Calendar - 2: Ianuarie, ziua de luni a anului întreg

Motto:

"Décidément, il ne lui restait aucune rade, aucune berge."

(J-K.Huysmans, A rebours, Chapitre XVI)

L'année est morte, vive l'année: mais quelle mouche nous pique donc, à nous réjouir comme ça, tous les 1er janvier?

Nu e nimic de glorie: ianuarie e în principiu o lună nesuferită - treizecişiuna de zile de facturi, impozite şi amenzi şi tot atâtea amânări ale planurilor măreţe de reconquistă a timpului liber. După fericirea pe comandă - et non pas sur mesure! - a saturnaliilor expiatorii şi încă vreo trei zile de punte chiulangie, cu voie de la stăpânire: teribilul concert de claxoane contrariate al dimineţii, vocea acră vestindu-te că ţi se va tăia capul dimpreună cu linia de mobil. Şi constatarea că nu, după cele douăsprezece pulsări din miez de noapte nu te-ai transformat decât în tine însuţi.

Nici mai frumoşi, nici mai diştepţi: dar cu angoasa metafizică a încă unui an dus pe apa sâmbetii. O zi de luni care ţine o lună întreagă, en somme: aucune rade, aucune berge.

Crăciunul e departe. În ianuarie, numai contabilii îndrăznesc să se scrie cu totul şi cu totul fericiţi, am impresia.

***

Poate că soluţia spaniolească, sărbătorind Magii cu fast la începutul lunii, e o consolare potrivită pentru aşa o dramă cât batista. Mai de folos ar fi, însă şi într-o ordine nu neapărat obligatorie: o tablà de şah, o busolă, hârtie şi creion, aspirine şi bilete de tren, un borcănel de şerbet, două hărţi fără colţuri.

Şi un curaj à deux mains, cât un orizont de orezării. Pentru că fericirile nu se fluieră, se construiesc. Şi cu cât sunt mai fragile, cu atâta sunt mai migăloase. De aceea, ziua de luni trebuie neapărat, din voia şi după priceperea proprie, dată de-a berbeleacul şi făcută dimineaţă de sâmbătă.

De treisuteşaizecişicinci de ori pe an.

A şaizecea scrisoare ter de la Ulan Bator: Poste Restante

Motto:

"Longtemps, il avait ri, le robuste gars normand, de la naïve imagerie des légendes, avec son immuable personnel de Dames, de Bouddhas et de savants Mandarins: Génies bénisseurs; - généraux et guerrières, en armure d'or, chevauchant contre les Tartares; - rois drapés de soie jaune, impassibles, qui récompensent ou dégradent les Poussahs et les démons, par décrets calligraphiés à l'encre incarnadine; - bonzes chenus; - serpents tricéphales, qui sont de sages devins; - et les poissons cannibales qui exigent sept vierges en tribut; et le Dragon, le Tigre, la Licorne, la Tortue, qui sont les quatre animaux symboliques..."

(Jules Boissière - Les Génies du Mont Tân-Viên, Fumeurs d'opium)

De la Z., către P., Sihanoukville

Ştiu, domnule: scrisoarea asta acuză o întârziere aproape ilicită - amănunt care ar trebui, în mod normal să vă placă. Dar cum să te descurci mai degrabă, atunci când te pomeneşti brusc: ai foarte multe lucruri de spus - de preferinţă fără ticăloşia verbiajului tout bête, car tout nu.

Nu întâmplător le pomenisem insistent, săptămâna ce s-a scurs, pe cele două cucoane: în felul lor, sunt poate cele mai fericite cazuri de reacţie europeană faţă cu inextricabila grozăvie a asiatelor. Şi după cum sperăm că se înţelege de la sine, reuşita vine din zone pe care mintea strâmtă le ţine, de regulă, drept margini de societate: vagabondajul pe jumătate jucat al lui Duras şi ţâfna glacială a celeilalte. În fond, doi versanţi care se întregesc perfect al unor dandysme: ştiu, o să-mi spuneţi en couperet că nu e lucru de muieri. Însă dacă restrângem categoria cu totul la cazurile de muieri şi jumătate, poate că tupeul devine acceptabil, inter nos.

În cheie argheziană, căutarăm şi nu găsirăm. Şi atunci e normal să te întrebi cum e posibilă atâta lipsă de perspectivă. Sau şi mai grav: de simetrie.

***

Pentru că da, subtilităţilor asiatice, Europa le răspunde în general cu encomiastice de o îngrijorătoare lipsă de profunzime. Din punctul ăsta de vedere şi odată cu Malraux, se crede că am evoluat: un pic mai bine pentru conştiinţa colectivă, cu atât mai rău pentru paradigma estetică. De regulă, nu mai ştim formula cu şi despre decât îngrijorări, compasiuni şi în general lucruri de o îngrozitoare banalitate menită să ne spele mintea şi sufletul de ceea este astăzi privit ca un soi de culpă originară: păcatul colonial.

Şi nu mai avem nici măcar scuza înduioşătoare a unor detalii folclorice. Iar precedentele erau cu siguranţă mai amuzante: biata Lakmé de pildă, înfăşurată în văluri, madonetă bengali cărând întru sârguinţe ulciorul înspre râul bântuit de iazme, blesteme şi coups de sort! Schimbând platitudini siropoase cu ofiţeraşul încălţat cu pantofii albi ai micii ţinute, a cărui tunică miroase a sulf. Şi crăpând cu convingere, rebeliune şi asumare oftată pe lespezile udate de rouă şi roase de vreme ale templului ancestral: oh - aculturaţie pedpsită în faşă, vae victis - dezrădăcinare, sic transit - dar ce-ar mai face fix ca ea şi mine de rien farmacista rămasă fată bătrână din Provins!

Iconografie imbecilă pesemne, dar sinceră: secolul nouăsprezece crede cu mare curăţie şi siguranţă de sine că prezenţa albă e necesară, aşteptată ca Viracocha, aducând cu sine vaccina, canalizarea, pavajul şi şcoala republicană.

Nivellement par le haut: à partir de là, on peut bien se permettre quelques mélodrames. Non?

***

De-abia Butterfly pare mai verosimilă, dar şi mai pe gustul nostru chinuit şi scrijelit de istorie: însă neliniştea ei de construct sadea nu e foarte asiatică - aproape deloc, de fapt. Întotdeauna am citit-o, cu tot dragul, drept ceea ce probabil şi este - tulburarea rafinată a lumii Belle Epoque, faţă cu germenii secolului complicat ce avea să vie, travestită în kimonoul pretextului liric.

Chut...écoutons-la: vaierul încrezător înspre Pinkerton e naivul reflex de supravieţuire al sipetului muiat în tuş de China ce se speră cruţat de patul puştii.

Oare cum s-o fi auzit şi simţit asta la Petrograd, pe la 1916?

Mais je m'éloigne, Monsieur. Heh, excusez du peu... ce e mai asiatic decât o solemnă pereche de cai verzi pe un paravan de matasă?

***

Era nevoie de altceva: mai multă nuanţă virulentă, o substanţă opiacee de contrast şi abilitatea stilistică de a mânui cu precizie spiţerească amănunte a căror înţelegere reclamă astăzi căutări lexicale destul de anevoioase.

Cu totala încredere pe care o am dintotdeauna în gustul dumitale desăvârşit, nu regret una din cele mai istovitoare lecturi de până acum. Istovitoare şi îndelungată, nici acum isprăvită, de parcă dumneata ai fi vrut să-mi pedepseşti, în cheia orientală a unor lentori înţelepte, frugalitatea cu care desfac foile.

Mă credeţi, domnule? Je crains de manquer de temps, c'est pour cela que c'est ainsi.

Şi cum îmi e imposibil să mă supăr pe dumneata, mă mulţumeşte îndestulat să fiu de acord: revelaţia vine şi în cazul ăsta de unde te aştepţi mai puţin. De la un autor minor, aproape cu totul uitat, şi care a făcut umbră pământului treizecişipatru de ani.

Secerat de o pacoste necunoscută la Tonkin, în 1897, Jules Boissière merită mai mult decât o scrisoare şi singură: mai degrabă şi începând de astăzi, o călătorie de recunoaştere pe îndelete.

Ceci n'est qu'un maigre apéritif dînatoire, soit dit en passant.

***

Cu mirarea deocamdată incompletă a unor remarcabile lucidităţi auctoriale. Cu fericirea distanţei faţă de lucrul european. Cu înduioşarea cu care cititorul simte că povestitorului îi mai alunecă din vreme în vreme piciorul, pe firul naraţiunii. Şi în fine, cu stupefacţia unor profetice proiecţii ale lumii ce avea să vie.

Îţi spun eu, domnule ce zâmbeşti deja: pe lângă lucrurile astea, Malraux e curată şi superficială apă de ploaie!

***

Şi în fine, o intuiţie pe undeva îngrijorată: am impresia, Signore, că Extremului-Orient i se potriveşte mai bine nişte cerneală bărbătească.

Tant pis pour moi: comme les idiots, je persiste et signe,

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a zecea zi a lunii lui Bahman

Truc possible!

Ieri am primit o reclamaţie elegantă stilistic, vehementă în cheia unor coduri de comunicare. Şi adineauri, un semn al mirării, fix în secunda în care janela îşi dădea sufleţii probabil - cred că una ca asta se scrie cu session expired şi e al naibii de neplăcut: un pervaz în nas şi dama doarme tun, estimp.

Reclamagiul pomenea ceva de cadâna cu care v-am obişnuit şi care mai nou dispare frecvent de pe foaie. Alesesem poza lui Roger Fenton, după carpeta iniţială, pentru că dădea seama de nişte stări de amplă contemplare năucă şi fericită a unor apariţii.

Şi astăzi ni se întâmplă asta, dar în încercarea de a satisface un individ extrem de greu de mulţumit, poftim o poză a subsemnatei de acum fix şapte ani şi jumătate.

Scolasticul crede că e făcută pe zidul de miazănoapte de la All Souls' College. Nici vorbă, e făcută în grabă administrativă mare, într-o dugheană de pe rue Soufflot.

Unele lucruri s-au mai schimbat de-atunci: rânjetul cu sufletul la gură, ei bine - rămâne.

PS: Et le bouquin prend un temps fou, absolument.

Yet Another Twist

Bineînţeles, cine crede că pregătirile unei astfel de întreprinderi asiatice sunt simple, se înşeală. Ca dovadă, patruzecişiopt de ore câştigate - prin intervenţia providenţială a Fregatei - duc la prăpăstii considerabile sugerate de Dihanie. Evident, în dulcele stil clasic: nimeni, dar absolut nimeni de pe planeta asta nu mânuieşte cu atâta dexteritate, în afară de domnul P., sugestia fermă, tocmeala damaschină şi răsfăţul din gene ca să obţie ce vrea.

A croire que la kadın, c'est lui: mais ce serait sans doute une énorme erreur. Ceci dit, je suis verte d'envie, par moments: avec de tels discours, plus aucune raison de ne pas dominer au moins trois galaxies et deux étoiles filantes.

***

Lăsând exegetica la o parte - vor trebui mai întâi isprăvite cărţile despre Dumnealui, pentru aşa un tupeu - iată ultima versiune, ne varietur, a traseului asiatic. Cântărită drastic, cu o grijă care mă face să mă înroşesc nepermis: însă dacă nu aş pomeni de asta, am putea crede în ingratitudini şi dumnezeule mare, niciodată nu a fost aşa.

VIVACE, MA NON TROPPO

01/04 Bangkok: sosire după-amiază.
02/04 Bangkok.
03/04 Bangkok.
04/04 Bangkok.
05/04 Bangkok: plecare seara, cu trenul spre Nong Khai + Vientiane.
06/04 Nong Khai + Vientiane: sosire la gară, trecere în Laos şi sosire la Vientiane cel târziu la prânz (by Asian standards).
07/04 Vientiane.
08/04 Vientiane.
09/04 Vientiane.
10/04 Vientiane + Vang Vieng: plecare ziua nu neapărat foarte devreme, sosire după-amiaza.
11/04 Vang Vieng + locul fără nume pe hartă: plecare de dimineaţă.
12/04 Locul fără nume pe hartă + Ban Phatang + Vang Vieng: plecare de dimineaţă spre Ban Phatang, şi de acolo, după prânz, la Vang Vieng.
13/04 Vang Vieng + Nong Khiaw: plecare de dimineaţă pe şosea, sosire după-amiaza (atenţie: zi obositoare cu multe ore de drum).
14/04 Nong Khiaw + Muang Ngoi: plecare de dimineaţă pe râu, sosire peste aproximativ o oră.
15/04 Muang Ngoi.
16/04 Muang Ngoi + Nong Khiaw + Luang Prabang: plecare înainte de prânz pe râu, apoi pe şosea, sosire după-amiaza la Luang Prabang.
17/04 Luang Prabang.
18/04 Luang Prabang.
19/04 Luang Prabang.
20/04 Luang Prabang + Siem Reap: plecare la 10:35 cu zborul 869 al lui Vietnam Airlines şi sosire la 12:00.
21/04 Siem Reap.
22/04 Siem Reap.
23/04 Siem Reap + Battambang: plecare cât mai devreme pe râu (dacă se poate) sau pe şosea.
24/04 Battambang.
25/04 Battambang + Phnom Penh: plecare de dimineaţă pe râu (dacă se poate) sau pe şosea.
26/04 Phnom Penh.
27/04 Phnom Penh + Bangkok: plecare la 20:00 cu zborul 936 al lui Bangkok Airways şi sosire la 21:05 .
28/04 Bangkok + Hat Yai + Pak Bara + Ko Lipe: plecare la 07:45 cu zborul 3131 al lui Thai AirAsia (www.airasia.com) şi sosire la 09:15 la Hat Yai ; apoi, plecare pe şosea până la Pak Bara şi, de acolo, cu feribotul de la 11:30 care soseşte în jur de 13:00 la Ko Lipe.
29/04 Ko Lipe.
30/04 Ko Lipe.
01/05 Ko Lipe.
02/05 Ko Lipe + Pak Bara + Hat Yai: plecare cu feribotul de la 13:00 care soseşte la Pak Bara în jur de 14:30; apoi pe şosea până la Hat Yai, şi de acolo, cu ultimul tren de seară, înapoi seara la Bangkok.
03/05 Bangkok: plecare noaptea înapoi în Europa.

***

Şi o explicaţie, de mâna domniei sale:

(Locul fără nume pe hartă) şi Ban Phatang. Ce să scriu despre ele pe lângă faptul că n-au infrastructuri turistice, constituie o pregătire deosebită pentru Muang Ngoi şi că au nişte peisaje de o frumuseţe absolut extraordinară? Păi un lucru foarte important: că o să-ţi dea şansa de a întâlni popoarele yao şi lao pe lângă popoarele hmong de la Muang Ngoi. Şi o să realizezi când eşti acolo că aşa ceva n-are preţ.

Nemaipomenit de eficient: mie mi-a luat minţile şi cunoscându-l bine pe domnul Pantazi, cred că pot să conchid liniştită - descrierea de mai sus e absolut eufemistică. Pe lângă faptul că te pişcă elegant - dar ferm, ma parole: une main de fer dans un gant de... - cu şi despre bietul tău analfabetism european - real, dar relativ - despre res asiatica.

***

Ca de obicei, nu e nevoie de multe vorbe ca să ne gândim la fix acelaşi lucru. M-a uluit să citesc mai în josul foii cam aşa: a la tercera va la vencida, după ce ştiam că mă trezisem de dimineaţă cu un bell chime similar - la troisième fois, c'est la bonne.

La quatrième, si je compte bien: dar despre asta, nemaipomenitul domn P. nu avea de unde să ştie. Însă o să îi povestesc, într-o bună zi, cum era să plec pentru o pereche de ani pe malul Râului de Perle, cum m-am chinuit să învăţ chinezeşte de una singură vreme de un sfert de oră cu sentimentul geometriei non-euclidiene. Şi cum toate astea s-au dus pe apa sâmbetii în alt sfert de ceas, negru şi greu.

Dar dacă adaug că lucrul asiatic m-a făcut să mă întorc, în 2002, de la Paris la Bucureşti, poate că dumnealui beizadeaua va pricepe deopotrivă imensa mea stupoare iniţială - ai călători în Asia? suna o întrebare de acum foarte mult timp, ezitările îndelungate şi greutatea cu care scriu despre asta - ca şi cum încă nu mi s-ar cuveni. Ca să nu mai adaug puseul de certitudine cum că întâmplarea e bună şi credibilă numai pentru bişonii frizaţi. Despre cei maltezi, numai de bine.

PS: Sigur, în poză e o vedută din 1915 a golfului Hạ Long. Zău domnule Dumneata, şase zile la Ko Lipe, când puteam încerca Vietnamul cu degetul? Şi au şi ambasadă bucureşteană, hm.

Later edit: Cum mă aşteptam, ies la socoteală patru zile la Ko Lipe. Am schimbat şi gata: batem în cuie!

Bună dimineaţa...

... vodka taie greaţa, cum se spune la Bucureşti - nu la Magnitogorsk.

Şi alcolu ieste viaţa, desigur.

Însă în seara asta, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: el que bebe vodka, se equivodka.

Mais comment fait-il pour trouver ses trouvailles?

Ochiul Scolasticului, 3: Une passante

Cică e de pe strada Academiei. Acum vreo trei zile: şi e în mişcare, vezi? întăreşte autorul cu aceeaşi fericire cu care traduce câte ceva dn Areopagit.

Iei aparatul şi-aştepţi: am avut baftă, am fost pe fază.

Parce que bon, même les idées respirent: et c'est tant mieux.

***

După care şi - ca de obicei, fără tranziţie - trece la altceva: pleci? chiar pleci? eşti nebună, dar oricum ştiai. Să nu uiţi bocancii. Şi vaccinurile - te-ai interesat? Şi ăăă... pastile de chinină, da? Şi lanternă... şi mai găsesc eu până în martie...

Ascultă: ai văzut drac mort?

Nu. Dar ziceam şi eu aşa.

PS: Diseară, trebuie să isprăvesc un scurt proiect care mi-e deja foarte drag şi care o să mă ţie ocupată vreo câteva sâmbete, imediat după ce mă întorc din Asia, într-o primă etapă. Dacă totul merge bine, o să aflaţi destul de repede despre ce e vorba: şi la drept vorbind, m-ar bucura să vă încânte cât mă fericeşte pe mine, croindu-i osatura.

După care, mai luăm o duşcă de opiu: cine spunea că lectura e otium curat, pesemne c-a vorbit în pungă.

Ochiul Scolasticului, 2: Le pas de porte

Estimp, Scolasticul s-a apucat - foarte serios şi cu aplicaţie aferată - de vânat secunde bucureştene.

Aferim şi să vedem cât îl ţine: asta din stânga mi-a plăcut imediat şi cu asupra de măsură din toată tripleta. Pentru că are criteriu, astuţie şi inteligenţa spontană fără de care nu se poate închipui fotografie serioasă - nu ca fibrilantele mele fără perspectivă, dar cu mirare sinceră.

N-am îndrăznit să-ntreb de unde e: cunoscându-i bântuielile, presupun fără acoperire Lipscanii sau zona Băncii.

De bucurat, însă, ne bucurăm.

Ochiul Scolasticului - 1: A Matter of Perspective

Primit astăzi de la Abd'allah, vreo patru poze de-ale dumnealui, Scolasticul, din care am ales fireşte şi previzibil trei.

Pesemne ca să jubileze doi ani de când mi-a dat de păreţi uşa de la Agie întrebând teribil de sfios: ăăă... am o întrebare tâmpită, dar... tu eşti Zaza?

A naibii viaţă, uite domnule că nu mai ai linişte nici pe foaie, bombănisem eu uşor desumflată de brusca şi propria goliciune demascată: da, ei şi?

Faire face, quoi.

Trebuie să recunosc, fără urmă de ambiguitate: zâmbetul lui Abd'allah în momentul ăla nu se poate cumpăra cu safire - e, de-altfel, acelaşi ca al beizadelei de Scolastic, cu care mă am suspect de bine pentru cineva care nu suportă puştimea.

***

Et un ange passe, heh: păi, eu sunt Abd'allah.

Sans blague: cu dumneata vorbirăm până acum cinci minute, cu ferma convingere că locuieşti într-o ţară ploioasă, undeva la antipozi?

Eh ben, à la bonne heure: parcă poţi să mai spui ceva?

Needless to say, Scolasticul a devenit foarte repede cel mai bun camarad pe care te poţi vreodată enerva constructiv. Şi improbabilul, exasperantul şi îndărătnicul - în capriciile sale pravoslavnice, fireşte - frate de care nu avusesem parte până atunci.

Mare pieton, cu fireşti şi cumplite accese de puturoşenie contemplativă, Scolasticul e cel care mi-a dat ideea Tribulaţiei de sâmbătă, pe care a lăsat-o de izbelişte atunci când s-a întâlnit cu un silogism prietenos care habar n-avea unde e Piaţa Amzei. Nicio importanţă: povestea continuă, important era primul pas.

