Dincolo de Levant - 3 bis: Countdown

Bun. Dupa ce am citit, fumat, scris, cafegit...

...fuga la aeroport.

Parametrul intra in ecuatie: you bet it's the most beautiful yet concieved by human mind.

Si, fara sa stric farmecul unor stupefactii viitoare, nu rezist si scriu si aici, multumind incurcata si deocamdata necaftita, ceea ce am primit de dimineata cu mare elan: Oh, East is East, and West is West.

De-acum incolo, ne citim de pe ulita. Si judecand dupa primele indicii, sotronul are un orar de ministru si delicii absolut neasteptate, la purtator.

Ne citim cu o fericire care poate fi - asa cum scrisesem si ieri - curat persiana: enfin je sors des nuages qui couvraient mes yeux dans le pays de ma naissance.

Dincolo de Levant - 3: ฝรั่ง

... poate sa insemne fructul de guava, in thai. Sau - ceea ce ne intereseaza numaidecat- strein, venetic, vanturat de pe aiurea in plasa de paianjen a ulitelor din Banglamphu, unde o sa dea dumnezeu sa ajungem maine dupa-amiaza.

Strein si venetic, drac rosu debarcat de aeropostala cu portofelul plin de bancnote mici, mai nimic pe scoarta creierului - in afara unui pumn de idei primite de-a gata si de frici bine batute in cuiele distantei - si o tona de asteptari marunte. Dar obligatoriu the kind of ethnic, politically correct trash available in a store near you.

Dictionarele spun ca farang ar fi de fapt o diminutivare din transcrierea fonetica a lui français: iar pe mine, cel putin, chestia asta nu poate decat sa ma amuze copios.

Un lucru in plus in comun cu Puskin, si vechea fidelitate - ce da, se cere incercata, domnule - fata de afectele dintotdeauna si care se stiu.

***

Pesemne ca vreuna din virtutile posibile ale unei camere de decompresie - stiu ca vorba e a lui Alex Garland, pentru ca mi-am facut temele, dar prefer sa o atribui dumitale - e inducerea unei incredibile si neasteptate stari de calm.

In fond, un resort absolut necesar al bunului simt.

Pentru ca, parafrazand o binecunoscuta stropseala a lui de Gaulle: on peut sauter sur sa chaise comme un cabri en disant “L’Asie ! L’Asie ! L’Asie !” mais cela n’aboutit à rien et cela ne signifie rien.

***

Insa cu cat citesc mai multe impresii de calatorie occidentale - ceea ce am refuzat, inter nos, sa fac pana aseara- am impresia ca multi farangi de care o sa dam cu nasul maine fac pesemne fix asta. Si nu stiu cati sau mai degraba cat ajung sa inteleaga ceea ce li se intampla, de la inceputul si pana la sfarsitul calatoriei.

Intentia, cel putin, e privita de la inceput cu mare si plictisita suspiciune de anturajul care se intreaba succesiv ce dumnezeu te-a apucat brusc si apoi sfarseste prin a ceda circumspect entuziasmului tau eliptic. Cat despre spaime, ne-ar surprinde sa aflam cat sunt de gemene fricilor pietonului din - au hasard si eufonic - Utrecht fata de locuitorii municipiului Onesti. Fost Gheorghe Gheorghiu-Dej - si tot au hasard, heh.

Sa fie oare asta frica lumii a doua - de a-ntaia nu putem pomeni vorbind de Principate, ceea ce este de foarte bine - de ceea ce numim cu feudala ignoranta si dubioasa suficienta tiers-monde?

Oh, ar fi probabil prea simplu si fara chichirez, anume conturul cuvenit unei circumstante discriminante.

***

Mai degraba am vorbi de frica de altfel, tout court, senzatia ca e prea tarziu sau prea devreme sau degeaba, ca toate zarurile sunt aruncate si ca unele lucruri nu se cad. Ca e imposibil, ca e inutil, ca ne e lene, ca nu avem bani - ingrozitorul si psihanalizabilul pana maine nu-mi permit, sau timp, sau nervi.

Ei, la naiba ghem. Astea sunt minciuni: n-avem minte, si de-aia nu avem - chipurile - curaj, asta e adevarul.

Desi mintea ma mai lasa balta a veces, nesabuinta unor mordante provocari nu m-a parasit niciodata. Cu conditia unor legitati de fier, in fond tot ale unui cosmopolit bun simt:

Cine seamana vant, furtuna culege. Inutil sa te enervezi, congaie farang: se pare ca in Asia timpul curge altfel. De aia, iaca: tin asteptarea asta ca pe un semn indispensabil a ceea ce o sa fie de maine incolo.

When in Rome, do what they do. Fara fite, scheme si trairi, daca nu vrei sa fii confundata cu vreo fufa din Brisbane venita sa-si ingroape celibatul sub o tona de happy menus and dreadful hangovers. Ca se stie: fufele din Brisbane au inventat - printre altele - groaznicele povesti cu urechi taiate in amurg... mvai fata, nu mai spune....tsss...

When somewhere totally new, move'em since the very start. Pentru mine, cel putin, birja e un lux analfabet si toxic in momentul in care pui pentru prima oara piciorul intr-un loc absolut necunoscut. Am facut prostia de mai multe ori in viata, de-altfel, de a-mi nesocoti instinctul asta green beret: la New York, la Marsilia si Barcelona. Foarte rau: niciunul din cele trei orase nu s-a dat batut, cucerit, inteles si rumegat decat cu foarte, foarte mare greutate. Din tura a doua, de sarguinta si in fond - din partea lor, nu a mea - aproape de mila cuvenita corijentului par accident.

Look, Mom, no maps. Nu pe strada, nu in mijlocul intersectiei, nu pana la tampire cartografica: la patruzeci de grade la umbra, oricum nu mai pricepem daca locul cautat e la stanga, la dreapta, la cinci minute sau la douazeci de mile. Voulez-vous avoir l'air parfaitement stupide? Eh ben, moi non plus.

Asadar nu, nu si nu - ca intotdeauna. Nu o sa fiu gagica zambareata fake de la terasa din colt, insirand tampenii cu noii ei bestest friends din Tasmania, care - oh, divine surprise! - tocmai au o gaura in portofel, pricepem lesne.

***

De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, s-ar putea sa nici nu ma observati, pe strada.

Se fondre dans la masse, cu afectuoasa nestiinta care sfarseste prin a afla: asta tin eu drept axioma calatorului subtire.

Fie el si de o virulenta timiditate - nu credeti ce spune lumea, inca o data: numai gura e de mine.

Dincolo de Levant - 2: De trei ori de ce

De ce oare am in camera de decompresie o ditamai canapea stacojie si plusata, cotita dedesubtul ferestrei, a bancheta de tren?

Si in fond profund inutila: fiindca nimeni - dar absolut - nimeni pe lume nu s-ar gandi sa organizeze vreun campionat judetean de saturnalii la otelul Cumulus din Vantaa, heh.

***

De ce amestecul de buletine de stiri CNN, meniuri de room service in doua limbi - si alea scrise analfabet - si cearsafuri lipsite de glorie are nemaipomenite si imediate virtuti soporifice?

Comunismul in cheie bolsevica, mieroasa si miorlaita fricativ, n-a crapat la astia. Aseara, de lene & siktir, cer un ceva la sambru, cum ar spune Mandra. Dar nu vrei matale sa cobori sa ti-l iei, ca altfel e noua galbini jumate in plus, zice scandalizata femeea de la tejghea.

Oh well, why do you still call it room service then, if it's take away?

Dar n-am mai intrebat. Cum spuneam - apropo: cum era refrenul d-tale scrasnit? sic transit gloria vikingorum? - pe mine astia ma adorm, instantaneu.

***

Si in general, de ce mai am eu - vae victa, cu anticipatie si absolut previzibil - vreo paispe ore pana la imbarcare? Eu pe cine-am omorat, maica?

Uite, domnule Dumneata, scriu de-acuma lucrul cu care am adormit aseara in minte, douce consolation d'une visqueuse (l)attente:

De ce exista Indochina pe lumea asta?

Pai ca sa avem de ce ofta, pesemne.

PS: Si ce pacat, domnule... ce pacat ca desenez atat de prost, cum nici macar nu poti dumneata sa iti inchipui. Si i pak sa afli ca eu numai la slujbe catolice, coloniale si franceze ma infiintez: pentru ca deoarece, domnule. Si ma mira - si ranjesc in ampla afectiune - ca nu stiai/credeai asta despre subsemnata.

Poza de la domnul asta - et avec les moyens du bord, heh.

Later edit: Trenul de Nong Khai - expresul 9069, mai degraba- de pe cinci - au soir - pleaca de la gara Hua Lamphong la ora opt fix ajunge doispe ore mai incolo la granita.

