O aselenizare

În ziua de luni, 25 noiembrie 1901, Louis Marie-Julien Viaud, zis şi Pierre Loti, pune pentru prima oară în viaţă piciorul la Phnom Penh, în drum spre fortăreaţa roasă de vreme de la Angkor.

În paranteză fie spus, Loti e unul din acele personaje despre care nu ştii foarte bine dacă îţi e cu desăvârşire nesuferit sau dimpotrivă, suferă de acel tenace deficit de imagine al unor clişee. Amintirile lui otomane, de pildă, au acel aer insuportabil al unui subiect fabulos râncezit în clişeul - du coup, foarte occidental - al batistei copleşite de sirop de pe cheu, plecărilor en catimini et au petit matin şi lacrimilor pe scrisoare. Cu aşa un narator, are biata Aziyadé vreo vină dacă mărturisim că ne-a umflat un râs de toţi sfinţii în trenul de Baden-Baden citindu-i năzbâtiile nevinovate?

De-altfel, personaj pare a fi descrierea cea mai precisă şi sintetică a domnului Viaud, acest Aubrey de Vere îmbătrânit până la domesticirea unor onoruri şi vorbind despre sine la persoana a treia: moi, le Roi, heh.

Iată cum îl vede, la şase ani, Jacques Chardonne care îl întâlneşte la o recepţie dată în casa părinţilor săi din Barbezieux: "Un jour il m'a amené à la gare chercher Pierre Loti qui venait pour un bal; nous l'avons aperçu dans son compartiment de troisième classe, causant avec ses voisins, car il aimait le peuple. Le soir, il ne parla à personne, et se tint debout sous un palmier du salon, gonflant sa poitrine couverte de médailles. Le lendemain matin, il disparut à l'aube, et on trouva son lit parsemé de violettes."(L'amour du prochain, 1932)

***

Sau, mult mai sarcastic, Albert Boulin, aghiotantul lui Clémenceau, care îl primeşte totuşi în audienţă, treizeci de ani mai devale. Asemănarea cu purtările englezului din Tiergarten este absolut flagrantă, dar cu o notă de ridicul aproape înduioşătoare: "Un petit homme noir et blanc en pelisse et casquette d'automobiliste (qui) ôta son dolman et découvrit une vareuse très collante constellée de décorations (...) j'imaginais un marin de haut bord et non ce petit homme fardé, poudré, frisé, les lèvres peintes et les oreilles trouées d'anneaux d'or, au parfum violent de Patchouli, benjoin et poudre de riz. Les paupières étaient passées au kohl (...) ce vieux monsieur déguisé en cocotte (...) au sourire ambigu."

Trăgând linie, Loti rămâne ce este: sigur, notele sale de voiaj suficient de ambigue- nu ştim nici astăzi, dar putem bănui că pe Aziyadé putea foarte bine să o cheme şi Ismail - nu rezistă neapărat unei comparaţii cu hagialâcurile orientale ale lui Nerval, de pildă. Dar aşa cum este, Viaud e teribil de reprezentativ pentru efervescenţa sfârşitului de secol nouăsprezece, care simte că se cam termină cu vremurile bune şi nu poate face absolut nimic pentru a împiedica una ca asta.

Temps languides, mais charmante époque: în ciuda unor astfel de fantazii personale duse până la palimpsest de sine, şi care astăzi ne fac să surâdem cu înţelegerea celor care au senzaţia că au văzut mai mult decât pot duce în spate.

***

Reţinerea mea e poate de înţeles, aşadar. Dar o carte despre Angkor, văzut la începutul secolului trecut de un călător cât de cât articulat nu era o posibilitate ce se putea uşor demite: şi nu am putut să rezist - sâmbăta trecută, am cumpărat-o.

Întâmplarea a făcut să citesc notula de mai jos fix în seara zilei în care văzusem filmul ăla cu decoruri nemaipomenite şi acţiune nulă şi neavenită în speţă. Simetria imaginilor m-a frapat şi pe mine: crezusem că ruina relaxată a oraşului e rezultatul stuporilor decolonizării sau, mai degrabă, teribilelor isprăvi ale lui Pol Pot.

Mare mi-a fost mirarea să citesc, negru pe alb ca şi autorul:

"Lundi, 25 novembre 1901

L'air, ici, est déjà moins accablant qu'à Saïgon, moins chargé d'électricité et de vapeur d'eau. On se sent mieux vivre.

Et une mélancolie tout autre émane de cette ville, qui est perdue dans l'intérieur des terres, qui n'a ni grand navire, ni matelots, ni animation d'aucune sorte. Voici relativement peu d'années que le roi Norodom a confié son pays à la France, et déjà tout ce que nous avons bâti à Phnom Penh a pris un air de vieillesse, sous la brûlure du soleil; les belles rues droites qui nous y avons tracées, et où personne ne passe, sont verdies par les herbes; on croirait l'une de ces colonies anciennes, dont le charme est fait de désuétude et de silence...

Aujourd'hui, cependant, se trouve être le troisième jour de la traditionnelle fête des eaux, et, le soir, quand le soleil tourne au rouge de cuivre, les bords du grand fleuve tout à coup s'animent. Dans l'une des jonques royales, dont l'avant reprèsente l'énorme tête d'un monstre de rêve cambodgien, j'assiste, en compagnie d'une vingtaine de Français et de Françaises en résidence d'exil à Phnom Penh, au défilé des longues pirogues de courses; elles passent dans des remous furieux d'écume, menées par des hommes demi-nus qui pagayent debout, en de belles attitudes, s'excitant par des cris. "( Un pèlerin d'Angkor, IV)

A şaizecişitreia scrisoare de la Ulan Bator: Flânerie şi pelerinaj

Motto:

"La lettre du Verbe écrit est une gaine et une écale; sous l'une se cache un glaive et sous l'autre un noyau. Ouvre ton cœur, brise la noix: ainsi, la lettre du Verbe étant morte, la Pneuma sera ta vie et celle de ton cœur.

(Anonyme, L'enclos sacré de la fleur hermétique, 1732, XXIII - La Lettre tue, l'Esprit vivifie)

De la Z., către P., la Calcutta

Mă tot întreb, domnule, de vreo câteva zile, fără să am vreun răspuns: călătoria asta asiatică, decretată şi concedată, e o lungă, lentă şi voluptuoasă flânerie?

Sau un voios pelerinaj al cărui miez se dezvăluie, la un moment dat, drept lucrul fără de care nici măcar nu ştiai că nu poţi respira cumsecade?

Legato vs. staccato, cum ar veni. Însă de prisos ar fi să scoatem dilema asta, deocamdată, din locul retoric care se potriveşte atât de bine grijelii de cufere, formularelor de viză, bref: preliminariilor de hagialâc.

***

Înadins am şters, pe rând, întrebările naive şi spaimele evropeneşti, de-altfel de ruşine pentru anul 2009.

În faţa unei destinaţii îndepărtate şi cu iz de sulf, călătorul inteligent nu are decât şansa vreunui incognito.

Se fondre dans la masse, y être et en être: autrement dit, avoir la désinvolture du flâneur, qui fait siennes la rue, sa vie, ses œuvres, dans une sorte d' émouvant impérialisme urbain.

Lucrurile astea se întâmplă atât de departe, că totul devine absolut delicios: nimeni nu va şti la Ban Phatang acele amănunte derizorii care devin brusc foarte importante la Bucureşti? Et alors?

Au feu Golescul, donc, dimpreună cu înduioşătoarele sale orgolii latifundiare ce îl fac să ocărască valah slujnica vieneză stupefiată: bre, ştii tu cine sunt eu?

Că la începutul secolului al nouăsprezecelea, dialogul dintre lumi nu e atât de evident pe cât ne-am putea aştepta de la o logică a timpului care vorbeşte cu gura până la urechi despre Raţiune şi Concordie: de-acolo şi până la chiseaua beizadelei, non mais!

Nu, evident că la zeci de mii de kilometri de casă nu are nicio importanţă cine mama naibii eşti. Poveştile patefonului din casele din spate nu vor înduioşa vreo improbabilă audienţă: nu numai că nimeni nu ştie cine mama naibii fuse Jean Moscopol, dar mai rişti - explicând analogic: une gageure, pentru că Jean M. nu e Trénet - şi să ţi se deie pe la nas cu inocentul refuz al lucrului colonial. Şi e foarte bine aşa: distanţa aduce cu sine emanciparea de starea civilă, de poveştile de duminică după-amiază şi în general de tot bagajul geocentrist cu care ai venit pe lume - mincinos, ca toate teoriile născute din frica dormitului cu lumina stinsă.

***

Se ceruse, acum câteva săptămâni, întreagă despuiere de cosa mentale europeană, de literele şi sunetele care ne sunt la îndemână. Capitulând fără prea mari eforturi, crezusem că e un capriciu de dihanie al cărui înţeles avea să mi se dezvăluie brutal, la faţa locului: mais en fait, c'est une simple et vraiment logique précaution hédoniste.

Chiar dacă pe Mekong se aude Bach şi în vreo văgăună poetică din marginea Cambodgiei te poţi pomeni că te duce mintea până în curţile lui Rimbaud, locul frastic al tuturor lucrurilor acestora nu sare mai departe de simpla utilitate a vreunei comparaţii.

Ar fi nedrept, cu siguranţă, faţă de ceea ce se anunţă considerabil de altfel. Iar voltajul unor voluptăţi cere neapărat amnezie temporară: ainsi soit-il, donc. Şi pentru că dumneata te gândeşti întotdeauna la absolut tot - ceea ce nu e numai sinonim unei expertize desăvârşite, ci şi semnul unei griji care mă înduioşează mai mult decât aş fi dispusă să admit - experienţele instigate de ucenicie lingvistică au pesemne rostul să apropie inima de minte: fără afect, înţelegerea e vorbă uscată.

Şi să aducă fie şi un imperfect parfum de acasă: da, domnule, suntem acasă în toate limbile pe care le vorbim. De aceea, constatarea mea că d-ta nu poţi fi decât un nemernic de traficant de paşapoarte - cel românesc îmi e drag, cu asupra de măsură - este ceea ce este: elogiu adus impecabilei dumitale cosmopolitii.

Gluma se îngroaşă, jocul se complică: mulţumită strădaniei dumitale, flâneria devine pelerinaj. Împletind aparent fără mare bătaie de cap cei doi vectori contrarii: dinspre sine către lume şi dinspre lume către sine.

***

Mânat de ennui şi cu tot timpul în faţă, flâneurul rescrie oraşul după pofta inimii sale: iar privirea dinăuntru alege ceea ce se cade văzut, reţinut, asimilat - cu alte cuvinte, şi în sensul cel mai brut al termenului, posedat - din lucrul străzii. Este, evident, o victorie a sinelui asupra lucrurilor: subtilităţile abile ale unei politici egotiste îi dau pe mână marele privilegiu de a pune carne şi sânge peste fantasmele proprii.

De aceea, domnule, nu m-am îndoit niciodată: dumneata chiar te plimbi, ostinato şi jubilatoriu, prin Bucureştiul interbelic, ceea ce este o mare fericire vitală dată cu parcimonie celor foarte puţini. Straniu? Voyons: suntem dincolo de vorba asta fără niciun farmec, care închide poema în ecuaţia unor imposibilităţi general respinse, în afara licenţei de stil.

Mânat de credinţă, pelerinul se lasă cu voioşia unei certitudini pentru care nu va avea pesemne niciodată destule cuvinte, în voia circumstanţelor care îi ies în cale: pentru că la capătul drumului se află ceva important şi de peste fire, toate i se vor părea esenţiale, toate vor avea o poveste numai şi numai a lor, o predeterminare, bref - un destin. Este, la fel de evident, o victorie a lucrurilor asupra sinelui: cum socoteala de-acasă nu se potriveşte defel celei din târg, cel care pleacă nu se va suprapune decât parţial celui care a ajuns la capătul drumului.

***

Cam tot asta au căutat şi turbulenţii, credulii şi uşor sterpii ani şaptezeci, fără să izbutească altceva decât descoperirea lupanarului cu masagii şi încântarea persistentă a hotelului cu buget redus. Reflexul de scârbă vinovată faţă de lucrul colonial, uitând că amănuntele sunt fără îndoială mai complicate de-atât - la urma urmelor, ce înseamnă o sută de ani, pentru o lume convertibilă în secole? - a ferfeniţit hărţile mentale şi turcit intenţia legitimă a unui dialog: o lume întreagă nu se poate dezvălui celui ce se uită, totuşi, la ea în genunchi.

Consecinţele sunt importante, din păcate: din surâsul jenat al anilor şaptezeci, doritori să spele cu pasul istoria recentă, ne vine, de pildă, iluzia unei ubicuităţi low cost - franchement, de câte ori am auzit în ultima vreme că Siamul e o destinaţie rentabilă şi oare cât colonialism bubos zace în fraza asta aparent nevinovată? Dar şi îngrozitoarea political correctness, de care moare în fiece zi câte puţin lumea de ieri - ceea ce e mult mai grav, pentru că greu reversibil.

Ceci dit, il suffit d'y croire: et j'y crois, moi.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a opta zi a lunii lui Esfand

Palimpsestul toxic

De la începutul anului încoace, un ziar central o ţine una şi bună: în - aproape - fiece zi de la dumnezeu, nolens volens, abonatul sau cumpărătorul din plictiseală va trebui să halească o ediţie specială a Scânteii. La pachet şi dimpreună restului de siropuri despre dansatoare ţigane decăzute, copii cu trei capete din Bărăgan şi combinate muribunde dintr-o subprefectură aleatorie.

Mi se pare că e un eveniment de o remarcabilă imbecilitate istorică. Mă explic, deşi probabil că nu ar cam trebui: etimologic vorbind, imbecilitatea e sinonimă stazei, cu alte cuvinte imposibilităţii de a merge mai departe, cu spaima sau greaţa peste spaimă sau greaţă călcând.

***

Heh. Iată anume o minunată ocazie pentru ca o conversaţie de nimica toată să sune în totul la fel, astăzi şi acum douăzeci de ani:

Nu vă supăraţi domnu', ce citiţi acolo?

Doamna cea pofticioasă la lucrul altuia ştie perfect ce citeşte domnul cu sacou pepit de export, pantofi cu găurele şi servietă de piele roasă. Dar asta face parte din scenariu şi zău... ce te costă să întrebi, la o adică?

Scânteia, doamna. Doriţi pagina cu morţii?

Doamna - pălărie cloche, rochie de supraelastic, ciorapi Adesgo cu un fir dus cu sorcova, dar ce contează, atâta deranj pentru un amărât de parastas la Feteşti? - mustăceşte dubitativ: se rentează să se rişte, aşa, la o interacţiune cu un necunoscut, în compartimentul de clasa a doua al acceleratului de C-ţa?

Ei, la naiba ghem: macrameul e laborios, plictiseşte şi cam strică ochii. Oftând a capitulare nu neapărat cerută, doamna acceptă omagiul: la urma urmelor, pagina cu morţii - adică Mica Publicitate - e singurul lucru lizibil din toată gazeta.

Chiar dacă nu se compară, soro, cu aia din România Liberă.

E adevărat: în 1989, domnul cu sacou pepit nu se poate nicicum gândi la muieri despuiate sau atentate cu maşini-capcană, preocupat peste măsură de raţia de zahăr. Iar doamna nu poate saliva de frupt non plus, suspinând după cabriolele proaspăt divorţate ale duduii purii de pe prima pagină - pentru că toată lumea crede că duminica, în familie, batem covoarele.

Neapărat înainte de orele 14:00.

***

Cu alte cuvinte, Scânteia de dinainte era un fel de accesoriu din oficiu, o pacoste la ordin. O citea - dacă se poate spune una ca asta - tagma activiştilor mărunţi, aprozariştilor ambiţioşi, directorilor blazaţi de liceu industrial.

Dovadă că nu prea s-a schimbat mare lucru în monadele astea, nu credem că jignim dacă îndrăznim să credem că şi astăzi e tot cam aşa.

Problema e în altă parte, îmi pare: ceea ce ieri era o simplă formă, în totul lipsită de fond, a unei demisii morale - devine astăzi o nălucă periculoasă a zilei de ieri.

Aiuritor e momentul în care, în ciuda plictisitoarelor materiale explicative, gândite pesemne pentru generaţiile mai noi, ce-şi amintesc ca prin vis de frigul şi foamea şi frica din case, realizezi că de fapt, pentru redactorii de fortune ai neobişnuitei publicaţii, ultimul an al comunismului românesc e un fel de brezaie amabilă. Cu neputinţă de luat în serios şi atât cât trebuie de nostalgic, în cheie senzorială, pentru a fi golit aproape cu totul de zdravănul element tragic al unor scenografii.

***

De unde şi impresia unei schizofrenii aproape comice, dacă nu ar fi de ruşine, atunci când frunzăreşti cuprinsul rigid, bătut în cuiele unor rubrici fixe, de la extrase diaristice personale la catastifuri de protocol de Partid şi de Stat.

Mai întâi, partea zisă virtuoasă. Aici, redactorul se simte dator să înjure explicativ: vedeţi, stimaţi cititori, pe vremea aceea - insert battered cliché here: odioasă, tristă, nenorocită - se demolau sate cu ghiotura, se stătea la coadă, se halea stavrid, se cărau sacoşe, se turna şi se bătea manual. Nicio analiză mai acătării, doar veşnicul, indigestul şi copleşitorul şuvoi de afirmaţii care dau bine şi spală conştiinţa: ce să mai, era rău de tot, dom'ne!

Ei, taci!

Pft. Dacă-ţi spun!

Şi isploatatorii? Ei ce făcea, nene?

Păi mondenele, en veux-tu en voici: ce mâncau voievozii de 23 Agust. Cu ce se îmbrăcau beizadelele roşii: banal - blugi Levi's şi helancă de import. Ce haleau străinii, aduşi din cele patru zări de oficinele cu iz castrist de joint-venture: i-auzi, mami, cică la nordici nu le dădea miere, că nu le place.

Truc possible, non mais!

Noi muream dă foame şi iei făcea zâmbre! Ai dreacu' accidentali!

Să nu mori, neamule?

***

Dar pesemne că nu e de-ajuns: câteva pagini mai încolo şi cu cât zvârlim microscopul mai cu elan înspre structurile cotidianului, minune mare - peizajul se schimbă, tonul devine aproape duios. Apare nuanţa, ca o şuviţă de verde de Paris în ciorba de burtă: ei da, era ca dracul ghem, dar... ia zi matale.... Brifcorul...conservele alea.... parcă nu erau chiar aşa de ticăloase. Nu?

Şi citim, iniţial amuzaţi, după care cu o agasare peste care nu ştii imediat ce vorbă să pui, cum tanti Mimi din Galaţi se împăcase în fond - remarcabilă gânditoare stoică! - şi cu prăpăditul de merlucius cu oase moi din galantarele înţepenite ale pescăriei din colţ.

Cu niţică răbdare, ieşeau neşte perişoare. superlative.. mvaaaai! Puţea pe toată scara dă la bloc, venea lumea ca la urs: ia zi, ţaţă, cum făcuşi, care-i taina?

Blessed be the meek. And the new media: în 2009, reţeta de merlucius haiducesc a lui tanti Mimi se dă cu netu' până la Melbourne, dacă vrea muşchii ei.

Talk about global target, eh?

Bieţii urmaşi! Încă puţin şi or să creadă că acum douăzeci de ani ne hrăneam cu diafilme şi ne înveleam cu macrou afumat.

Şi uite-aşa, pe neştiute, pe nesimţite şi - să mă iertaţi - pe nepişatelea, cum ar zice Arghezi, inadmisibilul se cuminţeşte, lupta de clasă are brusc o pană de curent. Totul devine, cum să vă spun, domnule, de o tandreţe vânătă, de o nostalgie stătută.... eheu, fugaces!

În proiect, criteriu şi sistem, rezultatul tentativei 2009 de Scânteia e mult mai dureros chiar decât versiunea originală.

Un palimpsest toxic.

Ce lume veselă, una peste alta - cum obişnuiesc să spun.

