Dincolo de Levant - 89: Heh, ce credeati?

Tocmai ce anuntasem ca o sa lipsesc vreo cateva zile, doar ca sa sporesc tensiunea dramatica - netul merge ca naiba ghem pe Ko Lipe, e Phnom Penh fashion'd si mai scump decat o concesiune de bolgii.

Dar la chestia asta nu pot sa rezist, si o sa intelegeti imediat si de ce:

Intr-o luna aproape incheiata de zile n-am avut onoarea sa aud vorbindu-se romaneste. Departe de a fi suferind, egoul s-a bucurat de senzatia perpetua a unei conquiste. Iar pentru Lipe, ma pregatisem mental cu si despre une sorte de saine eclipse: pentru ca, tinand cont de greutatea cu care se ajunge aici - avion sau trem, plus taxi sau microbuz, plus salupa sau feribot - este absolut de rigueur sa te simti la capatul lumii civilizate.

***

In plus, this is a not so high season, cum mi-a explicat in rabdari muierea de la receptia unui complex hotelier plin ochi de suedezi, malay si alte natii destul de previzibile, vrand probabil sa descrie rastimpul languros dintre coca turistica si abandonul usor melancolic al musonului ud.

Ceea ce explica probabil de ce la sosire nu ne-au intampinat defel barcile tiganilor marii - sau chao lee - care de obicei te transfera de pe salupa pe tarm pentru o mizerie de 50 de bahti, trebuind sa ne descurcam ma foi de facon fort hussarde et absolument charmante si vous me demandez mon avis.

Impresia de abandon si de anomie amabila, confirmata de o lunga si destul de chinuitoare pentru glicemii plimbare de-a lungul si de-a latul insulei dupa cazare: cam ca in Tren de placere, asa. Peizajele insa, fenomenale - azi am avut zi fara poze, de o nesimtire estivala absoluta, soit dit en passant.

Zaza congaie la capatul lumii si foarte fericita cu soarta proprie.

Dar ar fi prea simplu.

***

Naiba m-a pus ca dupa masa de seara de la paiota chao lee sa ma duc dupa vesti la Pooh's internet booth?

Sans doute. Pentru ca nici macar nu ma asezasem bine sa-mi desfac posta, ca aud in dreapta mea: Pisi, cat dracu facem pana la Lagkawi?

In cel mai curat pidgin bucurestenesc, va jur pe crucea satului si trei scuipati pa dasupra, heh.

Scrie-aci, draga, fo ora juma'.

Insa Ea are un dubiu, clasic: o fi scump, maica?

Eeei, si tu acuma, parca mai conteaza?

Recunosc: m-am frecat la ochi, m-am ciupit de nas ca sa fiu absolut sigura. Romaneste turuiau, pana au sters-o repede - pacat, i-as fi descusut pe indelete - bombanind ceva despre prosoapele de la otel.

Pas assez frais, semble-t-il. Futu-i mama, si platiram o galagie da bani.

Ah, mon bon Messire, tout fout le camp. Y se lo repito: aicea suntem chiar la capatul lumii, heh.

Mince alors. Zen, vous dis-je.

Dincolo de Levant - 88: Chiul

Cred ca am crapat si-am ajuns in Rai.

Alta explicatie nu se egzista pentru Ko Lipe, in general vorbind si pentru peizajele perfecte de astazi, cu deosebire.

Asa ca... sa ma scuzati, heh: taraba de fata chiuleste nerusinat -multumindu-se numai cu biletele dela cutie - pana pe 3 mai curent. Cand se intoarce inspre Bangkok, sa plece cu muci si lacrimi - pe dinauntru si pe dinafara - din cea mai fabuloasa nesabuinta ce i s-a putut vreodata intampla.

***

Nu, nu regret absolut nimic. Si da, daca ar trebui sa o iau dela capat, as face asta fara nicio ezitare si din toata inima.

What took it so long? Heh, asta ma intreb si eu.

Pana una alta, sunt datoare vanduta - moral vorbind si cui, se stie cred foarte bine. Si stiti ceva? Asta este o fericire extraordinara.

Dincolo de Levant - 87: Intermediara

Ajuns Bangkok, absolutely high spirited si fara nicio alta explicatie plauzibila decat starea de fericire calma a unui hagialac asiatic.

Imediat dupa ispravitul ultimelor cumparaturi pentru aventura de maine dimineata, ploaie cu spume ce anunta schimbarea de anotimp si sosirea musonului umed.

La plecarea din Phnom Penh, trebuie sa recunosc: mi s-a strans inima. Desi mal aimée, Cambodgia poate sa iti dea induiosari nenumarate. Par renfort de potage, impresia ca aici incep lucruri importante - foarte importante.

Pana acum, flerul nu m-a inselat niciodata.

***

In cateva ore, plecare inspre Ko Lipe, cu un tranzit care presupune putina indemanare intre avion, minibus si speedboat.

Undeva in largul marii Andaman, la cativa kilometri de frontiera cu Malaezia. Now that's dandy, heh.

Pentru ca pe insula nu se egzista electrica decat vreo cateva ore pe zi, am sa fiu mai sporadica. Pentru mine, e perfect: de-abia se mai aseaza niste - multe- stari.

Mari fericiri nemeritate, domnule - asta e ce cred eu despre ceea ce se intampla.

Tandari: poate pun cornul in perna nitel. Trezirea - la patru si jumatate.

PS: Atat de entuziasmata, incat m-am impacat pana si cu Khao San Road, heh.

Dincolo de Levant - 86: 96, boulevard Haussmann

...este adresa istorica a unei institutii - coloniale, fireste - aflate la jumatatea drumului dintre tripou si Inchizitie: Banque de l' Indo-Chine.

Pentru intimi si detractori deopotriva, Banque d' Indo. Ceea ce imi aduce aminte de un joc similar de cuvinte, de data asta complet involuntar. Si tot din Indiile de Est, cu nevasta cam natanga a unui guvernator ce se prezenta prin saloanele pariziene cu un ingenuu: moi, je suis d'Inde.

Il n'y a pas de dinde au menu du restaurant de Melle Van Porleng, si je ne m'abuse. Mais s'il y en avait, elle serait sans doute divinement cuisinée.

Restaurant care se gaseste in fostul sediu al Bancii, proprietate recuperata a clanului Porleng dupa un exil parizian de vreun sfert de secol. Si restaurata in rabdari de chinez de Van, cu ajutorul arhivelor coloniale de la Aix-en-Provence.

***

Rezultatul este uluitor. Spre deosebire de unele stabilimente similare care nu au decat fite, carciuma asta are farmec si tinuta: Van stie ce e aia bucatarie frantuzeasca adevarata si mai stie si ca asa ceva nu se amesteca niciodata cu alte feluri de mancare.

Dar ca permite si primeste din plin subtile intarsii locale: filetul de vitel cu sos de cafea si piper de Kampot e unul din exemplele cele mai izbutite; si alegerea mea entuziasta de aseara. Gatit absolut dumnezeieste, cu pommes duchesse pe langa si haricots verts.

Pe langa si in mod exceptional, un Martini bianco - sigur ca stiati, de pe puntea lui Le Tasse - absolut inofensiv. Si la urma, une crème brûlée aux framboises: nu e nevoie sa mai explic, am impresia, este absoluta.

La grande classe. Et un service un peu artificiel - car timide - mais chaleureux.

Daca ajungeti aici, nu stati inautru: iesiti pe terasa de la etaj, in amurg. Cine stie, printre crengile de Plumeria si la lumina rosietica a lumanarilor de pe balustrada, poate o sa va simtiti la fel de fericiti ca si mine.