Pondering: cuseta sau nu, desi am si pentru asta hataruri precise, heh. Just pondering: stiu de-altfel foarte bine ce am de gand sa fac.

Chestie noua: biletul se poate lua si de aici - e o gaselnita recenta si directa a Cailor Ferate Siameze. De gandit. In tot cazul, o cuseta clasa a doua costa cam cinspe coco, un dus. Clasa a treia, cica nu vindem.

Dincolo de Levant - 1: Not to Mention the Finns...

I pak dumitale si voua de fata si viitori din glorioasa tundra de la Vantaa. Unde e zapada pe jos, chestie care nu se prea potriveste cu ideea de plecat la tropicele mele vesele.

Din graba, nervi, mauvaise conscience - guide thou the sword. Messire, thou art reveng’d - uitat cablul de transfer USB al rasnitei de poze. Dezagrementul e minim - e greu de crezut ca nu gasesc ori la Vantaa, ori la aia. Dar constat ca dezvolt o relatie din ce in ce mai dubioasa cu tot ceea ce inseamna fire si cabluri... comme c'est curieux, heh.

***

Bulibaseala schemei de zboruri din ultimele saptamani atrage dupa sine un fenomen curios de chassé-croisé.

Dinspre Asia, batalioane thai, khmere si chinezesti din ce in ce mai infofolite, chiar daca destinatia finala e - sa zicem - Palermo. Si dinspre noi, hoarde tranzitorii din ce in ce mai despuiate: tropice - fericita, poetica si netrebnica etuva.

Nedormita si pe jumatate asasinata de asteptare, presupun ca o sa bag cornul in perna devreme. E cumva mai bine decat orice alta miorlaiala posibila. Oricum ar fi, am sentimentul unei schimbari colosale.

Cam ca beizadeaua persiana a lui Secondat, dar despre asta o sa povestim ceva mai incolo.

PS: Poza, de la oamenii astia. Credits given.

Dincolo de Levant - 0: Între lumi

Senzaţia asta ciudată începe cu un imens sentiment de neputinţă relaxată.

Înţelegi că în adevăr pleci în Asia fix în momentul în care realizezi că lumea din jurul tău vorbeşte mult prea repede. O senzaţie curioasă pentru cineva ca mine, care nu a articulat niciodată româna ca lumea, înghiţind vocale cu mare elan.

Du reste, cela donne:

Aigăsitcarnetuldevaccin?

Ţiamluatceaidezmeurădelacolţ.

Şişerveţeleumededouăpachetesăajungă.

Gataaistrânstot?

Nudecenumaiaveaicevamăomoricuzile.

Lacâttescol?

Laşaptesaulaopt?

Pozedevizănumaiaisăoprimlafeeriasăfaciîndrumeştinăroadă.

Un fel de

dacăaparmanifestărineplăcuteadresaţivămediculuisaufarmacistului.

***

Or, et de manière flagrante, on n'en a plus rien à cirer de toutes ces circonstances à haut voltage du Levant.

Nu am găsit carnetul de vaccin, e probabil prin boarfele din geantă.

Mulţumesc pentru ceai, chiar aveam nevoie. Şi de-altfel, şi eu o iubesc pe Fregata din motive absolut evidente.

Cu toate astea, şerveţelele umede or să fie uitate pe masă... graba....

Nu, nu am strâns tot, din cauză de ralantiu scandalos al electrocardiogramei. Avem timp, chiar când nu mai avem timp.

Mă scoli la şapte şi jumătate: average is good, proportion - aswell. Si une porte est ouverte, fonce (Sun Tzu).

Ainsi donc: fonce, maman.

Poze de viză se fac şi la Nong Khai. Costă un dolar. However, nu m-aş lipsi de mutra deshumată a unor plecări - ca de obicei, nedormite.

Sunt năroadă. Şi fericită aşa, atât timp cât vorba asta se scrie cu diacritice. De care va trebui profitat acum, cât le mai avem pe tastatură: say good-bye to them and hello to abugida.

***

Bilanţ: bătut pisica, luat raniţă nouă, fuşerit bagaj cu criteriu.

Şi aţi avut dreptate: e cu siguranţă unul din cele mai frumoase momente posibile, dar nu numai de acum încolo.

Ci şi de până acum, de la origini şi până în prezent.

Helsinki, minus trei grade Celsius. Şanse de ninsoare, 40%. Mi se pare de bun simţ să dau buzna în saună şi să nu ies din casă defel. Treizecişişase de ore.

Ne citim din sasul de decompresie, domnule şi doamnelor şi domnilor. Deocamdată, să încercăm să ne minţim niţel că dormim tun.

Dar eu nu aş conta prea mult pe una ca asta. Mai am niţel şi mă lichefiez; dar n-aş recunoaşte asta pentru nimic în lume, fireşte.

Deocamdată, nici măcar nu pot mulţumi ca lumea şi asta e un mare scandal. Gavota nu funcţionează niciodată cu sufletul la gură, pesemne.

PS: Tout est en ordre, Messire, du moins apparemment. Două jumătate a.m.

En avant, toute!

Aproape gata.

Începem?

Dă-i bătaie, cucoană: Asia aşteaptă.

În loc de orice alt bagaj frivol şi cucuiet, nişte foi viitoare.

În stânga, pentru amănuntele ce se cad sortite lucrului zilnic. Orare de tren, repere de intersecţii, facsimile de ghid turistic, hărţi desenate din vârful creionului.

În dreapta, un ceva drag sufletului meu, cumpărat acum doi ani de la Cluny. În el o să scriem de mână câteva lucruri care nu vor ajunge poate niciodată aici, dar cu siguranţă unde se cade.

Parce que chaque route est - encore et toujours - la Route.

El Camino, y punto.

PS: Din noaptea asta, itinerariul se mută sub poza subsemnatei. Aşa, o să putem urmări unde sunt la un anumit moment dat.

Cum nu cred să dorm, mai trimet nişte bilete şi mai reglez nişte detalii - fără cafteală, de preferinţă. Şi mai scriem câte ceva.

A şaizecişişasea scrisoare de la Ulan Bator: Mythologies du voyage

Motto:

"C'est un grand spectacle pour un mahométan de voir pour la première fois une ville chrétienne. Je ne parle pas des choses qui frappent d'abord tous les yeux, comme la différence des édifices, des habits, des principales coutumes. Il y a jusque dans les moindres bagatelles, quelque chose de singulier que je sens, et que je ne sais pas dire."

(Montesquieu, Lettres persanes, Lettre XXIII, Usbek à son ami Ibben, à Smyrne)

De la Z., către P., Bordeaux

Mais comment peut-on être Persan? Et de surcroît, Persan voyageant allégoriquement à Paris - autant dire: la capitale du monde - dans ce dix-huitième siècle qui réinvente à jamais la relation des individus avec un paramètre fort important, celui du Temps.

Sigur, despre toate circumstanţele acestea s-au scris foarte multe lucruri. Este absolut evident: găselniţa genială a privirii streine a lui Usbek este, încă şi astăzi, capabilă să farmece. Şi poate de aceea numim şi ţinem de clasice astfel de poveşti, cărora li s-ar potrivi mai degrabă criteriul hedonist al formidabilei plăceri de sine cu care au fost scrise.

Deşi taxonomia e mai întotdeauna o nemeritată limită, textul clasic se bucură de apanajul unei cristaline inviolabilităţi - în faţa unui canon estetic, arma criticii e un couteau à beurre. Din nefericire, aşa ceva poate scleroza lectura în aşteptările cuminţi ale manualului şcolar.

Din fericire însă, cititorul conştient va şti singur să facă partea lucrurilor şi să se mire, iarăşi şi iarăşi, de felul curat în care sună vorbele cuiva de acum foarte multă vreme.

***

Dar să revenim la paradigma noastră plimbăreaţă: neajunsurile de serai ale săptămânii trecute sunt, pentru critic, o mise en abyme de toată frumuseţea, pretextul administrativ şi factice al confruntării dintre două călătorii posibile.

Soit. Însă nu astfel de cofeturi tehnice sunt fundamentale: ci felul în care, fără egal posibil, autorul dă seamă de realitatea şocului cultural. Cu alte cuvinte, nu pretextul - ci textul: puţin importă dacă la mijloc e artificiul bine gândit al marjei de acţiune şi pamflet.

Şi Usbek se miră: fără încetare, de la bun început. Şi cu o candoare aproape sfâşăietoare, mai ales atunci când amănuntele străzii îi pun la grea încercare educaţia, valorile şi credinţele personale. Pourquoi vis-tu dans les tombes, divin mollak? Tu es bien plus fait pour le séjour des étoiles, îi scrie Usbek lui Mehemet-Ali, paznicul celor trei morminte din Qom. Şi se grăbeşte să îl întrebe, în scrisoarea următoare, un lucru cu adevărat important: les sens, divin mollak, doivent donc être les seuls juges de la pureté ou de l'impureté des choses?

