O aselenizare

În ziua de luni, 25 noiembrie 1901, Louis Marie-Julien Viaud, zis şi Pierre Loti, pune pentru prima oară în viaţă piciorul la Phnom Penh, în drum spre fortăreaţa roasă de vreme de la Angkor.

În paranteză fie spus, Loti e unul din acele personaje despre care nu ştii foarte bine dacă îţi e cu desăvârşire nesuferit sau dimpotrivă, suferă de acel tenace deficit de imagine al unor clişee. Amintirile lui otomane, de pildă, au acel aer insuportabil al unui subiect fabulos râncezit în clişeul - du coup, foarte occidental - al batistei copleşite de sirop de pe cheu, plecărilor en catimini et au petit matin şi lacrimilor pe scrisoare. Cu aşa un narator, are biata Aziyadé vreo vină dacă mărturisim că ne-a umflat un râs de toţi sfinţii în trenul de Baden-Baden citindu-i năzbâtiile nevinovate?

De-altfel, personaj pare a fi descrierea cea mai precisă şi sintetică a domnului Viaud, acest Aubrey de Vere îmbătrânit până la domesticirea unor onoruri şi vorbind despre sine la persoana a treia: moi, le Roi, heh.

Iată cum îl vede, la şase ani, Jacques Chardonne care îl întâlneşte la o recepţie dată în casa părinţilor săi din Barbezieux: "Un jour il m'a amené à la gare chercher Pierre Loti qui venait pour un bal; nous l'avons aperçu dans son compartiment de troisième classe, causant avec ses voisins, car il aimait le peuple. Le soir, il ne parla à personne, et se tint debout sous un palmier du salon, gonflant sa poitrine couverte de médailles. Le lendemain matin, il disparut à l'aube, et on trouva son lit parsemé de violettes."(L'amour du prochain, 1932)

***

Sau, mult mai sarcastic, Albert Boulin, aghiotantul lui Clémenceau, care îl primeşte totuşi în audienţă, treizeci de ani mai devale. Asemănarea cu purtările englezului din Tiergarten este absolut flagrantă, dar cu o notă de ridicul aproape înduioşătoare: "Un petit homme noir et blanc en pelisse et casquette d'automobiliste (qui) ôta son dolman et découvrit une vareuse très collante constellée de décorations (...) j'imaginais un marin de haut bord et non ce petit homme fardé, poudré, frisé, les lèvres peintes et les oreilles trouées d'anneaux d'or, au parfum violent de Patchouli, benjoin et poudre de riz. Les paupières étaient passées au kohl (...) ce vieux monsieur déguisé en cocotte (...) au sourire ambigu."

Trăgând linie, Loti rămâne ce este: sigur, notele sale de voiaj suficient de ambigue- nu ştim nici astăzi, dar putem bănui că pe Aziyadé putea foarte bine să o cheme şi Ismail - nu rezistă neapărat unei comparaţii cu hagialâcurile orientale ale lui Nerval, de pildă. Dar aşa cum este, Viaud e teribil de reprezentativ pentru efervescenţa sfârşitului de secol nouăsprezece, care simte că se cam termină cu vremurile bune şi nu poate face absolut nimic pentru a împiedica una ca asta.

Temps languides, mais charmante époque: în ciuda unor astfel de fantazii personale duse până la palimpsest de sine, şi care astăzi ne fac să surâdem cu înţelegerea celor care au senzaţia că au văzut mai mult decât pot duce în spate.

***

Reţinerea mea e poate de înţeles, aşadar. Dar o carte despre Angkor, văzut la începutul secolului trecut de un călător cât de cât articulat nu era o posibilitate ce se putea uşor demite: şi nu am putut să rezist - sâmbăta trecută, am cumpărat-o.

Întâmplarea a făcut să citesc notula de mai jos fix în seara zilei în care văzusem filmul ăla cu decoruri nemaipomenite şi acţiune nulă şi neavenită în speţă. Simetria imaginilor m-a frapat şi pe mine: crezusem că ruina relaxată a oraşului e rezultatul stuporilor decolonizării sau, mai degrabă, teribilelor isprăvi ale lui Pol Pot.

Mare mi-a fost mirarea să citesc, negru pe alb ca şi autorul:

"Lundi, 25 novembre 1901

L'air, ici, est déjà moins accablant qu'à Saïgon, moins chargé d'électricité et de vapeur d'eau. On se sent mieux vivre.

Et une mélancolie tout autre émane de cette ville, qui est perdue dans l'intérieur des terres, qui n'a ni grand navire, ni matelots, ni animation d'aucune sorte. Voici relativement peu d'années que le roi Norodom a confié son pays à la France, et déjà tout ce que nous avons bâti à Phnom Penh a pris un air de vieillesse, sous la brûlure du soleil; les belles rues droites qui nous y avons tracées, et où personne ne passe, sont verdies par les herbes; on croirait l'une de ces colonies anciennes, dont le charme est fait de désuétude et de silence...

Aujourd'hui, cependant, se trouve être le troisième jour de la traditionnelle fête des eaux, et, le soir, quand le soleil tourne au rouge de cuivre, les bords du grand fleuve tout à coup s'animent. Dans l'une des jonques royales, dont l'avant reprèsente l'énorme tête d'un monstre de rêve cambodgien, j'assiste, en compagnie d'une vingtaine de Français et de Françaises en résidence d'exil à Phnom Penh, au défilé des longues pirogues de courses; elles passent dans des remous furieux d'écume, menées par des hommes demi-nus qui pagayent debout, en de belles attitudes, s'excitant par des cris. "( Un pèlerin d'Angkor, IV)

A şaizecişitreia scrisoare de la Ulan Bator: Flânerie şi pelerinaj

Motto:

"La lettre du Verbe écrit est une gaine et une écale; sous l'une se cache un glaive et sous l'autre un noyau. Ouvre ton cœur, brise la noix: ainsi, la lettre du Verbe étant morte, la Pneuma sera ta vie et celle de ton cœur.

(Anonyme, L'enclos sacré de la fleur hermétique, 1732, XXIII - La Lettre tue, l'Esprit vivifie)

De la Z., către P., la Calcutta

Mă tot întreb, domnule, de vreo câteva zile, fără să am vreun răspuns: călătoria asta asiatică, decretată şi concedată, e o lungă, lentă şi voluptuoasă flânerie?

Sau un voios pelerinaj al cărui miez se dezvăluie, la un moment dat, drept lucrul fără de care nici măcar nu ştiai că nu poţi respira cumsecade?

Legato vs. staccato, cum ar veni. Însă de prisos ar fi să scoatem dilema asta, deocamdată, din locul retoric care se potriveşte atât de bine grijelii de cufere, formularelor de viză, bref: preliminariilor de hagialâc.

***

Înadins am şters, pe rând, întrebările naive şi spaimele evropeneşti, de-altfel de ruşine pentru anul 2009.

În faţa unei destinaţii îndepărtate şi cu iz de sulf, călătorul inteligent nu are decât şansa vreunui incognito.

Se fondre dans la masse, y être et en être: autrement dit, avoir la désinvolture du flâneur, qui fait siennes la rue, sa vie, ses œuvres, dans une sorte d' émouvant impérialisme urbain.

Lucrurile astea se întâmplă atât de departe, că totul devine absolut delicios: nimeni nu va şti la Ban Phatang acele amănunte derizorii care devin brusc foarte importante la Bucureşti? Et alors?

Au feu Golescul, donc, dimpreună cu înduioşătoarele sale orgolii latifundiare ce îl fac să ocărască valah slujnica vieneză stupefiată: bre, ştii tu cine sunt eu?

Că la începutul secolului al nouăsprezecelea, dialogul dintre lumi nu e atât de evident pe cât ne-am putea aştepta de la o logică a timpului care vorbeşte cu gura până la urechi despre Raţiune şi Concordie: de-acolo şi până la chiseaua beizadelei, non mais!

Nu, evident că la zeci de mii de kilometri de casă nu are nicio importanţă cine mama naibii eşti. Poveştile patefonului din casele din spate nu vor înduioşa vreo improbabilă audienţă: nu numai că nimeni nu ştie cine mama naibii fuse Jean Moscopol, dar mai rişti - explicând analogic: une gageure, pentru că Jean M. nu e Trénet - şi să ţi se deie pe la nas cu inocentul refuz al lucrului colonial. Şi e foarte bine aşa: distanţa aduce cu sine emanciparea de starea civilă, de poveştile de duminică după-amiază şi în general de tot bagajul geocentrist cu care ai venit pe lume - mincinos, ca toate teoriile născute din frica dormitului cu lumina stinsă.

***

Se ceruse, acum câteva săptămâni, întreagă despuiere de cosa mentale europeană, de literele şi sunetele care ne sunt la îndemână. Capitulând fără prea mari eforturi, crezusem că e un capriciu de dihanie al cărui înţeles avea să mi se dezvăluie brutal, la faţa locului: mais en fait, c'est une simple et vraiment logique précaution hédoniste.

Chiar dacă pe Mekong se aude Bach şi în vreo văgăună poetică din marginea Cambodgiei te poţi pomeni că te duce mintea până în curţile lui Rimbaud, locul frastic al tuturor lucrurilor acestora nu sare mai departe de simpla utilitate a vreunei comparaţii.