***

Cu oameni ca el, e o mare plăcere să scrii de vorbă: nu e mult spus, pentru că taclalele tind să se prelungească întotdeauna după răstimpul unor constatări politicoase, până ce cafeaua se plictiseşte de la sine şi în indiferenţa generală.

La doi ani, trei săptămâni şi cine ştie câte sute de mii de minute de la nişte încăierări despre un Ballonseide, i-a venit şi lui rândul să-i mulţumesc pe hârtie. Şi se cerea una ca asta.

...pèse comme un couvercle

De vreo săptămână, meteorologie bucureşteană absolut stupidă: umezeală burgheză, ploaie lipsită de farmec, tristeţe leşioasă la mai orice oră. Trecând astă-seară cu maşina pe Lascăr Catargiu, observ salonul de frumuseţă care mutilează o splendidă folie 1900 din preajma străzii Orlando: ce folos că tencuiala e proaspătă, dacă termopanele şi geamlâcul fără patină îi dau luciri comatoase, hm?

Mortăcioasă, guturai, bref: à la traîne. Chef de somn belaliu, defazare indiferentă, delicii obscure: aleatorii, minuscule şi intense fulgerări asiatice în cele mai prozaice momente. Oare chiar aşa începe, domnule?

***

Şi chef acut de chestia din stânga: a nu se confunda -jamais de la vie- cu vulgara, proletara şi înecăcioasa pricomigdală. Întoarsă de la Paris duminică, Fregata îmi adusese cu abnegaţie înduioşătoare un étui de la Kayser, fix vizavi de passage des Entrepreneurs. Dar vai, ce deziluzie şi ce scandal, izul inexplicabil de râncezeală binevoitoare ne face să oftăm şi să scriem aşa: părerea Dihaniei în veci nu vei mai lua matale în deşert, cucoană!

***

336, astăzi la prânz: ah, carevasăzică aşa, chiar pleci?

Chiar plec, da. Lucru care îmi aduce aminte că mai am probabil un catralion de întrebări. Dar mai întâi, un pui de somn - aşa nu se mai poate: povestea fecioarei cu buze prea roşii, a ghicitorului în stele şi a mandarinului blazat, în totul contondentă - să vezi cum se rostogolesc ţestele de pe foaie la trei noaptea, bonjour le délire, heh.

Ceci dit, tout cela souffre - c'est bien le mot - d'une beauté insolente: mais chut, on aura ce soir les mots pour le dire - ils ne viennent qu'entre veille et sommeil.

Later edit: Şapte dimineaţa - nu e pui de somn, e aeroplan.

Une solution vitale: le rêve courtois

Dans ce Tonkin livré depuis un demi-siècle aux plus humiliantes prépotences - les mandarins de Chine après les pirates, et les Européens après l'armée de Hué, - de curieuses personnalités ont surgi, fruits éclatants et bizarres des greffes récentes, serties sur le vieil arbre de la société annamite. Bien des lettrés, désespérant de sauver l'antique civilisation, se désintéressent de la patrie; suprêmes égoïstes, ils se réfugient de tout l'essor de leur âme et se concentrent dans le rêve du passé. Et puisque l'espoir ne leur reste pas d'expulser la dure engeance d'Occident, comme leurs aïeux repoussèrent l'invasion mongole, du moins ils ambitionneront de vivre libres en montagne, gardiens des traditions, ignorants de l'Européen, comme si jamais il n'eût foulé la terre sacrée. Ils ne savent rien de nos civilisations nouvelles nées; et, les yeux clos, dans l'univers entier ils s'obstinent à reconnaître uniquement les dix-huit royaumes des Annales chinoises, qu'en ceignent de vagues contrées, repaires de forbans sauvages, solitudes inhabitables pour des lettrés. Ceux-là oublieront l'irrémédiable décadence en résidant par le souvenir auprès des sages et méditant les exemples de jadis. - D'autres apprirent comme eux à mépriser la foule contemporaine, les vils esclaves de maintenant; mais ils ne s'élèvent pas, ainsi que Thuât et Dê Hien parmi les premiers, à la divine indulgence. Accessibles encore à la joie de commander, comme un désir de voluptés rares, - pour continuer en paix leur rêve solitaire, pour le plus passager caprice, ils n'hésiteront jamais à sacrifier les êtres éphémères qui les adorent et leur vouèrent un culte. Ainsi, de la classique éducation chinoise et du monde actuel, dur aux sages, - de ces deux éléments amalgamés, comme d'un terreau puissant, jaillirent certaines âmes méditatives, orgueilleuses et tristes, - des lettrés qui regardent comme la fleur suprême de leur ambition le talent de composer des vers en une langue étrangère, - des savants doux, pensifs et courtois, contemplant au ciel du songe un idéal de vertu surhumaine qu'en des siècles propices ils auraient atteint, - mais tous si dédaignés de l'homme, si convaincus de sa déchéance intellectuelle et morale, qu'ils s'égalent souvent, par leur transcendante cruauté, aux pires tyrans.

(Jules Boissière, Comédiens ambulants, Fumeurs d'opium)

***

E imposibil să tai citate scurte din stofa grea şi densă a unei scriituri cum este cea a lui Boissière. În situaţia asta, nu ai decât soluţia unui acces de logoree a copistului, faţă cu argumentul care ţi se aşterne sub nas fix în momentul în care sperai să adormi.

Deşi despre asta îmi propusesem să vorbesc pe îndelete, nu puteam aştepta momentul în care aveam să isprăvesc toată cartea. Pentru că am certitudinea că fără o astfel de introducere va fi foarte greu de înţeles de ce cazul vice-rezidentului de 1re classe la Tonkin, în anul de graţie 1895, este sinonim unei aiuritoare experienţe a despuierii de sine şi imersiunii absolute în arcanele unei alte planete. Fără privilegiul cordonului ombilical indochinez, cum e resimţită din plin experienţa puşlamalei de Duras. Şi fără avantajul cu două tăişuri şi din născare al unei detaşări reci vizavi de orice lucru ce iese din tiparele clasice - crucea şi slava domnişoarei de Crayencour.

Lentoarea indulgentă cu care descifrăm toate literele scrise - şi este în adevăr o fermecătoare şi tactilă voluptate! - pe hârtia velină de Pondichéry e pesemne explicabilă: chiar şi fără diacriticele ce se cuvin. De la bun început am luat povestea asta drept ceea ce probabil şi este, domnule: un exerciţiu aplicabil unui alt ritm respirator.

Cred că ăsta e lucrul cel mai important dintre toate, deşi e nemaipomenit de interesant să disecăm agale şi partea de proiecţie, stârneală şi aşteptare, şi lipsa de iluzii sau mai degrabă detaşarea vertiginoasă faţă de lucrul străzii: în jocul lor diacronic şade tot chichirezul, am impresia.

Car l'Asie est un chatoiement: et elle ne fait que commencer, ceci dit.

Et si c'était vrai?

Unul din lucrurile cele mai amuzante care se întâmplă în momentul în care povesteşti zilnic fărâme ale unor circumstanţe este să observi reacţia celorlalţi. Nu comentariul în sine, problema e mai vastă de-atât: ci credinţa cu care cititorul îndrăzneţ şi constant pleacă acasă, ceea ce rămâne după reacţia viscerală sau neutru-spontană, selon arrivage.

De pildă, habar nu aveam până deunăzi că biletele mele sunt urmărite şi la Dublin. Unde cineva s-a (re)apucat de citit Craii, cu un ochi nou şi afectuos faţă de Smaranda - je radote sans doute, dar: se poate altfel? je vous en prie! - şi o concluzie care m-a fermecat, din egocentrism pesemne şi nimic altceva.

***

În biletul irlandez scrie cam aşa:

"Câteodată te ataşezi aşa de mult de un personaj fictiv încât ai citi orice întâmplări cu el şi te-ai uita la oricâte episoade doar ca să îl poţi păstra viu în continuare. Cu sânge cât se poate de nobil în vene, cu o avere considerabilă câştigată printr-o întâmplare norocoasă, sensibil la farmecul Cişmigiului noaptea, fascinat de mare şi atins de microbul călătoriilor, dependent de flori proaspete, adânc rănit de urmaşele Evei, o dată prin trădare şi o dată prin moarte, domnul Pantazi este cu siguranţă unul dintre aceste personaje.

Nu-i reproşăm decât că nu s-ar coborî la o persoană de rând şi fără o oarecare avere fără puternice procese de conştiinţă, convins că face un păcat cumplit. Probabil şi eu i-aş scrie scrisori fără număr dacă aş şti că am un pic de sânge albastru ca şi Zaza."

Şi trebuie să răspundem, pentru că ne-a plăcut de-am murit: şi e ciudat, pentru că e de nimica toată, vraiment.

Cu excepţia reproşului - cu ţiganca de la zid care râde solar ce ne facem oare? - şi a poveştii de sânge siniliu: nu are nicio importanţă, domnişoară, pe cuvântul meu de pionier.

***

Heh: sunt aproape tentată să scriu că nu are nicio importanţă dacă Pantazi există sau nu, cel puţin erga omnes.

Mărturisesc: mi se mai întâmplă să mă întreb şi eu chestia asta, din când în când.

Pentru ca numaidecât să reiau titlul unui roman - execrabil, de-altfel, dar cârligul de pe copertă e bun ... şi potrivit! - şi să adaug ceea ce am scris în antet: et si c'était vrai?

Cu alte cuvinte, tărăşenia devine delicioasă atunci când ştii. Iată de ce, îi mulţumesc autoarei biletului: pentru că asta înseamnă că da, am izbutit ceva. Nu numai şi aproape deloc în termenii unei mistificări, de-altfel: cum obişnuiesc să spun, what you see is what you get. Dar dacă am reuşit măcar pentru cinci minute să vă fac să pierdeţi nordul busolelor şi să vă frecaţi niţel la ochi, a neîncredere, atunci asta înseamnă că biroul caselor din spate s-a făcut jardin d'hiver cu păreţi de sticlă, fără hotare posibile.

Asta trece dincolo de paşapoarte, semnături şi grupe sangvine. Iar din momentul ăla încolo şi complet paradoxal, credeţi-mă pe cuvânt: realitatea sau ficţiunea nu mai sunt opozabile pietonilor.

Adică lucrurile se întâmplă peste umăr.

În care se vede că Bush are o casă mică, dar foarte

Bineînţeles, nu e adevărat: ni se pare că auzim chestia asta cu inflexiuni R'n B a lui Vali Vijelie.

Ameţitoare înţelegerea realităţii, sau în terminologia consacrată refrenu' pă sistem: Bush se oftică, desigur pentru că are o casă mică, element care sugerează cumplita decădere a lipsei de valoare.

Ah, sic transit, mămică.

Purporting a strong social message, though: e preşedinte dă coloare? Estem, trăi-ţi-ar, heh. Aşadar, Obama mea, fratili meu, vino buei şi la noi întru Welfare State şi evanghelia lumii ce va să vie.

Bagă, soro, la greu!

Later edit: Pâş-pâş, Bengalul instrumentalizează cât China mitemul deja considerabil al unui Gettysburg reloaded. De unde şi o dilemă, substanţială: o bamă - două bame? O obamă - două obame?

Cornes turques, vous dis-je!

Rum and Coca-Cola

Colegio de Dolores
Apartado 1
Santiago de Cuba

Santiago de Cuba
Nov 6 1940
Mr Franklin Roosvelt
President of the United States

My good friend Roosvelt:

I don't know very English, but I know as much as write to you.

I like to hear the radio, and I am very happy, because I heard in it, that you will be President for a new (período).

I am twelve years old. I am a boy but I think very much but I do not think I am writting to the President of the United States.

If you like, give me a ten dollars bill green american, in the letter, because never, I have not seen a ten dollars bill green american and I would like to have one of them.

My address is:

Sr. Fidel Castro
Colegio de Dolores
Santiago de Cuba
Oriente. Cuba.

I don't know very English but I know very much Spanish and I suppose you don't know very Spanish but you know very English because you are American but I am not American.

(Thank You very much).

Good By. Your friend,

Fidel Castro

If you want iron to make your sheaps ships I will show to you the bigest (minas) of iron in the land. They are in Mayarí. Oriente. Cuba.

***

Aww, isn't that sweet? Heh: douăzeci de ani mai la vale, lucrurile şedeau cu totul altfel, fireşte. O matematică simplă ne aduce aminte că în cazul ăsta ar fi rost de un jubileu, pe dos.

Doar pentru că se preumblă în trening şi au aerul uşor răvăşit al jucătorului de şah din Cişmegii, nu înseamnă că indivizii de teapa asta sunt şi simpatici. Du reste, am impresia că orice alt comentariu e absolut de prisos.

Domnu Ceauşescu

Au mai rămas fix zece minute dintr-o zi fără jubileu.

26 ianuarie 1918. Nouăzeci şi unu de ani, carevasăzică. Reacţia străzii, văzută peste umăr în casele din faţă, m-a umplut efectiv de furie: puştoaice rumegând cingo mărturiseau, la metrou, că habar nu au cine naiba e domnu' Ceauşescu ăsta.

Isn't it ironic? Domnu - cui merită mai puţin, din prostia crasă a minţii născută relaxată?

***

După ce ani de zile am râs galbin, nu putem regreta, pentru că nu avem dreptul la vorbe cu dus şi întors, cu şi despre. Şi ce să te înfurie mai repede, de-altfel? Neştiinţa încălţată sau uitarea nesimţită? Vaste programme, heh.

Probabil că totuşi uitarea, dacă stau bine să mă gândesc: pentru că scuza unui activ pozitiv e inoperantă, în speţă. Eu - o ştiţi cu toţii - am ales să nu uit, fie şi pentru că scenografia în care am trăit destulă vreme e una a unor nuanţe permanente şi nu de puţine ori, ameţitoare. Poate că de multe ori episoadele astea plictisesc - la urma urmelor, cui dumnezeu îi cade bine câte o pastilă de mentosan în plin capitalism lubric, în plină criză folclorică, bref în pauza de cafea?

Nicio importanţă, eu merg mai departe cu lucrurile astea. Cu cozile din Amzei de patruzecişiopt de ore pe ceas. Cu şniţelul din parizer - mare raritate, pe la 1988! Cu fusta uniformei de pionier, cumpărată lălâie la Bucur Obor în 1985, ajunsă au ras des fesses în 1989: o provocare rumenă, stai naibii mai în spate, că ne ia la ochi tovarăşa Filofteia, mârâia acut doamna Chiriac, pocnind vesel diapazonul corului şcolii Clemenţa. Cu ţigările BT fumate într-a treia în balconul unei case de pe Xenopol: iar aţi furat tutun, ei vezi tu pe dracu duduie când ajungi acasă - ştiu tot, reteza Mândra la telefon.

***

Ce-ai acolo, Moga? Ce să am, tovarăşe profesor, nişte cărţi în ziar. Cine ţi le dă? Mătuşa mea. Întinde pachetul: îţi baţi joc de mine? Nu, tovarăşe profesor: vedeţi şi dumneavoastră - colecţia Să ştim. Mda, cărţi sovietice? Da, tovarăşe profesor. Vai, credeam că e literatură reacţionară: du-te naibii acasă, că m-ai speriat. Fireşte Grigore D., frustratul enciclopedic de Geografie, făcea pe nebunul în faţa cancelariei de la parter, ca să fie auzit şi văzut de tovarăşele prepuse. Fix în ziua în care eu eram plină de respect şi abnegaţie, elev de serviciu cu banderolă roşie strânsă cu arici peste bluza de pionier, fireşte: sună bă şi tu cu cinci minute înainte, ce dracu, dormi pe tine?

Ai dracului, toţi citiţi cărţi proaste: aşa vă tâmpiţi, mie îmi spui?

***

Copii, aţi adus Petrosin? A furat mamaia, tovarăşa, zice tare şi fericit Puha - viitor vieţaş - să se ajungă, bre, la toată clasa. Fireşte, nu putem accepta: clasă, ce părere ai? Păi ce să zicem tovarăşa învăţătoare, dar se poate? Asta spuneam şi eu, măi copii: Puha... poftim bidonul înapoi, zi-i bunică-tii să mă caute mâine după patru.

Biata doamnă Florescu: aşa cum am mai zis, credea sincer că totuşi se poate. Şi nu, nu se putea nicicum. Tânăra Gardă nu ţine de lipsuri: it never did.

***

Şi totuşi, dacă ar fi să-mi aduc aminte numai două situaţii din toată povestea asta plină de vorbărie, probabil că ar fi unele din primele lucruri care m-au făcut să înţeleg că egalitatea e o cumplită iluzie.

Primele două săptămâni ale clasei întâi au fost relativ acceptabile, la Clemenţa. Datorită sorţii, împărţeam banca întâi a rândului de la geam cu una din nepoatele ministrului Sănătăţii, mare consumatoare de carioci: primul set - unguresc, de la Pevdi - a fost rapid ajuns din urmă graţie unui rar tapaj patern, pe strada Academiei. După două săptămâni, penarul chinezesc - închizătoare cu magnet, oglindă şi radieră care mirosea a portocale şi o vietate acvatică rânjind de pe capacul de vinilin, imaculat şi lucios - începuse deja să mă îngrijoreze: distanţa tehnologică era imposibil de recuperat. Două zile mai târziu, primeam lovitura de graţie, la ora de lucru manual, când pe jumătatea dinspre uşă a băncii apăruse un asortiment neruşinat de carioci refegiste, în culorile cele mai bezmetice de închipuit: păi ăla ce-avea?

Ah, zise Irina trecându-şi mâna a deznădejde prin păr, mi-a zis mama că sunt insuficiente.

Acasă, Fregata m-a cârpit cu mare uşurătate auzind bâzâiala aferentă şi augmentativă - da io de ce n-am, toţi copiii au!

Ruşine să-ţi fie, dragă, cu asta măsurăm oamenii?

Evident, ea avea dreptate.

***

Considerabil mai tragic şi derizoriu trebuie să fi fost episodul alimentar, imediat următor în amintirile mele afacerii Carioca.

Pacheţelul pentru recreaţie presupunea - probabil că şi astăzi e aşa - ample desfăşurări de creativitate domestică: aş minţi dacă aş spune că nu ne uitam la sufertaşul celorlalţi.

Ţie ce ţi-a dat de-acasă, era refrenul care putea ruina reputaţii.

Graţie speculei neruşinate, căpătasem o jumătate de salam de Sibiu, care se tăiase cu mare parcimonie: în fiecare dimineaţă, două felioare translucide aterizau între feliile de pâine prăjite pe tabla aragazului AGA al lui Radu T.

Pe vremea aia, mărturisesc: mi se părea ceva absolut normal. Habar n-aveam că eram singura care se bucura de unul din alimentele capabile să provoace delaţiuni, crime şi delir colectiv. Încă îmi aduc aminte de legenda persistentă ce vedea în tunelurile cu porţi de fier de lângă Peleş depozite strategice de carmangerie, aşa cum alţii cred că la Gizeh se află CNSASul Atlantidei.

În fond, e vorba de acelaşi reflex credul al visului de cusătorese.

Cu eforturi eroice, am ţinut-o în glorie preţ de vreo trei săptămâni. Înlocuitorul - groaznicul salam italian, ţinut cu zilele în făină ca să-i mai tragă din umezeală - nu avea acelaşi farmec.

În dimineaţa aceea, m-am dus cu frică îndărătnică înspre Clemenţa: devenisem, peste noapte, o impostoare.

Et cela ne rate jamais: demascarea, adică. Ăsta ţi-e, bă, salamul de Sibiu? am auzit de peste umăr fix în momentul în care desfăcusem - discret, dar ce mama naibii e discret la şase ani, hm? - pătrăţelele fatidice ale şerveţelului.

Ehrm, faisons donc croire à une erreur de casting. Aşa că gestul nonşalant cu care tartina aterizase în coşul de gunoi dinspre cantină se spera suficient de elocvent. Băiatul antrenorului de baschet rânjea însă cu gura până la urechi: băi, asta are salam de vară!

Bof. Salam italian, je t'en prie, heh. Dar, muiere deja, am tăcut şi m-am grăbit să deviu verde de ruşine.

Ăla este momentul în care Puha şi-a rupt pentru prima oară felia cu untură în două - na fă, ce: vrei să dai colţul? - sub privirile scandalizate ale descendenţilor activului de Partid şi de Stat, fireşte.

Les tristesses de Billon Ung Boun-Hor

On connaissait las Locas de la Plaza de Mayo, avec leurs foulards blancs, leur marche à rebours des aiguilles des montres et leur obstination à faire jaillir tous les jeudis les choses dont on ne parle jamais en Argentine sans une pointe d'embarras. Les démarches de la justice espagnole contre Pinochet: it did fizzle, what were we expecting?