Vaste question. Et la réponse déçoit, puisqu'elle n'est qu'un poétique rejet du doute: "vous ne savez pas l'histoire de l'éternité. Vous n'avez point lu les livres qui sont écrits au ciel".

Fireşte că nu e un simplu sofism. De-altfel, răspunsul lui Mehmet trebuie să-i fi plăcut grozav lui Borges.

***

Odată cu plecarea din Ispahan, persanii lui Secondat intră într-un altfel de geografie: "et m'ayant entendu demander le chemin du Marais, qui est le quartier le plus éloigné de Paris" îi scrie Rika unui necunoscut niţel mai devale. Şi ştim că minte: pentru că la scara vremurilor acţiunii, dracul îşi înţărca odraslele nu în mahalaua alchimică dimprejurul lui Place des Vosges, ci mai degrabă înspre paşalâcurile dumitale dintotdeauna.

Tot atât de adevărat e şi că voiajul ca atare - care pentru Usbek şi ai lui e scăpare curată şi pe limba zilei de azi exil - deformează percepţia, lungeşte şi scurtează distanţele, sporeşte sau scade intensitatea discursivă. Poate de aceea, orice discurs de călătorie se cere neapărat văzut prin lentila stilistică a unei mise en abyme: după pofte, plac, stârneală şi puterile proprii.

Nu pot spera decât că are să ne iasă cum trebuie: iar pentru aşa ceva, îmi dau seama că puţin folosesc amănuntele brute ale kilometrajului, calabalâcului şi biletului de tren.

De mai aşteptăm din astea, aşteptăm degeaba: un continent nu se dezvăluie mai degrabă în cheile strâmbe ale vulgatei turistice şi de bună credinţă.

Dimpotrivă.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a şaptea zi a lunii lui Farvardin

Vai de mine, maică sfântă...

Gata: am dosit banii, am telalicit în voie. Mai au rămas decât neşte detalii absolut nesemnificative: după cum cronofag dar lipsit de esenţă istorică e drumul la hammam - un fel de a spune, foarte secondatesc - pentru mizeriile feminile de rigueur.

Chiar vreţi să ştiţi? Bine, fie: tuns - cu ciobul, de drum lung; râcâit călcâie şi jupuit straturi superficiale de dermă. Beurk, haha.

***

Petit instant crève-cœur, la Romană, din ciclul will work for food: un domn cu o pancartă şi fără sonor - ajutaţi un regizor pensionar sărac şi singur.

Nu de sărăcie mă sperii: am avut zile cu o jumătate de pâine şi trei ridichi în frigider, illo tempore. Dar de singurătate rea, întotdeauna.

I-am dat, ruseşte. Sunteţi cumva un înger, duduie?

Oh, domnule: nici măcar.

Nu ştiu cum să vă spun: mi s-a făcut brusc foarte ruşine de neruşinarea lumii întregi.

***

Bilet la cutie, cu bombăneli şi proclamaţii, din care aleg:

"Voyons, voyons. Patru perechi de pantaloni chino: make it one. Nu se negociază.

Şase bulendre de tricou: make it two or three, pentru că deoarece. Şlapi asortaţi cu avionul: de lăsat acasă, absolument.

Boat shoes şi converşi în pătrăţele (sic): redundant; se cere o poză ca să hotărâm care din ei rămâne acasă.

Bobhat: utterly ridiculous. Mult peste farang: old-fartish, de fapt. Aşa se îmbracă la mare boşorogii care bântuie noaptea prin Patpong. Au feu!

Pijama: suficient de inutilă, dar admit că asta poate să fie o alegere mult mai personală. De rumegat d-ta.

O haină de ploaie mică: asortabilă cu bobhat, dar măcar s-ar putea dovedi relativ utilă, cândva (wishful thinking).

Cât despre şosete, parcă recomandasem cel puţin una, dacă nu cumva două perechi."

Cică restul se cumpără de pe Khao San şi-l cred pe Conaş, cum nu? Dar un pliage mare care se face mic tot îmi iau, vlan.

Trebuie să mărturisesc: lipsa de bobhat mă amuză îngrozitor, mai ales scrisă cu verva pofticioasă de care numai Dihania e în stare.

Dar cum mama naibii mă mai gioc eu de-a Hot Lips Houlihan, hm?

Ah, ce pierdere pentru scenă, ceva de speriat. Şi da, biletele mele sunt ca vremea de-afară şi ca vria din vintre: amestecate de toţi dumnezeii disponibili.

Later edit: Aproape am isprăvit de făcut bagajul. Ştiu că sună trivial, însă repet: arhitectura lui e absolut insolită - am cărat mai multe lucruri la Iaşi, de pildă. Însă se cereau nu numai încredere în expertiza cuiva important, dar şi despuiere de toate lumeştile europene. Am văzut doar cât de strâmbe sunt unele amănunte ale străzii de azi.

Iar un bagaj, ca să reiau mutatis mutandis butada dumitale, domnule, e o întreagă ontologie. Gata, mai trag un pui de somn şi reviu cu ulanbatoarea.

Vrac

De citit neapărat şi cât e proaspătă, o cronică surprinzător de sweet & sour - dar cu măsură potrivită cum trebuie - despre strada, oamenii şi lucrurile unei lumi cu totul închise. Se mai spune acolo că din 2010 Birmania s-ar putea deschide măcar niţel: astăzi, drumul spre Mandalay e cu totul şi cu totul imposibil şi din păcate, nu e numai o impresie de-a mea.

Apropo: why did you say Burma? I panick'd.

Parce que c'est quand il n'y en a plus, que - justement - il en reste encore davantage.

Plus I tend to agree: that penguin looks indeed fairly butch.

***

Stări contradictorii: cum spuneam na janela ieri, aşteptarea căsăpeşte, prostrează şi aruncă în butoiul cu melancolii una peste alta şi fără să anunţe pe nimeni. Cel mai greu moment nu e la Suvarnabhumi: ci la Helsinki - aproape o zi jumate; autant dire, une misére.

Unde e bineînţeles odios să te plimbi agale prin satul rusesc de turtă dulce al Suomenlinnei şi să te crezi niţel la Varâkino.

Comme c'est drôle, d'ailleurs: je ne pensais pas que la Russie s'attrape, telle une sorte de virrhose.

Hm et pfiou et qu'est-ce que je vais soupirer comme une bécasse, je ne vous raconte même pas.

***

Voluptatea cu anticipaţie a serii de azi: cel puţin o jumătate de ceas de frison cu stârneli şi teribile pofte. O ceaşcă mare de cafea Pakxong - sau mai degrabă o sondă? heh. La Luang Prabang, dis-de-după-amiază.

Mor de somn: mâine, trambalări indispensabile, telalâcuri convertibile şi triaj de bulendre cât de cât onorabile şi îndurătoare.

Vineri dimineaţă: Gata, am bătut în cuie ruta de anul viitor. Goa, Pondicherry, Macao, Malacca. Dar nu în aprilie, ci niţel mai devreme: nu mă văd agitându-mă pavlovian încă un trimestru de început de an, nu de alta.

Însă deocamdată, aleg bulendrele în casele din faţă. Că facem bagajul la tarabă, mai pe după-amiază: poate o folosi cuiva, la un moment dat, cine ştie?

***

10:58, local time: Patru perechi de pantaloni chino. Şase bulendre de tricou proaspete şi jetabile. Şlapii deliranţi brazilieni - faisons honneur à l' aéronef de vos sarcasmes de rhubarbe. My boat shoes and my khaki bobhat; şi - aştept răgetul, heh - Converşii în pătrăţele.

Pentru că deoarece: aşa spunea Colonelul când nu mai putea îndura sute de întrebări idioate şi poetice gen de ce aia şi ailaltă.

Pijama improvizată dintr-o pereche de pantaloni uşori aduşi de Fregată de la Ipanema şi o buleandră mai jalnică decât restul. O haină de ploaie mică şi care se face ghem, de fapt o foaie de cort camuflaj: nu se ştie niciodată.

S. mi-a dat un rucsac numai bun şi suficient de jegos în sine ca să nu atragă pofte, de pe vremea când băteam Macedonia grecească în stagii de supravieţuire scout: alternativa era hărăbaia mea alpină, care îmi ajunge lejer la brâu - deci jamais de la vie, heh. Punem la socoteală kilotzii - şosete nu, domnul Lumix, Biblia şi carnetul de drum cu coperţi de cauciuciu de la Aquiu, periuţa de dinţi şi alte alea. Încă niţică răbdare, eu mă duc să schimb bani.

Fuarte sexi, dacă mă întrebaţi pe mine. Nu e tocmai gata, dar urmează poze aşa cum s-a cerut. Restul de tâmpenii bling-bling le luăm de la Khao San. Detest să car, ce credeaţi?