Ar fi nedrept, cu siguranţă, faţă de ceea ce se anunţă considerabil de altfel. Iar voltajul unor voluptăţi cere neapărat amnezie temporară: ainsi soit-il, donc. Şi pentru că dumneata te gândeşti întotdeauna la absolut tot - ceea ce nu e numai sinonim unei expertize desăvârşite, ci şi semnul unei griji care mă înduioşează mai mult decât aş fi dispusă să admit - experienţele instigate de ucenicie lingvistică au pesemne rostul să apropie inima de minte: fără afect, înţelegerea e vorbă uscată.

Şi să aducă fie şi un imperfect parfum de acasă: da, domnule, suntem acasă în toate limbile pe care le vorbim. De aceea, constatarea mea că d-ta nu poţi fi decât un nemernic de traficant de paşapoarte - cel românesc îmi e drag, cu asupra de măsură - este ceea ce este: elogiu adus impecabilei dumitale cosmopolitii.

Gluma se îngroaşă, jocul se complică: mulţumită strădaniei dumitale, flâneria devine pelerinaj. Împletind aparent fără mare bătaie de cap cei doi vectori contrarii: dinspre sine către lume şi dinspre lume către sine.

***

Mânat de ennui şi cu tot timpul în faţă, flâneurul rescrie oraşul după pofta inimii sale: iar privirea dinăuntru alege ceea ce se cade văzut, reţinut, asimilat - cu alte cuvinte, şi în sensul cel mai brut al termenului, posedat - din lucrul străzii. Este, evident, o victorie a sinelui asupra lucrurilor: subtilităţile abile ale unei politici egotiste îi dau pe mână marele privilegiu de a pune carne şi sânge peste fantasmele proprii.

De aceea, domnule, nu m-am îndoit niciodată: dumneata chiar te plimbi, ostinato şi jubilatoriu, prin Bucureştiul interbelic, ceea ce este o mare fericire vitală dată cu parcimonie celor foarte puţini. Straniu? Voyons: suntem dincolo de vorba asta fără niciun farmec, care închide poema în ecuaţia unor imposibilităţi general respinse, în afara licenţei de stil.

Mânat de credinţă, pelerinul se lasă cu voioşia unei certitudini pentru care nu va avea pesemne niciodată destule cuvinte, în voia circumstanţelor care îi ies în cale: pentru că la capătul drumului se află ceva important şi de peste fire, toate i se vor părea esenţiale, toate vor avea o poveste numai şi numai a lor, o predeterminare, bref - un destin. Este, la fel de evident, o victorie a lucrurilor asupra sinelui: cum socoteala de-acasă nu se potriveşte defel celei din târg, cel care pleacă nu se va suprapune decât parţial celui care a ajuns la capătul drumului.

***

Cam tot asta au căutat şi turbulenţii, credulii şi uşor sterpii ani şaptezeci, fără să izbutească altceva decât descoperirea lupanarului cu masagii şi încântarea persistentă a hotelului cu buget redus. Reflexul de scârbă vinovată faţă de lucrul colonial, uitând că amănuntele sunt fără îndoială mai complicate de-atât - la urma urmelor, ce înseamnă o sută de ani, pentru o lume convertibilă în secole? - a ferfeniţit hărţile mentale şi turcit intenţia legitimă a unui dialog: o lume întreagă nu se poate dezvălui celui ce se uită, totuşi, la ea în genunchi.

Consecinţele sunt importante, din păcate: din surâsul jenat al anilor şaptezeci, doritori să spele cu pasul istoria recentă, ne vine, de pildă, iluzia unei ubicuităţi low cost - franchement, de câte ori am auzit în ultima vreme că Siamul e o destinaţie rentabilă şi oare cât colonialism bubos zace în fraza asta aparent nevinovată? Dar şi îngrozitoarea political correctness, de care moare în fiece zi câte puţin lumea de ieri - ceea ce e mult mai grav, pentru că greu reversibil.

Ceci dit, il suffit d'y croire: et j'y crois, moi.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a opta zi a lunii lui Esfand

Palimpsestul toxic

De la începutul anului încoace, un ziar central o ţine una şi bună: în - aproape - fiece zi de la dumnezeu, nolens volens, abonatul sau cumpărătorul din plictiseală va trebui să halească o ediţie specială a Scânteii. La pachet şi dimpreună restului de siropuri despre dansatoare ţigane decăzute, copii cu trei capete din Bărăgan şi combinate muribunde dintr-o subprefectură aleatorie.

Mi se pare că e un eveniment de o remarcabilă imbecilitate istorică. Mă explic, deşi probabil că nu ar cam trebui: etimologic vorbind, imbecilitatea e sinonimă stazei, cu alte cuvinte imposibilităţii de a merge mai departe, cu spaima sau greaţa peste spaimă sau greaţă călcând.

***

Heh. Iată anume o minunată ocazie pentru ca o conversaţie de nimica toată să sune în totul la fel, astăzi şi acum douăzeci de ani:

Nu vă supăraţi domnu', ce citiţi acolo?

Doamna cea pofticioasă la lucrul altuia ştie perfect ce citeşte domnul cu sacou pepit de export, pantofi cu găurele şi servietă de piele roasă. Dar asta face parte din scenariu şi zău... ce te costă să întrebi, la o adică?

Scânteia, doamna. Doriţi pagina cu morţii?

Doamna - pălărie cloche, rochie de supraelastic, ciorapi Adesgo cu un fir dus cu sorcova, dar ce contează, atâta deranj pentru un amărât de parastas la Feteşti? - mustăceşte dubitativ: se rentează să se rişte, aşa, la o interacţiune cu un necunoscut, în compartimentul de clasa a doua al acceleratului de C-ţa?

Ei, la naiba ghem: macrameul e laborios, plictiseşte şi cam strică ochii. Oftând a capitulare nu neapărat cerută, doamna acceptă omagiul: la urma urmelor, pagina cu morţii - adică Mica Publicitate - e singurul lucru lizibil din toată gazeta.

Chiar dacă nu se compară, soro, cu aia din România Liberă.

E adevărat: în 1989, domnul cu sacou pepit nu se poate nicicum gândi la muieri despuiate sau atentate cu maşini-capcană, preocupat peste măsură de raţia de zahăr. Iar doamna nu poate saliva de frupt non plus, suspinând după cabriolele proaspăt divorţate ale duduii purii de pe prima pagină - pentru că toată lumea crede că duminica, în familie, batem covoarele.

Neapărat înainte de orele 14:00.

***

Cu alte cuvinte, Scânteia de dinainte era un fel de accesoriu din oficiu, o pacoste la ordin. O citea - dacă se poate spune una ca asta - tagma activiştilor mărunţi, aprozariştilor ambiţioşi, directorilor blazaţi de liceu industrial.

Dovadă că nu prea s-a schimbat mare lucru în monadele astea, nu credem că jignim dacă îndrăznim să credem că şi astăzi e tot cam aşa.

Problema e în altă parte, îmi pare: ceea ce ieri era o simplă formă, în totul lipsită de fond, a unei demisii morale - devine astăzi o nălucă periculoasă a zilei de ieri.

Aiuritor e momentul în care, în ciuda plictisitoarelor materiale explicative, gândite pesemne pentru generaţiile mai noi, ce-şi amintesc ca prin vis de frigul şi foamea şi frica din case, realizezi că de fapt, pentru redactorii de fortune ai neobişnuitei publicaţii, ultimul an al comunismului românesc e un fel de brezaie amabilă. Cu neputinţă de luat în serios şi atât cât trebuie de nostalgic, în cheie senzorială, pentru a fi golit aproape cu totul de zdravănul element tragic al unor scenografii.

***

De unde şi impresia unei schizofrenii aproape comice, dacă nu ar fi de ruşine, atunci când frunzăreşti cuprinsul rigid, bătut în cuiele unor rubrici fixe, de la extrase diaristice personale la catastifuri de protocol de Partid şi de Stat.

Mai întâi, partea zisă virtuoasă. Aici, redactorul se simte dator să înjure explicativ: vedeţi, stimaţi cititori, pe vremea aceea - insert battered cliché here: odioasă, tristă, nenorocită - se demolau sate cu ghiotura, se stătea la coadă, se halea stavrid, se cărau sacoşe, se turna şi se bătea manual. Nicio analiză mai acătării, doar veşnicul, indigestul şi copleşitorul şuvoi de afirmaţii care dau bine şi spală conştiinţa: ce să mai, era rău de tot, dom'ne!

Ei, taci!

Pft. Dacă-ţi spun!

Şi isploatatorii? Ei ce făcea, nene?

Păi mondenele, en veux-tu en voici: ce mâncau voievozii de 23 Agust. Cu ce se îmbrăcau beizadelele roşii: banal - blugi Levi's şi helancă de import. Ce haleau străinii, aduşi din cele patru zări de oficinele cu iz castrist de joint-venture: i-auzi, mami, cică la nordici nu le dădea miere, că nu le place.

Truc possible, non mais!

Noi muream dă foame şi iei făcea zâmbre! Ai dreacu' accidentali!

Să nu mori, neamule?

***

Dar pesemne că nu e de-ajuns: câteva pagini mai încolo şi cu cât zvârlim microscopul mai cu elan înspre structurile cotidianului, minune mare - peizajul se schimbă, tonul devine aproape duios. Apare nuanţa, ca o şuviţă de verde de Paris în ciorba de burtă: ei da, era ca dracul ghem, dar... ia zi matale.... Brifcorul...conservele alea.... parcă nu erau chiar aşa de ticăloase. Nu?