***

Preturile? Un scandal pentru uzul locului - unde rar se mananca pentru mai mult de cinci dolari - dar o pomana inconstienta pentru europeni. Treizeci de coco, bautura si bacisis revoltator incluse.

***

In birja de intoarcere, m-am pomenit ganditoare, dupa asa o seara de contraste.

La Phnom Penh, zoaiele si rusinea nu sunt unde credem, in mahalaua de la Boeng Kak.

Cea mai rusinoasa cladire din oras nu e bordelul cu neoane de un roz virulent de langa paiota care vinde happy pizza, adica aluat cu ganja.

Ci Ambasada Frantei.

Am dreptul genealogic sa spun asta.

Dincolo de Levant - 85 : Izbelistea cu criteriu si sistem

Dupa o dimineata neobisnuit de altruista - desi asta poate suferi importante si necesare nuante - am simtit nevoia unei feroce frecari de menta pe cheiul Sisowath, coloana vertebrala a orasului.

Asta cerea neaparat o farandola de egotisme bine temperate si ascutirea nu a luptei de clasa - ci a simtului de observatie.

***

Desi zarva nestapanita, infantila si cu neputinta de oprit a samlorgiilor poate exaspera - pe buna dreptate - pietonul, il faut absolument s'en faire une raison. Am fi probabil mai putin cinici si agresivi in reactii, daca am sti de pilda ca pentru unii din ei mopeda pe trei roti cu prelata e singurul domiciliu fix. Ca sa afli asta, e suficienta o plimbare mateina si semi-nocturna - Phnom Penh adoarme, cel putin teoretic pe la vreo zece si ceva - si sa ii vezi cum dorm pe capra, cu patura trasa peste ochi, a splendida si statuara nepasare.

Tot asa, pe chei cersitul e un fel de sport national, la care se dedau indivizi de ambe sexe si toate varstele. Nu judecam, pentru ca stim foarte bine: cersitul este o nobila traditie vedica, spalata de pacate de lucia saracie a locului.

E insa bine sa alegi pe indelete cui strecori cate o hartie de un dolar - desi Camboxa are moneda nationala, nimeni nu vrea rieli decat ca insulta sau rest de nevoie: invalizii au preferinta mea absoluta - unei vieti grele i se mai adauga si un betesug, de cele mai multe ori ascuns cu o pudoare induiosatoare dedesubtul unor zdrente fastuoase.

Distractiva e si contemplarea curvelor locale, mai ales in ipostaza atat de previzibila a insotirii rabdatoare cu cate un contabil farang cu balamale foarte purii. Ati crede? Muierile astea sunt un amestec aproape imposibil de comert si mamosenie - niciodata botoase, intotdeauna cu vreun servetel la indemana cu care sterg in miscari experte si nici macar starnitoare sudoarea acra de pe fruntea clientului.

Dialogurile sunt mormaite si, evident, sumare: dar nice nu e nevoie de mai mult, intr-un astfel de loc al izbelistei cu criteriu si sistem.

Love you, love you long time, heh.

Sau ma rog, macar pana la colt.

***

Treaba devine considerabil mai urata, atunci cand sesizezi primele fisuri in tablou. Fetita dragalasa care iti vinde flori proaspete - si tu iei, pentru ca te topesti ca proasta - este invariabil asteptata la coltul strazii de un grostei care ii reface implacabil calabalacul si ii lasa o mizerie.

Si mai grav, unele ONGuri care se folosesc de nenorocirea asta omniprezenta pentru a ne oferi tristul si sumarul spectacol al unei exploatari. Adineauri, pe terasa unei cafenele oarecare, trei amarati care incercau sa vanda carti, infasurati in trei tricouri identice: un oenge care chipurile asista copiii bolnavi de SIDA.

Cum ii asista? Lasandu-i sa munceasca ilegal prin oras, la ore scandaloase, cu o munca de sclav.

Rusine: sau cum se spune in Asia, same same - you lose face.

Et alors?

***

Atunci, pentru ca ai vrea sa ii iei pe toti acasa si stii ca nu poti, comiti un act de delicioasa lasitate, din buricul unei bolgii.

Te duci sa halesti la restaurantul duducai Van. Vizavi de Posta Centrala, heh: imediat povestim.

Dincolo de Levant - 84: O slujba coloniala

Foarte frumoasa si cu o economie aparte, bucura si clateste sufletul doua duminici din luna la Phnom Penh.

Ca sa ajungi la ea, insa, e o intreaga aventura: si asta pentru ca niciun vizitiu tocmit nu are sa stie din prima unde sa te duca. Ca de obicei, indicatiile dihaniei fusesera extrem de sumare - si asta face parte din farmecul unei sederi cambodgiene, imi pare - si a trebuit bantuita cu mare atentie, din prima, zona din spatele partii extrem- septentrionale a bulevardului Monivong, dincolo de pod si inspre autostrada.

Si asta pentru ca totul se intampla in conditii foarte putin conventionale: parohia Saint-Joseph reprezinta pur si simplu o capela minuscula din spatele manastirii carmelitelor de clausura.

Asta este, vom vedea imediat, o remarcabila lectie de supravietuire.

***

Niciun semn exterior nu distinge gardul de ciment pe jumatate sfaramat de restul acareturilor de pe ulita, de nu ar fi relieful unei cruci pe jumatate roase de vreme.

In fata, resturile impozante si leproase - un farmec nebun si o poveste dramatica, prea usor de ghicit ca sa nu te rascoleasca - ale carmelului. Si doua constructii mai noi: in stanga si la primul etaj, slujbele englezesti si coreene, mai frecvente - franceza pierde constant teren. In dreapta si la al doilea nivel, intr-o sala de sport cu aer de moschee - din cauza rogojinilor pe care suntem poftiti sa ne asezam turceste - slujbele frantuzesti bilunare.

Asta sunt lucruri pe care va trebui sa le aflati pe cont propriu. Suntem in Cambodgia, inca o data: ceea ce scrie pe usa nu se potriveste cu ceea ce se intampla inauntru. Pentru 90% din calatori, probabil, un amplu motiv de exasperare: pentru mine - o mirare perpetua de atata perspicacitate a humorului second degré.

***

Nu suntem nici macar zece oameni, intr-o sala ce ar putea cuprinde pe putin inca doua sute. Pantofii sunt lasati la usa: o slujba desculta, de o neobisnuita maretie, desi microfonul nu functioneaza, iar vocea parintelui e foarte nesigura si slabita de varsta.

Desi probabil asteptata pe foaia asta, capela coloniala e inchisa de ceva vreme. Cu bani foarte putini, reparatiile pot dura inca un an si ceva, poate doi.

Nu, nu cred ca trebuie sa va fac un desen despre hatarul caritabil. Am sa spun doar atat: suma cu care se repara si consolideaza o fatada in tara Cambodgia este ridicola.

Votre nom, ma fille? intreaba incurcat preotul - domnii de la ambasada au lasat cate doi dolari de caciula la cheta: o mizerie.

Mais voyons, mon père, ce n'est pas important. Dieu reconnaîtra les siens.

***

Ma bucur ca a iesit asa: in special pentru ca am reusit sa implinesc intentia de rugaciune a noptii de Inviere de la Vientiane.

Care era pentru foarte multe lucruri si pentru - e drept, mai putini - oameni. Dar cu totul si cu totul in mod aparte pentru monseniorul Vladimir Ghika. Unii stiu de ce, dar nu amanuntele au importanta acum.

In momentul in care am aflat ca intentia de rugaciune a zilei de astazi era pentru cei deportati, am stiut ca asta este singurul lucru legitim de facut.