PS: Not India, not now. Jap şi bombăneală: le ador. Burma şi Vietnam să fie deci pentru la anul: j'en connais un qui va être aux anges.

And don't panic, la.

11: 36. Nu merge janela, fir-ar mama ei de viaţă. Şi gata, acuma da: chiar am ieşit pe uşă. Back in one hour or so.

Stări de nedescris.

Pardon Me?

Cică ne ducem até ao fim do mundo?

Aiurea: ia-n pohtiţi duduci şi beizadele de vedeţi lucru mare acana.

Homeric, pur şi simplu. Oare cum naiba s-o zice ţi-am dat bip şi mă rog, restul...- bref vous voyez ce que je veux dire - în dulcea limbă thai? Că văd că e tot cu telefoane & co, şi la ei.

În tot cazul şi definitiv vai de mine.

Hărţi

Asta în mare şi cât ne-a dus mintea, fără locurile din spatele drumului - sunt câteva, din care unul nu încape nicicum pe foaia asta, ci numai cui se cade - şi fără oprirea finală la Ko Lipe.

Se citeşte cu mintea pe pereţi şi în sensul acelor de ceasornic. Baza e la Bangkok.

Later edit: Rezolvat cu Biblia, de la librăria din poala Bărăţiei - a doua sală, plină ochi cu imagini delirante de patronese şi fecioare muceniţe, o experienţă vizuală în sine. Şi asta are fermoar şi un singur defect posibil: traducerea lui Cornilescu - pe mine una mă scoate din sărite, mais l'honneur est sauf.

Indochine

Astăzi, semi-incident diplomatic la colţul unei discuţii aproape oarecare:

- Şi unde zici că pleci luni?

- Mhm...Indochina, mormăi eu cu mintea pe pereţi.

Pauză şi aparent deviere: aşa se întâmplă cu oamenii ocupaţi. Nu?

Zece minute mai târziu, isprăvnicelul - altfel persoană cu totul agreabilă şi nouă în peizaj - îmi aruncă peste umăr ceva de genul: fiinţă politically incorrect ...şi nu mai ştiu ce, fiindcă am uitat pe loc.


Cum să vă spun: deşi pesemne că nu fusese asta intenţia, mi-a plăcut de-am murit.

***

Ainsi donc, pourquoi va-t-elle en Asie?

Oh, sans doute pour y perdre son latin.

Orice altă explicaţie mi se pare de prost gust, pe cuvânt de onoare.

***

Dar pentru că tot vorbim de aşteptări - ce vorbă urâtă şi totuşi necesară: numai Gautama nu are - fie că le numim hatâruri, voluptăţi sau te miri cum altfel, aş mai scrie deocamdată aşa:

De la Indochina aştept, nu neapărat în ordine: o culoare, un miros, o vedută şi o mână de sunete noi.

Şi mi se mai pare fundamental să trec podul peste Mekong per pedes.

Per pedes apostolorum, zise ea cu mare uşurătate.

Fiindcă nu-i aşa et n'est-ce pas d'ailleurs tout à fait délicieux: habar nu are ce spune, heh.

Naiba mai doarme la noapte: care noapte sau mai degrabă a cui, nu se ştie. Bangkok, local time: 5:41 a.m.

Cujus regio, ejus religio: nu e o noutate, dar dacă tot ne aflăm sub dictatura unor capricii foarte exigente - and resistance is futile - măcar să dăm naibii d'ores et déjà ceasul cu şapte cinci ore înainte.

Amănunte - 4: Politique des vœux

Câteodată, din teancul de poze şi de cărţi poştale se mai întâmplă să ne mai cadă în poală şi vreun amănunt mai altfel al zilei de ieri.

Cum sunt urările astea succinte ale Anului Nou 1940, pe dosul cărţii de vizită a unui domn magistrat din Provincia Magna despre care ne vine foarte greu să ne oprim a vorbi, câteodată.

Pe jumătate ştearsă de timp, cerneala verzuie scrie cam aşa, în mari pudori dacă ne gândim că Andrei E. îi cam purta sâmbetele Mândrei - dar ce să-i faci, dacă n-a fost să fie:

"1940. La mulţi ani cu sănătate şi surprize plăcute."

Cam succint: néanmoins, povestea asta ridică o problemă destul de interesantă de politică a salamalecurilor de rigoare. Sau pur şi simplu de politeţe: ceea ce ar fi cam acelaşi lucru, dacă mă întrebaţi pe mine.

***

Surprinde imediat sentimentul unei delicioase defazări istorice, pentru că astăzi ştim bine că sfârşitul anului 1939 nu fusese din cele mai fericite posibil. Să pomeneşti pe o foaie, fie ea şi dezamăgită sau formală, posibilitatea unor surprize plăcute e nu numai un act civic de credulitate majoră. Ci şi dovada unei educaţii, astăzi duse pe apa sâmbetei cu totul, care cere să nu te agăţi niciodată de vulgarul lucru al străzii.

Sau poate dimpotrivă, un bizantin cinism? Dar cine mai poate şti azi una ca asta...

***

Mergând niţel mai departe, ne putem întreba ale cui să fie surprizele scrise cu bune doriri de domnul magistrat?

Ale lumii, sistemului, lucrurilor de deasupra? Însă mintea omenească nu prea se gândeşte la aşa ceva dacă vorbeşte de sfinte: ci mai degrabă de soartă, destin şi alte vorbe grele din astea. Din punct de vedere teologic, surpriza - adică locul geometric de întâlnire al stârnelii abstracte şi aşteptării încă neformulate cumsecade - nu există ca atare. Există minunea, epifania, trăzneala cu miez: dar asta deja e prea complicat pentru noi.

Rămân surprizele altora, care presupun un fermecător dezechilibru între naivitatea bine temperată a victimei şi viclenia pozitivă a provocatorului in nuce.

E lucrul cel mai greu de făcut. Iar astăzi nimeni nu mai scrie asta, nicăieri. Fiindcă am uitat, în zilele noastre cu retorici prefabricate: scrisorile, salamalecurile, biletele nu sunt niciodată cu totul şi cu totul nevinovate.

Un răspuns expeditiv

Primit astăzi două scrisori nemaipomenit de vii: e unul din lucrurile mărunte care da, te fac să continui să scrii zilnic - deşi recunosc, nu cel dintâi.

Dar contează, întotdeauna, fie şi în numele unui echilibru cosmic ce şterge scuipatul cu agheazmă.

Răspund astăzi celei din urmă, venite de la cineva care scrisese extraordinar despre Deliorman şi insaţiabila sa trâmbă de năluci, chiar după expediţia cu bragă a verii trecute.

***

Ca şi data trecută, am ales să-i dau scrisoarea aici, cu unele retranchements care ţin de circumstanţele proprii şi geografice ale expeditorului.

Veţi vedea imediat, nu o fac pentru mine, ci pentru jubileul zilei de ieri:

"Dragă Zaza,

Mi-a venit să plîng, azi, cînd am citit ce ai scris despre bunica dumitale. (M-am abţinut, circumstanţe prozaice nu mi-o permiteau [...].) Să ştii că nu am lacrima facilă. Mi-a venit să plîng pentru că, de fiecare dată cînd citesc poveştile dumitale cu Mândra, am certitudinea acută că trăiesc într-o lume frumos întocmită. Aş spune că sînt, din toate poveştile Seraiului, cele care-mi merg drept la inimă. Nu spun, ca să nu le nedreptăţesc pe altele.

(De cîteva ori mi-a fost teamă că o să renunţi la blog. Mi-a venit să copiez cîteva bilete şi scrisori şi să le păstrez, ca să nu le pierd de tot. Îmi sînt necesare – doar în ele pot găsi, într-o alăturare firească, Syrtele şi bîlciul de la Ciolpani, situat precis la 10 km de Arcadia mea, Orbeasca de Sus pe numele ei lumesc. M-am oprit la jumătatea gestului: mi se părea că fac ceva meschin).

N-am de gînd să-ţi spun că scrii ”frumos” despre bunica dumitale, cela ne veut rien dire, scrii exact, cu o acribie tandră – e o raritate. Îi urez şi eu la mulţi ani. En passant, mi se pare evident că Mândra are o frumuseţe mai altieră decît frumuseţea Katharinei Hepburn.

Cu efuziuni de drag şi admiraţie,

P. S. Drum bun ”la ăia”!

***

M-am gândit să împac lipsa de timp - e incredibil câţi musafiri ies din parchet înaintea unui grand départ - care e mizerabilă, cu o destăinuire inocuă.

Da, expeditorule, moi aussi je me fais avoir, à chaque fois, par cette belle aux yeux verts.

Cela ne rate jamais; et vlan, je me fais coiffeuse et je chiale comme une Madeleine égarée aux objets perdus.

Cât despre frumuseţe altieră, eu aş scrie mai degrabă: drăcoasă. Şi ştiu că pricepi perfect, fiind vorba de pădurea nebună care nu are şi nu trebuie să aibă niciodată sfârşit.

