Dincolo de Levant - 3 bis: Countdown

Bun. Dupa ce am citit, fumat, scris, cafegit...

...fuga la aeroport.

Parametrul intra in ecuatie: you bet it's the most beautiful yet concieved by human mind.

Si, fara sa stric farmecul unor stupefactii viitoare, nu rezist si scriu si aici, multumind incurcata si deocamdata necaftita, ceea ce am primit de dimineata cu mare elan: Oh, East is East, and West is West.

De-acum incolo, ne citim de pe ulita. Si judecand dupa primele indicii, sotronul are un orar de ministru si delicii absolut neasteptate, la purtator.

Ne citim cu o fericire care poate fi - asa cum scrisesem si ieri - curat persiana: enfin je sors des nuages qui couvraient mes yeux dans le pays de ma naissance.

Dincolo de Levant - 3: ฝรั่ง

... poate sa insemne fructul de guava, in thai. Sau - ceea ce ne intereseaza numaidecat- strein, venetic, vanturat de pe aiurea in plasa de paianjen a ulitelor din Banglamphu, unde o sa dea dumnezeu sa ajungem maine dupa-amiaza.

Strein si venetic, drac rosu debarcat de aeropostala cu portofelul plin de bancnote mici, mai nimic pe scoarta creierului - in afara unui pumn de idei primite de-a gata si de frici bine batute in cuiele distantei - si o tona de asteptari marunte. Dar obligatoriu the kind of ethnic, politically correct trash available in a store near you.

Dictionarele spun ca farang ar fi de fapt o diminutivare din transcrierea fonetica a lui français: iar pe mine, cel putin, chestia asta nu poate decat sa ma amuze copios.

Un lucru in plus in comun cu Puskin, si vechea fidelitate - ce da, se cere incercata, domnule - fata de afectele dintotdeauna si care se stiu.

***

Pesemne ca vreuna din virtutile posibile ale unei camere de decompresie - stiu ca vorba e a lui Alex Garland, pentru ca mi-am facut temele, dar prefer sa o atribui dumitale - e inducerea unei incredibile si neasteptate stari de calm.

In fond, un resort absolut necesar al bunului simt.

Pentru ca, parafrazand o binecunoscuta stropseala a lui de Gaulle: on peut sauter sur sa chaise comme un cabri en disant “L’Asie ! L’Asie ! L’Asie !” mais cela n’aboutit à rien et cela ne signifie rien.

***

Insa cu cat citesc mai multe impresii de calatorie occidentale - ceea ce am refuzat, inter nos, sa fac pana aseara- am impresia ca multi farangi de care o sa dam cu nasul maine fac pesemne fix asta. Si nu stiu cati sau mai degraba cat ajung sa inteleaga ceea ce li se intampla, de la inceputul si pana la sfarsitul calatoriei.

Intentia, cel putin, e privita de la inceput cu mare si plictisita suspiciune de anturajul care se intreaba succesiv ce dumnezeu te-a apucat brusc si apoi sfarseste prin a ceda circumspect entuziasmului tau eliptic. Cat despre spaime, ne-ar surprinde sa aflam cat sunt de gemene fricilor pietonului din - au hasard si eufonic - Utrecht fata de locuitorii municipiului Onesti. Fost Gheorghe Gheorghiu-Dej - si tot au hasard, heh.

Sa fie oare asta frica lumii a doua - de a-ntaia nu putem pomeni vorbind de Principate, ceea ce este de foarte bine - de ceea ce numim cu feudala ignoranta si dubioasa suficienta tiers-monde?

Oh, ar fi probabil prea simplu si fara chichirez, anume conturul cuvenit unei circumstante discriminante.

***

Mai degraba am vorbi de frica de altfel, tout court, senzatia ca e prea tarziu sau prea devreme sau degeaba, ca toate zarurile sunt aruncate si ca unele lucruri nu se cad. Ca e imposibil, ca e inutil, ca ne e lene, ca nu avem bani - ingrozitorul si psihanalizabilul pana maine nu-mi permit, sau timp, sau nervi.

Ei, la naiba ghem. Astea sunt minciuni: n-avem minte, si de-aia nu avem - chipurile - curaj, asta e adevarul.

Desi mintea ma mai lasa balta a veces, nesabuinta unor mordante provocari nu m-a parasit niciodata. Cu conditia unor legitati de fier, in fond tot ale unui cosmopolit bun simt:

Cine seamana vant, furtuna culege. Inutil sa te enervezi, congaie farang: se pare ca in Asia timpul curge altfel. De aia, iaca: tin asteptarea asta ca pe un semn indispensabil a ceea ce o sa fie de maine incolo.

When in Rome, do what they do. Fara fite, scheme si trairi, daca nu vrei sa fii confundata cu vreo fufa din Brisbane venita sa-si ingroape celibatul sub o tona de happy menus and dreadful hangovers. Ca se stie: fufele din Brisbane au inventat - printre altele - groaznicele povesti cu urechi taiate in amurg... mvai fata, nu mai spune....tsss...

When somewhere totally new, move'em since the very start. Pentru mine, cel putin, birja e un lux analfabet si toxic in momentul in care pui pentru prima oara piciorul intr-un loc absolut necunoscut. Am facut prostia de mai multe ori in viata, de-altfel, de a-mi nesocoti instinctul asta green beret: la New York, la Marsilia si Barcelona. Foarte rau: niciunul din cele trei orase nu s-a dat batut, cucerit, inteles si rumegat decat cu foarte, foarte mare greutate. Din tura a doua, de sarguinta si in fond - din partea lor, nu a mea - aproape de mila cuvenita corijentului par accident.

Look, Mom, no maps. Nu pe strada, nu in mijlocul intersectiei, nu pana la tampire cartografica: la patruzeci de grade la umbra, oricum nu mai pricepem daca locul cautat e la stanga, la dreapta, la cinci minute sau la douazeci de mile. Voulez-vous avoir l'air parfaitement stupide? Eh ben, moi non plus.

Asadar nu, nu si nu - ca intotdeauna. Nu o sa fiu gagica zambareata fake de la terasa din colt, insirand tampenii cu noii ei bestest friends din Tasmania, care - oh, divine surprise! - tocmai au o gaura in portofel, pricepem lesne.

***

De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, s-ar putea sa nici nu ma observati, pe strada.

Se fondre dans la masse, cu afectuoasa nestiinta care sfarseste prin a afla: asta tin eu drept axioma calatorului subtire.

Fie el si de o virulenta timiditate - nu credeti ce spune lumea, inca o data: numai gura e de mine.

Dincolo de Levant - 2: De trei ori de ce

De ce oare am in camera de decompresie o ditamai canapea stacojie si plusata, cotita dedesubtul ferestrei, a bancheta de tren?

Si in fond profund inutila: fiindca nimeni - dar absolut - nimeni pe lume nu s-ar gandi sa organizeze vreun campionat judetean de saturnalii la otelul Cumulus din Vantaa, heh.

***

De ce amestecul de buletine de stiri CNN, meniuri de room service in doua limbi - si alea scrise analfabet - si cearsafuri lipsite de glorie are nemaipomenite si imediate virtuti soporifice?

Comunismul in cheie bolsevica, mieroasa si miorlaita fricativ, n-a crapat la astia. Aseara, de lene & siktir, cer un ceva la sambru, cum ar spune Mandra. Dar nu vrei matale sa cobori sa ti-l iei, ca altfel e noua galbini jumate in plus, zice scandalizata femeea de la tejghea.

Oh well, why do you still call it room service then, if it's take away?

Dar n-am mai intrebat. Cum spuneam - apropo: cum era refrenul d-tale scrasnit? sic transit gloria vikingorum? - pe mine astia ma adorm, instantaneu.

***

Si in general, de ce mai am eu - vae victa, cu anticipatie si absolut previzibil - vreo paispe ore pana la imbarcare? Eu pe cine-am omorat, maica?

Uite, domnule Dumneata, scriu de-acuma lucrul cu care am adormit aseara in minte, douce consolation d'une visqueuse (l)attente:

De ce exista Indochina pe lumea asta?

Pai ca sa avem de ce ofta, pesemne.

PS: Si ce pacat, domnule... ce pacat ca desenez atat de prost, cum nici macar nu poti dumneata sa iti inchipui. Si i pak sa afli ca eu numai la slujbe catolice, coloniale si franceze ma infiintez: pentru ca deoarece, domnule. Si ma mira - si ranjesc in ampla afectiune - ca nu stiai/credeai asta despre subsemnata.

Poza de la domnul asta - et avec les moyens du bord, heh.

Later edit: Trenul de Nong Khai - expresul 9069, mai degraba- de pe cinci - au soir - pleaca de la gara Hua Lamphong la ora opt fix ajunge doispe ore mai incolo la granita.

Pondering: cuseta sau nu, desi am si pentru asta hataruri precise, heh. Just pondering: stiu de-altfel foarte bine ce am de gand sa fac.

Chestie noua: biletul se poate lua si de aici - e o gaselnita recenta si directa a Cailor Ferate Siameze. De gandit. In tot cazul, o cuseta clasa a doua costa cam cinspe coco, un dus. Clasa a treia, cica nu vindem.

Dincolo de Levant - 1: Not to Mention the Finns...

I pak dumitale si voua de fata si viitori din glorioasa tundra de la Vantaa. Unde e zapada pe jos, chestie care nu se prea potriveste cu ideea de plecat la tropicele mele vesele.

Din graba, nervi, mauvaise conscience - guide thou the sword. Messire, thou art reveng’d - uitat cablul de transfer USB al rasnitei de poze. Dezagrementul e minim - e greu de crezut ca nu gasesc ori la Vantaa, ori la aia. Dar constat ca dezvolt o relatie din ce in ce mai dubioasa cu tot ceea ce inseamna fire si cabluri... comme c'est curieux, heh.

***

Bulibaseala schemei de zboruri din ultimele saptamani atrage dupa sine un fenomen curios de chassé-croisé.

Dinspre Asia, batalioane thai, khmere si chinezesti din ce in ce mai infofolite, chiar daca destinatia finala e - sa zicem - Palermo. Si dinspre noi, hoarde tranzitorii din ce in ce mai despuiate: tropice - fericita, poetica si netrebnica etuva.

Nedormita si pe jumatate asasinata de asteptare, presupun ca o sa bag cornul in perna devreme. E cumva mai bine decat orice alta miorlaiala posibila. Oricum ar fi, am sentimentul unei schimbari colosale.

Cam ca beizadeaua persiana a lui Secondat, dar despre asta o sa povestim ceva mai incolo.

PS: Poza, de la oamenii astia. Credits given.

Dincolo de Levant - 0: Între lumi

Senzaţia asta ciudată începe cu un imens sentiment de neputinţă relaxată.

Înţelegi că în adevăr pleci în Asia fix în momentul în care realizezi că lumea din jurul tău vorbeşte mult prea repede. O senzaţie curioasă pentru cineva ca mine, care nu a articulat niciodată româna ca lumea, înghiţind vocale cu mare elan.

Du reste, cela donne:

Aigăsitcarnetuldevaccin?

Ţiamluatceaidezmeurădelacolţ.

Şişerveţeleumededouăpachetesăajungă.

Gataaistrânstot?

Nudecenumaiaveaicevamăomoricuzile.

Lacâttescol?

Laşaptesaulaopt?

Pozedevizănumaiaisăoprimlafeeriasăfaciîndrumeştinăroadă.

Un fel de

dacăaparmanifestărineplăcuteadresaţivămediculuisaufarmacistului.

***

Or, et de manière flagrante, on n'en a plus rien à cirer de toutes ces circonstances à haut voltage du Levant.

Nu am găsit carnetul de vaccin, e probabil prin boarfele din geantă.

Mulţumesc pentru ceai, chiar aveam nevoie. Şi de-altfel, şi eu o iubesc pe Fregata din motive absolut evidente.

Cu toate astea, şerveţelele umede or să fie uitate pe masă... graba....

Nu, nu am strâns tot, din cauză de ralantiu scandalos al electrocardiogramei. Avem timp, chiar când nu mai avem timp.

Mă scoli la şapte şi jumătate: average is good, proportion - aswell. Si une porte est ouverte, fonce (Sun Tzu).

Ainsi donc: fonce, maman.

Poze de viză se fac şi la Nong Khai. Costă un dolar. However, nu m-aş lipsi de mutra deshumată a unor plecări - ca de obicei, nedormite.

Sunt năroadă. Şi fericită aşa, atât timp cât vorba asta se scrie cu diacritice. De care va trebui profitat acum, cât le mai avem pe tastatură: say good-bye to them and hello to abugida.

***

Bilanţ: bătut pisica, luat raniţă nouă, fuşerit bagaj cu criteriu.

Şi aţi avut dreptate: e cu siguranţă unul din cele mai frumoase momente posibile, dar nu numai de acum încolo.

Ci şi de până acum, de la origini şi până în prezent.

Helsinki, minus trei grade Celsius. Şanse de ninsoare, 40%. Mi se pare de bun simţ să dau buzna în saună şi să nu ies din casă defel. Treizecişişase de ore.

Ne citim din sasul de decompresie, domnule şi doamnelor şi domnilor. Deocamdată, să încercăm să ne minţim niţel că dormim tun.

Dar eu nu aş conta prea mult pe una ca asta. Mai am niţel şi mă lichefiez; dar n-aş recunoaşte asta pentru nimic în lume, fireşte.

Deocamdată, nici măcar nu pot mulţumi ca lumea şi asta e un mare scandal. Gavota nu funcţionează niciodată cu sufletul la gură, pesemne.

PS: Tout est en ordre, Messire, du moins apparemment. Două jumătate a.m.

En avant, toute!

Aproape gata.

Începem?

Dă-i bătaie, cucoană: Asia aşteaptă.

În loc de orice alt bagaj frivol şi cucuiet, nişte foi viitoare.

În stânga, pentru amănuntele ce se cad sortite lucrului zilnic. Orare de tren, repere de intersecţii, facsimile de ghid turistic, hărţi desenate din vârful creionului.

În dreapta, un ceva drag sufletului meu, cumpărat acum doi ani de la Cluny. În el o să scriem de mână câteva lucruri care nu vor ajunge poate niciodată aici, dar cu siguranţă unde se cade.

Parce que chaque route est - encore et toujours - la Route.

El Camino, y punto.

PS: Din noaptea asta, itinerariul se mută sub poza subsemnatei. Aşa, o să putem urmări unde sunt la un anumit moment dat.

Cum nu cred să dorm, mai trimet nişte bilete şi mai reglez nişte detalii - fără cafteală, de preferinţă. Şi mai scriem câte ceva.

A şaizecişişasea scrisoare de la Ulan Bator: Mythologies du voyage

Motto:

"C'est un grand spectacle pour un mahométan de voir pour la première fois une ville chrétienne. Je ne parle pas des choses qui frappent d'abord tous les yeux, comme la différence des édifices, des habits, des principales coutumes. Il y a jusque dans les moindres bagatelles, quelque chose de singulier que je sens, et que je ne sais pas dire."

(Montesquieu, Lettres persanes, Lettre XXIII, Usbek à son ami Ibben, à Smyrne)

De la Z., către P., Bordeaux

Mais comment peut-on être Persan? Et de surcroît, Persan voyageant allégoriquement à Paris - autant dire: la capitale du monde - dans ce dix-huitième siècle qui réinvente à jamais la relation des individus avec un paramètre fort important, celui du Temps.

Sigur, despre toate circumstanţele acestea s-au scris foarte multe lucruri. Este absolut evident: găselniţa genială a privirii streine a lui Usbek este, încă şi astăzi, capabilă să farmece. Şi poate de aceea numim şi ţinem de clasice astfel de poveşti, cărora li s-ar potrivi mai degrabă criteriul hedonist al formidabilei plăceri de sine cu care au fost scrise.

Deşi taxonomia e mai întotdeauna o nemeritată limită, textul clasic se bucură de apanajul unei cristaline inviolabilităţi - în faţa unui canon estetic, arma criticii e un couteau à beurre. Din nefericire, aşa ceva poate scleroza lectura în aşteptările cuminţi ale manualului şcolar.

Din fericire însă, cititorul conştient va şti singur să facă partea lucrurilor şi să se mire, iarăşi şi iarăşi, de felul curat în care sună vorbele cuiva de acum foarte multă vreme.

***

Dar să revenim la paradigma noastră plimbăreaţă: neajunsurile de serai ale săptămânii trecute sunt, pentru critic, o mise en abyme de toată frumuseţea, pretextul administrativ şi factice al confruntării dintre două călătorii posibile.

Soit. Însă nu astfel de cofeturi tehnice sunt fundamentale: ci felul în care, fără egal posibil, autorul dă seamă de realitatea şocului cultural. Cu alte cuvinte, nu pretextul - ci textul: puţin importă dacă la mijloc e artificiul bine gândit al marjei de acţiune şi pamflet.

Şi Usbek se miră: fără încetare, de la bun început. Şi cu o candoare aproape sfâşăietoare, mai ales atunci când amănuntele străzii îi pun la grea încercare educaţia, valorile şi credinţele personale. Pourquoi vis-tu dans les tombes, divin mollak? Tu es bien plus fait pour le séjour des étoiles, îi scrie Usbek lui Mehemet-Ali, paznicul celor trei morminte din Qom. Şi se grăbeşte să îl întrebe, în scrisoarea următoare, un lucru cu adevărat important: les sens, divin mollak, doivent donc être les seuls juges de la pureté ou de l'impureté des choses?

Vaste question. Et la réponse déçoit, puisqu'elle n'est qu'un poétique rejet du doute: "vous ne savez pas l'histoire de l'éternité. Vous n'avez point lu les livres qui sont écrits au ciel".

Fireşte că nu e un simplu sofism. De-altfel, răspunsul lui Mehmet trebuie să-i fi plăcut grozav lui Borges.

***

Odată cu plecarea din Ispahan, persanii lui Secondat intră într-un altfel de geografie: "et m'ayant entendu demander le chemin du Marais, qui est le quartier le plus éloigné de Paris" îi scrie Rika unui necunoscut niţel mai devale. Şi ştim că minte: pentru că la scara vremurilor acţiunii, dracul îşi înţărca odraslele nu în mahalaua alchimică dimprejurul lui Place des Vosges, ci mai degrabă înspre paşalâcurile dumitale dintotdeauna.

Tot atât de adevărat e şi că voiajul ca atare - care pentru Usbek şi ai lui e scăpare curată şi pe limba zilei de azi exil - deformează percepţia, lungeşte şi scurtează distanţele, sporeşte sau scade intensitatea discursivă. Poate de aceea, orice discurs de călătorie se cere neapărat văzut prin lentila stilistică a unei mise en abyme: după pofte, plac, stârneală şi puterile proprii.

Nu pot spera decât că are să ne iasă cum trebuie: iar pentru aşa ceva, îmi dau seama că puţin folosesc amănuntele brute ale kilometrajului, calabalâcului şi biletului de tren.

De mai aşteptăm din astea, aşteptăm degeaba: un continent nu se dezvăluie mai degrabă în cheile strâmbe ale vulgatei turistice şi de bună credinţă.

Dimpotrivă.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a şaptea zi a lunii lui Farvardin

Vai de mine, maică sfântă...