Din cauza asta si in duminica asta khmera, trei ganduri intelepte care nu sunt ale mele - eu nu sunt atat de buna la suflet ca beizadeaua asta veche si crucificata:

Heureux ceux qui cherchent car ils ont déjà trouvé et ils trouveront deux fois.

Soyez heureux les uns par les autres.

Ce qui est noble est souvent timide parce que dépaysé.

Dincolo de Levant - 83: Principiile imprevizibilului

Phnom Penh: in o mie de ani nu mi l-as fi imaginat asa, trebuie sa recunosc. Fireste, fiind vorba despre o capitala - a cui, asta ramane inca de discutat, vorbind despre un teritoriu care are obiceiul fermecator si cinic de a-si schimba denumirea din vreme in vreme - toate metehnele provinciei se vad marite substantial.

Smecheria khmera, aproape complet anesteziata la Battambang, de pilda e aici una dintre aceste mari micimi umane nemaipomenit de reprezentative, cu si despre.

Altfel, un oras atat cat trebuie de agreabil si du reste, si dupa cum bine stim, cu acea imprescriptibila melancolie des grands mutilés.

Ca si Bucurestiul, de-altfel... si ca si atatea altele.

***

Mais, il y a un mais...scrisesem acum cateva zile intr-un bilet la cutie ca o calatorie cambodgiana te obliga sa iti revizuiesti zdravan bazele teoriei relativitatii. Nici nu stiam cata dreptate aveam: pe o scara de la 1 la 10, Phnom Penh se afla probabil la nivelul 455, heh.

Rareori mi-a fost dat sa vad atatea lucruri zguduitoare si abjecte sadea, in mai putin de douasprezece ore.

Si rareori am fost mai putin apta sa fac triajul dintre ele ca astazi.

***

Dementa a inceput inca de la sosire, cand un minut de neatentie al samlorgiului ma lasa nu la Guesthouse nr. 9 - cum am crezut ferm pana acum un ceas, injurand soarta printre dinti din ce in ce mai rau si o sa intelegeti si de ce, numaidecat. Ci la cincizeci de metri mai jos pe strada, la Guesthouse nr. 9 sister.

Dar evident, scris mic de tot: la 40 de grade la umbra si intr-un oras in care numaratoarea cadastrala a strazilor seamana cu seria lui Fibonacci, ei bine - ce sa astepti de la calatorul idiot si nestiutor?

Intre cele doua stabilimente - un judet distanta din punctul de vedere al nivelului, dar heh - cand la receptie ti se spune ca ai ajuns unde se cade - et pour cause - si tu esti cu glicemia zero, taci din gura si iei cheia.

Nu?

***

Seara, constat ca sculata din somn cearsafuri neschimbate de cel putin o luna - in consecinta pline de ehrm... lucruri si pete ruginii pe podea. Bun, de-ajunseram la Victoria Romana, poate e vremea sa ne mai gandim o data, heh.

In momentul in care in baie si-a facut aparitia primul soarece insa, ceva s-a spart. Thanks, but no thanks: nu ma deranjeaza sa umblu prin jungla, dar asta da - e prea mult.

You lost face, le-am spus - pe un ton de gheata pe care nu mi l-am mai auzit niciodata pana acum - la receptie, plecand fara niciun alt comentariu.

Si evident, ca in filmele cu prosti, la adevaratul otel al adevaratei mame Omida se umpluse, estimp.

Slava domnului, la Pho Paris au cearsafuri scrobite. Desi da, farmecul pirateresc s-a dus pe pustii.

Oare cum se face ca in Laos nu am vazut niciun fir de praf, niciun bob de mizerie, nici macar in locuri fara nume pe harta?

***

Sbei tuoi, sau teatrul umbrelor, heh. Aiurea: asta scrie pe bilet, dar odata ajuns in sala ti se spune ca programul se schimba de la o saptamana la alta. Si ca astazi, de pilda ne scuzati dar o sa aveti parte de un spectacol de tobe.

Foarte interesant si chiar cu o poema aparte - ati fi crezut asta? eu nu.

Altfel, fioroseniile stradale de rigoare - khmerii sunt mult mai agresivi decat vecinii lor thai, asta e clar - se pot ocoli - iata un sfat bun si probat cu indestulare - foarte simplu: evitati sa faceti eye contact cu absolut oricine va propune absolut orice din mers - si o sa vi se propuna foarte multe, heh.

Nu raspundeti niciodata la intrebari cretine de genul: what is your name, where are you from, in acelasi context.

Nu aratati niciodata frica, nervi, jena: ci o placiditate cu totul si cu totul bovina daca e nevoie. Au pire, ils vont croire que vous avez pris trop d'opium - ce n'est pas votre problème.

Am devenit foarte buna la jocul asta, habar nu aveti voi. Stiu cel putin o jumatate de duzina de oameni care se mira: da, despre mine e vorba in propozitie.

Eu - impavida, heh.

***

Phnom Penh, oras sedimentar - asa cum altele sunt tentaculare. Cu performanta remarcabila de a adaposti trei cladiri cu acelasi numar, pe aceeasi strada: o cursa de samlor este un delicios infern postal, inca o data si daca mai era nevoie.

Sa ne suparam? Cum dumnezeu sa te superi pe asa ceva?

Mai ales dupa ce ai vazut cu ochii tai ce a mai ramas din manastirea carmelitelor de clausura.

Asa ceva iti taie cheful de a mai judeca.

Prin urmare va rog, luati alineatele de mai sus cu dramul de sare al amanuntului simpatic de calatorie naroada.

Adevarul este in alta parte: nu in fandacsiile hangiilor de mahala. Dar despre asta - maine: allons, sa facem un dus.

Dincolo de Levant - 82 : O zi foarte feroviara

De dimineata, o sublima plimbare de doua ore cu nori - sau trenul de bambus, ce va trebui povestita pe indelete.

Din goana relativa a birjei pe trei roti: o inmormantare vesela si o nunta trista, un meeting Funcinpec in plina jungla si intr-o liniste de apocalipse. O discutie de un sfert de ceas cu un veteran al Legiunii Straine - mais tu as chaud, mon petit - de la care am aflat ca in Cambodgia se egzista trei anotimpuri - chestie pe care o stiam, dar crezusem ca se joaca Dihania - si o vizita de o ora si jumatate la Wat Ek Phnom.

***

O prima intalnire cu nuca de cocos proaspata - ma foi, c'est pas terrible - si o sedinta de divinatie in curtea templului facut tandari: de data asta cu un betigas varat de trei ori peste crestetul capului - uaf, vedeti ce urata si grea e viata fara poze? - si intre paginile unei terfeloage legate cu sfoara.

Cica sunt mana sparta, asa scrie acolo: madame good, good, good, gives money all the time; heh, mie imi spui?

Pana una alta - erau trei, cat doua caiete studentesti puse unul peste altul- le-am dat zece coco si roiul inspre scoala.

***

Dupa amiaza, lunga plimbare pe strazile dosnice, in cautarea fantomelor feroviare. Din ele, nu mare lucru inca vizibil: triajul garii fantoma poate sau nu sa fie descuiat - azi nu.

Dar pot sa certific: la fel ca la Hiroshima, ceasul garii a stat definitiv la orele opt si doua minute.

Probabil la un moment dat al Anului Zero, adica 1975.

Tot la opt si doua minute, dar maine dimineata, plec si eu spre Phnom Penh. Deocamdata, insa, e timpul sa ma reintorc la Villa, pentru o cina asa cum se cuvine. Macar atata, daca loc nu -mai- gasiram.

Dincolo de Levant - 81: Ceea ce Pierre Loti a uitat sa ne spuie...