Roblogfest

A patra ediţie, am impresia. Şi o mare uşurare personală: anul ăsta, nu veţi găsi Seraiul pe lista propusă pentru premiere - o napolitană, ceva? heh.

Anunţasem încă de anul trecut: n-aş mai vrea să particip, după cum nu privesc cu ochi buni nici jocurile şi concursurile mai mult sau mai puţin literare. Sincer, ultima iniţiativă haioasă e probabil cea a Festivalului de Poezie Poliţistă, mais bon, niciodată nu m-am priceput la lucruri din astea, amândouă.

Cred, însă, că uşurarea mea merită o explicaţie. Mulţumind, du coup, celor care s-au abţinut.

***

Nu cred că valoarea unor lucruri se măsoară în numărul de cititori sau, mai rău, în tapajul care se poate întâmpla în jurul lor. Una e comerciul, şi cu totul altceva electrocardiograma: iar telalâcurile astea nu fac bine minutului de inspiraţie. Ce vrem, chestie de ego: alt lucru parşiv, care nu se împacă defel cu umilinţa momentului în care pui mâna pe creion, pentru că altfel nu se mai poate.

La prima ediţie, am participat cu surprinderea unor nominalizări şi curiozitatea inerentă noviciatului. Fără iluzii: şi totuşi, laureaţii 2007 m-au surprins, neplăcut, câteodată. Cumetreli provinciale, orgolii californiene: câtă relevanţă are un cineva care vorbeşte cu elan şi în vrac despre mirosul de ghenă din casa scărilor, noile tehnologii şi home delivery?

E poate vremea să ne gândim la diferenţa dintre creator de opinie şi procrastinator. În România - care ne ocupă tot timpul: zău, cum să găseşti pertinentă aşa o flatulenţă sofistă? - avem batalioane de nărozi şi puţine voci reale. Dar asta ştiţi deja, fireşte.

Estimp, dacă aveţi chef, votaţi-l pe Urmuz. Eu cred că merită.

Cluedo:seule, avec le comte, sur le terrain de golf

"Et puis je rencontrai le comte [...] qui, paraît-il, nourrissait contre mon pays de dangereux projets, mais qui m'apparut sous les aimables traits d'un joueur de golf. Il était en civil, alors que la presse publiait chaque jour [ses] photos [...] dans un fastueux uniforme. Il n'était pas accompagné par sa femme, mais d'une suite nombreuse et turbulente de jeunes garçons.

Il vint vers moi, et après s'être incliné et m'ayant baisé la main fort galamment, il me rappela qu'il avait fait ma connaissance à la Biennale [...]. Il était fort empressé et je me rappelle qu'un jour il me proposa de se promener avec moi dans le parc. Nous étions environnés de toute sa troupe d'aides de camp et sans doute aussi de policiers. Nous marchions, le comte [...] et moi, en avant, quand, tout à coup, j'eus l'idée de me retourner et - oh, surprise ! - je me trouvais seule, dans le parc désert, avec [lui]. Je lui fis part de mon étonnement.

[...] Très sûr de lui, [il] sourit et me dit simplement :"Mes amis sont intelligents, ils savent, ou plutôt ils ont deviné, que j'avais envie de rester seul à seul avec vous." Il me prit le bras. Nous nous retrouvâmes ainsi presque chaque jour, le comte [...] et moi, dans le jardin du golf. Il me faisait une cour empressée. J'étais sans doute flattée d'être l'objet de [ses] attentions [...], mais je ne cédais pas à ses instances, car je le savais très coureur."

Înadins am croşetat şi răscroit textul ăsta de mai sus, aparent anodin.

Întrebarea este: cine este galantul personagiu?

Răspunsul, cu poveste cu tot, sâmbătă dimineaţă. Până atunci - faites vos jeux: tout seuls, na janela, mais avec culot.

PS: Azi, zi grea dar rezultate pe măsură. Halesc ceva şi reviu.

There Is No Monkey in My Hotel

Pentru că se decretase de -prea- multă vreme chestia asta, a trebuit să folosesc profitabil trei ore, ca să mă zgâiesc pe îndelete la filmul khmer al lui Matt Dillon - antipatică lighioană, soit dit en passant, heh.

De două ori aşadar, prima dată cu dezamăgirea aşteptată a intrigii, şi a doua oară cu acea voluptate uşor vicioasă a unor anticipări impresioniste.

Asta merită nişte explicaţii: după cum şi anunţasem în biletul de la cutie de acum vreun sfert de oră.

D-ta decretezi, domnule; plus modestement şi fără promisiuni, eu îmi rezerv privilegiul anunţului.

***

One should never trust the Actor's Guild, heh. În special în secunda în care belatrul de rigoare trece în spatele camerei de filmat şi se-apucă să mârâie action! juste pour voir ce que cela donne, din cinci în cinci minute. În paranteză fie spus, belatru impecabil îmbrăcat în context, cu acel aer relaxat şi uşor canaille cerut de loc şi de anotimpul intermediar al intrigii.

Bref, nu ştii foarte bine de unde ar putea să descindă în cadru personagiul lui Jimmy: de la clubul trântorilor expaţi de rigoare? de la bordel? din buza poligonului de trageri? dintr-o caravană de traficanţi de statuete cu surâs extraterestru?

Şi e foarte bine aşa: trêve de midinettes, ceci dit şi punct cu fashionismele neo-colo.

Pentru că scenariul e revoltător de insuficient - chiar incoerent, pe-alocuri, cum bine punctase domnia ta. Şi se mai face vinovat de flagrante resucées fatiguées - et du coup fastidieuses - din Godfather: ce naiba, cela ne mange pas de pain et cela peut toujours te tirer de l'embarras.

***

Imposibil de înţeles convenabil, de pildă, rostul personagiului uşor buf al lui Depardieu, întotdeauna cu înjurătura lui Cambronne la gură şi cu înduioşări ca nuca în perete, veşnic cu sticla de calva sub braţ: ocheadă nostalgică pentru Indochina de ieri, poate?

Infecta şi uşor bovina Natasha McElhone, cu aerul ei dintotdeauna de groupie du bataillon, madonină cam luată cu nervii şi high on amphetamines sau după electroşocuri: ah, ce sourire de postière....

As usually - cf. Surviving Picasso - I'd staple things to her head.

Excusez du peu: la femme est une louve pour la femme, heh.

Cu neputinţă să nu te umfle râsul la tirada paraplegicului cu şrapnelul care nu se egzistă: foarte Platoon în intenţii, dar fără compostură.

Trop de blancs, dans ce film à petite pointure. Du coup, ceux qui s'en tirent le mieux sont les khmers: foarte frumoasă, de pildă, scena de final în care Sok se închină în legea lui, după ce lasă jumătate din biştari la mănăstire.

Et les enfants, surtout eux d'ailleurs: mais il me semble que l'enfance asiatique est bien ceci - sagesse d'avant la raison.

Slavă domnului, după primele zece minute îţi pică totuşi fisa: intriga devine absolut indiferentă, o urmărim din inerţie aperceptivă. Dismissable, even.

Ceea ce am şi făcut: dacă City of Ghosts a meritat onoarea unei duble vizionări, este pur şi simplu pentru că lucrurile cu adevărat importante sunt în fundal, didascalii spaţiale şi frastică urbană.

***

Dintr-un film prostesc, reţinem cu afect nişte circumstanţe care nu se poate să nu stârnească diverse. That dim light from Bangkok, lumină de sifon turbure, curat Rembrandt. O constantă: cet anachronique prolongement des années mortes depuis belle lurette - en fait, depuis Điện Biên Phủ. Şi în general acea ameţitoare tessitură de detalii de peste tot: devant la chose asiatique, l'œil européen s'égare, devient fuyant. Drôle de strabisme, tenez!

Mai reţinem şi aerul de Vermeer al peizagiilor rurale - meritul, după cum se vede lesne nu e al scenaristului. Accentul khmer - ilizibil, dar irezistibil: înţelegi imediat reflexul prostitut. De-altfel, The Laughing Lotus, bordelul cu falşi iepuraşi în desuuri cu picior de o înduioşătoare mizerie umană, e una din găselniţele cele mai colosale ale filmului: de la firmă şi până la congaiele sperioase.

An intense, yet sleazy torment of sex and slum.

Hm. Je sens que Phnom Penh va me couper le souffle.

A la bonne heure, avec la reconnaissance de toujours, Messire.

PS: Pentru că nu rezist, poftim nişte sunete pe toţi pereţii. Cine ştie, cunoaşte. Dar fericirea celui care învaţă toate astea nu prea se poate măsura cu mare lucru pe lume:

Haphazardly - 4: De gueules, de sinople et de sable

Flâneria fără căpătâi poate rezerva uneori surprize neaşteptate: cea de alaltăieri e considerabilă, după ce ani întregi căutasem - fără prea mare spor - unul dintre cele mai greu de găsit izvoare sistematice cu şi despre scuturi.

Apărută la Paris pe la 1889, cartea domnului de Genouillac e un fel de serpent de mer al amatorilor de lucruri din astea: mulţi pretind că au citit-o sau că pe puţin au avut-o între degete, dar puţini au habar cu ce se haleşte una ca asta. Îmi place să cred - şi chiar cred, de-altfel - că însuşi Mateiu s-a slujit de farmecele ei concise şi eficace pentru blazonul pantazesc săgetat - Genouillac explică absolut totul, cu o răbdare îngerească şi o acribie iconografică extraordinară - sau pentru teribilele contribuţii în domeniu ce se ştiu.

Iar dacă prozele austere mateine se miros pe îndelete ca o havană bună şi ca să vă faceţi o idee, voilà: acum două zile am găsit un humidor întreg, la preţ de Toblerone - dar asta e secundar, fireşte.

Şi unde mai pui, într-un vraf de ediţii diverse ale faimosului Almanach de Gotha - 1897, 1909, 1917 - şi năroadă am putut să fiu de nu le-am cumpărat pe toate, heh.

O altă bibliotecă despuiată de erezi neştiutori, de data asta diametral opusă: şi reacţionară ca naiba ghem, ca şi noi ăştia ce suntem.

Trebuie să recunosc: în faţa coperţii, am oftat cu o poftă aproape lubrică. După care, mi s-a retezat respiraţia, hm.

***

Alegem pe sprânceană câteva curiozităţi: au farmecul subtil al foilor pe jumătate moarte de plictiseală, care par să te aştepte înadins pe tine ca să le faci să respire.

Aşadar:

"Le paon se représente de front et rouant, c'est-à-dire étalant sa queue en forme de roue; sa tête doit être ornée de trois plumes en aigrette; le paon est miraillé de..., lorsque les yeux de la queue sont d'un éclat particulier.

(...)

Le perroquet est appelé en blason papegai; il est généralement représenté de profil et de sinople. (Chapitre Premier. Le Blason - Pièces et figures qui entrent dans la composition des armoiries)"

***

"Couard, attribut du lion qui porte la queue entre les jambes.

Diffamé, attribut du lion représenté sans queue, synonyme d'abaissé par rapport aux armes.

Ensanglanté, attribut du pélican, lorsqu'il a la poitrine tachée de sang et de quelques autres animaux lorsqu'ils ont la gueule ensanglantée; - des animaux dont le sang coule; - des armes et autres pièces qui sont teintes de sang. A l'égard du pélican ensanglanté, lorsqu'on le dit dans sa piété, il n'est pas nécessaire d'ajouter ensanglanté, c'est synonyme.

Léopardé, attribut du lion représenté passant.

Lionné, attribut du léopard représenté rampant.

Taré, attribut d'un casque ou heaume, posé, c'est-à-dire taré de front, de trois quarts, de profil.

Vilené, attribut de tout animal mâle, dont la verge est d'un émail particulier. (Chapitre Second, Répertoire des Attributs)"

Foarte nimerită povestea pelicanului: şi evident că ne gândim la acelaşi lucru, poate că subsemnata cu niţel mai mult tupeu şi extrapolare - pentru că mi se pare elementar ca le cygne dans sa piété de pe blazonul pe jumătate pirateresc al lui Pantazi să ne trimeată pe puţin la episodul mistic, din care Wanda e brusc un parametru indiferent sau mai degrabă un pre-text.

În orice caz şi aşa cum bănuiam, ficţiunea heraldică mateină e una cu armes parlantes: totul e bine cântărit... şi de săpat pe îndelete.

***

"La noblesse de l'Ile-de-France portait du bleu et en faisait porter à sa livrée.

Celle d'Anjou, du vert foncé.

Celle de Bourgogne, du rouge.

Celle de Blaisois et de la Champagne, de l'aurore et du bleu.

Celle de Lorraine, du jaune.

Celle de Bretagne, du noir et du blanc.

(...)

Sous Louis XIV, les serviteurs commencèrent à être habillés de bleu, de rouge, de vert, selon que leurs maîtres portaient d'azur, de gueules ou de sinople.

Depuis, les livrées ont continué jusqu'à nos jours où les domestiques bien stylés ont des livrées établies selon les règles héraldiques et leurs vêtements ont des boutons aux armes de leurs maîtres. Parfois aussi, les galons d'habit pour les grandes livrées sont tissés par les passementiers et reproduisent en point de tapisserie les armoiries complètes en couleur de la maison du maître. ( Chapitre Sixième, Les Vêtements blasonnés)"

PS: Două dimineaţa. Un scandal: crăp de somn. La honte, heh.

Haphazardly -3: Lenin în Elveţia

Din biblioteca risipită în cele patru zări a socialistului genevez, găsim o mărturie rară şi în totul insolită, de fix acum şaptezeci de ani.

Sigur, toate astea respiră părtinirea scandaloasă, cu alte cuvinte un bias cât Belucistanul, dar tocmai asta face lucrurile deopotrivă de ruşine şi de -relativ- interes.

Povestisem cu oarecare spor, mai prin vara trecută, despre călătoria rusească din 1933 a lui Herriot. De data asta, lucrurile sunt niţel diferite. Mental, bietul Léon Nicole, care ar putea fi - judecând după poză - fix puriul pofticios din biletul precedent, nu prea poate fi bănuit de simţul nuanţei. E mai mult decât un oportunist tovarăş de drum: în 1939, e preşedintele filialei din Geneva a Partidului Socialist - în sensul vremii, sensibil mai colorat decât cel al zilei de azi, în care lucrurile astea nu prea mai înseamnă mare lucru - şi membru al Parlamentului elveţian, acea cohortă spartană care nu se egzistă decât în delirul cu sirop clasic al lui Jean-Jacques.

Cu alte cuvinte, et quoi que l'on dise, pe tovarăşul Nicole îl bat rău pantofii retorici, şi asta de-a lungul şi de-a latul lunii de zile a unei călătorii într-o Uniune care încă face un joc internaţional dubios, în buza celui de-al Doilea Război Mondial.

***

Cu toate astea, mărturia naivului - preferăm versiunea asta, într-atâta şi de pildă entuziasmul tâmp în faţa farfuriei cu mânătărci proaspete în plin februarie forţează mila - călător are un punct critic de interes, de luat cu un căuş zdravăn de sare şi au second degré: car c'est son aveuglément qu'il s'agit de mesurer.

Plecat la 14 februarie 1939 din Geneva, Léon Nicole are în faţă o lună de zile foarte pline: horror vacui tipic satrapiilor, evenimentele şi anecdotele trase de sfori apar mai oriunde - la şcoală, la doftor, în piaţa de blănuri sau în orfelinatul - la asta am să reviu imediat - copiilor spanioli aduşi din prăpădul războiului civil undeva la marginea Moscovei. Notiţele din Petersburg sunt frugale, mesure d'un embarras şi de scuipat cu mare elan pentru cine are stârneala locului.

Iar oaspetele arată mai mult decât bunăvoinţă îmbuibată de Gospodăria de Partid. Concluziile sale sunt revoltătoare, renunţ să le mai scriu aici: problema religioasă e spina iritativă care iese din vreme în vreme rânjind de pe foaie. Nicole notează pur şi simplu cu dezinvoltură zâmbitoare că anume lavră e transformată în palat al sporturilor sau cantină sau spital de boli infecţioase, ca şi cum asta ar fi ceva cu totul şi cu totul normal. Şi mai mult: de dorit, de vreme ce rarele biserici încă în funcţiune sunt frecventate de bătrânici niţel zaharisite (des vieilles un peu radoteuses).

Cu un însoţitor uşor imbecil - l-am numit aici pe un tovarăş Hofmaier uitat de istoria mare - căruia i se întâmplă toate necazurile unui hagialâc hibernal, autorul merge aparent peste tot: cunoscătorul ştie însă, din mărturiile celorlalţi, că totul e un parcurs bine cernut, tracé au cordeau, cu voie de la KGB.

Cititorului nu-i mai rămâne decât să caute fărămituri de viaţă. Poftim una hispanică, de acum şaptezeci de ani fără câteva ore: de o tristeţă cu ochi mari, comme il se doit.

Şi - slavă domnului - de la antipozii dumitale vitali, domnule ce te ştii.

Ce credeam, că la Ibarruri e vreun suflet de mamă? Drama e autentică - folosirea ei a vitrină de propagandă însă, de maximă scârbă.

***

"24 février 1939 - Enfants espagnols

C'est jour de repos soviétique, puisque le 24 est un multiple de six. Notre programme est peu chargé et ce n'est que vers midi que je sors pour me rendre à la Maison des enfants espagnols.

Le directeur nous indique qu'il y a, à Moscou et dans ses environs, deux mille enfants espagnols répartis dans cinq maisons. Mais c'est en Ukraine et surtout en Crimée que se trouve le plus grand nombre de petits refugiés.

En d'autres circonstances, j'aurais été accueilli, comme chaque visiteur, par des cris de joie. Mais ces jeunes garçons et fillettes de 10 à 14 ans sont très au courant de la situation. Ils savent que l'armée républicaine a cédé devant Barcelone, que toute la Catalogne est aux mains des envahisseurs et que la guerre va être - momentanément en tout cas - gagnée par Franco. Ce jeune monde est triste, en dépit de toute la sollicitude et des bons soins apportés par les camarades russes pour faire oublier aux enfants espagnols les grands malheurs abattus sur leur patrie.

Les enfants qui sont dans la maison que nous visitons sont arrivés des bords de la Mer Noire, où ils avaient séjourné deux mois, il y a bientôt deux ans. Chaque été ils sont répartis pour plusieurs mois au bord de la mer. Le personnel administratif est russe et le personnel enseignant espagnol. Mais les instituteurs comme les enfants parlent, ou en tout cas comprennent la langue russe. Les enfants des classes supérieures apprennent également le français.

Je visite la maison et je constate que les dortoirs sont splendidement aménagés. Il n'y a aucune comparaison possible avec les colonies de vacances de chez nous, même les mieux aménagées. Les lits sont d'une fabrication très élégante et linge et couvertures donnent une impression de confort. Chaque enfant a sa petite table et ses menus jouets personnels.

Les réfectoires sont par petites tables de quatre à six places avec nappes blanches et souvent de modestes fleurs, dans une poterie du plus joli effet.

Dans une maison à part sont installées l'infirmerie et les salles d'isolement des malades, avec cabinet dentaire et salle de physio-thérapie.

Dans la maison principale sont les salles d'études par catégories d'enfants. Je trouve là également les journaux muraux. Dans la salle des enfants de 8 à 10 ans je lis sur le journal mural, en langue espagnole, quelques notes d'un enfant sur la vie de Lénine. Alors qu'il était petit, il était très appliqué, ajoute le jeune auteur, nous, petits Espagnols, devons l'imiter.

La maison, comme partout où sont réunis les enfants, a sa salle des pionniers et également sa salle de spectacles où se donnent de petites fêtes et où les enfants de l'Espagne républicaine reçoivent ceux des écoles de Moscou avec lesquels ils entretiennent des relations d'amitié. Les enfants espagnols sont également reçus par leurs camarades russes.