Gata: am dosit banii, am telalicit în voie. Mai au rămas decât neşte detalii absolut nesemnificative: după cum cronofag dar lipsit de esenţă istorică e drumul la hammam - un fel de a spune, foarte secondatesc - pentru mizeriile feminile de rigueur.

Chiar vreţi să ştiţi? Bine, fie: tuns - cu ciobul, de drum lung; râcâit călcâie şi jupuit straturi superficiale de dermă. Beurk, haha.

***

Petit instant crève-cœur, la Romană, din ciclul will work for food: un domn cu o pancartă şi fără sonor - ajutaţi un regizor pensionar sărac şi singur.

Nu de sărăcie mă sperii: am avut zile cu o jumătate de pâine şi trei ridichi în frigider, illo tempore. Dar de singurătate rea, întotdeauna.

I-am dat, ruseşte. Sunteţi cumva un înger, duduie?

Oh, domnule: nici măcar.

Nu ştiu cum să vă spun: mi s-a făcut brusc foarte ruşine de neruşinarea lumii întregi.

***

Bilet la cutie, cu bombăneli şi proclamaţii, din care aleg:

"Voyons, voyons. Patru perechi de pantaloni chino: make it one. Nu se negociază.

Şase bulendre de tricou: make it two or three, pentru că deoarece. Şlapi asortaţi cu avionul: de lăsat acasă, absolument.

Boat shoes şi converşi în pătrăţele (sic): redundant; se cere o poză ca să hotărâm care din ei rămâne acasă.

Bobhat: utterly ridiculous. Mult peste farang: old-fartish, de fapt. Aşa se îmbracă la mare boşorogii care bântuie noaptea prin Patpong. Au feu!

Pijama: suficient de inutilă, dar admit că asta poate să fie o alegere mult mai personală. De rumegat d-ta.

O haină de ploaie mică: asortabilă cu bobhat, dar măcar s-ar putea dovedi relativ utilă, cândva (wishful thinking).

Cât despre şosete, parcă recomandasem cel puţin una, dacă nu cumva două perechi."

Cică restul se cumpără de pe Khao San şi-l cred pe Conaş, cum nu? Dar un pliage mare care se face mic tot îmi iau, vlan.

Trebuie să mărturisesc: lipsa de bobhat mă amuză îngrozitor, mai ales scrisă cu verva pofticioasă de care numai Dihania e în stare.

Dar cum mama naibii mă mai gioc eu de-a Hot Lips Houlihan, hm?

Ah, ce pierdere pentru scenă, ceva de speriat. Şi da, biletele mele sunt ca vremea de-afară şi ca vria din vintre: amestecate de toţi dumnezeii disponibili.

Later edit: Aproape am isprăvit de făcut bagajul. Ştiu că sună trivial, însă repet: arhitectura lui e absolut insolită - am cărat mai multe lucruri la Iaşi, de pildă. Însă se cereau nu numai încredere în expertiza cuiva important, dar şi despuiere de toate lumeştile europene. Am văzut doar cât de strâmbe sunt unele amănunte ale străzii de azi.

Iar un bagaj, ca să reiau mutatis mutandis butada dumitale, domnule, e o întreagă ontologie. Gata, mai trag un pui de somn şi reviu cu ulanbatoarea.

Vrac

De citit neapărat şi cât e proaspătă, o cronică surprinzător de sweet & sour - dar cu măsură potrivită cum trebuie - despre strada, oamenii şi lucrurile unei lumi cu totul închise. Se mai spune acolo că din 2010 Birmania s-ar putea deschide măcar niţel: astăzi, drumul spre Mandalay e cu totul şi cu totul imposibil şi din păcate, nu e numai o impresie de-a mea.

Apropo: why did you say Burma? I panick'd.

Parce que c'est quand il n'y en a plus, que - justement - il en reste encore davantage.

Plus I tend to agree: that penguin looks indeed fairly butch.

***

Stări contradictorii: cum spuneam na janela ieri, aşteptarea căsăpeşte, prostrează şi aruncă în butoiul cu melancolii una peste alta şi fără să anunţe pe nimeni. Cel mai greu moment nu e la Suvarnabhumi: ci la Helsinki - aproape o zi jumate; autant dire, une misére.

Unde e bineînţeles odios să te plimbi agale prin satul rusesc de turtă dulce al Suomenlinnei şi să te crezi niţel la Varâkino.

Comme c'est drôle, d'ailleurs: je ne pensais pas que la Russie s'attrape, telle une sorte de virrhose.

Hm et pfiou et qu'est-ce que je vais soupirer comme une bécasse, je ne vous raconte même pas.

***

Voluptatea cu anticipaţie a serii de azi: cel puţin o jumătate de ceas de frison cu stârneli şi teribile pofte. O ceaşcă mare de cafea Pakxong - sau mai degrabă o sondă? heh. La Luang Prabang, dis-de-după-amiază.

Mor de somn: mâine, trambalări indispensabile, telalâcuri convertibile şi triaj de bulendre cât de cât onorabile şi îndurătoare.

Vineri dimineaţă: Gata, am bătut în cuie ruta de anul viitor. Goa, Pondicherry, Macao, Malacca. Dar nu în aprilie, ci niţel mai devreme: nu mă văd agitându-mă pavlovian încă un trimestru de început de an, nu de alta.

Însă deocamdată, aleg bulendrele în casele din faţă. Că facem bagajul la tarabă, mai pe după-amiază: poate o folosi cuiva, la un moment dat, cine ştie?

***

10:58, local time: Patru perechi de pantaloni chino. Şase bulendre de tricou proaspete şi jetabile. Şlapii deliranţi brazilieni - faisons honneur à l' aéronef de vos sarcasmes de rhubarbe. My boat shoes and my khaki bobhat; şi - aştept răgetul, heh - Converşii în pătrăţele.

Pentru că deoarece: aşa spunea Colonelul când nu mai putea îndura sute de întrebări idioate şi poetice gen de ce aia şi ailaltă.

Pijama improvizată dintr-o pereche de pantaloni uşori aduşi de Fregată de la Ipanema şi o buleandră mai jalnică decât restul. O haină de ploaie mică şi care se face ghem, de fapt o foaie de cort camuflaj: nu se ştie niciodată.

S. mi-a dat un rucsac numai bun şi suficient de jegos în sine ca să nu atragă pofte, de pe vremea când băteam Macedonia grecească în stagii de supravieţuire scout: alternativa era hărăbaia mea alpină, care îmi ajunge lejer la brâu - deci jamais de la vie, heh. Punem la socoteală kilotzii - şosete nu, domnul Lumix, Biblia şi carnetul de drum cu coperţi de cauciuciu de la Aquiu, periuţa de dinţi şi alte alea. Încă niţică răbdare, eu mă duc să schimb bani.

Fuarte sexi, dacă mă întrebaţi pe mine. Nu e tocmai gata, dar urmează poze aşa cum s-a cerut. Restul de tâmpenii bling-bling le luăm de la Khao San. Detest să car, ce credeaţi?

PS: Not India, not now. Jap şi bombăneală: le ador. Burma şi Vietnam să fie deci pentru la anul: j'en connais un qui va être aux anges.

And don't panic, la.

11: 36. Nu merge janela, fir-ar mama ei de viaţă. Şi gata, acuma da: chiar am ieşit pe uşă. Back in one hour or so.

Stări de nedescris.

Pardon Me?

Cică ne ducem até ao fim do mundo?

Aiurea: ia-n pohtiţi duduci şi beizadele de vedeţi lucru mare acana.

Homeric, pur şi simplu. Oare cum naiba s-o zice ţi-am dat bip şi mă rog, restul...- bref vous voyez ce que je veux dire - în dulcea limbă thai? Că văd că e tot cu telefoane & co, şi la ei.

În tot cazul şi definitiv vai de mine.

Hărţi

Asta în mare şi cât ne-a dus mintea, fără locurile din spatele drumului - sunt câteva, din care unul nu încape nicicum pe foaia asta, ci numai cui se cade - şi fără oprirea finală la Ko Lipe.

Se citeşte cu mintea pe pereţi şi în sensul acelor de ceasornic. Baza e la Bangkok.

Later edit: Rezolvat cu Biblia, de la librăria din poala Bărăţiei - a doua sală, plină ochi cu imagini delirante de patronese şi fecioare muceniţe, o experienţă vizuală în sine. Şi asta are fermoar şi un singur defect posibil: traducerea lui Cornilescu - pe mine una mă scoate din sărite, mais l'honneur est sauf.

Indochine

Astăzi, semi-incident diplomatic la colţul unei discuţii aproape oarecare:

- Şi unde zici că pleci luni?

- Mhm...Indochina, mormăi eu cu mintea pe pereţi.

Pauză şi aparent deviere: aşa se întâmplă cu oamenii ocupaţi. Nu?

Zece minute mai târziu, isprăvnicelul - altfel persoană cu totul agreabilă şi nouă în peizaj - îmi aruncă peste umăr ceva de genul: fiinţă politically incorrect ...şi nu mai ştiu ce, fiindcă am uitat pe loc.


Cum să vă spun: deşi pesemne că nu fusese asta intenţia, mi-a plăcut de-am murit.

***

Ainsi donc, pourquoi va-t-elle en Asie?

Oh, sans doute pour y perdre son latin.

Orice altă explicaţie mi se pare de prost gust, pe cuvânt de onoare.

***

Dar pentru că tot vorbim de aşteptări - ce vorbă urâtă şi totuşi necesară: numai Gautama nu are - fie că le numim hatâruri, voluptăţi sau te miri cum altfel, aş mai scrie deocamdată aşa:

De la Indochina aştept, nu neapărat în ordine: o culoare, un miros, o vedută şi o mână de sunete noi.

Şi mi se mai pare fundamental să trec podul peste Mekong per pedes.

Per pedes apostolorum, zise ea cu mare uşurătate.

Fiindcă nu-i aşa et n'est-ce pas d'ailleurs tout à fait délicieux: habar nu are ce spune, heh.

Naiba mai doarme la noapte: care noapte sau mai degrabă a cui, nu se ştie. Bangkok, local time: 5:41 a.m.

Cujus regio, ejus religio: nu e o noutate, dar dacă tot ne aflăm sub dictatura unor capricii foarte exigente - and resistance is futile - măcar să dăm naibii d'ores et déjà ceasul cu şapte cinci ore înainte.

Amănunte - 4: Politique des vœux

Câteodată, din teancul de poze şi de cărţi poştale se mai întâmplă să ne mai cadă în poală şi vreun amănunt mai altfel al zilei de ieri.

Cum sunt urările astea succinte ale Anului Nou 1940, pe dosul cărţii de vizită a unui domn magistrat din Provincia Magna despre care ne vine foarte greu să ne oprim a vorbi, câteodată.

Pe jumătate ştearsă de timp, cerneala verzuie scrie cam aşa, în mari pudori dacă ne gândim că Andrei E. îi cam purta sâmbetele Mândrei - dar ce să-i faci, dacă n-a fost să fie:

"1940. La mulţi ani cu sănătate şi surprize plăcute."

Cam succint: néanmoins, povestea asta ridică o problemă destul de interesantă de politică a salamalecurilor de rigoare. Sau pur şi simplu de politeţe: ceea ce ar fi cam acelaşi lucru, dacă mă întrebaţi pe mine.

***

Surprinde imediat sentimentul unei delicioase defazări istorice, pentru că astăzi ştim bine că sfârşitul anului 1939 nu fusese din cele mai fericite posibil. Să pomeneşti pe o foaie, fie ea şi dezamăgită sau formală, posibilitatea unor surprize plăcute e nu numai un act civic de credulitate majoră. Ci şi dovada unei educaţii, astăzi duse pe apa sâmbetei cu totul, care cere să nu te agăţi niciodată de vulgarul lucru al străzii.

Sau poate dimpotrivă, un bizantin cinism? Dar cine mai poate şti azi una ca asta...

***

Mergând niţel mai departe, ne putem întreba ale cui să fie surprizele scrise cu bune doriri de domnul magistrat?

Ale lumii, sistemului, lucrurilor de deasupra? Însă mintea omenească nu prea se gândeşte la aşa ceva dacă vorbeşte de sfinte: ci mai degrabă de soartă, destin şi alte vorbe grele din astea. Din punct de vedere teologic, surpriza - adică locul geometric de întâlnire al stârnelii abstracte şi aşteptării încă neformulate cumsecade - nu există ca atare. Există minunea, epifania, trăzneala cu miez: dar asta deja e prea complicat pentru noi.

Rămân surprizele altora, care presupun un fermecător dezechilibru între naivitatea bine temperată a victimei şi viclenia pozitivă a provocatorului in nuce.

E lucrul cel mai greu de făcut. Iar astăzi nimeni nu mai scrie asta, nicăieri. Fiindcă am uitat, în zilele noastre cu retorici prefabricate: scrisorile, salamalecurile, biletele nu sunt niciodată cu totul şi cu totul nevinovate.

Un răspuns expeditiv

Primit astăzi două scrisori nemaipomenit de vii: e unul din lucrurile mărunte care da, te fac să continui să scrii zilnic - deşi recunosc, nu cel dintâi.

Dar contează, întotdeauna, fie şi în numele unui echilibru cosmic ce şterge scuipatul cu agheazmă.

Răspund astăzi celei din urmă, venite de la cineva care scrisese extraordinar despre Deliorman şi insaţiabila sa trâmbă de năluci, chiar după expediţia cu bragă a verii trecute.

***

Ca şi data trecută, am ales să-i dau scrisoarea aici, cu unele retranchements care ţin de circumstanţele proprii şi geografice ale expeditorului.

Veţi vedea imediat, nu o fac pentru mine, ci pentru jubileul zilei de ieri:

"Dragă Zaza,

Mi-a venit să plîng, azi, cînd am citit ce ai scris despre bunica dumitale. (M-am abţinut, circumstanţe prozaice nu mi-o permiteau [...].) Să ştii că nu am lacrima facilă. Mi-a venit să plîng pentru că, de fiecare dată cînd citesc poveştile dumitale cu Mândra, am certitudinea acută că trăiesc într-o lume frumos întocmită. Aş spune că sînt, din toate poveştile Seraiului, cele care-mi merg drept la inimă. Nu spun, ca să nu le nedreptăţesc pe altele.

(De cîteva ori mi-a fost teamă că o să renunţi la blog. Mi-a venit să copiez cîteva bilete şi scrisori şi să le păstrez, ca să nu le pierd de tot. Îmi sînt necesare – doar în ele pot găsi, într-o alăturare firească, Syrtele şi bîlciul de la Ciolpani, situat precis la 10 km de Arcadia mea, Orbeasca de Sus pe numele ei lumesc. M-am oprit la jumătatea gestului: mi se părea că fac ceva meschin).

N-am de gînd să-ţi spun că scrii ”frumos” despre bunica dumitale, cela ne veut rien dire, scrii exact, cu o acribie tandră – e o raritate. Îi urez şi eu la mulţi ani. En passant, mi se pare evident că Mândra are o frumuseţe mai altieră decît frumuseţea Katharinei Hepburn.

Cu efuziuni de drag şi admiraţie,

P. S. Drum bun ”la ăia”!

***

M-am gândit să împac lipsa de timp - e incredibil câţi musafiri ies din parchet înaintea unui grand départ - care e mizerabilă, cu o destăinuire inocuă.

Da, expeditorule, moi aussi je me fais avoir, à chaque fois, par cette belle aux yeux verts.

Cela ne rate jamais; et vlan, je me fais coiffeuse et je chiale comme une Madeleine égarée aux objets perdus.

Cât despre frumuseţe altieră, eu aş scrie mai degrabă: drăcoasă. Şi ştiu că pricepi perfect, fiind vorba de pădurea nebună care nu are şi nu trebuie să aibă niciodată sfârşit.

Deocamdată şi în primul rând - să mă ierte expeditorul - sur mesure, încă o poză, ceva mai cuminţită. Dar tot de pe Calea Victoriei, într-un postbelic aşa cum sunt toate: d'un flou artistique.

Dimpreună cu mulţumirile mele înduioşate tuturor celor care i-au spus la mulţi ani şi aici. Să ştiţi că nu sunteţi puţini.

PS: Syrtele lui Gracq se întorc pe durata hagialâcului. Lucrez - şi la ele - zilele-astea care au mai rămas, à vrai dire, d'une insoutenable intensité.

Aproape nimic despre Praga

Motto:

"Te duci în Asia, cucoană, nu la Praga. "

(Pantazi)

Cum îi stă bine unei călătorii într-un astfel de loc, am putea foarte bine să scriem cam aşa:

De la Praga, am luat şuncă de Praga.

Şi gata.

Sau, pe un ton uşor mai sarcastic, să vă povestesc despre vreo şaptezecişidouă de ore ceheşti, între nişte domni care se cred teatru şi nişte doamne care se cred muze: après tout, pourvu que ça marche...euh... que ça dure...comment c'était, déjà?

Despre cum am verificat încă o dată spaima oricărei gazde estice - de la taxatoarea de tramvai la ministru, probabil - de a nu fi prinsă de oaspeţi cu frigiderul gol. Şi crăpelniţele de o apocaliptică tristeţe care sunt necesarul ei corolar.

Despre cum delegaţia primitoare s-a triplat cu veri şi cimotii aduse de-acasă în seara dineului - ce, numai la noi, maică? Şi despre cum aşa un scandal ni se pare nu numai perfect lizibil, dar şi întrucâtva înduioşător în cheie derizorie.

Însă nu ar fi tocmai destul.

***

Forget about Paris: Prague. Fraza asta, aruncată peste umăr la o sindrofie pentru corespondenţii de presă din capitala unui imperiu al zilei de azi, a avut la vremea ei darul să mă scoată din minţi. Elle fleurait bon la crédulité transatlantique, les braderies d'antiquités et le bonheur précaire des tournages d'art et d' essai.

Qui se la jouent, faute de pouvoir dire quelque chose.

Ei cum mama naibii să se poată una ca asta, s-a stropşit balcanic şi cu neputinţa didascaliei ofuscate sinele meu galic. Ce să însemne aşa ceva: chelneri mai binevoitori şi entraîneuses mai lăcrimoase?

De necaz, am înghiţit pe nemestecate grenada unei măsline de Volos care se prelingea indolentă pe peretele sondei de Martini. Şi m-am grăbit să şterg, a răzbunare, Praga de pe toate şotroanele de faţă şi viitoare, Deo gratias şi la toţi sănătate.

Non, mais. Am şi eu tropismele mele afective, la naiba ghem.

***

Flâneurului de ocazie, Praga îi oferă strictul antipod arhitectural al Bucureştilor. La noi, se ştie: satrapia folclorică a tăiat bezmetic şi cu răutate - pare că uităm pe zi ce trece acest resort extrem de simplu al unor frustrări - sufletul misterios de viţă veche şi iasomie al oraşului. De aceea, insist cu afect: adevăraţii plimbăreţi nu au în mod necesar capul în nori, ci şi rafinate aplecări pentru arheologia submarină.

Însă la Praga, vestită pentru defenestrări şi interesantisimul vaier din luna august a anului 1968, se întâmplă cu totul şi cu totul pe dos: cele mai mici amănunte au fost păstrate. De vor fi existând, ochiul nu reţine cartierele de blocuri, dar e aiurit cu totul de traficul demenţial şi mai ales de reţeaua agresivă de autostrăzi şi bretele diverse din mijlocul oraşului.