Deocamdată şi în primul rând - să mă ierte expeditorul - sur mesure, încă o poză, ceva mai cuminţită. Dar tot de pe Calea Victoriei, într-un postbelic aşa cum sunt toate: d'un flou artistique.

Dimpreună cu mulţumirile mele înduioşate tuturor celor care i-au spus la mulţi ani şi aici. Să ştiţi că nu sunteţi puţini.

PS: Syrtele lui Gracq se întorc pe durata hagialâcului. Lucrez - şi la ele - zilele-astea care au mai rămas, à vrai dire, d'une insoutenable intensité.

Aproape nimic despre Praga

Motto:

"Te duci în Asia, cucoană, nu la Praga. "

(Pantazi)

Cum îi stă bine unei călătorii într-un astfel de loc, am putea foarte bine să scriem cam aşa:

De la Praga, am luat şuncă de Praga.

Şi gata.

Sau, pe un ton uşor mai sarcastic, să vă povestesc despre vreo şaptezecişidouă de ore ceheşti, între nişte domni care se cred teatru şi nişte doamne care se cred muze: après tout, pourvu que ça marche...euh... que ça dure...comment c'était, déjà?

Despre cum am verificat încă o dată spaima oricărei gazde estice - de la taxatoarea de tramvai la ministru, probabil - de a nu fi prinsă de oaspeţi cu frigiderul gol. Şi crăpelniţele de o apocaliptică tristeţe care sunt necesarul ei corolar.

Despre cum delegaţia primitoare s-a triplat cu veri şi cimotii aduse de-acasă în seara dineului - ce, numai la noi, maică? Şi despre cum aşa un scandal ni se pare nu numai perfect lizibil, dar şi întrucâtva înduioşător în cheie derizorie.

Însă nu ar fi tocmai destul.

***

Forget about Paris: Prague. Fraza asta, aruncată peste umăr la o sindrofie pentru corespondenţii de presă din capitala unui imperiu al zilei de azi, a avut la vremea ei darul să mă scoată din minţi. Elle fleurait bon la crédulité transatlantique, les braderies d'antiquités et le bonheur précaire des tournages d'art et d' essai.

Qui se la jouent, faute de pouvoir dire quelque chose.

Ei cum mama naibii să se poată una ca asta, s-a stropşit balcanic şi cu neputinţa didascaliei ofuscate sinele meu galic. Ce să însemne aşa ceva: chelneri mai binevoitori şi entraîneuses mai lăcrimoase?

De necaz, am înghiţit pe nemestecate grenada unei măsline de Volos care se prelingea indolentă pe peretele sondei de Martini. Şi m-am grăbit să şterg, a răzbunare, Praga de pe toate şotroanele de faţă şi viitoare, Deo gratias şi la toţi sănătate.

Non, mais. Am şi eu tropismele mele afective, la naiba ghem.

***

Flâneurului de ocazie, Praga îi oferă strictul antipod arhitectural al Bucureştilor. La noi, se ştie: satrapia folclorică a tăiat bezmetic şi cu răutate - pare că uităm pe zi ce trece acest resort extrem de simplu al unor frustrări - sufletul misterios de viţă veche şi iasomie al oraşului. De aceea, insist cu afect: adevăraţii plimbăreţi nu au în mod necesar capul în nori, ci şi rafinate aplecări pentru arheologia submarină.

Însă la Praga, vestită pentru defenestrări şi interesantisimul vaier din luna august a anului 1968, se întâmplă cu totul şi cu totul pe dos: cele mai mici amănunte au fost păstrate. De vor fi existând, ochiul nu reţine cartierele de blocuri, dar e aiurit cu totul de traficul demenţial şi mai ales de reţeaua agresivă de autostrăzi şi bretele diverse din mijlocul oraşului.

Pavaj lisboet şi privirile de o tragică resemnare ale localnicilor, aproape streini în propriul oraş. Şi hoarde turistice cu pas extraordinar de ezitant: deşertată de populaţia purie a unor afaceri zădărnicite de criză, Praga pare să se transforme din ce în ce mai rapid în scenografie convenţională pentru beţiile studenţeşti fără farmec ale Europei vechi.

***

Pe podul Carol, lucrări publice şi infectul batalion previzibil al picturilor alimentare care ar trebui să sfârşească în debara, dar ajung deasupra mesei de duminică din Kentucky: was it Budapest or Bratislava? Oh, forget it: can't remember, dear.

Birturi expeditive, şmecherie - am impresia că schimbului valutar i se spune, de-altfel şi pur şi simplu směn, heh - nemţească: les plats sont absolument secs, trop cuits. Cuisine de hussards, peuh.

Şi cam atât. Puţin ne foloseşte că toate clădirile sunt încă la locul lor: le mal, profond, est ailleurs. Une certaine idée du désespoir aussi. Dacă Petersburgul e tot un Fabergé făcut ţăndări, Praga e o boîte à musique cu resorturile sfâşâiate de timp şi mai ales, de vremuri.

Poate de aceea, emoţia plictisită e strict identică stărilor mele berlineze. Ceea ce e întrucâtva de bine: dar, faţă de alte fericiri plimbăreţe ale lumii acesteia, deopotrivă şi drastic insuficient.

Fichet, treizecişiunu: Frumoasa mea cu ochii verzi

Despre ea, scriu destul de des şi niciodată din lipsă de inspiraţie. Dar atunci când se întâmplă ca strada să devie, pentru câteva zile insipidă sau morocănoasă, culoarea şi arţagul bine temperat pot veni şi de aici.

De la cea care a vărsat spirtiera cu elan domestic pe care Matilda nu s-a priceput să-l recunoască apăsat.

De la provincia istorică şi hangerul de fum al unei după-amieze de iunie, într-un port fluvial care numai oarecare nu e, pe harta Seraiului.

De la cucoana cu gură pocită a sarcasm, dar cu uşa întotdeauna deschisă te miri cui: nu-mi amintesc să-i fi surprins vreodată meschinării. Şi nici măcar comoditatea atât de feminină şi de interbelică a lui om vedea, maică.

Pentru că dacă se poate, se poate numai şi numai pe loc.

Purtări oscilante, între tribunal - un mare talent la descusut şi un deget, azi deformat de artroză care acuză mai ceva ca Zola: e inutil să minţi sau să ascunzi, pur şi simplu ştie. Şi martirolog: zeci de sufertaşe cărate cu răbdare la spitale - niciun devotament nu e de prisos - sute de ore de coadă ceauşistă: să fie, să se ajungă, altfel e de ruşine.

În alt timp şi loc, bunică-mea ar fi cucerit imperii cu aerul că face şerbet.

***

Am ochi la spate şi picioare de fier. Şi acea viclenie bună a minţii care măsoară şi împarte bunul simţ şi ocara, compară şi taie, dezleagă şi consolează, dacă e nevoie.

Astăzi, Mândra împlineşte nouăzeci de ani: la vârsta mea altele sunt moarte, rânjeşte cu orgoliul unei supravieţuiri. Şi cere, făcând cu ochiul, încă o drojdie de şampanie şi numai şi numai romanţa lui Cincinat Pavelescu, pe care o ştim cu toţii pe de rost, dintotdeauna.

Poate singura: fără, nu se egzistă praznic cumsecade.

Poate crăp, dar nu vreau. Aşadar, e firesc să-i dai întâlnire peste încă zece sau douăzeci de ani. E aproape sigur că o să vie şi dacă nu, e doar după colţ.

***

Astăzi, după îndelungatele şi stropitele salamalecuri de rigoare, mă pomenesc că-mi face semn şi-mi îndeasă un plic în care strânsese o sută de euro.

Schimbată pe furiş, pesemne prin grija conspirativă a Cocăi:

- Na, să-ţi faci de cap la ăia.

La ăia egal Bangkok, Vientiane, Phnom Penh.

- Mais...adică nu ştiu ce să...că eu nu...

- Ia-i dracului şi du-te odată... să ai şi tu de la mine...

Şi măcar de ţi-o mai veni şi ţie mintea la cap... aş!

Luni dimineaţă: Poftim romanţa lui Cincinat, aşa cum o cântă Moscopol atunci când începuse să fie foarte târziu pentru o lume întreagă. Fireşte, imaginea e stupidă: sunetele însă, niciodată.

A şaizecişicincea scrisoare de la Ulan Bator: Marche pour la cérémonie des Turcs

Motto:

"Que les voyages sont embarrassants pour les femmes! Les hommes ne sont exposés qu'aux dangers qui menacent leur vie; et nous sommes, à tous les instants, dans la crainte de perdre notre vie, ou notre vertu."

