Calendar - 2: Ianuarie, ziua de luni a anului întreg

Motto:

"Décidément, il ne lui restait aucune rade, aucune berge."

(J-K.Huysmans, A rebours, Chapitre XVI)

L'année est morte, vive l'année: mais quelle mouche nous pique donc, à nous réjouir comme ça, tous les 1er janvier?

Nu e nimic de glorie: ianuarie e în principiu o lună nesuferită - treizecişiuna de zile de facturi, impozite şi amenzi şi tot atâtea amânări ale planurilor măreţe de reconquistă a timpului liber. După fericirea pe comandă - et non pas sur mesure! - a saturnaliilor expiatorii şi încă vreo trei zile de punte chiulangie, cu voie de la stăpânire: teribilul concert de claxoane contrariate al dimineţii, vocea acră vestindu-te că ţi se va tăia capul dimpreună cu linia de mobil. Şi constatarea că nu, după cele douăsprezece pulsări din miez de noapte nu te-ai transformat decât în tine însuţi.

Nici mai frumoşi, nici mai diştepţi: dar cu angoasa metafizică a încă unui an dus pe apa sâmbetii. O zi de luni care ţine o lună întreagă, en somme: aucune rade, aucune berge.

Crăciunul e departe. În ianuarie, numai contabilii îndrăznesc să se scrie cu totul şi cu totul fericiţi, am impresia.

***

Poate că soluţia spaniolească, sărbătorind Magii cu fast la începutul lunii, e o consolare potrivită pentru aşa o dramă cât batista. Mai de folos ar fi, însă şi într-o ordine nu neapărat obligatorie: o tablà de şah, o busolă, hârtie şi creion, aspirine şi bilete de tren, un borcănel de şerbet, două hărţi fără colţuri.

Şi un curaj à deux mains, cât un orizont de orezării. Pentru că fericirile nu se fluieră, se construiesc. Şi cu cât sunt mai fragile, cu atâta sunt mai migăloase. De aceea, ziua de luni trebuie neapărat, din voia şi după priceperea proprie, dată de-a berbeleacul şi făcută dimineaţă de sâmbătă.

De treisuteşaizecişicinci de ori pe an.

A şaizecea scrisoare ter de la Ulan Bator: Poste Restante

Motto:

"Longtemps, il avait ri, le robuste gars normand, de la naïve imagerie des légendes, avec son immuable personnel de Dames, de Bouddhas et de savants Mandarins: Génies bénisseurs; - généraux et guerrières, en armure d'or, chevauchant contre les Tartares; - rois drapés de soie jaune, impassibles, qui récompensent ou dégradent les Poussahs et les démons, par décrets calligraphiés à l'encre incarnadine; - bonzes chenus; - serpents tricéphales, qui sont de sages devins; - et les poissons cannibales qui exigent sept vierges en tribut; et le Dragon, le Tigre, la Licorne, la Tortue, qui sont les quatre animaux symboliques..."

(Jules Boissière - Les Génies du Mont Tân-Viên, Fumeurs d'opium)

De la Z., către P., Sihanoukville

Ştiu, domnule: scrisoarea asta acuză o întârziere aproape ilicită - amănunt care ar trebui, în mod normal să vă placă. Dar cum să te descurci mai degrabă, atunci când te pomeneşti brusc: ai foarte multe lucruri de spus - de preferinţă fără ticăloşia verbiajului tout bête, car tout nu.

Nu întâmplător le pomenisem insistent, săptămâna ce s-a scurs, pe cele două cucoane: în felul lor, sunt poate cele mai fericite cazuri de reacţie europeană faţă cu inextricabila grozăvie a asiatelor. Şi după cum sperăm că se înţelege de la sine, reuşita vine din zone pe care mintea strâmtă le ţine, de regulă, drept margini de societate: vagabondajul pe jumătate jucat al lui Duras şi ţâfna glacială a celeilalte. În fond, doi versanţi care se întregesc perfect al unor dandysme: ştiu, o să-mi spuneţi en couperet că nu e lucru de muieri. Însă dacă restrângem categoria cu totul la cazurile de muieri şi jumătate, poate că tupeul devine acceptabil, inter nos.

În cheie argheziană, căutarăm şi nu găsirăm. Şi atunci e normal să te întrebi cum e posibilă atâta lipsă de perspectivă. Sau şi mai grav: de simetrie.

***

Pentru că da, subtilităţilor asiatice, Europa le răspunde în general cu encomiastice de o îngrijorătoare lipsă de profunzime. Din punctul ăsta de vedere şi odată cu Malraux, se crede că am evoluat: un pic mai bine pentru conştiinţa colectivă, cu atât mai rău pentru paradigma estetică. De regulă, nu mai ştim formula cu şi despre decât îngrijorări, compasiuni şi în general lucruri de o îngrozitoare banalitate menită să ne spele mintea şi sufletul de ceea este astăzi privit ca un soi de culpă originară: păcatul colonial.

Şi nu mai avem nici măcar scuza înduioşătoare a unor detalii folclorice. Iar precedentele erau cu siguranţă mai amuzante: biata Lakmé de pildă, înfăşurată în văluri, madonetă bengali cărând întru sârguinţe ulciorul înspre râul bântuit de iazme, blesteme şi coups de sort! Schimbând platitudini siropoase cu ofiţeraşul încălţat cu pantofii albi ai micii ţinute, a cărui tunică miroase a sulf. Şi crăpând cu convingere, rebeliune şi asumare oftată pe lespezile udate de rouă şi roase de vreme ale templului ancestral: oh - aculturaţie pedpsită în faşă, vae victis - dezrădăcinare, sic transit - dar ce-ar mai face fix ca ea şi mine de rien farmacista rămasă fată bătrână din Provins!

Iconografie imbecilă pesemne, dar sinceră: secolul nouăsprezece crede cu mare curăţie şi siguranţă de sine că prezenţa albă e necesară, aşteptată ca Viracocha, aducând cu sine vaccina, canalizarea, pavajul şi şcoala republicană.

Nivellement par le haut: à partir de là, on peut bien se permettre quelques mélodrames. Non?

***

De-abia Butterfly pare mai verosimilă, dar şi mai pe gustul nostru chinuit şi scrijelit de istorie: însă neliniştea ei de construct sadea nu e foarte asiatică - aproape deloc, de fapt. Întotdeauna am citit-o, cu tot dragul, drept ceea ce probabil şi este - tulburarea rafinată a lumii Belle Epoque, faţă cu germenii secolului complicat ce avea să vie, travestită în kimonoul pretextului liric.

Chut...écoutons-la: vaierul încrezător înspre Pinkerton e naivul reflex de supravieţuire al sipetului muiat în tuş de China ce se speră cruţat de patul puştii.

Oare cum s-o fi auzit şi simţit asta la Petrograd, pe la 1916?

Mais je m'éloigne, Monsieur. Heh, excusez du peu... ce e mai asiatic decât o solemnă pereche de cai verzi pe un paravan de matasă?

***

Era nevoie de altceva: mai multă nuanţă virulentă, o substanţă opiacee de contrast şi abilitatea stilistică de a mânui cu precizie spiţerească amănunte a căror înţelegere reclamă astăzi căutări lexicale destul de anevoioase.

Cu totala încredere pe care o am dintotdeauna în gustul dumitale desăvârşit, nu regret una din cele mai istovitoare lecturi de până acum. Istovitoare şi îndelungată, nici acum isprăvită, de parcă dumneata ai fi vrut să-mi pedepseşti, în cheia orientală a unor lentori înţelepte, frugalitatea cu care desfac foile.

Mă credeţi, domnule? Je crains de manquer de temps, c'est pour cela que c'est ainsi.

Şi cum îmi e imposibil să mă supăr pe dumneata, mă mulţumeşte îndestulat să fiu de acord: revelaţia vine şi în cazul ăsta de unde te aştepţi mai puţin. De la un autor minor, aproape cu totul uitat, şi care a făcut umbră pământului treizecişipatru de ani.

Secerat de o pacoste necunoscută la Tonkin, în 1897, Jules Boissière merită mai mult decât o scrisoare şi singură: mai degrabă şi începând de astăzi, o călătorie de recunoaştere pe îndelete.

Ceci n'est qu'un maigre apéritif dînatoire, soit dit en passant.

***

Cu mirarea deocamdată incompletă a unor remarcabile lucidităţi auctoriale. Cu fericirea distanţei faţă de lucrul european. Cu înduioşarea cu care cititorul simte că povestitorului îi mai alunecă din vreme în vreme piciorul, pe firul naraţiunii. Şi în fine, cu stupefacţia unor profetice proiecţii ale lumii ce avea să vie.

Îţi spun eu, domnule ce zâmbeşti deja: pe lângă lucrurile astea, Malraux e curată şi superficială apă de ploaie!

***

Şi în fine, o intuiţie pe undeva îngrijorată: am impresia, Signore, că Extremului-Orient i se potriveşte mai bine nişte cerneală bărbătească.

Tant pis pour moi: comme les idiots, je persiste et signe,

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a zecea zi a lunii lui Bahman

Truc possible!

Ieri am primit o reclamaţie elegantă stilistic, vehementă în cheia unor coduri de comunicare. Şi adineauri, un semn al mirării, fix în secunda în care janela îşi dădea sufleţii probabil - cred că una ca asta se scrie cu session expired şi e al naibii de neplăcut: un pervaz în nas şi dama doarme tun, estimp.

Reclamagiul pomenea ceva de cadâna cu care v-am obişnuit şi care mai nou dispare frecvent de pe foaie. Alesesem poza lui Roger Fenton, după carpeta iniţială, pentru că dădea seama de nişte stări de amplă contemplare năucă şi fericită a unor apariţii.