Et puis il y a les solitaires, celles qui viennent de ces pays qu'on a du mal à situer sur une carte - pour ne pas carrément avouer qu'on s'en fout comme de l'an quarante. Billon Ung Boun-Hor est bien de celles-ci et son histoire a de quoi nous dresser les cheveux sur la tête.

***

Martie 1975. Billon Ung e un personaj nemaipomenit de important la Phnom Penh. Moştenitoare a uneia din cele mai fabuloase averi khmere, habar nu are cât costă kilogramul de orez: c'est une question de fort mauvais goût. Totul pare încremenit în legităţile altui sistem temporal: Ung Boun-Hor e preşedintele parlamentului cambodgian, iar Billon Ung stă acasă şi bea tone de ceai pe verandă, în interminabile taclale despre timpul probabil şi ce se mai poartă pe la Paris, fireşte.

Y'a-t-il une quelconque raison pour que tout cela vole en éclats?

Undeva, prin tufişuri pe care le vom măsura cu pasul foarte curând, un individ pe nume Saloth Sar nu poate dormi de grija doamnei Ung, al cărei sistem solar stă pe un butoi de praf de puşcă, în mare linişte. Degeaba poartă sandale: istoria îl va reţine drept unul din cei mai odioşi călăi ai zilelor de ieri, pe măsura unei triste şi cumplite aşteptări a secundei de graţie.

***

În aprilie 1975, Pol Pot - fiindcă el e dictatorul cu pas elastic din clişeele memoriei colective - îşi vede visul cu ochii. Billon Ung fuge la Paris de urgia Khmerilor Roşii, cu douăzeci de mii de dolari într-o valijoară: nimic nu va mai fi, niciodată, la fel. Iar lucrurile o iau razna definitiv atunci când Ung Boun-Hor reuşeşte cu greu să intre în ambasada Franţei, aşteptând un răspuns favorabil la cererea de azil politic.

Amănuntele poveştii sunt obscure: se ştie, cu siguranţă, că rezultatul acestei tragice agitaţii e negativ. Şi consternant: "vous ferez savoir aux intéressés que nous ne sommes pas en mesure d'assurer la protection qu'ils attendent." Restul se poate lesne închipui: camionul din zori, brigăzile roşii şi linia continuă a unor ireversibile.

Departe de toate grozăviile astea, Billon Ung apucă să vadă - complet întâmplător - scena într-un jurnal de ştiri. Realizând că de-acum încolo nimic nu va mai fi niciodată ca înainte.

***

Septembrie 2008. Billon Ung nu acuză pe nimeni, nu ameninţă şi nici măcar nu ţipă. Tristeţea ei are o eleganţă imposibilă în Europa.

Ar vrea doar să ştie în ce minut al zilei de 19 aprilie 1975 s-a jucat absolut totul. Şi cum a fost posibil aşa ceva.

Procesul se poticneşte brusc, după şapte ani de anchetă. Iar Nicolas S. nu a găsit necesar să îi răspundă la scrisoarea - bănuim că în totul curtenitoare - trimisă acum ceva vreme, cu şi despre. Mi se pare - dar ce să ne mai mire? - că tăcerea e una vinovată şi care nu-i face deloc cinste.

Miercuri, Curtea de Casaţie a Franţei i-a dat în sfârşit voie să-şi facă dreptate. Să tragă linie, cu alte cuvinte. Şi pentru că - da, aveţi dreptate, domnule - există un ciudat echilibru cosmic şi în cele mai mărunte amănunte ale unei vieţi, am putut citi cu stupoare destinaţia voiajului prelungit de nuntă -oh, e mult de-atunci - al lui Billon Ung.

Cuba, punct.

***

Se zvoneşte că în martie începe, la Pnom Penh, şi procesul rămăşiţelor Khmerilor Roşii. De urmărit cu sufletul la gură: vraiment, la bonne trouvaille que d'y aller maintenant.

A şaizecea scrisoare bis de la Ulan Bator: Prietena domnişoarei Frick

Motto:

"Si les grands Sages du monde,
Qu’il faut louer ici très hautement,
M’avaient révélé aussi intelligiblement
Que Philalèthe m’a décrit,
Si ma mère la Nature
N’avait entouré mon Mercure très éclatant
De couleur grise,
Et si ma vie ardente était grand ouverte,
Il y aurait des Adeptes sans nombre,
Tout comme les sophistes, en tous lieux.
Mais parce que Dieu a fait en sorte
Que le monde avide n’ait pas le pouvoir
D’approfondir ma nature,
Ni non plus de trouver mon Mercure,
Je ne demeure connu qu’à ceux
Que Dieu a envoyés chez mon Maître,
Qui leur dit tout clairement
Et révèle par mon visage
Que faire d’un des Dragons vénéneux
Et de mon Frère rouge fixe."

(Anonyme, L'enfant hermaphrodite du Soleil et de la Lune, Paragraphe Second, Mayence, 1752)

De la Z., către P., la Port Blair

N-am priceput mare lucru din aperitivul alchimic de mai sus? Nu e de mirare: cam aşa sună, la prima vedere, mai orice text semnat de mâna fermă şi niţel cam prea strânsă pe condei a doamnei de Crayencour.

După cum e cu totul lipsit de orice pertinenţă dacă vorbele de mai sus se aplică sau nu dificultăţii de a înţelege şi clasa fenomene chimice ale unei vremi care încă habar nu are de tabelul lui Mendeleev. Franchement, nici măcar asta nu are vreo importanţă: în schimb, este probabil ca genul ăsta de scriitură pierdută aproape cu totul în sugestie şi slalom cultural să o fi fermecat pe Margareta de-a doua a acestor scrisori friguroase.

***

Ca şi bagaboanta de mai devreme, Marguerite de Crayencour foloseşte un tertip vechi de când lumea pentru a se iscăli: în cazul ei, cucoană aparent foarte comme il faut, o simplă amestecătură a grafemelor patronimice e suficientă. În lumea domnişoarei bruxelleze, nu dă tocmai bine să te îndeletniceşti cu un ceva mai apropiat jongleriei, şapitoului şi dresurii de pudeli. Iar de la ea se aşteaptă, tehnic vorbind, un cu totul alt program vital: opere de caritate, jours fixes de o cucernică plictiseală. Şi un mariaj pe măsură, dar fără éclat - Ionel frizerul ar spune mai cinstit: fără vână.

Gestul de a împinge toate lucrurile astea deoparte, cu amabila fermitate a celei care ştie că nu are nimic de pierdut, se datorează probabil ascendentului direct. Dandy întârziat de cea mai viguroasă extracţie, Michel Cleenewerck de Crayencour face tot felul de lucruri inimaginabile în Belgia începutului de secol douăzeci: o lume înecată în siropul insistent al unor ipocrizii, care dumitale nu-ţi place - şi pe bună dreptate. Rămas văduv imediat după apariţia fetei - how convenient! - călătoreşte mult şi cu scandal, în cheia preferinţelor lui Wilde: Pierre, Alexandre şi Flavio sunt tot atâtea personagii intense şi episodice ale unor sodome, curat lucru de immoraliste avant la lettre!

A la voile et à la vapeur, d'ailleurs: adevărata persistenţă nu e masculină. Ci Jeanne de Vietinghoff, née Bricou, pe care lucida Marguerite trebuie că o priveşte ca pe un soi de capitulare. De-altfel, insuficient pentru a îmblânzi năravul: who are they fooling?

Ca de obicei, lucrurile se vor limpezi o generaţie mai târziu, când după căutări eşuate, Marguerite va deveni inexplicabila grande amie - vai, eufemismele de două parale! - a foarte discretei şi devotatei Grace Frick. O mare tristeţe pe gustul meu absolut misogin, o victorie a sterpei şi strictei preferinţe clasicizante pesemne.

Because a rose is a rose is a rose is a rose. Un noroc, totuşi şi slavă domnului că nu e vorba de pocitania de Alice B. Toklas!

***

Tromper l'ennui par un ennui encore plus élaboré: din axioma lui des Esseintes, Yourcenar îşi face un adevărat credo scriitoricesc. De unde şi senzaţia acută a lucrului făcut pe jumătate şi şmecherelii narative, atunci când se isprăveşte volumul de Nouvelles Orientales, de care ne-am gândit să ne folosim pentru nişte aclimatări.

De prisos demersul: voracitatea şi voinţa comparatistă de sistem a cucoanei amestecă peste umăr o droaie de monade. Balcanii fără milă - iese din tiparul foii căpietoarea repovestire a Meşterului Manole, bizantinele pe jumătate visate, India fără vârstă şi în sfârşit ceea ce căutam: fără să ne potolească setea, şi asta e cu adevărat de ruşine.

Pentru Yourcenar, Asia e un pretext estetic şi nimic mai mult. Nu vom găsi aici sinceritatea debordantă şi niţel totalitară de mai devreme: ci stampe înţelepte şi cuminţi, scrise cu aplicaţie şi transpiraţie considerabilă pe hârtie subţire de orez. Până şi miorlăielile cu afect ale lui Morand sunt probabil mai folositoare, pentru că sunt totuşi scrise pe cât se poate de fideliter: se simte că autorul ştie despre ce vorbeşte şi că, în prostia lui frivolă şi uşor manieristă, chiar a fost acolo.

Moment în care nici nu mai contează amănuntele biografice: într-adevăr, nu ştim dacă Yourcenar a călcat vreodată locurile despre care scrie cu atâta eleganţă redusă la formă, în dispreţul şi răspărul fondului. Ghiceşti mai degrabă lecturi ardente din Zhuangzi şi ceilalţi scolastici senini ai Chinei, dar deplângi lipsa mahmurelilor şi desfrâului: i-ar fi făcut atât de mult bine, pesemne!

***

Din punctul ăsta de vedere, cheia cărţii e probabil povestea bătrânului pictor chinez care sfârşeşte prin a intra în tablou, pentru a înţelege în fine visul oricărui alchimist: din ce e făcută lumea asta ciudată pe care trăim şi cât de important e acel fabric of dreams dindărătul tuturor lucrurilor. Nu e ceva nou: ştim asta şi din povestirile fermecate de anul trecut - mai izbutite şi sincere, după părerea mea umilă. Dar pentru un suflet în aşa hal de chinuit că simte nevoia unei dispariţii şi confuzii totale în spatele literei scrise, până la depersonalizare, e foarte probabil ca istoria lui Wang Fô să fie nu numai un sporadic act de asumare, ci şi de curaj narativ.

Pentru Yourcenar, Asia extremă e un ţărm mult prea îndepărtat ca să reţie atenţia unor afecte. C'est un terrible et triste gâchis: poate de aceea am ales drept imagine nu iconografia oficială cu broboadă sau tocă de samur. Ci imaginea aşteptării unei fiice de pescar, aşa cum a văzut-o pe la 1900 Meadow Sutcliffe.

Nu e Yourcenar: dar ar fi meritat să fie.

Dar poate că ar trebui să luăm de bune vorbele lui Cio-Cio-San: un bel dì, vedremo /levarsi un fil di fumo /sull'estremo confin del mare. Însă asta este o cu totul altă poveste de care o să ne apucăm niţel mai târziu.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a cincea zi a lunii lui Bahman

Later edit: Refăcut, pentru ultima oară, traseul - mulţumită inestimabilei viclenii experte a Dihaniei. Cum scriam acum trei minute la cutie, bată-se în cuie. Adaug, pravoslavnic: facă-se hatârul D-tale, heh.

Nimicuri

Nu se egzistă aeroplane de la Luang Prabang la Phnom Penh? Qu'à cela ne tienne, va trebui găsită o soluţie şi respectat traseul. Recepţie?

***

Vizavi de toate tâmpeniile săptămânii care se încheie - şi care m-au înfuriat până la atonie, nelăsându-mă să povestesc aproape deloc şi întârziindu-mi drastic reacţiile epistolare, nu am de scris mai nimic.

Sau poate doar atât:

Bineînţeles, nu există lucruri imposibile. Există numai lucruri care nu merită.

Şi cu asta, basta: umorile nu încap aici.

Circulons - il n'y a vraiment rien à voir.

***

Luluţa scrisese mai deunăzi un text absolut delicios, despre una din fantasmele sale recurente, întrebându-se dacă nu cumva e vorba de o stare baudelairiană, poate chiar de reminiscenţele altor vieţi.

Neavând permisiunea - i-am pierdut adresa de la cutie, pur şi simplu - să agăţ aici textul bunei doamne, să fiu aşadar crezută pe cuvânt: e un subiect rusesc, una din acele meditaţii cu care te pomeneşti probabil pe o terasă însorită din Odessa, fix cu cinci minute înainte ca în holul de la intrare să debarce Strelnikov. Iar textul nu se poate ceti liber: complimentele casei, în acest sens, cretinilor care-i strică omului cheful de povestit în plină stradă!

Întoarsă de la Petrograd, simetria m-a surprins: iar taclaua, draga de ea, a deviat rapid înspre măreaţa şi veşnica idee a samovarului.

Zice cucoana: "A naibii! Deşi de ani de zile îmi tot zic că a avea un samovar înseamnă a avea încă un obiect care s-ar umple de praf şi pe care nu l-aş folosi niciodată şi care oricum nu m-ar face să fac crize parţiale în care să mă văd trăind în vreo reşedinţă de vară impunătoare şi să ruminez neîncetat la războaie apropiate sau la fericiri conjugale de o banalitate înduioşătoare."

Nici nu era nevoie de mai mult - un samovar suffit pour énormément de choses, inclusiv momente în care îţi spui că hazardul e batjocură curată, et j'en sais maintenant quelque chose, heh. Răspunzând du tac au tac, m-am gândit adineaori că ar mai fi şi alte lucruri de neocolit pentru un subiect rusesc.

***

"Un samovar, o saună, o armată de argaţi, o babă pricepută la bucătărit, un cucon cu barbişon care citeşte numai den clasici, o confidentă veninoasă şi naivă, o casetă cu bijuterii outrageous, un paj fără bucle şi toată viaţa înainte, desigur."

Evident, Luluţa habar nu are, dar trebuie să-i fiu recunoscătoare: înşiruirea asta m-a spălat de toate mizeriile săptămânii curente. Foarte chef de scris: să trăiască domn'Argint, aşadar.

Imediat, ulanbatoarea bis. Despre cealaltă Margaretă, fireşte. Cea de-a treia, însă, dinspre dimineaţă, dă tonul cuvenit unor lucruri importante. Foarte importante, domnule ce te ştii.

A şaizecea scrisoare de la Ulan Bator: Despre o bagaboantă fără vârstă

Motto:

"...În faptă lumea-i visul sufletului nostru."

(Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis)

De la Z., către P., la Port Blair

Asia nu este un spaţiu al justiţiei metorologice: dimpotrivă şi în dispreţul oricărei logici, e suficientă o privire frivolă de-a curmezişul hărţii pentru a trece cu dezinvoltură de la minus douăzecişişapte de grade - cât strănută termometrele de la Ulan Bator - la vreo treizeci şi ceva, de care se bucură pesemne vizitatorul meridional.

Dar să nu ne fie cu supărare: nu e nici primul şi probabil nici singurul amănunt ilogic, cu şi despre.

Călătorul care hotărăşte o astfel de destinaţie, cu ambiţia nemăsurată de a înţelege câte ceva din ceea ce i se aşterne sub tălpi, constată reflexul pătimos al unei rezistenţe la nişte imersiuni absolut necesare. Şi pentru că deocamdată stăm comod în jilţul caselor din spate, paiul mental cel mai la îndemână e tot unul livresc.

Pentru asta, e suficient să întinzi agale antebraţul înspre raftul din dreapta mesei de lucru.

***

Unde două mirări europene se uită de ani buni de zile una la cealaltă, en chiens de faïence. Sunt cele două Margarete fără de Maestru: una l-a pierdut demult, pesemne, la colţul neştiut al unei uliţe din Sa Đéc. Cealaltă, prea trufaşă pentru a şti că ar fi avut nevoie vreodată de aşa ceva, l-a căutat inconştient o viaţă întreagă între foile sterpe ale unor înţelepciuni eliptice.

Marguerite Duras şi cucoana Yourcenar, pentru că despre ele este vorba în epistola de faţă, împart mai mult decât aparentele contraste ireconciliabile dintre congaia bagaboantă dată în paşte din internatul liceului francez din Saigon şi elegantissima, în cheia exigentă a unor răceli vitale, pasageră de pachebot.

Scriitura sub pseudonim nu e întotdeauna atât de promiţătoare întru libertăţi pe cât pare. În cazul celor două Margarete în cumplită secetă de Woland, ea rupe mai degrabă vraja legendei personale comune. Le-ai crede invincibile: prima are aerul unei muieri straşnice, cealaltă - fericirea calmă a celei care le ştie pe toate. Dar alegerea semnăturii le trădează problema comună a unui insaţiabil complex ereditar: ca şi în cazul matein, moştenirea tatălui e cel mai greu de asumat.

Ne uităm la amândouă pe rând şi pe îndelete. Bagaboanta saigoneză merită însă, cu prisosinţă, prioritatea reacţionară a lucrului colonial.

***

Cu inima arsă de experienţa indochineză, Marguerite D. alege locul de naştere patern drept blazon de plume, ca pentru a exorciza execrabila şi ilizibila prezenţă maternă. O mamă cu adevărat monstruoasă şi admirabilă deopotrivă, despot şters al unei scenografii domestice dezlânate, imagine vie a cinicului eşec colonial, abuzivă până la nebunia negaţiei în dragostea absurdă pentru jigodia de frate cel mare. O mamă condamnată să ia periodic totul de la capăt, bolnavă de Indochina, care îi inspiră dependenţa scârbită, revenue de tout, de care nu se poate desface.

Însă întrebând bineînţeles retoric, ce putem aştepta, domnule, de la o ţară fără anotimpuri? Consecinţe amabile sau vârtej opiaceu?

Lăsată de izbelişte în internatul din Saigon, Marguerite D. are cincisprezece ani: o vârstă periculoasă, un decor parcă anume creat pentru alunecări lente şi drastice. E năucă, deja putredă pe dinăuntru, deşteaptă de ne crapă mintea şi îngrozitor de provocatoare, în zdrenţele translucide ale rochiei de matasă purtate până la urzeala unor revoltătoare. Într-o zi, tot trebuia să se întâmple, cette chose de mystère et de sang qui ne manquerait pour rien au monde de se produire. Viitorul lui Marguerite stă scris pe tăbliile de santal ale statuetelor fioroase din temple, pe banul de nimica toată cu care îşi plăteşte traversarea pe Mekong, pe hârtia caietului unde înşiră cuminte exerciţii de gramatică şi pe talpa desfăcută pe jumătate a pantofilor cu paiete hărtănite.

Citindu-i povestea scrisă evident atunci când e mult prea târziu pentru explicaţii şi deznodăminte, cum să nu-ţi laşi minţile fix acolo? Cum să speri că, odată închisă cartea, ai mai putea pretinde că nu ţi s-a întâmplat niciodată? Şi că de-acum încolo vei nesocoti cu desăvârşire acea voce unduioasă şi răguşită de-atâta tutun care te îndeamnă să o iei la sănătoasa înspre Soare-Răsare?

Evident, ne putem minţi cu neruşinare, inventând pretextele unei lipse de interes, unui croi nepotrivit sinelui sau unei sminteli pasagere. Dar mai devreme sau mai târziu - şi cu cât mai târziu, cu atât mai devastator, de-altfel - toate acestea vor răbufni cu o intensitate greu de măsurat în vorbe, cu o jubilaţie nepăsătoare de restul amănuntelor vitale şi cu sentimentul unei incompresibile urgenţe.

Lucru pentru care vă mulţumesc încă o dată domnule. Ca de obicei, aveaţi dreptate: numai eu nu ştiam vedea, fireşte.

***

Toate astea se întâmplă desigur pentru că suntem atât de fermecaţi de scriitura simplă până la despuiere şi parşivă până la incoerenţa unei intoxicaţii cu opiu. Şi da, e cinstit să admiţi că năroada asta ţi-e considerabil mai mult decât simpatică, înţelegându-i, fără a merge până la empatii hors-sujet, furia unei justiţii aproape carnale. Pentru că da, pre limba golanului de Ferentari, Marguerite D. ar vrea să le-o tragă fără oprire, dar cu lecţia învăţată, absolut tuturor, nu numai tijei de jad pe care a întâlnit-o într-o zi tulbure, pe Mekong. Mumă-sii, care o încurajează să se dea chinezului fără niciun scrupul, sperând recupera dezastrul financiar care le reduce la mizerie resemnată şi la trai ostracizat de restul albilor. Fratelui mai mic - prea duios, din cale-afară de naiv şi desigur stupid până la impotenţă. Fratelui mai mare, brută opiomană, vraiment incestueux. Idioatei de Hélène Lagonelle, pe care se mărgineşte să o pipăie incendiar - din silă plictisită, bineînţeles - îndărătul vălului pentru ţânţari din dormitorul internatului, după ora stingerii.