Pavaj lisboet şi privirile de o tragică resemnare ale localnicilor, aproape streini în propriul oraş. Şi hoarde turistice cu pas extraordinar de ezitant: deşertată de populaţia purie a unor afaceri zădărnicite de criză, Praga pare să se transforme din ce în ce mai rapid în scenografie convenţională pentru beţiile studenţeşti fără farmec ale Europei vechi.

***

Pe podul Carol, lucrări publice şi infectul batalion previzibil al picturilor alimentare care ar trebui să sfârşească în debara, dar ajung deasupra mesei de duminică din Kentucky: was it Budapest or Bratislava? Oh, forget it: can't remember, dear.

Birturi expeditive, şmecherie - am impresia că schimbului valutar i se spune, de-altfel şi pur şi simplu směn, heh - nemţească: les plats sont absolument secs, trop cuits. Cuisine de hussards, peuh.

Şi cam atât. Puţin ne foloseşte că toate clădirile sunt încă la locul lor: le mal, profond, est ailleurs. Une certaine idée du désespoir aussi. Dacă Petersburgul e tot un Fabergé făcut ţăndări, Praga e o boîte à musique cu resorturile sfâşâiate de timp şi mai ales, de vremuri.

Poate de aceea, emoţia plictisită e strict identică stărilor mele berlineze. Ceea ce e întrucâtva de bine: dar, faţă de alte fericiri plimbăreţe ale lumii acesteia, deopotrivă şi drastic insuficient.

Fichet, treizecişiunu: Frumoasa mea cu ochii verzi

Despre ea, scriu destul de des şi niciodată din lipsă de inspiraţie. Dar atunci când se întâmplă ca strada să devie, pentru câteva zile insipidă sau morocănoasă, culoarea şi arţagul bine temperat pot veni şi de aici.

De la cea care a vărsat spirtiera cu elan domestic pe care Matilda nu s-a priceput să-l recunoască apăsat.

De la provincia istorică şi hangerul de fum al unei după-amieze de iunie, într-un port fluvial care numai oarecare nu e, pe harta Seraiului.

De la cucoana cu gură pocită a sarcasm, dar cu uşa întotdeauna deschisă te miri cui: nu-mi amintesc să-i fi surprins vreodată meschinării. Şi nici măcar comoditatea atât de feminină şi de interbelică a lui om vedea, maică.

Pentru că dacă se poate, se poate numai şi numai pe loc.

Purtări oscilante, între tribunal - un mare talent la descusut şi un deget, azi deformat de artroză care acuză mai ceva ca Zola: e inutil să minţi sau să ascunzi, pur şi simplu ştie. Şi martirolog: zeci de sufertaşe cărate cu răbdare la spitale - niciun devotament nu e de prisos - sute de ore de coadă ceauşistă: să fie, să se ajungă, altfel e de ruşine.

În alt timp şi loc, bunică-mea ar fi cucerit imperii cu aerul că face şerbet.

***

Am ochi la spate şi picioare de fier. Şi acea viclenie bună a minţii care măsoară şi împarte bunul simţ şi ocara, compară şi taie, dezleagă şi consolează, dacă e nevoie.

Astăzi, Mândra împlineşte nouăzeci de ani: la vârsta mea altele sunt moarte, rânjeşte cu orgoliul unei supravieţuiri. Şi cere, făcând cu ochiul, încă o drojdie de şampanie şi numai şi numai romanţa lui Cincinat Pavelescu, pe care o ştim cu toţii pe de rost, dintotdeauna.

Poate singura: fără, nu se egzistă praznic cumsecade.

Poate crăp, dar nu vreau. Aşadar, e firesc să-i dai întâlnire peste încă zece sau douăzeci de ani. E aproape sigur că o să vie şi dacă nu, e doar după colţ.

***

Astăzi, după îndelungatele şi stropitele salamalecuri de rigoare, mă pomenesc că-mi face semn şi-mi îndeasă un plic în care strânsese o sută de euro.

Schimbată pe furiş, pesemne prin grija conspirativă a Cocăi:

- Na, să-ţi faci de cap la ăia.

La ăia egal Bangkok, Vientiane, Phnom Penh.

- Mais...adică nu ştiu ce să...că eu nu...

- Ia-i dracului şi du-te odată... să ai şi tu de la mine...

Şi măcar de ţi-o mai veni şi ţie mintea la cap... aş!

Luni dimineaţă: Poftim romanţa lui Cincinat, aşa cum o cântă Moscopol atunci când începuse să fie foarte târziu pentru o lume întreagă. Fireşte, imaginea e stupidă: sunetele însă, niciodată.

A şaizecişicincea scrisoare de la Ulan Bator: Marche pour la cérémonie des Turcs

Motto:

"Que les voyages sont embarrassants pour les femmes! Les hommes ne sont exposés qu'aux dangers qui menacent leur vie; et nous sommes, à tous les instants, dans la crainte de perdre notre vie, ou notre vertu."

(Montesquieu, Lettres Persanes, Lettre XLVII, Zachi à Usbek, à Paris)

De la Z., către P., la Siem Reap

Unii spun, domnule, că scrisorile astea ce se vor săptămânale datorează măcar simetric vreun ceva precedentului franţuzesc de mai sus. Complimentul flatează: dar cum nu prea mă iau în serios atunci când vine vorba de scris - o datorie de onoare, dacă vrei ca îndeletnicirea să nu devie caznă cu parul în derier - nu prea aş îndrăzni să merg atât de departe cu lauda de sine.

O răsfoială afectuoasă şi frugală a textului Scrisorilor persane mi-a făcut însă astăzi şi ieri un pustiu de bine, ajutându-mă să văd mai limpede în reproşul dumitale şi prostia mea evropenească.

***

Aşadar:

Pe la jumătatea lunii de Ramazan 1713, evanescentul Usbek primeşte la Paris o epistolă trimeasă cu câteva zile în urmă de cadâna Zachi din seraiul Fatmei. Mulţumită vapoarelor ce duc cu sârguinţă poşta de la Marsilia la Ispahan, nu vorbim nici despre un mesaj în sticlă şi nici de o capsulă trimeasă pe Lună.

Deşi, la scara geografică a vremii, distanţa echivalează probabil astăzi antipozilor dintre Wellington şi Anchorage.

Tout au contraire: epistola linişteşte - cel puţin în intenţie - nişte bănuieli funeste ale destinatarului, aparent reglând o problemă punctuală nu lipsită de miză şi deci, de importanţă.

Şi asta pentru că plecarea mai mult sau mai puţin forţată a lui Usbek înspre Europa lasă nerezolvate o sumă de detalii ale vieţii de zi cu zi. Politica de cadre a eunucilor, de pildă, e mai subtilă decât pare şi poate avea consecinţe drastice într-o lume cumplit de complicată din punct de vedere afectiv. Gestiunea seraiului, această ficţiune matriarhală aparent folclorică, poate fi oricând compromisă de odioasele jocuri de putere şi pusee de agresivitate feminină: iar absenţa lui Usbek nu face decât să înrăutăţească lucrurile, oricât de paradoxal ar suna una ca asta.

Hotărâtă să-şi afirme propria iscusinţă şi putere, Zachi încearcă să calmeze lucrurile prin metoda atât de simplă a distragerii atenţiei ciurdei de cadâne de la neajunsul zilei curente. Şi le propune beligerantelor cam aşa şi în ordine: o crăpelniţă cu musafirlâc şi o scurtă escapadă cu bune intenţii şi divertisment.

Pleaşca asta e însă otrăvită şi vicleană: călătoria se transformă într-un fel de tranzit chinuitor, d'un confinement à un autre. Urcate pe cămile şi înhăimurate într-o droaie de macaturi şi văluri, cadânele lui Montesquieu nu văd aproape nimic din ceea ce ar trebui să le arate drumul. Dar aud înspăimântate ecourile balamucului incomensurabil - în care se lasă cu sânge, pentru culoarea locală, sans doute - iscat de ceva atât de nevinovat ca traversarea unui râu.

Et Zachi de conclure en un apophtègme peureux: mais franchement, que les voyages sont embarrassants!

***

Începând din acest moment şi cel puţin pentru mine, Scrisorile persane încetează să mai aparţină cu totul propriului artificiu de travestiuri convenabile din punct de vedere retoric. Căci problema pe care o ridică epistola aproape anodină a cadânei e stringentă şi dramatică: divorţul dintre două percepţii posibile ale aceleiaşi realităţi obiective - distanţa.

Mais comment Usbek pourrait-il entendre ce que raconte Zachi, lui qui erre à travers l'Europe de son regard curieux de tout, jamais lassé des détails de la vie des autres?

Lui qui pense déjà, avec Diderot et vous-même, que les voyages sont une si belle chose?

Même avec les meilleures intentions du monde, Zachi ne pourra jamais partir quelque part et pour de bon: il lui faudra toujours son voile, ses chameaux, ses intrigues et surtout ses peurs.

Ne jamais voyager, donc: simplement se mouvoir d'un endroit à un autre.

Combien de Zachi, dans la salle?

***

Non, Messire, je ne lèverai pas la main. Je ne suis pas Zachi, moi.


Şi fix ăsta e momentul în care am anulat absolut toate rezervările făcute cu de la sine putere. Jubilatoriu şi fără sentimentul unei concesii: dar cu bucuria rostului întors unde se cade.

Şi cu speranţa că ne duce mintea, ca şi până acum.

Hagialâc majuscul? După ce Secondat ne duce până la uşă, săptămâna viitoare, ulanbatoarele intră şi ele în vacanţă: pentru că urmează altceva.

Sertarul are şi un titlu: Dincolo de Levant. Zilnic, pe cât se poate: şi câte trei, la vedere.

Ca de obicei, dumneata aveai dreptate, fireşte.

Z.

Teaser: Un sentiment tout à fait balnéaire

Din carnetul lui Pantazi:

"Un mot encore de cette Europe du Milieu, justement: si bourgeoisement proprette, que c'en est presqu' à pleurer.

Que faire, pour ne pas sombrer immédiatement dans cet état sardonique de la déception convenue?

La nuance s'impose: les dilemmes, aussi.

Cette douce arrogance des ruelles budapestanes donnerait-elle convenablement le change à l'irrépressible sentiment balnéaire d'une flânerie sur le Karlův most?

La Vltava, tant attendue, devient presque factice: en tout cas, parfaitement indifférente à l'endroit. On y hume un présage de pavillon d'eaux: et on retrouve, à Malá Strana, un inadmissible fatras de bamboche et de pacotille pour touristes harcelés.

Pire encore, l'endroit est rieur, content de soi, complètement inconscient de sa déchéance.

Cette joie, dont la raison s'est depuis longtemps enfuie, m'est encore plus insupportable qu'à Bruxelles, à vrai dire.

***

Car telle est la Mitteleuropa, dont certains font - trop aisément à mon goût - le but de leur propre quête: une petite fiction ducale.

Cuisine relevée, mais cuisses assoupies. Là-bas, même les gavottes se font et se défont sur un air pour cuivres municipaux.

Et il n'y a bien que les Hongrois - c'est à dire: les extraterrestres du coin - qui aient cette vocation, ce redoutable potentiel de la débauche que seule fait naître la triple conjonction des sens, de la dérision et du désespoir.

***

Mais comparons tout cela à cette suprême vérité de la mauvaise foi dont Bucarest seul a le secret. Eh bien. Vous voyez, donc - c'est parfaitement impossible: une chappe de plomb n'aura jamais le poids d'un indolent matelas en plumes! "

PS offtopic: Cafea şi o scurtă plimbare. Că nu mi se leagă ceva la ulanbatoare, şi se cere - ca de fiecare dată - una ca asta. Reviu pe după-amiază.

De Kafka

Dimineaţă, plecare intempestivă după două ore amărâte de somn.

Să nu faceţi niciodată din astea: deşi am reuşit să nu-mi arunc paşaportul în closet, în vreun moment de maximă nebuliţie matinală, am lăsat cu graţie nemăsurată pe canapeaua caselor din faţă şi în Ordnung u. Disziplin: pasta de dinţi, cablul de la Lumix şi - jamais deux sans trois, fir-ar - alimentarea de la prezenta şi noua râşniţă de birou.

Fireşte, muiere ce funcţionează după sistemul infailibil al celor trei N:

Nătângă

Năroadă

Nepomenită

În momentul de faţă, domnul Lumix e mort, finito, kaputt. Iar domnul Pandele - de pe care vă scriu - se cere exploatat cu măsură, să se-ajungă la toată lumea.

Mă descurc eu cumva să vă dau veşti. Nu ştiu când, dar ştiu cum: se numeşte şantajarea restului delegaţiei, mendicitate neruşinată, miorlăială în hexametri.

Da-mi-aş palme, doamnelor şi domnilor: dar în oraşul domnului mai sus pomenit, zău aşa... la ce naiba să te aştepţi?

PS: N-am nici măcar un pix, până la acreditare. Iar hidoşeniile disponibile la tarabele din satul ăsta Mitteleuropa m-au calmat de tot: tot de pomană e mai bun, heh.

Preparative

Am estompat cu bună ştiinţă temporară efervescenţa grafomană cu care suntem obişnuiţi cam de la origini şi până în prezent.

Nu numai pentru că înainte de Bangkok, Seraiul se mută vreo două zile la Praga.

Şi nici pentru că orice evaziune neruşinată din rutină se plăteşte cu intense tentative de a nu lăsa tinda vraişte, dobitoacele neţesălate şi dijma neplătită. Bref: cu agende puse la punct şi aduse la zi, de dragul relaxării de după colţ.

Însă atunci când te apuci de un astfel de bungee-jumping, e totuşi un reflex de bun simţ elementar să-ţi tragi niţel răsuflarea.

În privinţa Asiei, cu umilinţa de rigoare a celei care ştie prea puţine lucruri, nu prea aveam de ales. Sponge Bob? Da, fireşte, şi cu cea mai mare bunăvoinţă & co.

Şi iarăşi, cu mărire şi slavă mirată: un lucru este să contempli aproape de pe margine posibilitatea unui arhipelag de voluptăţi. Şi cu totul altceva să croieşti, pe canavaua dată cu risipa de care numai adevăraţii cuceritori sunt în stare, detaliile mărunte ale unui interludiu vital. Hanuri, birje, cât şi cum şi unde: cu grija bine temperată a unui slalom între mahala şi empireu.

Căci de puţin folos ar fi numai lingoarea postcolonială: şi de niciun farmec, doar pegra fără de frâne. Le secret est entre les deux, capricieusement - enfin, il me semble.

Şi cu cât e mai câinoasă vremea de-afară, cu atâta mai ispititoare trâmba de năluci cu anticipaţie.

Vă spun eu: până la realitatea insuportabilă a oftatului din te miri ce.

***

Astăzi, o bună dorire care îmi face o teribilă plăcere. Răstignit între fantasma estetică a Bibliei promise - cu fermoar, heh - şi puturoşenia contemplativă a oricărui fumător de pipă, Scolasticul dă la schimb echivalentul pe care îl are de la bunică-său.

Cum să faci, domnule, aşa ceva? mă răstesc eu cam înduioşată.

Şi Scolasticul se înroşeşte: ştie foarte bine că sunt ultimul om care ar fi credibil cu aşa ceva în podul palmei stângi. Şi poate tocmai din cauza asta, simte nevoia unei încurajări pedagogice, quitte à donner dans le gros mensonge pieux :

Ei lasă, ştiu că eşti o persoană grijulie...

Haidem, Abd'allah, nici tu nu crezi ce spui, nu-i aşa?

Taclaua nu prea încape în curţile logofătului, pentru că sună şi probabil şi este din cu totul alt film. Pare de bun simţ să fluieri numaidecât după Tralea şi trebuie să recunosc: mă abţin foarte greu şi numai în ultimul moment.

***

Să fie oare un morb, chestia asta asiatică? Oricum o întorc, nu mi se mai pare destul. Şi de-abia satisfăcător.

La anul şi bătute în cuie, după o sesiune solitară şi indulgentă de pile ou face: Goa şi Macao. Pentru că datoram implicit asta, am impresia.

Pe cuvânt de onoare: e mai simplu decât pare. Il suffit d'un pas et plus rien ne sera pareil. Jamais.

Mais certainement

Sunt impresionată de mine: nu numai o zână, dar şi o mare maestră internaţională a şahului. M-am descurcat extraordinar de bine de una singură: condiţia esenţială e să ştii exact ce vrei şi cât ai în pungă.

Cu ultima parte stăm bine, graţie Fregatei şi meschinăriei temporare a subsemnatei.

Aşadar şi deocamdată, dar bătute în cuie.

***

Bangkok, Wild Orchid Villa. Asta a cerut Conaşul, asta am făcut.

Vientiane, Hotel Beau Rivage Mekong. Primit o cameră la etajul unu, spre grădină.

Vang Vieng, The Elephant Crossing, prima parte. Pentru partea a doua, habar nu am - aştept un ceva pe seară.

Dar n-are a face: ţiu la improvizaţia asiatică a lui văzând şi făcând.

Luang Prabang: aştept vreo două comfirmări. Habar nu am - e plin peste tot din cauză de Songkran/ Pi Mai Lao, adică Anul Nou indochinesc: festoyance intergalactique de Tshirts mouillés.

După cum full e şi la Thongbay Guesthouse - adorables et d'une exquise politesse, dont on ne sait plus se servir, en Europe.

Siem Reap: The Villa, cu tot cu şofer şi cu tot cu forfait pentru Angkor. Folositor ca să nu pierd vremea aiurea: din voia beizadelei, timpul e scurt.

Phnom Penh: Frangipani Villa 60s. Şi ştiu deja că am camera 25.

Ko Lipe: probabil un clasic, Pooh's Bungalows. Flower power ca naiba ghem: well, I suppose I'll mingle, heh.

Aferim. Acuma mă duc înspre vaccină: vineri nu se egzista nu ştiu ce.

Marţi dimineaţă: Rezolvat vaccina în cinci minute. Rezolvat Luang Prabang, at the Bakery. Şi să mă iertaţi dacă sunt cam telegrafică: mintea mea e deja pe Mekong et on n'y peut pas grand'chose.

Sâmbătă seară, J-9: La loc comanda, cu notabila excepţie a primei destinaţii. Restul, descoperim cu toţii la faţa locului. Altfel e de ruşine: şi una ca asta nu se poate.

Am promis implicit un voiaj altfel. Pentru mine, esenţial. Cum mi-ar sta naibii să fac pe catalogul de turism şi sfaturi bune pentru babe active?

Non, non. Rien de tout ceci: doar o delicioasă senzaţie că se poate întâmpla orice. În recunoştinţe, domnule - e rândul meu şi este încă o dată, fundamental.

Explicăm în ulanbatoare, niţel mai încolo.

Folding Roadmaps

Uşor stupefiată de ceea ce găsise Fregata, am zis să mă apuc singură de croitorit hanurile de rigueur.