Şi astăzi ni se întâmplă asta, dar în încercarea de a satisface un individ extrem de greu de mulţumit, poftim o poză a subsemnatei de acum fix şapte ani şi jumătate.

Scolasticul crede că e făcută pe zidul de miazănoapte de la All Souls' College. Nici vorbă, e făcută în grabă administrativă mare, într-o dugheană de pe rue Soufflot.

Unele lucruri s-au mai schimbat de-atunci: rânjetul cu sufletul la gură, ei bine - rămâne.

PS: Et le bouquin prend un temps fou, absolument.

Yet Another Twist

Bineînţeles, cine crede că pregătirile unei astfel de întreprinderi asiatice sunt simple, se înşeală. Ca dovadă, patruzecişiopt de ore câştigate - prin intervenţia providenţială a Fregatei - duc la prăpăstii considerabile sugerate de Dihanie. Evident, în dulcele stil clasic: nimeni, dar absolut nimeni de pe planeta asta nu mânuieşte cu atâta dexteritate, în afară de domnul P., sugestia fermă, tocmeala damaschină şi răsfăţul din gene ca să obţie ce vrea.

A croire que la kadın, c'est lui: mais ce serait sans doute une énorme erreur. Ceci dit, je suis verte d'envie, par moments: avec de tels discours, plus aucune raison de ne pas dominer au moins trois galaxies et deux étoiles filantes.

***

Lăsând exegetica la o parte - vor trebui mai întâi isprăvite cărţile despre Dumnealui, pentru aşa un tupeu - iată ultima versiune, ne varietur, a traseului asiatic. Cântărită drastic, cu o grijă care mă face să mă înroşesc nepermis: însă dacă nu aş pomeni de asta, am putea crede în ingratitudini şi dumnezeule mare, niciodată nu a fost aşa.

VIVACE, MA NON TROPPO

01/04 Bangkok: sosire după-amiază.
02/04 Bangkok.
03/04 Bangkok.
04/04 Bangkok.
05/04 Bangkok: plecare seara, cu trenul spre Nong Khai + Vientiane.
06/04 Nong Khai + Vientiane: sosire la gară, trecere în Laos şi sosire la Vientiane cel târziu la prânz (by Asian standards).
07/04 Vientiane.
08/04 Vientiane.
09/04 Vientiane.
10/04 Vientiane + Vang Vieng: plecare ziua nu neapărat foarte devreme, sosire după-amiaza.
11/04 Vang Vieng + locul fără nume pe hartă: plecare de dimineaţă.
12/04 Locul fără nume pe hartă + Ban Phatang + Vang Vieng: plecare de dimineaţă spre Ban Phatang, şi de acolo, după prânz, la Vang Vieng.
13/04 Vang Vieng + Nong Khiaw: plecare de dimineaţă pe şosea, sosire după-amiaza (atenţie: zi obositoare cu multe ore de drum).
14/04 Nong Khiaw + Muang Ngoi: plecare de dimineaţă pe râu, sosire peste aproximativ o oră.
15/04 Muang Ngoi.
16/04 Muang Ngoi + Nong Khiaw + Luang Prabang: plecare înainte de prânz pe râu, apoi pe şosea, sosire după-amiaza la Luang Prabang.
17/04 Luang Prabang.
18/04 Luang Prabang.
19/04 Luang Prabang.
20/04 Luang Prabang + Siem Reap: plecare la 10:35 cu zborul 869 al lui Vietnam Airlines şi sosire la 12:00.
21/04 Siem Reap.
22/04 Siem Reap.
23/04 Siem Reap + Battambang: plecare cât mai devreme pe râu (dacă se poate) sau pe şosea.
24/04 Battambang.
25/04 Battambang + Phnom Penh: plecare de dimineaţă pe râu (dacă se poate) sau pe şosea.
26/04 Phnom Penh.
27/04 Phnom Penh + Bangkok: plecare la 20:00 cu zborul 936 al lui Bangkok Airways şi sosire la 21:05 .
28/04 Bangkok + Hat Yai + Pak Bara + Ko Lipe: plecare la 07:45 cu zborul 3131 al lui Thai AirAsia (www.airasia.com) şi sosire la 09:15 la Hat Yai ; apoi, plecare pe şosea până la Pak Bara şi, de acolo, cu feribotul de la 11:30 care soseşte în jur de 13:00 la Ko Lipe.
29/04 Ko Lipe.
30/04 Ko Lipe.
01/05 Ko Lipe.
02/05 Ko Lipe + Pak Bara + Hat Yai: plecare cu feribotul de la 13:00 care soseşte la Pak Bara în jur de 14:30; apoi pe şosea până la Hat Yai, şi de acolo, cu ultimul tren de seară, înapoi seara la Bangkok.
03/05 Bangkok: plecare noaptea înapoi în Europa.

***

Şi o explicaţie, de mâna domniei sale:

(Locul fără nume pe hartă) şi Ban Phatang. Ce să scriu despre ele pe lângă faptul că n-au infrastructuri turistice, constituie o pregătire deosebită pentru Muang Ngoi şi că au nişte peisaje de o frumuseţe absolut extraordinară? Păi un lucru foarte important: că o să-ţi dea şansa de a întâlni popoarele yao şi lao pe lângă popoarele hmong de la Muang Ngoi. Şi o să realizezi când eşti acolo că aşa ceva n-are preţ.

Nemaipomenit de eficient: mie mi-a luat minţile şi cunoscându-l bine pe domnul Pantazi, cred că pot să conchid liniştită - descrierea de mai sus e absolut eufemistică. Pe lângă faptul că te pişcă elegant - dar ferm, ma parole: une main de fer dans un gant de... - cu şi despre bietul tău analfabetism european - real, dar relativ - despre res asiatica.

***

Ca de obicei, nu e nevoie de multe vorbe ca să ne gândim la fix acelaşi lucru. M-a uluit să citesc mai în josul foii cam aşa: a la tercera va la vencida, după ce ştiam că mă trezisem de dimineaţă cu un bell chime similar - la troisième fois, c'est la bonne.

La quatrième, si je compte bien: dar despre asta, nemaipomenitul domn P. nu avea de unde să ştie. Însă o să îi povestesc, într-o bună zi, cum era să plec pentru o pereche de ani pe malul Râului de Perle, cum m-am chinuit să învăţ chinezeşte de una singură vreme de un sfert de oră cu sentimentul geometriei non-euclidiene. Şi cum toate astea s-au dus pe apa sâmbetii în alt sfert de ceas, negru şi greu.

Dar dacă adaug că lucrul asiatic m-a făcut să mă întorc, în 2002, de la Paris la Bucureşti, poate că dumnealui beizadeaua va pricepe deopotrivă imensa mea stupoare iniţială - ai călători în Asia? suna o întrebare de acum foarte mult timp, ezitările îndelungate şi greutatea cu care scriu despre asta - ca şi cum încă nu mi s-ar cuveni. Ca să nu mai adaug puseul de certitudine cum că întâmplarea e bună şi credibilă numai pentru bişonii frizaţi. Despre cei maltezi, numai de bine.

PS: Sigur, în poză e o vedută din 1915 a golfului Hạ Long. Zău domnule Dumneata, şase zile la Ko Lipe, când puteam încerca Vietnamul cu degetul? Şi au şi ambasadă bucureşteană, hm.

Later edit: Cum mă aşteptam, ies la socoteală patru zile la Ko Lipe. Am schimbat şi gata: batem în cuie!

Bună dimineaţa...

... vodka taie greaţa, cum se spune la Bucureşti - nu la Magnitogorsk.

Şi alcolu ieste viaţa, desigur.

Însă în seara asta, să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: el que bebe vodka, se equivodka.

Mais comment fait-il pour trouver ses trouvailles?

Ochiul Scolasticului, 3: Une passante

Cică e de pe strada Academiei. Acum vreo trei zile: şi e în mişcare, vezi? întăreşte autorul cu aceeaşi fericire cu care traduce câte ceva dn Areopagit.

Iei aparatul şi-aştepţi: am avut baftă, am fost pe fază.

Parce que bon, même les idées respirent: et c'est tant mieux.

***

După care şi - ca de obicei, fără tranziţie - trece la altceva: pleci? chiar pleci? eşti nebună, dar oricum ştiai. Să nu uiţi bocancii. Şi vaccinurile - te-ai interesat? Şi ăăă... pastile de chinină, da? Şi lanternă... şi mai găsesc eu până în martie...

Ascultă: ai văzut drac mort?

Nu. Dar ziceam şi eu aşa.

PS: Diseară, trebuie să isprăvesc un scurt proiect care mi-e deja foarte drag şi care o să mă ţie ocupată vreo câteva sâmbete, imediat după ce mă întorc din Asia, într-o primă etapă. Dacă totul merge bine, o să aflaţi destul de repede despre ce e vorba: şi la drept vorbind, m-ar bucura să vă încânte cât mă fericeşte pe mine, croindu-i osatura.

După care, mai luăm o duşcă de opiu: cine spunea că lectura e otium curat, pesemne c-a vorbit în pungă.

Ochiul Scolasticului, 2: Le pas de porte

Estimp, Scolasticul s-a apucat - foarte serios şi cu aplicaţie aferată - de vânat secunde bucureştene.

Aferim şi să vedem cât îl ţine: asta din stânga mi-a plăcut imediat şi cu asupra de măsură din toată tripleta. Pentru că are criteriu, astuţie şi inteligenţa spontană fără de care nu se poate închipui fotografie serioasă - nu ca fibrilantele mele fără perspectivă, dar cu mirare sinceră.

