Ultima cruciadă
Motto:"Annamarie Doherr: Ich möchte eine Zusatzfrage stellen. Doherr, Frankfurter Rundschau. Herr Vorsitzender, bedeutet die Bildung einen freien Stadt Ihrer Meinung nach, dass die Staatsgrenze am Brandenburger Tor errichtet wird? Und sind Sie entschlossen, dieser Tatsache mit allen Konsequenzen Rechnung zu tragen?
Walter Ulbricht: Ich verstehe Ihre Frage so, dass es Menschen in Westdeutschland gibt, die wünschen, das wir die Bauarbeiter der Hauptstadt der DDR mobilisieren, um eine Mauer aufzurichten, ja? Ääh, mir ist nicht bekannt, dass solche Absicht besteht, da sich die Bauarbeiter in der Hauptstadt hauptsächlich mit Wohnungsbau beschäftigen und ihre Arbeitskraft voll eingesetzt wird. Niemand hat die Absicht, eine Mauer zu errichten.“
(Pressekonferenz in Ost-Berlin am 15. Juni 1961)
Pe socoteala decalogului pantazesc - dar vom ajunge, heh, vom ajunge şi acolo, la un moment dat! - unele lucruri ar rămâne mai bine în veci netraduse. Răspunsul cinic al lui Walter Ulbricht la întrebarea pertinentă a ziaristei de la Frankfurter Rundschau este, cu siguranţă, unul de teapa asta. Iar dacă scolasticii nu se pot nicidecum hotărî pentru a decide, în cheie curat stagirită, dacă nu cumva inocenta întrebare nu i-a dat zbirului estic fix ideea Zidului, asta chiar nu mai are nicio importanţă posibilă.
În fond, neîncrederea feroce - în cumplit contrast cu suavele melancolii de Petrograd - este cel dintâi sindrom sovietic: de ea suferă, neîntâmplător şi furibund, însuşi groaznicul şi înduioşătorul Strelnikov. Şi pe ea o mai putem aproape pipăi astăzi, întrebând, de pildă, cu serafică premeditare în holul Autogării Centrale din Chişinău de la ce peron pleacă marşrutka de Tiraspol. Mauer im Kopf oblige, obrazul impiegatului se va înnegri instantaneu, mâinile vor tremura aproape imperceptibil pe cleştii compostorului antediluvian, iar nasul se va refugia oportun în batista guturaiului absolut retoric.
Nu e o perspectivă prea încântătoare, desigur. Dar frica ţinută la foc mic are să asculte întotdeauna de didascalia lentilei ce măreşte şi apropie.
Astigmatisme.
În fond, neîncrederea feroce - în cumplit contrast cu suavele melancolii de Petrograd - este cel dintâi sindrom sovietic: de ea suferă, neîntâmplător şi furibund, însuşi groaznicul şi înduioşătorul Strelnikov. Şi pe ea o mai putem aproape pipăi astăzi, întrebând, de pildă, cu serafică premeditare în holul Autogării Centrale din Chişinău de la ce peron pleacă marşrutka de Tiraspol. Mauer im Kopf oblige, obrazul impiegatului se va înnegri instantaneu, mâinile vor tremura aproape imperceptibil pe cleştii compostorului antediluvian, iar nasul se va refugia oportun în batista guturaiului absolut retoric.
Nu e o perspectivă prea încântătoare, desigur. Dar frica ţinută la foc mic are să asculte întotdeauna de didascalia lentilei ce măreşte şi apropie.
Astigmatisme.
***
Revenind înspre Berlin, e totuşi greu de crezut că o simplă întrebare absolut normală într-o lume liberă să fi avut astfel de consecinţe. Nici anemica teză a excesului de zel nu prea ţine în picioare - însă oricum ar fi, rezultatul ne duce mai degrabă cu mintea înspre Bahcisarai şi nu spre ceea ce se numeşte - cu impertinenţă descălţată, de-altfel - lumea civilizată.
Un monstruos serai muncitoresc, fără preaviz şi aparent fără nicio cale posibilă de recurs. În ciuda condiţiilor de tranzit - ah, acest paralel şi incomensurabil limbaj administrativ! - negociate şi răsnegociate la sânge între cele două Germanii, trecerea graniţelor nu era nici simplă şi deseori, nici inocentă.