Je m'étonne de tant de soins, de confort et de sollicitude entourant ces enfants de l'Espagne républicaine. Le directeur me répond que l'on fait beaucoup en Russie, pour tous les enfants, mais que l'on fait encore davantage pour ceux de l'Espagne républicaine qui sont les plus à plaindre parce qu'ils ont perdu leur patrie et que souvent ils ne savent pas où sont leurs parents."

***

Mda. Cam subţire: dar, una peste alta, ce dumnezeu poţi aştepta de la un opuscul apărut la unele Editions du Faubourg?

Editura Mahalalei, cum ar veni, heh.

PS: Numaidecât, schimbăm foaia cu o trufanda extraordinară. După care ne uităm la un film: Dumnealui poruncise de ceva vreme - şi cum altfel decât în răspăr se poate memora ziua de după o gală Oscar la care am refuzat să mă uit, ca întotdeauna?

Haphazardly - 2: Mon cher député

Din aceeaşi serie, dar de o altă ţinută, deliciosul ghid de corespondenţă pentru toţi al lui Paul Reboux, Le nouveau savoir-écrire, apărut la Flammarion în 1933 şi care se pare că nu îi fuse de mare folos proprietarului, de vreme ce l-am găsit neatins şi cu paginile netăiate. Despre autor ştiam de multă vreme, Radu T. având în biblioteca sa de holtei binecrescut celălalt hit de casă apărut cu trei ani înainte, Le nouveau savoir-vivre.

Amândouă sunt scrise cu un simţ al humorului total.

***

Ca să rămânem cam în aceleaşi ape teritoriale, iată trei scrisori cum nu se mai scriu astăzi. Şi o situaţie veche de când lumea: satirul cam puriu.

Reboux descrie şi rezolvă problema cam aşa, în trei variante surprinzătoare:

"Tous les goûts sont dans la nature, a-t-on dit.

Tous les dégoûts ne s'y trouvent point.

Il est des cas où le plus honnête homme peut se trouver exposé à des écarts qui le mettent en désaccord avec les coutumes, la morale publique, voire le code pénal.

C'est le cas, par exemple, d'un honorable citoyen d'une petite commune, homme corpulent, sanguin, qui, après un bon déjeuner, rentre à pied chez lui, et rencontre au bord d'un buisson une petite bergère.

L'enfant est fraîche. Son rire sonne clair. Sa chemisette se gonfle tout juste assez pour être intéressante. L'air est doux, l'herbe est tendre. La tentation se glisse dans le cœur du gros monsieur.

Bien que fort jeune, la petite n'est pas tout à fait innocente. On n'a pas vécu dans la basse-cour sans avoir des clartés sur les penchants naturels.

Si bien que le gros monsieur, d'une main qui tremble un peu, éprouve la douceur qu'offre la mousse sur laquelle on peut s'asseoir auprès de la bergère. Puis c'est d'une autre mousse qu'il se préoccupe.

Quand tout à coup surgit, derrière les buissons qui bordent la route, un garde champêtre à barbiche, un vieux briscard qui fut jeune voilà trop longtemps, et qui n'a pas gardé pour les jeux du plein air une indulgence nourrie de souvenirs. Il prend son calepin.

Et voilà le gros monsieur obligé d'écrire à son député pour le prier d'arrêter la procédure.

C'est encore là le type de la lettre difficile, de la lettre qui vous oblige à y méditer en tournant le porte-plume entre les lèvres , si longtemps que le manche finit par devenir en forme de pointe, bien qu'il ne soit pas fait en sucre d'orge.

Puissé-je rendre service en composant ici un modèle de lettre pour quinquagénaire congestionné.

***

Ce qu'il faut éviter, c'est la formule où les faits sont exposés sincèrement et que l'on s'avoue coupable. Quelle erreur! N'écrivez jamais ceci:

Monsieur le député,

permettez à l'un de vos électeurs de recourir à vous pour le tirer d'une situation cruelle. J'ai eu l'imprudence, l'autre jour, de me laisser surprendre en flagrant délit d'attentat à la pudeur sur une enfant mineure. L'affaire va suivre son cours. Si vous ne me tendez pas une main secourable, je suis déshonoré. C'est le bagne! Ayez pitié de moi!

X. X...

Autant de fautes que de phrases, en tout cela...

D'abord, l'aveu - N'avouez jamais, a dit un condamné à mort, trop tard clairvoyant.

Puis ce ton de vaincu. Si un homme va tomber, on le laisse choir. La morale des hommes est celle des poulaillers. Quand une volaille est mourante, les autres l'achèvent.

***

Tournez plutôt une lettre de ce ton, si vous vous adressez, monsieur, à un député de la Gauche:

Mon cher député,

Je viens vous signaler un cas qui vous intéressera tout spécialement, car il risque de jeter le discrédit sur la moralité de la vaillante population rurale que vous représentez avec tant d'éclat. Les journaux qui vous attaquent ne manqueront pas de s'emparer de l'événement, et de créer des difficultés au Gouvernement que vous soutenez avec une si clairvoyante fidélité.

Un vieux garde champêtre a prétendu m'avoir surpris en flagrant délit d'attentat à la pudeur avec une jeune bergère. Inutile de vous dire que cette accusation ridicule n'a aucun fondement. Je me documentais sur la main d'œuvre auprès de cette modeste et courageuse championne des travaux agricoles.

Mais ce vieillard obstiné, et dont les attaches politiques sont suspectes, a prétendu enfler l'affaire, pour servir je ne sais quels intérêts, assurément contraires à la détente politique dont nous avons tous tant besoin.

C'est pourquoi, dans l'intérêt du parti, je vous signale le fait, persuadé que vous sentirez tous les risques d'un scandale.

Un mot de vous suffirait. Votre intervention surprendait moins que votre silence. Et vous n'aurez pas, dans toute la région, de plus reconnaissant ami politique que

votre bien dévoué,

X. X...

***

Voici, au contraire, la lettre à un député de Droite, membre de l'opposition:

Mon cher député,

Je viens vous signaler un cas qui vous intéressera tout spécialement, car il risque de jeter le discrédit sur la moralité des classes dirigeantes. Vos adversaires politiques ne manqueraient pas d'en faire usage contre les principes d'ordre et d'autorité.

J'avais rencontré l'autre jour une jeune gardeuse de brebis. Je lui adressais quelques paroles bienveillantes, en contrôlant une fois de plus à quel point les assurances sociales sont un poids économique intolérable, et en obtenant de curieuses révélations sur la manière dont les lois en vigueur protègent mal le sort de ceux que la charité, jadis, suffisait à protéger du malheur.

Un vieux fonctionnaire de la mairie, de connivence, assurément avec l'instituteur, a prétendu trouver prétexte à me dresser un procès-verbal pour attentat à la pudeur! Inutile de vous dire que cette accusation ridicule n'a aucun fondement.

Mais elle va être exploitée par les partis avancés comme une preuve de l'immoralité de ceux qui, pourtant, sont les derniers remparts, dans notre malheureux pays, de l'ordre, de l'autorité, de la vertu et de la foi.

C'est pourquoi j'ai pris le parti, mon cher député, de recourir à votre puissance pour réduire à néant cette procédure si funeste, en un temps où l'élite doit demeurer étroitement solidaire et ne souffrir aucune atteinte faite au parti en notre personne.

Trouvez ici, je vous prie, l'expression de ma gratitude respectueuse et de mes sentiments bien dévoués.

PS: Trag un pui de somn şi reviu. Mai avem o groază de chestii. Şi de asiatice, bineînţeles: ce naiba, credeaţi că am uitat, Messire?

Haphazardly -1: The Birds and the Bees

Ce dumnezeu să faci într-o după amiază lenevoasă de sâmbătă helvetică?

Posibilitatea chemată franţuzeşte brocante e primul lucru care îţi face cu ochiul pe hartă.

Plainpalais e un loc al nimănui in the middle of nowhere. Morne plaine bătută de vânturi, cu nostalgia şapitoului de circ sezonier - încă se produc, cu mare regularitate. Şi nu se poate ocazie mai bună pentru o radiografie dinăuntru a unei lumi apparemment d'une horreur toute lisse.

Recunosc: iarmarocul e unul din locurile mele preferate, poate şi pentru că e foarte pe măsura unei organizări a minţii de bric et de broc. Sigur, sistemul unui îndelungat exerciţiu ar fi cerut pentru ziua de alaltăieri şi nu neapărat în ordine: o trezire foarte matinală, o plimbare cu lanterna în palmă şi o tocmeală lipsită de eleganţă. Dar lenea nu face decât să crească tensiunea delicioasă a flâneurului de ocazie, venit după cofeturi mai spre spartul târgului.

Că se egzistă o irezistibilă poetică în toată hărmălaia de ciubere şi maşini de scris, pendule şi scrinuri, vrafuri de cărţi despărecheate şi sifoane spanioleşti de dinainte de Guernica.

În paranteză fie spus, îmi pare rău că nu l-am înşfăcat - sifonul, that is.

***

Sâmbătă am avut noroc: nu cât să compenseze furia seacă şi lipsită de octave de la Payot - de unde Ramayana o luase pesemne la sănătoasa din raft - dar totuşi, orişicâtuşi madam Duduleanu, cum ar spune Gaiţele lui Kiriţescu.

De la iarmaroc, patru cărţi, dintre care cea din stânga e o descoperire cu un homeric aer nărod şi asupra căreia am de gând să reviu in extenso. De un sfert de oră pe puţin râd ca tâmpita uitându-mă pe cuprins - se va reproduce, ezitând îndelungat asupra extraselor şi planşelor aferente, absolut colosale.

***

Bref, începem aşadar cu cartea dlui - sau mai degrabă tovarăşului - G-M Bessède, L'initiation sexuelle (Entretiens avec nos enfants de trois à vingt ans), aterizată pe taraba telalului din biblioteca desfăcută a unui comunist genevez. Şi apărută la Paris în colecţia Art et Science pour tous a unei edituri vremelnice cu nume teribil de suav: Editions de la Bataille Syndicaliste.

Heh: pauvre Proud'hon!

Autrement dit, o performanţă rară de branding: oximoron şi - dacă ne gândim la context - o litotă, cât China. În totul colosală, şi-mi măsor cuvintele: dar vom judeca împreună mai pe seară. Fiinţă încăpăţânată, tov. Bessède comisese deja, la data apariţiei o Initiation Poétique et Littéraire - vai de mine, cela aussi promet, heh - şi pregătea încă patru astfel de orori naive numai cu şi despre lucruri foarte mari, heh: filosofie, artă, ştiinţe şi sociologie.

Anul este 1912: probabil că răzbelul i-a curmat brutal planurile. Dar de meritat, merită cu vârf şi îndesat jumătate de zi pierdută la frunzăreală.

Taps and the City

Câteva zile geneveze, un oubli fort psychanalysable - aparatul de fotografiat, într-atât locul de călătorie nu e pe croiul propriu - şi luxul de a nu scrie nimic în carnetul de muşama.

Călătorul obişnuit cu Parisul, Londra, Madridul sau Americele nu prea are chef de panseuri pe foaie, faţă în faţă cu atonia de protectorat bancar a destinaţiei. Una peste alta, Geneva e un fel de palindrom urban: îi putem suci hărţile după voinţă şi în toate sensurile de scriere, cu aceeaşi senzaţie imperturbabilă a pavilionului de complezenţă şi inerţiei bine îmbrăcate.

***

Fără ONU şi liota de magazine etno din jurul gării Cornavin - indispensabile publicului de funcţionari homesick, aruncaţi de pile binevoitoare sau de propria indolenţă mieroasă într-un loc unde nu se mai întâmplă de o bună bucată de vreme nimic strategic - oraşul ar fi probabil considerabil mai sincer: provincie calculată, argintărie de sertar, plasamente funerare avantajoase.

Bref: socoteli, dar fără mirodenia circumstanţială a chestiei, chichirezului, miezului vesel de aleatorii.

Un loc din care riscul e absent, carevasăzică nu se egzistă: şi totuşi, cu purtările ei scrobite şi semnalizarea rutieră de invidiat, Geneva respiră senzaţia ştiută dintotdeauna, de triaj neuronal şi linişte intermediară. Trotuare spălate - nu chiar spitaliceşte, ca acum cincisprezece ani: ma foi, tout se perd, on dirait - şi mersul impasibil al pietonilor: locul demite aparent, cu unele excepţii, plimbarea de voie - d'un louche clinquant.

And keep off the grass, hm.

***

Poate de aceea, absolut de fiecare dată în care piciorul se aşterne pe covoarele de cauciuc alergător de la Cointrin şi ochiul mătură deja plictisit aceleaşi reclame cuminţi pentru poliţe de asigurare, apare şi certitudinea că ai nimerit - pentru a câta oară? nu le mai număr biografic - într-unul din serialele alea interminabile. Poţi să sari o sută de episoade, nu importă: cu mici variaţiuni lesne de reconstituit, logica şi economia intrigii sunt absolut neschimbate.

În speţă, loc de blajini cu banii bine număraţi, aia este. Şi acea nerozie specială a gării de tranzit care ştie că din vârful furcii, şurubelniţei de ceasornicar sau poşului de patiser nu se poate nicicum croi un imperiu.

Un merit, totuşi: cel al haltei indispensabile şi binevenite înainte de marşul celor o mie de leghe. Peste o lună - şi zău dacă nu-mi pare rău că n-am socotit lucrurile pentru martie, heh.

Însă deocamdată, cumpărarăm nişte cărţi haioase. Dont acte, numaidecât.

PS: Poza e dintr-un album al lui Boris Efimov apărut la Cartea Rusă în 1951. Titlul e destul de elocvent: Pentru pace trainică, împotriva aţâţătorilor la război. Un grand moment des Soviets, căruia nu-i lipseşte talentul unor strâmbătăţi, fireşte.

Gone fishin'

Lipsesc până duminică, plecată la Geneva: oficial ca să găsesc o ediţie mai spălată a Ramayanei - aia românească a displăcut, pe bună dreptate.

Carnetul de muşama e la mine, râşniţa de poze deasemenea.

PS:... deşi mă-ntreb dacă n-ar fi mai bine să iau totuşi Biblia cu mine. Ştii dumneata de ce.

O lume de candele fumegânde -3: Punctul nevralgic

Credeam că nu există aşa ceva? Şi totuşi...

Una din cele mai pregnante prezenţe ale cărţii Lenei Constante Evadarea imposibilă e grupul deţinutelor legionare - să spunem, totuşi, lucrurilor pe nume: une errance reste une errance - balizând cu măturoiul şi puzderia de subversiuni ingenioase întregul chemin de croix al autoarei: Jilava, Mislea şi Gherla, cred.

La un moment dat - de-altfel, dacă memoria mă ajută, critic - al poveştii, naratoarea notează, excedată, admiraţia pentru curajul nebun de a-şi risca în permanenţă precarităţile vitale pentru un mesaj zgârâiat de vârful cuiului pe o coajă de săpun de rufe. Dar şi reticenţa cu care un astfel de act era privit de un temperament mult mai puţin împins de la sine spre abnegaţiile iraţionale ale unor extremisme: chiar şi în zarcă, elanul expiatoriu niţel cam prea ţeapăn dar şi fără nicio reţinere poate şoca.

Multe nu pricepem din personagiul Lenei C., dar chestia asta o înţelegem cu totul. E drept, resortul unor crizisme mistice nu poate, evident, explica absolut tot ceea ce se leagă de experimentul istoric costisitor şi eşuat al minunaţilor ani treizeci. Mais cela nous aide vraiment: dacă despre ei - nicadorii, decemvirii şi în general brutalitatea cu haină de piele - s-a scris îndestulat şi de foarte multe ori prost şi superficial, despre ele - mai nimic, ceea ce este scandalos.

Urâciunea şi naivitatea cele mari, speranţele cele deşarte şi delirul colectiv acolo sunt: în ogrăzile strâmbe ale Iridentei Moţa, ale maicii Mihaela şi ale falansterului ortodoxist de la Vladimireşti, şi el rezultat al unui episod mistic care se transformă în lucru militant.

Şi e pentru prima oară când muceniţele lasă şorţul rolului simbolic în cui: fără restul contextului istoric însă, e foarte probabil ca una ca asta să nu se fi întâmplat niciodată.

***

Ne-am lămurit şi aş vrea să fie clar din prima secundă: nu-mi plac, defel. Nu numai pentru că se opun drastic fie şi celui mai neînsemnat amănunt al mentalului personal, dar şi pentru că sublimările secvenţiale de tip carceral nu pot şi nu trebuie să anuleze restul. Iar restul, se ştie, e odios: şi ca orice lucru odios, imposibil de trecut cu vederea.

În seara asta, stric nişte întrebări: unde apare scurt-circuitul care demite elementare omenii? Unde se moleşeşte mintea asprită de atâtea zile de post negru şi chinoveală zadarnică?

Răspund laconic: din sentimentul unei duble frustrări, conjuncţie a unui neajuns istoric inventat şi al unei tensiuni lumeşti. Şi-atât: dacă ne-am întinde, n-am mai isprăvi foarte curând, pesemne.

***

Autoarea epitalamului de zilele trecute e, cu siguranţă, cea mai puţin vinovată dintre ele toate. Extrem chinuită de infirmităţi diverse, pe Teodosia-Zorica Laţcu nu o poţi bănui decât cu foarte mare greutate de conivenţe active cu arhanghelii verzi. Iar mentalul, trăgând linie, nu rezistă mult mai sus de povara unei disperate mediocrităţi, compensată - ca de foarte multe ori - printr-o febricitantă erudiţie care uită să-şi ia lecţia unor comparaţii ce deschid. Pentru că braşoveanca Zorica este, se spune, o foarte temeinică traducătoare patristică greco-latină: şi nu e suficient pentru ca versurile ei să iasă din tiparul unor litanii uşor puerile şi deloc inventive stilistic. Ortodoxismul îşi face piatră în casă din rezistenţa la schimbare: de ce-ar fi altfel şi în cazul ei?

Mediocritate şi anchiloză, aşadar: cu excepţia strofelor de care am şi întrebat. E simptomatic, totuşi: patru dintre voi - fără Google, presupun- îi dădeau beneficiul extraordinarului şi sensibilului Voiculescu.

Et cela vaut ce que cela vaut.

***

Dacă totuşi am ales-o, este pentru că versurile astea mărunte şi insistente, care scriu pe foaie intarsii izbutite ale lumii clasice de alaltăieri, au un sens care trece dincolo de orice altă scorie. Măcar pentru cinci secunde în lungul unei vieţi de căutare, maica Teodosia va fi simţit suflul unui altundeva.

Neavând curajul să se întrebe de ce i-a fost dată uitătura asta pe gaura cheii, s-a oprit la ce se vede. Şi pesemne că de-abia pricepând asta, am putea măsura în adevăr povara unor tragisme: sait-elle seulement que pendant cinq minutes elle aura voyagé de l'autre côté du temps, et puis nous aussi, un peu, avec elle?

Fericirile scrisului vin întotdeauna pe neaşteptate şi pleacă uneori numaidecât. Cu povestea isprăvită, pedeapsa celei care nu poate cuprinde mai mult de-atât e să se întoarcă la războiul care ţese alene litanii fără răspuns, dintr-o margine de lume în care ceasurile se încăpăţânează să stea.

O lume de candele fumegânde - 2:Ecce ancilla Domini!

Aşa ne place istoria? Zău că nu ştiu ce să vă răspund. Pentru că am o fire sucită, nu pot să nu mă întreb insistent câte vocaţii feminine au în spate elanul fugărelii silnice prin porumbişte, şi nicidecum momentul de graţie augustină al alegerii jugului cu de la sine putere.

Însă ceea ce mi se pare fundamental este diferenţa de vibraţie mistică feminină între lucrul apostolic şi cel bizantin. Citim trăznăile Teresei de Cepeda y Ahumada şi ne pomenim, de pildă, cu mintea în nişte locuri de o sulfuroasă tensiune, foarte departe de scrobeala de stihar. Ecoutons-la juste un instant: "Vivo sin vivir en mí, /y de tal manera espero, /que muero porque no muero."