Deocamdată - şi cu unele lucruri lăsate jumătate de nevoie şi jumătate deliberat de izbeliştea delicioasă a improvizaţiei - toată afacerea, plutôt douillettement menée - mă duce undeva spre 600 de rupii de-ale noastre, comunitare.

Pentru patru cincimi din zile, heh.

Pentru că nu rezist, pun şi astea două rânduri de mai sus şi de o stupefiantă sinceritate, găsite pe foaia unui otel din Phnom Penh.

Heh. Şi-acuma, tope-là: să curgă comfirmările. I'll keep posted.

PS: Mă bate gândul să calc în străchinile chibzuinţei şi gura lăcomiei şi să-mi iau nişte nopţi la FCC Phnom Penh. Nu de alta, dar are un ceva aproape irezistibil.

Ah, ce desmăţ şi ce fericire subită.

Later edit: Rezolvat pe jumătate şi perioadele de tranzit prin Bangkok. Mai rămâne ultima noapte, pentru care preţurile se schimbă. Iar sistemul nu vrea, pentru mai. Tant pis, o să mă descurc fix când ajung acolo.

Duminică dimineaţă: Ma foi, deja primele comfirmări - noroc chior. Vientiane ok, Phnom Penh ok - nu la FCC, mais c'est fort chouette aussi, mă mai gândesc dacă o ţiu. Şi Ko Lipe, ceea ce este extraordinar.

Unde mai halim prin Bucureşti: Legenda - Casa Gurmandului, Mihai Eminescu 156

Din peizajul, şi-aşa destul de haotic şi inegal, al birturilor bucureştene lipsea un lucru care miroase a discuţii interminabile, mai dintotdeauna: o cârciumă evreiască.

Adică un fel de oximoron sau de litotă, din raţiuni de fusion avant la lettre: unde ar putea începe şi isprăvi un demers care împrumută mai tot ce poate apuca din obiceiurile şi reflexele zonei de acoperire, amputându-le fără mari complexe, în numele unor exigenţe şi restricţii de sistem?

Întrebările erau considerabile: din hagialâcul stricto sensu la Ierusalim, făcut acum cincisprezece ani, păstrasem amintirea înduioşată a tarabelor din bazarul Oraşului Vechi şi improvizaţiilor din Teritorii. Cu nuanţa absolută că nu ne prea atinsesem de haleala sabra: între invazia de fast foods şi adaptările comerciale - fără niciun chichirez - de pe strada Herzl, pentru גוים, imposibil să-ţi faci curaj să încerci vreun câte ceva.

Bănuiam ceva între patriotism de oraş mijlociu al Moldovei şi transcrieri marginale din clasicele lucruri de mâncat aşkenaze.

Deşi am avut dreptate, ceva nu ne iese la socoteală, după cum o să vedem imediat.

***

Ceea ce sare însă în ochi numaidecât e aproape fereala identitară a locului: mi se pare că e păcat. Sigur, la intrare afli - dacă nu ştiai dinainte - că treci pragul unui restaurant israelian - evreiesc ce-o fi având, că nu e vorbă de ocară? - şi dacă ştii să te uiţi cumsecade dai peste anunţurile de dezmăţ în grup pentru cucoane de ziua femeii, scrise cum se cade şi în cârlige consonante.

Dar vae şi de ruşine, meniul - deşi kosher - e făcut în aşa fel încât specialităţile asumate ca atare ale locului să apară abia la sfârşit, dosite şi puţine, ca pe sub preş: păi se poate una ca asta?

Du reste, bineînţeles că totul e grijit à la manière de..., cu multe alte specialităţi orientale şi melanjul de genuri previzibil: dar nu cum nu prea ne pricepem la lucruri din astea, putem doar reconstitui, extrapola şi presupune.

Evident, punctele bune sunt şi ele aşteptate dinainte et c'est probablement un sans faute: gratargeala, deşi cam grea, se topeşte în gură. Antreurile - pateul de ficat făcut în casă, cu dulceaţă de ceapă: superlativ.

Preţurile sunt cuminţi, porţiile zdravene - un chin, pentru mine de-altfel, la propriu.

Unde nu e în ordine, e serviciul. Se face efort şi treaba asta se vede, ceea ce e un lucru cu dus şi întors. Dar mi se pare inadmisibil să ţi se încarce nota aiurea şi să nu ai dreptul la altceva în afara dezolării chelnerului.

Trei din cinci şi este, desigur, păcat.

Hanuri şi alte chestii

Aşadar et sous réserve de changements:

Bangkok, Wild Orchid Villa

Phnom Penh, Sunway Hotel

Siem Reap, Allson Angkor - mă bate gândul să schimb, cred că asta am să şi fac, probabil luni. Looks and probably is overpriced and overrated.

Vientiane, Cosmo - same goes, e îngrozitor de departe de centru şi chestia asta nu mi se pare că sună prea grozav.

***

Din seria lucrurilor mărunte care fac o imensă plăcere, Scolasticul mă ameninţă cu o Biblie de buzunar. It's even got a zip, he says. Splendid!

A room with a view and a book too important to ever be read. Plus bănuiala celorlalţi: o fi misionară? Heh.

***

Clasamentul final de anul ăsta de la Roblogfest cade mult sub noţiunea de penibil. Ascultat nişte declaraţii de dimineaţă: mi s-au părut absolut jenante, agramate, impertinente.

Se întâmplă cu asta ce se întâmplă cu orice lucru nou românesc: iniţial sună, dacă nu revoluţionar, atunci macar simpatic. Şi pe urmă, progeria: o bisericuţă oarecare ia frâiele şi se fericeşte sectar cu propria, eterna şi fascinanta ei tămâie.

Comunitatea - OMG, this lingo sounds so gay!- are opinii. Ok, asta-i o tautologie. E super-productivă la hectar. Şi, prin forţa lucrurilor, reclamă respectul celorlalţi: al outsiderilor în special, tigrii de hârtie ai culturii scrise, unde se egzistă alte legi ale selecţiei naturale a speciilor. Pe care nu le comentez aici: hors- champ.

Reluând o temă destul de tocită în ultima vreme, blogosfera e creaţionistă. Ea este pur şi simplu, prin voia de drept divin a arătătorului pe claviatură. Doamne fereşte să te porţi sarcastic cu oul dogmatic: undeva, cineva, te va umple de respect şi de scuipaţi, ca pe orişicare eretic. Ca orice eclezie, are minei - fie că el se cheamă Technorati sau Ze List - şi zeloţi - treizeci de locuri degringolate în empireu să fie o raţiune de djihad?

Şi iată, chiar şi acatist, cu vieţile sfinţilor de pixeli prăznuite cu paiete şi fără glamour o dată pe an, în vreo hrubă bucureşteană.

Ce să mai spunem? Păi trăiască Darwin şi sus comerciul!

Ca românul, imparţial. Sau când Levantul se visează elveţie, ceea ce ar fi de o revoltătoare, reprobabilă şi răstignită ruşine.

Les dix plaies d'Egypte

Hm. În ciuda fermecătoarelor imprecaţii şi precauţii ale Dihaniei, vizita la clinica diacritică de boli tropicale din urbe s-a dovedit chiar o chestie dişteaptă de făcut.

Vezi să nu te pună să-ţi faci o mie şi una de înţepături pentru toate prostiile, profeţise cu poftă beizadeaua. Adăugând un sonor mucles, cu anticipaţie et dont il a le secret, spre dottoressa cu nume rusesc de a doua zi dimineaţă.

Bun. De ce anume clinică diacritică? De citim fără căciulă numele înaintaşului mustăcios, ne iese Babes.

În cazul zilei de astăzi, the noble house of witty babes, dacă stau bine să mă gândesc.

***

- Hm? Vai de mine, doar n-o să vă fac vaccină pentru tripanosomiază, nu?

Începe bine: conaşul şi doamna asta simpatică par vorbiţi dinainte. Aşa bun simţ la Românica, ţara tuturor prăpăstiilor, raiaua celor zece mii de bacşişuri... mai rar, domnule!

Doamna are un puternic accent de Chişinău: poate asta să explice neobişnuitele purtări. Şi e dată naibii livreşte: în zece minute, mătură pe jos cu toate prostiile de care ne e frică nouă, congaielor neduse la stupă, înainte de hagialâcuri asiatice.

Je suis vraiment sur le cul: în prostia mea sceptică faţă de cinul medical, întrevedeam deja un bilet sarcastic.

Mă bucur de tot că n-am avut ocazia, de data asta.

***

Şi că am scăpat ieftin ca braga: un polivaccin (x3 diverse orori ale copilăriei, cică de rapel) şi încă două chestii buboase, dar indispensabile.

Pentru malarie, ceva mai complicat: două pilule, de luat alternativ, preţ de o lună jumate.

Şi punct. Restul oricum e chestie de imago mentis, îmi pare. Iar pentru asta, sunt de un optimism vecin cu nesăbuirea.

Nu de alta: am mai văzut drac mort?

Ei bine, nici eu.

Fichet, treizeci: Un dimanche de miel et de pluie, Roşiorii de Vede, 1939

În poza asta, nicio rubedenie imediată, în sensul pe care îl dăm cu afecţiune divinităţilor ce măsoară, cu aerul unei scenografii bine exersate dinainte, amintirile primei copilării.

Pentru că amintirea cucoanei din dreapta este extrem de diferită de aiuritoarea senzaţie de plenitudine a maternităţii deja pârguite zdravăn, m-am trezit că întreb pur şi simplu cine ar putea fi.

Deşi ar fi trebuit să-mi dau seama: ei poftim, cine e? Soră-mea... Cati...cine dumnezeu să fie?

***

Ecaterina, sora mai mare a Mândrei şi a doua născută din cei şase fluviali, ni se arată sub aparenţele parţial înşelătoare ale unei eroine de roman rusesc ce a uitat să fie, preţ de vreo jumătate de minut, nesăbuită. Fireşte şi pe gustul Zinaidei, doar atât cât trebuie din punct de vedere narativ.

Şi ca întotdeauna, o graţie neaşteptată de la odraslele răstitei Matilda, totem domestic arţăgos şi autoritar, capabil de leşin la comandă şi de amorul artei retorice. Şi o respiraţie a unui alt timp şi loc, pe jumătate imaginat de cochetăria firească - de care nu s-a despărţit niciodată, de-altfel.

Un netsuke revu et corrigé d'une main préraphaélite.

C'est probablement elle, la fille aux cheveux de lin.

***

Pe Ecaterina ne-o amintim drept un personaj de un desăvârşit devotament şi o nesfârşită, neaşteptată şi - poate de aceea - nefirească bunătate. Bântuită de groaza de a nu se da niciodată destul şi cu generozităţi absolut feudale, nu arăta niciodată sarcasmul atât de drag soră-sii mijlocii.

Primindu-te la masă, de pildă, Ecaterina nu-ţi lăsa senzaţia că îţi face vreo concesie sau politeţe levantină, lesne histrionică - în fond superficială:

Îţi place vaza aia? Ia-o acasă, nouă nu ne trebuie neapărat.

Ia-o, dacă te simţi bine. Adică dacă asta te face fericit.

Cu astfel de purtări princiare neobişnuite pentru lumea ei chibzuită şi negustorească, mătuşă-mea s-a văzut nevoită să ia totul de la capăt de vreo trei ori la rând şi să crească, în aceeaşi fericire calmă, copiii altcuiva. Lecţia după-amiezii de miere şi de ploaie a anului 1939 ar putea fi chiar una din ultimele ei destăinuiri posibile.

Între muieri şi en tête à tête, fumând cu aceeaşi poftă ţigarea fără filtru şi pe jumătate ameţită de cataractă:

La ce să plâng, mamă, ca proasta? Păi rentează, să pierd vremea?

***

Ca să nu supere pe nimeni, Ecaterina s-a dus cu totul în somn, fix în ajunul primei mele plecări la Madrid.

Nu am mai apucat să o salut cum i se cuvenea cu vârf şi îndesat, însă ştiu sigur că nu e supărată deloc pe mine:

Du-te mamă, du-te. Ţie să-ţi fie bine şi nouă să ne povesteşti.

PS: Moartă de somn, reviu mâine după-amiază. Că am o zi îngrozitor de plină de calabalâcuri preventive. Şi mai ales, de prostiile din mintea altora, dar asta e o altă poveste.

A Matter of Nerves

Un lucru nou: zilele fărâmiţate, statul la cheremul altuia - mercenar plătit să rezolve, bun de încasat paraua şi-atât.

Hm. Cum era chestia aia cu cizmarul care n-are opinci?

Eh ben, nous y sommes.

Urâtă treabă. Mai rău e că e destul de greu să-ţi dezlipeşti genul ăsta de circumstanţe de pe creieri.

Cred că în jumătate de oră o să rag. Are şi răbdarea mea o limită, ce mama naibii.

***

Fiecare zi a săptămânii de faţă e dovada vie a flerului meu desăvârşit: ce-aş fi putut să caut eu în vreun barou?

Viza de balamuc, pesemne. Şi observaţia la prima mână posibilă a unui adevăr de doi lei: nicăieri pe lume nu se egzistă atâta aplecare şi rafinament deşucheat pentru complicarea unor situaţii simple. Nulle part, vraiment, si ce n'est dans ce foutu pays, heh.

Păcat: nu pot să-i tai capul domnului colega, mercantil şi indolent. Défroquée, vous dis-je.

Ceci dit, je peux me la payer, sa tronche. Justement et de ce pas lourd.

Slavă domnului, mai am niţel şi uit. Asta da, e imperativ.

Amănunte - 3: Effet de nuit

În fine, la o dată neprecizată, onorabila doamnă Emilia Brătăşanu din Craiova primeşte această colosală carte poştală trimeasă de beizadeaua din dotare.

Lieu d'envoi? Una dintre cele mai ucigător de plictisitoare aşezări omeneşti de pe planetă.

Geneva, evident. Avec un terrible effet de nuit que nous avons la décence de ne pas retenir ici, Messire.

Dacă mărim fotografia, e clar de ce e nevoie de vreo două ceasuri abstruse ca să putem pricepe cumsecade ce mama naibii scrie puşlamaua ce se iscăleşte Licuţă. Şi care socoteşte probabil că mumă-sa nu merită o scrisoare ca pentru toţi oamenii, avec une enveloppe et tout, et tout.

Din hăţişul de litere, credem că am descifrat cam aşa: în mintea beizadelei Licuţă Brătăşanu e o mare brambureală mahmură.

Ah, să te pileşti la Geneva: ce tristeţă, domnule!

Ia să vedem, totuşi.

***

Dragă mamă, - început băţos şi convenabil

Îţi scriu din Geneva cu câteva ore înainte de plecare deşi nu ştim siguri - heh, ce vă spuneam eu adineaori... combien de doigts, donc? - când plecăm. Noi aseară am fost la Teatru - menteur, va! - cu Tanti, am văzut piesa Eva. Noi suntem toţi bine. Îţi trimet această carte poştală care reprezintă lacul din curtea hotelului nostru. Dvs ce mai faceţi? Eu nu am avut aşa timp ca să vă scriu, dar de-acuma înainte vă voi scrie.

Te sărut pe D-ta şi pe toţi - tobe - dulce, dulce, dulce,

Al Dvs,

Licuţă

PS: Ştiu că românimea are o reputaţie proastă de hahaleră lesne volatilă ca măgarul în ceaţă. Pe care o desmint, numaidecât. Vineri treişpe, la ora opt, luat rendez-vous la clinica de boli tropicale. Amănunt de azi şi la zi, domnule.

Amănunte - 2: Balneară

Domnul judecător în speţă pare a avea cunoştinţe de-a dreptul împătimite de loisirul tenace al mersului estival la băi.

De data asta şi din 1925, o vedută de la Călimăneşti - cu ape mai grozave decât cele de la Plombières, zice legenda naţională cam mincinoasă. Poza însă, cu toate că e groaznică, are acea onestitate naivă posibilă numai în trâmbele de năluci zdravăn retuşate de mână.

***

1925, iulie 29, Călimăneşti

Dragă Eugen,

Azi marţi 30 iulie am plătit şi s'a expediat 25 stecle apă Căciulata p. ficat. Înainte de a le lua, prescripţia e de a fi încălzite puţin. Recipisa numero 2513. Costul lor e 520, plătit aci. Se va mai adăoga transportul care nu ştiu cât va fi, îl vei plăti acolo.

Pe la tine, de putem, om veni. Astăzi plecăm la Sibiu, apoi Tg. Mureş, Cluj.

Soţiei tale, cele de cuviinţă.

Amănunte - 1: Les vies parallèles

În fichetul care pare că nu se mai termină, se mai egzistă, în afara pozelor cu poveşti şi cărţi poştale. Deseori trimise de şi către oameni a căror memorie concretă e cu neputinţă de reconstituit: cimotii felurite, musafiri în tranzit, erori poştale.

Astfel, pe lângă unele cartoline nevinovate de vilegiatură - pe care dumneata le ştii foarte bine, măcar în parte - urmărim corespondenţa asiduă sosită între 1910 şi 1937, pe adresa unui foarte respectabil domn magistrat. Adresele şi cinul dregătoresc se schimbă, cu vremea: de la judecător la preşedinte de tribunal. Şi de la Câmpulung, la Caracal.

Uăltenia Magna, voyons.

Ca să fiu cinstită, habar nu am despre cine dumnezeu e vorba, presupunând legături cu Radu T, dar nimic mai mult.

***

Din teancul insuficient scormonit, am ales astăzi două: prima, pentru parfumul ei inimitabil de sfârşit de lume. Iar locul din care pleacă e unul fermecător: Techirghiol.

Detaliul topografic suferă de o fermecătoare nerozie tipografică: hotelu, scrie mare pe panorama viatrice plină de praf, dând numaidecât naibii pretenţiile cosmopolite.

Fireşte că e pe măsură, în ciuda mesajului laconic, politicos şi în fond plictisitor de quelconque:

1914, junie 28
Techirghiol

Primeşte salutări din Techirghiol.

Parafă înflorită, apăsată şi burzuluită: expeditorul trebuie să fie un individ cam rotofei, cu guler de lutru la paletot, ghete cu scârţ şi privire aferată de diverse. Şi uşurarea scăpării economicoase de obligaţia de minimă urbanitate a unor salutări cam insipide, e drept.

Data poştei este 28 iunie 1914. Fix ziua atentatului de la Sarajevo: şi de-abia asta face toţi banii, fireşte.

PS: Reversul, cu poşta de noapte. Bănuiesc numaidecât: se cere, pas vrai?

Fichet, douăzecişinouă: Regimentul 24 de Gardă, undeva în Transnistria, 11 august 1941

Fără îndoială, una din cele mai sinistre fotografii pe care le avem în fichet. Nu e simplu deloc să vorbeşti despre lucruri eliptice, mai ales atunci când se termină foarte prost.

La un an şi ceva de la plimbarea de mai jos, Jean Stegărescu, pourtant horriblement myope - pesemne asta e explicaţia maxilarului încleştat! - se trezeşte concentrat şi trimis în linia întâi a frontului din Transnistria.

De multe ori, linia întâi înseamnă că în permisie ai siluit-o fără farmec şi cu consimţământ lesne reversibil pe nevasta subprefectului. Sau pur şi simplu că ai un ghinion de toţi dumnezeii posibili: adică nicio pilă mai serioasă la Ministerul de Război.