Şi citim, iniţial amuzaţi, după care cu o agasare peste care nu ştii imediat ce vorbă să pui, cum tanti Mimi din Galaţi se împăcase în fond - remarcabilă gânditoare stoică! - şi cu prăpăditul de merlucius cu oase moi din galantarele înţepenite ale pescăriei din colţ.

Cu niţică răbdare, ieşeau neşte perişoare. superlative.. mvaaaai! Puţea pe toată scara dă la bloc, venea lumea ca la urs: ia zi, ţaţă, cum făcuşi, care-i taina?

Blessed be the meek. And the new media: în 2009, reţeta de merlucius haiducesc a lui tanti Mimi se dă cu netu' până la Melbourne, dacă vrea muşchii ei.

Talk about global target, eh?

Bieţii urmaşi! Încă puţin şi or să creadă că acum douăzeci de ani ne hrăneam cu diafilme şi ne înveleam cu macrou afumat.

Şi uite-aşa, pe neştiute, pe nesimţite şi - să mă iertaţi - pe nepişatelea, cum ar zice Arghezi, inadmisibilul se cuminţeşte, lupta de clasă are brusc o pană de curent. Totul devine, cum să vă spun, domnule, de o tandreţe vânătă, de o nostalgie stătută.... eheu, fugaces!

În proiect, criteriu şi sistem, rezultatul tentativei 2009 de Scânteia e mult mai dureros chiar decât versiunea originală.

Un palimpsest toxic.

Ce lume veselă, una peste alta - cum obişnuiesc să spun.

Roblogfest

A patra ediţie, am impresia. Şi o mare uşurare personală: anul ăsta, nu veţi găsi Seraiul pe lista propusă pentru premiere - o napolitană, ceva? heh.

Anunţasem încă de anul trecut: n-aş mai vrea să particip, după cum nu privesc cu ochi buni nici jocurile şi concursurile mai mult sau mai puţin literare. Sincer, ultima iniţiativă haioasă e probabil cea a Festivalului de Poezie Poliţistă, mais bon, niciodată nu m-am priceput la lucruri din astea, amândouă.

Cred, însă, că uşurarea mea merită o explicaţie. Mulţumind, du coup, celor care s-au abţinut.

***

Nu cred că valoarea unor lucruri se măsoară în numărul de cititori sau, mai rău, în tapajul care se poate întâmpla în jurul lor. Una e comerciul, şi cu totul altceva electrocardiograma: iar telalâcurile astea nu fac bine minutului de inspiraţie. Ce vrem, chestie de ego: alt lucru parşiv, care nu se împacă defel cu umilinţa momentului în care pui mâna pe creion, pentru că altfel nu se mai poate.

La prima ediţie, am participat cu surprinderea unor nominalizări şi curiozitatea inerentă noviciatului. Fără iluzii: şi totuşi, laureaţii 2007 m-au surprins, neplăcut, câteodată. Cumetreli provinciale, orgolii californiene: câtă relevanţă are un cineva care vorbeşte cu elan şi în vrac despre mirosul de ghenă din casa scărilor, noile tehnologii şi home delivery?

E poate vremea să ne gândim la diferenţa dintre creator de opinie şi procrastinator. În România - care ne ocupă tot timpul: zău, cum să găseşti pertinentă aşa o flatulenţă sofistă? - avem batalioane de nărozi şi puţine voci reale. Dar asta ştiţi deja, fireşte.

Estimp, dacă aveţi chef, votaţi-l pe Urmuz. Eu cred că merită.

Cluedo:seule, avec le comte, sur le terrain de golf

"Et puis je rencontrai le comte [...] qui, paraît-il, nourrissait contre mon pays de dangereux projets, mais qui m'apparut sous les aimables traits d'un joueur de golf. Il était en civil, alors que la presse publiait chaque jour [ses] photos [...] dans un fastueux uniforme. Il n'était pas accompagné par sa femme, mais d'une suite nombreuse et turbulente de jeunes garçons.

Il vint vers moi, et après s'être incliné et m'ayant baisé la main fort galamment, il me rappela qu'il avait fait ma connaissance à la Biennale [...]. Il était fort empressé et je me rappelle qu'un jour il me proposa de se promener avec moi dans le parc. Nous étions environnés de toute sa troupe d'aides de camp et sans doute aussi de policiers. Nous marchions, le comte [...] et moi, en avant, quand, tout à coup, j'eus l'idée de me retourner et - oh, surprise ! - je me trouvais seule, dans le parc désert, avec [lui]. Je lui fis part de mon étonnement.

[...] Très sûr de lui, [il] sourit et me dit simplement :"Mes amis sont intelligents, ils savent, ou plutôt ils ont deviné, que j'avais envie de rester seul à seul avec vous." Il me prit le bras. Nous nous retrouvâmes ainsi presque chaque jour, le comte [...] et moi, dans le jardin du golf. Il me faisait une cour empressée. J'étais sans doute flattée d'être l'objet de [ses] attentions [...], mais je ne cédais pas à ses instances, car je le savais très coureur."

Înadins am croşetat şi răscroit textul ăsta de mai sus, aparent anodin.

Întrebarea este: cine este galantul personagiu?

Răspunsul, cu poveste cu tot, sâmbătă dimineaţă. Până atunci - faites vos jeux: tout seuls, na janela, mais avec culot.

PS: Azi, zi grea dar rezultate pe măsură. Halesc ceva şi reviu.

There Is No Monkey in My Hotel

Pentru că se decretase de -prea- multă vreme chestia asta, a trebuit să folosesc profitabil trei ore, ca să mă zgâiesc pe îndelete la filmul khmer al lui Matt Dillon - antipatică lighioană, soit dit en passant, heh.

De două ori aşadar, prima dată cu dezamăgirea aşteptată a intrigii, şi a doua oară cu acea voluptate uşor vicioasă a unor anticipări impresioniste.

Asta merită nişte explicaţii: după cum şi anunţasem în biletul de la cutie de acum vreun sfert de oră.

D-ta decretezi, domnule; plus modestement şi fără promisiuni, eu îmi rezerv privilegiul anunţului.

***

One should never trust the Actor's Guild, heh. În special în secunda în care belatrul de rigoare trece în spatele camerei de filmat şi se-apucă să mârâie action! juste pour voir ce que cela donne, din cinci în cinci minute. În paranteză fie spus, belatru impecabil îmbrăcat în context, cu acel aer relaxat şi uşor canaille cerut de loc şi de anotimpul intermediar al intrigii.

Bref, nu ştii foarte bine de unde ar putea să descindă în cadru personagiul lui Jimmy: de la clubul trântorilor expaţi de rigoare? de la bordel? din buza poligonului de trageri? dintr-o caravană de traficanţi de statuete cu surâs extraterestru?

Şi e foarte bine aşa: trêve de midinettes, ceci dit şi punct cu fashionismele neo-colo.

Pentru că scenariul e revoltător de insuficient - chiar incoerent, pe-alocuri, cum bine punctase domnia ta. Şi se mai face vinovat de flagrante resucées fatiguées - et du coup fastidieuses - din Godfather: ce naiba, cela ne mange pas de pain et cela peut toujours te tirer de l'embarras.

***

Imposibil de înţeles convenabil, de pildă, rostul personagiului uşor buf al lui Depardieu, întotdeauna cu înjurătura lui Cambronne la gură şi cu înduioşări ca nuca în perete, veşnic cu sticla de calva sub braţ: ocheadă nostalgică pentru Indochina de ieri, poate?

Infecta şi uşor bovina Natasha McElhone, cu aerul ei dintotdeauna de groupie du bataillon, madonină cam luată cu nervii şi high on amphetamines sau după electroşocuri: ah, ce sourire de postière....

As usually - cf. Surviving Picasso - I'd staple things to her head.

Excusez du peu: la femme est une louve pour la femme, heh.

Cu neputinţă să nu te umfle râsul la tirada paraplegicului cu şrapnelul care nu se egzistă: foarte Platoon în intenţii, dar fără compostură.

Trop de blancs, dans ce film à petite pointure. Du coup, ceux qui s'en tirent le mieux sont les khmers: foarte frumoasă, de pildă, scena de final în care Sok se închină în legea lui, după ce lasă jumătate din biştari la mănăstire.

Et les enfants, surtout eux d'ailleurs: mais il me semble que l'enfance asiatique est bien ceci - sagesse d'avant la raison.

Slavă domnului, după primele zece minute îţi pică totuşi fisa: intriga devine absolut indiferentă, o urmărim din inerţie aperceptivă. Dismissable, even.

Ceea ce am şi făcut: dacă City of Ghosts a meritat onoarea unei duble vizionări, este pur şi simplu pentru că lucrurile cu adevărat importante sunt în fundal, didascalii spaţiale şi frastică urbană.

***

Dintr-un film prostesc, reţinem cu afect nişte circumstanţe care nu se poate să nu stârnească diverse. That dim light from Bangkok, lumină de sifon turbure, curat Rembrandt. O constantă: cet anachronique prolongement des années mortes depuis belle lurette - en fait, depuis Điện Biên Phủ. Şi în general acea ameţitoare tessitură de detalii de peste tot: devant la chose asiatique, l'œil européen s'égare, devient fuyant. Drôle de strabisme, tenez!