Heh. Maintenant, voyons encore ceci: "Je le vis, je rougis, je pâlis à sa vue;/Un trouble s'éleva dans mon âme éperdue;/Mes yeux ne voyaient plus, je ne pouvais parler;/Je sentis tout mon corps et transir et brûler".

Dans les deux cas, c'est beau et passablement cruel: cam pe-acolo se sparge termometrul de stârneli, grosso modo.

Sună simetric? Tehnic vorbind, nu prea ar trebui să fie: extraordinara stanză de mai sus nu e de carmelită desculţă. E vertiginoasa Fedră a lui Racine, însă acelaşi lucru obscur şi foarte greu de turnat în vorbe le sminteşte pe amândouă.

***

Fundamentalism emoţional, montagne russe de stări contradictorii: les limbes se rebellent, la voix se brise, bref - ştim foarte bine cum funcţionează lucrurile astea. Pe care nu prea le găsim la Răsărit, a cărui timiditate în materie mi se pare de domeniul evidenţei: et comme c'est curieux, ma parole!

Mirele celest al Bizanţului nu poartă conversaţii cu logodnica rasoforă. Nu anunţă catastrofe care să o aşeze dimpreună cu serafimii încă de pe vremea nevoinţelor caste. Şi nu promite decât liniştea statică de Dincolo. Diferenţa asta multiplă, de octave şi de ambitus respiratoriu mi se pare absolut colosală, pentru că extraordinar de elocventă.

Et la pudeur n'y est pas pour grand'chose. Une certaine vision du monde, si: acolo unde Ahumada vede absolutisme cuceritoare, pentru că secolul ei defrişează cu jubilaţie jumătate de glob, muceniţele răsăritene văd tot lucrul patriarhal al zonei de contact cultural în care se întâmplă ca timpul să curgă cu totul altfel decât în restul lumii.

Ahumada e logodnica: une Dame promise qui porte - au rebours de toute logique courtoise - les couleurs de ce mystérieux Señor au travers d'un monde gourmand. Mais aussi une Dame à qui cet ombre a promis quelques choses essentielles: et qui le sait, et qui s'en vante presque.

Même sous sa cape, elle reste femme. Une créature qui ose regarder son Créateur: à quel prix?

Voyons: cela n'a aucune importance. Toutes les femmes et demie le savent - et Julien Gracq aussi: c'est l'attente qui est magnifique.

"Au delà de ce qui arrive ou pas."

***

Probabil substanţial mai lizibile mentalului românesc, muceniţele de metoc - ştiute şi neştiute - nu au astfel de ambiţii. Din complexul joc paradigmatic al unor teologii, au reţinut instinctiv ipostaza de ancilla Domini: acea slujnică binecuvântată cu harul sacrificial, ştiind ca nimeni alta virtuţile consolatorii ale spălatului picioarelor în râul de lacrimi al unei vieţi de lumânare.

Adversităţile nu se întâmplă pe dinăuntru, unde domneşte de-altfel pacea unei cvasi-certitudini de invidiat: odată chemate, puţine se vor îndoi. Ci pe dinafară, în lume şi pe întindere spaţială: infidelul, tatăl abuziv care crapă occipitalul cu toporişca, hoţia şi bicisnicia sunt adevăratele şi foarte fizicele răscumpărări ale unei alegeri de dincolo de fire.

Ca şi pe stradă, ca şi în porumbiştea de unde am plecat în digresiunea asta suficient de necesară. Panaşul apusean e pândit de trufie: n'est-ce pas de l'orgueuil, ma fille? e primul lucru pe care abatele din Tarbes o întreabă pe Bernadette Soubirous aproape simultan primelor apariţii ale doamnei în alb. Cuminţenia orientală, de neputinţa, ura şi deseori prostia nemântuită a celorlalţi: povestea fecioarei de la Argeş e suficient de grăitoare - şi tipică unei stări de fapt încă prezentă la ştirile de la ora cinci.

Ar putea să existe un punct de contact între atitudinile astea în aşa hal de divergente?

Credem că da. Dar despre asta, mâine - sper - dimineaţă.

O lume de candele fumegânde -1: Apologetica unei societăţi pastorale

Nu am obiceiul să scriu cu mare deschidere despre lucrurile pravoslavnice. C'est ainsi et pas autrement: dincolo de o mare nepotrivire de temperament, nu comunic foarte lesne cu ele. Nici cu fondul - prea multă contemplare omoară introspecţia - şi nici cu forma - prea mult compromis şi ipocrizie nu lasă loc nici măcar pentru divertismentul anecdotic al unor ticăloşii, gen Borgia şi fiii.

Nu ştiu cât din asta se datorează unei incompatibilităţi culturale. Iar bilanţul - vous savez, gestul ăsta cumplit care adună şi scade din perspectivă istorică - nu mă încurajează să trec mai departe de comodul şi, la urma urmelor, firescul reflex ecumenic.

Toate astea ca să pun pe masă, cu întârzierea nevoită a unor zile nu extraordinare, răspunsul la sondajul cu poezeaua: a cărei versificaţie, da - trebuie să admit că m-a surprins.

***

În 2009, orice demers de a face partea lucrurilor în materie de ortodoxie românească a ultimului secol pare încă delicat şi discutabil. Unde se opreşte martirajul şi de unde începe acea zeamă buboasă a securelii în anteriu? Şi câte din toate mărturiselile - inclusiv în sens eclesiologic al termenului - sunt colorate de acel neplăcut văl moralizator care miroase a Tolstoi de la o poştă şi induce impresia de folosire meşteşugită a unor resorturi du coup foarte scenice?

Papistaşă relaxată, citesc cu destulă vinovăţie unele texte cu care unora li se întâmplă să doarmă sub pernă, gaj al unei vieţi lipsite de griji eshatologice: câteodată mi se par subţiri, jonglerii şmechere de sofisme. Alteori mi se par efectiv revoltătoare, ca în momentul în care un duhovnic - nu-mi amintesc numele şi de-altfel nu are nicio importanţă - recomandă femeii supunere, supunere şi iar supunere: domestică, politică şi mentală.

Iar asta da, este inadmisibil.

***

Voinţa proprie şi capacitatea de a dispune de sine par cu totul streine de unele pilde, parabole şi eresuri de stil nou: pare că muierile sunt născute în cazna unei rătăceli şi funciare labilităţi. Şi că Pronia - vae, nu cea a bunului vasilisc Mateiu! - oboseşte la un moment dat să deie semnele discrete ale unei agasări etice, trăznind şi bufnind individa cu cele mai cumplite orori medicale sau vitale imaginabile.

Partant d'ici, mântuirea e după colţ: mais ne trouvez-vous pas que cette petite variation assez russe est par trop simple?

Apologetică pentru o societate pastorală, faimoasa şi insistenta lume rurală în care ceapa - maternă sau nu - se fărâmă cu pugnul pe mescioara din tindă, lângă boţul solar de mămăligă şi drobul de sare: metafora alimentară nu e atât de inocentă, fireşte. Căci de la ceapă la ţeastă şi de la drob la complexe genetic transmisibile nu e decât un pas: dacă Dumnezeul ortodox e un dumnezeu activ, atunci trebuie că este unul teribil de supărat pe toate catrinţele lumii acesteia.

Mama leagănă copilul în copaie, cu piciorul crucificat în nojiţele opincilor. Tata vine beat acasă şi o bate de-i sună apa în cap, în numele treimilor şi cuminecăturilor de care sfânta înjurătură locală musteşte, de la origini şi până în prezent. Cumva, nu se ştie cum, toată lumea asta veselă se regăseşte la hora de duminică, după slujbă: popei i se mai întâmplă necuviinţe de patrafir, dar nu e om rău, la urma urmelor.

A mon insu et de mon plein gré

N-am păţit nimic, dar domnul Nelu - adică râşniţa de la care vă scriu- da. Un virus banal: a durat vreo săptămână până să mă prind de chestia asta şi acuma încerc să văd despre ce e vorba şi să scap - totuşi - de el.

Fabulos: ciuciu sunet, netul care horcăie şi diverse alte simptome de bad IT influenza. Oremus, heh: să n-aibă Ebola, că am încurcat-o, justement, electrocasnic.

Indivizii care au primit, întâmplător şi chipurile de la mine, prospecte de Viagra şi Herbalife prin cutiile poştale şi ferestrele de taclale pe care le folosesc rarissim - vai de mine, dar n-am fost eu, pe cuvânt de onoare.

Eu, ca amărâtul de Virenque, întrebat dacă nu cumva ştia că i se deteră amfetamine cu nu ştiu ce ocaziune ciclistă: à mon insu et de mon plein gré.

PS: Biletul ăsta mi-a luat mai mult de zece minute ca să se aşeze pe foaie cumsecade. Something rotten here. Reviu: nimic nu mă oripilează mai rău ca şomajul forţat.

Oh well, nici poze nu mă lasă să pun. Ahem, excuse me? Nu e destul că ministerul khmer de externe avuse pagina blocată preţ de o zi şi ceva?

Later edit: Heh, cică problema e rezolvată. Fug să halesc ceva.

A şaizecişidoua scrisoare de la Ulan Bator: سپندارمذگان

Motto:

"For this was on seynt Valentynes day,
Whan every foul cometh ther to chese his make,
Of every kinde, that men thenke may;
And that so huge a noyse gan they make,
That erthe and see, and tree, and every lake
So ful was, that unnethe was ther space
For me to stonde, so ful was al the place."

(Geoffrey Chaucer, The Parlement of Foules)

De la Z., către P., la Vancouver

Vă scriu, domnule, în ultimele secunde din ajunul unei zile siluite. Şi o fac, cu piciorul drept peste un tabu cât China, pentru că nu mi-aş fi închipuit niciodată că Ziua Internaţională a Siropului o să se prăvălească fulgerător şi peste piaţa cu bişniţari buriaţi sau nuielele acoperămintelor de iurtă.

Extraordinar: astăzi, în faţa autogării pe unde ne sosesc, bine pitite dedesubtul fotoliilor capitonate, bateriile de lanternă, fulgarinele de Novgorod şi gazul lampant, o mongolă cu cravată de pionier şi nu mai înaltă de trei mere puse unul peste celălalt, se războia cu o inimă de pluş cam de statura dânsei.

Nu ştii cine era mai resemnat în propoziţia asta: cadoul culturalmente ilizibil sau zeloasa şi foarte moderna comandantă de detaşament.

M-a surprins să constat că victima datoriei privea şi dânsa circumstanţa asta cu o ciudată luciditate. Era, mettons, o uitătură geamănă a celei cu care răsuflăm greu după o zi de cumpărături festive: unde scrie că sunt şi mulţumitoare sufleteşte, în afara reflexului eshatologic şi apucător?

Sigur că da: e o scenografie mai tristă decât pare.

***

Întotdeauna m-am întrebat cât de plictisit trebuie să fie mersul lumii pentru ca astfel de băzneli să treacă strada geografică a unor mări şi oceane. Dimpreună cu brezaia gotică a începutului de noiembrie, sâmbăta zilei de mâine are un sistem mult prea lesne de disecat a răspăr rău.

Nu neapărat într-o anumită ordine, dar fără iluzii: o semi-apocrifă creştină aproape fără nicio relevanţă mistică, una din acele incertitudini de sinaxar pe care nimeni nu îndrăzneşte să le conteste. Şi care a sfârşit prin a-şi pierde orice alt rost decât legitimarea şubredă a unei stări de fapt, du coup, foarte păgâneşti. Un reflex de presiune colectivă - cum, tu nu ştii ce zi e mâine? - care mai degrabă ar stigmatiza decât să unească: ah bon, ils ne le fêtent pas? eh ben, ça veut dire ce que ça veut dire...

Sigur, îi putem găsi scuzele unor tradiţii de dubios prestigiu şi chiar botezul vreunui fin'amor: şi, pe undeva, e păcat că toate resorturile astea importante nu mai sunt îndeajuns de solide, astăzi. Pentru că turbarea diabetică a mijlocului de februarie a devenit - cu ajutorul reducerilor de la tarabă, liniilor aeriene low-cost şi felicitărilor din pixeli - un amărât de simptom al complexului Saturnaliilor: acea stare de frenezie aproape etilică în care ne simţim datori să ne aflăm timp de douăzecişipatru de ore.

Dacă e ordin scris de kommandatură pe toate gardurile, cum să nu? Cu plăcere, heh.

În prostia mea, credeam că nu e nevoie de o zi bătută în cuiele calendarului ca să ne-aducem aminte de rostul unor electrocardiograme. După cum nu e nevoie de cutume vernaculare ca să îţi spui că, prin voia proprie, fiecare zi poate fi asta şi toate celelalte sărbători legale.

Pentru că - şi asta mi se pare de un fundamental bun-simţ - fiecare zi e altfel.

***

La sfârşitul zilei de mâine, unii vor primi şpaga mizerabilă a bunăvoinţei mieroase de aşternut, uitând în moartea mică a jumătăţii de minut decisive că şi-au cumpărat-o cu vârf şi îndesat dinainte. Damele se vor bucura de poşeturi şi de iscusinţa bărbătească de a găsi fericiri lipsite de poezie în rafturile începutului de an: ce criză, fată, de unde criză?

A doua zi, roase de îndoială, se vor întreba probabil dacă nu cumva rezultatul e rodul abnegaţiei şoferului, dobitoacei sau secretarei - dar asta e o altă poveste, fireşte.

E la nave va...

Cât despre mine, patru vorbe şi-am plecat: Bpee Mai Lao. Nu numai că e mai entertaining: are şi mai mult miez, pesemne.

Şi pentru că slavă domnului, încă se mai poate.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişişasea zi a lunii lui Bahman

Cum se pleacă de-acasă, 6:Mes fumeurs d'opium

Motto:

"But at my back I always hear,
Time's wingèd chariot hurrying near"

(Andrew Marvell, To His Coy Mistress)

Probabil că o parte decisivă din afecţiunea ce i-o port Giocondei se datorează lui R., autorul rândurilor uşor pompoase din stânga foii. De care uitasem cu desăvârşire, nedumerindu-mă să le descopăr alaltăieri, la întâmplarea răsfoirii unei ediţii decente a cărţii lui de Quincey.

R. - ciudat altoi între spiţa unui croitor din Lahore şi cimotia scăpătată a şahinşahului persan, crescut cu un bol de curry pe colţul mesei într-un oraş urât ca naiba din Midlands. Dandy născut şi nu făcut, dispreţuia cu calm insuportabila şi stupida liotă de pijos a Giocondei. De care şi-a făcut, de-altfel, o datorie de onoare să o despartă cu totul, de îndată ce sorţii i-au făcut să navigheze împreună o vreme.

Fiecare pe câte o şa de bicicletă olandeză, cam prin toate circumstanţele malului stâng al Senei.

După care dumneata nu te prăpădeşti, dar care pentru mine vor fi întotdeauna sinonime unor fericiri ticăloşite.

***

La foarte puţină vreme după ce-am învăţat-o să scrie prima foaie de cec din viaţa ei şi am aflat că se trage dintr-un oraş despre care credeam că are numai şi numai ferestre fumurii, Gioconda mi-a mărturisit că a păţit o chestie extraordinară, la deschiderea cursului de Comparat.

Când vine vorba de Gioconda, măsura lucrurilor cere tocmeală şi raţionalizare: evenimentul intergalactic era banala debarcare, pe următorii doi ani, a celeilalte serii binaţionale de licenţă. Cu un soi de naivitate rapace, cucoana hotărâse că R. avea să-i fie următoarea achiziţie, frământată numaidecât de grija unei concurenţe nepoftite.

Din fericire pentru ea şi pentru povestea de faţă, criza de paludism amoros avea să se dovedească nefondată: după numai trei şedinţe foarte caste de cinematograf art et essai, R. avea să-şi facă nonşalant apariţia în camera 115, ca şi cum ar fi existat acolo dintotdeauna.

Din ziua următoare, Gioconda a devenit casnică şi îngrijorată: şi-a uitat fularul, mă duc să i-l duc înapoi, ce să gătesc vineri, am senzaţia că pantalonii ăştia îmi stau ca naiba. Cumpărăturile de sâmbătă au atins sume de extravaganţă deşucheată: am luat vreo şase kile de saumon fumé, poate am noroc şi ne-ajunge; în jurul mesei aveau să se aşeze vreo două speriate, de decor.

Şi noi trei.

***

Scriu noi trei fără nicio urmă de ambiguitate posibilă, într-atât R. mi-a făcut din prima secundă impresia că e un frate demult rătăcit printre colţuri de hartă. Şi asta pesemne din cauza strângerii de mână: am prostul obicei de a împărţi lumea în funcţie de asta.

Tu vois, la Popoff, elle ne te fait jamais la bise: elle te serre la main, rânjea Alaric K., numindu-mă fictiv şi ruseşte cu premeditare, ca să mă scoată din sărite. Nimic mai exact: o palmă moale şi transpirată îi garantează posesorului amabila mea persecuţie, în sarcasme şi mefienţe îndelungate.

Nu prea m-am înşelat niciodată: strângerea de mână fermă a lui R. trăda deopotrivă timiditatea strunită precar a unei inteligenţe neobişnuit de pătrunzătoare şi ambiţia oarbă a celui care ştie că într-adevăr, vine de foarte departe.

Care, la un moment dat, ne-a şi rupt cu totul unii de alţii - dar despre asta, niţel mai încolo.

***

Deocamdată, zilele se scurgeau destul de liniştit, în amănuntele delicioase ale unei colosale crize de lene diurnă şi nepăsarea totală faţă de orarele primului semestru. Neavând privilegiul estetic al amfiteatrului Richelieu, nu mă omoram să traversez Jardin du Luxembourg până în hrubele cu aer de cavou sau de vomitorium ale facultăţii rivale.

Resemnat, Alaric K. transcria cu litere greceşti notiţele tocilarelor - imposibil de furat şi deci, neinteresante pentru micul trafic de dinaintea sesiunii - din care croşetam cu un tupeu incredibil teorii constituţionale complicate, care sfârşeau prin a face naveta de cele două laturi ale parcului. Din sens contrar, ne soseau abureli savante, dar foarte folositoare pentru a o încredinţa pe cucoana veşnic stresată care se chinuia să ne vâre pe gât dreptul comercial că suntem nişte potăi de geniu.

Combinaţia n-a fost niciodată luată prin surprindere: din groaza mandarinatului de a nu ieşi din tiparele mentale de după 1968, până şi bancurile de la mijlocul fiecărei prelegeri erau identice. Apăream cam de trei ori pe lună prin Amfiteatrul Doi, care trăsnea a fum de ganja şi creiere încinse de jurisprudenţe inutile, discutând cu fervoare chestii despre care cel puţin jumătate din restul lumii nu auzise poate niciodată. Veşnic grăbiţi, dând din mână cu lehamitea celui pe care o jumătate de medie dusă pe apa sâmbetii nu îl poate descumpăni, înfăşuraţi în platoşa verzie a Barbourului.

Alors: poinçon balance ou poinçon Minerve? Estimp, Gioconda devaliza magazinele cu produse de slăbit, cu credinţă tare în virtuţile prafurilor Milical şi pastilelor de mango pisat: no te jodes, es lo máximo.

R., nu - niciodată. R. era şi nu era ca noi.

***

Pentru că spre deosebire de restul cvartetului, R. ştia foarte bine cât costă un bilet de metrou: ouais, c'est son côté plouc, ofta Gioconda, fără iluzii. Neputând suna pe nimeni căruia să i se miorlăie hexametric pentru o ralonjă pecuniară, R. se îndeletnicea cu diverse lucruri care nouă ni se păreau deopotrivă odioase şi fascinante: de la reclamă vie pentru Eurodisney, la biograf creol plătit cu suta de semne al lui Josephine Baker.

Nu comentam, nu ne miram: ni se părea normal ca el să ştie mai multe decât noi, aşa cum ţi se pare normală credinţa fără sfârşit a cuiva în lucruri care pe tine nu te mişcă nici doi milimetri. Ni se părea de la sine înţeles ca R. să găsească la cinci dimineaţa douăzeci de contraexemple care năruiau pledoaria de pe hârtie a părţii adverse. După cum R. dădea impresia că borborigmele mele existenţialiste erau perfect inteligibile, chiar şi după foarte multe sonde de Gin Fizz.