(Montesquieu, Lettres Persanes, Lettre XLVII, Zachi à Usbek, à Paris)

De la Z., către P., la Siem Reap

Unii spun, domnule, că scrisorile astea ce se vor săptămânale datorează măcar simetric vreun ceva precedentului franţuzesc de mai sus. Complimentul flatează: dar cum nu prea mă iau în serios atunci când vine vorba de scris - o datorie de onoare, dacă vrei ca îndeletnicirea să nu devie caznă cu parul în derier - nu prea aş îndrăzni să merg atât de departe cu lauda de sine.

O răsfoială afectuoasă şi frugală a textului Scrisorilor persane mi-a făcut însă astăzi şi ieri un pustiu de bine, ajutându-mă să văd mai limpede în reproşul dumitale şi prostia mea evropenească.

***

Aşadar:

Pe la jumătatea lunii de Ramazan 1713, evanescentul Usbek primeşte la Paris o epistolă trimeasă cu câteva zile în urmă de cadâna Zachi din seraiul Fatmei. Mulţumită vapoarelor ce duc cu sârguinţă poşta de la Marsilia la Ispahan, nu vorbim nici despre un mesaj în sticlă şi nici de o capsulă trimeasă pe Lună.

Deşi, la scara geografică a vremii, distanţa echivalează probabil astăzi antipozilor dintre Wellington şi Anchorage.

Tout au contraire: epistola linişteşte - cel puţin în intenţie - nişte bănuieli funeste ale destinatarului, aparent reglând o problemă punctuală nu lipsită de miză şi deci, de importanţă.

Şi asta pentru că plecarea mai mult sau mai puţin forţată a lui Usbek înspre Europa lasă nerezolvate o sumă de detalii ale vieţii de zi cu zi. Politica de cadre a eunucilor, de pildă, e mai subtilă decât pare şi poate avea consecinţe drastice într-o lume cumplit de complicată din punct de vedere afectiv. Gestiunea seraiului, această ficţiune matriarhală aparent folclorică, poate fi oricând compromisă de odioasele jocuri de putere şi pusee de agresivitate feminină: iar absenţa lui Usbek nu face decât să înrăutăţească lucrurile, oricât de paradoxal ar suna una ca asta.

Hotărâtă să-şi afirme propria iscusinţă şi putere, Zachi încearcă să calmeze lucrurile prin metoda atât de simplă a distragerii atenţiei ciurdei de cadâne de la neajunsul zilei curente. Şi le propune beligerantelor cam aşa şi în ordine: o crăpelniţă cu musafirlâc şi o scurtă escapadă cu bune intenţii şi divertisment.

Pleaşca asta e însă otrăvită şi vicleană: călătoria se transformă într-un fel de tranzit chinuitor, d'un confinement à un autre. Urcate pe cămile şi înhăimurate într-o droaie de macaturi şi văluri, cadânele lui Montesquieu nu văd aproape nimic din ceea ce ar trebui să le arate drumul. Dar aud înspăimântate ecourile balamucului incomensurabil - în care se lasă cu sânge, pentru culoarea locală, sans doute - iscat de ceva atât de nevinovat ca traversarea unui râu.

Et Zachi de conclure en un apophtègme peureux: mais franchement, que les voyages sont embarrassants!

***

Începând din acest moment şi cel puţin pentru mine, Scrisorile persane încetează să mai aparţină cu totul propriului artificiu de travestiuri convenabile din punct de vedere retoric. Căci problema pe care o ridică epistola aproape anodină a cadânei e stringentă şi dramatică: divorţul dintre două percepţii posibile ale aceleiaşi realităţi obiective - distanţa.

Mais comment Usbek pourrait-il entendre ce que raconte Zachi, lui qui erre à travers l'Europe de son regard curieux de tout, jamais lassé des détails de la vie des autres?

Lui qui pense déjà, avec Diderot et vous-même, que les voyages sont une si belle chose?

Même avec les meilleures intentions du monde, Zachi ne pourra jamais partir quelque part et pour de bon: il lui faudra toujours son voile, ses chameaux, ses intrigues et surtout ses peurs.

Ne jamais voyager, donc: simplement se mouvoir d'un endroit à un autre.

Combien de Zachi, dans la salle?

***

Non, Messire, je ne lèverai pas la main. Je ne suis pas Zachi, moi.


Şi fix ăsta e momentul în care am anulat absolut toate rezervările făcute cu de la sine putere. Jubilatoriu şi fără sentimentul unei concesii: dar cu bucuria rostului întors unde se cade.

Şi cu speranţa că ne duce mintea, ca şi până acum.

Hagialâc majuscul? După ce Secondat ne duce până la uşă, săptămâna viitoare, ulanbatoarele intră şi ele în vacanţă: pentru că urmează altceva.

Sertarul are şi un titlu: Dincolo de Levant. Zilnic, pe cât se poate: şi câte trei, la vedere.

Ca de obicei, dumneata aveai dreptate, fireşte.

Z.

Teaser: Un sentiment tout à fait balnéaire

Din carnetul lui Pantazi:

"Un mot encore de cette Europe du Milieu, justement: si bourgeoisement proprette, que c'en est presqu' à pleurer.

Que faire, pour ne pas sombrer immédiatement dans cet état sardonique de la déception convenue?

La nuance s'impose: les dilemmes, aussi.

Cette douce arrogance des ruelles budapestanes donnerait-elle convenablement le change à l'irrépressible sentiment balnéaire d'une flânerie sur le Karlův most?

La Vltava, tant attendue, devient presque factice: en tout cas, parfaitement indifférente à l'endroit. On y hume un présage de pavillon d'eaux: et on retrouve, à Malá Strana, un inadmissible fatras de bamboche et de pacotille pour touristes harcelés.

Pire encore, l'endroit est rieur, content de soi, complètement inconscient de sa déchéance.

Cette joie, dont la raison s'est depuis longtemps enfuie, m'est encore plus insupportable qu'à Bruxelles, à vrai dire.

***

Car telle est la Mitteleuropa, dont certains font - trop aisément à mon goût - le but de leur propre quête: une petite fiction ducale.

Cuisine relevée, mais cuisses assoupies. Là-bas, même les gavottes se font et se défont sur un air pour cuivres municipaux.

Et il n'y a bien que les Hongrois - c'est à dire: les extraterrestres du coin - qui aient cette vocation, ce redoutable potentiel de la débauche que seule fait naître la triple conjonction des sens, de la dérision et du désespoir.

***

Mais comparons tout cela à cette suprême vérité de la mauvaise foi dont Bucarest seul a le secret. Eh bien. Vous voyez, donc - c'est parfaitement impossible: une chappe de plomb n'aura jamais le poids d'un indolent matelas en plumes! "

PS offtopic: Cafea şi o scurtă plimbare. Că nu mi se leagă ceva la ulanbatoare, şi se cere - ca de fiecare dată - una ca asta. Reviu pe după-amiază.

De Kafka

Dimineaţă, plecare intempestivă după două ore amărâte de somn.

Să nu faceţi niciodată din astea: deşi am reuşit să nu-mi arunc paşaportul în closet, în vreun moment de maximă nebuliţie matinală, am lăsat cu graţie nemăsurată pe canapeaua caselor din faţă şi în Ordnung u. Disziplin: pasta de dinţi, cablul de la Lumix şi - jamais deux sans trois, fir-ar - alimentarea de la prezenta şi noua râşniţă de birou.

Fireşte, muiere ce funcţionează după sistemul infailibil al celor trei N:

Nătângă

Năroadă

Nepomenită

În momentul de faţă, domnul Lumix e mort, finito, kaputt. Iar domnul Pandele - de pe care vă scriu - se cere exploatat cu măsură, să se-ajungă la toată lumea.

Mă descurc eu cumva să vă dau veşti. Nu ştiu când, dar ştiu cum: se numeşte şantajarea restului delegaţiei, mendicitate neruşinată, miorlăială în hexametri.

Da-mi-aş palme, doamnelor şi domnilor: dar în oraşul domnului mai sus pomenit, zău aşa... la ce naiba să te aştepţi?

PS: N-am nici măcar un pix, până la acreditare. Iar hidoşeniile disponibile la tarabele din satul ăsta Mitteleuropa m-au calmat de tot: tot de pomană e mai bun, heh.

Preparative

Am estompat cu bună ştiinţă temporară efervescenţa grafomană cu care suntem obişnuiţi cam de la origini şi până în prezent.

Nu numai pentru că înainte de Bangkok, Seraiul se mută vreo două zile la Praga.

Şi nici pentru că orice evaziune neruşinată din rutină se plăteşte cu intense tentative de a nu lăsa tinda vraişte, dobitoacele neţesălate şi dijma neplătită. Bref: cu agende puse la punct şi aduse la zi, de dragul relaxării de după colţ.

Însă atunci când te apuci de un astfel de bungee-jumping, e totuşi un reflex de bun simţ elementar să-ţi tragi niţel răsuflarea.