Mai reţinem şi aerul de Vermeer al peizagiilor rurale - meritul, după cum se vede lesne nu e al scenaristului. Accentul khmer - ilizibil, dar irezistibil: înţelegi imediat reflexul prostitut. De-altfel, The Laughing Lotus, bordelul cu falşi iepuraşi în desuuri cu picior de o înduioşătoare mizerie umană, e una din găselniţele cele mai colosale ale filmului: de la firmă şi până la congaiele sperioase.

An intense, yet sleazy torment of sex and slum.

Hm. Je sens que Phnom Penh va me couper le souffle.

A la bonne heure, avec la reconnaissance de toujours, Messire.

PS: Pentru că nu rezist, poftim nişte sunete pe toţi pereţii. Cine ştie, cunoaşte. Dar fericirea celui care învaţă toate astea nu prea se poate măsura cu mare lucru pe lume:

Haphazardly - 4: De gueules, de sinople et de sable

Flâneria fără căpătâi poate rezerva uneori surprize neaşteptate: cea de alaltăieri e considerabilă, după ce ani întregi căutasem - fără prea mare spor - unul dintre cele mai greu de găsit izvoare sistematice cu şi despre scuturi.

Apărută la Paris pe la 1889, cartea domnului de Genouillac e un fel de serpent de mer al amatorilor de lucruri din astea: mulţi pretind că au citit-o sau că pe puţin au avut-o între degete, dar puţini au habar cu ce se haleşte una ca asta. Îmi place să cred - şi chiar cred, de-altfel - că însuşi Mateiu s-a slujit de farmecele ei concise şi eficace pentru blazonul pantazesc săgetat - Genouillac explică absolut totul, cu o răbdare îngerească şi o acribie iconografică extraordinară - sau pentru teribilele contribuţii în domeniu ce se ştiu.

Iar dacă prozele austere mateine se miros pe îndelete ca o havană bună şi ca să vă faceţi o idee, voilà: acum două zile am găsit un humidor întreg, la preţ de Toblerone - dar asta e secundar, fireşte.

Şi unde mai pui, într-un vraf de ediţii diverse ale faimosului Almanach de Gotha - 1897, 1909, 1917 - şi năroadă am putut să fiu de nu le-am cumpărat pe toate, heh.

O altă bibliotecă despuiată de erezi neştiutori, de data asta diametral opusă: şi reacţionară ca naiba ghem, ca şi noi ăştia ce suntem.

Trebuie să recunosc: în faţa coperţii, am oftat cu o poftă aproape lubrică. După care, mi s-a retezat respiraţia, hm.

***

Alegem pe sprânceană câteva curiozităţi: au farmecul subtil al foilor pe jumătate moarte de plictiseală, care par să te aştepte înadins pe tine ca să le faci să respire.

Aşadar:

"Le paon se représente de front et rouant, c'est-à-dire étalant sa queue en forme de roue; sa tête doit être ornée de trois plumes en aigrette; le paon est miraillé de..., lorsque les yeux de la queue sont d'un éclat particulier.

(...)

Le perroquet est appelé en blason papegai; il est généralement représenté de profil et de sinople. (Chapitre Premier. Le Blason - Pièces et figures qui entrent dans la composition des armoiries)"

***

"Couard, attribut du lion qui porte la queue entre les jambes.

Diffamé, attribut du lion représenté sans queue, synonyme d'abaissé par rapport aux armes.

Ensanglanté, attribut du pélican, lorsqu'il a la poitrine tachée de sang et de quelques autres animaux lorsqu'ils ont la gueule ensanglantée; - des animaux dont le sang coule; - des armes et autres pièces qui sont teintes de sang. A l'égard du pélican ensanglanté, lorsqu'on le dit dans sa piété, il n'est pas nécessaire d'ajouter ensanglanté, c'est synonyme.

Léopardé, attribut du lion représenté passant.

Lionné, attribut du léopard représenté rampant.

Taré, attribut d'un casque ou heaume, posé, c'est-à-dire taré de front, de trois quarts, de profil.

Vilené, attribut de tout animal mâle, dont la verge est d'un émail particulier. (Chapitre Second, Répertoire des Attributs)"

Foarte nimerită povestea pelicanului: şi evident că ne gândim la acelaşi lucru, poate că subsemnata cu niţel mai mult tupeu şi extrapolare - pentru că mi se pare elementar ca le cygne dans sa piété de pe blazonul pe jumătate pirateresc al lui Pantazi să ne trimeată pe puţin la episodul mistic, din care Wanda e brusc un parametru indiferent sau mai degrabă un pre-text.

În orice caz şi aşa cum bănuiam, ficţiunea heraldică mateină e una cu armes parlantes: totul e bine cântărit... şi de săpat pe îndelete.

***

"La noblesse de l'Ile-de-France portait du bleu et en faisait porter à sa livrée.

Celle d'Anjou, du vert foncé.

Celle de Bourgogne, du rouge.

Celle de Blaisois et de la Champagne, de l'aurore et du bleu.

Celle de Lorraine, du jaune.

Celle de Bretagne, du noir et du blanc.

(...)

Sous Louis XIV, les serviteurs commencèrent à être habillés de bleu, de rouge, de vert, selon que leurs maîtres portaient d'azur, de gueules ou de sinople.

Depuis, les livrées ont continué jusqu'à nos jours où les domestiques bien stylés ont des livrées établies selon les règles héraldiques et leurs vêtements ont des boutons aux armes de leurs maîtres. Parfois aussi, les galons d'habit pour les grandes livrées sont tissés par les passementiers et reproduisent en point de tapisserie les armoiries complètes en couleur de la maison du maître. ( Chapitre Sixième, Les Vêtements blasonnés)"

PS: Două dimineaţa. Un scandal: crăp de somn. La honte, heh.

Haphazardly -3: Lenin în Elveţia

Din biblioteca risipită în cele patru zări a socialistului genevez, găsim o mărturie rară şi în totul insolită, de fix acum şaptezeci de ani.

Sigur, toate astea respiră părtinirea scandaloasă, cu alte cuvinte un bias cât Belucistanul, dar tocmai asta face lucrurile deopotrivă de ruşine şi de -relativ- interes.

Povestisem cu oarecare spor, mai prin vara trecută, despre călătoria rusească din 1933 a lui Herriot. De data asta, lucrurile sunt niţel diferite. Mental, bietul Léon Nicole, care ar putea fi - judecând după poză - fix puriul pofticios din biletul precedent, nu prea poate fi bănuit de simţul nuanţei. E mai mult decât un oportunist tovarăş de drum: în 1939, e preşedintele filialei din Geneva a Partidului Socialist - în sensul vremii, sensibil mai colorat decât cel al zilei de azi, în care lucrurile astea nu prea mai înseamnă mare lucru - şi membru al Parlamentului elveţian, acea cohortă spartană care nu se egzistă decât în delirul cu sirop clasic al lui Jean-Jacques.

Cu alte cuvinte, et quoi que l'on dise, pe tovarăşul Nicole îl bat rău pantofii retorici, şi asta de-a lungul şi de-a latul lunii de zile a unei călătorii într-o Uniune care încă face un joc internaţional dubios, în buza celui de-al Doilea Război Mondial.

***

Cu toate astea, mărturia naivului - preferăm versiunea asta, într-atâta şi de pildă entuziasmul tâmp în faţa farfuriei cu mânătărci proaspete în plin februarie forţează mila - călător are un punct critic de interes, de luat cu un căuş zdravăn de sare şi au second degré: car c'est son aveuglément qu'il s'agit de mesurer.

Plecat la 14 februarie 1939 din Geneva, Léon Nicole are în faţă o lună de zile foarte pline: horror vacui tipic satrapiilor, evenimentele şi anecdotele trase de sfori apar mai oriunde - la şcoală, la doftor, în piaţa de blănuri sau în orfelinatul - la asta am să reviu imediat - copiilor spanioli aduşi din prăpădul războiului civil undeva la marginea Moscovei. Notiţele din Petersburg sunt frugale, mesure d'un embarras şi de scuipat cu mare elan pentru cine are stârneala locului.

Iar oaspetele arată mai mult decât bunăvoinţă îmbuibată de Gospodăria de Partid. Concluziile sale sunt revoltătoare, renunţ să le mai scriu aici: problema religioasă e spina iritativă care iese din vreme în vreme rânjind de pe foaie. Nicole notează pur şi simplu cu dezinvoltură zâmbitoare că anume lavră e transformată în palat al sporturilor sau cantină sau spital de boli infecţioase, ca şi cum asta ar fi ceva cu totul şi cu totul normal. Şi mai mult: de dorit, de vreme ce rarele biserici încă în funcţiune sunt frecventate de bătrânici niţel zaharisite (des vieilles un peu radoteuses).

Cu un însoţitor uşor imbecil - l-am numit aici pe un tovarăş Hofmaier uitat de istoria mare - căruia i se întâmplă toate necazurile unui hagialâc hibernal, autorul merge aparent peste tot: cunoscătorul ştie însă, din mărturiile celorlalţi, că totul e un parcurs bine cernut, tracé au cordeau, cu voie de la KGB.

Cititorului nu-i mai rămâne decât să caute fărămituri de viaţă. Poftim una hispanică, de acum şaptezeci de ani fără câteva ore: de o tristeţă cu ochi mari, comme il se doit.