Car voyez-vous, Messire: nous étions tous, en quelque sorte, des fumeurs d'opium. Drogul lui R. era unul infinit mai periculos decât slăbiciunile noastre de Meissen: viaţa reală, sau mai degrabă, ziua de mâine. Un lucru la care consideram că e absolut de prost gust să te gândeşti cu un minimum de aplicaţie, fie şi măcar pentru jumătate de minut.

R. ştia exact unde ar vrea să fie în zece ani de-acum încolo: dedicaţia complice din colţul foii respiră prin toţi porii, de-altfel, certitudinea calmă că fiecare din noi are să schimbe lumea.

Noi i-am fi dat cu dragă inimă pe mână imperiile petroliere de care nu dispuneam şi cel puţin propăşirea a zece principate ale Coastei de Abanos. În schimb, cu o ciudată şi inexplicabilă încăpăţânare, el ne credea în stare să creştem convenabil hoardele nesătule ale toamnelor academice din următorul deceniu.

***

Zece ani mai târziu, îi botezam Evanghelistul Giocondei, cu care încă înşir tâmpenii la telefon destul de des: ceea ce e înduioşător şi mizerabil. Cu R., care între timp îşi trăieşte viaţa construită cu o irepresibilă răbdare, ţiu o legătură frugală şi sportivă pe Facebook: ceea ce e, bineînţeles şi deasemenea, înduioşător şi mizerabil.

Gândul că i-am minţit cu neruşinare intuiţia are farmecul complicat al falimentului zilei de ieri. Şi totuşi, recunosc: mi se întâmplă din când în când să cred că rândurile din colţul foii nu s-au înşelat, poate, cu totul.

Unde mai halim prin Bucureşti: Puşkin, Cornelia 26

De obicei, experimentele drastice de translaţie alimentară se dovedesc un eşec. Exemplul cel mai locvace e probabil cel - devenit clasic - al restaurantelor chinezeşti din lumea noastră farang. Curiozitate post-colonială a anilor şaptezeci, astăzi livrate în kit sandalelor de paie de pe aiurea care ţin în lanţuri armate de nefericiţi osândiţi la cazna tocatului pacheţelelor de primăvară. Cu o aparenţă al cărei stereotip reuşeşte aproape întotdeauna să-mi procure o irepresibilă tristeţe: un acvariu resemnat, oglinzi şi franjuri, statuete cu ochi goi şi capoade gălbii ale strămoşilor, plasate cucernic pe drumul spre closet.

Pe masă, rien que du kitsch extrêmement fonctionnel, pentru că în versiunea lor prietenoasă - a se citi: estudiantină - les boui-bouis chintoques sunt adevărate uzine de haleală, în care cuvântul de ordine e randamentul. De la şărvetul de hârtie şi până la vaza cu flori de etamină turnate în plastic, totul presupune rapiditate şi cât mai puţine pagube sau accidente de parcurs.

Evident, corolarul unei asemenea stări de fapt e segregarea socială: gloatelor înfometate - creveţii răbdărilor expeditive ale orei de prânz. Celor mai puţini şi mai pretenţioşi - un nivel acceptabil de inventivitate şi mise en scène, ce nu compensează problema imposibilei regăsiri a unui gust care dezrădăcinează, măcar preţ de un ceas şi ceva.

L'Asie de nos assiettes? Bienveillances en poudre.

***

Din fericire, recent deschisul Puşkin nu are de învins o astfel de conjunctură a unei denaturări inflaţioniste. E singurul birt rusesc din Bucureşti, după eşecul unui ciudat precedent, Troika din largul Căii Victoriei, despre care nu ştiam decât că are slujnice nurlii şi pui kamikaze în mijlocul meniului.

Provocarea de căpătâi a unei astfel de îndrăzneli e să nu dezamăgească un public de connaisseurs sau măcar de amateurs enthousiastes: e totuşi greu de crezut că importantul pasiv al ultimului secol va stârni hoardele de curioşi înspre crăpelniţă rusească. Dar întreprinzătorul pare să ştie toate lucrurile astea, de vreme ce vila interbelică reparată de la numărul 26 al străzii Cornelia are şi hotel - pentru divertimenti discrete şi curate, heh - saună şi crâşmă. Rezultatul e o enclavă foarte neo-rusească în buza parcului Carol.

Mărturisesc: foamea era invers proporţională stârnelii de a vedea dacă rămăşagul e cinstit. Iar ştacheta era ridicată foarte sus: de la buna doamnă Molohoveţ şi până la 1913.

Pe gustul meu, pariul e ţinut româneşte: cam pe jumătate, adică. Restul, negociem: şi asta nu e grozav, ci doar foarte de prin părţile locului.

***

Judecând după aerul sălbatec de clinquant al sălii de nefumători - dar pentru dvs o să facem o escepţie, rânjeşte miezos băiatul de la intrare - proprietarul e petersburghez: totul e o imitatio destul de democratică a pavilionului de ceai Iusupov. Vedute pictate direct pe pereţi cu poeticele Coloane Rostrale - în faţa cărora ai de fiecare dată senzaţia unor iminenţe fibrilante, demers de rescriere pieptănată a unei atmosfere uşor de desluşit pentru cine ştie despre ce e vorba în propoziţie, dar fără acele fermecătoare aluzii la care ne-am fi putut aştepta. On reste dans le commerce, nullement dans le rêve: franchement, le Pétrouchka faisait beaucoup, beaucoup mieux.

Foarte mult bronz, culori tari: când pereţii sunt prea exuberanţi, nu e neapărat semn bun. Şi Aleksandr Sergheevici în toate colţurile et sous toutes les coutures: în plimbare hibernală pe Moika, în efigia de peste umăr şi în cea cu gulerul răsfrânt - foarte Thirties, nu ştiu cum. Patronyme oblige, heh.

Oh, Pouchkine, que ne fait-on pas en ton nom!

***

Una peste alta, bilanţul e aproape onest. Gustul e pasabil - dar dezamăgitoare comparaţia cu subtilităţile de la mama lor de-acasă - şi intenţia păstrată corect. Probabil că ajută şi zelul de a angaja un bucătar rus, care înjura de mama focului chelnerii români - o pacoste iubitoare de diminutive diabetice, as usually - şi care trebuie să se chinuie literalmente cu alimentele turcite din ultima vreme.

Unde nu ne mai înţelegem deloc e în absenţa unor repere esenţiale ale mesei ruseşti: pâinea vine, de pildă, neîncălzită şi tăietă neglijent, fără couvert şi fără conştiinţă de sine. Inconnus au bataillon, les emprunts géorgiens et les délices tsaristes, blinis asthmatiques et dessert raté. Prea multe gratargeli: cela sent sa concession roumaine et son indolence rentable.

Formidabile, însă: pelimenii şi garniturile, atât cât trebuie de suculente fără ca usturoiul rustic al cartofilor să te compromită cu totul, dans l'after.

Oh well, cu serviciul ne-am obişnuit: sunt totuşi la început, cu acel aer speriat de antiaeriană.

Trei din cinci: şi credeţi-mă pe cuvânt, nu era deloc evident. Că mie Rusia mi-a picat cu tronc în ultimul hal şi în fine, de la lucrurile care mă stârnesc am anumite pretenţii. Chiar dacă nu vorbesc despre asta absolut niciodată.

Big Noise From Winnetka

Problema e că n-am cerut nimic de la oamenii ăştia, niciodată.

Bien le bonjour de la part de mes jambes soyeuses, heh. Oare nemţii nu ştiu că o cadână respectabilă se descurcă perfect numai şi numai cu miere caramelizată?

Brève de prétoire

Toamna 1997. Cour d'Assises de la Seine, une sale affaire d'infanticide - de l'horreur rendue presque banale par la flopée d'expertises, témoins, etc.

Ca să înţelegi un pic mai mult din ceea ce ţi se arată în scenografie, trebuie neapărat să dai o raită la buvette, în pauzele menajate de sistem pentru neuronii juraţilor.

Unde aud - şi n-am să uit niciodată - următoarea replică despre avocata apărării, o dihanie cu ochi violeţi, voce de rândaş şi fraze à l'imparfait du subjonctif: irezistibil.

- Alors, il paraît qu'elle était toute nue sous sa robe?

- Ca lui arrive assez souvent, en fait.

Patruzecişiopt de ore mai târziu, inculpata era liberă. Sigur că nici nu mai contează dacă e din cauza fondului sau formei pledoariei, mais la phrase reste là.

En petite tenue

Din principiu, mă străduiesc să mă ţiu departe de trei lucruri - şi nu prea reuşesc. De spitale, de tribunale şi de circumstanţele străzii.

***

De spitale şi de tribunale, pentru că le ţiu fără îndoială drept ceea ce şi sunt: staţii de epurare ale mizeriei universale. Toată disperarea şi amărăciunea lumii sunt de găsit pe culoarele care rânjesc în infectele tonuri neutre şi calmante ale tencuielii antijeg.

Prea des, şi tot acolo, cruzimea şi lipsa de căpătâi, unde te-aştepţi mai puţin: la bară sau în sala de operaţii... juristul răspopit ce sunt nu vede diferenţa dintre cele două spaţii. Şi noi, în haine de cioclu şi ei, în saboţi albi, ar trebui să avem cinismul mecanicului auto: s-a stricat? o luăm de la capăt, cu alte piese.

Pe la jumătatea anului doi de Drept, mi se spulberaseră cu totul iluziile cu dinţi lungi ale justiţiei comerciale: mergers and acquisitions, très peu pour moi. Iar frecventarea asiduă a Curţii cu Juri, această sală de disecţie a juridicelor, mă lăsase în cumpănă strâmbă: cum să iau un caz - iată, ce rudenie lexicală! - pe care ştiu că nu-l pot apăra cumsecade? Şi unde se opreşte morala atunci când degetele tremură pe foaia de cec a onorariului?

Bullocks, rânjea domnişorul Alaric K. Tu penses trop, on voit bien que tu nous viens de loin. Şi nu, pluralul persoanei întâi nu mă convinsese de absolut nimic. De-altfel, într-o după-amiază de mai, în Jardin du Luxembourg, lucrurile astea nu au absolut nicio importanţă posibilă: oh, the lovely daffodils.

Zâmbet sibarit şi subţire, accent impecabil: dar casierele grăbite de pe malul iazului nu ştiau asta despre beizadeaua de pretoriu.

***

Tant mieux. Et d'ailleurs, je m'éloigne: din fericire, se egzistă Wordsworth. Din cauza lui, a lunii mai şi a unui parc - sounds familiar? heh - am agăţat cu totul în cui ambiţia de a tăia vreodată în carnea vieţii altora.

Dar repulsia pentru medici şi jurişti a rămas: ştiu mult prea bine că rătăciţii cu inimă sunt rari.

Refulo, ergo sum.

Shake It, Milady!

Pay in Parisian night clubs is notoriously low.

Heh, mouais.

Via Gramo: Hyacinthe Phyppe /Edward Gorey, The Recently Deflowered Girl: The Right Thing to Say on Every Dubious Occasion, 1965.

Intégralement désopilant, aici. Credits given accordingly.

PS: Il y a un Café des Deux Moulins à Montmartre, ce qui ne saurait échapper aux Tokyotes. Mais il n'y a aucun Café Aux Apaches au Quartier Latin, et ma foi - tant pis.

Femeia română cu plasa în mână - 3: Brainy Botox Queen

Face parte din seria personagiilor în viaţă care ne disperă. Soră mai mică, cititoare de Coelho, Defoe, Hesse şi Dickens - "măcar un pic pe zi", ce naiba -persoană fără vicii - în afară de viaţa de noapte, la care "simte că treptat renunţă"...à regret?

Şi posesoare a unei filosofii vitale foarte categorice: "omul practic nu se supune nimănui în afară de Dumnezeu... şi cu toate astea îşi face singur regulile, nu trăieşte în captivitate, face tot ce îşi doreşte, trăieşte cum îşi doreşte".

Tout est dit. Ce-am mai putea adăuga la aşa o necruţătoare radiografie? Poate fraza incantatorie din manualul de Zoologie pentru uzul clasei a şasea: naşte pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte. De exemplu, hm.

Trecând cu graţie peste o întrebare perfidă - cum te autostimulezi? Heh, dragă: "sunt o fire optimistă".

Doamnelor şi domnilor, Ramona Gabor, de meserie hostessă - după obiceiul pământului. Fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi. Nu?

Epitalam

Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii.

Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.

Torţele ard luminos şi răsună de cântece casa;

Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre.

Mulţi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre,

Mulţi au dorit trupul alb şi buzele dulci ca o floare,

O, Kalliroe; tu ştii că pe mulţi azi în suflet îi doare.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele

Albe - şi mrejele lui totdeauna de peşte sunt grele.

Glasul lui dulce în noapte departe pe apă răsună,

Părul lui moale luceşte, când trece sub raza de lună.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă.

Tu ai să-i smulgi de pe faţă frumosul ei văl de mătasă.

Noi o să ducem la temple miresme curate şi miere,

Pentru Hymen Hymenaios, Athene şi vajnica Here.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belşug fericire.

Zile senine de muncă să cereţi, şi nopţi de iubire.

Braţele albe să fie un leagăn de dulce-alintare,

Pentru micuţul ce vine ca preţ al durerii amare.

Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,

Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă.

Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă,

O, Kalliroe, de-acum vei intra în viaţa cea nouă.

Buzele noastre surâd, dar de lacrimi ni-s genele pline,

Când vă urăm cu iubire un ultim: rămâneţi cu bine.

Tace şi vântul în ierburi şi tace şi marea căruntă.

Haideţi, fecioare din Chios, sfârşit-am cântarea de nuntă.

***

Căutând altceva, dau peste chestia asta de mai sus: cu adevărat un cofet uitat, în cheie de epitalam. Şi nu rezist să o împart cu voi: poate că pe vremurile astea cinice sună cu totul hors-champ. Dar în spatele vorbelor aflăm o poveste assez étonnante et tout à fait méconnue.

Deocamdată şi ca să-i facem cinste, avem sondajul tradiţional de sub janelă: cine-ar fi putut să scrie aşa ceva? Cu toate că nu prea e ceaşca mea de ceai, recunosc strădania unor impersonări. Şi mai ales, frumuseţea deopotrivă stranie şi naivă a ritmului unor vorbe tăiate în taffetas.

Aşadar cine din cei trei?

Răspunsul, vineri dimineaţă.

A şaizecişiuna scrisoare de la Ulan Bator: Le comment et le pourquoi

De la Z., către P., Bangalore

Pe cuvânt de onoare: voiam să scriu despre cu totul şi cu totul altceva. Însă m-am pomenit în după-amiaza asta că mă întreb - fără să am neapărat un răspuns de-a gata - cum de a fost cu putinţă ca discretele insistenţe asiatice ale domniei tale să şteargă cu desăvârşire orice urmă de reticenţă sau de dubiu personal.

Bineînţeles, propunerea se ştia probabil de la bun început primită cu mare entuziasm. Restul? O aleatorie, care ţine de timpul - sau mai degrabă de ceasul - potrivit experimentului. Poate şi pentru că presimţeam de-atunci că rezistenţa e inutilă, trebuie să mărturisesc: ispitele ataraxiei au fost foarte mari.

Hotărâsem, de pildă, să nu dau absolut nicio şansă fanteziei dumitale, pe care o consideram imposibilă şi nepotrivită croiului meu mult prea european. Şi crezusem suficient să-mi închipui că tocmai mă întorsesem din lunga călătorie despre care apucasem deja să vorbim câteva ceasuri bune.

***

N-a mers deloc, şi de-altfel am ştiut imediat că pretextul ăsta şchiop nici nu avea cum să funcţioneze. E nevoie de o uşoară ameţeală ca să poţi scrie: însă primele mele încercări nu plecaseră nici măcar până la tutungeria din colţul străzii.

În fond, poate că este vina unei funciare onestităţi: puţini sunt cei chemaţi mitomaniei narative, iar eu nu mă număr printre ei. Iar piatra dumitale de încercare se dovedea pe zi ce trece mai greu de crăpat în aşchiile unor ficţiuni credibile: plus que n'importe quel ailleurs, l'Asie semble refuser l'aimable imposture du lieu commun, de l'inexpérience bienveillante. Bref: du culot intellectuel travesti en culture générale.

Mai rău de-atât, pentru că dumneata ai privilegiul unei diabolice doze de adevăr dramaturgic, provocarea lăsată deschisă începuse deja să roadă certitudinea unei absolute imposibilităţi. De fapt, nihil obstat: absolut nimic nu poate sta în picioare în faţa unor predeterminări.

***

Timpul? Sigur, e nevoie de curaj ca să admiţi că în ultima vreme trăim cu frică orele moarte ale unei crize fără obraz şi fără nume. Că vremea se scurge între buşonul de la stop al dimineţii, prânzul pe comandă, regimul de slăbire, soldurile din ianuarie şi cele din vară, telejurnalul de la ora şapte şi insomniile căpiate - cel mai sigur semn că e absolut urgent să o iei din loc.

Banii? Un subiect mizerabil, asta ştim foarte bine. Banii nu înseamnă ceva decât în momentul în care îi legăm de timp, fireşte. Alors, ne biciuim orele ce ne sunt numărate oricum sau cumpărăm iluzia timpului răsfirat la picioare pe care o numim impertinent vacanţă. Adică absenţă, gol şi - forţând nota stilistică - vid. Tragem de timp, şedem pe maldăre de hârtii, în speranţa unei izbăviri care poate foarte bine să nu mai vie niciodată.

Însă tot aşa de bine ştim: banii sunt fermecători doar atunci când se dovedesc fungibili. Şi ştiu foarte bine că scriu asta cu nepăsarea parazitului, a omului fără obligaţii şi fără calităţile eroice aşteptate la vremuri meschine.

Tot cred că am priceput un lucru esenţial: înainte de a fi orice altceva, Asia e un răspăr. Şi nu se cuvine să-ţi jigneşti tânjeala cu preocupări monetare.

Iar dacă nu acum, atunci când? Şi dacă nu aşa, atunci cum altfel?

***

Şi-atunci fireşte că plec. Nu se cade gândit că am câştigat loterii morganatice sau că mi-a pleznit brusc ţiţei prin ţeava din baie: encore que, par les temps qui courent... Plec din puşcă, cu entuziasmul valizei pe trei sferturi goală, et tant pis si je promène mon analphabétisme au bord des rizières.

Something's gotta give.

Plec pentru că Europei îi e tare frică de un ceva care nu se egzistă decât pe pereţii văruiţi gros ai minţilor care citesc prea multe ziare. Pentru că plictiseala şi bălteala asta în care lumea se bălăceşte cu graţie nu poate fi numită decât cu mare indulgenţă blocaj.

Şi, nu în ultimul rând, pentru că de aproape doi ani şi jumătate de când am adus pentru prima dată vorba despre lucrurile astea, sentimentul că Extremul Orient e o fiinţă vie nu m-a mai părăsit niciodată.

Ştiu că nu ştiu. Şi poate că n-am să mă întorc mai deşteaptă. Însă ştiu că trebuie şi asta merită toate bunăvoinţele mele, dincolo de orice alte circumstanţe.

Presimt că o să mai vorbim despre asta: alors, je rabats mon caquet.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişiuna zi a lunii lui Bahman

PS: Insomniile - dense şi ultramarine - nu se pot descrie. Cauzele nu se pot desfira cu poşta. Deja, imposibilităţi: ar fi bine dacă din constrângere, Asia m-ar învăţa concizia.

Luni

Zi absolut splendidă, după o săptămână trecută cu vreme dubioasă şi salturi de temperatură destul de aberante. Gripa încă pe jumătate, nervi de dimineaţă, din fericire solubili.

Serviciile n-au fost niciodată un lucru foarte românesc, dar m-a amuzat homeric să primesc un al doilea mail de la agentul neprevăzător, care dăduse jos rezervările mele sub pretext că nu poate emite biletul.