...este ca o prima vizita la Angkor poate fi o experienta de o intensa si imaculata senzualitate.

Scriu bine imaculata, pentru ca in ciuda puzderiei de cotloane dedicate special vectorilor creatori linga si yoni - si care le fac, du coup, foarte nervoase si simtitoare pe studentele sud-coreene venite cu treaba, senzatia depaseste nivelul circumstantei nocturne, balamucului cu sentiment redus si rasfrant inspre propria persoana.

Ezit chiar sa spun ca am -deja- amintiri de la Angkor: ceea ce se intampla acolo nu e gandit pentru oameni, si deci, e greu de luat cu sine, acasa.

Nu pentru oameni, deci: ci pentru zei.

***

Sigur, acum e momentul in care ar trebui sa deviu rabdatoare si didactica si sa va povestesc, de pilda, cum intreaga conceptie de ansamblu a sitului - ah, vedeti ce bine ma descurc si la din astea? - rezuma o intreaga cosmogonie. Angkorul se poate citi, de-altfel, foarte profitabil in cheia hartii alegorice. Cu alte cuvinte: a sugestiei sau mai degraba propunerii de univers posibil. Iazurile ce inconjoara zidul de incinta, terasele largi cu balustrade in chip de spinari de naga si coridoarele cu iz de epopee ne dau dreptate.

Sau mai prozaic poate, deopotriva ca un manifest si un act de legitimare politica a unor dinastii deseori in relatii de cutitareala: letopisetele - la propriu si in pali - de la Preah Poan - in treacat fie spus, locul meu preferat- desfirand intrigi si slobozii de sclavi ne mai dau dreptate, inca o data.

Dar n-am sa spun asta.

***

Am sa spun, deocamdata asa:

La rasaritul soarelui, cand devatele si apsaralele se duc nitel la culcare, ziua e foarte copilaroasa.

Este momentul in care lumina invinge piatra, cu sinceritatea contondenta a unor intensitati fotografice.

Poate de aceea, calatorul care trece pragul primei terase are - trebuie neaparat sa aiba, in orice caz - sentimentul ca intra in pantecele lumii.

Rien que cela: le ventre du monde.

Pana sus, are sa iti tiuie in urechi un petit air de Beethoven: dar nu zanganelile orgolioase si emotive ale simfoniilor impare - ci elanul campestru al Pastoralei.

Je dirais que c'est presqu'obligatoire, heh.

Diminetile sunt masculine, la Angkor, de-aia.

***

La apus, totul - dar absolut totul- se inverseaza.

Este momentul in care piatra invinge lumina care se sterge, in si cu voluptatile pe indelete pe care le stim deja de la Wat Arun.

La vraie vie du lieu va commencer dans quelques instants.

A Angkor, le soir est un lent réveil, une savante exacerbation des sens et un triomphe de la féminité.

C'est ainsi et pas autrement.

Simturile sunt cu totul starnite: de la nasul caruia nu-i mai pasa daca ceea ce miroase e intalnirea dintre florile de jacaranda si cosul de gunoi si pana la ochiul care se bucura sa descopere nuante si mai ales, culori pe care nici nu le putea banui.

Alors, va mira daca va spun ca seara, pe terasa de sud-vest se aude aria aia din Lakmé?

Probabil ca nu: pentru ca un diptic iscoditor la Angkor Wat e intr-adevar o experienta cu totul si cu totul platoniciana.

Si pentru ca lucrurile astea exista, fireste.

Dincolo de Levant - 80:Prolegomena despre Angkor

Deja citita dinaintea plecarii cu o usoara nedumerire, povestea cu si despre Angkor a lui Pierre Loti nu prea rezista unei vizite a anului 2009.

Nu ne dam foarte tare in vant dupa lacrimari cu parfum de mauviette. Si, intr-o buna masura, chiar despre asta este si vorba: caci Loti imagineaza sau mai degraba se simte obligat de gustul vremii sa imagineze, in jurul intreprinderii, o intreaga poveste usor friabila, despre un frate mai mare mort in Indochina si despre stari apocrife de visare vascoasa, tipic adolescenta.

Juste passable, donc pentru lungile si dispensabilele pasagii cu visari pe harti ingalbenite si jurnale vechi: citindu-le, este imposibil sa nu te gandesti la un ceva mult mai mmh si uaf, adica mai balsamic sufletului si bun la gust mintii...

Bref, the real thing si nu miorlaielile manieriste ale lui Viaud, excusez du peu.

Sst... ia sa vedem:

Pour l'enfant, amoureux de cartes et d'estampes,
L'univers est égal à son vaste appétit.
Ah! que le monde est grand à la clarté des lampes!
Aux yeux du souvenir que le monde est petit!

Mi se pare absolut normal: si cine nu stie sau a uitat de adevarurile esentiale ale inimii, asa cum le-a scris imensul jupan Charles B., ar face mai bine sa-si scuteasca ispita si cazna unui drum la, tiens au hasard, Angkor.

***

Ca sa fiu totusi dreapta, relatarea lui Loti/Viaud, careia eu ii retez cu de la sine putere absolut orice pretentii literare, are totusi si o parte buna: intensa onestitate a marturiei la cald. Desi lipsita de farmec - am fi preferat, poate, vraja unei minciuni mai fericite retoric - este totusi o reusita.

Care poate chiar deschide pofta unui itinerar usor altfel, in cautarea senzatiei unei defrisari.

Ceea ce s-a si intamplat: cu o prima dimineata la Angkor Wat si rasaritul soarelui, urmat de Angkor Thom/Bayon - pe dinafara si pe dos de elefant; si pe dinauntru, cu insistenta. De jungla suprarealista de la Ta Prohm, unde Magritte il intalneste fara sa stie pe mai umilul - dar formidabilul - Facteur Cheval. De fericirea pantazeasca de la Banteay Srei si de cea a mea de la Banteay Samre.

Iar a doua zi, ca Haplea dar cu o starneala de toti dumnezeii, ceea ce Conasul numeste lectia 20 a cursului intensiv de apsarlac. Adica templul de la Beng Mealea, inca zdravan inghitit de jungla si cu totul razletit de restul ansamblului de la Angkor. Si unde fara un sherpa de-al locului - se va povesti pe indelete, caci e o intalnire foarte frumoasa - esti absolut mort si in totul nepriceput: yes, it does involve climbing, and rather in a serious fashion.

***

Fix inspre Beng Mealea gasisem si ceea ce cautase creierul: acea senzatie de lucru inca neatins si aerul tare al riscului asumat. Posibile numai dupa o sesiune intensiva de catarat cu picioarele pe steiuri de piatra, de frunte plina de panze de paianjeni si gura uscata de emotia unei gaselnite geniale.

Si de creierul va fi voit sa se joace de-a Loti, inima voia altceva. Iar pentru asta, nu era nevoie de o trambalare in zori, cu harabaia de se cheama moto. Si cu soferul pe care nu stii daca sa il strangi de gat pentru ca e smecher si mercantil, sau sa ii mai dai bacisis pentru ca e un geniu.

Un geniu viclean si cu porniri politiste - fosta profesiune a domnului Souphom, care tine sa imi explice clar ca e un om serios, ce mama naibii - ce stie sa evite circul in turneu al grupelor mari de nefericiti.

Adusi cu autocarul intre un program folcloric, doua sesiuni de cerseala organizata si inca o activitate creativa, ferma de crocodili gen.

***

Si pentru care am un gand pios si aproape tandru: prostia lor in tripla ipostaza nu poate decat sa sporeasca maretia locului. Fie ca e nerozia frantuzeasca, gen ah dar avem si noi asta: ah tu vois, chérie, ils ont la symétrie, comme chez nous.

