu, şuieră o proteză informată. În timp ce lumânăreasa aleargă după mine cu hârtia de zece lei - pentru biserică, bombăn. Şi-mi dau seama că vraiment, nu prea am ce să caut şi bref, în general sunt campioana reacţiilor idioate în situaţii din astea.

Trei paşi mai târziu, Coca - fiindcă nu-i aşa, Briseis vine întotdeauna în poala Atrizilor - mă opreşte şi-mi suceşte cotul drept: ia-n poftim, fată-hăi, de te uită.

Et c'est tout. Despre restul nu veţi citi aici nimic, pentru că parte se cuvine cutiei poştale şi parte unor administrative.

Ceea ce se mai poate totuşi scrie despre toate acestea, e un adevăr şi singur: nevoia de a recupera povestea, jungherul jienesc de sub perna Sultanei şi toate circumstanţele de la Asan-Aga este foarte acută şi se va întâmpla, înainte de orice alt lucru.

Et du reste: showtime, quoi. Lucru secundar şi în totul mizerabil: eu mi-am făcut datoria, şi de hatârul sufletului propriu, va trebui verificată taclaua thai din zorii zilei de azi.

Sunt convinsă că are rostul ei, nu de alta.

Regula de trei simplă - 27: Sa réputation de prodigalité somptueuse

Soirée chez les Aldobrandi:

Un răspuns

Domnule WE,

Ceea ce eu aleg la un moment dat să scriu nu vă priveşte, mai ales de vreme ce am căzut amândoi de acord că nu avem absolut nimic de împărţit - citez - pentru că nu ne cunoaştem. Imprudentă la rândul meu, am uitat că uneori diferenţa între părere şi studiu academic nu e foarte clară. Mai rău de-atât şi dumnezeu ştie de ce - nimeni nu e perfect - am juxtapus o enervare constructivă unei alte intenţii, cu mult mai personale.

Uitând impulsiv că e vorba de două planuri diferite şi că asta nu aducea nimic bun.

Aveţi explicaţiile dumneavoastră, le am şi eu pe ale mele. Nu am pretenţia că învăţ nimic pe absolut nimeni, de fapt voiam doar să povestesc ceva altcuiva. Reacţia brutală şi contradictorie - vizavi de o convenţie tacită, dar se pare că m-am înşelat - m-a surprins: nu vă face cinste şi nu onorează nişte performanţe academice remarcabile.

În fine, nu credeam că oamenii proşti - sau mă rog, incompetenţi şi obraznici: da, insolenţa este o mare mândrie personală - sunt atât de importanţi ca să merite irosirea unei resurse preţioase, timpul cuiva.

Am primit astăzi o scrisoare foarte importantă şi plină de bun simţ. De la Madelin: sper că ştie de-acum cât regret unele lucruri. Şi mai sper că nu o supăr dacă transcriu aici o frază care mi-a făcut foarte mult bine, într-un moment familial ciudat:

Dreptul de a strica starea de armonie a cuiva ar trebui interzis prin lege.

Nici eu nu scrisesem ceva foarte diferit la un moment dat, dar asta nu mai are acum nicio importanţă. Aş vrea doar să mai ştiţi că am soldat - Madelin şi cu mine - un diferend între nişte oameni prea grăbiţi ca să mai judece nişte lucruri care le ies pe gură. Astfel, am primit o lecţie de care am să îmi aduc aminte multă vreme de-acum încolo.

Consideraţi, deci: povestea nu vă era adresată şi indiferent dacă e bine sau prost scrisă, eu vă invit să ne ignorăm reciproc pe cât de civilizat posibil. Nu-mi plac situaţiile astea, nu le caut şi de-altfel am destule lucruri grele pe cap pentru ca să reîncep o ciorovăială inutilă.

Şi acum, vă rog să mă scuzaţi: mă întorc la textele mele căznite, la pastişele mele obeze.

Z.