Scris cu majuscule, gen NU PUTEM EMITE DIN ROMANIA.

Shouting, heh. Excuse me? Scorurile nu erau chiar foarte mici, dar trecem peste.

Slavă domnului, acuma tărăşenia e rezolvată. Bineînţeles că se pot emite şi bineînţeles că n-am pierdut nicio secundă, sperând totuşi că de data asta e totul în ordine.

Româneşte, se cade să sufli şi în iaurt: cum nu ne stă în fire.

***

Pe jumătate liniştită, atât cât poate fi cineva care ştie că peste o lună şi jumătate intră într-un fel de amabilă apnee. Apuc totuşi să bag de seamă în crucea nopţii că lecturii indochineze îi lipsea ceva. Agravat de impresia că lucrurile nu se legau între ele şi neplăcerea ideii lăsate de izbelişte în mijlocul frazei.

E nevoie de o revizitare a lui de Quincey. Iar după-amiaza asta liberă e numai bună pentru din astea.

PS: M-am enervat prea rău ieri, pentru nimic şi absolut aiurea. Pentru că ţandăra nu se cade şi pentru că asta e mai mult decât lipsit de eleganţă, nu pot decât să sper că voiajul ăsta voit ca niciodată altul o să-mi potrivească toate ceasurile.

Je suis la Fée Dragée

Heh. Înainte de a croşeta un început de epopee pe şapte sute treizecişişase de frunze de sisal, trebuia să mă ocup de o chestie bête et méchante comme tout - biletele de avion.

În paranteză fie spus, tărăşenia cu transportul îmi căpiase toţi neuronii, până la paralizie - a se vedea ultimele patruzecişiopt de ore, în acest sens.

Pe ăla de Bangkok îl rezolvasem de vineri, prin voia, priceperea şi mărinimia Fregatei. Dar rămăseseră trei segmente neacoperite, dintre care unul - Luang Prabang, în Laos, spre Siem Reap, în Cambodgia - absolut critic.

Bun. Nemaiputând trage de timp, dau să mă apuc de rezervare şi plată, direct de la negustor. Dar negustorul indochinez, nu şi nu: nu locuiţi în ţări civilizate - Franţa, State, Spania, Rusia şi chiar Camerun, dacă nu încurc borcanele de emoţie cumva - ei bine, ciuciu bilet!

Cu alte cuvinte, aveam de ales în mare între a-mi deschide o patiserie pe strada principală din LP şi mersul de jos, lucratul cu ziua & altele asemenea, până la frontieră, pe puţin.

Vai mama, ţara şi calul meu. Ştiind-o pe Fregată lipsită de orice formă - chiar şi îndepărtată - de răbdare, aş fi preferat oricând să fiu trasă pe roată sans autre forme de procès.

***

Lovită de un cumplit acces de streche şi într-o stare similară unei pileli cu mao-tai, mă resemnez să-ntreb experta, nevoind să bat dihania la cap cu asemenea tâmpenii intermediare gen şi-acuma ce naiba fac?

Showtime.

Ca orice erez de maestru patiser, n-am prioritate la covrigi. Fregata a început prin a se răsti sangvin - mama ta de fraieră, acuma îmi spui?

Mă aşteptam la chestia asta. Numărul e destul de bine rodat şi funcţionează pe principiul dinamic bate-mă, omoară-mă, numai dă-mi să mănânc. Şi ca să fie clar, merge întotdeauna la marele fix.

Nu şi în seara asta, în ciuda retoricii pe jumătate susceptibile de o enormă criză maternă de râs: eşti năroadă, fir-ar să fie de treabă, acuma se vine cu din astea, haide zi repede de unde până unde vrei să zbori, nici asta nu mai ştii, dă-mi codurile de aeroport, eşti pur şi simplu de groaza lumii, mă bagi în pământ cu zile, fi-ţi-ar fanteziile ale naibii să-ţi fie.

Und so weiter, heh.

Moga, eşti o proastă. Zău aşa. Nici măcar tariful nu poate să ţi-l calculeze, ei poftim! Fiindcă domnul Amadeus nu vrea şi nu vrea şi nu vrea, din ograda Fregatei: nu mă întrebaţi de ce.

Să nu mori?

***

A quel saint se vouer? O oră şi jumătate mai târziu, cu Fregata în adânci dileme existenţiale şi cu mărunţişul în mijlocul casei, încercarăm de de toate: Expedia, Nouvelles Frontières, Last Minute şi alte asemenea. Ori nu emiteau pentru Românica, ori nu ne primeau banii din Românica: este, deci, momentul în care se cade să se ridice degetul de onoare pentru toţi idioţii de hackeri de pe malul Dâmboviţei.

Mama lor de nemernici, heh. Să ne ştergem nasul pe dinăuntru şi să mai încercăm o dată.

***

Zeci de pagini de net şi vreo două ceasuri mai târziu, cu sentimentul naufragiului şi ruşinea repetentei, dau să mă mai uit o ultimă oară peste legăturile recomandate de râşniţa digitală, convinsă că iar o să am parte de amabilul - destinaţia solicitată nu a fost găsită.

Pesemne că pămpălăii au totuşi dzeul lor - mai greu, dar se egzistă şi asta. Nu numai că am găsit loc fix unde şi când se poruncise; şi nu numai că am făcut asta din Românica. Însă am găsit şi o formulă relativ civilizată de a nu depinde în continuare de bunăvoinţele mumă-mii: nu se ştie niciodată când pot să mai am nevoie de una ca asta, nu de alta.

Este? Este, hm.

***

Nu, nu se poate descrie. Nu, nu se poate mulţumi niciodată îndeajuns. Nici Fregatei, pentru stupefianta înţelegere. Nici Dihaniei, pentru nesfârşita răbdare: si ça se trouve, il sait que ça finit toujours par payer. En tout cas, je l'espère vraiment.

Folle, mais pas bête. Dusă, dar nicicum toantă: mă rog, nu de tot, heh.

Dacă am fi în vreun birt, aş da de băut la toată lumea. Eh ben, faisons comme si...

Luni dimineaţă: Stupefacţie. Mail de la agenţie: nu putem emite bilete pe această rută, rezervarea dumneavoastră a fost anulată.

Cu PNR cu tot? Huh? Oh, well: să vedem cum mă ajut cu Fregata. Se egzistă nervi, şi pe bună dreptate.

Luni la prânz: Rezolvat - trăiască maică-mea, heh.

Out of Africa

Pentru că întreruperile cu capitale - mvai, subtil! - sunt foarte româneşti, foarte penibile şi-mi blochează calculatorul, de două ori din trei. Pentru că m-am înfuriat să mai găsesc un madagascar majuscul la fereastră fix în secunda în care am intrat pe uşă. Pentru că la mine în sat se spune bună seara sau la naiba sau orice altceva: caveat, cineva şi-o cam caută cu lumânarea.

Aşa cum am promis, poftim - pe sistem franţuzesc:

Abuja, Accra, Addis Abeba, Alger, Antananarivo, Asmara, Bamako, Bangui, Banjul, Bissau, Brazzaville, Bujumbura, Conakry, Dakar, Dar es Salam, Djibouti, Freetown, Gaborone, Harare, Kampala, Khartoum, Kigali, Kinshasa, Le Caire, Libreville, Lilongwe, Lomé, Luanda, Lusaka, Malabo, Maputo, Maseru, Mbabane, Monrovia, Moroni, Muqdisho, Nairobi, Ndjamena, Niamey, Nouakchott, Ouagadougou, Port Louis, Porto-Novo, Praia, Pretoria, Rabat, Sao Tomé, Tripoli, Tunis, Victoria, Windhoek, Yamoussoukro, Yaoundé.

Et vlan! Maintenant que vous êtes plus savant, dégagez, je vous prie: vous avez le don de couper soit mes conversations avec qui de droit, soit mes migraines, soit mes phrases.

Vorbesc foarte serios: aşa ceva nu se face. Une honte: ceci n'est pas un guichet, compris?

PS: Iar ca dumnealui P. să nu mai bombăne - pe bună dreptate!- că-mi pierd vremea cu o armată de mameluci, anunţ ulanbatoare, de care am să mă apuc peste vreun ceas. Între gripă - în asta s-a transformat migrena de ieri - şi băuneli asiatice, în primul şi în primul rând mie ar trebui să-mi fie ruşine. Absolument.

Deocamdată, บทที่ ๔. Heh, ma foi: chestia asta începe să-mi placă.

Later edit: Frisoane, febră şi niciun spor. Antibiotice şi cu dzeu înainte, heh.-

Mai bine Boronali?

Căutând altceva, aseară, dau - cu ţeasta praştie - peste un articol al lui Minulescu din Românul zilei de vineri, 4 iulie 1914.

Déjà le titre, comment vous dire, nous met de travers et nous pince les doigts d'incrédulité: ei poftim, nici mai mult, nici mai puţin decât Bucureşti - Pnom Penh, sic!

Biletul e scurt. Nu rezist şi-l agăţ mai jos - păstrând ortografia vremii - înainte de ora cafelei şi a restului de chestii ale zilei. Fie şi numai pentru că nu, nu are dreptate, cu tot cu virgule torenţiale - excusez du peu.

***

"Un ziar din Capitală publică de câtva timp răspunsurile, foarte distractive, ale artiştilor noştri, cu privire la localitatea în care au de gând să-şi petreacă vara şi, bineînţeles, unde vor pregăti producţia pentru la toamnă, când, după expresia românului, se numără bobocii.

Am citit, până astăzi, răspunsuri felurite, aş putea spune chiar pitoreşti. Pitorescul, de altfel, este una din condiţiile esenţiale ale artei, fie ea literatură, pictură, muzică, etc. Ieri dimineaţă, am citit părerea unui pictor, care, după umila mea părere, a bătut recordul.

Pictorul nostru îşi va petrece vacanţa în...Camboge!...

Unde?...

În Camboge!...Da, chiar în regatul Indochinei, în această provincie, în capitala Pnom Penh, cu 1 103 000 de locuitori şi, după cum explică dicţionarul Larousse, pusă sub protectoratul Franţei.

Mă veţi întreba însă, de ce în Camboge şi nu mai pe-aci, pe-aproape de Bucureşti sau chiar de România.

Exact nu v-aş putea răspunde de ce tocmai în Camboge. Ştiu însă că de când Paul Gauguin a creat legenda că un pictor original trebuie să se expatrieze, pictorii care vor cu tot dinadinsul să treacă drept originali, fiindcă nu mai pot să se ducă în insula Taiti ca Gauguin, aleg alte ţări exotice, ca de pildă Camboge.

Pictorul român are însă grijă să mai adauge că în acest voiaj va face numai schiţe, pe care să le continue în ţară. Dacă aceste preludii ar rămâne în stadiul de proiect şi pictorul român ar continua să-şi lucreze pânzele în Carpaţii româneşti, l-am sfătui să rămână mai bine în ţară, l-am scuti în felul acesta de un voiaj obositor şi poate chiar periculos; l-am scuti de lipsa de originalitate de a căuta la 10 000 de kilometri frumosul pe care l-ar găsi la doi paşi de el, iar noi amatorii de artă ne-am scuti de privaţiunea celor doi-trei ani, cât lipsind din ţară, nu ar mai putea expune şi, bineînţeles, nici vinde..."

***

Heh et chiche, ma foi. Dar misterul subzistă: o fi doar vreun artificiu retoric de gazetă sau - cum înclin să cred - vreun proiect real al cuiva? Şi dacă da, cum se face de nu ştim nimic despre asta?

Că mie mi-ar fi plăcut să văd schiţele alea pe undeva. Parol!

PS: Lipsesc toată după-amiaza. Diseară, am să pun naibii o listă cu capitale africane, poate mă lasă capsomanul - aseară a descoperit Bujumbura şi a fost înjurat - în pace. Şi nu numai, heh.

Stemma codicum

De vreme ce nu se poate scandalul unei plecări cu răspărul în ceea ce domnul Pantazi numeşte fermecător şi uşor scolastic ghiozdan - probabil pentru a nu fi nevoit să spuie backpack, heh - am hotărât să capitulez şi de data asta şi să caut ceea ce mi se ceruse cu foarte mare insistenţă.

Şi se ştie: hatârurilor domnului Pantazi nu i se poate împotrivi nici măcar ceaţa unei înfiorătoare stări migrenoase, din aia care nu suportă lumină şi care aude în fiecare ciocănitură na janela salve de artilerie grea. Meritul recuperării mele parţiale le aparţine, în exclusivitate: în aşa o situaţie, mai bine te faci că plouă şi mergi mai departe, decât să te duci pe apa sâmbetelor goale de sens, în vârful patului.

***

Aşadar, am găsit-o: cu amendamentul pomenit şi în biletul de la cutie al preluării uşuratece a unei compilaţii pentru copii şi puturoşi. Mă întreb şi astăzi dacă e un gest de bunăvoinţă frivolă către nealiniata Indie a anului 1968: în orice caz, varianta integrală a fost socotită probabil îngrozitor de subversivă sau nedemnă de colecţia de buzunar de vernaculară circulaţie.

Ceea ce este, bineînţeles, încântător.

***

În repovestirea domnului Rajagopalachari, apărută la rândul ei la Bombay in 1965, lucrurile încep ca o Bunavestire flamandă: cu trei puncte de suspensie.

Sigur, putem surâde: stilul nu e nemaipomenit. Dar prologul ridică o fermecătoare şi triplă problemă: metrica, retorica şi metodologia mitului.

***

"...Povestea începe o dată cu sosirea înţeleptului Narada, într-o dimineaţă, la sihăstria poetului Valmiki. După obişnuitul salut de bun venit, Valmiki îl întrebă:

- O, atotcunoscătorule Narada, spune-mi care dintre eroii lumii e mai bogat în virtute şi înţelepciune?

Cunoscând cu puterea lui mai presus de fire pentru ce Valmiki i-a pus întrebarea, Narada i-a răspuns:

- Rama este eroul de care mă întrebi. Coborâtor din dinastia solară, el domneşte acum peste Ayodhya. Apoi înţeleptul Narada i-a spus pe scurt povestea lui Rama.

Adânc mişcat a fost Valmiki şi povestea lui Rama îi pluti în minte multă vreme după ce Narada plecă: se mai gândea încă la ea, în timp ce se îndrepta într-o zi spre râul Tamasa pentru abluţiunile de dimineaţă. Pe când mergea de-a lungul malului, văzu într-un copac din apropiere două gingaşe păsări krauncha, care se jucau cântându-şi dragostea şi bucuria de viaţă. Deodată săgeata unui vânător zbârnâi şi bărbătuşul căzu lovit. Văzându-şi iubitul la pământ, pasărea începu să plângă de mai mare jalea.

Valmiki, mişcat de toate acestea, izbucni într-un blestem:

- O vânător, de ce-ai ucis o pasăre bolnavă de iubire? Vei rătăci fără cămin toţi anii lungii tale vieţi!

Îndată însă înţeleptul îşi reveni întrebându-se cum de se lăsase în voia mâniei:

"Ce drept am avut oare să blestem pe vânător? De ce m-am lăsat dus de mânie? "

Reamintindu-şi însă blestemul, rişi se miră de ritmul cuvintelor. Descoperi că mila sa luase forma unei frumoase sloka. Socoti atunci că toate acestea trebuiau să fi fost o parte din misteriosul lila al Divinului şi se cufundă în meditaţie. Brahma cu patru feţe apărându-i lui Valmiki în timpul meditaţiei i-a spus:

- Nu te înspăimânta. Toate aceste lucruri s-au petrecut pentru a te îndemna să începi povestea lui Rama. Din supărare (soka) a ţâşnit versul (sloka); acesta-i metrul şi ritmul în care vei povesti. Îţi voi da puterea de a vedea, aievea, tot ce s-a întâmplat, să străvezi cum gândeau şi arătau personajele, limpede, cum le-ai vedea aşezate în palmă. Şi le vei cânta, prin binecuvântarea mea, pentru binele lumii acesteia.

Valmiki şi ucenicii lui repetară versul de mai multe ori, până îşi întipăriră în minte forma acestuia. Apoi Valmiki alcătui Ramayana în metrul acela, învăţându-i şi pe ucenicii lui.

Aşa se născu Ramayana lui Valmiki, cea sfântă. Povestea Domnului şi a Soţiei sale născuţi în trup muritor, suferind necazuri pământeşti şi întemeind dharma pe pământ a fost cântată de rişi în cuvinte de o frumuseţe desăvârşită. Iar vorbele lui Brahma se dovediră adevăr:

- Cât vor fi munţii şi cât vor curge fluvii, Ramayana,

De om va fi iubită şi ea-l va mântui!"

Aragaz cu patru ochi

Leapşă berlineză, via Zum. Şi nu se face să nu răspunzi, dacă lumea întreabă cam aşa: “dacă nu m-aş teme că n-o să mă ia nimeni în seamă, v-aş trimite leapşa asta: care sunt ritualurile voastre de lectură şi ce gadget-uri implică. Hm?”

Dragă Zum,

Mărturisesc: n-am ritualuri de citit. Ştiu - şi m-a căpiat să aud asta, la un moment dat - că sunt pe lume fericiţi ce au nevoie de perini triunghiulare şi de chaises-longues ca să desfire alene pagini de scansiuni. Şi fiindcă tot vorbim despre asta, bănuiesc numai versurile în stare să provoace nevoia unor astfel de exigenţe.

Triunghiulară sau nu, perina, fotoliul cu urechi englezeşti sau pledul sunt semne de lene, boierie şi stârneală. O veşnică stare de veghe şi senzaţia călătoriei cu trenul transcontinental, poştalionul din Principate sau pachebotul bântuind locuri inexistente pe hartă.

La vremea ei, mărturia asta a avut o consecinţă drastică: croiul din nimic al unei lumi, încercând să-mi închipui la ore mici nişte amănunte fundamentale de ressenti. Dar obiceiurile mele proaste nu se schimbă peste noapte.

***

E aproape un scandal să poţi citi oriunde. Nu revendic graţia îndoielnică a raftului de poliţiste din closet - am avut, la un moment dat, aşa ceva, după care mi s-a făcut ruşine de mine - dar recunosc: nu se poate plăcere mai mare decât cititul stat turceşte pe canapea. Sau şi mai bine, într-o rână, pe partea dreaptă şi cotul sprijinit ergonomic în pernă: ajută, de pildă, să nu oftezi ca proasta din cinci în cinci minute. Sau cel puţin, aşa cred eu: nu sunteţi deloc obligaţi să mă urmaţi.

Dacă se întâmplă să fiu luată - fireşte, narativ - de mânecă, carnetul de muşama şi pixul cu tuş sunt accesorii indispensabile. Nu e nimic mai neplăcut decât să uiţi: aşa că nu uit. Alte accesorii în afară de astea şi de scrumieră & ţigări lungi nu am.

Ochelarii nu sunt un accesoriu, ci un soi de proteză: asum şi asta. Ca orice imperfecţiune, ajunge să fie, cu vremea, atât de parte din tine că nu te-ai putea imagina altfel fără o serioasă deflaţie de farmec personal.

***

Nu citesc în avion - scriu, asta da! - şi nici în tren, după cum nu citeam niciodată nimic în metroul parizian - dar mă fascina să mă uit la cucoanele fără dresuri care se strâmbau participativ urmărind giumbuşlucurile cu toporişca ale unei Mary Higgins Clark. Nu mai citesc halind: un plaisir à la fois, je vous prie.

Şi cam atât.

Urmuz, Klara, Lulu şi Pinocchio: voi cum citiţi?

PS: Am fugit la o cafea şi o plimbare.

Later edit: Ca să o lămuresc pe L., care a întrebat la fereastră pe când zăceam cu nişte felii de cartof crud pe creier, poate se duce naibii migrena asta idioată care m-a ţinut în casă toată ziua.

Poza din stânga nu e cea a aragazului lui Radu T.

În altă ordine de idei, aş vrea să aflu şi eu, via o scrisoare bine crescută, cine e nefericitul care urlă majuscul OUAGADOUGOU la janelă din trei în trei zile. Sau kinshasa - de ce cu minuscule, asta nu mai ştiu - şi care e chichirezul african.