Lobotomie colectivă, dispariţii de sârmă ghimpată şi tuneluri foarte reale, ce desfid - une fois n'est pas coutume - veşnicul triumf al alegoriei asupra realităţii cam sterpe: cam asta implică un gest ce dă brutal ceasurile vremurilor în urma oricăror limite admisibile.
Pare foarte departe şi greu de crezut, nu-i aşa? Şi totuşi: ne putem închipui oare cam cum ar fi să ne ştim brusc neînstare de a ajunge după poftă şi nevoie din Romană la, hum - să zicem, Palatul Telefoanelor? Şi asta pentru că brusc şi de azi pe mâine cineva a hotărât că ţi se poate tăia capul pentru aşa ceva?
Nu prea ne putem. Nici nu am avea cum, într-o lume unde singurele suspine sunt cele acre, ale şoferului ce nu ştie găsi loc de parcare la Coada Calului, la ore de vârf plimbăreţ.
Pare foarte departe şi greu de crezut, desigur. Bine dracului că s-a terminat cu şandramaua asta, acum fix douăzeci de ani.
Un monstruos serai muncitoresc, fără preaviz şi aparent fără nicio cale posibilă de recurs. În ciuda condiţiilor de tranzit - ah, acest paralel şi incomensurabil limbaj administrativ! - negociate şi răsnegociate la sânge între cele două Germanii, trecerea graniţelor nu era nici simplă şi deseori, nici inocentă.
Lobotomie colectivă, dispariţii de sârmă ghimpată şi tuneluri foarte reale, ce desfid - une fois n'est pas coutume - veşnicul triumf al alegoriei asupra realităţii cam sterpe: cam asta implică un gest ce dă brutal ceasurile vremurilor în urma oricăror limite admisibile.
Pare foarte departe şi greu de crezut, nu-i aşa? Şi totuşi: ne putem închipui oare cam cum ar fi să ne ştim brusc neînstare de a ajunge după poftă şi nevoie din Romană la, hum - să zicem, Palatul Telefoanelor? Şi asta pentru că brusc şi de azi pe mâine cineva a hotărât că ţi se poate tăia capul pentru aşa ceva?
Nu prea ne putem. Nici nu am avea cum, într-o lume unde singurele suspine sunt cele acre, ale şoferului ce nu ştie găsi loc de parcare la Coada Calului, la ore de vârf plimbăreţ.
Pare foarte departe şi greu de crezut, desigur. Bine dracului că s-a terminat cu şandramaua asta, acum fix douăzeci de ani.
***
Început cu tancul, Zidul a fost măturat de interminabilele şi aparent inofensivele şiruri de Trabanturi exasperate de şederea prelungită în laţul cizmei streine. Iar în timp ce toată lumea se bucură bezmetic pe străzile berlineze sieşi redate, un anume Kurt Cobain e îngrozitor de nemulţumit şi îngrijorat, pentru că trebuie neaparat să cânte în prima parte a zdrăngănelii altora din seara de 9 noiembrie 1989. Şi din pricină de robinet uitat deschis, nici nu prea mai are cum ajunge unde se cade prin contract.
Fără să ştie, Cobain trece pe lângă un moment de orgasm istoric. I-ar fi plăcut, fără îndoială, de l-ar fi dus mintea: pe lângă aşa ceva, bucuriile de aşternut la drum de seară au fervoarea diodei.
Bucureşteneşte, ne-a plăcut şi nouă ce auzeam la Voice of America, întrebându-ne dacă nu cumva crainicii nu o luaseră razna.
Să fie cu putinţă?
Ei uite că a fost. Ultima cruciadă, definitivă.
Fără să ştie, Cobain trece pe lângă un moment de orgasm istoric. I-ar fi plăcut, fără îndoială, de l-ar fi dus mintea: pe lângă aşa ceva, bucuriile de aşternut la drum de seară au fervoarea diodei.
Bucureşteneşte, ne-a plăcut şi nouă ce auzeam la Voice of America, întrebându-ne dacă nu cumva crainicii nu o luaseră razna.
Să fie cu putinţă?
Ei uite că a fost. Ultima cruciadă, definitivă.
***
Ce soir, nous sommes tous des Berlinois. Il le faut, car Berlin - dieu merci, d'ailleurs - n'est pas l'Allemagne.