PS: Despărţirea costisitoare de Goethe care v-a nedumerit atât se referă la una din cărţile publicate de Noica după ieşirea din închisoare. Dacă am pomenit despre asta este pentru că apariţia unei cărţi după o detenţie politică ridică problema unei opţiuni: tăcerea intransigentă sau darea de sine?

Şi o astfel de situaţie nu e scutită de costul unor dileme.

Cum nu este nici situaţia lui Vasile Paraschiv, despre care unii vorbesc fără să ştie nişte amănunte: câţi oameni torturaţi de Securitate ar mai fi avut curajul să se întoarcă de la Paris, aşa cum a făcut-o măruntul muncitor, astăzi cvasi-anonim, în 1977?

Antrenorul - 2: O curtenitoare utopie

Una dintre cele mai înduioşătoare iniţiative de antrenament cultural ale lui Noica, rămasă - aşa cum se şi cuvine cu astfel de gesturi quixoteşti - în stadiul adolescent al schiţei entuziaste, este proiectul de cursuri intuitive de engleză pentru ospătarii complexului turistic Pacea de la Snagov.

Închipuiţi-vă numai, bunule domn: o armată de lucrători în industria alimentară, deprinşi deopotrivă cu legităţile notei gonflabile şi biletului informativ. Îndeajuns de respectabili din punct de vedere ideologic pentru a fi sortiţi ipocritei linii întâi a unui răzbel invizibil: lucrul cu partea străină. Un public a priori prea puţin predispus nuanţei, sinapsei, silogismului - tuturor acestor unelte cu care, în virtutea unor inegalităţi sistemice, ne jucăm uneori prea abstract.

De cealaltă parte a unei catedre imaginare, un personagiu baroc şi fragil, despărţit costisitor de Goethe, genul de neguţător de idei care seduce în trei formule, iremediabil. Şi pentru că seducţia nu se inventează şi nu se comandă - ci se respiră - Noica face, în introducerea năstruşnicelor prelegeri, o ispititoare demonstraţie de respiraţie firească.

Cu o impecabilă politeţe curtenitoare, scutită de coborâşurile neelegante ale poporanismului volubil. Şi evident, pe îndelete, clar şi cuprinzător.

Fireşte, toate aceste lucruri nu ar fi fost posibile fără Platon, cel lat de şale: dar asta este o cu totul altă poveste, deocamdată.

Am recitit cu mare emoţie paragraful de mai jos, strălucitor şi cuvenit cu asupra de măsură streinului care ştie vorbi româneşte mai bine - şi poate mai cu poftă - decât cea care scrie rândurile astea binevoitoare.

***

"De ce e atât de uşoară limba engleză? Pentru că seamănă cu o maşină. De ce e atât de grea limba română, dimpreună cu alte limbi? Pentru că seamănă cu o pădure. Ne putem da seama dintr-o dată cât de grea e limba română pentru un străin, dacă arătăm că pentru câte un cuvânt noi avem uneori cinci forme. Ca să spunem eu vreau, noi folosim nu numai pe eu vreau, ci şi pe: eu vroiesc, eu voiesc, eu vroi, eu voi. Nouă ne place această bogăţie şi noi ştim bine ce frumos spune Eminescu: Nu vroi mormânt bogat... folosind acel vroi care ne place şi în gura eroilor lui Sadoveanu.

Dar străinului nu-i place să înveţe cinci cuvinte ca să spună acelaşi lucru.

Cu engleza nu se întâmplă aşa; englezul e cel care a inventat maşina (cel puţin două maşini: maşina de tors şi locomotiva), limba sa e pe modelul maşinii. Însă e mai uşor să te descurci cu o maşină (dacă înveţi câteva mişcări şi să apeşi pe câteva butoane, cum se vede şi la copii), decât să te descurci într-o pădure."

***

Dar poate că focul ăsta de artificii nu ar însemna mare lucru de unul singur. Relativismele şi corespondenţele culturale din care nu încetăm să ne adăpăm - şi da, este o fermecătoare meteahnă - l-ar vrea reproductibil în zeci, poate chiar sute de game retorice paralele. Ce nu uită că de prea puţin folos sunt pasul băţos şi mimica de chin inspirat pentru fericirile ex cathedra.