N-am îndrăznit să-ntreb de unde e: cunoscându-i bântuielile, presupun fără acoperire Lipscanii sau zona Băncii.

De bucurat, însă, ne bucurăm.

Ochiul Scolasticului - 1: A Matter of Perspective

Primit astăzi de la Abd'allah, vreo patru poze de-ale dumnealui, Scolasticul, din care am ales fireşte şi previzibil trei.

Pesemne ca să jubileze doi ani de când mi-a dat de păreţi uşa de la Agie întrebând teribil de sfios: ăăă... am o întrebare tâmpită, dar... tu eşti Zaza?

A naibii viaţă, uite domnule că nu mai ai linişte nici pe foaie, bombănisem eu uşor desumflată de brusca şi propria goliciune demascată: da, ei şi?

Faire face, quoi.

Trebuie să recunosc, fără urmă de ambiguitate: zâmbetul lui Abd'allah în momentul ăla nu se poate cumpăra cu safire - e, de-altfel, acelaşi ca al beizadelei de Scolastic, cu care mă am suspect de bine pentru cineva care nu suportă puştimea.

***

Et un ange passe, heh: păi, eu sunt Abd'allah.

Sans blague: cu dumneata vorbirăm până acum cinci minute, cu ferma convingere că locuieşti într-o ţară ploioasă, undeva la antipozi?

Eh ben, à la bonne heure: parcă poţi să mai spui ceva?

Needless to say, Scolasticul a devenit foarte repede cel mai bun camarad pe care te poţi vreodată enerva constructiv. Şi improbabilul, exasperantul şi îndărătnicul - în capriciile sale pravoslavnice, fireşte - frate de care nu avusesem parte până atunci.

Mare pieton, cu fireşti şi cumplite accese de puturoşenie contemplativă, Scolasticul e cel care mi-a dat ideea Tribulaţiei de sâmbătă, pe care a lăsat-o de izbelişte atunci când s-a întâlnit cu un silogism prietenos care habar n-avea unde e Piaţa Amzei. Nicio importanţă: povestea continuă, important era primul pas.

***

Cu oameni ca el, e o mare plăcere să scrii de vorbă: nu e mult spus, pentru că taclalele tind să se prelungească întotdeauna după răstimpul unor constatări politicoase, până ce cafeaua se plictiseşte de la sine şi în indiferenţa generală.

La doi ani, trei săptămâni şi cine ştie câte sute de mii de minute de la nişte încăierări despre un Ballonseide, i-a venit şi lui rândul să-i mulţumesc pe hârtie. Şi se cerea una ca asta.

...pèse comme un couvercle

De vreo săptămână, meteorologie bucureşteană absolut stupidă: umezeală burgheză, ploaie lipsită de farmec, tristeţe leşioasă la mai orice oră. Trecând astă-seară cu maşina pe Lascăr Catargiu, observ salonul de frumuseţă care mutilează o splendidă folie 1900 din preajma străzii Orlando: ce folos că tencuiala e proaspătă, dacă termopanele şi geamlâcul fără patină îi dau luciri comatoase, hm?

Mortăcioasă, guturai, bref: à la traîne. Chef de somn belaliu, defazare indiferentă, delicii obscure: aleatorii, minuscule şi intense fulgerări asiatice în cele mai prozaice momente. Oare chiar aşa începe, domnule?

***

Şi chef acut de chestia din stânga: a nu se confunda -jamais de la vie- cu vulgara, proletara şi înecăcioasa pricomigdală. Întoarsă de la Paris duminică, Fregata îmi adusese cu abnegaţie înduioşătoare un étui de la Kayser, fix vizavi de passage des Entrepreneurs. Dar vai, ce deziluzie şi ce scandal, izul inexplicabil de râncezeală binevoitoare ne face să oftăm şi să scriem aşa: părerea Dihaniei în veci nu vei mai lua matale în deşert, cucoană!

***

336, astăzi la prânz: ah, carevasăzică aşa, chiar pleci?

Chiar plec, da. Lucru care îmi aduce aminte că mai am probabil un catralion de întrebări. Dar mai întâi, un pui de somn - aşa nu se mai poate: povestea fecioarei cu buze prea roşii, a ghicitorului în stele şi a mandarinului blazat, în totul contondentă - să vezi cum se rostogolesc ţestele de pe foaie la trei noaptea, bonjour le délire, heh.

Ceci dit, tout cela souffre - c'est bien le mot - d'une beauté insolente: mais chut, on aura ce soir les mots pour le dire - ils ne viennent qu'entre veille et sommeil.

Later edit: Şapte dimineaţa - nu e pui de somn, e aeroplan.

Une solution vitale: le rêve courtois

Dans ce Tonkin livré depuis un demi-siècle aux plus humiliantes prépotences - les mandarins de Chine après les pirates, et les Européens après l'armée de Hué, - de curieuses personnalités ont surgi, fruits éclatants et bizarres des greffes récentes, serties sur le vieil arbre de la société annamite. Bien des lettrés, désespérant de sauver l'antique civilisation, se désintéressent de la patrie; suprêmes égoïstes, ils se réfugient de tout l'essor de leur âme et se concentrent dans le rêve du passé. Et puisque l'espoir ne leur reste pas d'expulser la dure engeance d'Occident, comme leurs aïeux repoussèrent l'invasion mongole, du moins ils ambitionneront de vivre libres en montagne, gardiens des traditions, ignorants de l'Européen, comme si jamais il n'eût foulé la terre sacrée. Ils ne savent rien de nos civilisations nouvelles nées; et, les yeux clos, dans l'univers entier ils s'obstinent à reconnaître uniquement les dix-huit royaumes des Annales chinoises, qu'en ceignent de vagues contrées, repaires de forbans sauvages, solitudes inhabitables pour des lettrés. Ceux-là oublieront l'irrémédiable décadence en résidant par le souvenir auprès des sages et méditant les exemples de jadis. - D'autres apprirent comme eux à mépriser la foule contemporaine, les vils esclaves de maintenant; mais ils ne s'élèvent pas, ainsi que Thuât et Dê Hien parmi les premiers, à la divine indulgence. Accessibles encore à la joie de commander, comme un désir de voluptés rares, - pour continuer en paix leur rêve solitaire, pour le plus passager caprice, ils n'hésiteront jamais à sacrifier les êtres éphémères qui les adorent et leur vouèrent un culte. Ainsi, de la classique éducation chinoise et du monde actuel, dur aux sages, - de ces deux éléments amalgamés, comme d'un terreau puissant, jaillirent certaines âmes méditatives, orgueilleuses et tristes, - des lettrés qui regardent comme la fleur suprême de leur ambition le talent de composer des vers en une langue étrangère, - des savants doux, pensifs et courtois, contemplant au ciel du songe un idéal de vertu surhumaine qu'en des siècles propices ils auraient atteint, - mais tous si dédaignés de l'homme, si convaincus de sa déchéance intellectuelle et morale, qu'ils s'égalent souvent, par leur transcendante cruauté, aux pires tyrans.

(Jules Boissière, Comédiens ambulants, Fumeurs d'opium)

***

E imposibil să tai citate scurte din stofa grea şi densă a unei scriituri cum este cea a lui Boissière. În situaţia asta, nu ai decât soluţia unui acces de logoree a copistului, faţă cu argumentul care ţi se aşterne sub nas fix în momentul în care sperai să adormi.

Deşi despre asta îmi propusesem să vorbesc pe îndelete, nu puteam aştepta momentul în care aveam să isprăvesc toată cartea. Pentru că am certitudinea că fără o astfel de introducere va fi foarte greu de înţeles de ce cazul vice-rezidentului de 1re classe la Tonkin, în anul de graţie 1895, este sinonim unei aiuritoare experienţe a despuierii de sine şi imersiunii absolute în arcanele unei alte planete. Fără privilegiul cordonului ombilical indochinez, cum e resimţită din plin experienţa puşlamalei de Duras. Şi fără avantajul cu două tăişuri şi din născare al unei detaşări reci vizavi de orice lucru ce iese din tiparele clasice - crucea şi slava domnişoarei de Crayencour.

Lentoarea indulgentă cu care descifrăm toate literele scrise - şi este în adevăr o fermecătoare şi tactilă voluptate! - pe hârtia velină de Pondichéry e pesemne explicabilă: chiar şi fără diacriticele ce se cuvin. De la bun început am luat povestea asta drept ceea ce probabil şi este, domnule: un exerciţiu aplicabil unui alt ritm respirator.

Cred că ăsta e lucrul cel mai important dintre toate, deşi e nemaipomenit de interesant să disecăm agale şi partea de proiecţie, stârneală şi aşteptare, şi lipsa de iluzii sau mai degrabă detaşarea vertiginoasă faţă de lucrul străzii: în jocul lor diacronic şade tot chichirezul, am impresia.

Car l'Asie est un chatoiement: et elle ne fait que commencer, ceci dit.

Et si c'était vrai?

Unul din lucrurile cele mai amuzante care se întâmplă în momentul în care povesteşti zilnic fărâme ale unor circumstanţe este să observi reacţia celorlalţi. Nu comentariul în sine, problema e mai vastă de-atât: ci credinţa cu care cititorul îndrăzneţ şi constant pleacă acasă, ceea ce rămâne după reacţia viscerală sau neutru-spontană, selon arrivage.

De pildă, habar nu aveam până deunăzi că biletele mele sunt urmărite şi la Dublin. Unde cineva s-a (re)apucat de citit Craii, cu un ochi nou şi afectuos faţă de Smaranda - je radote sans doute, dar: se poate altfel? je vous en prie! - şi o concluzie care m-a fermecat, din egocentrism pesemne şi nimic altceva.