Berlin - oraş pentru care am un soi de dureroasă afecţiune. Inexplicabilă pentru cineva care vorbeşte nemţeşte cu totul îngrozitor şi nu reuşeşte să rânjească la absolut niciun Witz. Şi suntem toţi berlinezi în seara asta nu pentru că aşa scrie la ziar sau de nevoia oportunistă a momentului poetic: ci pentru că, ne place au ba, drumurile europene se măsoară şi de la Poarta Brandenburg încolo.
Dacă aş mai putea bea, v-aş cânta în gura mare fix refrenul ăsta al Îngerului Albastru, ca pe vremurile în care numărul personal de cabaret filosofic îl amuza până la leşin pe domnul Spandoni:
Allons, allons: pleure pas, Germaine... pft, tiens, tu veux un Kleenex - eram înainte de Epoca Napolitanei - allons, c'est indigne de toi, pleurer pour des Boches...
Mais merde, quoi, miorlăiam cu convingere, qu'est-ce que vous en savez, vous?
Ben justement, pas grand'chose. Et je ne m'en porte que mieux...tu reprendras un peu de vin de Champagne?
...Blumen blüh'n im Sommerwind... hum....pft.... euh... il se peut que je sois suffisamment ivre...
Şi Spandoni dădea întotdeauna din cap cu mare neîncredere: ah, ces germanistes...
Mais arrête avec ce truc.... en plus, ce n'est même pas de ma faute...
....ah, ah.... ce n'est même pas de sa faute...écoutez donc, ma petite dame....vous auriez dû prendre l'espagnol, en LV2...
...trop facile...
... certainement plus élégant...allez, groupir, hein?
Quoi?
Hein? Groupir...
Hé, mais dites... vous n'êtes jamais sérieux, vous....
Şi Spandoni îşi lua întotdeauna acel aer de intrigă cardinalice după care se prăpădea jumătate din seminarul de Roman 315:
Faire sérieux quand on parle des Boches serait une faute de goût, voyons...
După atâţia ani, fix zece la număr, încă îi dau dreptate.
PS: Cronograma dumitale - da, îmi scoate peri albi. Supplex Libellum Valachorum, dar să nu mai spunem la nimeni, hm?
Berlin - oraş pentru care am un soi de dureroasă afecţiune. Inexplicabilă pentru cineva care vorbeşte nemţeşte cu totul îngrozitor şi nu reuşeşte să rânjească la absolut niciun Witz. Şi suntem toţi berlinezi în seara asta nu pentru că aşa scrie la ziar sau de nevoia oportunistă a momentului poetic: ci pentru că, ne place au ba, drumurile europene se măsoară şi de la Poarta Brandenburg încolo.
Dacă aş mai putea bea, v-aş cânta în gura mare fix refrenul ăsta al Îngerului Albastru, ca pe vremurile în care numărul personal de cabaret filosofic îl amuza până la leşin pe domnul Spandoni:
***
Allons, allons: pleure pas, Germaine... pft, tiens, tu veux un Kleenex - eram înainte de Epoca Napolitanei - allons, c'est indigne de toi, pleurer pour des Boches...
Mais merde, quoi, miorlăiam cu convingere, qu'est-ce que vous en savez, vous?
Ben justement, pas grand'chose. Et je ne m'en porte que mieux...tu reprendras un peu de vin de Champagne?
...Blumen blüh'n im Sommerwind... hum....pft.... euh... il se peut que je sois suffisamment ivre...
Şi Spandoni dădea întotdeauna din cap cu mare neîncredere: ah, ces germanistes...
Mais arrête avec ce truc.... en plus, ce n'est même pas de ma faute...
....ah, ah.... ce n'est même pas de sa faute...écoutez donc, ma petite dame....vous auriez dû prendre l'espagnol, en LV2...
...trop facile...
... certainement plus élégant...allez, groupir, hein?
Quoi?
Hein? Groupir...
Hé, mais dites... vous n'êtes jamais sérieux, vous....
Şi Spandoni îşi lua întotdeauna acel aer de intrigă cardinalice după care se prăpădea jumătate din seminarul de Roman 315:
Faire sérieux quand on parle des Boches serait une faute de goût, voyons...
După atâţia ani, fix zece la număr, încă îi dau dreptate.
PS: Cronograma dumitale - da, îmi scoate peri albi. Supplex Libellum Valachorum, dar să nu mai spunem la nimeni, hm?