Şi - slavă domnului - de la antipozii dumitale vitali, domnule ce te ştii.

Ce credeam, că la Ibarruri e vreun suflet de mamă? Drama e autentică - folosirea ei a vitrină de propagandă însă, de maximă scârbă.

***

"24 février 1939 - Enfants espagnols

C'est jour de repos soviétique, puisque le 24 est un multiple de six. Notre programme est peu chargé et ce n'est que vers midi que je sors pour me rendre à la Maison des enfants espagnols.

Le directeur nous indique qu'il y a, à Moscou et dans ses environs, deux mille enfants espagnols répartis dans cinq maisons. Mais c'est en Ukraine et surtout en Crimée que se trouve le plus grand nombre de petits refugiés.

En d'autres circonstances, j'aurais été accueilli, comme chaque visiteur, par des cris de joie. Mais ces jeunes garçons et fillettes de 10 à 14 ans sont très au courant de la situation. Ils savent que l'armée républicaine a cédé devant Barcelone, que toute la Catalogne est aux mains des envahisseurs et que la guerre va être - momentanément en tout cas - gagnée par Franco. Ce jeune monde est triste, en dépit de toute la sollicitude et des bons soins apportés par les camarades russes pour faire oublier aux enfants espagnols les grands malheurs abattus sur leur patrie.

Les enfants qui sont dans la maison que nous visitons sont arrivés des bords de la Mer Noire, où ils avaient séjourné deux mois, il y a bientôt deux ans. Chaque été ils sont répartis pour plusieurs mois au bord de la mer. Le personnel administratif est russe et le personnel enseignant espagnol. Mais les instituteurs comme les enfants parlent, ou en tout cas comprennent la langue russe. Les enfants des classes supérieures apprennent également le français.

Je visite la maison et je constate que les dortoirs sont splendidement aménagés. Il n'y a aucune comparaison possible avec les colonies de vacances de chez nous, même les mieux aménagées. Les lits sont d'une fabrication très élégante et linge et couvertures donnent une impression de confort. Chaque enfant a sa petite table et ses menus jouets personnels.

Les réfectoires sont par petites tables de quatre à six places avec nappes blanches et souvent de modestes fleurs, dans une poterie du plus joli effet.

Dans une maison à part sont installées l'infirmerie et les salles d'isolement des malades, avec cabinet dentaire et salle de physio-thérapie.

Dans la maison principale sont les salles d'études par catégories d'enfants. Je trouve là également les journaux muraux. Dans la salle des enfants de 8 à 10 ans je lis sur le journal mural, en langue espagnole, quelques notes d'un enfant sur la vie de Lénine. Alors qu'il était petit, il était très appliqué, ajoute le jeune auteur, nous, petits Espagnols, devons l'imiter.

La maison, comme partout où sont réunis les enfants, a sa salle des pionniers et également sa salle de spectacles où se donnent de petites fêtes et où les enfants de l'Espagne républicaine reçoivent ceux des écoles de Moscou avec lesquels ils entretiennent des relations d'amitié. Les enfants espagnols sont également reçus par leurs camarades russes.

Je m'étonne de tant de soins, de confort et de sollicitude entourant ces enfants de l'Espagne républicaine. Le directeur me répond que l'on fait beaucoup en Russie, pour tous les enfants, mais que l'on fait encore davantage pour ceux de l'Espagne républicaine qui sont les plus à plaindre parce qu'ils ont perdu leur patrie et que souvent ils ne savent pas où sont leurs parents."

***

Mda. Cam subţire: dar, una peste alta, ce dumnezeu poţi aştepta de la un opuscul apărut la unele Editions du Faubourg?

Editura Mahalalei, cum ar veni, heh.

PS: Numaidecât, schimbăm foaia cu o trufanda extraordinară. După care ne uităm la un film: Dumnealui poruncise de ceva vreme - şi cum altfel decât în răspăr se poate memora ziua de după o gală Oscar la care am refuzat să mă uit, ca întotdeauna?

Haphazardly - 2: Mon cher député

Din aceeaşi serie, dar de o altă ţinută, deliciosul ghid de corespondenţă pentru toţi al lui Paul Reboux, Le nouveau savoir-écrire, apărut la Flammarion în 1933 şi care se pare că nu îi fuse de mare folos proprietarului, de vreme ce l-am găsit neatins şi cu paginile netăiate. Despre autor ştiam de multă vreme, Radu T. având în biblioteca sa de holtei binecrescut celălalt hit de casă apărut cu trei ani înainte, Le nouveau savoir-vivre.

Amândouă sunt scrise cu un simţ al humorului total.

***

Ca să rămânem cam în aceleaşi ape teritoriale, iată trei scrisori cum nu se mai scriu astăzi. Şi o situaţie veche de când lumea: satirul cam puriu.

Reboux descrie şi rezolvă problema cam aşa, în trei variante surprinzătoare:

"Tous les goûts sont dans la nature, a-t-on dit.

Tous les dégoûts ne s'y trouvent point.

Il est des cas où le plus honnête homme peut se trouver exposé à des écarts qui le mettent en désaccord avec les coutumes, la morale publique, voire le code pénal.

C'est le cas, par exemple, d'un honorable citoyen d'une petite commune, homme corpulent, sanguin, qui, après un bon déjeuner, rentre à pied chez lui, et rencontre au bord d'un buisson une petite bergère.

L'enfant est fraîche. Son rire sonne clair. Sa chemisette se gonfle tout juste assez pour être intéressante. L'air est doux, l'herbe est tendre. La tentation se glisse dans le cœur du gros monsieur.

Bien que fort jeune, la petite n'est pas tout à fait innocente. On n'a pas vécu dans la basse-cour sans avoir des clartés sur les penchants naturels.

Si bien que le gros monsieur, d'une main qui tremble un peu, éprouve la douceur qu'offre la mousse sur laquelle on peut s'asseoir auprès de la bergère. Puis c'est d'une autre mousse qu'il se préoccupe.

Quand tout à coup surgit, derrière les buissons qui bordent la route, un garde champêtre à barbiche, un vieux briscard qui fut jeune voilà trop longtemps, et qui n'a pas gardé pour les jeux du plein air une indulgence nourrie de souvenirs. Il prend son calepin.

Et voilà le gros monsieur obligé d'écrire à son député pour le prier d'arrêter la procédure.

C'est encore là le type de la lettre difficile, de la lettre qui vous oblige à y méditer en tournant le porte-plume entre les lèvres , si longtemps que le manche finit par devenir en forme de pointe, bien qu'il ne soit pas fait en sucre d'orge.

Puissé-je rendre service en composant ici un modèle de lettre pour quinquagénaire congestionné.

***

Ce qu'il faut éviter, c'est la formule où les faits sont exposés sincèrement et que l'on s'avoue coupable. Quelle erreur! N'écrivez jamais ceci:

Monsieur le député,

permettez à l'un de vos électeurs de recourir à vous pour le tirer d'une situation cruelle. J'ai eu l'imprudence, l'autre jour, de me laisser surprendre en flagrant délit d'attentat à la pudeur sur une enfant mineure. L'affaire va suivre son cours. Si vous ne me tendez pas une main secourable, je suis déshonoré. C'est le bagne! Ayez pitié de moi!

X. X...

Autant de fautes que de phrases, en tout cela...

D'abord, l'aveu - N'avouez jamais, a dit un condamné à mort, trop tard clairvoyant.

Puis ce ton de vaincu. Si un homme va tomber, on le laisse choir. La morale des hommes est celle des poulaillers. Quand une volaille est mourante, les autres l'achèvent.

***

Tournez plutôt une lettre de ce ton, si vous vous adressez, monsieur, à un député de la Gauche:

Mon cher député,

Je viens vous signaler un cas qui vous intéressera tout spécialement, car il risque de jeter le discrédit sur la moralité de la vaillante population rurale que vous représentez avec tant d'éclat. Les journaux qui vous attaquent ne manqueront pas de s'emparer de l'événement, et de créer des difficultés au Gouvernement que vous soutenez avec une si clairvoyante fidélité.

Un vieux garde champêtre a prétendu m'avoir surpris en flagrant délit d'attentat à la pudeur avec une jeune bergère. Inutile de vous dire que cette accusation ridicule n'a aucun fondement. Je me documentais sur la main d'œuvre auprès de cette modeste et courageuse championne des travaux agricoles.

Mais ce vieillard obstiné, et dont les attaches politiques sont suspectes, a prétendu enfler l'affaire, pour servir je ne sais quels intérêts, assurément contraires à la détente politique dont nous avons tous tant besoin.

C'est pourquoi, dans l'intérêt du parti, je vous signale le fait, persuadé que vous sentirez tous les risques d'un scandale.

Un mot de vous suffirait. Votre intervention surprendait moins que votre silence. Et vous n'aurez pas, dans toute la région, de plus reconnaissant ami politique que

votre bien dévoué,

X. X...

***

Voici, au contraire, la lettre à un député de Droite, membre de l'opposition:

Mon cher député,

Je viens vous signaler un cas qui vous intéressera tout spécialement, car il risque de jeter le discrédit sur la moralité des classes dirigeantes. Vos adversaires politiques ne manqueraient pas d'en faire usage contre les principes d'ordre et d'autorité.