Din toate aceste incandescenţe, povestite cu senzaţia din ce în ce mai pregnantă a unei sufocări, nu mai rămâne decât unul din cele mai frumoase momente scrise vreodată pe o foaie de hârtie: vocea suspendată de un fir telefonic de la sfârşitul poveştii. Pe care nu o putem reciti absolut niciodată fără să ne pufnească, pedichiurist şi inconsolabil, vehement şi absolut inutil, plânsul. Deşi ştim foarte bine că un sfârşit domestic ar fi fost cea mai rea posibilă pentru cea care scrie fără să roşească, în altă parte, grozăvii asiate ca asta: tu me tues, tu me fais du bien. Deşi ştim la fel de bine că povestea margaretei şi chinezului ei ajunge la noi spălată de cruntele amănunte sordide şi mercenare ale unor realităţi.

Et pourtant, si je vous disais que c'est aussi à cause de tout cela que j'y vais, me croiriez-vous, Messire?

Probabil că nu, dar asta nu mai are chiar nicio importanţă.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a patra zi a lunii lui Bahman

Salle d'attente: Соц-арт

Cât aşteptaţi ulanbatoarea - care săptămâna asta, grizată de imagini absolut contondente, e una fără sunete- poftim o campanie sovietică anti-speculă, din 1949.

Demiurgul pungii de hârtie e un personaj de o stranie şi strategică solemnitate al scenografiilor vremii: Gestionarul majuscul. Bereta bască şi halatul albastru, de iz coperatist: ah, nostalgia imprescriptibilă a mirosului de petrosin de care mustea conştiincios duşumeaua negeluită! Sau alb - semn al adevăratei aristocraţii a branşei: industria alimentară, vizavi de care orice alt passe-droits posibil suna absolut de ruşine. Creonul chimic oropsit responsabil în colţul buzunarului de la piept sau dimpotrivă, zvârlit cu cochetă nonşalanţă după ureche: toate astea sunt insuficiente totuşi pentru a da seamă de scara şi densitatea unor realităţi simbolice.

***

Pentru că Gestionarul e un personagiu de o ambiguă importanţă, un individ capabil de superioare detaşări faţă de ismenelile inocue ale sectoristului şi un daimon al lucrurilor mici şi dosite: un pachet de margarină, o jumătate de duzină de ouă, un pliculeţ de nechezol nu prea acru.

Acasă, îl aşteaptă o lume de ipsos şi praf de bronz, clădită în răbdări de cârtiţă lipsite de flacăra rece a unor ideologii. În secret, Gestionarul visează ranguri de nobleţă şi căsătorii funciare pentru urmaşă, pe care o copleşeşte cu toate roadele riscului zilnic al clientelei dinainte cucerite de perspectiva unor mizerii diminutive.

Să ne uităm bine la dânsul, la privirea senină şi la gestul hotărât cu care desfiră în punga de hârtie a raţiei zahărul brun de alaltăieri: aşa cum este şi cum se arată lumii, îi datorăm probabil Gestionarului majuscul foarte multe amănunte ale străzii de azi.

***

Nu numai că nu a murit: e chiar bine mersi. Numai că astăzi îşi spune altfel, desfăcut în multiplii avatari ai argatului prefectoral, băiatului descurcăreţ corporate, întreprinzătorului cu voie de la stăpânire, valutistului cu inimă largă.

Its spawn will rule the world: e în firea lucrurilor. De-aia suntem reacţionari: gaudeamus şi pentru una ca asta!

Croi nou

Croitoreala impulsivă şi absolut din ochi a hagialâcului a plăcut. Până la imprimatur însă, au mai trebuit lămurite nişte chestii: seara de alaltăieri - o zi odioasă, pesemne pe măsura atoniei de azi - mi-a adus sub nas trei propuneri ale Dihaniei şi rugămintea de a alege una dintre ele.

Par souci de balancement, o alesesem pe a doua. A trebuit însă regândită toată povestea şi acum o bat în cuie pe ultima din cele trei piei de naga.

În cuvintele lui Pantazi, pentru că sunt ale dumnealui şi că i se cuvin. Luna e aprilie, pesemne cea mai călduroasă pentru expediţii extrem-orientale.

Sau cum spune un senescent hit al verii care îmi zornăie prin minte cu o suspectă insistenţă: when it's summer in Siam, heh.

Aşadar şi legato.

Cu amendamentul - din 25 ianuarie, că aşa cum se egzistă adevărata Mamă Omida, tot aşa se egzistă şi intinerariul cu totul bătut în cuie:

VIVACE, MA NON TROPPO
01/04 Bangkok: sosire după-amiază.
02/04 Bangkok.
03/04 Bangkok.
04/04 Bangkok.
05/04 Bangkok: plecare seara, cu trenul spre Nong Khai + Vientiane.
06/04 Nong Khai + Vientiane: sosire la gară, trecere în Laos şi sosire la Vientiane cel târziu la prânz (by Asian standards).
07/04 Vientiane.
08/04 Vientiane.
09/04 Vientiane + Vang Vieng: plecare ziua nu neapărat foarte devreme, sosire după-amiaza.
10/04 Vang Vieng.
11/04 Vang Vieng + Nong Khiaw: plecare de dimineaţă pe şosea, sosire după-amiaza (atenţie: zi obositoare cu multe ore de drum).
12/04 Nong Khiaw + Muang Ngoi: plecare de dimineaţă pe râu, sosire peste aproximativ o oră.
13/04 Muang Ngoi.
14/04 Muang Ngoi + Nong Khiaw + Luang Prabang: plecare înainte de prânz pe râu, apoi pe şosea, sosire după-amiaza la Luang Prabang.
15/04 Luang Prabang.
16/04 Luang Prabang.
17/04 Luang Prabang.
18/04 Luang Prabang + Siem Reap: plecare la 10:35 cu zborul 869 al lui Vietnam Airlines şi sosire la 12:00.
19/04 Siem Reap.
20/04 Siem Reap.
21/04 Siem Reap + Battambang: plecare cât mai devreme pe râu (dacă se poate) sau pe şosea.
22/04 Battambang.
23/04 Battambang + Phnom Penh: plecare de dimineaţă pe râu (dacă se poate) sau pe şosea.
24/04 Phnom Penh.
25/04 Phnom Penh + Bangkok: plecare la 20:00 cu zborul 936 al lui Bangkok Airways şi sosire la 21:05.
26/04 Bangkok + Hat Yai + Pak Bara + Ko Lipe: plecare la 06:50 cu zborul 3131 al lui Thai AirAsia (www.airasia.com) şi sosire la 08:15 la Hat Yai; apoi, plecare pe şosea până la Pak Bara şi, de acolo, cu feribotul de la 11:30 care soseşte în jur de 13:00 la Ko Lipe.
27/04 Ko Lipe.
28/04 Ko Lipe.
29/04 Ko Lipe.
30/04 Ko Lipe + Pak Bara + Hat Yai: plecare cu feribotul de la 13:00 care soseşte la Pak Bara în jur de 14:30; apoi pe şosea până la Hat Yai, şi de acolo, cu ultimul tren de seară, înapoi seara la Bangkok.
01/05 Bangkok: plecare noaptea înapoi în Europa.

Zarurile sunt aruncate.

Poza: Anonyme, Petit musicien siamois, 1875.

Cartografii imperfecte

Toată noaptea am visat o hartă: precisă în cheie chirurgicală, mai locvace decât palma deschisă a unei mâini drepte. Bref, una din acele capodopere mărunte şi ingenioase ale cartografiei, care să ne deschidă pe loc pofta de apăsat clanţa biroului: vreau departe, heh.

Trezită în oftaturi elocvente, mă pomenesc măsurând la cafea mile terestre şi învârtind în minte puncte de trecere a frontierei: cu unul dintre ele mă consider pur şi simplu datoare vândută, domnule, moment în care dau la o parte soluţia comodă a avionului pentru tren. Explicăm numaidecât.

La agie, cu telefoanele care sună şi interlocutori eliptici pe care îţi vine zău să-i scuturi zdravăn din toate încheieturile, sminteala persistă. Secvenţial şi secant, fuga mentală în crângul de bambuşi ajută de la sine, fix în momentul în care striveşti între dinţi înjurături de paşte.

Tota pulchra es, Asia et macula originalis non est in te. Heh: cum să rezişti unei contaminări, de ce mama naibii n-am făcut asta anul trecut şi cum de mai şăd pe scaun mimând placiditatea bine temperată?

Retorice, domnule, retorice.

***

Plec pe la vreo cinci şi, neavând stare, opresc birja la Cărtureşti, de unde ies cu multe amănunte de citit cu creionul în mână la ore mici. O reuşită: să evit porcărelele pentru turiştii români - apropo, descrierile cu şi despre Siam sunt absolut revoltătoare. Cumpărături, bălăceală şi ricşă: de spânzurat, serios.

Acasă, despoi scrisoarea: cineva zâmbeşte răbdător printre rânduri, însă nu avem timp să ne înduioşăm. Tivul călătoriei ăsteia e al naibii de şmecher: cum să le înşiri pe toate fără plictiseli şi întoarceri inutile?

***

Cred că am o propunere. Ar începe bineînţeles pe aeroportul din Bangkok, căruia i se cuvin cam patru zile de explorări preliminare. Ar continua cu un drum cu trenul înspre Nong Khai: da, asta e datoria de-altfel previzibilă, în numele unei îndelungate discuţii despre locurile de trecere şi graniţe. Cu Vientiane la o aruncătură de băţ solubilă într-o plimbare în tuktuk - ah, sper să nu înşir tâmpenii credule! - şi după încă trei zile de flâneries diverse, întindem drumul înspre Vang Vieng, unde rămânem două zile.

Încă o zi pentru a ajunge dintr-o bucată la Luang Prabang: cela vaut bien une messe, socotim cu moartea în vintre trei zile, din care una pentru grotele de la Pak Ou. De la Luang Prabang la Paksé cu avionul. E nevoie de o insulă şi până la urmă tot la cea mai a naibii rămânem, pentru că e insulă - porunca dintâi - şi nu are electrică decât vreo câteva ore pe zi - porunca a doua, hm.

Si Phan Don sau mai precis Don Det. O fermecătoare încurcătură cu autobuze şi barcagii: dar cum să rezişti, atunci când constaţi că numele ciudatului vehicul de rigoare - un fel de camion mai contondent - se scrie căciulizat săwngthăeu? Îi dăm trei zile, cu totul, după care de la Paksé ţinem drumul spre sud.


Cambodgia poate să înceapă, cu un zbor pe care am să fac în aşa fel să îl prind spre Siem Reap: trecerea frontierei pe apă complică îngrozitor tot restul - distanţele se măsoară în sute de kilometri.

***

Dacă ar fi să aleg, Siem Reap ar trece înainte şi chiar de tot peste Phnom Penh, dar cum una ca asta nu se poate, îi facem dreptate cu trei zile întregi de băuneală round and about Angkor Wat şi Tonle Sap. Faisons honneur à Héraclite.

Opt ore cu barca până la Battambang, unde e bine de măsurat cam o zi şi jumătate, nu mai mult. Autobuz până la Phnom Penh, două zile mi se pare cam de ruşine, dar ar trebui revenit la Bangkok şi pe urmă acasă.

Nici n-am numărat: probabil sunt treizeci de zile cu totul. Sigur că se poate mai bine şi mai diştept: după ce am învârtit pe degete toată afacerea asiatică, pe mine atâta m-a dus capul, deocamdată.

Stay tuned: s-ar putea foarte bine să se mai schimbe câte ceva. Whim policy is... ehrm, well... whim policy.

Parcă am putea rezista, heh. Deşi tentativa de a împăca şi capra şi varza şi sufletul în rai este probabil destul de cinstită.

PS: Totuşi, patru zile de Bangkok mi se pare mult. Şi mai am o nelinişte: or fi toate la numărătoare?

Nu mă-mpinge, c'ameţescu. Fugeat la o cină cu sufletul la gură, quoi.

Elephant and Castle

Prima problemă care se iveşte în calea hagiului entuziast e lacoma ispită a unor destinaţii. Prin urmare, e nevoie de îndelungată chibzuială.

Vreme e destulă: e mai degrabă complicat de văzut cum se articulează drumurile între ele. În Asia, am senzaţia, noţiunile de tranzit, corespondenţă şi în general răstimp sunt complet aleatorii şi amendabile. Şi am putea merge cu mintea şi mai departe de simpla constatare, ştergând numaidecât răstimpul din ecuaţie, pentru a-l înlocui cu o altă nuanţă.

Cu între-timpul, scris englezeşte - meantime - poate mai cu folos. Iar înţelegerea unei astfel de realităţi e probabil prima faţetă mistică, în cheie imediată, a drumului neasfaltat dintre umbrelele de plumeria ce l-ar sminti până şi pe des Esseintes.

***

"Sa chambre embauma la frangipane, il vérifia si un flacon ne traînait pas, débouché; il n'y avait point de flacon dans la pièce; il passa dans son cabinet de travail, dans la salle à manger: l'odeur persista. (J-K Huysmans, A rebours, Chapitre X)"

Cum altfel, domnule? Înainte însă de asemenea impresionisme, ar trebui să căutăm le ton juste pour dire toutes ces choses.

Spinning

Aşadar, viza thai: vrai casse-tête, et comme on les comprend!

Dar mai întâi biletul de avion, să nu avem vorbe. Şi pe urmă, un chervansarai decent: fiindcă fără informaţiile astea esenţiale - ciuciu viză.

Bon, du calme. Avem o săptămână în faţă: easy, easy - comme dirait Messire.

Estimp, mi se învârte neuronul. Mi-e şi ruşâni să-ntreb, heh.

PS: Dacă locuiam la Ulan Bator - a doua iurtă pe dreapta, ma parole, nice în cot nu mă durea de nimicuri de-astea. Oui, je sais, on ne peut pas tout avoir...naiba ghem de viaţă căţea.

Later edit: Mda. Fac eu pe muierea raţională şi organizată, dar pariem că bagajul se îndeasă din călcâi fix în secunda în care birja ajunge în faţa caselor - din faţă, forcément?

Son cœur mis à nu

Foarte mare emoţie - vreo zece scrisori, numai până în prânz: după-amiază le-am şters pe toate din lipsă de timp şi siktir - civică şi românească: o lege nouă, dată în graba alegerilor, lasă statului grija ţinerii de statistici cu şi despre ce facem pe net, la ce ore şi de unde.

Mince, alors: on le saura de toute façon sous peu, alors je m'empresse d'avouer mes visites nocturnes et fort coupables - ici et d'ailleurs ici aussi, heh.

Nimic extravagant: asta fac toate counterele de pe planetă, în indiferenţa generală. Cine d-zeu s-ar mai înduioşa aflând că la ora 23:45, un utilizator - să zicem - RDS din Dâmboviţa a citit un bilet esenţial al unei alte ierni, căutând merinos srl mântuleasa ?

Să fim serioşi, stimaţi călători.

***

Apocalypsis cum figuris: sfârşitul vieţii private în România, scrie pe plicul primului bilet - cel puţin nedumeritor pentru cine asumă riscul traiului digital à la batave, adică fără perdele la geam. Şi cu reţelele pedofile ce facem? Nimeni nu ştie: e drept că legea e idioată şi croită rău - ciobăneala normativă e un lucru de-al casei şi sistemului, doar. Mais au fond, nu e decât o biată colectă - balcanică, deci lenevoasă şi pariem, aleatorie - care ţine şase luni. Chipurile fără conţinutul foilor pe care le tot descântăm între unu şi două după-amiaza, când bestia cu trei cifre isprăveşte să mai urle fără oprire pentru toate tâmpeniile.

Procedură de amparo în faţa capoadelor vişinii ale Curţii Constituţionale? Heh: on vous rira au nez, en faisant virevolter Bruxelles. 9/11 et rien ne va plus: jouer aux fantômettes releverait parfaitement de la prouesse.

Peste gard, lucrurile sunt uşor mai nasoale. Şi mai cinice. O coincidenţă calpă a lucrurilor mici îmi pune sub nas ambele situaţii în aceeaşi zi.

Nu pot să nu mă întreb: care e mai de ruşine?

***

Marc L. e un tip al zilelor noastre. Arhitect, celibatar, nici măcar muieratic: explicabil, dacă afli că locuieşte la Bordeaux, un oraş de o cuceritoare şi îmbâcsită stenahorie. Câteva aventurici mai degrabă cuminţi, nişte călătorii şi foarte multe poze, lipite pe mai toate gardurile digitale posibile.

Un non sujet? Sigur că da, până în ziua în care un jurnal obscur - genre alternatif: e echivalentul backpackingului de hagialâc, am impresia - strânge toate amănuntele astea într-un articol şi le dă drumul în lumea largă. Pretinzând că provoacă à la Figaro, dar în realitate - de toată mizeria morală.

Marc L., al cărui nume şi purcoi de date personale - plus amănunte dont tout le monde s'en fout circulă pe autopistă - e şocat: pe bună dreptate. Răspunsul sec şi tehnic e unul şi singur: dacă tot ai scris în locuri cu vedută înspre tine însuţi, păi de ce te mai izmeneşti atât?

Citim articolul şi rămânem cu un gust de acreală: chiar era nevoie de aşa ceva? En quoi cela change-t-il le monde, ce petit viol minable tout en pixels?

Va urma pesemne un proces şi deja, starea aceea de furie neputincioasă şi ipocrită de la mantinelă: tu l'as voulu, dindon!
Marc L., petite chose crédule, tes cookies désormais tu effaceras.

De unde se vede că de prisos e să plângi în sesiune cu cartea de Libertés Publiques sub traversin: o instanţă civilă nu e decât un nenorocit de plasture.

***

Încă primind şi citind scrisori de la lume total necunoscută, mă frapează - uneori chiar înduioşează - efortul de a afla diverse nimicuri de-ale acestor cinstite curţi. Uneori, erorile de tir mă amuză: am luptat câteva săptămâni bune, explicând cuiva că nu mă cheamă Cezarina. Homeric!

Pe undeva, setea de a pune o adresă, un timbru şi o stare civilă e de înţeles. Persistenţa ei - nu prea, mai ales atunci când e clar că nu e nimic de ascuns, situaţie voită anume de mine în răspărul unor uzanţe.

Abuzul e după colţ, posesia deasemenea. Foarte urâtă treabă, lucru vomitiv - de argaţi.

***

Dacă stau bine să mă gândesc, nu m-ar ferici absolut deloc o astfel de întâmplare. Chiar exhibiţionistă, iau de bună politica vitală a dervişilor rotitori: sub umbra floreo.

Fort bien, merci. Şi dacă tot am bătut câmpii cu triviale din astea, mai bine reaprind un amnar de opiu indochinez. Promettre, c'est noble.... et en fait de choses sur mesure, je suis désespérèment bourgeoise, moi.

Parvum res

Primesc à l'instant vizita - de care uitasem complet - a părintelui C. de la Sacré-Cœur, pentru denier du culte şi benedicite.

Îndesat, miop şi aproape sferic, părintele C. seamănă mai degrabă unui bonz ce învârte în mare linişte roata de rugăciune, nu mătăniile cu boabe de culoarea cireşei amare. Dar aparenţele înşeală: în nici cinci minute, se plânge de tarifele mari de internet. De exemplu.

Simplu, sobru şi eficace. La plecare şi nu ca în alţi ani, pater scoate din servieta de contabil un dreptunghi de hârtie galbenă şi-l lipeşte pe pragul de sus al uşii de la intrare.

Pe foaie scrie cam aşa: BGM + 2009.

- Baltazar, Gaşpar şi Melhior, râde părintele. Ştiţi dumneavoastră, Magii...

Rânjesc şi eu, e drept că pe trei sferturi pierită:

- Părinte, să mă iertaţi de trufie: eu cred că de-abia acuma încep şi eu să învăţ povestea asta.

A cincizecişiopta scrisoare de la Ulan Bator: Embarquement imminent

Motto:

"Jupân Dumitrache:

Ce să mai căutăm la comédiile alea nemţeşti, nişte mofturi; mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am dus."

(Ion Luca Caragiale, O noapte furtunoasă, Actul I, scena 1)

De la Z., către P., la Preah Vihear

O scrisesem de dragul sunetelor de pe foaie şi fără să mă gândesc foarte mult la asta: Asia poate începe de oriunde. Uitând o nuanţă esenţială, totuşi: lucrurile astea nu pot începe oricum.

Se spune despre călătorii că sunt echivalente citirii îndestulate a unor biblioteci şi despre oameni, că se dezvăluie cu totul şi brutal în hagialâc, puşcărie sau mariaj - ceea ce este aproape un pleonasm revoltător, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Nimic mai adevărat: călătorul impenitent va avea întotdeauna acea fineţe de judecată pe care o poate da numai detaşarea celui care ştie să se bucure cu obraz subţire de neprevăzutele de peste umăr. Şi câte plecări entuziaste de pe vreun peron nu se pot sparge acut, în muci şi lacrimi năroade şi rivale până la întoarcerea acasă!