Sau sperietura imbecila cu accent de Nebraska: honey, don't get panicked, he said he'd take us around.

Sau, in fine si de departe, sinceritatea brutala a unei pescarese din Udine: Corrado (niciun raspuns dinspre Corrado si flancul stang)... Corrado... ma che cazzo facciamo qui?

Ben justement: ne dam, de pilda, seama ca Viaud ne minte prin omisiune.

Numaidecat, heh.

Dincolo de Levant - 79: Un gand bun

Stiu ca n-am scris inca nimic despre Angkor - si am fost, de-altfel, bombanita zdravan pe tema asta: chestie care, de-altfel si antifrastic, imi repugna profund.

Insa poate am sa fiu iertata daca explic numaidecat si de ce.

Dintai, Angkorul e un ceva. O aratare, o dihanie, o chestie atat de ingrozitor de henaurme, ca iti pune imediat creierii pe bigudiurile transcendente ale meditatiei. Asa ceva cere articulare, metoda si ardente persuasion: deocamdata, ridic a caposenie mana din ultima banca si cer inca un bob zabava.

Pe urma si cu toata bunavointa, aseara nu am mai fost in stare de absolut nimic. Si de data asta, nu vizita de ramas-bun temporar si asfintit a fost de vina.

***

Pe drumul de intoarcere, trecand pe langa spitalul de copii Kantha Bopha, observ o pancarta pe care scria cu litere de-o schioapa ca e mare nevoie de sange grupele B si AB.

O epidemie de febra hemoragica face, aflu, ravagii insemnate. Netratata la timp, denga poate casapi, fireste.

Or, subsemnata are hematii B III. Asa ca, nu sad pe ganduri si-i ordon tovarasului Souphom sa faca bine si sa traga imediat pe dreapta.

Ca pe vremuri si fara circul de rigoare, exact cat se da.

Din tot sufletul.

Car l'Indochine me donne beaucoup. Et moi, donc?

Dincolo de Levant - 78: Lento scherzando assai

Habar n-am daca de data asta am sa reusesc sa pun vreo poza: Cambodgia fiind tara celor mai aiuritoare improvizatii - culmea e ca si functioneaza. Insa trebuie sa stiti mai degraba de orice altceva ca va scriu din buza pietei din Battambang si de pe un ceva - nu poate fi numit ordinator decat cu indulgenta plenara- care este probabil rezultatul unei scurte idile dintre un Archaeopteryx si o antiaeriana ruseasca.

Am putea dezvolta pofticios subiectul, caci rafinamentul rafistolarii atinge, in cheie khmera, culmi ametitoare de savoir-faire et protocole. Orice descindere georgica, odata sparta gaoacea turistica unde orice respiratie chicoteste mercantil, ofera spectacolul extraordinar al vietii intru erezii.

***

In Laos invatatura theravada lasa loc unei colosale relaxari bine temperate - si cu neputinta de reprodus, descris, copiat: asa ceva se traieste si asa ceva te inghite cu totul. In Cambodgia, in schimb, reflexul general si universal pare sa fie cel al unei agitatii browniene, unei fugi in cheie ma non troppo - suntem, totusi in Asia - dupa vreun ceva.

Asa ca sa nu ne mire daca vom intalni - si chiar fotografia - siruri volubile de biciclete pe a caror sa din spate se odihnesc purcei vii, legati fedeles in curmeie de liane, sa sada naibii la un loc odata. Tanagrete de o infinita gratie, opintite zdravan in vreun joagar cu care spinteca, in mijlocul drumului, sloiurile de gheata pentru birt. Mamaie si fetite cat palma, dimpreuna invartind pe vreun gratar resemnat cocoacele in foaie de bananier, numai bune pentru motociclistul infometat. Sau in fine, ciudate formatiuni motorizate ce contin un fel de sandwich familial: la comenzi - tata, copilul si in fine, mama - cu un televizor cat jumatate de Punjab la subtioara.

Nu, nu poti intelege cum de se poate asa ceva: ideile de talmes-balmes, de claie peste gramada si de balamuc baroc, asa cum le stim pe limba noastra - ei bine, de-abia rezista imaginii.

Sunt mult prea amabile. Iar Cambodgia nu e o tara potrivita eufemismelor si diminutivelor: defel.

***

Am putea crede ca un drum pe apa tempereaza genul asta de ipostaze. As: in cheie fluviala, sindromul indian se acutizeaza pana la vedenii de Gange, spre mijlocul dupa-amiezii. Copii in fundul gol, ca a doua zi dupa facerea lumii, fojgaie peste tot si adulti care se spala pe cap fara rusine si fara frica, la cativa centimetri distanta doar de naveta de pasageri care se prelinge cu o incomensurabila si poetica lentoare printr-unul din cele mai aiuritoare peizaje posibile.

Doua ore mai tarziu - o intarziere nonsalanta de doua ceasuri si jumatate - te trezesti intr-o dupa amiaza fara varsta.

***

La Battambang, ceasul garii dezafectate nu e singurul care trebuie sa fi stat cu desavarsire. Se egzista, de-altfel, o subtila rudenie cu nalucile laotiene: cu diferenta si restul semnificative ca aici ochiul european se poate oripila de neglijente si insalubritati diverse. Insa plimbarea de seara pe sub arcadele coloniale ale - au hasard - strazii numarul 2 merita, cu varf si indesat.

La jumatatea drumului dintre sublimarea de la Vientiane si jigodeala de la Cholon, asa cum ne-o povesteste draga de Marguerite D., Battambang e fix in inima Indochinei.

Si asta, cum obisnuiesc sa spun, nu are pret.

Dincolo de Levant - 77: Hataruri la zi

Ales o zi (nici prima, nici ultima) fără poze, pentru o contemplare adevărată.
Admirat pagoda Wat Arun, sub lumina amurgului, de pe Chao Phraya.
Jucat o după-amiază cu zmei (wao) la Sanam Luang.
Făcut baie undeva, măcar la picioare, în Mekong.
Învăţat a deosebi şi a recunoaşte triburile lao şi yao.
Vizitat câte două pagode în fiecare zi, respectiv dimineaţa şi după-amiaza, la Luang Prabang.
Băut o ceaşcă de Pakxong, laoţian (foarte neagră, mult lapte condensat) pe o terasă la Luang Prabang .
Desenat cu creion priveliştea la Pak Ou şi la BS sau BP.
Admirat un răsărit şi un apus la Angkor Wat.
Citit The Ballad of East And West de faţă la Angkor Wat.
Identificat vreo scenă de la Ramayana, oriunde la Angkor, fără Lonely Planet. - nu una, ci trei, din doua locuri diferite
Sosit pe râu la Battambang şi fabulat diferenţele între rive droite şi rive gauche.
Mers măcar două ore cu trenul (sau nori) în Cambodgia.
Asistat la o slujbă catolică şi colonială, în franceză.

Găsit sau cules, cojit, deschis şi băut dintr-o nucă de cocos. - lasat inadins nefacut, pentru episodul viitor

Găsit un lotus, plutind pe un iaz, lângă o pagodă.
Gustat două fructe indochineze: durian şi pitaya (kaeo mangkon, dragon fruit).
Vorbit franţuzeşte cu un localnic în vârstă.
Învăţat a deosebi cele cinci accente tonale thailandeze, şi a-l recunoaşte pe al şaselea laoţian.
Făcut o donaţie de caritate, de echivalentul lui 100 €, cuiva potrivit.

Later edit: Gasit internet convenabil, slava domnului.