***

În biletul irlandez scrie cam aşa:

"Câteodată te ataşezi aşa de mult de un personaj fictiv încât ai citi orice întâmplări cu el şi te-ai uita la oricâte episoade doar ca să îl poţi păstra viu în continuare. Cu sânge cât se poate de nobil în vene, cu o avere considerabilă câştigată printr-o întâmplare norocoasă, sensibil la farmecul Cişmigiului noaptea, fascinat de mare şi atins de microbul călătoriilor, dependent de flori proaspete, adânc rănit de urmaşele Evei, o dată prin trădare şi o dată prin moarte, domnul Pantazi este cu siguranţă unul dintre aceste personaje.

Nu-i reproşăm decât că nu s-ar coborî la o persoană de rând şi fără o oarecare avere fără puternice procese de conştiinţă, convins că face un păcat cumplit. Probabil şi eu i-aş scrie scrisori fără număr dacă aş şti că am un pic de sânge albastru ca şi Zaza."

Şi trebuie să răspundem, pentru că ne-a plăcut de-am murit: şi e ciudat, pentru că e de nimica toată, vraiment.

Cu excepţia reproşului - cu ţiganca de la zid care râde solar ce ne facem oare? - şi a poveştii de sânge siniliu: nu are nicio importanţă, domnişoară, pe cuvântul meu de pionier.

***

Heh: sunt aproape tentată să scriu că nu are nicio importanţă dacă Pantazi există sau nu, cel puţin erga omnes.

Mărturisesc: mi se mai întâmplă să mă întreb şi eu chestia asta, din când în când.

Pentru ca numaidecât să reiau titlul unui roman - execrabil, de-altfel, dar cârligul de pe copertă e bun ... şi potrivit! - şi să adaug ceea ce am scris în antet: et si c'était vrai?

Cu alte cuvinte, tărăşenia devine delicioasă atunci când ştii. Iată de ce, îi mulţumesc autoarei biletului: pentru că asta înseamnă că da, am izbutit ceva. Nu numai şi aproape deloc în termenii unei mistificări, de-altfel: cum obişnuiesc să spun, what you see is what you get. Dar dacă am reuşit măcar pentru cinci minute să vă fac să pierdeţi nordul busolelor şi să vă frecaţi niţel la ochi, a neîncredere, atunci asta înseamnă că biroul caselor din spate s-a făcut jardin d'hiver cu păreţi de sticlă, fără hotare posibile.

Asta trece dincolo de paşapoarte, semnături şi grupe sangvine. Iar din momentul ăla încolo şi complet paradoxal, credeţi-mă pe cuvânt: realitatea sau ficţiunea nu mai sunt opozabile pietonilor.

Adică lucrurile se întâmplă peste umăr.

În care se vede că Bush are o casă mică, dar foarte

Bineînţeles, nu e adevărat: ni se pare că auzim chestia asta cu inflexiuni R'n B a lui Vali Vijelie.

Ameţitoare înţelegerea realităţii, sau în terminologia consacrată refrenu' pă sistem: Bush se oftică, desigur pentru că are o casă mică, element care sugerează cumplita decădere a lipsei de valoare.

Ah, sic transit, mămică.

Purporting a strong social message, though: e preşedinte dă coloare? Estem, trăi-ţi-ar, heh. Aşadar, Obama mea, fratili meu, vino buei şi la noi întru Welfare State şi evanghelia lumii ce va să vie.

Bagă, soro, la greu!

Later edit: Pâş-pâş, Bengalul instrumentalizează cât China mitemul deja considerabil al unui Gettysburg reloaded. De unde şi o dilemă, substanţială: o bamă - două bame? O obamă - două obame?

Cornes turques, vous dis-je!

Rum and Coca-Cola

Colegio de Dolores
Apartado 1
Santiago de Cuba

Santiago de Cuba
Nov 6 1940
Mr Franklin Roosvelt
President of the United States

My good friend Roosvelt:

I don't know very English, but I know as much as write to you.

I like to hear the radio, and I am very happy, because I heard in it, that you will be President for a new (período).

I am twelve years old. I am a boy but I think very much but I do not think I am writting to the President of the United States.

If you like, give me a ten dollars bill green american, in the letter, because never, I have not seen a ten dollars bill green american and I would like to have one of them.

My address is:

Sr. Fidel Castro
Colegio de Dolores
Santiago de Cuba
Oriente. Cuba.

I don't know very English but I know very much Spanish and I suppose you don't know very Spanish but you know very English because you are American but I am not American.

(Thank You very much).

Good By. Your friend,

Fidel Castro

If you want iron to make your sheaps ships I will show to you the bigest (minas) of iron in the land. They are in Mayarí. Oriente. Cuba.

***

Aww, isn't that sweet? Heh: douăzeci de ani mai la vale, lucrurile şedeau cu totul altfel, fireşte. O matematică simplă ne aduce aminte că în cazul ăsta ar fi rost de un jubileu, pe dos.

Doar pentru că se preumblă în trening şi au aerul uşor răvăşit al jucătorului de şah din Cişmegii, nu înseamnă că indivizii de teapa asta sunt şi simpatici. Du reste, am impresia că orice alt comentariu e absolut de prisos.

Domnu Ceauşescu

Au mai rămas fix zece minute dintr-o zi fără jubileu.

26 ianuarie 1918. Nouăzeci şi unu de ani, carevasăzică. Reacţia străzii, văzută peste umăr în casele din faţă, m-a umplut efectiv de furie: puştoaice rumegând cingo mărturiseau, la metrou, că habar nu au cine naiba e domnu' Ceauşescu ăsta.

Isn't it ironic? Domnu - cui merită mai puţin, din prostia crasă a minţii născută relaxată?

***

După ce ani de zile am râs galbin, nu putem regreta, pentru că nu avem dreptul la vorbe cu dus şi întors, cu şi despre. Şi ce să te înfurie mai repede, de-altfel? Neştiinţa încălţată sau uitarea nesimţită? Vaste programme, heh.

Probabil că totuşi uitarea, dacă stau bine să mă gândesc: pentru că scuza unui activ pozitiv e inoperantă, în speţă. Eu - o ştiţi cu toţii - am ales să nu uit, fie şi pentru că scenografia în care am trăit destulă vreme e una a unor nuanţe permanente şi nu de puţine ori, ameţitoare. Poate că de multe ori episoadele astea plictisesc - la urma urmelor, cui dumnezeu îi cade bine câte o pastilă de mentosan în plin capitalism lubric, în plină criză folclorică, bref în pauza de cafea?

Nicio importanţă, eu merg mai departe cu lucrurile astea. Cu cozile din Amzei de patruzecişiopt de ore pe ceas. Cu şniţelul din parizer - mare raritate, pe la 1988! Cu fusta uniformei de pionier, cumpărată lălâie la Bucur Obor în 1985, ajunsă au ras des fesses în 1989: o provocare rumenă, stai naibii mai în spate, că ne ia la ochi tovarăşa Filofteia, mârâia acut doamna Chiriac, pocnind vesel diapazonul corului şcolii Clemenţa. Cu ţigările BT fumate într-a treia în balconul unei case de pe Xenopol: iar aţi furat tutun, ei vezi tu pe dracu duduie când ajungi acasă - ştiu tot, reteza Mândra la telefon.

***

Ce-ai acolo, Moga? Ce să am, tovarăşe profesor, nişte cărţi în ziar. Cine ţi le dă? Mătuşa mea. Întinde pachetul: îţi baţi joc de mine? Nu, tovarăşe profesor: vedeţi şi dumneavoastră - colecţia Să ştim. Mda, cărţi sovietice? Da, tovarăşe profesor. Vai, credeam că e literatură reacţionară: du-te naibii acasă, că m-ai speriat. Fireşte Grigore D., frustratul enciclopedic de Geografie, făcea pe nebunul în faţa cancelariei de la parter, ca să fie auzit şi văzut de tovarăşele prepuse. Fix în ziua în care eu eram plină de respect şi abnegaţie, elev de serviciu cu banderolă roşie strânsă cu arici peste bluza de pionier, fireşte: sună bă şi tu cu cinci minute înainte, ce dracu, dormi pe tine?

Ai dracului, toţi citiţi cărţi proaste: aşa vă tâmpiţi, mie îmi spui?

***

Copii, aţi adus Petrosin? A furat mamaia, tovarăşa, zice tare şi fericit Puha - viitor vieţaş - să se ajungă, bre, la toată clasa. Fireşte, nu putem accepta: clasă, ce părere ai? Păi ce să zicem tovarăşa învăţătoare, dar se poate? Asta spuneam şi eu, măi copii: Puha... poftim bidonul înapoi, zi-i bunică-tii să mă caute mâine după patru.

Biata doamnă Florescu: aşa cum am mai zis, credea sincer că totuşi se poate. Şi nu, nu se putea nicicum. Tânăra Gardă nu ţine de lipsuri: it never did.

***

Şi totuşi, dacă ar fi să-mi aduc aminte numai două situaţii din toată povestea asta plină de vorbărie, probabil că ar fi unele din primele lucruri care m-au făcut să înţeleg că egalitatea e o cumplită iluzie.