J'avais rencontré l'autre jour une jeune gardeuse de brebis. Je lui adressais quelques paroles bienveillantes, en contrôlant une fois de plus à quel point les assurances sociales sont un poids économique intolérable, et en obtenant de curieuses révélations sur la manière dont les lois en vigueur protègent mal le sort de ceux que la charité, jadis, suffisait à protéger du malheur.

Un vieux fonctionnaire de la mairie, de connivence, assurément avec l'instituteur, a prétendu trouver prétexte à me dresser un procès-verbal pour attentat à la pudeur! Inutile de vous dire que cette accusation ridicule n'a aucun fondement.

Mais elle va être exploitée par les partis avancés comme une preuve de l'immoralité de ceux qui, pourtant, sont les derniers remparts, dans notre malheureux pays, de l'ordre, de l'autorité, de la vertu et de la foi.

C'est pourquoi j'ai pris le parti, mon cher député, de recourir à votre puissance pour réduire à néant cette procédure si funeste, en un temps où l'élite doit demeurer étroitement solidaire et ne souffrir aucune atteinte faite au parti en notre personne.

Trouvez ici, je vous prie, l'expression de ma gratitude respectueuse et de mes sentiments bien dévoués.

PS: Trag un pui de somn şi reviu. Mai avem o groază de chestii. Şi de asiatice, bineînţeles: ce naiba, credeaţi că am uitat, Messire?

Haphazardly -1: The Birds and the Bees

Ce dumnezeu să faci într-o după amiază lenevoasă de sâmbătă helvetică?

Posibilitatea chemată franţuzeşte brocante e primul lucru care îţi face cu ochiul pe hartă.

Plainpalais e un loc al nimănui in the middle of nowhere. Morne plaine bătută de vânturi, cu nostalgia şapitoului de circ sezonier - încă se produc, cu mare regularitate. Şi nu se poate ocazie mai bună pentru o radiografie dinăuntru a unei lumi apparemment d'une horreur toute lisse.

Recunosc: iarmarocul e unul din locurile mele preferate, poate şi pentru că e foarte pe măsura unei organizări a minţii de bric et de broc. Sigur, sistemul unui îndelungat exerciţiu ar fi cerut pentru ziua de alaltăieri şi nu neapărat în ordine: o trezire foarte matinală, o plimbare cu lanterna în palmă şi o tocmeală lipsită de eleganţă. Dar lenea nu face decât să crească tensiunea delicioasă a flâneurului de ocazie, venit după cofeturi mai spre spartul târgului.

Că se egzistă o irezistibilă poetică în toată hărmălaia de ciubere şi maşini de scris, pendule şi scrinuri, vrafuri de cărţi despărecheate şi sifoane spanioleşti de dinainte de Guernica.

În paranteză fie spus, îmi pare rău că nu l-am înşfăcat - sifonul, that is.

***

Sâmbătă am avut noroc: nu cât să compenseze furia seacă şi lipsită de octave de la Payot - de unde Ramayana o luase pesemne la sănătoasa din raft - dar totuşi, orişicâtuşi madam Duduleanu, cum ar spune Gaiţele lui Kiriţescu.

De la iarmaroc, patru cărţi, dintre care cea din stânga e o descoperire cu un homeric aer nărod şi asupra căreia am de gând să reviu in extenso. De un sfert de oră pe puţin râd ca tâmpita uitându-mă pe cuprins - se va reproduce, ezitând îndelungat asupra extraselor şi planşelor aferente, absolut colosale.

***

Bref, începem aşadar cu cartea dlui - sau mai degrabă tovarăşului - G-M Bessède, L'initiation sexuelle (Entretiens avec nos enfants de trois à vingt ans), aterizată pe taraba telalului din biblioteca desfăcută a unui comunist genevez. Şi apărută la Paris în colecţia Art et Science pour tous a unei edituri vremelnice cu nume teribil de suav: Editions de la Bataille Syndicaliste.

Heh: pauvre Proud'hon!

Autrement dit, o performanţă rară de branding: oximoron şi - dacă ne gândim la context - o litotă, cât China. În totul colosală, şi-mi măsor cuvintele: dar vom judeca împreună mai pe seară. Fiinţă încăpăţânată, tov. Bessède comisese deja, la data apariţiei o Initiation Poétique et Littéraire - vai de mine, cela aussi promet, heh - şi pregătea încă patru astfel de orori naive numai cu şi despre lucruri foarte mari, heh: filosofie, artă, ştiinţe şi sociologie.

Anul este 1912: probabil că răzbelul i-a curmat brutal planurile. Dar de meritat, merită cu vârf şi îndesat jumătate de zi pierdută la frunzăreală.

Taps and the City

Câteva zile geneveze, un oubli fort psychanalysable - aparatul de fotografiat, într-atât locul de călătorie nu e pe croiul propriu - şi luxul de a nu scrie nimic în carnetul de muşama.

Călătorul obişnuit cu Parisul, Londra, Madridul sau Americele nu prea are chef de panseuri pe foaie, faţă în faţă cu atonia de protectorat bancar a destinaţiei. Una peste alta, Geneva e un fel de palindrom urban: îi putem suci hărţile după voinţă şi în toate sensurile de scriere, cu aceeaşi senzaţie imperturbabilă a pavilionului de complezenţă şi inerţiei bine îmbrăcate.

***

Fără ONU şi liota de magazine etno din jurul gării Cornavin - indispensabile publicului de funcţionari homesick, aruncaţi de pile binevoitoare sau de propria indolenţă mieroasă într-un loc unde nu se mai întâmplă de o bună bucată de vreme nimic strategic - oraşul ar fi probabil considerabil mai sincer: provincie calculată, argintărie de sertar, plasamente funerare avantajoase.

Bref: socoteli, dar fără mirodenia circumstanţială a chestiei, chichirezului, miezului vesel de aleatorii.

Un loc din care riscul e absent, carevasăzică nu se egzistă: şi totuşi, cu purtările ei scrobite şi semnalizarea rutieră de invidiat, Geneva respiră senzaţia ştiută dintotdeauna, de triaj neuronal şi linişte intermediară. Trotuare spălate - nu chiar spitaliceşte, ca acum cincisprezece ani: ma foi, tout se perd, on dirait - şi mersul impasibil al pietonilor: locul demite aparent, cu unele excepţii, plimbarea de voie - d'un louche clinquant.

And keep off the grass, hm.

***

Poate de aceea, absolut de fiecare dată în care piciorul se aşterne pe covoarele de cauciuc alergător de la Cointrin şi ochiul mătură deja plictisit aceleaşi reclame cuminţi pentru poliţe de asigurare, apare şi certitudinea că ai nimerit - pentru a câta oară? nu le mai număr biografic - într-unul din serialele alea interminabile. Poţi să sari o sută de episoade, nu importă: cu mici variaţiuni lesne de reconstituit, logica şi economia intrigii sunt absolut neschimbate.

În speţă, loc de blajini cu banii bine număraţi, aia este. Şi acea nerozie specială a gării de tranzit care ştie că din vârful furcii, şurubelniţei de ceasornicar sau poşului de patiser nu se poate nicicum croi un imperiu.

Un merit, totuşi: cel al haltei indispensabile şi binevenite înainte de marşul celor o mie de leghe. Peste o lună - şi zău dacă nu-mi pare rău că n-am socotit lucrurile pentru martie, heh.

Însă deocamdată, cumpărarăm nişte cărţi haioase. Dont acte, numaidecât.

PS: Poza e dintr-un album al lui Boris Efimov apărut la Cartea Rusă în 1951. Titlul e destul de elocvent: Pentru pace trainică, împotriva aţâţătorilor la război. Un grand moment des Soviets, căruia nu-i lipseşte talentul unor strâmbătăţi, fireşte.

Gone fishin'

Lipsesc până duminică, plecată la Geneva: oficial ca să găsesc o ediţie mai spălată a Ramayanei - aia românească a displăcut, pe bună dreptate.

Carnetul de muşama e la mine, râşniţa de poze deasemenea.

PS:... deşi mă-ntreb dacă n-ar fi mai bine să iau totuşi Biblia cu mine. Ştii dumneata de ce.

O lume de candele fumegânde -3: Punctul nevralgic

Credeam că nu există aşa ceva? Şi totuşi...

Una din cele mai pregnante prezenţe ale cărţii Lenei Constante Evadarea imposibilă e grupul deţinutelor legionare - să spunem, totuşi, lucrurilor pe nume: une errance reste une errance - balizând cu măturoiul şi puzderia de subversiuni ingenioase întregul chemin de croix al autoarei: Jilava, Mislea şi Gherla, cred.

La un moment dat - de-altfel, dacă memoria mă ajută, critic - al poveştii, naratoarea notează, excedată, admiraţia pentru curajul nebun de a-şi risca în permanenţă precarităţile vitale pentru un mesaj zgârâiat de vârful cuiului pe o coajă de săpun de rufe. Dar şi reticenţa cu care un astfel de act era privit de un temperament mult mai puţin împins de la sine spre abnegaţiile iraţionale ale unor extremisme: chiar şi în zarcă, elanul expiatoriu niţel cam prea ţeapăn dar şi fără nicio reţinere poate şoca.