Dar ce credeam, zău?

Nu şi nu şi nu: au feu des Esseintes, măcar pentru uzul călătoritului asiatic. În loc, Pantazi recomandă - în fine, e un fel de a spune, nu-i aşa? - रामायण.

Pe care o caut de bezmetică de vreun ceas şi ceva prin casele din faţă. Şi deşi nu contasem pe un succes imediat, frustrarea şi bâzdâcul sunt atât de mari încât mă resemnasem să comand un al treilea exemplar, de oriunde - dar repede.

Căutând febril, o găsirăm pe asta, unde îi e şi locul: la Registrul Comerciului. Ramayana SRL din Gheboaia, Dâmboviţa: evident, poetică dugheană ţigănească dintr-un sat cu stupe şi foarte mulţi clopoţei.

Să ne fie cu iertare, dar nu mă putui abţine. Ce, numai eu să dau în colaps? Pft.

PS: Non, sérieusement, d-ta vrei să mă căpiezi, bag seama. Va trebui, la un moment dat, povestit ceva şi despre Peter Brook.

Femeia română cu plasa în mână - 2. Occhio, eh?

Dar să revenim cu vreo câţiva ani în urmă: marile plăceri sunt - mai întotdeauna- comparative.

Cine este pantahuza şi ce doreşte ea de la lume & viaţă?

Amănuntul în sine nu e o crimă, mais cela aide de le savoir: înainte de a fi orice altceva, Ramona B. e uălteancă. Cu alte cuvinte, un fel de picciridda palermitana - bineînţeles, dacă dzeu i-ar fi băgat în sac beaucoup de choses şi-ar fi aterizat-o den născare în ţara tuturor fantabulaţiilor personale. Cu aşa un pedigree, ar fi putut fi mai amabilă în aserţiuni, totuşi: iară nu mofturoasă, la bouche en cul de poule façon Adrian N.

"Potevo scegliere di esibirmi ovunque in Europa". Bineînţeles, vorbind cu nostalgie - da' nu prea mult, că-mi curge rimeaua - calpă despre debuturile unei cariere absolut fulminante.

Ce face Ramona în viaţă? Inginerie genetică? Arbitraj internaţional? Sisteme revoluţionare de smuls sprâncene nepoftite? Boh, un peu de tout cela, cum se spunea cu o fluturare de mână pe la 1900 ca să se descrie o vieaţă de oţiu & viţii.

Cu diferenţa şi restul, desigur, că o sută de ani mai târziu paleta unor ratări diletante e infinit mai monocordă şi mai lipsită de farmec.

***

Şi e adevărat: de prin 1991 încoace, Ramona e absolut oriunde nu te-ai gândi să o cauţi. De la teleshopping mafiotic - ahanant avec conviction suggestive sur une sorte d'engin SM portant le doux nom de Mistofrutta - şi până la divertisment în chiloţi, ceea ce e o tristeţe ipocrită. Dacă totuşi nu o găsim prin colecţiile amatorilor de giumbuşlucuri MILF, asta nu e neaparat un noroc: ci mai degrabă, dovada unei griji şi frici feroce de razna totală. Evident, Ramona a învăţat de-acasă că lucrul în pagubă nu are niciun chichirez şi nu prestează fără bani, dar zău: la aşa potenţial, credem că avea mult mai multe de spus şi de oferit scenei, publicului larg, masselor interesate de teoria coapsei răsucite lasciv.

Aşa, nici pe cal şi nici în teleguţă, trebuie că publicul masculin rămâne cu un gust amar, cu o promisiune de desfrâu: Ramona arată dar nu consumă, cum ar spune suratele ei locale. La Paris, i-am zice allumeuse sau mă rog tassepé - ne abţinem să traducem, dar credeţi-mă: c'est pile-poil cela, heh.

***

Condamnată la soft, înlănţuită de propria educaţie aleasă despre care nu uită să vorbească cu toată gura ori de câte ori e întrebată, Ramona nu a avut geniul Celeilalte. La mala, ca în telenovele. Anume veşnic detestata Zână Măseluţă cu monturi şi dinţi lungi, souriant comme une catin diabétique et jurant comme un charretier ouzbek. Cu voia dumneavoastră, am numit-o, doamnelor şi domnilor, făcând-o să se egziste vremelnic pe foaie pe furtunoasa Andreea M.

De-aici încolo, ar fi mai simplu să fim foarte răi şi să facem lista chestiilor pe care Ramona B. nu le comite. De pildă: Ramona B. nu se ţine de degetul mic al dextrei surogatului local de Shakin' Stevens.

Ramona B. nu înfiază copii din lumea a treia cu mai mare uşurătate decât ai lua un pisioi cianotic de la Vier Pfoten, ori de câte ori sticla din sufragerie îi dă veste despre un subiect cu mortăciuni internaţionale: taifun, molimă, foame, etc.

Ramona B. nu urcă pă Kilimandjaro cu un atelaj de principesă vizigotă, ce include trei operatori VHS Beta, două dădace, o pedichiuristă din Pilipine, un ziarist de scandal ascuns în portbagaj care o va poza în prosop cu voie bună şi contract şi doi speriaţi care târâie valiza, bocceaua cu rimel şi pantofii Louboutin.

Ramona B. nu aduce mătuşi uitate de războiul rece în Cuba sau plozi descreieraţi rătăciţi prin Antilele Olandeze sau paricizi iertaţi de lege de prin Angola: nu leşinaţi, doamnă, hăhăhă, fiul dumneavoastră este .... - pauză insoportavel sadea - ..... este chiar aici - doamna leşină, se aduce apă rece fără lokoum - hăhăhă, mvai, da' ce fericită sunt... să cânte - insert unemployed former Kuschelrock star here: Belinda Carlisle, Roxette, Bonnie Tyler, etc. - hăhăhă, ei căcat, am făcut-o şi pe asta... cine mă demachiază şi pă mine.... hai bagă viteză, ce draci ai...Etc. Etc. Etc.

De toate pentru toţi: une fille de chez nous, quoi.

***

Nu şi nu şi nu: Ramona B. nu se dă în stambă de plăcerea pătimoasă a Ţăndăreilor. Ea chiar e o doamnă, fată. Şi mai mult de-atât: e doamna din Italia, livrée en kit - poşet Vuitton cu monograme colorate, Yorkshire terrier - la mia bambina, il mio cuore di bambolina, tupeu cât casa.

Şi voce de ceferist, care ne tâmpeşte timpanul ori de câte ori întreabă cu aplombul ei de pe Jii: occhio, eh?

Încă niţel şi s-ar crede Darclée, de vreme ce nimeni n-ar îndrăzni să-i spuie Andreei "la" Marin. Şi pentru că un răget expresiv nu a ţinut niciodată loc de operă vitală, translaţia către lucrul cetăţii se făcu în modul cel mai natural cu putinţă, ca o încununare a unei legende personale găunoase şi bine pieptănate, amin. Căci la Badescu nu este vulgara emigrantă economică de rigoare, ci un instrument al concordiei europene, zice ea atunci când e întrebată de ce naiba şi-a căutat soarta la Râm: "Dopo Ceausescu, le autorità volevano migliorare all'estero l'immagine del Paese. Io ero già nota come attrice e cantante."

Io ero già nota: heh, aşa se cheamă acuma Cântarea României 1985, da?

Glam, glam and glam, la tot cartierul. Restul e la Ştefan, cum spuneam la prânz: şi zău, ar fi păcat să rataţi una ca asta.

***

Şi o lacrimă, în coada genei false, stârnită de întrebarea perfidă a ziaristului pofticios - "deliziosamente stretti come sardine nell'abitacolo lillipuziano...": "Nessun cicisbeo che l'aspetti?"

Aveam o bănuială feroce despre întrebarea asta. Aşa că am vrut să fiu lămurită cu totul şi-am întrebat-o pe Aquiu: dragă, ce-nseamnă exact cicisbeo?

Ăăă... păi iniţial însemna ceva de genul Prâslea cel Voinic, dar mai nou în argou e ceva între baubau şi oligofren.

Ah. Adică un fel de căcăluş.

*sclipire interesată *

Exact: un fel de căcăluş. Da' unde-ai găsit chestia asta?

Lasă...

***

În orice caz, tărăşenia asta deschide un alt dosar, greu. Ce mama naibii se întâmplă cu femeia română?

Cu sau fără pungă, imediat după ce mai scotocesc prin bibliotecă. Un ordin de lighioană e un ordin de lighioană, heh. Vous voyez, Messire? Nous sommes toutes des midinettes, să trăiţi!

Another Beat

Nu, nu şi nu: domnul Pantazi protestează - nu se cade să îl iau pe des Esseintes la Vientiane, sub nicio formă. Deşi trebuie să recunoaşteţi domnule: chestia asta sună formidabil, cum altfel?

Ca să răspund după pricepere fermecătorului bilet de adineauri, am găsit o tălmăcire altfel a frazei scoase din Marcu, pe care dumneata o aşezasei la căpătâiul unei călătorii:

"Şi chemă pre cei 12 şi începu pre ei a-i trimete câte doi, câte doi şi deade lor puteare spre duhurile ceale necurate. Şi porunci lor ca nemică să nu ia pre cale, numai toiag, nice traistă, nice pâine, nice bani în pungă. Ce numai încălţaţi cu colţuni şi să nu să îmbrace în doao veşminte. Şi zicea lor: Veriunde veţ intra în casă, acolea rămâneţ până veţ ieşi de acolo (Marcu, 6, 7-10)."

***

Rezumând, iată la ce m-a dus mintea fix citind scrisoarea dumitale. Un început de explicaţie, ca şi cum am mai fi avut nevoie de aşa ceva, hm.

Dar nu rezist - şi: "Iară şarpele era mai înţelept decât toată hiarele ceale de asupra pământului, care le-au făcut Dumnezău; şi zise şarpele cătră muiare: "Ce că au zis Dumnezău să nu mâncaţ den tot lemnul grădinii? (Facerea, 2, 1)"

Une fois la substantifique moelle avalée - pentru că la asta o îmbie lighioana pe nevinovată, anume la neruşinarea nuanţelor - ce qui devrait arriver, eh bien, arrive: " Şi să deşchiseră ochii amândurora şi cunoscură cum despuiaţi era şi cusură frunze dă zmochin şi-ş făcură lor încingeri împrejur (Facerea, 2, 7)".

Cam aşa şi cu hagialâcul ăsta, am impresia.

PS: Fireşte, splendida transcriere e cea a Bibliei de la Bucureşti, pe care o recomand cu căldura dintotdeauna. Nu numai că e susceptibilă să dea acea certitudine calmă a lucrurilor adevărate. Şi nu numai că, pentru mine cel puţin, e unul din rarele lucruri pravoslavnice suportabile. Însă peste asta şi peste Mateiu, limba română nu poate, pur şi simplu.

Femeia română cu plasa în mână- 1: La Miss Congeniality arriva sulla Smart

Elanul epistolar al dimineţii curente - cu totul întrerupt de un bilet feroce al lui Ştefan Tălpălaru, care ţine să ne-o reamintească - şi bine face! - pe vijelioasa, famelica şi foarte insistenta Ramona Bădescu.

Sigur, traducerea interviului pe care această - doamnă? domnişoară? - bref: fiinţă a avut amabilitatea să îl acorde unui gazzettino de-al lui Berluska e absolut homerică de neruşinare şi enormă de spume reactive. Pe şleau, Ramona şi-o cere cu taxă inversă. Ca şi altădată şi pariem - ca şi în viitor.

Mi se pare uşor regretabil că autorul biletului a trecut cu graţie - sau poate greaţă, dar nu are nicio importanţă - peste adevăratul deliciu al porcăriei incriminate, anume introducerea. Prilej de a savura strategice pepite de obiter dictum ale Ramonei.

Qui se la joue citoyennement affairée, de când cu jobul de libarcă delatoare - pardon, consigliere - a margravului d'Alemanno, acest Scarpia cu picior mic al unui fascism ma foi, très ordinaire.

Iată, o persoană îngrozitor de prinsă cu diverse: "Vorrei essere clonata per essere ubiqua", miorlăie vaporos cea care se prezintă cu un zglobiu joc de vorbe - "romana, romena, Ramona".

Tja: ganz hübsch. Zaza, raza, vaza -gen.

Dar pentru că ramonaromenawhatever e, în casele minţii proprii, un personaj cu mare grijă de imaginea proprie şi personală, iată şi explicaţia fantasmelor sale high-tech: "con la politica non ho più vita privata".

Aţi întrebat ceva? Nici eu, doamne iartă-mă.

***

Un exerciţiu fără îndoială interesant şi plin de învăţăminte e să ne închipuim cum naibii ar fi sunat interviul ăsta într-o limbă streină, alta decât dulcele grai răstit de la Râm. Ştiu sigur că în franţuzeşte, de pildă, opiniile şantezei ar avea un par în fund de toţi dumnezeii care ar fi putut să o transforme în ceva şi mai înduioşător decât e.

Fascinantă în torşonul ăsta de două pagini jumătate nu e însă latura sancta simplicitas a situaţiei. Fireşte, e clar ca lamura din care se adapă aezii că Ramona B. e o hetairă imperfectă, ahem: dacă ne mărginim la asta, chichirezul e relativ. Felul în care dumneaei înţelege să-şi construiască o virginală legitimitate publică mi se pare însă colosal.

Numaidecât vorbim şi despre asta: numai să ajung acasă - birja e jos.

Unde halim prin Bucureşti: Korea House, Bârgăului 31

Kimchi în Dămăroaia? Da, se egzistă, iar senzaţia e oarecum contondentă: cartier cu sentiment feroviar, recuzită façon cantine de chaebol şi zâmbete asiate.

Îl mai încercasem deja, pe vremuri mai propice unor crăpelniţe. După care, îl găsisem închis într-un început de după-amiază al unei duminici, crezându-l falit în regrete.

Şi aveam şi de ce. Bucătarul nu e român, şi se vede. Porţiile sunt mai mult decât generoase, însă de ceva vreme încoace, mă siderează cu totul cantitatea de haleală comandată de clientul bucureştean, în special muieretul ieşit în hoardă monosexe.

Astăzi, am trăit-o şi pe asta: la masa de vizavi, cinci ghiaure dezlănţuite şi o butterfly aproape îngrozită de atâta elan gustativ. Şi absolut toate felurile de pe menu, de la salate la plitele încinse.

Asta nu mai e indulgenţă plenară: ci cocină sadea, excusez-moi du peu şi nu faceţi ca mine - fiinţă sensibilă, delicată şi lesne de prostit cu vreo două linguri de diverse.

***

Lăsând înduioşătorul spectacol la o parte, ţiu minte a recunoştinţă prospeţimea halelii şi îndemânarea cu care se aduce foarte repede totul, ca să nu avem vorbe. Nimic din siktirul indolent al atâtor birturi care te lasă să fumezi, să te scarpini, să te şi cerţi cu vizaviul: poate în speranţa că ai uitat de comandă, cine ştie?

Cu analfabetismul meu ferice în chestiile astea, am uitat cu totul cum se numeau chestiile pe care le-am cerut. Atât cât trebuie de picante, suculente, fără zgârceală - encore une fois.

Ca la mamaia acasă. Mamaia de la Seul, evident. Patru din cinci : nu, hotărât lucru, pe mine vedutele cu pagode care fac ape în sunlightul becului de şaizeci mă stresează îngrozitor. Serviciul, niţel pushy - dar în limitele amabilităţii onctuoase: du coup foarte local.

PS: Am isprăvit mutarea din birou. De mâine, reluăm programul de voie, cu elan şi încurajări primite cu mare bucurie. Ştii d-ta...

กา มี ตา

Heh, vorba dihaniei: my Thai-fashion'd tailor is rich. Iar eu de trei ceasuri ameţesc în buricul unui vârtej de consoane şi vocale de la capătul lumii. Şi ca lucrurile să fie definitiv aiuritoare, diferenţele de tonalitate sunt aproape şi aparent insensibile urechii, la prima vedere.

A învăţa o limbă străină e întotdeauna echivalent unei naşteri de-a doua. Nu numai pentru că speri stăpâni răbdător noţiuni fundamentale ale unor scenografii domestice date altora de la bun început; cu asupra de măsură, poate, respiri cu totul altfel.

***

O limbă nouă e o viaţă nouă: în viaţa mea franţuzească, sunt reclamagioaică şi feroce, coafeză- cu-lipici, mârâită cu antren şi nu de puţine ori extraordinar de pisăloagă - de pildă. La polul opus, existenţa mea germană seamănă cu studioul încropit neglijent al unui imobil de raport pentru chiriaşi grăbiţi. O mescioară cu un picior cam şubred, un telefon care nu prea sună, un televizor cu lămpi, o carpetă cam jerpelită şi vreo câteva conspecte înţesate de cuvinte lungi, uitate pesemne de vreun restanţier degrabă iubitor de Kant.

De ruşine, evident.

***

Ce să mai spunem despre misterul domnului Pantazi, care nici astăzi nu se poate hotărî să ne spuie cu precizie în câte feluri ştie rosti o serie de lucruri fundamentale, alintându-se ca Barbey în faţa umeraşului cu jabouri? E poate momentul să şi scriem stupefacţia de a şti cum vorbeşte româneşte, la extrema nuanţă a fonemelor, permiţându-şi calambururi şi cabriole de vocabular inaccesibile bietului expat lambda.

De parcă el şi nu eu ar fi crescut în ţigănia Ciolpanilor, dumnezeule mare!

Cum credeţi domnule că primeşte the native speaker ştirea banală că un oarecare grain de sable a vărzărit de tot nu mai ştiu ce deziderat sau că întârzierile trenului de Brăila - au hasard, Balthazar - sunt susceptibile să aprinză oftica şi şucăreala?

Răspundem, neîntrebaţi: în plex, fireşte; şi cu mare bunăvoinţă siderată.

Domnul Pantazi nu vorbeşte o mie cinci sute şaizeci şi patru de limbi streine. Domnul Pantazi are o mie cinci sute şaizeci şi patru de vieţi paralele, pe gustul lui Plutarh. Ăsta da, harem!

Cu aşa o karmă, poate să-şi muşte cu toţi dinţii şi de pe-acuma porţia de samsarale.

Heh: j'ai longtemps habité sous de vastes portiques.... ehrm, despre ce vorbeam?

***

Urmându-şi proiectul obscur de a face pesemne din zază - congaie, şi asta încă înainte de sosirea la Suvarnabhumi, lighioana neobosită ne dete de lucru. Douăzecişidouă de lecţii de thai: scris, citit, vorbit.

Aşa, de vară. De kiki şi de bombo absolutist. Şi de supravieţuire, fireşte.

Huh? Aţi spus citit? Ei poftim reacţie telefonică a Fregatei, din casele din faţă şi de adineauri - şi caveat, pereţii sunt groşi: ai păţit ceva, tuşeşti, ţi-e rău?

Nu dragă, de ce?

Se aud nişte zgomote ciudate de la tine. Eşti ok?

Oh, c'est bon, maman, j'étais juste en train de faire la brouette thaie sur le tapis ... euh...réviser mes consonnes...

Tss. Mais de quoi elle cause encore, celle-là?

În speranţa că zgomotele de lupanar tabagic pomenite indirect mai sus nu vor avea consecinţa drastică a reclamaţiei la sectorist, fireşte.

***

Una peste alta, este o plăcere să împart cu voi secretul - acum vorbim serios, da? - unei stupefacţii fonetice. Thailandeza e probabil una din cele mai indolente şi senzuale limbi posibile. O credem în stare de multe sminteli imediate, ţinând cont şi de perversitatea unor polisemii câteodată ameţitoare şi fără nicio legătură directă. De pildă vorba กา, care europeneşte se scrie gaa: eu, muiere proastă, am auzit de vreo treizeci de ori la rând fix uăăă.

După care m-am liniştit - poate totuşi sunt normală.