***

Iar dacă toate acestea sunt importante, circumstanţa cu adevărat discriminatorie e alegerea unei destinaţii. Privinţă în care, mă tem, reflexele zilei de azi sunt semnul unui regres mental de care ar râde breslaşul medieval, obişnuit să cutreiere cu traista în băţ de la Compostela şi până în Bizanţ.

Fulgerător şi pe măsura cu care motoarele avioanelor ne duc tot mai departe şi tot mai degrabă, un puseu de frică pensionară ne ţine legaţi de gardul propriei imaginaţii, refuzând să deschidă uşa curajului de a face primul pas. Cel mai important, dacă e să ne luăm după cinica înţelepciune chinezească: fără una ca asta, distanţa, durata şi chiar intenţia oricărei călătorii sunt exerciţii calpe.

***

Or, de foarte multe ori, chestia asta dă naştere unei întregi harababuri mentale. Cu cât spaţiul devine mai accesibil şi răstimpul până la plecare se scurtează, cu atât frica de neprevăzut roade frâiele măsurării unor situaţii în termenii şi limitele unor rezonabile. Cuprinşi de friguri, ne imaginăm cu frenezia tiedă a statului sub plapuma de-acasă jafuri la drumul mare şi spintecări de coaste, ghionturi nepoftite şi mâini umblătoare pe unde nu se cade să se scrie cumsecade.

O ruşine pentru propria inteligenţă şi discernere. Fireşte, totul e posibil şi socoteala de-acasă nu prea se potriveşte celei din târg. Însă atunci când vine vorba de plecări, miopia timorată a neumblatului e un simptom de fascism mental, în măsura în care refuză principiul unor simetrii absolut necesare.

***

Şi anume de ce şi pentru ce am fi mai în siguranţă pe trotuarele din Dristor decât pe Khao San Road, să zicem, după orele nouă seara? Sau cu ce e mai brează şi deocheată lampa de gaz din Muong Ngoi decât cea din Aberdeen?

Doar pentru că nu ştim citi fermecătoare cârlige înşirate pe tăblia de tren ar trebui să conchidem că nu ştim desface degetele mâinii drepte?

Dar poate că întrebarea ar trebui să sune niţel altfel: cum să primeşti dacă nici măcar nu te ştii în stare să dai?

În hagialâc, frica nu se păzeşte nici măcar pe sine. Dar turceşte grav savoarea tuturor circumstanţelor de pe drum, deja cu gustul rânced al unui eşec.

***

Anume pentru situaţii din astea, de răscruce strâmbă, s-au inventat pesemne autocarele, restaurantele care miros a spray de closet şi jungla bine pieptănată. De frica fricii, în sumă, ceea ce e o tristă tâmpenie cu şira spinării ruptă: nulasse.

În asemenea cazuri nici nu mai poate fi vorba de beţie cu nadir, ci de mahmureală all inclusive. Şi nici de descoperire emotivă, ci de plimbare de orbete printre foi de pliant.

Şi-atunci da, decât una ca asta, mai bine spargem lemne la schitul din fundul curţii: e probabil mai sincer.

***

O călătorie adevărată e o invitaţie bine temperată la anarhie de sine. Rip off that bias, rave about thyself.

Ceea ce se va face, de-altfel.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a treizecea zi a lunii lui Dey

Aproape nimic despre cherhana

Niciodată, dar niciodată n-am să pot să-i spun cherhanalei deschise acum câţiva ani, undeva în stânga şoselei Bucureşti-Ploieşti, aşa cum scrie pe toate gardurile. Anume englezeşte, cu orgolii de proprietar: Two Lakes - Two Brothers.

Noi o să scriem aşa cum am apucat: la Canton, adică la staţia de epurare. Locul are însemnătatea lui bine bătută în cuiele memoriei, pentru că se găseşte la cinci minute pe jos de birtul destrăbălărilor domnului Tănăsescu. Vizavi, statuia cu morţii primului război mondial - Tudorică dorobanţul de acasă, cum ar veni - veghează despicătura de uliţă în fundul căreia dorm Băicoienii: sub duşumeaua pătată cu vin de împărtăşanie a bisericii Sfinţii Împăraţi.

***

Mai încolo pe dreapta, frizeria ţigănească a lui Ionel, care semăna izbitor cu Nehru, doar că de vreo trei ori mai gras de-atât. Cred, de-altfel, că şi locul în sine aduce tulburător cu unele amănunte bombaiote: un singur scaun de stomatologie - ciordit din Ploieşti la naţionalizare, calendare îngălbenite ale Cooperaţiei de Consum şi poze femeieşti din revista Cinema lipite cu clei în colţul de jos al oglinzii crăpate.

Bomboanili mele, le alinta frizerul cu ochi spurcat şi buză răsfrântă pofticios, de absolut fiecare dată.

Poftiţi, poftiţi domnu derector, se izmenea arămiu şi cu gura plină de gaudent, imediat ce-l vedea pe Colonel răsfirând timid perdeaua din fâşii de muşama verzie. Şervetul pătat de eau d'argent biciuia aerul cu cele mai necruţătoare bune intenţii, persecutând roiul de muşte recalcitrante: şi mai dă-te, fo, în paguba mă-sii de treabă!

***

Auziţi, iar a bătut Progresu, mormăia satisfăcut, pregătind briciul şi săpunul de ras. Mama lor de rapidişti! Discuţia degenera numaidecât, întinzându-se acut şi peremptoriu: în materie de fotbal, Colonelul şi Ionel aveau jungherul tras din teacă în permanenţă, pândind reciproc ruşinea divizionară a favoritelor bucureştene. Până când adormeam, plictisită şi neştiută.

Mă trezeam în şuierături languroase: începuse tunsul. Iereai frumoasă ca regina nopţii, mormăia Ionel cu voce de bas, zâmbind larg nălucii vreunei fecioare de alaltăieri... dacă vrei matale să dai niţel capu mai pe spate... aşa... păcat, păcat, că io te-am aşteptat... să scoţ şi maşinu? aşa, sărumâna... la număru trei?.... tu ieşti femeia ce ştii suferi....

Acuma să te-audă Miţa, rânjea Colonelul, în indiferenţa generală. Credeam că vii dar tu n-ai mai venit, ofta Ionel mai departe, de ţi se rupea sufletul.... chiar dacă vremea trece ca un fum... ce domnu derector, că nu-i murdărie!

Sst. Je t'en prie, voyons: nu de faţă cu asta mică.

***

Futu-i, c-am uitat dă copil. Ce vrea floarea lumii? se întorcea Nehru pe călcâie, cu o neaşteptată uşurinţă, ştiind de-altfel foarte bine ce vreau: almanahul Femeia pe anul de graţie 1959. Cu poze, bineînţeles. Şi un pahar de socată - zău, Mişule: de la ţigani, dragă? - în funcţie de sezon.

Fericiri: creştetul chel al lui Ionel mirosea a odicolon dă la coperativă, socata era fabuloasă şi în totul interzisă.

Şi sărumâinili mele la duamna, se frângea vocea încet, la plecare.

Zâmbim şi noi naivei şi curatei după-amieze de august 1983: Ionel nu mai pupă mâna la nimeni şi nu mai fierbe brice în oala de tuci de pe spirtieră de vreo zece ani încoace. Diabet, un picior tăiat: mai bine mă ia de tot, ofta, în totul conştient de funcţiile sale sociale şi narative.

***

Astfel încât e absolut lipsit de importanţă dacă la Parfene se mănâncă dumnezeieşte sau nu. Dacă peştele e proaspăt şi gustările mirobolante. Deşi îl recomand, superlativ şi cu mare căldură, fata de la tejghea nu ştia că la coada lacului - adică în dreptul benzinăriei - se afla prima serpentină apocrifă a drumului spre Sinaia. Şi nici că prin iarba măruntă şi gălbie se puteau vedea câteodată, în dimineţile zilelor impare, iepuri de câmp, fazani şi dropii, fugite de la staţia experimentală a inginerului Savu.

Ştiţi, io-s den Buftea, zise ea într-un târziu, mototolind colţul şervetului cu o sfâşăietoare tristeţă.

Are şi de ce.

Să nu te puie păcatul...

Bineînţeles că ne pune păcatul. Cu mare elan.

În locul vostru, m-aş obişnui cu substantivele astea. Circumstanţe noi, pour faire et valoir ce que de droit, heh.

Şi neapărat scrise de mână, pentru că aşa se cade.

Later edit: Corectat aproximaţii de transcriere peste umăr, în urma unei note de protest.

Azi la prânz, fost la cherhana - dar despre Parfene, mai târziu şi după siestă.

Deocamdată, nişte sunete cum nu se poate mai potrivite:

Sfânta mare nedumerire

Zi nebunească: telefoane care sună, pufneli bizantine şi uşi trântite a lehamite şi pagubă.

A se mai explica de ce în România schimbarea e ţinută drept izvor - şi izvod, heh - de stres, iară nu de ocazie pentru despăduchere de sistem?

Frica păzeşte preşul, conchidem.

Foarte obosită, ca după un match de boxe thai.

Câteodată - dar doar câteodată- mi-aş dori foarte tare să ţiu o dugheană de acadele în Piaţa Coşbuc şi să mă doară în moalele pantalonilor de toate chestiile astea leşinate intrauterin.

***

Slavă domnului că-mi reviu repede, din frecuşuri & co. Mare nevoie de somn, ca de un ceai negru. Bien tassé, cu iazmă de iasomie.

PS: Montat boxe noi, echivalente unei artilerii lejere. Verificat în mare uşurare: trompetele suzerane de la janelă sună, en 3D, ca o mină antipersonal - baboom, cum altfel?

Ar trezi cu succesuri şi un dus de pe lume.

Ca să nu mai aţipească Moga, zise ea aproape înduioşată.

Cel mai scurt teaser de până acum

Din carnetul lui Pantazi:

Je suis incapable de croire en des vérités froides.

PS: I pak, hm. De fapt două, nocturne.

Later edit: Iar nu merge janela. Nervi, fireşte inutil.

Panic in the Candyshop

De ceva vreme, autobuze şi vagoane de metrou pe care scrie chestia asta de deasupra bântuie în hoardă perfidul Albion. Explicându-ne în sumă impară că ne cam batem capul cu retorici apăsătoare, în general vorbind.

Ce să mai pierdem vremea aiurea, urlă dindărătul vorbelor sloganul impertinent, nu e şi-aşa destulă criză? Şi zău n-am fi avut nimic împotriva unei asemenea afaceri - credinţele sau alunecările de la ele sunt, totuşi, treaba fiecăruia dintre noi - dacă agenţia de PR n-ar fi venit cu discursul cel mai stupid posibil în aşa o situaţie.

Fiindcă după ce aruncăm în cinci secunde la tocătorul de hârtii secole de experienţe mentale, ce ni se propune? Bucuria bezmetică a baieramului improvizat pe picior. În lipsa părinţilor, a stăpânilor, bref: a comenduirii.

Talk about target panic, heh.

***

Dincolo de ridicolul consumat de a pune în cârca liberei cugetări citatul unui tip a cărui slujbă de înmormântare a fost pretextul primului podcast de gen al BBC, e imposibil să vezi altceva decât o fermecătoare tâmpenie în propunerea lui Adams. Cu toate că în sens platonician al termenului, it'd still be a garden - vorba lui László Almásy - without faeries, it'd be a very sad one. And cold, heh.

Pentru că m-am agitat ani în şir cu stări similare celei de pe cartonul din tube, cred că am fericirea şi căderea să spun una ca asta: fără ideea unei transcendenţe, n-aş mai putea să scriu absolut niciun rând.

Asta e suficient în sine să rezolve absolut orice dubiu personal: se egzistă şi e foarte bine că e aşa. În numele măsurii necesare a lucrurilor astea şi în privinţa credinţelor mele: punct. Nu sunt genul care ţine post: parce que s'il était vrai que tout cela est amour, alors nos tourments contrits seraient totalement hors-sujet.

Alors, le reste...heh.

***

Nu foarte demult, îmi propusesem chiar să experimentez pe cont propriu o lume în care principiul unei divinităţi să fie cu totul absent. Şi primul lucru care m-a făcut să renunţ definitiv la aşa ceva a fost senzaţia unei scenografii devenite imediat şi complet afone: les choses avaient perdu, semble-t-il définitivement, cette petite musique les faisant respirer.

Iar dacă dumnezeu nu se egzistă, atunci nu se egzistă nici Woland şi nici Capşa: iar aiasta nu se poate, domnilor şi doamnelor. La Capşa putem bea cafea oricând - sau în fine, când nu se ţin nunţi. Iar pe Woland l-am găsit pe o bancă, în Cişmegii: învârtea în podul palmei nişte mărgele de sticlă şi mi-a fluierat ceva despre ceai, dacă îmi aduc bine aminte.

***

După cum sunt absolut convinsă că pe Mekong se aude ceva din Bach, cu putere nouă şi clară. Dar despre asta, ceva mai încolo în propoziţie: we can stay reasonably tuned on it, however.

World's my candyshop. And there's no panic inside, heh.

PS: Aflu din ziare că pecinginea asta se întinde şi pe Ramblas şi probabil cât de repede prin curţile de fum ale Almudenei: Spania e grozav de apucătoare la toate cele englezeşti, se ştie. Ei, din motive de pasiv istoric crunt, o să fiu nemaipomenit de atentă la chestia asta.

Poza de pe flickr, quoted accordingly.

Merg pe stradă, zic prostii

Pour vivre, tout homme doit travailler le jour mais aussi rêver la nuit.

Ei cine credeaţi că a zis chestia asta răsunătoare, fix ieri?

Tradiţionalul sondaj se egzistă sub pervaz, până mâine seară.

Later edit: Da, Nicolas S. a comis-o. În urările sale către culturnicii frânci pentru anul 2009: rămăşiţă feudală - şi vichystă, dar asta e uşor mai complicat de explicat în trei vorbe - obiceiul firitiselii breslelor la început de an - les forces vives de l'Etat et les Grands Corps, heh - n-are moarte.

Frumoasă tautologie, sensibil băiet.

Pays de Cocagne

Menu d'un dîner simple et naturel:

Premier Service

Un potage de santé garni de légumes de la marmite,

Quatre hors d'œuvres

Un d'un jarret de veau au gros sel,
Un de côtelettes de mouton grillées dans leur jus,
Un d'ailerons de dindon au bouillon
Un de gribelettes de filets de bœuf dans leur jus.

On relève le potage avec le bouilli.

Deuxième Service

Quatre entrées

Une poularde à l'oignon dans sa sauce,
Une de deux têtes d'agneau au gros sel,
Une de deux pigeons à la crapaudine,
Une langue de bœuf bouillie.

Troisième Service

Trois plats de rôts

Un de deux poulets,
Un de deux perdreaux,
Un de deux oiseaux de rivière,
Deux salades.

Quatrième service

Cinq entremets

Un d'asperges,
Un de cardes au bouillon,
Un de crêtes et de queues d'écrevisse à l'huile,
Un de crème à l'allemande simple,
Un de petits gâteaux.

Selon Héliot, écuyer ordinaire de la bouche de Madame Dauphine de France (Les dons de Comus, 1745).

A coups de lance-pierre:Cea mai frumoasă librărie din lume

Zi convulsivă, cu Mândra care se prăvăleşte pe neaşteptate pe scoarţa din salon - bilanţ: o coastă fisurată şi o sperietură zdravănă, suportate cinic.

Nu puteam însă adormi fără o lovitură de praştie, en écho tardif:

O anecdotă amară din anii de ocupaţie roşie - îmi place să i-o atribui lui Păstorel, dar cine mai poate şti dacă nu cumva e Tănase? - ştie adevărul: cel mai mare pitic din lume e, fireşte şi cum altfel, piticul sovietic.

Tot aşa, în aşezarea mentală a unor locuri imposibil de uitat uşor, cea mai frumoasă librărie din lume este, după priceperea Seraiului, Casa Cărţii - sau mai degrabă Maison Singer - de pe Nevski Prospekt, colţ cu Griboiedov.

Deşi zarva dinăuntru ar speria cu siguranţă agorafobii. Şi în ciuda selecţiei de carte - dezamăgitoare şi mediocră pentru neştiutorul care se crede încă în raiul editurilor cu circuit închis de alaltăieri.

De ce ne-a luat mintea? Pentru că e pur şi simplu perfectă, en son agencement content de soi. O clădire care-şi respiră calm delicioasele trufii de sine. În dispreţul insolent al oricăror alte circumstanţe posibile.

Dandysmes urbains.

***

Şi o cifră, sulfuroasă: în 1879, Petersburgul numără 206 de case de toleranţă şi 1528 de hetaire ştiute şi cu voie de la poliţie, lucru care le obligă să se spele de două ori pe săptămână şi să se caute îndoit de-atât. Un elan umanist introduce mercurialul: deliciile nocturne costă în medie cât un meniu festiv al bunei doamne Molohoveţ - şapte ruble de argint.

După o perioadă de măcel cu elan, experimentul NEP tolerează - pe jumătate, e drept - il mestiere. Cifrele explodează: douăzeci de mii de curtezane şterg zidurile Leningradului pe la 1926. Preţul scade - democratic - la un tarif unic de cinci ruble noi.

La 14 ianuarie 1927, o razie la numărul patruzecişişapte al străzii Dzerjinskaia lasă fără suflare o duzină. Încă vreo treizeci şi ceva iau drumul Siberiei, sans autre forme de procès.

Les méchants ne sont pas toujours ceux que l'on croit.

Dish of the Day

Very busy folding roadmaps, comme dirait quelqu'un.

Fondamentalement, îmi crapă mintea.

Later edit, anume marţi: L'émerveillement persiste. Cu mintea pe peretele asiatic al minţii, e foarte greu să te întorci la Petrograd. Dès ce soir, hm.

The Ugly: Le Café Chinois / Wolf & Béranger , Nevski prospekt 18

Nu se poate ajunge până la Petrograd fără o vizită la fosta cofetărie a domnilor Wolf şi Béranger: prefer să avertizez, însă - c'est à vos risques et périls.

Bine, acum totul depinde de cum o iei: cu humor, pilula alunecă destul de lesne. But by Jove, it's ugly! The touristy way of ugly, heh.

Garderobiera fumează ca un şarpe, în totală relaxare faţă de maldărele de samur, hermină şi alte vietăţi din cuiere. Cu o voce groasă, va urla ceva după băietul de la etaj: să se milostivească, lume, ia să vedem - o mai fi vreo masă liberă?

***

Aşadar, locul e urât foc: din prima şi fără reţineri. Poezia chestiei ar fi avut considerabil mai puţin de suferit fără manechinul Puşkin-cu-ochi-de-sticlă din vitrină, cu care se trag în poză toate cetăţenele hanatelor din împrejurimi. Veşnic în jiletcă şi demonstrativ cu peana nemuritoare între degetele mâinii drepte, dindărătul unui geam cifotic prin care fluieră vântul aspru de pe Prospekt: păi asta e viaţă, Aleksandr Sergheevici?

Rupţi de şale, urcăm treptele de lemn. Înăuntru, hiturile verii 1997: mince, alors. Conchidem că e un sindrom. Ar putea fi mult, mult mai bine cu puţină grijă: umezeala roade acru stampele cu vedenii de la Peterhof, mais tout le monde a l'air de s'en ficher royalement. Perdelele - din tergal. Nu prea ne vine a crede: păi asta e viaţă, Aleksandr Sergheevici?

Vine şi băietul. Trucul vechi şi sotz al meniului cu o mie şi una de feluri, dintre care un sfert sunt imposibil de găsit şi un alt sfert copiat cu neruşinare a doua oară. Dar suntem în Rusia: ceva tot se va găsi şi pentru noi.

***

Roboratif, et puis c'est tout. Unsavoury - blinis caoutchouteux et vive le micro-ondes- unremarkable...and unnoticed by the constant stream of folks lured inside.

De proscris: vizavi, peste canalul Griboiedov se află un restaurant rusesc absolut decent.

Şi toate astea pentru ce? Pentru faima literară a locului. Şi pentru faptul - pe care îl trâmbiţă absolut toate broşurile - că aici s-a întâlnit Puşkin cu martorul său de la duel. Da, duelul cu d'Anthès, altfel credeţi că se făcea atâta zarvă şi în zilele noastre?

Mais est-ce assez? Que nenni, conchidem impertinent. Şi mergem în altă parte.

Roşu ca focul lui Ulianov, un doi din cinci. Schade! locul are vibraţia lui, totuşi.

Pic de somn. Mai croşetez un i pak cu pasaj şi cu capot şi trag pe dreapta. Despre Mâşkin, de la biurou: poate aştepta fără probleme.