N-a durat mult şi Mândra a primit poza asta. Care pune punct, fără să ceară voie nimănui.

A murit cu poza dumitale în buzunarul de la piept, domnişoară, se pare că i-a spus sergentul major Drineţ. Care semnează, de-altfel, cu frică şi din vârful creionului pe spatele grozăviei.

***

Pentru că nu prea mai ştim ce dumnezeu s-ar mai putea spune despre aşa o nesfârşită absurditate, copiem toată povestea.

O poveste cazonă şi bicoloră: verde-cocleală cerneala alfabetizată, cu care ofiţerul de gardă reface administrativ nişte circumstanţe. Şi sfiala de grafit a mesagerului.

"Plutonier TR Stegărescu Jean, Rgt 24 de Gardă. Căzut la datorie în ziua de 11 august 1941 în Transnistria, lângă (indescifrabil)."

Şi imediat mai jos, cu grafie nesigură şi stupoare intactă:

"Aprinsă clipă de recunoştinţă aceluia ce ne-a dăruit această posibilitate de întâlnire. Drineţ, Constanţa."

Nu ştiu cum să vă spun, domnule Dihanie, dar mi se pare că sunt lumi întregi în astea patru rânduri.

Fichet, douăzecişiopt: Avant de quitter ces lieux, Calea Victoriei, mai 1940

În aceeaşi după-amiază şi cum vă spuneam adineauri, plimbarea de neclintit pe Podul Mogoşoaiei.

Cu greu am reuşit să aflăm că poza e făcută fix vizavi de Palatul Telefoanelor. Şi în regretul pe jumătate al cucoanei: să fi spus prea mult, fie şi-aşa?

Scenă urbană, deopotrivă nevinovată şi fără ocolişuri. Mâna ei stângă, care deja revendică: dacă nu un statut, măcar o stârneală. Pălăria vânătorească, niţel într-un peş. Şi zâmbetul care e numai şi numai pentru el: nu i l-am mai văzut aşa niciodată.

Pantofi lustruiţi impecabil, tailleur-jupe pe gustul dinamic al vremii, geantă plic - să încapă de de toate. Pălărie cu bor moale, de fetru american, costum chalk-striped din trei piese, cravată cam fistichie şi un aer relativ fioros.

Bonnie & Clyde. Pe Calea Victoriei. Alaltăieri.

Cu toată adoraţia fără margini pe care i-o port Colonelului, trebuie să recunosc: ăştia doi îmi sunt extraordinar de dragi, dintotdeauna.

Au toată viaţa în faţă. Sorţii însă hotărâseră deja altceva.

Fichet, douăzecişişapte: O duminică în fond oarecare, Băneasa, mai 1940

Ştim foarte bine: domnul din stânga nu este bunicul meu matern.

Dar ar fi putut la fel de bine să fie: pentru că pe el şi nu pe infanteristul rătăcit prin Siberia l-a iubit de-adevăratelea Mândra.

Atât de de-adevăratelea, încât ţi-ar vorbi ore în şir mai degrabă despre tablalele cu mizilic de la Dragomir Niculescu, sau despre pantofii de lux de la Negreanu. Despre după-amiezele pierdute agale în plimbarea - cu traseu invariabil, dar niciodată aceeaşi - dintre Cişmigiu şi Cercul Militar sau despre cât de în ultimul hal cheltuiau nemţii pe toate prostiile prin Bucureştii daţi de bunăvoie unei ocupaţii destul de ciudate.

Dar niciodată, absolut nimic despre Jean Stegărescu. Orice, numai asta nu.

Lucru care fireşte că înseamnă ceva.

***

Deocamdată însă, Jean Stegărescu, pe care memoria îl scuteşte de acele detalii acre cu care de regulă muierile scuipă peste ce au venerat alaltăieri, zâmbeşte larg şi încrezător zilei de mâine.

Undeva înspre Băneasa, în după-amiaza unei zile de mai a anului 1940.

Fichet, douăzecişişase:Corne de brume, Şendriceni, 21 mai 1935

În fiecare zi de nouă martie, Mândra face mucenici. Lucru surprinzător, niciodată din ăia munteneşti, în zeamă pliocenică de nucă şi sirop: ăia sunt de ţigănie, dragă. Ci numai şi numai după criteriul bucovinesc: în opturi mari, de aluat dospit, din care se scurg leneş falduri de miere.

E probabil singura zi din an în care individa îşi lasă în cui patentul şovinism meridional în privinţa gătitului.

De aproape şaizeci de ani, praznicul pravoslavnic se ţine cu sfinţenie - poate singurul sincer, cine ştie?

Şi asta pentru că, în dimineaţa zilei de nouă martie 1944, Colonelul englez din Indii se găsea undeva, pe linia frontului de Est al unui război în care e destul de greu să introduci nuanţe sau explicaţii, chiar şi după atâta vreme.

***

Mai întâi, o veste absurdă: mezinul care e luat prizonier de nemţi, după o noapte de bâjbâială precar numită recunoaştere.

Une gueule russe, avait-on dit.

Şase luni mai târziu, Armata Roşie avea să-l mai ţie trei ani în detenţie nejudecată, undeva spre Urali: une gueule de Boche, cette fois-ci.

Et décidément pas de chance.

De cette double méprise, mon oncle ne parlait jamais.

***

Însă ziua de nouă martie a anului 1944 - cade într-o joi, apropo - are şi o consecinţă imediată: schija din piciorul drept, apărută rapid, pe la mijlocul după-amiezii.

Tranşee, infecţie, Iaşi. Câteva luni de linişte acasă, ultimele şi pentru totdeauna. La întoarcerea de la Mânăstirka, absolut nimic nu mai exista. Armata Roşie, fireşte: dar şi bezmeticeala etilică a uliţei, imediat după ceea ce s-a numit, foarte mult timp, Eliberare.

Resemnat, Colonelul nu s-a mai întors niciodată în Bucovina, după lagărul siberian.

O zi previzibilă, în care totul se duce naibii în mare linişte. Devotată, arhiva muierească a casei o păstrează, de-atunci, în borcanul cu spirt şi sare amară al memoriei.

Dar unele adevăruri tainice sunt în altă parte, după cum vom constata imediat.

***

De pe lumea cealaltă, nu avem nicio fotografie. De-abia câteva obiecte, risipite prin casele urmaşilor: viitoarea generaţie va sfârşi poate prin a uita cu totul de unde vin. Previzibilă şi ea, întoarcerea în vârful picioarelor, atunci când pentru ei era prea târziu, a dezamăgit profund şi uliţa - indignată funciar - şi pe curajoşii scoborâţi din maşină.

De aceea, atârnăm aici singura imagine a unor circumstanţe dinainte de toată hărmălaia asta inutilă. Al treilea din stânga la numărătoare, Colonelul englez din Indii are în poza asta fix paisprezece ani şi jumătate.

Totul e nemaipomenit de imprecis. Nu avem decât dovada unui loc: Şendriceni. Şi o altă zi de praznic.

Un aer uşor rigid, foarte KuK: fericiri şcolare şi cam atât.

Ca şi cum n-ar fi existat niciodată, de-altfel.

Et à chaque fois, une impression d'entendre quelque part, très loin, le son un peu aigre d'une corne de brume.

Musonică

Zi cu vreme infectă, ploaie şi senzaţie de amurg leşinat, de dimineaţă şi până acuma.

O contrarietate de nimica toată, deja rezolvată: cu zborul din 31 spre Finlanda anulat, va trebui să pornesc spre Bangkok o zi mai devreme. Şi o noapte - albă?- la Helsinki, pour recueillement - enfin, je suppose.

Nevralgie de trigemen, încă niţel şi mă urc pe pereţi: nu, nu vă puteţi închipui.

Ca să nu mai bombăni dumneata, poftim imediat după cină: nu unul, ci patru fichets, domnule.

Şi - niţel - şi pentru că mi-a lipsit al naibii de rău tastatura cu spor(t). Toată ziulica, en fait.

PS: J- 20, aşadar.

Fichet, douăzecişicinci: Nenorocita dumitale colegă..., Turnu Măgurele, iunie 1938

Pregătindu-mă să scriu povestea zilei de 9 martie 1944, dau prin fichet de poza asta destul de eliptică, în lipsa unei cuprinzătoare apostile de pe revers.

Comentariile sunt de prisos: găsim înşirate pe vreo zece rânduri scrise apăsat, cu un fel de neastâmpăr sastisit, toate clişeele sfârşitului de adolescenţă de pe la mijlocul cumpăna anilor treizeci.

Et comme de coutume, c'est moi qui souligne.

***

"Dragă Mândruţo,

Ceva mă-ndeamnă să-ţi scriu ceva mai mult pe această fotografie, spre a-ţi aduce aminte de clipele petrecute împreună pe băncile internatului. Nu cred că ai să uiţi nenorocita dumitale colegă, pe care numai tu o făceai adesea să uite orce durere sufletească, cântând din vioară.

Cu tot dragul, dela aceea care te doreşte mult"

***

Evident, nu se egzistă nicio ambiguitate posibilă în formula de încheiere, foarte pe gustul unei feminităţi timorate şi nemaipomenit de credule, de târg dunărean. En revanche, îmi vine foarte greu să mi-o închipui pe Mândra jucându-se trubadureşte şi cast, pe acoperişul de tablă al internatului de fete.

Ceea ce nu înseamnă că serafica purtătoare a contondentului patronim de Gica Bucă - vă jur! - minte. Câtuşi de puţin.

Evident, reacţia interesatei a fost ceva mai prozaică:

Ah, Gica Bucă. Fată de treabă, foarte posibil să fi şi crăpat, între timp.

Ceci expliquant cela.

Ziua de opt marte...

Îmi aduc aminte, mda. Venind de la grădiniţă, cu papucii de semi-internat încălţaţi invers: dreptul în stângul şi stângul în dreptul. Cumpăraţi pe sub mână de la magazinul vecin şi prieten Sofia: aşadar bulgăreşti, catifea vişinie şi tălpici de pielicică subţire prin care se simţeau toţi bolovanii de pe caldarâmul dintre uliţele I.C. Frimu şi Cometei.

Da' năroadă mai eşti fato, ia uite domnule, în ce hal a venit până acasă! Şi io - tâmpită, de unde să-mi dea prin cap?

Fireşte că aţi recunoscut-o. Am dibui-o şi pe un stadion plin gârlă cu gură-cască, nu-i aşa?

***

Opt martie 1984. Plouă mărunt, în casele din faţă jaluzelele sunt trase a depresie. Casele din spate încă nu există în topografia zilei de azi: în ele locuieşte, cu repartiţie de la ICRAL, o jucătoare pasionată de tabinet. Doamna T. : un patronim înşelător, se află la antipozii absoluţi ai lui Camil.

Cu toate astea, doamna T. e un fel de buhă simpatică şi destul de vorbăreaţă, cu savurosul ei dialect de Argeş care o ia pe arătură entuziast ori de câte ori se miră de ceva. Şi doamna T. se miră foarte des, cela va sans dire.

Deţinătoare a unui trecut glorios, doamna T. a fost, într-un timp pe care nu ai învăţat încă să-l numeri, responsabila cantinei Şcolii de Literatură de pe Kiseleff.

Mvai, da' ce băiat bun era domnu' Labeş! Cum îmi pupa el mâna şi zicea, sărăcuţul, tanti Petrio, să ne mai dai şi mâine suplimenţi.

Fire gongorică, doamna T. îşi număra întotdeauna plural mărinimiile: să se ştie, dom'ne!

Păcat, mămică, păcat că se duse aşa, ca lumânarea. Dracu l-a pus, om cu carte să umble după tramvaie?

Doamna T. şterge, cu afecţiune, praful adunat pe geamul pozei retuşate din care zâmbeşte o altă doamnă, mai tânără: tot io eram, acuma sunt babă jegoasă. Tu să nu faci ca mine, să stai la cratiţă şi să faci copii. Priceput-ai?

Et je dis amen à tout, sans me soucier de comprendre. Important e să mai fie Borsec - la sticlă din aia de jumătate, cu ursuleţ - şi sirop de zmeură din colţ.

Nu ştiu cum se face, dar doamna T. are întotdeauna marfă din asta, de la ilicit.

***

Opt martie 1984, vreme de mari stenahorii. Ceasul de porţelan ciobit de pe noptieră arată de-abia orele două ale după-amiezii, dar ai jura că e mult mai devale, spre seară.

În portofel au mai rămas doar zece lei. Alături, o foaie de întreţinere: fochist - 150, gunoi - 35, lumină scară - 47: şi tot aşa, până la vreo 750.

- Ia spune, tu cam ce vrei în după-masa asta?

Tac, bosumflată. Ştie, bineînţeles că ştie ce vreau.

-...hm? Puiule... se înduioşează ea, cam prea repede.

Şi eu trag de vorbe, explicativ: zău, nu e clar?

- Eu îl vreau pe tata înapoi acasă.

Linişte. Nici măcar nu oftează:

- Păi asta nu prea se poate. Dar ia zi, ai chef să mergem aşa, noi două, la Mama Căpşuna?

Heh. Mama Căpşuna nu e vreo babă ghicitoare cu albeaţă de prin Colentina, ci cofetăria cât se poate de respectabilă de pe bulevard. Dar cum Fregata pretinde că absolut totul - şi până şi inadmisibilul - e un joc pe lumea asta, am hotărât amândouă că e mai cuminte să-i spunem aşa şi nu cum scrie cu litere cam ţepene pe faţadă - Minerva.

Cu mintea de-acum, mi se pare elementar ca maică-mii să-i urle casa în cap:

- Hai... te rog eu... ne încălţăm... da?

Şi plecăm, pâş-pâş: noi două, cizmele de cauciuc cu buline stacojii. Şi portofelul de piele ros pe la colţuri, în care au mai rămas fix zece lei.

***

Doamna de la cofetărie e niţel dezagreabilă. În jur, nici ţipenie de clienţi: asta înseamnă, cu o vorbă foarte românească, deranj.

- Cu ce vă servim? ne întreabă repede- repede, să nu pierdem vremea.

O savarină costă şapte lei. Biletul de autobuz de mâine, dus-întors, doi lei cincizeci.

Fregata e cam încurcată: e timpul pentru o scamatorie.

- O secundă, să ne sfătuim şi noi...

Dar doamna de la tejghea n-are chef de chestii din astea:

- Tovarăşă, să ştiţi că dacă nu faceţi consumaţie, eu nu pot să vă ţiu cât plouă. Avem şi noi un plan...

Pfui, ce vorbă urâtă: to-va-ră-şă. Dis, c'est quand qu'on part?

E prima şi ultima oară în care aud pe cineva că îi spune aşa maică-mii.

Care se uită la mine cu aerul că de-abia s-a trezit din somn şi întreabă pe un ton cam nesigur:

- Puişor, nu-i aşa că vrem o savarină?

Dau din cap. Anywhere but here.

- Şi dumneavoastră?

- Un pahar cu apă.

- Atââât? se miră cam prea apăsat doamna gestionară.

- Ştiţi, eu sunt la regim, se scuză Fregata înroşindu-se până-n vârful urechilor.

Un zgomot mat, de şervet trântit sangvin pe vitrina frigorifică: calicii naibii, atâta halima pentru o savarină dă şapte lei şi-un pahar cu apă de la robinet!

Niciun muşchi nu se mişcă pe obrazul ei în secunda în care farfuria cu frişcă aterizează balistic pe tăblia de gresie a mesei.

Înghit cam cu noduri: păcat, prăjitura e de azi.

Şi Fregata se preface că priveşte stropii de ploaie de pe fereastră: ca să nu văd eu nimic, pesemne.

C'est tout vu. Mais surtout, tais-toi. Tais-toi et mange. Tais-toi, oublie. Il est parti, pas moyen qu'il revienne, jamais.

***

Opt martie, 1985. Mândra îmi dă brânci în biroul de lucru:

- Hai prăpădito, zi acolo poezia pentru mumă-ta!

Mormăi fără chef şi fără simţ artistic:

- Mamă-azi-e-ziua-ta, ziua- de-opt-marte, ţi-am-adus-şi - eu - cevaaa - cum naiba era? - ţi-am-adus-o-carte.

Şi gata. Carte n-avem, dar ce să-i faci: intenţia contează. Nu-i spusese Colonelul ceva asemănător, în aceeaşi dimineaţă?

Nu mai plânge, dragă: îţi strici ochii...nu e păcat? Poftim o sută de lei, du-te la coafor, neapărat.

Maică-mea zâmbeşte. Dar din spate, cineva mârâie lucid:

- Doamne apără, au făcut-o şi pe-asta comunistă ! Na de-aicea brăţara asta, zicem că e de la amândouă. Da' o poezie mai de doamne-ajută nu ştii să spui?

***

Trei cucoane, trei siluete foarte diferite una de cealaltă. Prima ne e dragă pentru că spune întotdeauna lucrurilor pe nume cu o poftă care e numai şi numai a ei.

A doua, nălucă furtivă, m-a învăţat să joc cărţi pe chibrituri şi boabe de fasole şi ştia cele mai grozave poveşti cu iele, mirese despicate şi oameni cu cap de lup.

În fine, cu a treia am semnat în acea după-amiază tristă un soi de pact de la sine. Nu m-a dezamăgit niciodată.

Poate pentru că amândouă ştim aceeaşi poveste, dintr-un Larousse foarte vechi: de azi înainte, cuvântul ăsta nu mai există pentru tine. Ai înţeles?

***

Niciuna din ele nu credea în Ziua Internaţională a Femeii, ci doar în propria idee despre bunătate şi instinct matern.

Lor şi nu numai lor de parte femeiască, o fărămitură găsită într-un ziar foarte vechi, de pe vremea când ziua asta nu interesa absolut pe nimeni.

Anul este 1927.

Cu ziua de 9 martie însă, lucrurile stau cu totul altfel. Şi asta pentru că ziua de 9 martie 1944 e o dată importantă pentru casele de pe strada Cometa, din motive pe care am să le povestesc mai spre seară, fireşte.

Tribulaţia de sâmbătă, 57: Dar nu despre asta voiam eu să scriu...

Motto:

"Je parcourais la ville de nuit, très tard; j'aimais frôler au passage ces silhouettes, imperceptiblement trop rapides ou trop lentes, que le jour pour un moment mécanise et que la nuit avancée, comme une fin de course impitoyable, égrène au long des rues, dans leur nudité tragique de grand fauve ou de bête boiteuse."

(Julien Gracq, Le rivage des Syrtes, Une conversation)

Heh, nu. Le Sémillant nu e cazinou: ceci dit, vraiment, rien ne va plus, ce soir. Supa mi s-a tăiat brusc, poftim: zace brânzită şi năroadă pe colţul maşinii de gătit. Nici eu nu prea pricep de ce, laptele trebuie totuşi să fie de vină.

Şi mi-e o lene incredibilă!

Să nu mai spunem la nimeni, dar e clar că Dihania îşi ia măcar pe jumătate în serios pornirea de a găti de nevoie - în larg nu se egzistă fermecătoarele becuri chioare de la Club 31. Ba îşi mai pune şi şorţ, în speranţa că acutramentul are să-i poarte noroc: aiurea, întreprinderea destul de laborioasă e un eşec, de care ar trebui numaidecât să uităm.