Dincolo de Levant - 76: Nevrotica, insa nemaipomenit de lucida

Ajuns la Siem Reap ieri cu un zbor extraordinar de civilizat al vietnamezilor. Si deja, primele diferente patente dintre ieri si azi.

Partea senioriala a Indochinei se termina la granitele Laosului: fiindca daca in Laos ti se da la fiecare cinci minute - cu o nonsalanta aristocratica sadea - senzatia ca esti asteptat si cu adevarat oaspete, khmerii par a privi streinul ca pe un fel de portofel cu doua picioare.

Sigur, jupuiala pastreaza proportiile unor considerabile naivitati. Nu e insa mai putin adevarat, Signore, ca Siem Reap nu are niciun tignafes de interes pe lumea asta dupa ce ti-ai aghesmuit mintea si sufletii la Vientiane si Luang Prabang.

***

Khmerii - de-altfel, o specie interesanta in sine, cu priviri foarte vii si maniere suficient de alunecoase ca sa devie instantaneu un fel de japite simpatice.

De l'Indochine, le Cambodge semble d'ailleurs avoir pris beaucoup plus d'Inde que de Chine. Se traieste in si pe strada, se vorbeste mai tare si se rade acolo unde sublimarea lao suradea cu toata inima.

Cela reste plaisant: mais on est loin du coup de foudre, heh.

***

Quite gregarious: these people don't flock - they congregate.

Asteptand pe cine, ma intrebam aseara tarziu pe cand cautam un loc decent ca sa va pot da vesti - a priori imposibil la Siem Reap, unde nu s-a inventat inca cititorul de DVDuri, asa incat ciuciu poze pana noi ordine.

Ei bine, asteptand probabil ca dihaniile de la Angkor sa se trezeasca. Fiindca asta e sentimentul imediat al locului: o dimensiune marina contrariata in alcatuirea fizica, iar in purtari - triburi care isi asteapta zeii.

***

In minunata lui carte despre Indochina pe care o citisem la un moment dat, la Paris, cu o imensa placere, Norman Lewis vorbea despre Angkor numindu-l rezultatul unei civilizatii nevrotice.

Dupa o prima vizita foarte matinala - care implineste, daca nu ma insel, inca vreo trei hataruri si jumatate, domnule - as merge mai departe de-atat: nevrotica, insa nemaipomenit de lucida.

Un grand instant de vie, cu picioarele tandari dupa cinci temple - din care ultimul, intre toate cele mici preferat, pentru ca am avut imensul noroc sa il defrisez absolut singura.

Reviu mai incolo, fara sperante de poze si alte efuziuni: poate poimaine, la Battambang sa am parte de ceva mai rezonabil. Insa diseara, on sacrifie au fil rouge si ne ducem sa vedem Ramayana khmera gen.

Later edit: Imi e si nu stiu cum sa spun, dar in secunda in care m-am trezit intr-un fel de carciuma cu becuri multe si cu multi mosi si babe din tara gringo si cu un bufet pentru prosti cu haleala farang, ei bine m-am enervat si m-am carat. Soferul vroia in plus pe chestia asta dublu de cat face, o suma care in Laos ar da de mancare la doua sate pe putin o saptamana.

Loin de moi la mesquinerie, comme vous le savez. Dar ecuatia asta are asa un parfum romanesc sotz, ca aproape ma umfla rasul.

Dincolo de Levant - 75: Les Très Riches Heures de l'Eléphant Blanc

Wat Pa Huak: les Très Riches Heures de l'Eléphant Blanc. Aucune réhabilitation depuis les heures de gloire du site, maintenant abandonné. Et un gardien assoupi, qu'on peut assez facilement soudoyer pour ouvrir les lourds battants de porte dorés à la feuille.

Et immédiatement, comme il se doit, ce souffle argentin du chef d'œuvre, c'est à dire du commencement d'un monde.

Vision linéaire et innocente d'une fin de siècle. La ville, déjà, avec ses boutiques, ses caravansérails spartiates. Ses bordels, aussi, d'une poétique tellement évidente qu'elle finit par les laver de tout péché. Et ces marchands de Chine, qui arrivent presqu'en catimini: extraordinaire et enfantin orgueil du peintre anonyme.

Une épopée qui attend son scribe en silence.

***

Mais oui, on se dit qu'on a fini par trouver son endroit de la ville. Mais oui, on tombe amoureux.

Car si j'ai pour la Chine ce respect affectueux qui ne se peut expliquer que par la métempsycose, je voue à l'Indochine un de ces amours écarlates. Et absolument éhonté, virulent, exclusif.

Et ce n'est que justice, il me semble.

PS: Evident ca poza din stanga, adica plaja de la Pak Ou, are sa dispara maine cum ajung la Angkor si rezolv eterna problema a descarcatului de poze.

Astazi, am urcat eroic pe dealul Phu Si - not for wussies, heh - si am avut surpriza de a constata ca si cateii manastirii stau cuminti la orele de meditatie Vipassana ale bonzilor. Dupa care am esuat o ora si jumatate la un masaj absolut nemernic - Lotus du Laos, pe Sakkarine - cu pietre fierbinti pe sira spinarii si o cina coloniala la L'Eléphant, justement.

Insa sunt foarte amarata dpdv estetic: oricat am cautat, lotus plutind pe vreun iaz de langa o pagoda nu am gasit. Si uite ca stau ca proasta in targ cu nasul in jos, Messire.

Dincolo de Levant - 74: Despre cum se calatoreste in Indochina

Urcand pe indelete treptele dintre cele doua platouri de la Pak Ou, m-am pomenit nu numai ca injur printre dinti - cu un rest de indolenta - arsita inceputului de amiaza. Dar si ca ma minunez de rabdarea birjarului, care ma astepta pe malul celalalt, la o bere de bunavoie in buza debarcaderului.

Fara sa se intrebe daca ma mai intorc tot cu el. Dupa un drum epuizant de o ora si jumatate prin hartoape uneori ametitoare, cu pante viguroase de infruntat pe trei roti. Si fara sa fi cerut nici macar cinci copeici dinainte.

Dar sa stiti ca asa se poarta lucrurile aici: cu o curatenie sufleteasca fortand rusinea mintii vestice, la tot pasul.

***

O calatorie in Indochina e sinonima unui curs accelerat de incredere. Trebuie, de-altfel, sa recunosc numaidecat ca ma amuza de fiecare data rarele ecouri ingrijorate pe care le primesc cu posta - esti bine? nu e prea riscant? ce te faci cu agitatia dinspre Bangkok? etc.

La jumatatea drumului, dupa ce am sezut in avioane, birje, copai nautice, sei de motocicleta, cusete de tren... Dupa ce am halit din gamele de aluminiu, hartie de ziar, foi de bananier, farfurii de Limoges, coji de lemn... Dupa ce am dormit pe jos sau sub baldachine infasurate in feeria plaselor de tantari, in capsule pragmatice de decompresiune sau in mijlocul unor fictiuni foarte English Patient...

Va trebui neaparat sa va dezamagesc: nu am avut nici pe naiba, cu exceptia unor neajunsuri podologice, inevitabile.

Indraznesc sa cred ca numai cel care se da cu totul drumului are parte de asa o fericire zilnica si fara de pret. De-altfel, ar minti daca nu as spune ca mi s-a intamplat sa bomban, sa injur, sa miorlai de una singura in crucea noptii: mais le jeu en vaut la chandelle.

***

Speaking of which, v-ar amuza sa aflati mai nou de unde spune Zaza ca e de fel, daca o intreaba careva fara accesul hangiilor la pasaport.

Brazilia: reactia este absolut extraordinara, de fiecare data, cu ochii foarte vii ai interlocutorului care cauta pe harta mintii pioneza carioca fara de moarte.