Primele două săptămâni ale clasei întâi au fost relativ acceptabile, la Clemenţa. Datorită sorţii, împărţeam banca întâi a rândului de la geam cu una din nepoatele ministrului Sănătăţii, mare consumatoare de carioci: primul set - unguresc, de la Pevdi - a fost rapid ajuns din urmă graţie unui rar tapaj patern, pe strada Academiei. După două săptămâni, penarul chinezesc - închizătoare cu magnet, oglindă şi radieră care mirosea a portocale şi o vietate acvatică rânjind de pe capacul de vinilin, imaculat şi lucios - începuse deja să mă îngrijoreze: distanţa tehnologică era imposibil de recuperat. Două zile mai târziu, primeam lovitura de graţie, la ora de lucru manual, când pe jumătatea dinspre uşă a băncii apăruse un asortiment neruşinat de carioci refegiste, în culorile cele mai bezmetice de închipuit: păi ăla ce-avea?

Ah, zise Irina trecându-şi mâna a deznădejde prin păr, mi-a zis mama că sunt insuficiente.

Acasă, Fregata m-a cârpit cu mare uşurătate auzind bâzâiala aferentă şi augmentativă - da io de ce n-am, toţi copiii au!

Ruşine să-ţi fie, dragă, cu asta măsurăm oamenii?

Evident, ea avea dreptate.

***

Considerabil mai tragic şi derizoriu trebuie să fi fost episodul alimentar, imediat următor în amintirile mele afacerii Carioca.

Pacheţelul pentru recreaţie presupunea - probabil că şi astăzi e aşa - ample desfăşurări de creativitate domestică: aş minţi dacă aş spune că nu ne uitam la sufertaşul celorlalţi.

Ţie ce ţi-a dat de-acasă, era refrenul care putea ruina reputaţii.

Graţie speculei neruşinate, căpătasem o jumătate de salam de Sibiu, care se tăiase cu mare parcimonie: în fiecare dimineaţă, două felioare translucide aterizau între feliile de pâine prăjite pe tabla aragazului AGA al lui Radu T.

Pe vremea aia, mărturisesc: mi se părea ceva absolut normal. Habar n-aveam că eram singura care se bucura de unul din alimentele capabile să provoace delaţiuni, crime şi delir colectiv. Încă îmi aduc aminte de legenda persistentă ce vedea în tunelurile cu porţi de fier de lângă Peleş depozite strategice de carmangerie, aşa cum alţii cred că la Gizeh se află CNSASul Atlantidei.

În fond, e vorba de acelaşi reflex credul al visului de cusătorese.

Cu eforturi eroice, am ţinut-o în glorie preţ de vreo trei săptămâni. Înlocuitorul - groaznicul salam italian, ţinut cu zilele în făină ca să-i mai tragă din umezeală - nu avea acelaşi farmec.

În dimineaţa aceea, m-am dus cu frică îndărătnică înspre Clemenţa: devenisem, peste noapte, o impostoare.

Et cela ne rate jamais: demascarea, adică. Ăsta ţi-e, bă, salamul de Sibiu? am auzit de peste umăr fix în momentul în care desfăcusem - discret, dar ce mama naibii e discret la şase ani, hm? - pătrăţelele fatidice ale şerveţelului.

Ehrm, faisons donc croire à une erreur de casting. Aşa că gestul nonşalant cu care tartina aterizase în coşul de gunoi dinspre cantină se spera suficient de elocvent. Băiatul antrenorului de baschet rânjea însă cu gura până la urechi: băi, asta are salam de vară!

Bof. Salam italian, je t'en prie, heh. Dar, muiere deja, am tăcut şi m-am grăbit să deviu verde de ruşine.

Ăla este momentul în care Puha şi-a rupt pentru prima oară felia cu untură în două - na fă, ce: vrei să dai colţul? - sub privirile scandalizate ale descendenţilor activului de Partid şi de Stat, fireşte.

Les tristesses de Billon Ung Boun-Hor

On connaissait las Locas de la Plaza de Mayo, avec leurs foulards blancs, leur marche à rebours des aiguilles des montres et leur obstination à faire jaillir tous les jeudis les choses dont on ne parle jamais en Argentine sans une pointe d'embarras. Les démarches de la justice espagnole contre Pinochet: it did fizzle, what were we expecting?

Et puis il y a les solitaires, celles qui viennent de ces pays qu'on a du mal à situer sur une carte - pour ne pas carrément avouer qu'on s'en fout comme de l'an quarante. Billon Ung Boun-Hor est bien de celles-ci et son histoire a de quoi nous dresser les cheveux sur la tête.

***

Martie 1975. Billon Ung e un personaj nemaipomenit de important la Phnom Penh. Moştenitoare a uneia din cele mai fabuloase averi khmere, habar nu are cât costă kilogramul de orez: c'est une question de fort mauvais goût. Totul pare încremenit în legităţile altui sistem temporal: Ung Boun-Hor e preşedintele parlamentului cambodgian, iar Billon Ung stă acasă şi bea tone de ceai pe verandă, în interminabile taclale despre timpul probabil şi ce se mai poartă pe la Paris, fireşte.

Y'a-t-il une quelconque raison pour que tout cela vole en éclats?

Undeva, prin tufişuri pe care le vom măsura cu pasul foarte curând, un individ pe nume Saloth Sar nu poate dormi de grija doamnei Ung, al cărei sistem solar stă pe un butoi de praf de puşcă, în mare linişte. Degeaba poartă sandale: istoria îl va reţine drept unul din cei mai odioşi călăi ai zilelor de ieri, pe măsura unei triste şi cumplite aşteptări a secundei de graţie.

***

În aprilie 1975, Pol Pot - fiindcă el e dictatorul cu pas elastic din clişeele memoriei colective - îşi vede visul cu ochii. Billon Ung fuge la Paris de urgia Khmerilor Roşii, cu douăzeci de mii de dolari într-o valijoară: nimic nu va mai fi, niciodată, la fel. Iar lucrurile o iau razna definitiv atunci când Ung Boun-Hor reuşeşte cu greu să intre în ambasada Franţei, aşteptând un răspuns favorabil la cererea de azil politic.

Amănuntele poveştii sunt obscure: se ştie, cu siguranţă, că rezultatul acestei tragice agitaţii e negativ. Şi consternant: "vous ferez savoir aux intéressés que nous ne sommes pas en mesure d'assurer la protection qu'ils attendent." Restul se poate lesne închipui: camionul din zori, brigăzile roşii şi linia continuă a unor ireversibile.

Departe de toate grozăviile astea, Billon Ung apucă să vadă - complet întâmplător - scena într-un jurnal de ştiri. Realizând că de-acum încolo nimic nu va mai fi niciodată ca înainte.

***

Septembrie 2008. Billon Ung nu acuză pe nimeni, nu ameninţă şi nici măcar nu ţipă. Tristeţea ei are o eleganţă imposibilă în Europa.

Ar vrea doar să ştie în ce minut al zilei de 19 aprilie 1975 s-a jucat absolut totul. Şi cum a fost posibil aşa ceva.

Procesul se poticneşte brusc, după şapte ani de anchetă. Iar Nicolas S. nu a găsit necesar să îi răspundă la scrisoarea - bănuim că în totul curtenitoare - trimisă acum ceva vreme, cu şi despre. Mi se pare - dar ce să ne mai mire? - că tăcerea e una vinovată şi care nu-i face deloc cinste.

Miercuri, Curtea de Casaţie a Franţei i-a dat în sfârşit voie să-şi facă dreptate. Să tragă linie, cu alte cuvinte. Şi pentru că - da, aveţi dreptate, domnule - există un ciudat echilibru cosmic şi în cele mai mărunte amănunte ale unei vieţi, am putut citi cu stupoare destinaţia voiajului prelungit de nuntă -oh, e mult de-atunci - al lui Billon Ung.

Cuba, punct.

***

Se zvoneşte că în martie începe, la Pnom Penh, şi procesul rămăşiţelor Khmerilor Roşii. De urmărit cu sufletul la gură: vraiment, la bonne trouvaille que d'y aller maintenant.

A şaizecea scrisoare bis de la Ulan Bator: Prietena domnişoarei Frick

Motto:

"Si les grands Sages du monde,
Qu’il faut louer ici très hautement,
M’avaient révélé aussi intelligiblement
Que Philalèthe m’a décrit,
Si ma mère la Nature
N’avait entouré mon Mercure très éclatant
De couleur grise,
Et si ma vie ardente était grand ouverte,
Il y aurait des Adeptes sans nombre,
Tout comme les sophistes, en tous lieux.
Mais parce que Dieu a fait en sorte
Que le monde avide n’ait pas le pouvoir
D’approfondir ma nature,
Ni non plus de trouver mon Mercure,
Je ne demeure connu qu’à ceux
Que Dieu a envoyés chez mon Maître,
Qui leur dit tout clairement
Et révèle par mon visage
Que faire d’un des Dragons vénéneux
Et de mon Frère rouge fixe."

(Anonyme, L'enfant hermaphrodite du Soleil et de la Lune, Paragraphe Second, Mayence, 1752)

De la Z., către P., la Port Blair

N-am priceput mare lucru din aperitivul alchimic de mai sus? Nu e de mirare: cam aşa sună, la prima vedere, mai orice text semnat de mâna fermă şi niţel cam prea strânsă pe condei a doamnei de Crayencour.

După cum e cu totul lipsit de orice pertinenţă dacă vorbele de mai sus se aplică sau nu dificultăţii de a înţelege şi clasa fenomene chimice ale unei vremi care încă habar nu are de tabelul lui Mendeleev. Franchement, nici măcar asta nu are vreo importanţă: în schimb, este probabil ca genul ăsta de scriitură pierdută aproape cu totul în sugestie şi slalom cultural să o fi fermecat pe Margareta de-a doua a acestor scrisori friguroase.