Pe unde ţi-o umbla mintea, beizadea Pantazi?

Nu, în larg nu poţi să suni la traiteur, ca să porunceşti cum îţi tună vreo saturnalie improvizată pe terasa de miazăzi. Şi nici măcar vreo mizerie de sushi la miezul nopţii. În larg nu se egzistă bellhop cu tocă şi fireturi care să împingă uşurel tava pe care se răsfaţă neruşinat nişte Osetra aurie, deja înjurând pe jumătate din cauza orei imposibile. Şi sperând tremurător vreun bacşiş cumsecade: it never fails.

Of. De ruşine, dragă.

În larg nu avem valeţi, şoferi sau cameriste nurlii: oh, la vie d'hôtel...

Nici dughene de hot dog lângă staţia soioasă şi fermecătoare de metrou, nici cărucioare volatile de tăieţei tropicali. Nici castane coapte la tuci, în cornet de hârtie, nici belated breakfast.

Numai pisălogul ăsta de Skanderbeg, care mai nou pune întrebări cam stranii. Apropo...

- Aşadar, pezevenghi, mai avem pesmeţi?

- Al doilea sertar, pe mâna stângă, cum te uiţi pe hublou, cu spatele la maşina de gătit, zice guguştiucul, fericit să fie cât de cât de folos.

Dar Indescifrabilul oftează:

- Extraordinar: credeam că doar românii îşi pierd vremea cu indicaţii din astea de două parale!

Skanderbeg lasă capul în jos, ruşinat. Şi beizadeaua, ce să facă şi dumnealui: bâjbâie disciplinat după vreun ceva degrabă comestibil.

- Ehrm... poate vrei nişte foie gras?

- ...

- ... cu un păhărel de Porto sau cu niţel cognac?

Nu, Skanderbeg. Conaşul n-are suflet rău: numai gură spurcată, cu cine se simte în largul lui.

Şi sarcasmul dintotdeauna: sauve qui peut, hein?

Cela dit, ce serait sans doute plus intelligent de l'étonner.

***

Din carnetul lui Pantazi:

"Je suis incapable de croire en des vérités froides: ou plus exactement, refroidies par la fermeté rugueuse d'un chiffre ou d'un postulat. Les axiomes me gênent, les statistiques me font scandale. Trop de détail tue le détail, le noie dans le bain gluant et sucré du kitsch: une ribambelle de fanfreluches bien-pensantes, responsables et somme toute, indignes d'un quelconque intérêt.

Or, à la différence de mes expériences sophistiquées, cette passion du détail vulgaire promet une éternité pour caniches.

***

Oh, vérités trop longuement parlées ou écrites, choses dont tout le monde parle avec la gourmandise verbeuse de celui qui n'en connaît rien! Laide et raisonnable perte de temps: à moi donc le privilège de la distorsion aimable, de l'imposture à cachet et de la déraison rêveuse.

Par conséquent, il est de mon devoir de leur préfèrer un de ces mensonges charmeurs et avares d'analyses interminables, le truc trop gros pour être raisonnablement cru. Observer la réaction des autres est une de mes plus secrètes joies.

Et je constate qu'il reste de moins en moins de gens doués du merveilleux ressort de l'humour: les femmes semblent, d'ailleurs, être de plus en plus atteintes d'une terrible pandémie de sérieux.

***

Serait-ce la faute de cette espèce de voracité qui se veut honnête, volubile et avenante, mais qui d'habitude finit par verser dans un profond ennui de mauvaise race? Faut-il blâmer cette éducation stupide qui leur apprend à parler pour ne rien dire et à s'entendre pour ne jamais écouter?

Pauvres brebis des dancings, vous avez troqué l'élégance contenue et la ruse des courtisanes pour la confession dans le vide et le partage jacobin des tâches ménagères! Tout cela sent sa milice, sa vie à crédit, son absolu de série télé. Je vous apporte du rêve et vous voulez savoir de quoi demain sera fait. Je vous libère et vous mettez aussitôt votre cou gracile sur le billot de la certitude domestique.

Le reste n'est que babil de commère contrariée. Et vos mensonges, autant d'aveux d'échec de l'imagination.

Vous me croyez lâche et je ne suis que de biais, confortablement installé dans mon aimable et féroce petite personne. Et je resterais des heures à vous contempler de cet angle quelque peu fuyant que seul permet le calme khmer. Découvert presqu'à mon insu, un certain soir de printemps, à Silom.

***

Ainsi donc, je mens. Je mens par charité, par ennui et par volupté. Par volonté de pouvoir, souvent. Et c'est jubilatoire: puisque la vérité est fade, le mensonge remettra de l'ordre dans la syntaxe des choses.

Paradoxalement, ma pensée va avec gratitude à la rencontre de l'Indifférent. Une très belle crucifixion, qui nous annonce Brummell."

Pft, ohibò! Nu despre asta voiam să scriu.

Şi mâna de aramă trânteşte un X de mama focului peste toate paragrafele astea balcâze. Că în seara asta, mintea lui Pantazi nu se plimbă nici pe Ramblas şi nici prin pasagiile Parisului, pesemne.

Oh, mais non. În seara asta şi la drept vorbind, mi s-a făcut pur şi simplu dor de plăcintele cu mere ale Saftei.

***

- Şi vezi, să nu cumva să laşi lumânările astea să ardă de bezmetice!

- Vai de mine, coane, aşa mă ştii dumneata pe mine?

- Păi... neamţul cel mai deslânat cu putinţă, dacă se poate una ca asta.

Dindărătul draperiilor sinilii, Nevermore mormăie pe jumătate adormit... valoarea mea, valoarea mea...şi harşti! Colombina cea veşnic agasată îi dă un ghiont de toţi sfinţii.

Amiralul s-a retras la culcare, în dormitorul lui spartan, vegheat de ochii de jasp ai lui Caligula - o mitocănie Bas Empire la care nu ştiu de ce, dar ţine ca la icoane.

Mda, o scenă aproape casnică: dezgustător de siropos.

Mai îmbătrânim şi noi, ce mama naibii.

From: Paşadia Măgureanu

To: Baldassare Corteggio

Subject: Mais qu'est-ce que tu fabriques ?

Sent: 23:59 (+ 1 CET)

Priority: High

Ascultă stimabile, să înţeleg că te-ai întâlnit cu neruşinaţii ăia doi fix pe terasa de la Grande Bretagne? Nu te obosi să desminţi, ştiu tot: nu numai că îi agăţasei cu o zi înainte, la Alexander's Bar, dar ai mai şi făcut-o pe cucoană să se înroşească - şi crezusem că eram înţeleşi cumsecade, ca oameni de lume ce suntem!

Dar tu, nu şi nu. A doua zi, l-ai luat pe ţârcovnic de cot şi l-ai dus să bea ceaiul cu Sebasta: de-aici încolo, lucrurile îmi sunt puţin neclare. Dar ce importă, cum ar zice Fritz: nous afons les moyens de fous faire barler.

Pe toţi dracii, Baldassare: în locul tău - ruşine mi-ar fi!

Cât despre tine, m-am lămurit: palavragiu ca toţi italienii, şi tot ca dânşii gata să se scoată la mezat cui se arată mai degrabă în capul uliţei.

Am impresia că Beizadeaua nu e cu ei. Fii bun şi confirmă-mi că e în drum spre Lahore, cum are obiceiul toamna: altfel, voi fi şi eu nevoit să-mi aduc aminte de datoriile dumitale la poker, da?

Ştiu că n-am vorbit în deşert. În tot cazul, alt bilet de la mine nu mai primeşti. Dar s-ar putea să primeşti altceva: à toi de voir et fais attention, venetule!

M.

PS: Mă amuză teribil că zănateca aia te-a putut lua, măcar preţ de vreo cinci minute, drept beizadea. Pe undeva ar fi preferabil, nu crezi?

***

Din carnetul lui Pantazi:

Oh, si je t'oublie, Bucarest...mais comment ignorer ne serait-ce qu'un instant ce qui m'est tellement sur mesure qu'il devient difficile, pour certains, de faire la - pourtant indispensable - part des choses?

D'ailleurs, je suis moi-même un avant-goût de la ville. Une sorte de génie corrupteur, sherpa inattendu qui dévoile le chemin oublié de Byzance.

Et mon malin petit secret, cette halte bucarestoise qui partage avec Bangkok la science de l'impromptu urbain.

Deux villes qui ne se prennent pas trop au sérieux et où il est très facile d'asseoir sa maîtrise de droit divin. Oui, si je réflechis davantage, Bucarest et Bangkok ont probablement en commun le sentiment immédiat de l'absolutisme: à peine arrivé et on sent que tout y est possible. Le meilleur, certes et le pire, aussi. Jamais sans raison, toujours avec la jubilation de la chose vécue jusqu'à la lie.

Bucarest, Bangkok. J'y ai été souvent volé à la tire, trompé avec aplomb ou menti sans charme: mais jamais déçu. Deux endroits dont il est difficile de dire où ils commencent et qu'on peut, par la force de sa seule volonté, étendre à l'infini. Les nuits y sont délicieuses: sans doute parce que, davantage qu'ailleurs, elles nous montrent un autre visage, plus sincère de l'endroit.

Denses heures moirées bucarestoises, promenades illicites sous les tilleuls mutilés des grands boulevards vides. Expéditions furtives le long des soi dont on oublie facilement le nom et à grand-peine les plaisirs, insomnies d'une coupable innocence.

Bonheur interlope de l'anonymat: la pègre y est, d'ailleurs, plus ingénieuse que dans n'importe quelle autre grande capitale. Et les putes - souvent douées d'un sens inattendu de la chose poétique.

***

Bucarest connut mon auguste petite personne à un de ces âges dépourvus de souvenirs, parce que tout se vit et s'écrit au présent. Nous fûmes introduits l'un à l'autre avec les moyens du bord. Et ce cérémonial d'une émouvante élégance, dont seuls les palaces décatis ont le secret : un air de protectorat abandonné, quelques lumières anémiques d'une louche teinte verdâtre et le relent historique du jour d'après.

Je fus confusément séduit par les rideaux résignés du restaurant défraîchi et par cette saison intermédiaire sans appâts. Affolé par la médiocre chère, qui criait famine et une sorte de désespoir aigre-doux.

Et - pourquoi ne pas le redire? - quelque peu inquiet de sentir ma nuque constamment épiée par des regards peu bienveillants.

J'ignore ce que nous y cherchions, alors. Peut-être justement le virulent réactif photographique capable de rompre avec la monotonie d'une Europe du Milieu. Où déjà se faisait sentir un de ces changements convenus d'avance: so fin-de-siècle!

Et pour cela, Bucarest était l'endroit idéal: une satrapie plus folklorique qu'ailleurs, une misére plus digne.

On me raconta beaucoup de choses, que je n'arrivai à mettre en ordre que beaucoup plus tard, lorsque, poussé par un étrange sentiment de prédestination, j'appris cet idiome aux ironies assassines et aux soupirs d'une délicieuse naïveté.

***

Et ses mots me vinrent à la bouche très facilement, comme s'ils avaient vécu auparavant dans mon crâne. Je fis miens les patois et les jargons, l'argot des voyous à pied-de-biche et la langue fleurie des chroniqueurs, avec le sentiment constant de la redite. Je jouai longuement et sans aucun remords de mon habileté stupéfiante à couler mes caprices dans le moule des circonstances.

On me prit pour un de ces boyards descendus par une nuit d'automne de leurs fresques votives. On me crut miraculeusement épargné par l'Histoire, qui pourtant n'oublie jamais son reste. Je fus tour à tour voyou et hiérophante, attrape-cœurs et Barbe Bleue, jardin de thé et faiseur de pluie.

Et vous savez quoi? Ce n'est que pure merveille.

Petit à petit, j'appris à déguster en connaisseur les voluptés d'une promenade en tram, par un après-midi indécis. Sans autre but apparent que celui de ces faubourgs aux noms d'une délicate incohérence et qui finissent toujours par s'enrouler sur eux-mêmes, petits archipels d'un jadis où le temps coulait presqu'à regret.

***

Je donnai à cette ville ce que je ne concède que très difficilement aux êtres: mon temps. Et elle me rendit cette attention tout à fait sentimentale, en m'apprenant à voir au-delà des formes banales du quotidien et du diurne.

Chacune de mes descentes a le charme trouble d'une effraction par avance consentie. Avec un amendement, essentiel: face à une telle séduction, le reste des Principautés n'est en quelque sorte qu'un complément d'objet indirect.

Servant à définir, soit. Mais jamais déterminant en tant que tel.

***

Heh. Asta sună mult mai bine, nu-i aşa?

Şi pentru că tot veni vorba: pe misteriosul heh de dihanie, scribul îl vede - şi încă de la o poştă - drept ceea ce şi este, pesemne.

Un zâmbet subţire ca o lamă de Toledo: nechemaţii nu prea ştiu niciodată la ce să se aştepte.

Mateini pursânge

Autor al unor extraordinare cărţi despre Mateiu despre care am scris cu încântare nu odată, Ioan Iovan vorbeşte despre Vasilisc într-un interviu delicios apărut acum vreo câteva săptămâni în Ziarul Financiar. O foaie care îmi este, de-altfel absolut indiferentă.

Găsesc, de-altfel şi între paranteze, un astfel de ziar considerabil mai penibil decât vreun tabloid oarecare- care, săracul, face şi dânsul ce ştie mai bine: supraexpuneri inghinale diverse şi necazuri ale oamenilor mici din oraş. Nu-l poţi învinui, aşadar, de prostie: subînţeleasă, alimentară şi asumată fără prea mari complexe.

Ziarul Financiar e o gazetă făcută de contabili şi pentru contabili, pe hârtie saumon şi cu nemăsuratele ambiţii care se numesc simplu şi contondent - âmes sensibles s'abstenir - în Crângaşi: băşini, lucru care l-ar fermeca probabil pe Rabelais. Dar care pe noi ne umple de un brusc şi vesel respect de sine şi sentiment al neapăratei distanţe de una ca asta: şi cât mai repede.

Nu-i erau de ajuns zilnicele saramure bursiere, şi nici plicticoasele cronici gastronomice ale unui cuiva corporate nesfârşit de vocal: ZF are şi pagină de cultură, o curioasă iniţiativă în constant balans între idei curăţele şi jargon de inox.

Nuff said: luaţi şi citiţi, merită zece minute pe ceas. Am fost surprinsă: nu credeam că sunt cu putinţă şi întrebări deştepte. Despre vorbitor, nicio grijă: de-altfel, Ultimele însemnări sunt deja la a doua ediţie.

Însă de ce să ne mire atât de tare una ca asta? Nu e în firea lucrurilor ca bucuriile celor puţini să fie de scurtă durată?

***

Notez, din toată tărăşenia, un fel de recunoaştere care m-a înduioşat: autorul e atent cu lucrurile despre care scrie şi cu cei care, la rândul lor, măzgălesc vreun ceva despre ele. Şi în România, reflexul ăsta civilizat şi curtenitor e foarte rar.

În sumă, Iovan spune cam aşa:

" În cartea publicată acum câţiva ani, chiar mai greu de încadrat decât aceasta, vă ocupaţi tot de Mateiu Caragiale. De când datează interesul dvs. pentru el? E o fascinaţie? Ce vi se pare că are extraordinar autorul Crailor de Curtea Veche?

- L-am întâlnit pe Mateiu în Remember, într-o vacanţă din adolescenţa mea provincială, prin anii '50. Mult mai târziu, după 1990, am îngrijit o ediţie a Crailor..., cuprinzând şi pagini din jurnal, cu facsimile şi cronologie. Am pus atunci principalul text matein şi pe internet - posibil să fie primul român românesc oferit online. Apoi am publicat eseul biografic Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, încheiat de o cvasicompletă bibliografie. N-aş vorbi de o fascinaţie, nu de una oarbă. Nu m-aş considera matein. Veţi fi surprinsă, doamnă Doina Jela, să descoperiţi, căutând prin web, ce mateini pursânge există în afara listei oficiale, cam îmbătrânită. Adevăraţi mateini, religioşi. Eu nu sunt religios. Nu-l văd pe Mateiu Caragiale exclusiv cu boiul unuia dintre craii de Curtea Veche. "

Ce mă înduioşează în replica asta nu e neapărat faptul că demersul de faţă - ştiu sigur că e vorba şi despre lucrurile pe care le citiţi pesemne în fiecare zi - e luat în serios. Ci ideea de fascinaţie religioasă: dacă aţi şti, domnule Iovan, cât de puţin hieratice sunt în circumstanţele de aici!

***

Nu e mai puţin adevărat însă că pentru mine redescoperirea Crailor e una din acele răspântii vitale imposibil de trecut cu vederea. Că mi-a pus în ordine nişte repere fundamentale şi că a luat cu mâna nişte îndoieli şi nişte sastiseli - mă doare să le citesc pe foile altora, de fiecare dată - e numai o parte a unui copleşitor impact. Sentimentul de carte scrisă pe măsura unor circumstanţe e însă intact, după un răstimp dens.

De aceea, asistând năucită la ceea ce mi se întâmplă pe stradă şi nu numai, am hotărât într-o bună zi să o bat în cuie pe noptieră şi să o ţiu de Evanghelie.

Să te mai întrebi cum de se poate şi din ce tainiţe ale visului vinovat ies toate acestea? Mi se pare contra-productiv. Mai bine te dai cu totul fericitei întâmplări, fără să analizezi nimic.

Mateini pursânge: vorba asta cu parfum de Ahal-Tekke mi se pare fermecătoare. Mulţumesc, domnule Iovan.

Mulţumesc, şi încă un ceva...

***

Mai spune autorul, cu un simţ al realităţii iarăşi neobişnuit prin Principate:

- Eu nu am nici un dubiu că Ultimele însemnări... este una din cele mai exportabile cărţi care s-au scris anii aceştia în România. Dvs. ce credeţi? Unde o vedeţi tradusă? În ce condiţii?

- Exportabilă? Nu cred, va pătimi doar pe româneşte. Nu o văd tradusă, textul fiind prea eliptic pentru înţelegerea unui cititor străin de istoria noastră interbelică. Istorie politică şi literară. Dar şi sentimentul românesc al fiinţei, că să zic aşa, are un rol aici. Prin nefastul său balcanism. Craii de Curtea Veche, de exemplu, când a suferit singura sa tălmăcire în franceză (Editions L'Age d'Homme, 1969),a ratat din titlu: Les Seigneurs du Vieux Castel! Unde s-a dus aromă deşucheată, pusă de Mateiu pe creştetele lui Pantazi, Pasadia şi Povestitorului, venind dinspre craii arnautului Malamos, cei care băteau Bucureştiul părăsit de Grigore Ghica la 1770? Ultimele însemnări... ar avea nevoie şi ele de subsoluri la fiecare pagină, ceea ce ar fi mai mult decât enervant, ar fi fastidios.

Din păcate, luciditatea autorului e absolut pertinentă. Un roman ca Zilele Regelui, de pildă, ar avea mai multă priză imediată, pe aiurea, pentru că lasă impresia că nu se ia prea tare în serios. Inclusiv părţile mai puţin izbutite îi pot lăsa cititorului neavenit lucrului românesc impresia niţel tandră şi naivă că citeşte un fel de basm dix-neuvième: nu prea mai contează unde şi cine şi cum. Foin des vraisemblances: povestea e importantă!