Si pe undeva, nu-i minciuna, heh.

Dincolo de Levant - 73: O dimineata la Pak Ou

Dimineata de ieri - cer perfect senin si o briza usoara dinspre faleza fluviala - cerea iesire din oras: la numai treizeci de kilometri de Luang Prabang se egzista nemaipomenitele pesteri de la Pak Ou.

De cateva secole bune, pietatea rabdatoare a hagiilor indochinezi a creat aici unul din cele mai induiosatoare locuri de pelerinaj posibile. Povestea este, ca de obicei, sumara: nu vom regasi la Pak Ou abundenta mitologie a Compostelei sau saga de la Lourdes, de pilda, pentru ca retorica miraculosului are cu o cu totul alta respiratie, in Indochina.

Balansul dintre coplesitoarea prezenta a lui Gautama - va asigur ca e peste tot, vede tot, stie si iarta tot, are raspuns la orice - si credinta ancestrala in puterea cotidiana a duhurilor respinge exegetica si patristicele.

Chiar si pentru papistasul ratacit, aceasta realitate a unei plasmuiri de principiu vital nu poate si nu trebuie sa ramaie indiferenta.

***

Ramane sentimentul brut al sperantei: iar marturiile ei naive si florale sunt absolut impresionante, ceea ce ridica o interesanta problema de semiotica. Asadar nu stiu care sunt ratiunile pragmatice ale unor devotiuni: senzatiile consolarii imediate si uitatului pe gaura cheii pe lumea cealalta se impun insa de la sine.

Si desi pesterile de sus sunt o dezamagire, imaginea unui dumnezeu al iertarilor care vorbeste pe intelesul tuturor e lucrul cel mai important cu care pleci inapoi spre oras.

Pentru ca dincolo de rasfaturile zilnice - Indochina e foarte priceputa la ele, cred ca v-ati prins - asta este, totusi si intr-adevar un hagialac.

Dincolo de Levant - 72: Hatarul cu Mekongul

Dans l'Egypte des Ptolémées, se baigner dans le Nil voulait aussi parfois dire avoir eu le privilège d'une mort vertueuse et calme.

Étant si peu Cléopâtre, il ne me reste qu' à inventer le mot qui résumerait l'état de grâce jubilatoire d'une baignade dans le Mékong.

***

Quelque chose de formidablement puissant qui commence. Ou plutôt qui s'impose sans aucun effort, sans crier gare; et surtout, sans se presser.

Mais d'ailleurs et peut-être faudrait-il se reprendre aussitôt. Car on ne dit pas le Mékong comme on dirait la Sambre ou la Meuse.

On dit - et croyez-moi, c'est peu dire - Sa Majesté, le Mékong.

Dincolo de Levant - 71: Aide mémoire

Ca sa nu uit si sa ma tin totusi de un criteriu, macar pana ajung in ape teritoriale mai prietenoase tevii de pixeli, poftim lista pagodelor de pana acum.

Joi: Wat Xieng Mouane si Wat Chumkhong

Vineri: Wat Xieng Thong si Wat Mai

Sambata: Pak Ou - si jos si uaf, sus, ehrm - care nu e pagoda, ci mai rau de-atat. Si seara, imensa fericire personala a descoperirii amaratului si formidabilului Wat Pa Huak. Je vous en prie: este, de departe, preferatul meu. Din tot ce-am vazut pana acuma, cred.

Ar mai ramane maine Wat Manolom si Wat Visunarat.

In alta ordine de idei, nu uit ca pentru majoritatea din voi e Pastele. Poftim, asadar si cu tot dragul, o candela indochineza.

Adevarat a inviat!

Dincolo de Levant - 70: Shamisenul ratacit se intoarce

Ca orice loc cu istorie si tropi proprii, si Seraiul are nalucile lui, fericiri fragile iesite din asfaltul unor zile de iarna pe Kiseleff.

Sau intr-un oras altfel dinspre miazanoapte.

Acum doua seri, shamisenul ratacit peste umar la Madrid se dete de trei ori peste cap si ajunse in buza pietei Prabangului.

Alors bon, comment dire...

No sé si alguna vez les ha pasado a ustedes...

Nitel mai tarziu: Netul merge ca naiba si eu am pe cineva de mituit inainte de amurg. Da, ati citit bine: de mituit - sper sa functioneze, pentru ca merita cu varf si indesat.

Maine am hotarat sa inchei prima adulmecare a Prabangului cu spectacolul de la Palatul Regal. Sper sa fi nimerit bine - qui ne dit mot consentirait-il?

Heh. Reviu mai incolo: zen, vous dis-je.

Dincolo de Levant - 69: Cosmogonia unei gradini

... sau ca gradina de la Wat Chumkhong, de peste gard adica, e o delicioasa cosmogonie, siesi suficienta.

Si care are nevoie de o poveste pe care nadajduiesc sa o stiu si scrie, la un moment dat...

De-altfel, am impresia ca nu e chiar o idee rea sa incepi hagialacul printre pagodele de la Luang Prabang chiar cu astea doua, dosite de restul pe o strada ce respira cu totul tihna anilor patruzeci. Chiar daca par mai umile, eu cred ca au foarte multe lucruri de spus.

Dincolo de Levant - 68: Despre hatarul celor doua pagode

La Luang Prabang, mintea de dihanie a cerut o doza terapeutica de doua pagode pe zi.

Marturisesc si asum: m-am intrebat pret de cel putin o zi si jumatate de ce asa si de ce una dimineata si una neaparat inainte de apusul soarelui.

Insa si ca de obicei, atunci cand domnul Pantazi pofteste ceva, povestea are un inteles aparte: cuvine-se, deci, sa mergem mai departe de forme si voluptati estetice, inspre odihna si clatirea mintii si ochiului.

***

Aparent, toate seamana intre ele: toate au, in colturile acoperisului acele coarne de plug sau de jivina usor agresiva de care pomeneste si Loti in insemnarile lui de la Angkor - am sa revin cu siguranta la asta de luni incolo. Rezultatul unei contabilitati afectuoase ar fi pesemne un evantai de arabescuri asezate cu un exemplar simt al masurii pe vreun valtrap.

Dupa o zi si jumatate am priceput ca nu ceea ce vede ochiul e important.

Ci ceea ce simte inima, cu mintea golita de ganduri. Iar dincolo de orice altceva, inima isi trage sufletul, pentru ca stie ca a ajuns unde se cade.

Mirandu-se totusi ca a meritat, nu se stie cum, una ca asta.

***

Si pentru ca astea sunt totusi niste insemnari la cald, conteaza sa se stie ca Xieng Mouane, adica pagoda prima si de vizavi de casa are o minunata scoala de arte bonzesti in mijlocul bataturii...

Dincolo de Levant - 67: Mestesuguri

Astazi, mintea mea vestica e pusa la colt cu totul de iscusintele minunate cu care se indreapta spectaculos cele mai stupide betesuguri. Intr-adevar, o ora si jumatate de masaj khmong e de-ajuns pentru ca gripa incipienta sa o ia la sanatoasa.

O simti pur si simplu ca se duce de unde-a venit, prin degetele de la picioare. Temperatura scade, respiri brusc mai bine si realizezi ca nu te grabesti nicaieri.

***

Ca sa va faceti o idee de voltaj, o sa masuram masajul thai de Khao San in decibelii miorlaielilor, iar pe cel traditional lao de la White Lotus in cheia manevrelor de graniceri pe timp de pace.