Însă contrapus sârguinţelor greoaie şi torenţiale ale unor protocronisme, un astfel de exerciţiu de vagabondaj intelectual, adică de libertate interioară asumată, nu poate fi decât dovada tulburătoare a untdelemnului ce se ridică de la sine deasupra unor circumstanţe.

Pentru că avem privilegiul unei recitiri directe, socotim poate pe bună dreptate că demersul e mai întreg aşa: curgător în firea propriei logici şi fără afectul inutil al unui comentariu.

Şi mai frumos, de bună seamă, pentru că frumuseţea adevărată nu se caută niciodată de mărunţiş.

Şi probabil nu e întâmplător că toate aceste lucruri esenţiale au fost strânse de către Noica însuşi sub un titlu de o acută şi pertinentă ironie provocatoare: Simple introduceri la bunătatea timpului nostru.

Regula de trei simplă - 26: Une nuit laiteuse de brume et de lune

...et de nuances, point barre.-

In absentia

O dispariţie laşă e un lucru teribil de jenant. Şi pesemne mult mai complicat decât pare, de vreme ce lasă loc unor stări contradictorii, într-un puls bizar, însă controlabil.

Aşa şi cu povestea asta ultimă: dispariţia definitivă a cuiva care nu a avut vreme - sau mai degrabă nu a găsit cuviinţa timpului - să-ţi explice nişte lucruri fundamentale mi se pare echivalentă unei găleţi de mortar proaspăt care ţi se prăvăleşte în creştetul capului fără să fi cerut neapărat asta.

***

Învăţată de-o viaţă cu formula unor bravade subtile, that light-hearted understatement, descopăr cu uimire intense treceri secvenţiale de la perplexitate la furie, de la accesul nocturn de panică la picioarele care o iau razna atunci când te aştepţi mai puţin.

Ba chiar, aseară, o tentativă de jelanie repede reprimată: cu toate astea, mă întreb realmente pe cine şi de ce. Mitemul personal care nu e legat de cel plecat pe uşa din dos, furia unor lucruri nerostite niciodată, golul simbolic?

Psihanaliza nu prea ne ajută.

***

Reflexul cămăşii şi al pantalonilor negri, fără nicio premeditare: foarte ciudat. Sentimentul datoriei unei scene de genul je suis venue voir feu mon père - fiindcă dacă stau bine să mă gândesc, unei laşităţi nu i se poate răspunde cu alta şi nouă. Alternanţa dintre zeci de minute de înspăimântătoare luciditate şi senzaţia recurentă a unui fel de pâslă, asemănătoare dimineţilor de ninsoare proaspătă.

Ar trebui să mulţumesc lui Bach, pentru că este cu putinţă - da, Variaţiunile Goldberg sunt extraordinar de eficiente. Celor foarte puţini cărora le-am vorbit de unele circumstanţe destul de ciudate, în totul noi pentru mine. Schije de biografie ce stârnesc omenie elementară, dacă nu sentimente stângace. E drept că în materie de aşa ceva, mi se potriveşte mai degrabă roşul aprins.

Mais vous aviez raison: noblesse oblige, encore et toujours.

Şi celui care tace, solidar cu nişte elipse pe care îmi este imposibil să le calific, deocamdată.

Antrenorul - 1: Pe vreme de foamete

O carte - execrabilă- de epistole ad usum Delphini a stârnit o foarte mare şi sângeroasă agitaţie prin dependinţe. Despre autor şi despre ea vom vorbi la sfârşit şi foarte pe scurt: personagiul care ne interesează nu folosea săpun Roger&Gallet după bărbierit - ce idee! De fapt, nici nu ştia să-şi facă singur o cafea la ibric şi a dispărut în 1987.