În privinţa Asiei, cu umilinţa de rigoare a celei care ştie prea puţine lucruri, nu prea aveam de ales. Sponge Bob? Da, fireşte, şi cu cea mai mare bunăvoinţă & co.

Şi iarăşi, cu mărire şi slavă mirată: un lucru este să contempli aproape de pe margine posibilitatea unui arhipelag de voluptăţi. Şi cu totul altceva să croieşti, pe canavaua dată cu risipa de care numai adevăraţii cuceritori sunt în stare, detaliile mărunte ale unui interludiu vital. Hanuri, birje, cât şi cum şi unde: cu grija bine temperată a unui slalom între mahala şi empireu.

Căci de puţin folos ar fi numai lingoarea postcolonială: şi de niciun farmec, doar pegra fără de frâne. Le secret est entre les deux, capricieusement - enfin, il me semble.

Şi cu cât e mai câinoasă vremea de-afară, cu atâta mai ispititoare trâmba de năluci cu anticipaţie.

Vă spun eu: până la realitatea insuportabilă a oftatului din te miri ce.

***

Astăzi, o bună dorire care îmi face o teribilă plăcere. Răstignit între fantasma estetică a Bibliei promise - cu fermoar, heh - şi puturoşenia contemplativă a oricărui fumător de pipă, Scolasticul dă la schimb echivalentul pe care îl are de la bunică-său.

Cum să faci, domnule, aşa ceva? mă răstesc eu cam înduioşată.

Şi Scolasticul se înroşeşte: ştie foarte bine că sunt ultimul om care ar fi credibil cu aşa ceva în podul palmei stângi. Şi poate tocmai din cauza asta, simte nevoia unei încurajări pedagogice, quitte à donner dans le gros mensonge pieux :

Ei lasă, ştiu că eşti o persoană grijulie...

Haidem, Abd'allah, nici tu nu crezi ce spui, nu-i aşa?

Taclaua nu prea încape în curţile logofătului, pentru că sună şi probabil şi este din cu totul alt film. Pare de bun simţ să fluieri numaidecât după Tralea şi trebuie să recunosc: mă abţin foarte greu şi numai în ultimul moment.

***

Să fie oare un morb, chestia asta asiatică? Oricum o întorc, nu mi se mai pare destul. Şi de-abia satisfăcător.

La anul şi bătute în cuie, după o sesiune solitară şi indulgentă de pile ou face: Goa şi Macao. Pentru că datoram implicit asta, am impresia.

Pe cuvânt de onoare: e mai simplu decât pare. Il suffit d'un pas et plus rien ne sera pareil. Jamais.

Mais certainement

Sunt impresionată de mine: nu numai o zână, dar şi o mare maestră internaţională a şahului. M-am descurcat extraordinar de bine de una singură: condiţia esenţială e să ştii exact ce vrei şi cât ai în pungă.

Cu ultima parte stăm bine, graţie Fregatei şi meschinăriei temporare a subsemnatei.

Aşadar şi deocamdată, dar bătute în cuie.

***

Bangkok, Wild Orchid Villa. Asta a cerut Conaşul, asta am făcut.

Vientiane, Hotel Beau Rivage Mekong. Primit o cameră la etajul unu, spre grădină.

Vang Vieng, The Elephant Crossing, prima parte. Pentru partea a doua, habar nu am - aştept un ceva pe seară.

Dar n-are a face: ţiu la improvizaţia asiatică a lui văzând şi făcând.

Luang Prabang: aştept vreo două comfirmări. Habar nu am - e plin peste tot din cauză de Songkran/ Pi Mai Lao, adică Anul Nou indochinesc: festoyance intergalactique de Tshirts mouillés.

După cum full e şi la Thongbay Guesthouse - adorables et d'une exquise politesse, dont on ne sait plus se servir, en Europe.

Siem Reap: The Villa, cu tot cu şofer şi cu tot cu forfait pentru Angkor. Folositor ca să nu pierd vremea aiurea: din voia beizadelei, timpul e scurt.

Phnom Penh: Frangipani Villa 60s. Şi ştiu deja că am camera 25.

Ko Lipe: probabil un clasic, Pooh's Bungalows. Flower power ca naiba ghem: well, I suppose I'll mingle, heh.

Aferim. Acuma mă duc înspre vaccină: vineri nu se egzista nu ştiu ce.

Marţi dimineaţă: Rezolvat vaccina în cinci minute. Rezolvat Luang Prabang, at the Bakery. Şi să mă iertaţi dacă sunt cam telegrafică: mintea mea e deja pe Mekong et on n'y peut pas grand'chose.

Sâmbătă seară, J-9: La loc comanda, cu notabila excepţie a primei destinaţii. Restul, descoperim cu toţii la faţa locului. Altfel e de ruşine: şi una ca asta nu se poate.

Am promis implicit un voiaj altfel. Pentru mine, esenţial. Cum mi-ar sta naibii să fac pe catalogul de turism şi sfaturi bune pentru babe active?

Non, non. Rien de tout ceci: doar o delicioasă senzaţie că se poate întâmpla orice. În recunoştinţe, domnule - e rândul meu şi este încă o dată, fundamental.

Explicăm în ulanbatoare, niţel mai încolo.

Folding Roadmaps

Uşor stupefiată de ceea ce găsise Fregata, am zis să mă apuc singură de croitorit hanurile de rigueur.

Deocamdată - şi cu unele lucruri lăsate jumătate de nevoie şi jumătate deliberat de izbeliştea delicioasă a improvizaţiei - toată afacerea, plutôt douillettement menée - mă duce undeva spre 600 de rupii de-ale noastre, comunitare.

Pentru patru cincimi din zile, heh.

Pentru că nu rezist, pun şi astea două rânduri de mai sus şi de o stupefiantă sinceritate, găsite pe foaia unui otel din Phnom Penh.

Heh. Şi-acuma, tope-là: să curgă comfirmările. I'll keep posted.

PS: Mă bate gândul să calc în străchinile chibzuinţei şi gura lăcomiei şi să-mi iau nişte nopţi la FCC Phnom Penh. Nu de alta, dar are un ceva aproape irezistibil.

Ah, ce desmăţ şi ce fericire subită.

Later edit: Rezolvat pe jumătate şi perioadele de tranzit prin Bangkok. Mai rămâne ultima noapte, pentru care preţurile se schimbă. Iar sistemul nu vrea, pentru mai. Tant pis, o să mă descurc fix când ajung acolo.

Duminică dimineaţă: Ma foi, deja primele comfirmări - noroc chior. Vientiane ok, Phnom Penh ok - nu la FCC, mais c'est fort chouette aussi, mă mai gândesc dacă o ţiu. Şi Ko Lipe, ceea ce este extraordinar.

Unde mai halim prin Bucureşti: Legenda - Casa Gurmandului, Mihai Eminescu 156

Din peizajul, şi-aşa destul de haotic şi inegal, al birturilor bucureştene lipsea un lucru care miroase a discuţii interminabile, mai dintotdeauna: o cârciumă evreiască.

Adică un fel de oximoron sau de litotă, din raţiuni de fusion avant la lettre: unde ar putea începe şi isprăvi un demers care împrumută mai tot ce poate apuca din obiceiurile şi reflexele zonei de acoperire, amputându-le fără mari complexe, în numele unor exigenţe şi restricţii de sistem?

Întrebările erau considerabile: din hagialâcul stricto sensu la Ierusalim, făcut acum cincisprezece ani, păstrasem amintirea înduioşată a tarabelor din bazarul Oraşului Vechi şi improvizaţiilor din Teritorii. Cu nuanţa absolută că nu ne prea atinsesem de haleala sabra: între invazia de fast foods şi adaptările comerciale - fără niciun chichirez - de pe strada Herzl, pentru גוים, imposibil să-ţi faci curaj să încerci vreun câte ceva.

Bănuiam ceva între patriotism de oraş mijlociu al Moldovei şi transcrieri marginale din clasicele lucruri de mâncat aşkenaze.

Deşi am avut dreptate, ceva nu ne iese la socoteală, după cum o să vedem imediat.

***

Ceea ce sare însă în ochi numaidecât e aproape fereala identitară a locului: mi se pare că e păcat. Sigur, la intrare afli - dacă nu ştiai dinainte - că treci pragul unui restaurant israelian - evreiesc ce-o fi având, că nu e vorbă de ocară? - şi dacă ştii să te uiţi cumsecade dai peste anunţurile de dezmăţ în grup pentru cucoane de ziua femeii, scrise cum se cade şi în cârlige consonante.

Dar vae şi de ruşine, meniul - deşi kosher - e făcut în aşa fel încât specialităţile asumate ca atare ale locului să apară abia la sfârşit, dosite şi puţine, ca pe sub preş: păi se poate una ca asta?