Ultimele însemnări sunt o reuşită exigentă, greu accesibilă celui care nu e picnit de sindrom. Autorul o ştie: încă o dată, probitatea cu care alege soluţia aparent greoaie a voluminosului glosar mi se pare absolut colosală. Iar ceea ce e o încântare pentru batalionul chisnovat de Ahal-Tekke de care vorbeam adineauri, poate fi caznă curată pentru cititorul occidental care habar nu are de isprăvile jupânului Mateiu.

Dacă aş fi editor, le-aş vinde dimpreună: la urma urmelor, Craii hrănesc zdravăn apocrifa pe care nu o mai credeam posibilă.

Cu o singură condiţie, însă.

***

Ar trebui neapărat un Traducător altfel. Un personagiu care să aibă în staţia de autobuz acel aer descins din vreo stampă cu poştalioane neastâmpărate. Şi care să se sprijine de burduful tramvaiului cu aceeaşi eleganţă cu care pelerina ar şterge vreun capitel pe jumătate sfărâmat.

Să ştii că aşa ceva există pe lume e un privilegiu de care de bucuri în fiece secundă absolut nemeritat.

Dar de care ai învăţat, cu vremea, nici măcar să nu te mai miri.

La urma urmelor, ce mai e de mirare atunci când vorbim despre lucrurile astea?

A şaizecişipatra scrisoare de la Ulan Bator:Mulţumire nu mai aflam decât atunci când...

Motto:

" Nimic nu scăpa cercetării noastre lacome, descopeream guri de rai pierdute pe întinsul oceanului paşnic unde, sub constelaţii noi, încrucişam îndelung, ne îndrumam spre ţările mirodeniilor, spre leagănul civilizaţiilor străvechi, sărbătoream ivirea primăverii la Ise, ne scufundam în tainica pierzanie a nopţilor chinezeşti şi indiene, ne înfiora aromeala serilor pe apă la Bangkok. Vântul fierbinte alinta lin clopoţeii argintii ai pagodelor, înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne părea acum atât de pipernicit şi de şters. Şi purcedam mereu, în căutare de zări mai adânci, de păduri mai bătrâne, de grădini mai înflorite, de ruine mai măreţe; mulţumire nu mai aflam decât atunci când frumuseţea sau ciudăţenia făcea să ne credem pe tărâmul visului; oricare ar fi fost însă minunăţia datorită jucăriei firei sau trudei omeneşti, mult nu ne reţinea şi porneam iarăşi, străbăteam sumbre meleaguri şi râpoase singurătăţi, ocoleam jalea pustietăţilor sterpe, groaza smârcurilor fetide ca să ne întoarcem cât mai repede la mare.

Marea..."

(Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Cele trei hagialâcuri)

De la Z., către P., la Vang Vieng

În ultima vreme, mă gândesc din ce în ce mai des la flagranta diferenţă dintre navetă şi hagialâc. Şi-mi pare, bunule domn, că am avut parte până acum de numeroase navete - mai mult sau mai puţin de nevoie - şi de prea puţine hagialâcuri cumsecade. De aceea, fermecătoarea dumitale obstinaţie e probabil pe cale să producă un fel de mutaţie genetică a cailor verzi pe pereţi personali.

Parisul iese din sfera unor adunări: am povestit, nu atât de constant pe cât aş fi vrut, cât de imediat şi la îndemână mi s-a arătat pentru întâia oară minţii şi ochiului care se bucura de fericirea nouă, ieri imposibilă, a plecatului de-acasă. Cât de simplu şi de logic şi în fond de acasă îmi sunt toate lucrurile legate de asta. E strict adevărat că habar nu am cum să ajung în Străuleşti, dar aş putea să găsesc cu ochii închişi cel mai scurt traseu între oricare două puncte fixe de-acolo.

Nu-l putem numi hagialâc, niciodată. Mintea şi inima sunt tot timpul la răspântia dintre cele două monade fundamentale care se ştiu: a tale of two cities? Certainly so.

Bulversantă a fost, pentru mine, descoperirea Madridului: hrănită de prejudecăţile mincinoase de rigoare, care vor să vadă buricul hispanicelor în ciobul de sticlă aprinsă al Barcelonei, nu mă aşteptam la nimic. A fost şi este mult mai mult decât mi-aş fi putut vreodată închipui: dar asta e altă poveste.

Pentru ea, foaia asta e prea meschină, fireşte.

***

Se întâmplă ceva nou, domnule, cu fiecare amănunt care desenează din ce în ce mai ferm contururile hagialâcului ăsta asiatic şi pe măsură. Sigur, un elementar simţ al proporţiilor realităţii l-ar vrea peste ceea ce se cade de exuberant, poate chiar inoportun faţă de circumstanţele cam plângăcioase ale străzii. Sigur în contratimp cu unele mizerii inevitabile ale începutului de an.

Dar am hotărât odată pentru totdeauna că mie de lucrurile astea nu îmi pasă. Nu numai că sunt uşor de demis din sintaxa personală printr-o simplă scamatorie a minţii: simpla juxtapunere jigneşte intenţia cu afect.

Şi de asta, domnule, nu mă ştiu şi nu mă cred în stare.

La un moment dat al verii trecute, o doză zdravănă de amalfi tradiţional fusese suficientă pentru ca o plimbare pe Calea Victoriei să se transforme în fantasmagorie anglo-indiană. Din păcate - sau din fericire - astfel de emotive nu se transcriu lesne. Sitôt venues on ne sait d'où, et sitôt évanouies dans le tiroir de ces pensées coupables. La fin d'un après-midi pas trop sûr de soi.

Ei bine, simpla idee a plecării în Indochina pare suficientă, de la o vreme, pentru delicioase atacuri de alegorie anacronică, în mijlocul indiferent al străzii bucureştene. Cu mintea pe toţi pereţii şi sufletul strâns în podul palmei stângi, e destul de simplu să îţi închipui că Arcul de Triumf devine fără să anunţe pe nimeni პატუქსაი. Că pe frontoanele de la Caru cu Bere cresc alene lăstarii smochinului de ruine atât de nefolositor apsaralelor de la Prasat Bayon. Sau, în fine, că din mocheta vişinie a unei dimineţi contrariate de multe prostii fără consecinţe răsare obraznic un snop de orez verde jad.

Et cela suffit pour que tout change. Plutôt vertigineux, on va dire.

***

Lipsa întrebărilor mele - sau mai degrabă sărăcia lor - miră, cu siguranţă. Explicaţia de săptămâna trecută nu e neapărat suficientă: însă cum să mai întrebi ceva, atunci când regăseşti în minte pasajul de mai sus al unei spovedanii din afara oricărei noţiuni a timpului, în casele din cale- afară de încălzite ale franţuzoaicei de pe strada Modei?

E foarte bine că nu mă aflam la volan în secunda în care mi-am adus brusc aminte, acum vreo câteva zile de vorbele cantemirescului matein. Pe puţin aş fi înţepenit într-o frână analfabetă: senzaţia orbitoare a unei certitudini e imposibil de măsurat în cheie metrică.

Mintea mea rămăsese ţintuită în frumuseţea provocatoare şi alexandrină a policandrului înmiit în oglinzi din casele paşadeşti. Fără să uit, trecusem pe lângă aromeala serilor pe apă la Bangkok: fără îndoială, vremea era nepotrivită sinapsei evidente, totuşi.

Oare cum credeţi că sună chestia asta atunci când îţi cauţi - jalnică servitute diurnă! - un loc de parcare pe strada Vasile Conta, nu foarte departe de numărul doisprezece?

Cotropitor, domnule Dihanie.

Scriem şi noi, cu entuziasmul umil al copistului ce se bucură după pricepere de un lucru poate nemeritat: mulţumire nu vom mai afla decât atunci când...

Eu încă mă mir, domnule: truc possible?

Dimpreună cu sentimentul unei acute responsabilităţi: nu se întâmplă în fiecare zi darul unor circumstanţe şi capricii ale cuiva de preţ.

Nu promit nimic: însă dumneata ar trebui să ştii că o să am mare grijă de ele.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a şaisprezecea zi a lunii lui Esfand

Siam, fără drept de muncă

Employment prohibited, cum spuneam deunăzi.

Nothing to declare, just my genius electrocardiogram.

Răgete uşurate de fericire pe Vasile Conta. Acasă, găsesc un bilet afurisit, cu ohibò în coadă. Heh, mă gândeam eu, conaşule.

Ce să răspunzi altfel decât ahimè? Muiere năroadă, fireşte.

Şi uliţărnică.

Şi cu gura până la urechi, as a matter of fact.

Later edit: Şapte seara şi une visite impromptue. Revin, cu spor, că Fregata e plecată până duminică seară.

Titu Mavericks' Ltd.

Internetul are, câteodată, secretul unor circumstanţe care să te arunce în teribile prăpăstii speculative.

Ca asta de mai sus. Three mavericks from Titu would like to play poker with me?

Acuşi viu, heh. Plânge masa, ce mama naibii.... oder?

PS: Intuiţie mizerabilă că la sfârşitul săptămânii ăsteia, hoarde de muieri descreierate au să bântuie cârciumile în business attire - văd că înlocuieşte din ce în ce le bleu de travail style Mao şi nu e un lucru neapărat bun pentru unele, necesare, segregări sociale. La crăpat de ziuă, plimbate en triomphe de limuzine închiriate cu kilometragiu fix.

Loisirs

Pentru că duminică e Ziua Femeii, logofătul porfirogenit s-a gândit că nu are bani de primă neaşteptată.

Dar ne-a dat liber toată ziua de azi, ceea ce probabil că este o consolare substanţială.

Amuse-toi bien, mi se fluieră de peste umăr.

Heh: amuse-toi bien? Pas tout de suite, voyons.

Mais dans trois semaines, oui.

PS: Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu de fiecare opt martie mă gândesc la Valentina Tereşkova. Google her, o să aveţi o surpriză.

Am plecat înspre ambasadă. La întoarcere - e vineri - ulanbatoare: aşteptarea e rezonabilă, că e pe jumătate gata deja.

Din nou, despre China

Întotdeauna m-am prăpădit după China, ceea ce demonstrează pesemne o dată în plus cât de în ultimul hal de cheap pot să fiu. Dacă lucrurile despre care vorbim cu încântare nesigură pe sine în ultima vreme sunt instigate cu bună ştiinţă, criteriu şi program, povestea cu Imperiul de Mijloc ne vine de la sine.

E la îndemâna lucrului atavic pe care nu-l poţi neapărat explica pe îndelete, deşi am mai încercat până acum, chiar şi în Serai.

Pe undeva, e normal şi nu prea se poate altfel, într-atât matricea subtilă a Principatelor de Opiu de-acolo ne vine. Frumuseţile mentale şi o anumită idee a perfecţiunii fizice, imediat învecinate armoniei nonşalante a unor avatari bărbăteşti: oh, le Chinois de Marguerite!

Probabil că afecţiunea asta statornică are legătură cu maniera fabuloasă în care erau privite toate amănuntele chinezeşti ale unei copilării. Într-o lume cenuşie, penarul de vinilin, ascuţitoarea, cutia de cacao sau bicicleta de peste drum cu sonerie şi ochi de pisică strălucitor erau bucurii oculare greu de descris astăzi. Am avea nevoie de o substanţă de contrast care, slavă domnului, nu se mai egzistă: pe vremea aceea, astfel de lucruri erau rare, un fel de premiu neaşteptat şi obscur prilej de invidii, oftaturi şi prăpăstii meditative. La o vârstă când diferenţa dintre frumuseţea unui Vermeer şi acel vino-ncoa al tabletei aurii de ciocolată - cu pagodă, altfel nu e bună defel - nu e deloc clară.

***

În vremurile acelea lipsite de astfel de nuanţe - şi zău e ironic, pentru o lume atât de complicată! - China era, aşadar, un fel de consolare resemnată: îmi aduc aminte şi astăzi de plăcerea aproape obscenă cu care mă uitam ore în şir la două cărticele şubrede apărute la Beijing, pe hârtia lucioasă a publicaţiilor pentru copii falang. Una din poveşti, scrisă într-o englezească simplă, vorbea despre un oarecare Zhao, elev leneş şi delăsător, care în fond nu făcea lucruri extrem de diferite de ale noastre, torturând cu bună ştiinţă penarul, creionul, caietul.

Bietele rechizite se jeluiau cu lacrimi amare - văzusem la un moment dat un documentar cu operă chinezească tradiţională, aşa că aveam termen de comparaţie în vaierele curtezanelor descăpăţânate dindărătul paravanului. Nu te uita, punea Fregata mâna la ochi, dar asasinatul chinezesc era mult mai aseptic decât momentul în care ni se cerea să ieşim din cameră de-a binelea la chestii de oameni mari din filmele de pe video.

Mare brânză, a scărpinat-o puţin pe doamna aia în cămaşă de noapte, povestea B. a doua zi, în curtea şcolii.

Ah bon? Mais alors pourquoi fait-on un film de deux heures sur tout cela?

La şapte ani, viaţa e plină de minciunile altora.

***

Dar să ne întoarcem: din vaierul uneltelor de scris, Zhao se pomeneşte nefăcut pionier. Vedeţi, copii, încheia cartea, ce păţiţi dacă sunteţi neascultători? Pe ultima pagină, miliţianul îl ceartă, cu cărticica lui Chairman Mao în mâna dreaptă: e rândul lui Zhao - care poartă, la şcoală, şlapi şi tricou jaune citron - să se jeluie cu lacrimi de căinţă revoluţionară în faţa cioburilor de geam şi a praştiei prăvălite la picioare, a înfrângere.

Culori vii, hârtie lucioasă care mirosea a vapoare venite de la capătul lumii ştiute- poate de pe altă planetă. Undeva inaccesibil, un fel de rai în care tabletele de ciocolată şi penarele de vinilin creşteau în copaci.

Pentru toate amănuntele astea de nimica toată şi probabil pentru mult mai mult de-atât, recunoştinţa mea este nesfârşită, chiar dacă astăzi ştiu că nepermis de multe din ele erau strâmbe şi buboase butaforii retorice.

***

Bucuria de a descoperi restul de adevăr e numai cu atât mai mare cu cât China pare potrivită oricărei vârste de răspântie. Aşa este: mărturiile despre Revoluţia Culturală, citite bulimic nopţi în şir, m-au însoţit de-a lungul primilor doi ani la Paris cu o insistenţă pe-atunci inexplicabilă. Luciditatea anticipativă a circumstanţei încă mă nedumereşte şi azi: truc possible? Heh.

Refuzam, totuşi, să văd că mă interesase numai o parte a întregului. Şi astăzi, când descopăr în fiecare zi că Asia nu are început şi nici sfârşit posibil, nu se poate să nu mă înduioşeze gândul că vin înspre lucrurile astea dintr-un departe nemaipomenit de improbabil.

Une certaine idée de la morosité

În seara asta, un experiment: trei ore de televizor, un obicei atârnat definitiv în cui încă din primul an de facultate. De nevoie, mai întâi: în anul de graţie 1996, în sala de televiziune a căminului foarte comme il faut de vizavi de Jardin du Luxembourg, puteai găsi numai mustăcioasele suprarenale care pregăteau aprig nu ştiu ce docenţe în farmacie. Siluete siluite de nopţile caste trecute una după alta la lumina veiozei cu bec de douăzeci, înfofolite într-un veşnic halat în carouri foarte vieille France. Neinteresant: în ciuda unor elemente de recuzită de o irezistibilă defazare, erau lucruri mult mai cu miez de făcut, în cel de-al cincilea arondisment.

Prima sesiune a adus cu sine şi un batalion de îndoieli: nu cumva ardeam gazul fără de simţire, ca mai orice beizadea vânturată de-acasă înainte de a fi priceput valoarea şi locul cuvenit al unor lucruri fundamentale? Odată descoperite, iniţial cu efectul opiaceu al revoluţiei mondiale, plăcerile chiulului se vedeau ameninţate de ceea ce mintea nu putuse să prevadă: o rutină înlocuia, târâş-grăpiş, pe alta.

E drept, cu mare entuziasm şi cu un acut sens al nuanţelor: aşa, de pildă, chiulul matinal era de departe şi deopotrivă smintitor şi suav. Iar cel de la jumătatea după amiezii, subversiv şi mirosind de la o poştă a ceea ce Mateiu numeşte în felul care e numai şi numai al său, încanaliere.

Ca să am conştiinţa împăcată, mi-am cumpărat un televizor. Pe care s-a aşternut bineînţeles praful: esenţialul îl aflam la cafea.

Elle est ailleurs, la vie.

***

Astăzi, din întâmplare, îmi prinde ochiul o jumătate de oră de reportaj despre cum trăieşte lumea faimoasa criză, în Franţa. Les bras m'en tombent: până şi M6, pourtant plutôt portée sur les paillettes cheap, fait dans le socialement responsable. Ni se arată o biată bătrânică pensionară care face pubelele pieţei volante de sub metrou din fiecare vineri, recuperând nevândutele. Şi pe urmă, nişte samsari de sufertaşe care vând produse perimate de luni de zile, pentru trei firfirici.

Interesant, ştiam de marchands de sommeil: iată şi nişte maquignons de la gamelle. O mizerie.

Restaurante goale, semn de foame sticloasă şi greu de potolit: mi se pare cu totul extraterestru., asta nu e Franţa mea, fir-ar a naibii de viaţă. Şi o privelişte ce mi-a făcut rău: trei june studente care nu lasă bacşiş nici măcar o centimă la cârciuma care are nişte preţuri de ocară: trei galbeni jumătate meniul de prânz şi de crise. Numai marţea, undeva la Nantes.

Eu când am zis că e curat Vichy, atunci aşa e.

***

Pfiou, pe vremea mea...Pe vremea mea rotunjeam bacşişul cu graţie inconştientă, până la limite levantine. Nimeni nu se gândea să scoată oribilele tichete de masă care au înlocuit eleganţa creditului deschis direct cu proprietarul. Nu se egzistau acele oribile socoteli care astăzi omoară pentru mulţi plăcerea libaţiunilor en petit comité: meschinăria nu are niciodată scuze, fireşte.

Îmi aduc aminte de o replică auzită peste umăr, acum vreo cincisprezece ani, la Grande Epicerie: c'est une période d'austérité, alors faut faire attention aux sous, hein? Doamna ce se îngrijorase atât de sintetic purta turban - cum altfel ? - şi tocmai pusese înapoi pe raft, în regrete, sticla de şampanie în serie limitată.

Syndrome de la brioche? Oh, mais non: vraie tristesse gourmande.

***

Mai deunăzi, Coca - intens curtată de o ciumăfaie sexagenară, reîntoarsă de la New York ca să-şi recupereze nişte case pe la Şosea, se miră în mijlocul sufrageriei, cu mâna la gură:

- Doamnă, îi spune Mândrei care se prăpădeşte de râs, doamna A. mi-a povestit că la ei acolo vini maşina di lapti în capul străzii şî lumea stă la rând, în fiecari dimineaţî... aşa iesti di rău... rău di tăt...