Multe nu pricepem din personagiul Lenei C., dar chestia asta o înţelegem cu totul. E drept, resortul unor crizisme mistice nu poate, evident, explica absolut tot ceea ce se leagă de experimentul istoric costisitor şi eşuat al minunaţilor ani treizeci. Mais cela nous aide vraiment: dacă despre ei - nicadorii, decemvirii şi în general brutalitatea cu haină de piele - s-a scris îndestulat şi de foarte multe ori prost şi superficial, despre ele - mai nimic, ceea ce este scandalos.

Urâciunea şi naivitatea cele mari, speranţele cele deşarte şi delirul colectiv acolo sunt: în ogrăzile strâmbe ale Iridentei Moţa, ale maicii Mihaela şi ale falansterului ortodoxist de la Vladimireşti, şi el rezultat al unui episod mistic care se transformă în lucru militant.

Şi e pentru prima oară când muceniţele lasă şorţul rolului simbolic în cui: fără restul contextului istoric însă, e foarte probabil ca una ca asta să nu se fi întâmplat niciodată.

***

Ne-am lămurit şi aş vrea să fie clar din prima secundă: nu-mi plac, defel. Nu numai pentru că se opun drastic fie şi celui mai neînsemnat amănunt al mentalului personal, dar şi pentru că sublimările secvenţiale de tip carceral nu pot şi nu trebuie să anuleze restul. Iar restul, se ştie, e odios: şi ca orice lucru odios, imposibil de trecut cu vederea.

În seara asta, stric nişte întrebări: unde apare scurt-circuitul care demite elementare omenii? Unde se moleşeşte mintea asprită de atâtea zile de post negru şi chinoveală zadarnică?

Răspund laconic: din sentimentul unei duble frustrări, conjuncţie a unui neajuns istoric inventat şi al unei tensiuni lumeşti. Şi-atât: dacă ne-am întinde, n-am mai isprăvi foarte curând, pesemne.

***

Autoarea epitalamului de zilele trecute e, cu siguranţă, cea mai puţin vinovată dintre ele toate. Extrem chinuită de infirmităţi diverse, pe Teodosia-Zorica Laţcu nu o poţi bănui decât cu foarte mare greutate de conivenţe active cu arhanghelii verzi. Iar mentalul, trăgând linie, nu rezistă mult mai sus de povara unei disperate mediocrităţi, compensată - ca de foarte multe ori - printr-o febricitantă erudiţie care uită să-şi ia lecţia unor comparaţii ce deschid. Pentru că braşoveanca Zorica este, se spune, o foarte temeinică traducătoare patristică greco-latină: şi nu e suficient pentru ca versurile ei să iasă din tiparul unor litanii uşor puerile şi deloc inventive stilistic. Ortodoxismul îşi face piatră în casă din rezistenţa la schimbare: de ce-ar fi altfel şi în cazul ei?

Mediocritate şi anchiloză, aşadar: cu excepţia strofelor de care am şi întrebat. E simptomatic, totuşi: patru dintre voi - fără Google, presupun- îi dădeau beneficiul extraordinarului şi sensibilului Voiculescu.

Et cela vaut ce que cela vaut.

***

Dacă totuşi am ales-o, este pentru că versurile astea mărunte şi insistente, care scriu pe foaie intarsii izbutite ale lumii clasice de alaltăieri, au un sens care trece dincolo de orice altă scorie. Măcar pentru cinci secunde în lungul unei vieţi de căutare, maica Teodosia va fi simţit suflul unui altundeva.

Neavând curajul să se întrebe de ce i-a fost dată uitătura asta pe gaura cheii, s-a oprit la ce se vede. Şi pesemne că de-abia pricepând asta, am putea măsura în adevăr povara unor tragisme: sait-elle seulement que pendant cinq minutes elle aura voyagé de l'autre côté du temps, et puis nous aussi, un peu, avec elle?

Fericirile scrisului vin întotdeauna pe neaşteptate şi pleacă uneori numaidecât. Cu povestea isprăvită, pedeapsa celei care nu poate cuprinde mai mult de-atât e să se întoarcă la războiul care ţese alene litanii fără răspuns, dintr-o margine de lume în care ceasurile se încăpăţânează să stea.

O lume de candele fumegânde - 2:Ecce ancilla Domini!

Aşa ne place istoria? Zău că nu ştiu ce să vă răspund. Pentru că am o fire sucită, nu pot să nu mă întreb insistent câte vocaţii feminine au în spate elanul fugărelii silnice prin porumbişte, şi nicidecum momentul de graţie augustină al alegerii jugului cu de la sine putere.

Însă ceea ce mi se pare fundamental este diferenţa de vibraţie mistică feminină între lucrul apostolic şi cel bizantin. Citim trăznăile Teresei de Cepeda y Ahumada şi ne pomenim, de pildă, cu mintea în nişte locuri de o sulfuroasă tensiune, foarte departe de scrobeala de stihar. Ecoutons-la juste un instant: "Vivo sin vivir en mí, /y de tal manera espero, /que muero porque no muero."

Heh. Maintenant, voyons encore ceci: "Je le vis, je rougis, je pâlis à sa vue;/Un trouble s'éleva dans mon âme éperdue;/Mes yeux ne voyaient plus, je ne pouvais parler;/Je sentis tout mon corps et transir et brûler".

Dans les deux cas, c'est beau et passablement cruel: cam pe-acolo se sparge termometrul de stârneli, grosso modo.

Sună simetric? Tehnic vorbind, nu prea ar trebui să fie: extraordinara stanză de mai sus nu e de carmelită desculţă. E vertiginoasa Fedră a lui Racine, însă acelaşi lucru obscur şi foarte greu de turnat în vorbe le sminteşte pe amândouă.

***

Fundamentalism emoţional, montagne russe de stări contradictorii: les limbes se rebellent, la voix se brise, bref - ştim foarte bine cum funcţionează lucrurile astea. Pe care nu prea le găsim la Răsărit, a cărui timiditate în materie mi se pare de domeniul evidenţei: et comme c'est curieux, ma parole!

Mirele celest al Bizanţului nu poartă conversaţii cu logodnica rasoforă. Nu anunţă catastrofe care să o aşeze dimpreună cu serafimii încă de pe vremea nevoinţelor caste. Şi nu promite decât liniştea statică de Dincolo. Diferenţa asta multiplă, de octave şi de ambitus respiratoriu mi se pare absolut colosală, pentru că extraordinar de elocventă.

Et la pudeur n'y est pas pour grand'chose. Une certaine vision du monde, si: acolo unde Ahumada vede absolutisme cuceritoare, pentru că secolul ei defrişează cu jubilaţie jumătate de glob, muceniţele răsăritene văd tot lucrul patriarhal al zonei de contact cultural în care se întâmplă ca timpul să curgă cu totul altfel decât în restul lumii.

Ahumada e logodnica: une Dame promise qui porte - au rebours de toute logique courtoise - les couleurs de ce mystérieux Señor au travers d'un monde gourmand. Mais aussi une Dame à qui cet ombre a promis quelques choses essentielles: et qui le sait, et qui s'en vante presque.

Même sous sa cape, elle reste femme. Une créature qui ose regarder son Créateur: à quel prix?

Voyons: cela n'a aucune importance. Toutes les femmes et demie le savent - et Julien Gracq aussi: c'est l'attente qui est magnifique.

"Au delà de ce qui arrive ou pas."

***

Probabil substanţial mai lizibile mentalului românesc, muceniţele de metoc - ştiute şi neştiute - nu au astfel de ambiţii. Din complexul joc paradigmatic al unor teologii, au reţinut instinctiv ipostaza de ancilla Domini: acea slujnică binecuvântată cu harul sacrificial, ştiind ca nimeni alta virtuţile consolatorii ale spălatului picioarelor în râul de lacrimi al unei vieţi de lumânare.

Adversităţile nu se întâmplă pe dinăuntru, unde domneşte de-altfel pacea unei cvasi-certitudini de invidiat: odată chemate, puţine se vor îndoi. Ci pe dinafară, în lume şi pe întindere spaţială: infidelul, tatăl abuziv care crapă occipitalul cu toporişca, hoţia şi bicisnicia sunt adevăratele şi foarte fizicele răscumpărări ale unei alegeri de dincolo de fire.

Ca şi pe stradă, ca şi în porumbiştea de unde am plecat în digresiunea asta suficient de necesară. Panaşul apusean e pândit de trufie: n'est-ce pas de l'orgueuil, ma fille? e primul lucru pe care abatele din Tarbes o întreabă pe Bernadette Soubirous aproape simultan primelor apariţii ale doamnei în alb. Cuminţenia orientală, de neputinţa, ura şi deseori prostia nemântuită a celorlalţi: povestea fecioarei de la Argeş e suficient de grăitoare - şi tipică unei stări de fapt încă prezentă la ştirile de la ora cinci.

Ar putea să existe un punct de contact între atitudinile astea în aşa hal de divergente?

Credem că da. Dar despre asta, mâine - sper - dimineaţă.

O lume de candele fumegânde -1: Apologetica unei societăţi pastorale

Nu am obiceiul să scriu cu mare deschidere despre lucrurile pravoslavnice. C'est ainsi et pas autrement: dincolo de o mare nepotrivire de temperament, nu comunic foarte lesne cu ele. Nici cu fondul - prea multă contemplare omoară introspecţia - şi nici cu forma - prea mult compromis şi ipocrizie nu lasă loc nici măcar pentru divertismentul anecdotic al unor ticăloşii, gen Borgia şi fiii.