***

Ca şi bagaboanta de mai devreme, Marguerite de Crayencour foloseşte un tertip vechi de când lumea pentru a se iscăli: în cazul ei, cucoană aparent foarte comme il faut, o simplă amestecătură a grafemelor patronimice e suficientă. În lumea domnişoarei bruxelleze, nu dă tocmai bine să te îndeletniceşti cu un ceva mai apropiat jongleriei, şapitoului şi dresurii de pudeli. Iar de la ea se aşteaptă, tehnic vorbind, un cu totul alt program vital: opere de caritate, jours fixes de o cucernică plictiseală. Şi un mariaj pe măsură, dar fără éclat - Ionel frizerul ar spune mai cinstit: fără vână.

Gestul de a împinge toate lucrurile astea deoparte, cu amabila fermitate a celei care ştie că nu are nimic de pierdut, se datorează probabil ascendentului direct. Dandy întârziat de cea mai viguroasă extracţie, Michel Cleenewerck de Crayencour face tot felul de lucruri inimaginabile în Belgia începutului de secol douăzeci: o lume înecată în siropul insistent al unor ipocrizii, care dumitale nu-ţi place - şi pe bună dreptate. Rămas văduv imediat după apariţia fetei - how convenient! - călătoreşte mult şi cu scandal, în cheia preferinţelor lui Wilde: Pierre, Alexandre şi Flavio sunt tot atâtea personagii intense şi episodice ale unor sodome, curat lucru de immoraliste avant la lettre!

A la voile et à la vapeur, d'ailleurs: adevărata persistenţă nu e masculină. Ci Jeanne de Vietinghoff, née Bricou, pe care lucida Marguerite trebuie că o priveşte ca pe un soi de capitulare. De-altfel, insuficient pentru a îmblânzi năravul: who are they fooling?

Ca de obicei, lucrurile se vor limpezi o generaţie mai târziu, când după căutări eşuate, Marguerite va deveni inexplicabila grande amie - vai, eufemismele de două parale! - a foarte discretei şi devotatei Grace Frick. O mare tristeţe pe gustul meu absolut misogin, o victorie a sterpei şi strictei preferinţe clasicizante pesemne.

Because a rose is a rose is a rose is a rose. Un noroc, totuşi şi slavă domnului că nu e vorba de pocitania de Alice B. Toklas!

***

Tromper l'ennui par un ennui encore plus élaboré: din axioma lui des Esseintes, Yourcenar îşi face un adevărat credo scriitoricesc. De unde şi senzaţia acută a lucrului făcut pe jumătate şi şmecherelii narative, atunci când se isprăveşte volumul de Nouvelles Orientales, de care ne-am gândit să ne folosim pentru nişte aclimatări.

De prisos demersul: voracitatea şi voinţa comparatistă de sistem a cucoanei amestecă peste umăr o droaie de monade. Balcanii fără milă - iese din tiparul foii căpietoarea repovestire a Meşterului Manole, bizantinele pe jumătate visate, India fără vârstă şi în sfârşit ceea ce căutam: fără să ne potolească setea, şi asta e cu adevărat de ruşine.

Pentru Yourcenar, Asia e un pretext estetic şi nimic mai mult. Nu vom găsi aici sinceritatea debordantă şi niţel totalitară de mai devreme: ci stampe înţelepte şi cuminţi, scrise cu aplicaţie şi transpiraţie considerabilă pe hârtie subţire de orez. Până şi miorlăielile cu afect ale lui Morand sunt probabil mai folositoare, pentru că sunt totuşi scrise pe cât se poate de fideliter: se simte că autorul ştie despre ce vorbeşte şi că, în prostia lui frivolă şi uşor manieristă, chiar a fost acolo.

Moment în care nici nu mai contează amănuntele biografice: într-adevăr, nu ştim dacă Yourcenar a călcat vreodată locurile despre care scrie cu atâta eleganţă redusă la formă, în dispreţul şi răspărul fondului. Ghiceşti mai degrabă lecturi ardente din Zhuangzi şi ceilalţi scolastici senini ai Chinei, dar deplângi lipsa mahmurelilor şi desfrâului: i-ar fi făcut atât de mult bine, pesemne!

***

Din punctul ăsta de vedere, cheia cărţii e probabil povestea bătrânului pictor chinez care sfârşeşte prin a intra în tablou, pentru a înţelege în fine visul oricărui alchimist: din ce e făcută lumea asta ciudată pe care trăim şi cât de important e acel fabric of dreams dindărătul tuturor lucrurilor. Nu e ceva nou: ştim asta şi din povestirile fermecate de anul trecut - mai izbutite şi sincere, după părerea mea umilă. Dar pentru un suflet în aşa hal de chinuit că simte nevoia unei dispariţii şi confuzii totale în spatele literei scrise, până la depersonalizare, e foarte probabil ca istoria lui Wang Fô să fie nu numai un sporadic act de asumare, ci şi de curaj narativ.

Pentru Yourcenar, Asia extremă e un ţărm mult prea îndepărtat ca să reţie atenţia unor afecte. C'est un terrible et triste gâchis: poate de aceea am ales drept imagine nu iconografia oficială cu broboadă sau tocă de samur. Ci imaginea aşteptării unei fiice de pescar, aşa cum a văzut-o pe la 1900 Meadow Sutcliffe.

Nu e Yourcenar: dar ar fi meritat să fie.

Dar poate că ar trebui să luăm de bune vorbele lui Cio-Cio-San: un bel dì, vedremo /levarsi un fil di fumo /sull'estremo confin del mare. Însă asta este o cu totul altă poveste de care o să ne apucăm niţel mai târziu.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a cincea zi a lunii lui Bahman

Later edit: Refăcut, pentru ultima oară, traseul - mulţumită inestimabilei viclenii experte a Dihaniei. Cum scriam acum trei minute la cutie, bată-se în cuie. Adaug, pravoslavnic: facă-se hatârul D-tale, heh.

Nimicuri

Nu se egzistă aeroplane de la Luang Prabang la Phnom Penh? Qu'à cela ne tienne, va trebui găsită o soluţie şi respectat traseul. Recepţie?

***

Vizavi de toate tâmpeniile săptămânii care se încheie - şi care m-au înfuriat până la atonie, nelăsându-mă să povestesc aproape deloc şi întârziindu-mi drastic reacţiile epistolare, nu am de scris mai nimic.

Sau poate doar atât:

Bineînţeles, nu există lucruri imposibile. Există numai lucruri care nu merită.

Şi cu asta, basta: umorile nu încap aici.

Circulons - il n'y a vraiment rien à voir.

***

Luluţa scrisese mai deunăzi un text absolut delicios, despre una din fantasmele sale recurente, întrebându-se dacă nu cumva e vorba de o stare baudelairiană, poate chiar de reminiscenţele altor vieţi.

Neavând permisiunea - i-am pierdut adresa de la cutie, pur şi simplu - să agăţ aici textul bunei doamne, să fiu aşadar crezută pe cuvânt: e un subiect rusesc, una din acele meditaţii cu care te pomeneşti probabil pe o terasă însorită din Odessa, fix cu cinci minute înainte ca în holul de la intrare să debarce Strelnikov. Iar textul nu se poate ceti liber: complimentele casei, în acest sens, cretinilor care-i strică omului cheful de povestit în plină stradă!

Întoarsă de la Petrograd, simetria m-a surprins: iar taclaua, draga de ea, a deviat rapid înspre măreaţa şi veşnica idee a samovarului.

Zice cucoana: "A naibii! Deşi de ani de zile îmi tot zic că a avea un samovar înseamnă a avea încă un obiect care s-ar umple de praf şi pe care nu l-aş folosi niciodată şi care oricum nu m-ar face să fac crize parţiale în care să mă văd trăind în vreo reşedinţă de vară impunătoare şi să ruminez neîncetat la războaie apropiate sau la fericiri conjugale de o banalitate înduioşătoare."

Nici nu era nevoie de mai mult - un samovar suffit pour énormément de choses, inclusiv momente în care îţi spui că hazardul e batjocură curată, et j'en sais maintenant quelque chose, heh. Răspunzând du tac au tac, m-am gândit adineaori că ar mai fi şi alte lucruri de neocolit pentru un subiect rusesc.

***

"Un samovar, o saună, o armată de argaţi, o babă pricepută la bucătărit, un cucon cu barbişon care citeşte numai den clasici, o confidentă veninoasă şi naivă, o casetă cu bijuterii outrageous, un paj fără bucle şi toată viaţa înainte, desigur."

Evident, Luluţa habar nu are, dar trebuie să-i fiu recunoscătoare: înşiruirea asta m-a spălat de toate mizeriile săptămânii curente. Foarte chef de scris: să trăiască domn'Argint, aşadar.

Imediat, ulanbatoarea bis. Despre cealaltă Margaretă, fireşte. Cea de-a treia, însă, dinspre dimineaţă, dă tonul cuvenit unor lucruri importante. Foarte importante, domnule ce te ştii.

A şaizecea scrisoare de la Ulan Bator: Despre o bagaboantă fără vârstă

Motto:

"...În faptă lumea-i visul sufletului nostru."

(Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis)

De la Z., către P., la Port Blair

Asia nu este un spaţiu al justiţiei metorologice: dimpotrivă şi în dispreţul oricărei logici, e suficientă o privire frivolă de-a curmezişul hărţii pentru a trece cu dezinvoltură de la minus douăzecişişapte de grade - cât strănută termometrele de la Ulan Bator - la vreo treizeci şi ceva, de care se bucură pesemne vizitatorul meridional.

Dar să nu ne fie cu supărare: nu e nici primul şi probabil nici singurul amănunt ilogic, cu şi despre.