The Bad: Dvorianskoie Gnezdo, Dekabristov 21

Chiar aşa: se cuvine călcat pragul unui birt doar pentru că acolo găseşti pelimeni din carne de urs?

Dintotdeauna, răspunsul meu entuziast şi - trebuie să recunoaştem - pripit e unul afirmativ. Ca şi în lume, prefer să fiu dezamăgită crunt, dar niciodată dezagreabilă fără motiv.

Cuibul de nobili de pe Dekabristov 21 e însă o dezamăgire. Şi ceea ce e poate mai groaznic, nici măcar o mare dezamăgire: ar fi presupus nişte intensităţi anterioare.

Doar una mică, dar mică de tot.

Şi asta nu pentru că haleala ar fi proastă, sau serviciul neatent. Ci pentru că o vizită acolo este echivalentă unor crampe istorice.

***

Măsurat Moika din amonte în aval, în căutarea unei anumite faţade - aveam să aflu foarte rapid că mă înşelasem, dar elanul era sincer. Minus unsprezece grade şi acel crivăţ umed, foarte petersburghez, care îţi jupoaie nasul: heh, if I ever have a face again, mârâi. E rândul Fregatei să mă pişte de cot: termină, că ne scade moralul.

Acum înţelegem ce s-a putut întâmpla cu la Grande Armée? Ba bine că nu, heh.

Căutăm palatul Iusupov. În ziua de patru ianuarie însă şi inexplicabil, batalionul de îngrijitoare şi-a luat liber de la orele trei ale după-amiezii, lăsând un bilet scris de mână în geamlâcul delicios de la intrare. Şi nişte scuze chirilice: Fregata silabiseşte cu spor şi e absolut absurd să o aud vorbind o limbă pe care nu o împărţim deloc. Chestie de generaţie: accentul e ţarist, aşa am învăţat, spune mândră de sine.

Şi e adevărat: sonorităţile sunt meliflue, într-un semiton diferit de vorba străzii. Fonetici croite anume pentru oftaturi pătimoase.

Heh, copii, am dat-o naibii: e închis până mâine dimineaţă.

Să nu mori? Ne e foame, rânjim stereo S. şi cu mine.

Fix aşa: ne e foame şi murim de frig şi ne strâng cizmele. Et c'est ainsi que Bonaparte perdit la guerre, crénom!

***

Soluţia potrivită e cea a străzii din spate, fireşte. Pentru că deşi pavilionul de ceai e plasat anume la vreo cincizeci de metri de palat, fără bunăvoinţa babei Iaga cu capot de molton şi şoşoni nu se poate să ajungi acolo în trei minute pe ceas. Nu: trebuie să te întorci înjurând în continuare pe călcâie şi să faci prima la dreapta, după ce ai depăşit un grup de uzbeci trotilaţi care rag obscenităţi cu dinţi galbeni. Te pomeneşti într-o stradelă îngustă, cu un Zil rămas în pană - cauciucele din spate sunt ferfeniţă, sub ele ghiceşti sticlă pisată; şi nu ştii dacă nefericitul a parcat unde nu trebuie sau dacă nu cumva sunt cadavrele Revelionului, de care Neva e plină. În cheie sadea medievală.

Mai e mult? întreabă S., resemnată cu propriul destin. Nu mai pot, vine şi completarea explicativă: S. are o urgenţă torenţială, ah c'est bien ma veine...de mes deux valseuses!

Încă o dată dreapta, trecem pe lângă o plăcintărie: da' vreau şi eu, miorlăie S., brusc interesată de nişte vareniki.

Ssst, stai la un loc - ajungem acuşi.

En réalité, je n'en ai pas la moindre idée, heh. Am încurcat-o electrocasnic, ma parole!

***

Oh, izbăvire! Încă vreo douăzeci de metri şi găsim fără probleme peretele elegant de nuanţă manila al birtului. Intrarea, prin curte, sub un peron fin-de-siècle: le charme.... heh, nous sommes toutes des midinettes, pas vrai?

Garderoba - impunătoare. Totul în perfectă stare, cu expertiza eroică a celor de la Ţarskoie Selo, pesemne. Un angelotto blond cu aer serafic şi -judecând după temperaturile spartane dinăuntru- ftizic ne ia şubele degrabă, zâmbind într-o englezească extrem de pedantă.

Interiorul pune la punct situaţia: goodness me, we look like Texans, îndrăznesc. Et effectivement, fetele de jurnă îşi dau coate şi râd: amerikanski, hihi.

Tu parles, mon petit. Tu parles... Même si S. tient absolument à se faire prendre en photo devant la cheminée... nu e ce credeţi!

Şi nu trageţi în pianist!

***

No doubt, it is posh. Posh de rackeţi sau de băieţi care demarează în trombă de la Gazprom şi o termină cuminţel la Londra. Şi aici intervine un difuz sentiment de enervare istorică, în gând cu fermecătorul Feliks şi cneaghina lui, care compromite totul.

It's a sort of a czarist Disneyland, with a pinch of cruelty. Meniul are şi pozele moştenitoarei, venită în vizită şi care a primit permisiunea să se fotografieze cu propriile lucruri. Incomensurabil! Ni se explică pe îndelete - găsim şi pe site povestea - în ce hal a găsit noul ţar eliptic pavilionul de ceai -din cauza umezelii, zice il angelotto: să fi învăţat pe de rost? - şi cu câtă grijă au fost refăcute toate astea. Dacă e un show, e unul bien huilé: eşti întrebat de zeci de ori ce vrei, cum vrei să fie - mai în sânge, mai pătruns, dacă vrei vin şi de care şi dacă vrei digestiv şi de care şi cum.

Şi ţie îţi vine să urli, pentru că în mintea ta se amestecă trei poveşti paralele: a lui Feliks, a Cernăuţilor şi a faţadei misterioase pe care o cauţi.

Să urli şi să întrebi singurul lucru util: de ce?

În loc de asta, S. întreabă inocent unde se rezolvă prăpăstiile de adineauri. Cui îi mai pasă de pelimeni, hm?

***

I Secondi: clopotele de argint se ridică sub nasul tău la un semn al fetei cu păr cânepiu şi privire de Komsomol, jignită de circumstanţele astea capitaliste. E bun, fireşte că e bun, dar ceva îţi spune că lucrurile astea sunt într-un răspăr rău. Ai senzaţia că ai ajuns la Feliks acasă prin bunăvoinţa bucătăresei şi că în fine, conaşul nu va întârzia să sosească.

Difficile de manger dans un musée, alors ici: encore pire. The most romantic restaurant in Russia, scrie The New York Times.

Franchement, non.

Sigur că asta transpiră în firescul personalului: pushy, yet shy. Credeaţi că nu se poate? Oh, ba da: este faimosul sindrom să nu greşesc şi e prima şi singura dată când îl regăsim în Rusia.

Sorbet au cassis et champagne, garderoba şi roiul.

Cu o mare uşurare, să spun drept. Eu nu ştiu cine haleşte în casele din Cernăuţi, domnule.

***

Trei din cinci. Lesne de înţeles de ce: bunele intenţii nu ţin loc de mirungere. Niciodată.

The Good : 1913, Dekabristov 2 /Vozenenski 13

Uliţa Decembriştilor este probabil una din cele mai melancolice paralele ale Moikăi, de care e legată en damier de traverse care au câteodată aerul străzilor bătute de Jivago după întoarcerea din aventurile post-revoluţionare. Conţine o alimentară cum nu am mai văzut din 1989 - ah, napolitanele prăfuite de lângă casa de marcat! -, un restaurant gruzin - dacă tot se cheamă Georgia, nu?- în vitrina căruia cineva agaţă oftând steluţe de staniol pentru Nochevieja şi o brutărie care miroase demenţial.

Toate astea, la nici trei sute de metri de catedrala Sfântului Isaac: doar ştim povestea rocii Tarpeiene, heh.

***

Ajunse în oraş în aceeaşi dimineaţă, după momentul stresant al vămii: nu se poate descrie cum se uita poliţista de frontieră la căciula mea gen Manu Chao - de aurolac, dixit Fregata. Exit deasemenea aiureala turului impus de agent prin oraş în schimbul formalităţilor de viză - oui, parfaits pigeons, însă ne-am descotorosit repede de aşa ceva. Ei bine, ne-a trăznit o foame absolut homerică.

De regulă, nu am încredere în ceea ce recomandă monsieur le concierge: dar antebraţul armenesc se vântura cu atâta vigoare dezolată - sau e plin peste tot, sau e închis pentru Revelion- că sincer n-aveam altă soluţie împotriva unui cumplit sentiment de inaniţie.

1913, deci. Ce-o mai fi şi asta? mormăie Fregata. Şi ca în reclama de la Orangina, îmi vine să-i răspund printre dinţi ceva de genul tais-toi et danse, în speranţa să nu fie prea departe.

Şi nu fii nesuferită, da? Eeei.

***

Îmbrăcând aşadar un colţ de stradă nondescript, birtul nu are la prima vedere farmecele cu care suntem obişnuiţi de la Bucureşti. S-ar părea, de-altfel, că în materie hotelieră - cu excepţia strălucitoarei triade Grand Hôtel d'Europe, Hôtel d'Angleterre şi bineînţeles Astoria - simţul decorativ s-a oprit la Petersburg pe la jumătatea anilor 90. Ca şi ideea de muzică de fond: franchement, cum credeţi că sună şi se simte o porţie de blinî şi caviar absolut divine, cu DJ Bobo qui fait des siennes sur ces entrefaites?

Zarbe de chez zarbe, justement. Ca să ai dreptul la Dinah sau Ella sau Mahalia - cream of the crop, quite palatable - trebuie să mergem înspre pavilionul de ceai al Iusupovilor: dar să nu anticipăm.

***

Dar cârciuma, unde primirea e destul de călduroasă şi pe care o avem numai pentru noi, se mândreşte cu haleluri ţariste, file rupte din minunata carte a Elenei Ivanovna Molohoveţ despre care va trebui neapărat povestit câte ceva.

Mise en place însă absolut aiuritor: pereţi de culoarea otravei, ca la Ermitaj, globuri comuniste agăţate cu agrafe de birou - sounds familiar? heh, face parte din cultura sotz, Messire, a haznalei făcute bici - şi perdeaua care arată well, cum trebuie să arate, heh. Şărvete crem damassés, enticing în lumina timidă a miezului de după amiază.

În orice caz: nu asta contează într-un birt rusesc. Molohoveţ s-ar întoarce în groapă, draga de ea, care scria pe la 1897 lucruri extraordinar de rafinate despre cum se aranjează zakuski pe o mescioară separată de restul ostilităţilor: am oftat, găsindu-le în ecou cu uzanţele stricte de Cernăuţi ale zilei de ieri.

***

Et l'endroit tient ses promesses. Şocurile culturale de care vorbeam mai deunăzi şi adineaori sunt contondente. E pur şi simplu bun, ba chiar minunat şi cu sticliri de geniu pe alocuri. E inutil să recomand ceva: deserturile sunt cele mai bune pe care le-am avut sub nas, în special le moelleux au chocolat et framboises - homeric! De încercat îndelung, totuşi, şaşlikul de noix de Saint-Jacques cu bacon, le Bœuf Demidoff - adică Stroganoff cu mânătărci, aşa cum se şi cade după rânduiala clasică a bunei doamne din Arhanghelsk. Şi pentru o pişcătură de decalaj istoric, cereţi o sticlă rece de şampanie Sovieţki: nu se compară cu lucrurile ce se ştiu, dar e mai bună decât pare.

***

Preţurile sunt cuminţi - aceleaşi ca la Petraşcu, still twice the size. Cinci stele din cinci şi amintirea mea pofticioasă şi înduioşată. M-am întors de trei ori să verific: nu, nu visasem. 1913 perpetuează onest, cel puţin în farfurie, ziua de ieri pe care o căutam.

Cu sau fără DJ Bobo, Casablanca sau alte mizerii în difuzor.

Rusia din farfurie: Щи да каша — пища наша

Partea cea mai suculentă a unui voiaj de plăcere e probabil descoperirea locurilor de pierzanie culinară. Ceea ce am şi făcut.

Despre prejudecăţile cu care plecasem de-acasă, am citit mai multe adineauri şi aici. Dar mai lipseşte ceva, bineînţeles, en apéro.

Nu ştiu cum păţeau călătorii de (ne)voie prin graţia Intouristului dinainte de 1989: probabil că aveau parte, totuşi, de sistemul stupid al biletelor sindicale all included, cu interdicţia mai mult sau mai puţin tacită de a încerca vreun altceva şi înfiorătoarea seară folclorică, en guise de bonus.

Amen, mais bref: câtă nefericire, să treci pe lângă atâta variaţie!

***

Pentru că a fost - şi să ne iertaţi, încă este! - capitală de imperiu, la Petrograd găseşti de de toate pentru toţi. Şi, ca la New York, inimaginabil pentru eurocentristul strivit de menghina unor directive afone, day round service. Sigur că aplaudăm!

Gândiţi-vă: ce poate fi mai minunat decât o grămadă impertinentă de pilaf de batal, undeva pe Nevski Prospekt, la trei dimineaţa? Îmi pare rău că n-am încercat...ah, de-aş fi fost singură...

Dar posibilitatea e deja un bun început de mentalizare, hm.

Ar mai trebui numaidecât adăugat amănuntul porţiilor gigantice: un ceva specific, am impresia, geografiei cu spaţii largi şi deschise. De aceea e probabil folositor de ştiut că antreurile ruseşti sunt - pe croiala noastră - feluri în sine, iar suta de grame pioasă a francezilor - o mizerie şi absolut de ruşine.

Diversitatea din farfurie nu are sfârşit: de la sturionii baltici la şaşlikurile kirghize, trecând prin clasicul şi semi-îmblânzitul Ципленок Табака - jumătate de pui, foarte mult mujdei şi nişte oftaturi. Sau, în alt registru, unul din cele mai reacţionare lucruri de mâncat posibile: Беф-Строганов.

Non, vraiment impossible à reproduire convenablement ici-bas, en guise de Bœuf Stroganoff.

***

Apropo de Stroganoff, anecdota locală - bineînţeles, deturnată în cheie marxistă - ar vrea să-i găsească originea în amănuntul frivol că dumnealui Aleksandr Grigorievici Stroganov nu putea mesteca absolut nimic. De unde şi economia celestei tocane, fireşte.

Oricum ar fi însă, bucătăria rusească nu e făcută din sărăcie: nu vom găsi aici plăcerea unor ingeniozităţi toscane, de pildă, care fac din zilele slabe lucru suportabil prin ficţiunea alimentară a unei panzanella. Vom găsi în schimb cantităţi industriale ale unui univers gospodăresc în totul sieşi suficient: 70-80 de ouă pentru un cozonac convenabil - da, reţeta lui Păstorel are avatari absolut legitimi- vedre de smântână şi tablete de unt aruncate jubilatoriu în grămezi de făină.

Tot aşa, lucrurile astea nu sunt potrivite unor singurătăţi: ar fi de o tristeţe de necuprins să ne imaginăm aşa ceva. Ceea ce se întâmplă în farfurie e numai pretextul - şi am putea scrie chiar începutul - unei întregi dramaturgii sociale, ale cărei reguli sunt fireşte stricte şi de necălcat. Iar puterea fără oprelişti a minţii transformă şi zilele de post mănăstireşti în amănunte fericite pentru simţuri, toate cinci.

Et pour cela, il suffit de regarder autour de soi: avec quels soupirs d'aise on ouvre le couvercle pâtissier du chtchi!

***

Şi tot aşa, gustul o să ne surprindă, încă de la prima tentativă. Până şi borşul, cu totul nesuferit şi dispreţuit acasă, capătă prin intervenţia sfeclei roşii, afumăturii şi smântânii - ah, smântâna rusească: duplicatul este imposibil! - o cu totul altă savoare. Absolut prietenoasă şi aproape subversivă: ce-ai comandat, supă? -un moment de stupoare incredulă- dumnezeule mare, n-ai mai făcut asta de zece ani!

Fregata trebuie crezută pe cuvânt: n-am mai făcut asta de zece ani, în adevăr. Dar, ca pentru orice nesăbuire fulgerătoare, nu am niciun regret: dimpotrivă şi mai degrabă o intensă stare nostalgică. Mai mult de-atât: le-am încercat aproape pe toate ce se puteau găsi, şi zău - ce să faci la minus zece grade, atunci când ştii că nu poţi să bei?

***

Călcâiul lui Ahile e o tradiţie probabil pe veci pierdută: cea a deserturilor. Aici intervine o crevasă aproape de netrecut între happy few şi hoi polloi. Hoi polloi au să se repeadă la cumplita ciocolată Alionka la orice tejghea: geaba am căutat, în mari speranţe, delicioasele caramele Kara-Kum, aduse de taică-meu de la Moscova acum o mie cinci sute de ani! Urmaşele au gust - vae!- de melasă, aşa că da: s-a prostit şi Octombrie Roşu! Adică pardon, Einem, heh.

Ne-am mai putea totuşi consola cu delicioasele blanc-mangers: zmeura e pe primul loc, aici se aplaudă furtunos, pentru că acasă lipsa de imaginaţie cu care o halim e un scandal. Dar adevăraţii happy few trimet după obscenul măr al lui Iusupov, fireşte: despre care e imposibil să poţi scrie ceva tous publics, heh.

Fiindcă slavă domnului, se egzistă pe lumea asta chestii care se pot spune numai şi numai la ureche.

Deocamdată, I bring you the good, the bad and the ugly of Petersburg food venues. Cu un bonus pentru fetişişti literari: dar Mâşkin nu-i acasă, heh.

A cincizecişişaptea scrisoare bis de la Ulan Bator: Sujet franco-russe

Motto:

"Когда же юности мятежной
Пришла Евгению пора,
Пора надежд и грусти нежной,
Monsieur прогнали со двора.
Вот мой Онегин на свободе;
Острижен по последней моде,
Как dandy лондонский одет —
И наконец увидел свет.
Он по-французски совершенно
Мог изъясняться и писал;
Легко мазурку танцевал
И кланялся непринужденно;
Чего ж вам больше?
Свет решил, Что он умен и очень мил."

(Александр Сергеевич Пушкин, Евгений Онегин, Глава первая - IV)

De la Z., către P., la Santo Domingo

În faţa oglinzii din camera de culcare, Evgheni Oneghin îşi măsoară, prin vocea naratorului-complice, toate circumstanţele care îl alcătuie altfel decât restul boiernaşilor plictisiţi sau ariviştilor cu dinţi lungi din lumea zilelor sale. Interesul strategic al unui astfel de demers este, fireşte, crucial: însă îndoit de-atât, ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai sincere şi cuprinzătoare definiţii ale dandysmului ce s-au putut formula vreodată.

Mise anglaise, mais rhétorique française - dimpreună cu toate frământările subterane ale vremii. Sintetic vorbind, Oneghin este o apariţie, meticulos şi premeditat conturată, în conştiinţa unui manifest politic de sine. Astfel încât ni-l putem închipui pe Evgheni fără prea mare bătaie de cap: svelte dieu de la Fontanka flottant dans son habit de nuée, tournant le dos à Monsieur l'Abbé - difficile de ne pas y voir une métonymie de Prévost!- et la tête à cette délicieuse Tatiana, en parfait joueur d'échecs.

..mais rhétorique française - et cela nous change du tout au tout. Fiindcă şi bineînţeles, jocurile olimpice ale seducţiei nu se pot întâmpla în cheia vernaculară a ordinelor date rândaşului, cameristei şi vizitiului. Verdictul lui Puşkin e fără drept de apel, iar amănuntul e de-a dreptul ironic pentru cel care a avut puterea să-şi nască încă o dată propria limbă maternă.

Rusa, ne mai spune naratorul, produce numai proză bună pentru poştalioane. Evident, neîndestulate simţirilor vreunei heruvime.

***

Iar asta înţelege până şi suava soră a lui Lenski, această Cécile de Volanges ce se dă de trei ori peste cap pentru a deveni, when curtains fall, principesa de Clèves. Fiindcă Tatiana îi scrie - şi iniţiativa asta e un scandal pentru rosturile vremii! - franţuzeşte lui Oneghin despre iazmele care îi bântuie sufletul.

A la guerre, comme à la guerre: biata pretendentă face şi ea ce poate, cu o luciditate necunoscută unui Costache Conachi, de pildă. Frământată de jocul periculos între fascinaţie şi frica grozavă a dezonoarei, Tatiana are intuiţia unui aliat discursiv care să-i alunge şi ultima umbră de scrupul. Nimic mai simplu decât recursul la proza franţuzească, singura ce-i permite pesemne o privire frugală asupra unor lucruri despre care nu are cu cine vorbi. Şi singura aptă să aducă în context ideea unei măsuri, ce se speră cât de cât demnă, între proiecţie şi posibilitate reală.