Ei bine, กา înseamnă corb, dar poate să însemne şi ceainic sau să-ţi dea de ştire că interlocutorul tău din Saraburi pur şi simplu vrea să te întrebe ceva: o desinenţă, pe tipicul teribilului - ne latinesc.

Venitne rex? Heh, voyons: je te dis que je me soigne.

Tot aşa, ตา - dtaa, adică tot un fel de uăăă, mai cu ochii daţi peste cap cette fois-ci -înseamnă şi tataie dar şi ochi sau rând - as in : when your number is up, your number is up.

Ce ziceţi: parfum, nu?

***

Aşadar, misterioasele cârlige din titlu - กา มี ตา, adică gaa mee dtaa, sau mă rog uăăă-miii-uăăă, dar insist: mai înjunghiat, altfel nu funcţionează - pot să însemne ca în Ionesco:

Corbul are ochi. Tataie are un ceainic. E rândul corbului. Ţi-a venit rândul? Ochiul are ceainic. Rândul are ochi.

Mda. Sau cum scria domnul P. adineauri: my thailor is rich. Nimeni nu-l întrece la din astea: nici pe croithor, nici pe maître Corbeau.

Sur son arbre penché şi pe care, dacă nu l-am convins de savantlâcul nostru asiatic, sperăm cel puţin că l-am făcut să zâmbească. De la înălţimea maldărului de demotice, kanji şi alte felurite cârlige peste care împărăţeşte, cu aceeaşi graţie generoasă care e numai şi numai a lui.

Mais comment fait-il? Vengeance: un jour, bientôt, am să prind eu şpilul.

Mes lendemains en crochet chantent comme des apsaras scholastiques: gaa mee dtaa.... gaa mee dtaa...

Mă duc în Voorhuis să-mi fac rost de nişte ceai.

În rest, o singură carte...

Ca şi cum ar fi ştiut dinainte că ăsta e întotdeauna momentul cel mai dureros al calabalâcului, Dihania a ţinut să mă înştiinţeze ferm, în penultimul bilet de la cutie: " o singură carte, niciun fel de muzică, caietul Moleskine şi un pix nepreferat".

Mizasem pe vreo trei - e drept: cu moartea-n suflet- lucruri revizitate dar pe care le voiam neapărat citite altfel. Şi mai ales, altundeva. Cu mintea pe pereţii unor scansiuni, într-un finister aproape cu desăvârşire lipsit de electricitate.

Vă datoram asta, domnule: din hăul falimentului şi cu fericirea în care constaţi că toate lucrurile sunt vii şi adevărate.

***

Acum trei ani, pe vremea asta, răspunsul ar fi căzut de la sine fără prea mari cumpătări. Şi e previzibil să te gândeşti că în aprilie 2006 aş fi luat cu mare uşurătate în bagaj un chupete escolástico dens şi consolator: fireşte şi cum altfel, Les Essais. La apa lor şezum şi plânsem în fericiri de care nu mă mai credeam în stare.

Însă dacă şi astăzi mi se mai întâmplă să le găsesc savoare, am învăţat între timp că lucrurile importante se istovesc cu un dram de aşteptare. Pentru crăpat de minte, bietul Eyquem nu e de mare folos.

Pentru că de ceva vreme am luat deliciosul obicei de a călca în urma paşilor altcuiva, se întâmplă că alegerea cărţii privilegiate din punct de vedere asiatic n-a fost neapărat simplă.

***

La cinci dimineaţa, am pus pe masă trei volume. N-am tras la sorţi - n-aş fi putut să nu trişez - dar am stat să mă uit la fiecare, cu sentimentul că le văd pentru prima oară.

Toate trei au legătură cu multe lucruri ale Seraiului.

The Decay of Lying. Les fleurs du mal . A rebours.

Înjurând lipsa acută a lui Passagenwerk: oricum, impracticabil pentru spartanele condiţii de drum prescrise.

***

L-am ales pe des Esseintes din acelaşi impuls cu care mâna ţine şi astăzi în pumn une camelote pétersbourgeoise de rien du tout. Ţestoasa bătută cu nestemate derizorii, găsită şi înşfăcată de la iarmarocul din poala bisericii Спас на Крови, în prima zi a anului curent.

De-atunci, şade pe birou şi ne măsoară cu două boabe de piper factice: e mult mai deşteaptă decât mine, vă jur.

L-am ales pe des Esseintes pentru că trebuia să se urce naibii în trenul ăla de Londra. Iar eu trebuia naibii să mă sui în avionul ăla de Bangkok de mult mai multă vreme.

Hommage aux rétardataires et aux patiences de ceux qui ont tout le temps de leur côté.

Cu singura anticipaţie pe care mi-o acord cu de la sine putere: lire le récit d'un extraordinaire confinement dans une des monades les plus libres qui se peuvent imaginer.

Şi pentru că împarte un lucru foarte important cu dumneata: deochiul.

Nu e nevoie de adăugat nimic altceva: şi Indochina, tot deochi este.

PS: Ştiu, credeaţi că o să îl pomenesc pe Evanghelist. Nu, nu am să iau hârtia Crailor cu mine. Mais au-dedans, la mer.

Diferenţă şi rest

Il y a le voyage. Et puis, il y a le grand voyage - peu importe la majuscule, simple complaisance de transcription.

Le voyage tout court n'est qu'un déplacement, de A en B. Peu importe ce qu'il sous-tend: affection, ennui, voluptés diverses, aveuglement ou fuite. Le but est à la fois limite et alors, la logistique du plaisir connu d'avance prend le dessus sur toute autre chose.

Témoin malheureux, le voyage en Italie dont on ne cessera de parler - avant, pendant ou après - par horreur du vide, sans doute.

On ne peut être raisonnablement déçu, à Sienne: alors, de grâce, faire taire cette angoisse en sourdine. Coûte que coûte?

Nom d'une pipe et mille sabords, c'est drôlement chouette, leur truc, hein?

Et c'est ainsi qu'on passe complétement à côté de la chose: on ne revient de nulle part. Forcément: on n'est même pas parti, dans sa tête.

***

Or, le grand voyage fait que tout cela existe avant la lettre: partir avant même de prendre son visa.

Ce n'est pas une vulgaire translation, c'est une promesse. La seule qui vaille la peine d'être écrite et tenue.

A l'incrédulité des autres, j'oppose la sage pertinence du caprice. Et j'attends que l'Asie me jette en plein visage mes quatre vérités.

On ne reçoit pas tous les jours les clefs d'un continent: il y a du fief dans votre geste que je sais longuement prémédité, il y a beaucoup plus de densité dans mes stupéfactions que cela n'en a l'air.

***

A partir de là, écrire ce que ça fait serait presque de mauvais goût.

Soyons goujats et parlons-en, justement. Tenez, je parie que je ne sais même pas ce que je suis en train de dire, là.

Pour me convaincre, vous avez pris le plus oriental des chemins: l'insinuation. Et ma foi, cela marche.

Trois heures du matin: sommeil haché, réveils factices. Je suppose que ça se passe comme ça quand on a plusieurs domiciles.

Sencillo

Zi aparent fadă şi ternă. Pe la zece şi ceva, un hău de lasitudine nepoftită, chef de dormit tun şi de stat cu mintea pe pereţi.

Lene contrariată.

Momentul în care, în naraţiune, trebuie neapărat să se întâmple ceva.

N'importe quoi, un rien du tout: se cere o aproximaţie.

Nu trebuia căutat decât în buzunarul tunicii negre, cu guler chinezesc: à quoi ça tient parfois, hm...

Et, ma parole, cela suffit. Voire...

***

...pero el Jardín Botánico es un parque dormido...

Et tout change, du coup.

PS: N-am crăpat şi nici n-am uitat să scriu. Doar că azi, mâine şi foarte probabil vineri suntem în foarte mari agitaţiuni la Agie. Cineva, undeva, a hotărât brusc: biroul fără ferestre al subsemnatei e un scandal. Rebelote de la etajul doi la trei, cu faţa spre Herăstrău.

Şi cu o hărmălaie de hârtii, dosare, cabluri şi creieri pe pereţi ceva de speriat. Ceci expliquant cela.

Adineauri, plimbare în birjă spre Mântuleasa: se cerea şi asta. Solacolul - non, l'article n'est pas de trop - cum prevăzusem dulce-amar acum ceva vreme. For sale.

...que sólo despierta con la lluvia...

Devant l'énigme

Motto:

"Ainsi, dans cet autre monde, nous retrouvons chez l'homme, non seulement les sentiments généraux qui sont le fond et le patrimoine commun de l'humanité, mais aussi, très probablement, ces états d'esprit particuliers, ces subtiles nuances du sentiment et de la pensée, que nous sommes portés à croire le privilège de nos organisations affinées."

(Jules Boissière, Carnet d'un troupier, Fumeurs d'opium)

În 1883, apare la Paris prin grija editorului Lemerre şi destul de probabil prin speze proprii, o plachetă de versuri a unui tânăr provincial sensibil, Jules Boissière: Devant l'énigme. Niciodată reeditată, o putem bănui de multe păcate: nimeni nu e neapărat serios sau adunat, la douăzeci de ani. Iar vremea cărţii e una de majoră ebuliţie poetică.

Însă titlul rămâne, fie şi numai pentru rezonanţa lui uşor ironică, la scara biografiei autorului: trei ani mai târziu şi cam pe neaşteptate, Boissière se îmbarcă pentru o lungă călătorie de nevoie în Indochina. Acolo îşi va construi o identitate şi un început de carieră: retezate prematur, pe gustul calendarelor noastre europene.

Le voici enfin devant une vraie, belle et somptueuse énigme: şi asta pentru că, la 1886, voiajul indochinez e echivalent cu o descindere pe lumea cealaltă.

***

Nu, nu e vorba de o altă planetă, ci mai degrabă despre un univers paralel: în care densitatea timpului care se scurge alene între ceasurile răsăritului şi amurg e cu totul alta, reflexele sunt încetinite de noi năravuri, nuanţele au deseori subtile cruzimi, iar geografia - oculte şi neaşteptate virulenţe. Am putea chiar scrie cu mare neobrăzare, dimpreună cu beizadelele von Trapp: the hills are alive, dacă nu ar fi vorba de senzaţia unei conspiraţii universale, faţă de care orice îndemânare sau subtilitate a lumilor noastre nu mai are niciun rost şi niciun folos posibil.

De aceea, întrebarea fundamentală care străbate cu insistenţă întinderea celor şapte nuvele adunate sub semnul blestemat şi calm al fumătorilor de opiu este pur retorică: cine supune pe cine, în povestea asta? Colonistul francez, călare pe artilerie dar supus presiunii unui mediu ilizibil, luat complet pe nepregătite de duplicitatea rafinată a mentalităţii locale şi lesne smintit de muştiucul unei pipe de fildeş? Sau mandarinul înfăşat în valtrapuri de mătase, indolentul capabil să zacă abstrus, răsfoind clasicii sceptici ai Soarelui-Răsare, într-o indiferenţă cu totul pierdută în Occident de la res publica încoace?

Car on aimerait savoir, du haut de nos cervelles de Blancs: qui sont les méchants de l'histoire? Ah: il n'y en a pas et c'est quoi cette question?

Je vous en prie, je ne fais que vous lire, hm.

***

Spălat de riscul unor siropuri neavenite, Boissière reuşeşte să evite coaja de banană pe care Morand alunecă rânjind graţios: Indochina dumnealui nu e sentimentaloidă nici măcar treizeci de secunde. Dimpotrivă: şiroaie de sânge şi ţeste sparte pe fiecare foaie, într-o hărmălaie complicată la extremul coşmarului de harnaşamente, tunici, muniţie.

Şi trădări povestite aton: cum se şi cade, fireşte.

Dacă am fi ailleurs, am rezolva destul de simplu problema, cu un arabesc elegant şi cam prea din cuţit: المكتوب. Dar nu suntem şi asta schimbă drastic o serie de parametri: pentru că recursul la noţiunea de destin nu reuşeşte să explice toate nuanţele unor situaţii. Destinul e un lucru exterior, incompresibil şi căruia nu i se poate rezista: ororile acute şi precarele fericiri ale personagiilor agitate de Boissière sunt însă aproape invizibile cu ochiul liber, de-abia schiţate şi veşnic schimbătoare. Undeva s-a produs un scurt-circuit, iadeşul s-a rupt strâmb: legile cele mai subtile ale universului sunt supuse Capriciului. Regulile se schimbă din mers.

Tant pis pour tout le monde: seule l'incertitude est certaine. Et l'Opium aussi.

Adevăratul cuceritor, cel căruia i se cuvin toate laudele este cel care şade deoparte, după chipul şi asemănarea mandarinului din stânga, măsurând cu puls egal deriva unor recuzite trecătoare.

***

Sigur, rezultatul e absolut pervers. Des choses d'un vice exquis: nici acum nu le putem cântări cu totul - serait-ce possible? Impactul e devastator: cine poate rezista unor aleatorii ridicate la rangul de cosmogonie? Nimeni şi nimic: identitate, naţionalism, orgoliu, voinţă - toate făcute pulbere de întâlnirea cu un altfel fără milă şi fără limite.

Tot aşa, simţim câteodată că autorului nu îi e simplu să ducă în spate circumstanţe şi amănunte care închid în sine o lume întreagă. E adevărat că zilele trecute pomenisem momentul în care piciorul o cam ia razna: oh, si peu et si vrai, d'ailleurs, qu'on ne saurait que respirer davantage ce trouble. Din vreme în vreme: un oftat pe jumătate, o înduioşare pasageră, o nuanţă strunită după puterile unor traduceri, o concesie făcută nevoii cititorului de a înţelege mai mult şi mai repede.

Biata Thi-Teu, de pildă, vorbeşte la un moment dat ca o cusătoreasă încrezătoare în puterea şi voinţa proprie: tout n'est pas perdu, je triompherai!

Il y a du Carmen dans cet émoi de saltimbanque: şi oftăm şi noi, pentru că ştim - sau credem că ştim, ce mai contează? - că totul e pierdut cu desăvârşire.

***

Şapte nuvele exemplare, magistrale, fără cusur posibil. Am impresia că de-abia acum încep să pricep şi eu câte ceva: şi drept să vă spun, domnule Dumneata, aproape că mi se face şi ruşine, nu ştiu cum.

Va fi nevoie să le reluăm, una câte una: un jeu de perles? Oui, mais des perles d'ambre.

Anti-criză

Nimic nu merge. Plouă. Factura de mobil. Nervi la stop. Scrisori nedesfăcute. Restanţe diverse. Bilet oprit la jumătate sau eşuat.

Şi în general, ianuarie.

Se egzistă o soluţie. Evident, desenată gros, cu dermatograf ferm: Pénélope Jolicœur. Una pe zi. Humor îndoielnic, dar eficient. Tembelism franţuzesc, 30-something, double income - no kids.

Scandalos, dar funcţionează. Asta, gen: oui, c'est gros et déjanté. Au possible: âmes sensibles, s'abstenir.

Sau mă rog, asta: à effeuiller, éhontément, en fait.

Gata, trecem la lucruri mai serioase.

Grădina cea băltoasă a Cişmigiului

Un loc nemaipomenit de periculos: nu se ştie niciodată peste cine poţi să dai, entre chien et loup.

"Cişmigiul e pomenit în Istoria Bucureştilor de Gion ca un loc de petrecere al bucureştenilor, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Pe atunci era grădina cea băltoasă a Cişmigiului. Azi e mândria oraşului, cea mai frumoasă dintre grădini. Generalul Paul de Kisseleff, pe la 1830, s-a ocupat cu secarea mlaştinilor din Cişmigiu, iar domnitorii Bibescu şi Ştirbei au înfrumuseţat grădina, acesta din urmă aducând chiar pe vestitul specialist Meyer de Berlin (1847), care a dat Cişmigiului forma lui de astăzi.

Dela intrarea principală, alee concentrice pornesc spre lacul în mijlocul căruia este o fântână arteziană şi apoi o insulă-terasă, unde se află restaurantul popular Monte-Carlo. Vara se face canotaj şi iarna, când lacul îngheaţă, patinaj şi hockey.

Grădina este o adevărată minune. Pajişti lineare, cu flori de sezon, cu ulicioare îmbrăcate în verdeaţă şi cu odihnitoare perspective, sau cu alee cotite sau umbroase, cu câte un bust de bronz sau al unei măguri a vrăbiilor...(Monumentul eroilor francezi al lui Ion Jalea, bustul scriitorului Gh. Panu şi al marei filantroape Elena Pherekide), drumuri cu trandafiri acăţători, sau rotonde cu coloane împletite în iederi şi cornee ca nişte teatre antice horticole, hăţişuri aproape sălbatice de pomi bătrâni sau lacul cu avuz pulverizat şi cu bărci, cu nuferi şi cu lotuşi, fac din Cişmigiu un colţ de parc englez alături de o grădină românească din cele mai pline de farmec şi mai caracteristice pe care le avem. Ele se înnoesc în fiecare anotimp, din mâna harnică a grădinarilor şi e o adevărată vedenie albă, sub zăpadă, din mâna de artist a iernii. E ca un miez înflorit al oraşului, ca o inimă care trimite valuri de miresme şi de răcoare în tot organismul mişunător al Bucureştilor. "

(Cicio-Pop şi Bădăuţă, Ghidul Bucureştilor, 1935)

Teaser: Ainsi donc, je mens

Din carnetul lui Pantazi:

"Je suis incapable de croire en des vérités froides: ou plus exactement, refroidies par la fermeté rugueuse d'un chiffre ou d'un postulat. Les axiomes me gênent, les statistiques me font scandale. Trop de détail tue le détail, le noie dans le bain gluant et sucré du kitsch: une ribambelle de fanfreluches bien-pensantes, responsables et somme toute, indignes d'un quelconque intérêt.

Or, à la différence de mes expériences sophistiquées, cette passion du détail vulgaire promet une éternité pour caniches.

***

Oh, vérités trop longuement parlées ou écrites, choses dont tout le monde parle avec la gourmandise verbeuse de celui qui n'en connaît rien! Laide et raisonnable perte de temps: à moi donc le privilège de la distorsion aimable, de l'imposture à cachet et de la déraison rêveuse.

Par conséquent, il est de mon devoir de leur préfèrer un de ces mensonges charmeurs et avares d'analyses interminables, le truc trop gros pour être raisonnablement cru. Observer la réaction des autres est une de mes plus secrètes joies.

Et je constate qu'il reste de moins en moins de gens doués du merveilleux ressort de l'humour: les femmes semblent, d'ailleurs, être de plus en plus atteintes d'une terrible pandémie de sérieux.

***

Serait-ce la faute de cette espèce de voracité qui se veut honnête, volubile et avenante, mais qui d'habitude finit par verser dans un profond ennui de mauvaise race? Faut-il blâmer cette éducation stupide qui leur apprend à parler pour ne rien dire et à s'entendre pour ne jamais écouter?

Pauvres brebis des dancings, vous avez troqué l'élégance contenue et la ruse des courtisanes pour la confession dans le vide et le partage jacobin des tâches ménagères! Tout cela sent sa milice, sa vie à crédit, son absolu de série télé. Je vous apporte du rêve et vous voulez savoir de quoi demain sera fait. Je vous libère et vous mettez aussitôt votre cou gracile sur le billot de la certitude domestique.

Le reste n'est que babil de commère contrariée. Et vos mensonges, autant d'aveux d'échec de l'imagination.

Vous me croyez lâche et je ne suis que de biais, confortablement installé dans mon aimable et féroce petite personne. Et je resterais des heures à vous contempler de cet angle quelque peu fuyant que seul permet le calme khmer. Découvert presqu'à mon insu, un certain soir de printemps, à Silom.

***

Ainsi donc, je mens. Je mens par charité, par ennui et par volupté. Par volonté de pouvoir, souvent. Et c'est jubilatoire: puisque la vérité est fade, le mensonge remettra de l'ordre dans la syntaxe des choses.

Paradoxalement, ma pensée va avec gratitude à la rencontre de l'Indifférent. Une très belle crucifixion, qui nous annonce Brummell."