Pentru că între timp, Constantin Noica a devenit niţel Mesia, foarte mulţi pretind - şi trebuie crezuţi - că l-au întâlnit, că i-au vorbit, că l-au atins. Orice lucru care se naşte din devoţiuni este plauzibil: ştim amândoi că ne putem întâlni cu oameni şi în cărţile pe care le-au scris. Aşadar, nu are nicio importanţă dacă eu sau dumneata am avut fericirea unei taclale - ştiu sigur că erau colosale!- cu domnul de la Păltiniş.

Indiferent dacă nu putem urmări ideile, sistemul şi raţionamentul sau dacă ne încurcă existenţa unor colaboraţionisme - ah, manie de pastramagii! - lui Noica i s-ar cuveni meritul însutit al unui răspăr.

***

E un loc comun: orice ideologie a unor razne o să considere că mulţimea trebuie neapărat să fie educată. Să i se explice, să i se arate, iar mâna şefului de cuib sau a secretarului cu propaganda să cadă, grea, pe încheietura care scrie, pictează sau pur şi simplu se odihneşte activ. Adică îşi dă sieşi răgazul de a reflecta.

Nu aşa - ci altfel. Am putea scrie rafturi întregi despre asta. Aş adăuga atât: mai mult decât ortoepie, asta este deja semantică. Un întreg sistem îţi intră pe uşă, pe geam şi prin cele nouă orificii aurite ale Teodorei den Bizanţ. Iar rezultatul este nemaipomenit de trist: o ţară de taximetrişti care ştiu recita patriotice la beţie, de intelectuali cu şira spinării ruptă şi o cromatică a unei infinite fantezii gris.

Gri zidurile caselor neîngrijite, ale blocurilor uscate pe picioare încă din viaţa intrauterină. Gri plasa cu care se cară raţia de ulei din Amzei, după ce halatul gri al gestionarei a zmângălit ceva cu un creion chimic gri pe un caiet studenţesc cu foi gri, pătat de gem gri. Gri fulgarinul cu nasturi desperecheaţi, pentru că de douăzeci de luni găseşti bentiţe, dar nasturi ioc, la merceria de pe Magheru. Gri pantofii luaţi după o coadă monstruoasă la Bucur Obor. Gri prăjitura de cinci lei -specialitatea casei: blat cleios, gem de gutui şi un strat de ciment care e chipurile bezea - pe care o haleşti la Ambasador atunci când chiuleşti de la Clemenţa. Gri foile cărţii pentru care i-ai dat şpagă un pachet de ţigări roşu-aprins vânzătoarei de la Librăria Sadoveanu. Gri parizerul dubios pentru care ai stat la coadă şase ore dindărătul blocului Unic, pe un scăunel de pescuit gri lăsat moştenire de vreo umbră genealogică şi ea tot gri, despre care se vorbeşte numai şi numai cu mare fereală. Gri pâinea intermediară - doi lei cincizeci - de la Spicul: alta nu mai avea, dar prăjită nu mai aveţi chiar deloc, tovarăşa - să ştiţi că ne supărăm, zice tanti Vasilica, păi aşa, zgârmăm pardon de espresie prin toată naveta? păi este principial, tovarăşele din rând ce să mai zică şi dânsele?

Petele de culoare sunt rare şi atunci când se întâmplă să le vezi, ochiul se sperie, reflexul e retractil.

Şi pentru că este rezultatul dimpreună al unei conspiraţii, al unui secret şi al unei convenţii aproape narative, culoarea apare numai şi numai atunci când, cu un gest de irepresibilă uşurare, ajungi naibii acasă. Unde praful e imposibil de şters definitiv, dar unde ai măcar mângăierea unor tonuri sepia. Radiatorul lăsat să meargă în permanenţă: o să luaţi naibii foc, tembelelor. Flacăra minusculă din aragaz: în cinci ore termin checul, să nu se fi lăsat, ei şi ce, vrei să-şi cumpere iar ruladă din aia infectă?

Asta induce, fără doar şi poate, o uşoară boare de schizofrenie. După atâţia ani, încă ne descurcăm în cheie sadea marxistă: fiecăruia, după puteri.