Însă numai năucitoarea complexitate a circumstanţelor ruseşti ar putea explica de ce nu ne aflăm în faţa unei recepţii culturale atât de docile ca la gurile Dunării. Lumea pervers de rafinată în care se mişcă Oneghin e una atât de cosmopolită, că nu se poate restrânge - şi în niciun caz subsuma!- fluiericei monocorde a unor fonetici nazale. On prend son bien là où on le trouve: din perspectiva asta, ideea franţuzească nu este, în criteriu şi proiect, iazmă civilizatoare decât pentru o mână de visători din cafenelele de pe Nevski. Îmblânzită de bunăvoinţa unor depărtări mentale şi de condescendenţa cuvenită învinşilor, Franţa devine simplu vector al unor eleganţe.

Şi destinaţia favorită a unor libertăţi strict personale şi sezoniere.

***

La capătul celălalt al Europei lucrurile stau fix pe dos. De mai bine de o sută cincizeci de ani, atracţia amănuntelor ruseşti pare năpraznică şi complet lipsită de sens. Până şi spiritul sec al lui Sartre are miorlăieli jenante cu şi despre: şi nu putem pune aşa ceva doar pe seama deliciilor ascunse ale hotelului moscovit Lux, ale caviarului Osetra doré sau ale translatoarei nemaipomenit de binevoitoare.

Nu. Cel puţin de la Napoleon Bonaparte încoace, Franţa fecioarelor din Versailles şi cusătoreselor din Bicêtre are uitătura fetiţei cu chibrituri înspre divinele dezmăţuri ruseşti. Pentru că e crescută meschin, cu frica sărăciei neaşteptate, orice cheltuială pentru sine i se pare o incomensurabilă neruşinare. Una peste alta, spiritul francez comme il faut va avea întotdeauna legat de picioare ghiuleaua puşculiţei virtuoase. Şi se va gândi, chiar şi în miezul unor voluptăţi absolute, la preţul minutului de extaz.

O fi scump, maică? Jecmăneală curată!

***

Şi-atunci, sublima risipă, irosirea cu criteriu şi pofta vitală irepresibilă - toate exigente şi toate ruseşti - smintesc lumea cenuşie şi moartă a unor cumpătări atavice şi prefac în ţăndări virtutea ţeapănă atât de dragă lui Robespierre. Franţa, care se încăpăţânează şi astăzi să nu-l înţeleagă pe Sade, crezând că totul se opreşte la nefericirile nătângei Justine, descoperă aiurită că unele lucruri încă sunt posibile.

Indiferent dacă actantul e plutocratul petrolier sau serenissimul zvăpăiat.

Iată de ce, cum spuneam deunăzi, am putea vedea în aşa ceva nu numai afecţiune năroadă, ci mai ales ispita unui detaliu considerabil. Oui, certainement une de ces choses hénaurmes dont il semblerait que vous ayez le secret.

***

L'Ancien Régime: tout un programme. Desfirarea unei asemenea fantasme persistente nu poate decât să înceapă. Deşi poate aţi observat şi singur cât de greu e să scrii uneori despre lucrurile astea.

Iată de pildă, pentru Petrograd ar trebui pesemne inventată o limbă nouă. Un idiom apt să scrie pe foaie în cheie imediată şi miezul letal al unor sinestezii, dar şi fragilitatea pe jumătate ruşinată a unor fibrilaţii.

Ceea ce este însă absolut sigur, este că nu-l vom mai citi niciodată pe Mateiu cu aceiaşi ochi: anume bănuind dar neputând încă măsura. Dar despre asta, cu voia dumitale, vinerea ce va să vie.

Mulţumind încă o dată,

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişiuna zi a lunii lui Dey

A cincizecişişaptea scrisoare de la Ulan Bator: Que celui qui est trop léger s'abstienne

Motto:

"O, stupeur! D'un tronc d'arbre calciné se tire le Sel: du sel purifié, une eau spirituelle. Que les eaux subissent la coction du feu, il en renaîtra un sel qui sera d'un grand secours médical aux malades. Une énergie indestructible réside dans les sels: L'Art démontre que les arcanes du sel ont quelque chose de divin. La fin de toutes choses paraît être de la cendre. Mais il est dit que la fin de la cendre est un verre. L'Art fait ceci: pourquoi pas le créateur de la Nature et de l'Art? Si une terre nous a donné le verre, alors que nous donneront les Astres?"

(Anonyme, Hortulus Sacer - L'enclos sacré de la Fleur Hermétique, VIII- Rien ne périt, 1732)

De la Z., către P., la Oaxaca de Juárez

Poate că o să mi se ierte neruşinarea cu care scriu de la bun început cam aşa: din Rusia, te întorci ca de la Slatina.

Adică nu poate: sigur avem să fim iertaţi pentru aşa o flexibilă aproximaţie, numaidecât explicând că amândouă destinaţiile au pentru Serai acea dimensiune fragilă şi tenace a unor cose mentale. Şi atunci când se întâmplă una ca asta, orice spaţiu posibil încetează să-şi mai aparţină de tot şi pentru sine. Aparenţele topografice sunt grav cariate de irezistibilul sfredel al ficţiunii personale, transformându-se în altceva. Căutând mai degrabă posibilitatea unei circumstanţe, rezultatul nu se poate măsura în metri liniari parcurşi sau în randamente de dugheană, ci în unde seismice.

Şi pentru aşa ceva, fie că e vorba de bragă sau du jour d'avant, de prisos sunt cadastrul, hărţile şi Baedeckerul. Şi înşelător văzul, dintre toate simţurile: braga arată cum arată - asta ştim de vara trecută. Iar zarva precupeaţă a străzii petersburgheze are stridenţe ce se cer demise fără somaţie prealabilă.

De aceea, unele destinaţii - puţine şi alese, de-altfel - ar trebui mai degrabă să asculte de legităţile lucrurilor tactile. Pentru că altfel, alchimiile se sperie şi fug de pe foaie.

Fermons les yeux, nous verrons mieux.

Mais justement: de unde să apuci tărăşenia rusească?

***

Pentru că e un formidabil construct al unui imaginar colectiv marcat -şi el!- de culpă, cazul francez merită o ocheadă şi o scrisoare separată. Deocamdată, ne vom aminti de locul comun galic tournée des grands-ducs: un detaliu sprinţar de conversaţie ce perpetuează până şi astăzi amintirea unor homerice crăpelniţe pariziene ale cnejilor petersburghezi. Şi deşi mai nimeni nu-şi poate aduce aminte au quart de tour de unde vine vorba asta, parfumul ei rămâne: suculenţe ilicite, bacşişuri nesăbuite aruncate la crăpat de ziuă garderobierei aiurite şi privirea pe jumătate amuzată a celui ce-şi ţine curtea la Maxim's .

Mă întreb dacă nu cumva ăsta e lucrul cel mai important de-altfel, în economia unor supravieţuiri. În prostia ei, afecţiunea franţuzească trebuie crezută pe cuvânt: rare sunt lucrurile ce scapă de spiritul coroziv al unor carteziene. Pesemne că nu degeaba Rusia se bucură de acest ciudat privilegiu head over heels, şi chiar atunci când nu se cade, până la imbecilitatea unei opinii care numai alegere nu e. Iar interpretarea în cheia sindromului Stockholm, inadmisibil de simplistă, ascunde nişte circumstanţe altfel complexe.

Antecedentele personale complică singular demersul: dar dumneata ştii de-acum că nu o să ne speriem de un desiş de nuanţe - ar fi prea simplu.

***

Am mărturisit-o mai mult sau mai puţin cu perdea: promisiunile făcute unor oameni esenţiali nu se calcă, nici măcar atunci când aceştia dispar, prin cinicul mezat al unor biologii. Dar dacă am plecat la Sankt-Petersburg după ce o viaţă întreagă auzisem nu vă duceţi la ruşi, este pentru că bineînţeles, unele lucruri se schimbă. Nu suficient urechilor şi minţii noastre de vestici, dar îndestulat pentru ca iazma unor hărţuieli să dispară.

Pour en finir avec l'embarras qui accompagnait chaque descente dans les circonstances russes. Et pour essayer de comprendre une sorte de casse-tête culturel et mental. Cu alte cuvinte, cum este posibil ca în aceeaşi limbă să existe răgetele lui Beria şi fericirile lui Turgheniev, amănuntele de o cruzime nemăsurată - şi de o poezie smintită, bien des fois - ale Siberiei şi fibrilaţiile lui Rachmaninov.

Mais de quoi sont-ils faits? De sang et d'excès, voyons: ca să înţelegi câte ceva din scenografiile ruseşti, e nevoie să înmulţeşti totul cu trei. Şi să laşi pe preşul din România tot ceea ce credeai că ştii despre ele. Nicio povestire albă de la ora ceaiului, nicio slujbă ascultată cu sentimentul elipsei în rue Ribéra şi nicio sonată Kreutzer nu te vor pregăti cumsecade pentru ceea ce seamănă foarte cu un salt în gol. Aşa cum am şi scris onest şi la cald, de-altfel.

Entregarse? Fireşte, însă cu un amendament care nu e cel al educaţiei, ci al bunului simţ elementar. Gloatei de pe Nevski, aşa cum e ea, anume amnezică, vânturând cioburi de imperiu şi mutilată de Istorie, nu îi pasă nici cât negru sub unghie de felul în care tu o priveşti, cu certitudinile, nuanţele şi fricile tale levantine. Iar contribuţia fundamentală a odioasei experienţe comuniste e retezarea din maternitate a oricărei forme de complex: aşa ceva nu vom întâlni nicăieri, pe tot parcursul călătoriei. Dimpotrivă: ca strein nevorbitor convenabil, vei fi privit şi ţinut cu condescendenţă. Tarifele se înzecesc, unele posibilităţi de vizită dispar. Nu ţi se spune tot, pentru că se consideră pesemne că nu ai nevoie de ceea ce este, înainte de orice altceva, un act politic: educaţia mulţimii, visată de Tolstoi şi bineînţeles de Jean-Jacques.

***

Care astăzi şi de ceva vreme consistă în injectarea unui sentiment de putere colectivă nemăsurată. Astăzi, Rusia redescoperă în felul şi după priceperea ei, adică deturnându-le în cheia şi beneficiul mandarinatului energetic, aroganţa şi rafinamentul fără nicio limită al zilei de ieri. Dijurnaia are pe umeri samurul Morozovei: şocant? Firesc: encore une fois, puţine lucruri sunt raţionale en fait de Russies, şi probabil că asta este cauza simbolică a eşecului însângeratelor variaţiuni pe teme jacobine.

Lăsat în plata domnului, cu fantasmele tale, eşti liber să bântui de bezmetic zonele în care se înghesuie telalii care îţi vând cu şase euro căciula lui Ceapaev şi matrioşka fără de moarte. Să baţi pieţele, în speranţa unui început de cartografie: bunăvoinţa continuă, dar socoteala de-acasă se schimbă astronomic. Şi negustoreasa de caviar oftează - ţi-a lăsat din preţ pe măsură în virtutea unui pasiv comun.

Rumânski? Heh. E niţel mai complicat de-atât, dar să nu ne încurcăm în mărunţişuri.

***

Poate de aceea, călătorul ce se întoarce din Rusia are mai întotdeauna buza de jos crăpată de un ciudat puseu febril. E semnul unei copleşitoare sete de a pricepe.

Ca şi cum ar fi ceva de priceput, domnule, în afara parametrului discriminant care lămureşte de ce Maestrul şi Margareta e un ecou absolut realist al unei incomensurabile realităţi. Pentru care schimbarea e un cuvânt lipsit de sens istoric. Pentru că, într-o formulă sau alta, se va învârti perpetuu în jurul axei sale.

Fără îndoială, evocarea unor mecanisme colective de înţelegere e absolut înduioşătoare. Să ne înduioşăm, deci, ceva mai devale.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecea zi a lunii lui Dey

Sunetul cu care începe oraşul

Înainte de orice altceva, un sunet fibrilant de coruri căzăceşti.

Pentru că altfel nu se poate. Mai mult de-atât: pentru că altfel, nu o să pricepeţi absolut nimic din ceea ce va urma.

Şi înainte de orice alţi tropi sonori, o vibraţie pură şi neamestecată încă de nicio prejudecată, frică sau temperanţă dusă la şcoală.

***

Scotocind prin ventricule, am găsit că asta e fibra lucrului petersburghez. Tout simplement parce que tout y est.

Domnule şi beizadele: Вечерний звон. Şi oraşul poate să înceapă de-a binelea, dimpreună cu toate raznele noastre.



Poza: aleea cu tei de la Peterhof.

By Jove, I'm Back!

De retour de Russie et de Finlande în casele din spate, cu o copleşitoare stare subfebrilă - aşa cum se şi cade după una ca asta. Evident, foarte gripată - nu-mi pasă - şi în totul stupefiată de amănuntele ultimei săptămâni şi jumătate.

Sunt foarte multe de povestit, probabil de-a lungul şi de-a latul câtorva pagini zdravene de subiecte ruseşti. Deocamdată, încă nelămurită cu un detaliu en suspense - insistenţa pe jumătate înduioşată îmi spune că suntem la doi milimetri de ceva enorm, probabil - despachetez desagii adunaţi cu încăpăţânarea dintotdeauna. Vom avea aşadar probabil două ulanbatoare consecutive, dintre care una rupe firul poveştilor aşteptate, încercând să răspundă întrebărilor esenţiale ale oricărui hagialâc rusesc.

Pentru ca următoarea să-l reînnoade numaidecât, cu o recitire demult cuvenită a fibrei paşadeşti.

***

Vom mai avea şi candid details, fermecătoare nimicuri ale străzii. Haleluri evaluate iniţial cu ochi rău: pentru că da, anul ăsta Seraiul goes global, punându-şi în cap să extindă o serie de experimente şi prin curţile de vizavi, cu criteriu şi elan. Încă nişte poveşti care au venit ciopor pe capul nostru în plimbare sau în somn. Nişte sunete noi şi câteva emoţii.

Scriind toate astea claie peste grămadă, îmi dau seama că n-am scris nimic despre anul ăsta cel nou.

***

Ei bine, anul ăsta o să fie altfel. Şi mai multe nu spun - vedem împreună. Presupun, de-altfel, că informaţia vernaculară a renunţării entuziaste la cele cinci sau şase cafele cotidiene în profitul ceaiului negru de Ceylon nu are nicio importanţă.

PS: Nu chiar de tot, altfel n-am mai fi serai - ci stupa. Quite different things, I suppose.

PS2: Nu că mi-a plăcut - ar fi prea puţin spus. Senzaţia că am regăsit o parte din mine e mult pregnantă: dimpreună cu nişte înţelepciuni. Era şi momentul.

Iar pentru asta este absolut imposibil să mulţumeşti fără un colosal nod în gât. Dar e de bine, domnule.

Twelve Days of Christmas-12: Nunta din palatul de gheaţă

Nu. Hotărât lucru, Anna Ivanovna nu prea avea ce să caute în decorul zilelor sale. Oh, fireşte, fizicul ingrat ar fi un parametru indiferent atunci când împarţi, prin voia Domnului, viaţa şi moartea cu un simplu gest plictisit al încheieturii mâinii drepte. Mirosul fetid al mantiei, sinteză de mucegai, foaie de varză dulce şi leş, ar fi fost mai acasă în ultimul iarmaroc posibil al Moscovei şi nu sub amplele bolţi stacojii ale Teremului.

Ca lucrurile să fie de-a dreptul îngrijorătoare, Anna Ivanovna de-abia învăţase, cu preţul exasperării preceptorilor tocmiţi de teribilul Petru, să se iscălească şi să silabisească în mari cazne antetul vreunui decret. Mai degrabă stârnită de măcelul vânătoresc, singurul lucru în stare să-i aducă umbra unui surâs pe buzele flasce şi umede, Anna Ivanovna era foarte departe de imaginea unei satrapii luminate.

Greu de crezut? Şi totuşi: îngălata, stupida şi lipsita de graţie Anna Ivanovna Romanova se pomenise, aproape peste noapte, vasilisa şi stăpâna tuturor Rusiilor.

Anul este 1730.

***

Un lucru pe care nimeni nu l-ar fi putut întrezări, cu vreo douăzeci de ani înainte. Şi ca lucrurile să fie bătute în cuie pentru totdeauna, descurcăreaţa Praskovia Fiodorovna îşi folosise toată viclenia maternă pentru ca balcâza să fie trimeasă cât mai departe, într-un loc de unde să nu mai poată încurca socotelile nimănui. Şi atunci când Petru Întâiul avusese capriciul unei căsătorii mixte pe cât posibil avantajoase, Praskovia nu ezitase. Anna Ivanovna s-ar fi potrivit de minune cu nepotul lui Frederic al Prusiei, timidul şi aproape nevertebratul Friedrich-Wilhelm, ce împărăţea peste minusculul burg Mitau, pierdut printre lanurile de secară ale unui ducat baltic uitat de istorie.

Teribilul Petru îşi împlinise voia de drept divin la un preţ dotal atât de scăzut, că era de mirare cum de prusacii se învoiseră atât de repede. Iar Praskovia, a cărei deşteptăciune împuşcase doi iepuri dintr-un foc, se putea linişti şi aduna în sfârşit, în braţele arendaşului său preferat.

***

Astfel că se rânduiseră nu unul, ci două rânduri de nunţi. Cele patruzeci de zile de crăpelniţă poruncite de ţar în onoarea preailustrei sale nepoate, fuseseră urmate de un lucru mai puţin obişnuit:căsătoria bufonului preferat al împăratului, piticul găgăuz Akim Volkov cu altă pocitanie minusculă de la Peterhof. Şi, lucru ciudat, nunta aceasta de-a doua fusese mult mai strălucitoare şi neruşinată decât prima: şaptezeci de perechi de pitici veniţi de bunăvoie din cele patru colţuri ale Imperiului de Răsărit beau până la neştire şi chiar mai rău de-atât.

Cameristele scuipă în sân, îngrozite de atâta urâţenie nefirească strânsă parcă din fundul unei gene de iad sub lambriurile aurite ale sălilor de recepţie. Anna Ivanovna trimete după carabină ori de câte ori vreo amărâtă de vrabie îndrăzneşte să se arate în dreptul geamurilor de cristal: atunci, cu ochi şi mână surprinzător de sigure, ducesa de Mitau o face chisăliţă, fără să mai deschidă fereastra. Geamgiul veneţian al palatului oftează: încă o noapte de nesomn. Iar Friedrich-Wilhelm se străduieşte să supravieţuiască, aproape sugrumat de grămezile de mâncare şi tristele capricii de alcov, numai şi numai în felul câinesc, ale nesătulei sale neveste.

Pe care o văzuse pentru prima oară în viaţă, de-altfel, cu doar o zi şi jumătate înaintea serviciului divin.

***

După şaizeci de zile de beţii şi dezmăţuri încă nemaivăzute până atunci, Petru se hotărăşte să se descotorosească de nepoată-sa şi de pămpălăul de neamţ care fusese atât de nărod încât să se lase tras pe sfoară în aşa hal. Însă la nici douăzeci de leghe distanţă de Petersburg, Friedrich-Wilhelm are un prim şi ultim acces de demnitate personală şi îşi dă sufletul în halta Dudenhof, intoxicat cu borş şi piroşti umplute cu tocătură de păun. Anna Ivanovna jeleşte şi se zgârâie pe obraz, dar Petru e neînduplecat: va trebui să se instaleze de-acum încolo la Mitau, să îngroape leşul din cupeu şi mai ales să reziste acolo cu doar patruzeci de mii de ruble pe an.

O mizerie de buget: aşa că Anna Ivanovna cerşeşte fără ruşine, ori de câte ori banii se isprăvesc înainte de vreme. Praskovia Fiodorovna numără cu măsură pungile cu galbeni, Petru bombăne şi măreşte impozitele datorate Capitalei. Estimp, Anna Ivanovna se îndrăgosteşte lulea de un ofiţeraş de artilerie evadat din închisoarea de la Riga: Ernst Biron.

Şi deşi lucrurile astea costă nemaipomenit de scump, situaţia încă mai e ţinută în frâu, pe cât se poate.

***

Amintirile astea nu prea fericite trebuie că erau suficient de vii până şi în mintea înceată a Annei: vor trebui nu mai puţin de doi ani, pentru ca balamucul şi tărăşenia noii ţarine să se mute de la Moscova la Petersburg. Iar circumstanţele încep să arate al naibii de urât: fiindcă Biron nu prea mai are habar de alcovul Romanovei, dar de afacerile de stat - cu asupra de măsură.

Prin voia ţarinei care nu citeşte niciodată hârtiile ce i se dau la semnat, mujicii pot fi de-acum încolo vânduţi asemeni vitelor de povară, separat de moşiile de care sunt legaţi prin datina dintotdeauna. Impozitele şi taxele fără măsură înfurie negustorimea din Novgorod, Tula şi Perm. Iar favoritul venetic fură peste măsură din visterie: cum dumnezeu i-o mai răbda pământul?