Nu ştiu cât din asta se datorează unei incompatibilităţi culturale. Iar bilanţul - vous savez, gestul ăsta cumplit care adună şi scade din perspectivă istorică - nu mă încurajează să trec mai departe de comodul şi, la urma urmelor, firescul reflex ecumenic.

Toate astea ca să pun pe masă, cu întârzierea nevoită a unor zile nu extraordinare, răspunsul la sondajul cu poezeaua: a cărei versificaţie, da - trebuie să admit că m-a surprins.

***

În 2009, orice demers de a face partea lucrurilor în materie de ortodoxie românească a ultimului secol pare încă delicat şi discutabil. Unde se opreşte martirajul şi de unde începe acea zeamă buboasă a securelii în anteriu? Şi câte din toate mărturiselile - inclusiv în sens eclesiologic al termenului - sunt colorate de acel neplăcut văl moralizator care miroase a Tolstoi de la o poştă şi induce impresia de folosire meşteşugită a unor resorturi du coup foarte scenice?

Papistaşă relaxată, citesc cu destulă vinovăţie unele texte cu care unora li se întâmplă să doarmă sub pernă, gaj al unei vieţi lipsite de griji eshatologice: câteodată mi se par subţiri, jonglerii şmechere de sofisme. Alteori mi se par efectiv revoltătoare, ca în momentul în care un duhovnic - nu-mi amintesc numele şi de-altfel nu are nicio importanţă - recomandă femeii supunere, supunere şi iar supunere: domestică, politică şi mentală.

Iar asta da, este inadmisibil.

***

Voinţa proprie şi capacitatea de a dispune de sine par cu totul streine de unele pilde, parabole şi eresuri de stil nou: pare că muierile sunt născute în cazna unei rătăceli şi funciare labilităţi. Şi că Pronia - vae, nu cea a bunului vasilisc Mateiu! - oboseşte la un moment dat să deie semnele discrete ale unei agasări etice, trăznind şi bufnind individa cu cele mai cumplite orori medicale sau vitale imaginabile.

Partant d'ici, mântuirea e după colţ: mais ne trouvez-vous pas que cette petite variation assez russe est par trop simple?

Apologetică pentru o societate pastorală, faimoasa şi insistenta lume rurală în care ceapa - maternă sau nu - se fărâmă cu pugnul pe mescioara din tindă, lângă boţul solar de mămăligă şi drobul de sare: metafora alimentară nu e atât de inocentă, fireşte. Căci de la ceapă la ţeastă şi de la drob la complexe genetic transmisibile nu e decât un pas: dacă Dumnezeul ortodox e un dumnezeu activ, atunci trebuie că este unul teribil de supărat pe toate catrinţele lumii acesteia.

Mama leagănă copilul în copaie, cu piciorul crucificat în nojiţele opincilor. Tata vine beat acasă şi o bate de-i sună apa în cap, în numele treimilor şi cuminecăturilor de care sfânta înjurătură locală musteşte, de la origini şi până în prezent. Cumva, nu se ştie cum, toată lumea asta veselă se regăseşte la hora de duminică, după slujbă: popei i se mai întâmplă necuviinţe de patrafir, dar nu e om rău, la urma urmelor.

A mon insu et de mon plein gré

N-am păţit nimic, dar domnul Nelu - adică râşniţa de la care vă scriu- da. Un virus banal: a durat vreo săptămână până să mă prind de chestia asta şi acuma încerc să văd despre ce e vorba şi să scap - totuşi - de el.

Fabulos: ciuciu sunet, netul care horcăie şi diverse alte simptome de bad IT influenza. Oremus, heh: să n-aibă Ebola, că am încurcat-o, justement, electrocasnic.

Indivizii care au primit, întâmplător şi chipurile de la mine, prospecte de Viagra şi Herbalife prin cutiile poştale şi ferestrele de taclale pe care le folosesc rarissim - vai de mine, dar n-am fost eu, pe cuvânt de onoare.

Eu, ca amărâtul de Virenque, întrebat dacă nu cumva ştia că i se deteră amfetamine cu nu ştiu ce ocaziune ciclistă: à mon insu et de mon plein gré.

PS: Biletul ăsta mi-a luat mai mult de zece minute ca să se aşeze pe foaie cumsecade. Something rotten here. Reviu: nimic nu mă oripilează mai rău ca şomajul forţat.

Oh well, nici poze nu mă lasă să pun. Ahem, excuse me? Nu e destul că ministerul khmer de externe avuse pagina blocată preţ de o zi şi ceva?

Later edit: Heh, cică problema e rezolvată. Fug să halesc ceva.

A şaizecişidoua scrisoare de la Ulan Bator: سپندارمذگان

Motto:

"For this was on seynt Valentynes day,
Whan every foul cometh ther to chese his make,
Of every kinde, that men thenke may;
And that so huge a noyse gan they make,
That erthe and see, and tree, and every lake
So ful was, that unnethe was ther space
For me to stonde, so ful was al the place."

(Geoffrey Chaucer, The Parlement of Foules)

De la Z., către P., la Vancouver

Vă scriu, domnule, în ultimele secunde din ajunul unei zile siluite. Şi o fac, cu piciorul drept peste un tabu cât China, pentru că nu mi-aş fi închipuit niciodată că Ziua Internaţională a Siropului o să se prăvălească fulgerător şi peste piaţa cu bişniţari buriaţi sau nuielele acoperămintelor de iurtă.

Extraordinar: astăzi, în faţa autogării pe unde ne sosesc, bine pitite dedesubtul fotoliilor capitonate, bateriile de lanternă, fulgarinele de Novgorod şi gazul lampant, o mongolă cu cravată de pionier şi nu mai înaltă de trei mere puse unul peste celălalt, se războia cu o inimă de pluş cam de statura dânsei.

Nu ştii cine era mai resemnat în propoziţia asta: cadoul culturalmente ilizibil sau zeloasa şi foarte moderna comandantă de detaşament.

M-a surprins să constat că victima datoriei privea şi dânsa circumstanţa asta cu o ciudată luciditate. Era, mettons, o uitătură geamănă a celei cu care răsuflăm greu după o zi de cumpărături festive: unde scrie că sunt şi mulţumitoare sufleteşte, în afara reflexului eshatologic şi apucător?

Sigur că da: e o scenografie mai tristă decât pare.

***

Întotdeauna m-am întrebat cât de plictisit trebuie să fie mersul lumii pentru ca astfel de băzneli să treacă strada geografică a unor mări şi oceane. Dimpreună cu brezaia gotică a începutului de noiembrie, sâmbăta zilei de mâine are un sistem mult prea lesne de disecat a răspăr rău.

Nu neapărat într-o anumită ordine, dar fără iluzii: o semi-apocrifă creştină aproape fără nicio relevanţă mistică, una din acele incertitudini de sinaxar pe care nimeni nu îndrăzneşte să le conteste. Şi care a sfârşit prin a-şi pierde orice alt rost decât legitimarea şubredă a unei stări de fapt, du coup, foarte păgâneşti. Un reflex de presiune colectivă - cum, tu nu ştii ce zi e mâine? - care mai degrabă ar stigmatiza decât să unească: ah bon, ils ne le fêtent pas? eh ben, ça veut dire ce que ça veut dire...

Sigur, îi putem găsi scuzele unor tradiţii de dubios prestigiu şi chiar botezul vreunui fin'amor: şi, pe undeva, e păcat că toate resorturile astea importante nu mai sunt îndeajuns de solide, astăzi. Pentru că turbarea diabetică a mijlocului de februarie a devenit - cu ajutorul reducerilor de la tarabă, liniilor aeriene low-cost şi felicitărilor din pixeli - un amărât de simptom al complexului Saturnaliilor: acea stare de frenezie aproape etilică în care ne simţim datori să ne aflăm timp de douăzecişipatru de ore.

Dacă e ordin scris de kommandatură pe toate gardurile, cum să nu? Cu plăcere, heh.

În prostia mea, credeam că nu e nevoie de o zi bătută în cuiele calendarului ca să ne-aducem aminte de rostul unor electrocardiograme. După cum nu e nevoie de cutume vernaculare ca să îţi spui că, prin voia proprie, fiecare zi poate fi asta şi toate celelalte sărbători legale.

Pentru că - şi asta mi se pare de un fundamental bun-simţ - fiecare zi e altfel.

***

La sfârşitul zilei de mâine, unii vor primi şpaga mizerabilă a bunăvoinţei mieroase de aşternut, uitând în moartea mică a jumătăţii de minut decisive că şi-au cumpărat-o cu vârf şi îndesat dinainte. Damele se vor bucura de poşeturi şi de iscusinţa bărbătească de a găsi fericiri lipsite de poezie în rafturile începutului de an: ce criză, fată, de unde criză?

A doua zi, roase de îndoială, se vor întreba probabil dacă nu cumva rezultatul e rodul abnegaţiei şoferului, dobitoacei sau secretarei - dar asta e o altă poveste, fireşte.

E la nave va...

Cât despre mine, patru vorbe şi-am plecat: Bpee Mai Lao. Nu numai că e mai entertaining: are şi mai mult miez, pesemne.

Şi pentru că slavă domnului, încă se mai poate.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a douăzecişişasea zi a lunii lui Bahman