***

Trăgând linie unor alegorii, obsesia ţinută pompos de paideică în subtitlul unei cărţi-manifest la care vom ajunge niţel mai devale, nu e aparent decât un diagnostic. Şi expresia nevoii de etichete pentru o foame difuză şi irepresibilă de informaţii.

En temps de disette, n'importe quoi ferait l'affaire: decolteul de shahbanou întrezărit pe foaia de Paris-Match, lucrurile care se poartă şi cele care nu, cota discurilor de jazz, viaţa de după moarte şi tehnicile respiratorii hinduse, fotografiile lui Kirlian şi înregistrările ciudate ale lui Raudive.

Într-o societate normală şi liberă, a concurenţei nestingherite între idei, ierarhiile - fie şi strâmbe- vin de la sine. Orice lucru are un public, orice săgeată are o ţintă. Dar într-o vale a plângerii în care orice detaliu colorat de exotismul unor imposibilităţi pune piedică insipidelor vulgate oficiale, riscul imens este lipsa de criteriu.

Antrenamentul cultural propus de Noica asta urmărea, înainte de toate: introducerea în răspăr a unor legităţi normale, într-o lume bântuită de foamea şi setea unor detalii. Şi care risca - şi încă mai riscă - să se prăbuşească din temelii tocmai din pricina unor boli de sistem ale discernământului.

***

Ar fi însă poate momentul să adăugăm imediat: cel puţin în intenţii, proiectul lui Noica nu a fost singurul. Ar trebui să fi avut privilegiul biografic al maică-mii, ca să pot povesti îndestulat - aşa cum numai ea ştie - despre nenumăratele redute paideice bucureştene. Grupuri mai degrabă informale de învăţăcei aleşi pe sprânceană de câte vreun supravieţuitor ce se temea că odată cu dânsul mai dispare o bibliotecă.

Aşa au fost posibile, de pildă, cursurile de yoga ale lui Vulcănescu, un experiment eşuat din prea multul zel al unor imbecili ce se credeau chemaţi să mute munţii din loc. Tot aşa, pe o vreme de iarnă cumplită, am aflat de un grup foarte închegat de italienişti care traduceau din Dante în palton şi mănuşi, toleraţi în cămările devenite insalubre ale Bibliotecii Academiei. Acasă sau te miri pe unde, prin instituţii vag binevoitoare sau pur şi simplu pe stradă, nevoia de a da mai departe atingea intensităţi pe care mintea zilei de astăzi nici nu le-ar putea bănui.

Ceea ce Noica a izbutit însă în chip spectaculos este propunerea unei contrautopii bune, în vremurile searbede, de n-ar fi fost de-a dreptul cumplite, ale unei utopii monstruoase.

Dar asta este deja pasul al doilea al antrenorului: deocamdată, n-am încercat decât să decojim după pricepere nişte circumstanţe.

Regula de trei simplă - 25: On ne peut pas dire que l'Amirauté soit excessivement gardée

Voisem să întrerup povestea lui Gracq. Dar lucrurile neisprăvite nu m-au atras niciodată.

Aşadar, în seara asta reînnod firul întrerupt temporar săptămâna trecută.

Car toute apparition est une effraction d'avance entendue. Et celle-ci aussi, heh.

De pe puntea mică, despre Fregata

Habar nu are să gătească: de regulă, situaţiile de criză sunt rezolvate cu o omletă la ore improbabile, în care se amestecă artistic şi aleatoriu ce pică sub mână. Rezultatul e de fiecare dată altfel, după chipul şi asemănarea ei, fireşte.

Dispreţuind ghergheful, maşina de cusut şi spirtiera, se descurcă surprinzător de bine cu tabloul electric, şurubăraia şi toate lucrurile voluminoase. Văzând-o cum le drege pe toate, nu prea-ţi vine a crede, dar ăsta e numai unul din secretele ei mărunte.

Panaş - şi niciodată răbdare. Un ciudat amestec între formule şi priviri ucigătoare şi un tact remarcabil, neaşteptat. Umorul nebun, pince-sans-rire, sarcasmul infinit mai rafinat decât al meu şi impresia dezarmantă pe care le-o lasă celorlalţi - toate astea dimpreună au ba, ajută teribil.