Călătorul care hotărăşte o astfel de destinaţie, cu ambiţia nemăsurată de a înţelege câte ceva din ceea ce i se aşterne sub tălpi, constată reflexul pătimos al unei rezistenţe la nişte imersiuni absolut necesare. Şi pentru că deocamdată stăm comod în jilţul caselor din spate, paiul mental cel mai la îndemână e tot unul livresc.

Pentru asta, e suficient să întinzi agale antebraţul înspre raftul din dreapta mesei de lucru.

***

Unde două mirări europene se uită de ani buni de zile una la cealaltă, en chiens de faïence. Sunt cele două Margarete fără de Maestru: una l-a pierdut demult, pesemne, la colţul neştiut al unei uliţe din Sa Đéc. Cealaltă, prea trufaşă pentru a şti că ar fi avut nevoie vreodată de aşa ceva, l-a căutat inconştient o viaţă întreagă între foile sterpe ale unor înţelepciuni eliptice.

Marguerite Duras şi cucoana Yourcenar, pentru că despre ele este vorba în epistola de faţă, împart mai mult decât aparentele contraste ireconciliabile dintre congaia bagaboantă dată în paşte din internatul liceului francez din Saigon şi elegantissima, în cheia exigentă a unor răceli vitale, pasageră de pachebot.

Scriitura sub pseudonim nu e întotdeauna atât de promiţătoare întru libertăţi pe cât pare. În cazul celor două Margarete în cumplită secetă de Woland, ea rupe mai degrabă vraja legendei personale comune. Le-ai crede invincibile: prima are aerul unei muieri straşnice, cealaltă - fericirea calmă a celei care le ştie pe toate. Dar alegerea semnăturii le trădează problema comună a unui insaţiabil complex ereditar: ca şi în cazul matein, moştenirea tatălui e cel mai greu de asumat.

Ne uităm la amândouă pe rând şi pe îndelete. Bagaboanta saigoneză merită însă, cu prisosinţă, prioritatea reacţionară a lucrului colonial.

***

Cu inima arsă de experienţa indochineză, Marguerite D. alege locul de naştere patern drept blazon de plume, ca pentru a exorciza execrabila şi ilizibila prezenţă maternă. O mamă cu adevărat monstruoasă şi admirabilă deopotrivă, despot şters al unei scenografii domestice dezlânate, imagine vie a cinicului eşec colonial, abuzivă până la nebunia negaţiei în dragostea absurdă pentru jigodia de frate cel mare. O mamă condamnată să ia periodic totul de la capăt, bolnavă de Indochina, care îi inspiră dependenţa scârbită, revenue de tout, de care nu se poate desface.

Însă întrebând bineînţeles retoric, ce putem aştepta, domnule, de la o ţară fără anotimpuri? Consecinţe amabile sau vârtej opiaceu?

Lăsată de izbelişte în internatul din Saigon, Marguerite D. are cincisprezece ani: o vârstă periculoasă, un decor parcă anume creat pentru alunecări lente şi drastice. E năucă, deja putredă pe dinăuntru, deşteaptă de ne crapă mintea şi îngrozitor de provocatoare, în zdrenţele translucide ale rochiei de matasă purtate până la urzeala unor revoltătoare. Într-o zi, tot trebuia să se întâmple, cette chose de mystère et de sang qui ne manquerait pour rien au monde de se produire. Viitorul lui Marguerite stă scris pe tăbliile de santal ale statuetelor fioroase din temple, pe banul de nimica toată cu care îşi plăteşte traversarea pe Mekong, pe hârtia caietului unde înşiră cuminte exerciţii de gramatică şi pe talpa desfăcută pe jumătate a pantofilor cu paiete hărtănite.

Citindu-i povestea scrisă evident atunci când e mult prea târziu pentru explicaţii şi deznodăminte, cum să nu-ţi laşi minţile fix acolo? Cum să speri că, odată închisă cartea, ai mai putea pretinde că nu ţi s-a întâmplat niciodată? Şi că de-acum încolo vei nesocoti cu desăvârşire acea voce unduioasă şi răguşită de-atâta tutun care te îndeamnă să o iei la sănătoasa înspre Soare-Răsare?

Evident, ne putem minţi cu neruşinare, inventând pretextele unei lipse de interes, unui croi nepotrivit sinelui sau unei sminteli pasagere. Dar mai devreme sau mai târziu - şi cu cât mai târziu, cu atât mai devastator, de-altfel - toate acestea vor răbufni cu o intensitate greu de măsurat în vorbe, cu o jubilaţie nepăsătoare de restul amănuntelor vitale şi cu sentimentul unei incompresibile urgenţe.

Lucru pentru care vă mulţumesc încă o dată domnule. Ca de obicei, aveaţi dreptate: numai eu nu ştiam vedea, fireşte.

***

Toate astea se întâmplă desigur pentru că suntem atât de fermecaţi de scriitura simplă până la despuiere şi parşivă până la incoerenţa unei intoxicaţii cu opiu. Şi da, e cinstit să admiţi că năroada asta ţi-e considerabil mai mult decât simpatică, înţelegându-i, fără a merge până la empatii hors-sujet, furia unei justiţii aproape carnale. Pentru că da, pre limba golanului de Ferentari, Marguerite D. ar vrea să le-o tragă fără oprire, dar cu lecţia învăţată, absolut tuturor, nu numai tijei de jad pe care a întâlnit-o într-o zi tulbure, pe Mekong. Mumă-sii, care o încurajează să se dea chinezului fără niciun scrupul, sperând recupera dezastrul financiar care le reduce la mizerie resemnată şi la trai ostracizat de restul albilor. Fratelui mai mic - prea duios, din cale-afară de naiv şi desigur stupid până la impotenţă. Fratelui mai mare, brută opiomană, vraiment incestueux. Idioatei de Hélène Lagonelle, pe care se mărgineşte să o pipăie incendiar - din silă plictisită, bineînţeles - îndărătul vălului pentru ţânţari din dormitorul internatului, după ora stingerii.

Din toate aceste incandescenţe, povestite cu senzaţia din ce în ce mai pregnantă a unei sufocări, nu mai rămâne decât unul din cele mai frumoase momente scrise vreodată pe o foaie de hârtie: vocea suspendată de un fir telefonic de la sfârşitul poveştii. Pe care nu o putem reciti absolut niciodată fără să ne pufnească, pedichiurist şi inconsolabil, vehement şi absolut inutil, plânsul. Deşi ştim foarte bine că un sfârşit domestic ar fi fost cea mai rea posibilă pentru cea care scrie fără să roşească, în altă parte, grozăvii asiate ca asta: tu me tues, tu me fais du bien. Deşi ştim la fel de bine că povestea margaretei şi chinezului ei ajunge la noi spălată de cruntele amănunte sordide şi mercenare ale unor realităţi.

Et pourtant, si je vous disais que c'est aussi à cause de tout cela que j'y vais, me croiriez-vous, Messire?

Probabil că nu, dar asta nu mai are chiar nicio importanţă.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a patra zi a lunii lui Bahman

Salle d'attente: Соц-арт

Cât aşteptaţi ulanbatoarea - care săptămâna asta, grizată de imagini absolut contondente, e una fără sunete- poftim o campanie sovietică anti-speculă, din 1949.

Demiurgul pungii de hârtie e un personaj de o stranie şi strategică solemnitate al scenografiilor vremii: Gestionarul majuscul. Bereta bască şi halatul albastru, de iz coperatist: ah, nostalgia imprescriptibilă a mirosului de petrosin de care mustea conştiincios duşumeaua negeluită! Sau alb - semn al adevăratei aristocraţii a branşei: industria alimentară, vizavi de care orice alt passe-droits posibil suna absolut de ruşine. Creonul chimic oropsit responsabil în colţul buzunarului de la piept sau dimpotrivă, zvârlit cu cochetă nonşalanţă după ureche: toate astea sunt insuficiente totuşi pentru a da seamă de scara şi densitatea unor realităţi simbolice.

***

Pentru că Gestionarul e un personagiu de o ambiguă importanţă, un individ capabil de superioare detaşări faţă de ismenelile inocue ale sectoristului şi un daimon al lucrurilor mici şi dosite: un pachet de margarină, o jumătate de duzină de ouă, un pliculeţ de nechezol nu prea acru.

Acasă, îl aşteaptă o lume de ipsos şi praf de bronz, clădită în răbdări de cârtiţă lipsite de flacăra rece a unor ideologii. În secret, Gestionarul visează ranguri de nobleţă şi căsătorii funciare pentru urmaşă, pe care o copleşeşte cu toate roadele riscului zilnic al clientelei dinainte cucerite de perspectiva unor mizerii diminutive.

Să ne uităm bine la dânsul, la privirea senină şi la gestul hotărât cu care desfiră în punga de hârtie a raţiei zahărul brun de alaltăieri: aşa cum este şi cum se arată lumii, îi datorăm probabil Gestionarului majuscul foarte multe amănunte ale străzii de azi.

***

Nu numai că nu a murit: e chiar bine mersi. Numai că astăzi îşi spune altfel, desfăcut în multiplii avatari ai argatului prefectoral, băiatului descurcăreţ corporate, întreprinzătorului cu voie de la stăpânire, valutistului cu inimă largă.

Its spawn will rule the world: e în firea lucrurilor. De-aia suntem reacţionari: gaudeamus şi pentru una ca asta!

Croi nou

Croitoreala impulsivă şi absolut din ochi a hagialâcului a plăcut. Până la imprimatur însă, au mai trebuit lămurite nişte chestii: seara de alaltăieri - o zi odioasă, pesemne pe măsura atoniei de azi - mi-a adus sub nas trei propuneri ale Dihaniei şi rugămintea de a alege una dintre ele.