Du reste, bineînţeles că totul e grijit à la manière de..., cu multe alte specialităţi orientale şi melanjul de genuri previzibil: dar nu cum nu prea ne pricepem la lucruri din astea, putem doar reconstitui, extrapola şi presupune.

Evident, punctele bune sunt şi ele aşteptate dinainte et c'est probablement un sans faute: gratargeala, deşi cam grea, se topeşte în gură. Antreurile - pateul de ficat făcut în casă, cu dulceaţă de ceapă: superlativ.

Preţurile sunt cuminţi, porţiile zdravene - un chin, pentru mine de-altfel, la propriu.

Unde nu e în ordine, e serviciul. Se face efort şi treaba asta se vede, ceea ce e un lucru cu dus şi întors. Dar mi se pare inadmisibil să ţi se încarce nota aiurea şi să nu ai dreptul la altceva în afara dezolării chelnerului.

Trei din cinci şi este, desigur, păcat.

Hanuri şi alte chestii

Aşadar et sous réserve de changements:

Bangkok, Wild Orchid Villa

Phnom Penh, Sunway Hotel

Siem Reap, Allson Angkor - mă bate gândul să schimb, cred că asta am să şi fac, probabil luni. Looks and probably is overpriced and overrated.

Vientiane, Cosmo - same goes, e îngrozitor de departe de centru şi chestia asta nu mi se pare că sună prea grozav.

***

Din seria lucrurilor mărunte care fac o imensă plăcere, Scolasticul mă ameninţă cu o Biblie de buzunar. It's even got a zip, he says. Splendid!

A room with a view and a book too important to ever be read. Plus bănuiala celorlalţi: o fi misionară? Heh.

***

Clasamentul final de anul ăsta de la Roblogfest cade mult sub noţiunea de penibil. Ascultat nişte declaraţii de dimineaţă: mi s-au părut absolut jenante, agramate, impertinente.

Se întâmplă cu asta ce se întâmplă cu orice lucru nou românesc: iniţial sună, dacă nu revoluţionar, atunci macar simpatic. Şi pe urmă, progeria: o bisericuţă oarecare ia frâiele şi se fericeşte sectar cu propria, eterna şi fascinanta ei tămâie.

Comunitatea - OMG, this lingo sounds so gay!- are opinii. Ok, asta-i o tautologie. E super-productivă la hectar. Şi, prin forţa lucrurilor, reclamă respectul celorlalţi: al outsiderilor în special, tigrii de hârtie ai culturii scrise, unde se egzistă alte legi ale selecţiei naturale a speciilor. Pe care nu le comentez aici: hors- champ.

Reluând o temă destul de tocită în ultima vreme, blogosfera e creaţionistă. Ea este pur şi simplu, prin voia de drept divin a arătătorului pe claviatură. Doamne fereşte să te porţi sarcastic cu oul dogmatic: undeva, cineva, te va umple de respect şi de scuipaţi, ca pe orişicare eretic. Ca orice eclezie, are minei - fie că el se cheamă Technorati sau Ze List - şi zeloţi - treizeci de locuri degringolate în empireu să fie o raţiune de djihad?

Şi iată, chiar şi acatist, cu vieţile sfinţilor de pixeli prăznuite cu paiete şi fără glamour o dată pe an, în vreo hrubă bucureşteană.

Ce să mai spunem? Păi trăiască Darwin şi sus comerciul!

Ca românul, imparţial. Sau când Levantul se visează elveţie, ceea ce ar fi de o revoltătoare, reprobabilă şi răstignită ruşine.

Les dix plaies d'Egypte

Hm. În ciuda fermecătoarelor imprecaţii şi precauţii ale Dihaniei, vizita la clinica diacritică de boli tropicale din urbe s-a dovedit chiar o chestie dişteaptă de făcut.

Vezi să nu te pună să-ţi faci o mie şi una de înţepături pentru toate prostiile, profeţise cu poftă beizadeaua. Adăugând un sonor mucles, cu anticipaţie et dont il a le secret, spre dottoressa cu nume rusesc de a doua zi dimineaţă.

Bun. De ce anume clinică diacritică? De citim fără căciulă numele înaintaşului mustăcios, ne iese Babes.

În cazul zilei de astăzi, the noble house of witty babes, dacă stau bine să mă gândesc.

***

- Hm? Vai de mine, doar n-o să vă fac vaccină pentru tripanosomiază, nu?

Începe bine: conaşul şi doamna asta simpatică par vorbiţi dinainte. Aşa bun simţ la Românica, ţara tuturor prăpăstiilor, raiaua celor zece mii de bacşişuri... mai rar, domnule!

Doamna are un puternic accent de Chişinău: poate asta să explice neobişnuitele purtări. Şi e dată naibii livreşte: în zece minute, mătură pe jos cu toate prostiile de care ne e frică nouă, congaielor neduse la stupă, înainte de hagialâcuri asiatice.

Je suis vraiment sur le cul: în prostia mea sceptică faţă de cinul medical, întrevedeam deja un bilet sarcastic.

Mă bucur de tot că n-am avut ocazia, de data asta.

***

Şi că am scăpat ieftin ca braga: un polivaccin (x3 diverse orori ale copilăriei, cică de rapel) şi încă două chestii buboase, dar indispensabile.

Pentru malarie, ceva mai complicat: două pilule, de luat alternativ, preţ de o lună jumate.

Şi punct. Restul oricum e chestie de imago mentis, îmi pare. Iar pentru asta, sunt de un optimism vecin cu nesăbuirea.

Nu de alta: am mai văzut drac mort?

Ei bine, nici eu.

Fichet, treizeci: Un dimanche de miel et de pluie, Roşiorii de Vede, 1939

În poza asta, nicio rubedenie imediată, în sensul pe care îl dăm cu afecţiune divinităţilor ce măsoară, cu aerul unei scenografii bine exersate dinainte, amintirile primei copilării.

Pentru că amintirea cucoanei din dreapta este extrem de diferită de aiuritoarea senzaţie de plenitudine a maternităţii deja pârguite zdravăn, m-am trezit că întreb pur şi simplu cine ar putea fi.

Deşi ar fi trebuit să-mi dau seama: ei poftim, cine e? Soră-mea... Cati...cine dumnezeu să fie?

***

Ecaterina, sora mai mare a Mândrei şi a doua născută din cei şase fluviali, ni se arată sub aparenţele parţial înşelătoare ale unei eroine de roman rusesc ce a uitat să fie, preţ de vreo jumătate de minut, nesăbuită. Fireşte şi pe gustul Zinaidei, doar atât cât trebuie din punct de vedere narativ.

Şi ca întotdeauna, o graţie neaşteptată de la odraslele răstitei Matilda, totem domestic arţăgos şi autoritar, capabil de leşin la comandă şi de amorul artei retorice. Şi o respiraţie a unui alt timp şi loc, pe jumătate imaginat de cochetăria firească - de care nu s-a despărţit niciodată, de-altfel.

Un netsuke revu et corrigé d'une main préraphaélite.

C'est probablement elle, la fille aux cheveux de lin.

***

Pe Ecaterina ne-o amintim drept un personaj de un desăvârşit devotament şi o nesfârşită, neaşteptată şi - poate de aceea - nefirească bunătate. Bântuită de groaza de a nu se da niciodată destul şi cu generozităţi absolut feudale, nu arăta niciodată sarcasmul atât de drag soră-sii mijlocii.

Primindu-te la masă, de pildă, Ecaterina nu-ţi lăsa senzaţia că îţi face vreo concesie sau politeţe levantină, lesne histrionică - în fond superficială:

Îţi place vaza aia? Ia-o acasă, nouă nu ne trebuie neapărat.

Ia-o, dacă te simţi bine. Adică dacă asta te face fericit.

Cu astfel de purtări princiare neobişnuite pentru lumea ei chibzuită şi negustorească, mătuşă-mea s-a văzut nevoită să ia totul de la capăt de vreo trei ori la rând şi să crească, în aceeaşi fericire calmă, copiii altcuiva. Lecţia după-amiezii de miere şi de ploaie a anului 1939 ar putea fi chiar una din ultimele ei destăinuiri posibile.

Între muieri şi en tête à tête, fumând cu aceeaşi poftă ţigarea fără filtru şi pe jumătate ameţită de cataractă:

La ce să plâng, mamă, ca proasta? Păi rentează, să pierd vremea?

***

Ca să nu supere pe nimeni, Ecaterina s-a dus cu totul în somn, fix în ajunul primei mele plecări la Madrid.

Nu am mai apucat să o salut cum i se cuvenea cu vârf şi îndesat, însă ştiu sigur că nu e supărată deloc pe mine:

Du-te mamă, du-te. Ţie să-ţi fie bine şi nouă să ne povesteşti.

PS: Moartă de somn, reviu mâine după-amiază. Că am o zi îngrozitor de plină de calabalâcuri preventive. Şi mai ales, de prostiile din mintea altora, dar asta e o altă poveste.