O situaţie complicată? Fregata se descurcă ea cumva, spre fericirea şi dreptatea unor întâmplări, cu acelaşi zâmbet preadolescent în colţul gurii.

Care e al maică-sii, nu al Colonelului, l'air de dire: am făcut-o şi pe asta, ei ce mai ziceţi acuma?

***

Nimeni nu se pricepe mai bine la improvizaţii, la născoceli şi la observat amănuntele pe care nu le ghicise vreun altcineva. Faţă cu circumstanţele complicate ale zilei, mintea ei subtilă şi ageră o să facă întotdeauna şi impecabil partea lucrurilor, cu detaşarea unor boierii născute şi nu făcute.

Tot aşa, nimeni nu va potrivi vreodată culori şi nuanţe aşa cum numai ea e în stare. Liniile drepte ale hainelor, vălurile grele ale şalurilor şi etolelor pe care le poartă cu o graţie firească: dar sunt ale mele şi mi-e foarte bine aşa.

De-altfel, dacă stau bine să mă gândesc, e toată numai sinceritate firească şi deseori vijelioasă, dar asta nu face decât să-i dea un şarm numai şi numai al ei.

Aş putea continua aşa zile în şir, dar din motive lesne de priceput nu mi-e deloc simplu să le scriu pe toate pe foaie. Dar din toate farmecele maică-mii, unul întreit mi-e foarte drag: aptitudinea de a fi acasă oriunde pe lume, în speluncă şi în aşternuturi de borangic, plăcerea cu care îşi asumă toate lucrurile frumoase şi percepţia unor poetici mărunte, din toate acestea.

***

Legănată de Dinica, ţigancă mătăsară din bătătura Ciolpanilor, la a căror reîntâlnire curat gone with the wind am avut fericirea să fiu de faţă. Şi pe care a jelit-o cu lacrimi de sânge atunci când s-a dus fără să supere pe nimeni. Divinizată de puradeii pe care-i chinuia nevinovat cu sentimentul dreptului divin şi al ordinii cosmice a lucrurilor. Prezidând mese întinse aici şi aiurea, în rugămintea subversivă a cafelelor: ei hai, dă-mi şi mie o ţigare, că n-o fi foc.

Dându-ne de cincizecişipatru de ani sentimentul deplinei siguranţe, până la uitarea de sine.

Asta e maică-mea şi din cauza asta probabil că mă cunoaşte mai bine decât oricine. Îi mulţumesc pentru multe, cum se şi cuvine, niciodată îndestulat. Dar mai sus de orice altceva, îi mulţumesc pentru uşile împărăteşti de la miazănoapte, pentru poveştile nesfârşite cu livezi de portocali şi pentru plimbările din oraşele pe care le transformă de fiecare dată în sisteme solare.

Şi numai ea ştie cum.

Basculement

M-am trezit de dimineaţă, citindu-mi curierul zilei curente. Am aprins o ţigare şi mi-am băut cafeaua turcească - neagră, tare şi fără zahăr.

Pe la vreo unsprezece şi ceva, am constatat că ascult Wagner altfel, cu un fel de furie pozitivă şi al naibii de vitală. Ştiu că era lucrul netrebnicului, din toate cel mai apăsat. Şi că în amintirile mele, Das Rheingold se putea auzi la nesfârşit, bubuind în geamurile biroului -bibliotecă, ori de câte ori scria acasă. Lucruri comune, ca de altfel şi felurile în care se vorbeşte, muşcând din vorbe şi în care se fumează, ţinând de ţigare ca de stilou.

Fără să ne fi întâlnit de-adevăratelea, aşa cum se întâlnesc oamenii - niciodată.

***

Mai dindărăt de toate astea, mă întreb dacă asta înseamnă să te trezeşti brusc femeie în toată firea. În asumări şi descurcări de lucruri complicate.

Je suis prête, moi. Et c'est toute la différence, du reste.