Par souci de balancement, o alesesem pe a doua. A trebuit însă regândită toată povestea şi acum o bat în cuie pe ultima din cele trei piei de naga.

În cuvintele lui Pantazi, pentru că sunt ale dumnealui şi că i se cuvin. Luna e aprilie, pesemne cea mai călduroasă pentru expediţii extrem-orientale.

Sau cum spune un senescent hit al verii care îmi zornăie prin minte cu o suspectă insistenţă: when it's summer in Siam, heh.

Aşadar şi legato.

Cu amendamentul - din 25 ianuarie, că aşa cum se egzistă adevărata Mamă Omida, tot aşa se egzistă şi intinerariul cu totul bătut în cuie:

VIVACE, MA NON TROPPO
01/04 Bangkok: sosire după-amiază.
02/04 Bangkok.
03/04 Bangkok.
04/04 Bangkok.
05/04 Bangkok: plecare seara, cu trenul spre Nong Khai + Vientiane.
06/04 Nong Khai + Vientiane: sosire la gară, trecere în Laos şi sosire la Vientiane cel târziu la prânz (by Asian standards).
07/04 Vientiane.
08/04 Vientiane.
09/04 Vientiane + Vang Vieng: plecare ziua nu neapărat foarte devreme, sosire după-amiaza.
10/04 Vang Vieng.
11/04 Vang Vieng + Nong Khiaw: plecare de dimineaţă pe şosea, sosire după-amiaza (atenţie: zi obositoare cu multe ore de drum).
12/04 Nong Khiaw + Muang Ngoi: plecare de dimineaţă pe râu, sosire peste aproximativ o oră.
13/04 Muang Ngoi.
14/04 Muang Ngoi + Nong Khiaw + Luang Prabang: plecare înainte de prânz pe râu, apoi pe şosea, sosire după-amiaza la Luang Prabang.
15/04 Luang Prabang.
16/04 Luang Prabang.
17/04 Luang Prabang.
18/04 Luang Prabang + Siem Reap: plecare la 10:35 cu zborul 869 al lui Vietnam Airlines şi sosire la 12:00.
19/04 Siem Reap.
20/04 Siem Reap.
21/04 Siem Reap + Battambang: plecare cât mai devreme pe râu (dacă se poate) sau pe şosea.
22/04 Battambang.
23/04 Battambang + Phnom Penh: plecare de dimineaţă pe râu (dacă se poate) sau pe şosea.
24/04 Phnom Penh.
25/04 Phnom Penh + Bangkok: plecare la 20:00 cu zborul 936 al lui Bangkok Airways şi sosire la 21:05.
26/04 Bangkok + Hat Yai + Pak Bara + Ko Lipe: plecare la 06:50 cu zborul 3131 al lui Thai AirAsia (www.airasia.com) şi sosire la 08:15 la Hat Yai; apoi, plecare pe şosea până la Pak Bara şi, de acolo, cu feribotul de la 11:30 care soseşte în jur de 13:00 la Ko Lipe.
27/04 Ko Lipe.
28/04 Ko Lipe.
29/04 Ko Lipe.
30/04 Ko Lipe + Pak Bara + Hat Yai: plecare cu feribotul de la 13:00 care soseşte la Pak Bara în jur de 14:30; apoi pe şosea până la Hat Yai, şi de acolo, cu ultimul tren de seară, înapoi seara la Bangkok.
01/05 Bangkok: plecare noaptea înapoi în Europa.

Zarurile sunt aruncate.

Poza: Anonyme, Petit musicien siamois, 1875.

Cartografii imperfecte

Toată noaptea am visat o hartă: precisă în cheie chirurgicală, mai locvace decât palma deschisă a unei mâini drepte. Bref, una din acele capodopere mărunte şi ingenioase ale cartografiei, care să ne deschidă pe loc pofta de apăsat clanţa biroului: vreau departe, heh.

Trezită în oftaturi elocvente, mă pomenesc măsurând la cafea mile terestre şi învârtind în minte puncte de trecere a frontierei: cu unul dintre ele mă consider pur şi simplu datoare vândută, domnule, moment în care dau la o parte soluţia comodă a avionului pentru tren. Explicăm numaidecât.

La agie, cu telefoanele care sună şi interlocutori eliptici pe care îţi vine zău să-i scuturi zdravăn din toate încheieturile, sminteala persistă. Secvenţial şi secant, fuga mentală în crângul de bambuşi ajută de la sine, fix în momentul în care striveşti între dinţi înjurături de paşte.

Tota pulchra es, Asia et macula originalis non est in te. Heh: cum să rezişti unei contaminări, de ce mama naibii n-am făcut asta anul trecut şi cum de mai şăd pe scaun mimând placiditatea bine temperată?

Retorice, domnule, retorice.

***

Plec pe la vreo cinci şi, neavând stare, opresc birja la Cărtureşti, de unde ies cu multe amănunte de citit cu creionul în mână la ore mici. O reuşită: să evit porcărelele pentru turiştii români - apropo, descrierile cu şi despre Siam sunt absolut revoltătoare. Cumpărături, bălăceală şi ricşă: de spânzurat, serios.

Acasă, despoi scrisoarea: cineva zâmbeşte răbdător printre rânduri, însă nu avem timp să ne înduioşăm. Tivul călătoriei ăsteia e al naibii de şmecher: cum să le înşiri pe toate fără plictiseli şi întoarceri inutile?

***

Cred că am o propunere. Ar începe bineînţeles pe aeroportul din Bangkok, căruia i se cuvin cam patru zile de explorări preliminare. Ar continua cu un drum cu trenul înspre Nong Khai: da, asta e datoria de-altfel previzibilă, în numele unei îndelungate discuţii despre locurile de trecere şi graniţe. Cu Vientiane la o aruncătură de băţ solubilă într-o plimbare în tuktuk - ah, sper să nu înşir tâmpenii credule! - şi după încă trei zile de flâneries diverse, întindem drumul înspre Vang Vieng, unde rămânem două zile.

Încă o zi pentru a ajunge dintr-o bucată la Luang Prabang: cela vaut bien une messe, socotim cu moartea în vintre trei zile, din care una pentru grotele de la Pak Ou. De la Luang Prabang la Paksé cu avionul. E nevoie de o insulă şi până la urmă tot la cea mai a naibii rămânem, pentru că e insulă - porunca dintâi - şi nu are electrică decât vreo câteva ore pe zi - porunca a doua, hm.

Si Phan Don sau mai precis Don Det. O fermecătoare încurcătură cu autobuze şi barcagii: dar cum să rezişti, atunci când constaţi că numele ciudatului vehicul de rigoare - un fel de camion mai contondent - se scrie căciulizat săwngthăeu? Îi dăm trei zile, cu totul, după care de la Paksé ţinem drumul spre sud.


Cambodgia poate să înceapă, cu un zbor pe care am să fac în aşa fel să îl prind spre Siem Reap: trecerea frontierei pe apă complică îngrozitor tot restul - distanţele se măsoară în sute de kilometri.

***

Dacă ar fi să aleg, Siem Reap ar trece înainte şi chiar de tot peste Phnom Penh, dar cum una ca asta nu se poate, îi facem dreptate cu trei zile întregi de băuneală round and about Angkor Wat şi Tonle Sap. Faisons honneur à Héraclite.

Opt ore cu barca până la Battambang, unde e bine de măsurat cam o zi şi jumătate, nu mai mult. Autobuz până la Phnom Penh, două zile mi se pare cam de ruşine, dar ar trebui revenit la Bangkok şi pe urmă acasă.

Nici n-am numărat: probabil sunt treizeci de zile cu totul. Sigur că se poate mai bine şi mai diştept: după ce am învârtit pe degete toată afacerea asiatică, pe mine atâta m-a dus capul, deocamdată.

Stay tuned: s-ar putea foarte bine să se mai schimbe câte ceva. Whim policy is... ehrm, well... whim policy.

Parcă am putea rezista, heh. Deşi tentativa de a împăca şi capra şi varza şi sufletul în rai este probabil destul de cinstită.

PS: Totuşi, patru zile de Bangkok mi se pare mult. Şi mai am o nelinişte: or fi toate la numărătoare?

Nu mă-mpinge, c'ameţescu. Fugeat la o cină cu sufletul la gură, quoi.

Elephant and Castle

Prima problemă care se iveşte în calea hagiului entuziast e lacoma ispită a unor destinaţii. Prin urmare, e nevoie de îndelungată chibzuială.

Vreme e destulă: e mai degrabă complicat de văzut cum se articulează drumurile între ele. În Asia, am senzaţia, noţiunile de tranzit, corespondenţă şi în general răstimp sunt complet aleatorii şi amendabile. Şi am putea merge cu mintea şi mai departe de simpla constatare, ştergând numaidecât răstimpul din ecuaţie, pentru a-l înlocui cu o altă nuanţă.

Cu între-timpul, scris englezeşte - meantime - poate mai cu folos. Iar înţelegerea unei astfel de realităţi e probabil prima faţetă mistică, în cheie imediată, a drumului neasfaltat dintre umbrelele de plumeria ce l-ar sminti până şi pe des Esseintes.

***

"Sa chambre embauma la frangipane, il vérifia si un flacon ne traînait pas, débouché; il n'y avait point de flacon dans la pièce; il passa dans son cabinet de travail, dans la salle à manger: l'odeur persista. (J-K Huysmans, A rebours, Chapitre X)"

Cum altfel, domnule? Înainte însă de asemenea impresionisme, ar trebui să căutăm le ton juste pour dire toutes ces choses.