- Unde şade dragă, paţachina asta?

Coca e încurcată: se egzistă nuanţe, la New York? On lui aurait menti?

- Ăăă... Coca învârte încurcată colţul de la şorţ... nu ştiu - ce mama naibii, nu e la fel peste tot şi ca pe sticlă, în America aia a lor? - parcă lângă un parc a zis dânsa... cu un patinoar - Coca vede aievea, vocala o ia razna - aşé...

- Ah. Mândrei îi miroase a ceva putred, deja. O să o întreb pe aia mică.

A doua zi la cafea, reconstituim toată treaba.

- Ah, eram sigură că e o porcărie la mijloc, izbucneşte Mândra. Babă neruşinată, minte lumea cum îi vine la gură!

Între madam A. şi Mândra sunt douăzecişicinci de ani. Criza e o tâmpenie, evident. Iar bunică-mea, veşnică.

Luxe et luxure

Ştiţi dumneavoastră, câteodată unele chestii funcţionează chiar după logica letopiseţului: also sprach Zarathustra, heh.

Conaşul zice, de pildă, mai adineauri şi cu aerul legislativ dintotdeauna: într-un hagialâc, micile luxuri nu se obţin prin bani.

Mda, mă gândesc eu pe jumătate neatentă - smoking room? non smoking room? tick in the box - şi, lucru de asemenea clasic, mă pomenesc gândindu-mă la chestia asta de peste umăr cam o jumătate de oră mai devale, la cină.

***

Oh, le tricheur: cum de nu-mi venise la îndemână replica du tac au tac, precisă şi cuvenită unei astfel de pişcături?

Mais en fait, de quoi nous parle-t-il, espèce de hmmm... espèce de baroudeur, va!

Du luxe ou de la luxure? Ou des deux?

Vai de mine, beizadea: totul depinde de accentul tonic. Mais voyons, heh.

Dar n-am avut inspiraţia să răspund: alors, fumători sau nefumători?

***

În seara asta însă, se ceruse lista promisă de voluptăţi. Mais, Messire, ce serait trop simple de les dire d'un seul coup.

Aşa că astăzi, numai primele trei.

Pesemne că prima voluptate asiatică posibilă e cea a lipsei totale de reguli. O lume care nu are decât parţial şi fugar aparenţele convenţiilor narative cu care ne-am obişnuit pare să demită fără mare vorbărie chiar şi ideea de orar sau imposibil. Mărturisesc: nu ştiu deocamdată cum naiba arată une grasse matinée à Vientiane, dar nerăbdarea e aproape insuportabilă.

A doua, din câte îmi dau seama, e cea a luminii - cu totul altceva decât fusesem obişnuită, iar cine citeşte biletele astea de câtva timp ştie cât de important e pentru mine amănuntul ăsta.

A treia e traversarea Mekongului. Asta e ideea de la care a pornit toată năzbâtia asta, un moment cheie, o datorie afectuoasă cui de drept. Şi pentru că e atât de importantă, o las în voia inspiraţiei de moment; pe bicicletă, imposibil - n-am ştiut niciodată cum se foloseşte cumsecade aşa ceva.

Vasile Conta, 12

Cel mai căpos apărător de pe planeta asta al onoarei dinastiei Chakri poartă o căciulă cu clape sovietice şi şoşoni. Se numeşte pesemne Vasile sau Pafnutie sau Glicherie şi este paznicul ambasadei siameze din Principate.

- Aţi închis mobilili? se răsteşte dl. Glicherie la mine şi la S. fix la orele nouă şi giumătate - fiindcă, nu-i aşa, când e vorba de loisir, cucoana ajunge unde trebuie şi cu noaptea în cap, dacă trebuie.

- Huh? Uite-acuma le-nchidem, scuzaţi.

Dl. Glicherie ne aruncă o privire cvasi-penitenciară: ia să văz..

- Ei, asta-i bună! Poftim.

- Mda. Treceţi.

Biata S., rechiziţionată - ca de obicei - pentru toate toanele mele, de data asta graţie iscusinţei cu care se strecoară în trafic şi găseşte locuri de parcare te miri pe unde. Că S. ar putea parca în perfectă echilibristică şi pe securea Viteazului de la Universitate, heh.

***

Înăuntru, doi speriaţi plecaţi să facă trekking - prin junglă, bă, miorlăie pofticios cel din stânga - S. care nu arată a Pattaya şi eu care nu arăt a Buzeşti.

Formulare, încă o dată - pe alea le-am uitat acasă, normal nu?

Apăsaţi pe buton când terminaţi de completat:

- Da, vă rog. Doamna e blondă, purie şi simpatică. Mămoasă: copii, le aruncă celor doi Rambo, aţi adus rezervările, da?

Că dacă vrei dumneata să te vânturi prin Siam de voie, trebuie măcar o adresă, ceva. Orice, numai prima pe dreapta nu.

Oops. Mince alors, habar n-aveam. Retour à la case départ: Fregata să trăiască.

- Dumneavoastră nu plecaţi? o întreabă blonda pe S.

- N-nu, eu sunt doar... ăăă... simpatizantă.

- Of. Păcat, doamnă.

Pe drum, nu mă abţin:

- Ce-ţi veni, fato, cu simpatizanta?

- Păi dacă m-a luat repede...

***

Şi calculatorul scuipă vreo opt sute de rezultate. Gata, să scriem o adresă: oricum nu verifică nimeni, zisese doamna cea mămoasă.

Ah bon, îi răspunde reflexul mefient evropenesc, serait-ce Dieu possible? Mais dites donc, eh, c'est Gomorrhe, chez vous!

Prima adresă de pe Khao San, de fapt, la marea pleaznă posibilă. Comand, rezerv, după care începe să mă roadă îndoiala: don't go there scrie B. din Wellington pe TripAdvisor, lăsând să se înţeleagă un fel de Grand Hôtel Victoria Română, deşi din poză râdeau nişte boiseries de Manuc, gen.

Bun. Am făcut-o şi pe asta: mămică, vineri iese viza, mi se mai spune.

Şi gata, mergem acasă printr-un trafic absolut infernal.

***

Acasă, unde găsesc un contondent şi irezistibil cucoană, eşti năroadă! Mi-a plăcut de-am murit, de-altfel.

Heh, conaşule: nu întotdeauna, dar două zile din trei pesemne că da.

Plouf. A se anula rezervarea - ca de obicei, sunt o măreaţă fraudă în chestii poliţieneşti. S-a poruncit Wild Orchid Villa. Nu daţi click pe foaie, că nu merge, fir-ar mama ei de viaţă: dar să nu disperăm, hm?

PS: Aseară, la o sindrofie, L. care află că plec: mvai, eşti o curajoasă - nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, după fiecare chestie de genul eşti o, aştept retoric un ceva de ocară- ai grijă, să nu care cumva să-ţi fure maimuţele ochelarii!

Noi aşa am păţit în Bali.

L. habar nu are că între Bali şi Khao San sunt probabil trei sisteme solare, şi totuşi: eu fără sifoane aş fi cam ca Borges în Creta. Clipind des, par renfort de potage.

Great, heh. Asta şi cu broşurica Healthy Travel de la Lonely Planet, şi nu te mai duci nici până în Dămăroaia, după ţigări. Să fie la ele acasă.

Cumpărat un ghid de conversaţie thai, cu care poţi spune fel de fel de chestii utile, gen: If you come to Scotland, you can stay with me (p. 110, rubrica Farewell). Sau întreba obraznic: do you want a massage (p. 129, Getting closer, heh)? Sau chiar miorlăi cu patos: you're just using me for sex (p. 131, cum altfel, Problems), presupunând numaidecât că mi-ar fi căzut vreun olan de stupa în creieri ca să ajung să spun aşa o tâmpenie.

Gata, trag un pui de somn. My thailor is rich and his whims - bespoken. Mais je radote, sans doute.

Later edit: Marche pas, marche pas, marche pas. Et toc et vlan şi io mă duc să beau o cafea, poate se drege foaia aia. Eee, pft.-

Even later: Victorie, graţie expertizei pantazeşti. Wild Orchid it is, I am a renegade lawyer with an utterly postmodern phrasebook in hand: where on Earth is Carmen Sandiego Mickey Rourke?

Bon, ce sera fait

Incredibil, dar am reuşit să mă trezesc fără deşteptător, ceea ce e o mare realizare care merită amintită.

Plecat numaidecât la ambasada Siamului, vedem când isprăvesc - à mon sens, assez rapidement.

Haidi, ţineţi-mi pugnii, că am nevoie: ceea ce acum şase luni era fantasmagorie curată, ei bine, chiar se întâmplă.

For pleasure only, cum scrie pe foaia de drum. Elles ne savent pas si bien dire, ces charmantes personnes.

Poza, de pe flickr.

PS: Găsit formatul de calabalâc absolut indispensabil. Şi făcut şi o listă de voluptăţi personale: dar despre asta, când mă întorc acasă.

La prânz, pe scurt: Gata, rezolvat problema, vineri ridic paşaportul. Chaud devant, chaud.

Take Your Passion, Make It Happen...

Imediat deasupra, pesemne cel mai halucinant comunicat de presă al începutului de an, în care o doamnă cantatrice îşi cată rost de două apsarale experimentate şi de bună compoziţie, disponibile loco numaidecât, sufletiste şi ştiind găti pe reşou în lungile turnee prin Bărăgan, Insula Mare a Brăilei şi Oaş.

Suntem nedumeriţi, totuşi: cum adică, înălţime în jur de 1, 60m? Adică pot şi eu să mă dau de trei ori peste cap şi să ies din spuma laptelui primordial, ca să smintesc eremiţii ce dorm într-un cot la umbră deasă de banyan?

Chiar pot? Oh, de când visam asta, heh.

Că doar fată de caro sub cer indigo oraş sunt, nu? Adică de Bucureşti, fireşte.

Mai rămâne de traficat buletinul: parfum, vous dis-je.

Alea jacta est

Astăzi, calcule diverse - şi o amânare de douăzecişipatru de ore de la graalul vizei thai: qu'à cela ne tienne, mâine îmi iau liber ca să isprăvesc odată pentru totdeauna şi cu povestea asta.

Care, deocamdată, începe fermecător, încă de la partea de formularistică. Pentru că pe foaia de viză de Siam scrie - mărunt şi discret, ca orice truc possible, Messire - fix aşa:

"Attention for Tourist and Transit Visas Applicants

I hereby declare that the purpose of my visit to Thailand is for - drumz, heh - pleasure or transit only and that in no case shall I engage myself in any profession or occupation while in the country."

Urmează ss. ind şi data acestei copleşitoare şi lucide declaraţii.

***

Caveat, viatrix extraordinaire: not leisure, nor vacation, not sabbatical, nor recess - pleasure. Negru pe alb, în colţul din dreapta jos, chiar înainte de pătrăţica indigo - for official use - unde ţi se dă din graţia Majestăţii Sale พระบาทสมเด็จพระปรมินทรมหาภูมิพลอดุลยเดช มหิตลาธิเบศรรามาธิบดี จักรีนฤบดินทร สยามินทราธิราช บรมนาถบพิตร, Rama al Nouălea, zis şi "cel Mare", din casa Chakri, liber la creieri pe toţi pereţii posibili.

Plea-sure! Şi o lovitură mortală dată carierei mele internaţionale de देवदासी - adică de baiaderă lucrativă, pentru publicul larg. Uăf: viaţă căţea, domnilor şi doamnelor, mai zise dânsa, numărând agale zilele de concediu plebeu.

Cu gura până la urechi: si cela se trouve, il en faut pas beaucoup pour le bonheur des bayadères, comme on peut le constater.

PS: Ah, şi uitam. Un alt comunicat fermecător al Foreign Office de la Bangkok ne mai spune cam aşa: "In response to Thailand's tourism promotion under the recent global economic crisis, all applications for Thailand's entry visa in category of tourism during the period of 5 March to 4 June their visa fees will be waived."

Nu ştiu de ce, dar am impresia că e considerabil mai puţină înghesuială pe uliţele din Nong Khiaw.

Le syndrome de la brioche

Mai întâi, un răspuns scurt: da, le golfeur perdu de acum vreo trei zile e Galeazzo Ciano, aşa cum îi apare - in a grand, Berluska-styled scène de genre- privirii uşor duse pe pustii a lui Corinne Luchaire, la blondasse à gauche.

Şi vremelnică starletă - numai şi numai - din Groß-Paris, prietenă a celor de la Kommandantur, signorină de companie a lui Otto Abetz - le Fabricius local.

Fabricius qui était, malgré ses apparences de garçon boucher arrivé en situation, le rejeton d'une excellente famille d'astronomes saxons: curieusement, un de ses ancêtres se préoccupa en son temps des étoiles variables et des taches solaires. Mais ce genre de savoir précautionneux ne se transmet pas génétiquement, paraît-il.

***

O lume foarte veselă, care împuşcă ţinte vii din pur amuzament etilic, prizează cocaină cu tona pe geamurile mescioarelor de la Ritz şi crede vag în nemurirea sufletului - dar până acolo, om vedea noi.

Pentru Corinne Luchaire se egzistă, la scară istorică, un echivalent - foarte- aproximativ, în persoana unei alte actriţe du coup bien née şi binecuvântată cu talent cizmăresc: Lica Gheorghiu-Dej, ca şi blonda, fille de. În cazul de faţă tatăl, anume Jean Luchaire, e unul din cei mai activi creatori de opinie pétainistă şi foarte réac - în sensul mizerabil al cuvântului, încă din ultimii ani destul de comatoşi ai celei de-a Treia Republici.

Prin urmare şi cu cărţile refăcute după ruşinoasele evenimente de la Cazinoul din Vichy, Corinne Luchaire devine un martor preţios al circumstanţelor următorilor patru ani ai istoriei franţuzeşti. De mărturii indignate şi adevărurile incomode ale cartelelor de raţie, camuflajului, abjecţiei zilnice - Maréchal, nous voilà...heh - nu ducem lipsă: the other side of the story is far more laconic... et pour cause.

Nu e simplu să scrii lucrurile astea: slavă domnului şi fie vorba între noi, Corinne Luchaire nu e nemaipomenit de inteligentă şi nici dăruită cu simţul situaţiei, cu alte cuvinte a ceea ce se cade şi ce nu. Aşadar publică, pe la 1949, o biografie cu un titlu care nu se poate să nu te revolte: Ma drôle de vie.

Genre style la drôle de guerre, hm. Destul de inadmisibil.

***

După un război trăit în borcanul cu miere al compromisului, Corinne Luchaire are inconştienţa să nu renege nimic, să nu se căiască şi nici măcar să se întrebe dacă nu cumva i s-a putut întâmpla nefericirea unei istorice defazări.

Ca toate nomenclaturistele, de orice speţă posibilă, Corinne Luchaire suferă de ceea ce s-ar putea numi în cheie sanchilotă le syndrome de la brioche. Deşi se pare că biata Autrichienne mai degrabă şi-ar fi înfipt stoic acul de broderie în arătător, decât să spuie aşa o tâmpenie cu posteritate sigură, en son temps.

***

Iată cum descrie mademoiselle L. o soarea a anului 1938 la Ambasada Germană din Paris, mirându-se probabil absolut sincer că aşa ceva i-a putut cauza, după ce totul s-a isprăvit ca şi cum nu ar fi existat niciodată:

Les accords de Munich venaient d'être signés. Mon père me transmit une invitation de l'Allemagne où l'on donnait une grande fête en l'honneur de von Ribbentrop. Je l'avoue, je n'étais rien moins que flattée. Je n'avais jamais été invitée dans une ambassade pour une réception officielle, et ma fierté et ma joie ne venaient pas du fait qu'il s'agissait de l'ambassade d'Allemagne. J'eusse réagi exactement de la même façon si j'avais été invitée par n'importe quelle ambassade.

Georges Bonnet et sa femme étaient les invités d'honneur. Le chef du protocole Fierhl - qui fut aussi chef du protocole pendant l'Occupation - présentait à von Ribbentrop l'un après l'autre les invités qui attendaient en file. Après quoi les groupes se formèrent ...

Un moment, je me trouvai auprès de Ribbentrop à qui Abetz avait parlé de moi. Nous échangeâmes quelques mots, il s'informa de mes projets avec beaucoup de gentillesse ...

Il avait alors un beau visage strié de petites rides et d'étonnants yeux bleus ...

Au cours de notre conversation, plusieurs photographies furent prises de nous .

Pendant la guerre, un magazine américain publia l'une de ces photos, après avoir pris soin de couper toutes les figures environnantes, et me laissant seule en tête à tête avec Ribbentrop, comme si ce document avait été pris pendant l'Occupation, avec la légende suivante :"La collaboratrice Corinne Luchaire en train de rire avec Ribbentrop au cours d'une réception à l'ambassade d'Allemagne". Cette photo datait de 1938. Ce fut la seule et unique fois de ma vie que j'eus l'occasion de rencontrer Ribbentrop qui, à ma connaissance, ne vint même pas à Paris pendant l'Occupation ! ...

Là encore, j'étais loin de me douter des ennuis que me causerait plusieurs années plus tard une soirée à laquelle je m'étais en fin de compte ennuyée !

Heh: une soirée à laquelle je m'étais en fin de compte ennuyée...Il faut quand même avoir un sacré culot écervelé pour le dire, en 1949!

Mais franchement, qu'attendions-nous vraiment d'un tel personnage? Complainte de Vichy, remords de blondasse.

Deşi reacţionară, nu pot să nu mă scriu gaullistă - cu toate că azi, când Franţa suferă de o boală de piele foarte bling-bling et les drapiers sont au pouvoir, asta nu mai înseamnă absolut nimic.

Dar Colonelul englez din Indii avea poza lui Grand Charles pe noptieră, aşa că asta nu se uită... cam ca Rapidul, hm.

***

Singurul amănunt care ar mai putea-o răscumpăra pe Corinne L. în ochii noştri e dispariţia ei prematură, în 1950, după o cavală a devotamentului filial care o vântură -inutil, de-altfel - de la Paris la Sigmaringen şi de la Sigmaringen undeva în Italia. De unde revine pentru a rămâne câteva luni în puşcăriile de femei de la Nisa şi Fresnes, en tant que collabo.

La 28 de ani, în 1950, Corinne Luchaire are parte de o moarte de damă cu camelii: ftizia - comme c'est curieux, mais quand on songe aux carences alimentaires, cela devient plus clair.

Am vrea - şi nu prea putem - să-i păstrăm doar imaginea de o falsă relaxare din stânga. Dinainte de Varennes, cum ar veni.

Dimpreună cu o foarte frumoasă legendă fotografică, pe care am găsit-o aici, într-o recenzie a unei expoziţii despre fraţii Seeberger, celebri fotografi de modă ai anilor Treizeci:

"Ce jour-là, à Deauville, en 1939, elle a dix-huit ans et porte le trench des héroïnes de film noir. On pense que son amant l'attend en blazer au Bar du Soleil. En fait, certains affirment qu'il est un plagiste et qu'il la rejoindra vers dix-neuf heures."

Cum să vă spun, domnule: probabil că e nevoie de mai puţin de-atât pentru a-ncepe cumsecade o carte, pas trop blondasse, du coup.