Şi cu toate astea, desfrâul devine lucrul zilei la Peterhof. Anna Ivanovna o ţine din petrecere în petrecere, din bal în assemblée. Până şi solul frânc se miră: mais a-t-on jamais vu autant de gâchis? Şi cu deosebire, ţarina se prăpădeşte după comicăriile cu pitici: o hoardă îmbuibată de bufoni aduşi din toată lumea trăieşte sub directa ei oblăduire. Ba mai mult, piticul napolitan Pedrillo îi ia ţarinei cu japca, într-o noapte în care se joacă prea mult pichet, cincizeci de sate şi zece mii de suflete de prin părţile Suzdalului:după care, dispare fără urmă din letopiseţ.

Timpul trece după pricepere: opt ani mai târziu, Annei Ivanova îi vine o idee.

***

Decembrie 1740: Anna Ivanovna e mai plictisită ca niciodată. Giumbuşlucurile zilnice nu mai sunt de-ajuns: de ce nu ar pune la cale un ceva cu adevărat măreţ, nemăsurat şi nemaivăzut?

Oftând, Anna Ivanovna trimete pajul după Goliţân, zis şi Kvasnik, măscăriciul favorit. Ideea e grozavă: peste fix trei zile are să-l însoare cu cea mai îngrozitoare stârpitură ce se poate închipui, calmâca Bujenina.

Avdotia Bujenina: la prima vedere pare rezultatul biped al unui ou răsclocit, cu ochii ei crăpaţi parcă la întâmplare în miezul unui obraz enorm şi cu picioarele răsucite asemeni comodelor franţuzeşti din salonul de ceai.

Trei ceasuri mai târziu, Goliţân iese din iatacul ţarinei alb ca hârtia şi pregătirile sunt deja în toi.

Pe Avdotia n-a întrebat-o nimeni absolut nimic: amănuntul ăsta e important pentru restul poveştii.

***

Trei zile mai târziu, pe malul îngheţat al Nevei se ridică un adevărat palat de gheaţă: locul nunţii poruncite de ţarină.

Avdotia boceşte, imploră, ameninţă fără niciun rezultat. Mai pragmatic, Goliţân se bucură: zestrea promisă îl face bogat, foarte bogat. Mult mai bogat decât neghiobul de Pedrillo care a terminat-o rău de tot, cu limba înnegrită şi gura strâmbă: arsenic fără măsură în terciul de dimineaţă.

Sărbătoarea ţine o săptămână încheiată. Dar Anna Ivanovna nu va şti niciodată cum a arătat dimineaţa zilei de după dezmăţ.

Istoria e câteodată nefiresc de ruşinoasă unde nu se cade şi ne vorbeşte despre urmările unei crize acute de litiază renală. Dar adevărul e pesemne cel al firului de mătase strâns din ce în ce mai aprig de mâna minusculă a Bujeninei.

Între perinile umplute cu puf de lostriţă, în crucea nopţii celei de-a şaptea zi.

Twelve Days of Christmas - 11: Memoria mutilată

Unul din cele mai dramatice lucruri care pot să apară în interstiţiile unei conversaţii e o circumstanţă însoţită de obicei de teribilul reflex al unei tristeţi: Crăciunul, care după rânduiala stilită soseşte la Petrograd peste două nopţi.

Judecând însă după sfiala interlocutorului, ieslea nu aşteaptă pe nimeni. Mai rău de-atât, este foarte posibil să nu aibă parte nici anul ăsta de suflul veşnicei aşteptări: şi în privinţa asta, toate metaniile babelor de la Kazanski nu vor putea drege absolut nimic.

Şi cum sărbătoriţi voi Crăciunul, întreabă biata duducă petersburgheză, teribil de încurcată. Ştiţi, noi am cam uitat: şi oftează de ţi se rupe sufletul, poate şi pentru că ştie că e inutil să caute în cărţi sensul unui lucru care vine, care trebuie să vie – de foarte departe şi din foarte adânc.

Am cam uitat: fireşte, un eufemism, dacă te gândeşti la numărul de şcoli de miliţie şi orfelinate din lavre, la Institutul de Ateism de la Kazanski sau la Şcoala de Arhitectură de la Smolnâi.

Oftăm şi noi: ce să-i explici şi cum, într-o discuţie aparent fără consecinţe, de-abia o tacla din colţul unei întâmplări? Şi cum să nu te miri că într-o ţară celebră pentru eremiţii ei bezmetici rezistenţi la arsenicul vreunui boier iritat şi pentru revelaţiile zguduitoare de la fiece haltă de brişcă, bisericile sunt şi acum închise cât e ziua de lungă şi nimeni nu ştie dacă, unde şi când se va produce corul Filarmonicii locale?

Şi atunci, concluzia e simplă: pentru că povestea asta religioasă nu are nicio legătură cu amănuntele străzii, pesemne că ne aflăm în faţa unui nou puseu de placiditate a celor mulţi şi stânjeniţi de sărbătoarea asta care nu e foarte vorbăreaţă sufletului.

Pentru că e semnul sfârşitului unei orori încă foarte recente, ziua de Nouă Mai -zisă şi a Victoriei- pare să ţie loc de adevărat Crăciun lumii noi. Bucuria unor zile libere pe care nu ştii cu ce să le umpli nu se pune la socoteală.

Et maintenant, quoi de nouveau? Sau mai precis, peste o sută cincizeci de ani, cărei zeităţi îi va pupa mâna babuşka de rigoare?

Twelve Days of Christmas -10: Une affaire de gourmandise

Singura recomandare a Mândrei înainte de plecarea noastră la Petrograd se poate explica prin nesfârşitul orgoliu al unor deprinderi domestice desăvârşite şi – fără nicio exagerare – spectaculoase: aveţi grijă ce dumnezeu mâncaţi pe-acolo!

Însă avertismentul grijuliu este şi semnul că habar nu avem despre bucătăria rusească. Probabil că e vina unor clişee cu viaţă lungă, născătoare de traumatisme mincinoase: vedenia expeditivelor cavalcade căzăceşti pe Champs-Elysées, de pildă, exclude intervenţia narativă a unor rafinamente. Iar povestirile altora nu ne pot ajuta: Zinaida lui Turgheniev pare să-şi hrănească sfâşâietoarele cruzimi cu aer, Bezuhov cel pudic nu lasă nicio mărturie culinară a unor răsunătoare crăpelniţe...

Mais enfin, voyons, imagine-t-on un seul instant Onéguine croquer des ortolans?

În disperare de cauză ne-am putea refugia într-un registru mai pueril, crezând că basmelor li se poate permite călcarea în picioare a unor solemnităţi. Or bilanţul este şi mai catastrofal: personajele se hrănesc cu îngrozitoarea caşa, beau tone de ceai în aşteptarea deznodământului şi înghit, la rigoare, camioane de zmeură cu frişcă – dacă povestea e ţaristă şi moralizatoare.

A trebuit să batem cale lungă pentru a începe să desluşim câte ceva, după pricepere.

***

O privire rapidă pe orice meniu al unui stabiliment rusesc respectabil introduce o formidabilă dilemă. Între bucătăria ţărănească – energică şi suculentă în cheia niţel grosieră a unor nevinovăţii de demult şi delicioase capricii de curte ce semnează o amplă sinteză. Astfel, mirodenia levantină, fragilele entremets apusene şi –cel puţin în interpretare- o anume perversité du tour de main, foarte petersburgheză, sunt reperele fixe ale unei colosale alchimii.

Alors, il faut se rendre à l’évidence d’une aventure absolue qui les mélange toutes, sans peur et sans reproche. Fără segregări în farfurie, rezultatul nu poate fi decât imprevizibil: il y a une étrange noblesse du borscht et un côté canaille de ce plat pour grands-ducs paresseux qu’est le Bœuf Stroganoff.

Un bonheur presqu’archéologique, car voici le goût, d’un courage capiteux et impossible à transcrire, de l’Ancien Régime.

Et il y a fort à parier que cette espèce de coupable réjouissance qui reconcilie espions, ploutocrates, anarchistes et doux rêveurs a encore sept vies devant soi. Toute indifférente qu’elle est des cours en Bourse et des manchettes des journaux.

PS: Primit scrisoarea, i pak în cinci minute cu trois clins d'œil pe măsură.

Twelve Days of Christmas - 9: Capitala mondială a saltului în gol

Unde pe lume îţi mai poţi începe ziua bombănind de toţi sfinţii după un birou de schimb care să fie deschis la orele unsprezece dimineaţa? După care să haleşti blinî - o descoperire periculoasă- într-un pasaj extraordinar? După care să sari într-o poetică marşrutka înspre Ţarskoie Selo? După care să alergi bezmetic după un bilet la Mariinski şi să afli că da, viitorul aparţine totuşi celor care se trezesc devreme? După care să te pomeneşti că ţi se vâră sub nas o găleată de kopi luwak, la Şokoladniţa de la etajul unu al librăriei din casa Singer?

Neodecadenţă? Poate. Sigur constante şi abrupte salturi mortale între contraste imposibile altundeva şi pentru care mai nimic nu te-a pregătit până acum.

***

Numai şi numai la Petrograd: impresia că oraşul e locuit de amazoane se confirmă cu fiecare minut.

Amazoanele se ocupă de cumpărături cu pas greu şi sigur pe sine care măsoară cu sentimentul justiţiei imanente vitrinele în care zac maldăre de samur şi zibelină, cofeturi misterioase şi zăcăminte de chihlimbar. Sunt adevăratele moştenitoare ale fioroaselor gorgone scite şi planturoaselor mitralioare din cel de-al doilea război mondial: trei apocalipse mai târziu vor fi tot acolo, cenzurând, cântărind şi hotărând imperturbabil mersul amănuntelor cotidiene.

***

Şi iată de ce, după o zi cumplit de obositoare scriem apăsat ce-am găsit şi pe peretele pasajului care se cheamă - sans surprise - Passaj, heh:

Méfiez-vous des imitations.

PS: Pentru că Seraiul joacă în deplasare folosind o amărâtă de conexiune roaming, ar trebui pe puţin cinci ore pe zi - sans blague- ca să încărcăm toate pozele, poveştile şi prostiile adunate de pe stradă.

En attendant mieux au retour, Messire.

Twelve Days of Christmas - 8: Povestea principesei fără nume

Dimineaţa zilei de 31 decembrie 1908 începuse foarte prost pentru personalul hotelului chisnovat din Nisa.

Ouf, c’est encore la dame russe du premier, oftă resemnat monsieur le concierge, auzind peste umăr ecourile niţel înfundate ale unei foarte princiare razne. Şi aproape imediat, o îngrozitoare hărmălaie de veselă sfărâmată, pisici suferinde şi ferestre trântite contondent: monsieur Martin simţi nevoia să-şi maseze uşor estuarul dintre sprâncene, aşteptând cumplita migrenă de după colţ.

Chambre 107, rien ne va plus. Rien du tout, pourrait-on dire, car la terre tourne à rebours des sérénissimes souhaits de la Princesse.

Suspinând cu un aer tragic, monsieur Martin se pregăti să înfrunte cum s-o putea situaţia din camera 107.

***

Mais comment cela, c’est impossible ? Qu’est-ce que cela veut dire, que je ne peux inviter qui je veux pour la Saint-Sylvestre ?

C’est à dire que....ce n’est pas pour vous déplaire...mais notre établissement...vous comprenez bien....nous avons une certaine réputation...et...

Mon dieu, quel sale quart d’heure îşi spuse bietul interlocutor, tocmai în timp ce o delicată vază de Sévres se făcea una cu pământul, a punctuaţie din ce în ce mai iritată.

Repede, o soluţie, altfel situaţia risca să capete lucirile de cobalt ale vasului martirizat fără nicio remuşcare. Căci principesa cea năzuroasă, care locuia timp de şase luni pe an sub soarele binevoitor al Rivierei, nu suporta să fie contrazisă sub nicio formă, baremi să fie nevoită să renunţe la vreuna din imposibilele sale dorinţi.

De data asta însă, sărise peste cal cu o insolubilă lipsă de măsură pretinzând să i se pună la dispoziţie, de pe o zi pe alta, sala de bal a hotelului pentru întreaga noapte a Anului Nou. În plus, pe lista de invitaţi la recepţia plănuită cu grijă, se găsea nu numai -şi pe puţin- o jumătate de duzină de cartofori pensionaţi cu forţa. Ci şi o serie de alte personaje cel puţin dubioase, cum ar fi delicioasa mademoiselle Minou ce primea în fiecare marţi şi joi după-amiază omagiile fără perdea ale Poliţiei Municipale, Primăriei şi Tribunalului.

Nu, aşa ceva nu se putea rezolva cu una, cu două: mai ales că fuseseră invitate – desigur, cu premeditare, se gândise monsieur Martin – şi legitimele doamne ale tuturor acestor impozante personagii.

***

Oh!...Oh!...Oh!

Je ne vois vraiment pas ce que nous pourrions faire pour vous, madame, îndrăznise să îngaime, la un moment dat.

Principesa fără nume nu răspunsese: în schimb, privirea verzie era atât de dispreţuitoare, că monsieur Martin ar fi vrut să se facă una cu pământul.

A moins que....

A moins que? pufni plictisită la dame russe du premier.

Si Madame veut bien me suivre, nous allons peut-être pouvoir lui donner satisfaction...

***

Da, soluţia era simplă: şi dacă hatârul nu se putea întâmpla aici, ci în altă parte... să spunem la vreo cinci minute distanţă? Chiar aşa, vedeţi doar de pe fereastră, madame, vila aceea albă pare numai potrivită pentru aşa o sărbătoare nemaipomenită, nu-i aşa? Tenez, on me dit que le jardin d’hiver y est tout à fait charmant, nous ferons venir l’orchestre et puis tout ce qu’il vous faudra pour une réception réussie... si madame voudrait tenir compte de cette possibilité, peut-être pourrions-nous louer Mon Caprice le temps de cette soirée uniquement ?

Cinci secunde mai târziu,ghilotina glacială a unui răspuns:

Faites donc venir un notaire.

I se mai se păruse, totuşi, că distinge o boare de milă amuzată în incomensurabilul dispreţ ce se putea citi în privirea verzie. Dar nici că se mai sinchisi de una ca asta: sauvés, nous sommes sauvés!

***

Mai mult de-atât, Mon Caprice plăcuse imediat.

Dar...

C’est que, zâmbise încurcat la rândul său notarul, il nous est impossible de louer cette maison...

Ah?

Elle est à vendre....et ma foi, pour une somme assez...

Eh bien, je l’achèterai, donc.

Hotărâse pe loc şi fără să mai aştepte preţul – c’est d’un vulgaire.....

Un arabesc nervos, şi: occupez-vous donc de ces papiers et des clefs, je n’ai absolument pas le loisir de le faire!

Şi, cum ne putem lesne imagina, saturnaliile de la Mon Caprice fuseseră o legendară reuşită, despre care cucoanele de pe o rază de cel puţin douăzeci de kilometri vorbiseră cu o pofticioasă şi hiperbolică insistenţă.

***

Vara 1925. Fără îndoială, am mai văzut-o undeva pe doamna asta care măsoară cu paşi mărunţi trotuarul din faţa hotelului, fără să se hotărască dacă să intre sau nu.

Ah, mais je me disais bien que c’est la dame russe du premier, îşi spuse monsieur Martin felicitându-se implicit pentru nemaipomenita sa memorie. Da, poate puţin mai îmbătrânită şi poate uşor jignită de rochia strictă de diftină neagră: mais ce regard, par tous les diables, ce ne peut être qu’elle.

Madame revient nous voir?

Aparent calmă, întrebarea ascunsese cu greu o emoţionată curtenie: ah, jadis et naguère....

Nu, lucrurile nu fuseseră deloc simple, iar banii şi bijuteriile adunate în grabă la plecarea din Petersburg fuseseră tocate cu parcimonie până în iarna anului trecut: alors, vous voyez, maintenant je suis à la recherche d’une...euh.... d’un nouveau départ et je me disais que.... enfin, oftase ea extraordinar de jenată.... gardant un excellent souvenir de toutes ces années...peut-être pourriez-vous....

Ar putea continua să dea lecţii de pian fireşte, dar toată lumea ştie cât au crescut chiriile la Paris:aşa că da, se gândise să încerce şi în Sud, poate cineva şi-ar mai fi adus aminte, cumva...

Mais chère Madame, izbucnise monsieur Martin sub privirile stupefiate ale principesei fără nume, vous pourrez donner ici tous les cours que vous souhaitez.... chez vous, qui plus est!

Şi îi arătase vila cea albă:

Vous vous souvenez quand même de l’avoir achetée la veille du Nouvel An 1909 ?

Mais....absolument pas : şi mirarea era şi ea cu desăvârşire sinceră, fireşte.

***

Et rien n’avait bougé depuis, dans le jardin d’hiver : ni les verres de champagne traînant sur le piano, ni le châle jeté avec insouciance sur le parquet, ou le cigare abandonné à mi-chemin dans une vasque d’albâtre....

Oh!...Oh!...Oh!

C’est au tour de Turandot de s’évanouir, et avec raison, bien entendu.

Mais que viendrait bien faire la raison, ce paramètre ridiculement européen, dans un sujet russe?

When Pinewheels Are Turning

O ciudăţenie epidermică a Petrogradului e sentimentul tulburător că locuitorii săi nu prea se simt acasă: iar ca să îţi dai seama de asta, o flânerie pe Nevski Prospekt şi prin fermecătoarele dependinţe ale Moikăi e suficientă.

Pietonul petersburghez nu are nonşalanţa celor de aiurea. Pasul e sacadat, haché menu: pe Nevski, o ştiu toţi călătorii, busculada se iscă din te miri ce. Sigur că e un frig de toţi sfinţii – auquel se vouer? mystère! - şi sigur că orice oprire îndelungată riscă să te transforme în stană de piatră. Şi totuşi, perplexitatea e patentă: auzindu-i cum vorbesc despre oraşul care este şi nu este al lor, nu regăseşti deloc ironia afectuoasă cu care noi putem vorbi despre Bucureşti sau Paris. Şi nici măcar exasperarea, care poate fi semnul unui fascino contrariat.

Nu: pentru că Petrogradul e oraşul nodului în gât, electrocardiogramele sunt plate.

Iar aşa ceva nu se poate explica decât prin dificila şi vinovata asumare a unei memorii.

***

Nicăieri altundeva ca pe Griboiedov, de pildă, senzaţiile metastatice de amnezie, descântec rău şi peizaj cu ferestre zidite nu sunt mai intense. Şi ne amintim brusc reflexul superstiţios descris de Herriot, pe la 1933, atunci când povestea nedumerit că nimeni nu îndrăznise să răvăşească masa de lucru a ţarului.

Exodul dramatic de la 1918 şi Blocada: prea multe de îndurat pentru un biet mental colectiv. Uşi date de perete şi saltare răvăşite, bijuterii cusute în tivul hainei, biblioteci incandescente şi teancuri de acţiuni caduce. Urieşe cu mitralieră şi cizme de iuft, inaniţie ucigătoare lângă sacii cu seminţe de cereale ai Institutului de Agronomie – une mort d’une gratuite éloquence, bietul jurnal al Taniei Saviceva – muceniţa laconică a pionierilor - care acuză iarăşi şi iarăşi…

Sigur că nu e simplu: cum să te reinventezi după aşa nişte grozăvii?

Et alors, Pétrograd vivote, en une dolente et somnolente apnée.

***

En 1917, deux siècles de savoir-faire et de savoir-vivre passent à la trappe: et c’est là le véritable échec de Pierre. Deşi codificată în complicaţia nesfârşită a unor cinuri şi gesturi de civilizaţie, ziua de ieri nu rezistă colosalului puseu de furie. Dar odată ajuns la masa cneazului, rândaşul nu ştie respira cu acea insolentă eleganţă după care suspinăm şi azi. Et le réflexe de bombance n’y pourra jamais rien, hélas.

Aşa se poate ca astăzi să ne dăm brusc seama, sub cupola indiferentă de la Kazanski Sobor – unde miroase, previzibil, a ceară topită şi detergent de podele - că Petrogradul e oraşul unor formidabile ambiţii retezate de sminteala comitetului de bloc. Niciun heruvim nu mai ştie găsi candela lui Kutuzov, iar pietatea sonoră a babelor care stau la coadă să pupe mâna Precistei în speranţa unei minuni neîntârziate nu ne poate vindeca de certitudinea melancolică a unei inutilităţi.

După cum constaţi cu o vastă strângere de inimă că doamna între două vârste pieptănată cuminte care cântă din scripcă la Wolf et Béranger habar nu are că Ave Maria şi spiritul de cafiné nu se împacă absolut deloc.

Mais je vous en prie!

Şi nu e nici măcar vina ei: doar tributul unui deochi istoric, într-o după-amiază sticloasă de început de an.