Ei bine, fata de astea doua - primul util, al doilea sublim in sine - masajul khmong e un fel de antrenament de Green Berets. Fluturele de otel care te primeste zambind cu gura pana la urechi te ia si te face arsice si te lipeste la loc din nou si ca in ziua dintai. Si daca varianta urbana e sugestie si presiune, ora si jumatate de doftoriceala tribala e o extraordinara lectie de empatie.

Cumva, nu se stie cum, dincolo de amanuntele care despart, apare o ciudata forma de comunicare pe care e foarte greu sa o explici. Nu, nu va ganditi la nimic senzual: mana aurie care iti intoarce toate fibrele piciorului cu o precizie tulburatoare pur si simplu stie unde doare si mai ales de ce.

***

Si nu e nevoie de vorbe multe: de la sine, respiratia ta are sa ii raspunda fara gres - cred ca asta este o conditie esentiala. Acolo unde lucrurile sunt dezechilibrate si luate de razna, gestul simplu o sa puie ordine: si probabil ca vorbim despre considerabil mai mult decat o simpla manevra musculara.

O ora si jumatate din momentul in care te-ai tarat inspre sezlongul pufos si plin de perini de sub o fermecatoare sandrama de bambus - la Luang Prabang se egzista si masaj al fresco, heh- te vezi traind din nou.

Credeti ca e putin lucru?

PS: Poza e de la Phatang. Pe astea de astazi n-am avut nicicum vreme sa le trec pe disc.

Dincolo de Levant - 66 : Culori

De peste umar si de ieri dimineata, de la Wat Xieng Thong.

Intr-acolo ma duc fix acuma, pe indelete si fara graba.

Later edit: Recitind in diagonala ultimele bilete m-au cam ingrozit doua greseli de tipar, dintre care una absolut analfabeta.

Azi dimineata, febra: sigur de la galetile cu apa peste toalae, doua zile la rand.

Oh well, de-aia se egzista baie de aburi, nu?

Dincolo de Levant - 65: Le clou de l'affaire

Vorbind despre harmalaia de Bun Pi Mai de la Luang Prabang, ziarul guvernamental si scris in frantuzeste Le Rénovateur are un titlu absolut savuros: La divinité de cette année chevauchera un sanglier.

Scrisesem ieri dimineata intr-un bilet de la cutie ca mi se pare absolut normal sa fie asa. Si ca de obicei, ma grabisem aiurea pe zebra: anul asta, totemul astrologic - daca nu ma insel, inca o data - e cel al Bivolului, si nu rezonabilul si nitel mercantilul Mistret.

In fine, povestea e nemaipomenit de complicata - si totusi, saga celor sapte fecioare si a tatalui lor cel descapatanat va trebui desfirata, la un moment dat. Insa acum, as face probabil mai bine sa pornesc inspre fericirile zilei.

Astazi, una foarte speciala, pesemne cea mai fragila dintre toate: de gasit un lotus plutind pe un iaz, langa o pagoda.

Am doua banuieli si poate am noroc si de data asta.

Dincolo de Levant - 64: Ramayana de pe strada

Esentiala cortegiului, referinta la Ramayana, si mai precis batalia dintre Rama si Ravana, desi nu bag mana in foc pentru una ca asta.

Tous deux, armés des arcs les plus grands, tous deux versés dans l’art des combats, tous deux les plus adroits entre ceux qui savent lancer une arme de jet, tous deux ils se livrèrent un combat furieux. L’un et l’autre semblaient un océan, qui fait rouler des vagues de flèches comme des flots épouvantables, battus par le souffle du vent sur deux mers ennemies.

De departe, cea mai bon enfant dintre toate transpunerile. Dar lucrul cu adevarat important e ca Ramayana e peste tot: si acuma da, in prostia mea inteleg de ce insistenta.

Dincolo de Levant - 63: Cafeaua de dupa-amiaza

Fiindca inchide pe bune si in plus risc sa mor de inanitie si ma doare fundul de stat pe scaun, poftim o ultima chestie pe ziua de azi.

Cafeaua de dupa-amiaza, pentru mine absolut necesara. Si trebuie sa recunosc: fara panasul nerusinat al primei.

Ne citim maine dupa-amiaza, fara sa stiu exact si cand: orarele, si-asa aleatorii, sunt davantage date peste cap de sarbatori si hatarul proprietarilor.

Mai avem chestii, sa nu cumva sa bombani. Restul de cortegiu si o explicatie mai ampla cu si despre, al doilea wat al zilei - de langa primul, heh.

Doar sa dea dumnezeu sa gasesc un loc decent maine dimineata: azi nu prea am avut parte de asa ceva.

Dincolo de Levant - 62: ... et bonzillons

... ucenici nu neaparat promisi de tot lui Gautama. Calugaria budista este deseori o etapa tranzitorie a vietii barbatesti.

Un sublim serviciu militar, cum ar veni.

Repede, ca inchide muierea taraba, heh.

Dincolo de Levant - 61: Bonzes ...

Repede si pana nu inchid astia pravalia: alaiul de bonzi, cu staret cu tot...

Dincolo de Levant - 60: Armata e cu noi

... uda fleasca, precum tot universul cunoscut si vietatile umblatoare...

Dincolo de Levant -59: Razne

Desi anuntata pentru ora unu, defilarea de chestii alegorice se lasa asteptata. Estimp, ca sa va faceti o idee de vreme, poftim incheietura scribului la doua dupa-amiaza si vreo patruzeci la umbra.

Si ceasurile transpira, nu-i asa?

Dincolo de Levant - 58 : Bun Pi Mai Lao

... Anul Nou lao, dupa cum tot incerc sa va povestesc de vreo doua zile - si nu e evident: infrastructurili, maica, heh.

Si prilejul unor indelungate festivitati: anul asta, guvernul a decis ca se cad nu doar trei zile de sarbatoare - ci o saptamana intreaga.

Nu e de mirare ca foarte multe pravalii sunt inchise: societatea lao e extraordinar de familista si de gregara, in general. Intr-un birt de pilda, numai streinul haleste singur, in mirarea inocenta a asistentei.

***

Bun Pi Mai presupune insa nu numai crapelnita si agrement patriarhal, ci si o serie foarte complicata de gesturi si indatoriri sacre. Despre care am de gand sa povestesc cu de-amanuntul in zilele urmatoare, pentru ca fiecare - de la ceremonia baci si pana la ondoiement - merita o oprire separata.

Deocamdata, astazi si cum am promis, defilarea de Anul Nou, asa cum am apucat-o si privit-o pe malul unui dejun colonial impecabil la Ban Vat Sene.

Unde au si tarte à la rhubarbe: mais franchement, pourquoi tant de haine, hm?

Dincolo de Levant - 57 : Fericiri georgice

Cafea Pakxong, dupa tipicul lao. Numai si numai la Luang Prabang, pe terasa Pasaneyom, adica la coltul dintre chei si piata de alimente, jivine si flori.

Destul de greu de gasit, cu aiureala si ochii carpiti de rigueur - dar fericirea e pe masura sa constati, nu neaparat in ordine: e un ceva atat de pentru cunoscatori, ca la ora sapte si jumatate nu se egzista niciun picior farang prin imprejurimi.

Iar cafegioaica se poarta fix ca toate vestalele de pe lumea asta: un pic botoasa si aferata. Este, doar, detinatoarea desavarsita a unui mare mister, pas vrai?

Si in plus, raportul de forte e clar: musteriul e victima impenitenta, el are nevoie de ea. Si niciodata invers, heh.

***

Alors, nitica didactica: cafeaua lao este un ceva ametitor. Si care contine, in ampla de-a valma si de-a razna poetica: un polonic de lapte condensat aruncat aproape cu nepasare in fundul paharului de un leu, o infuzie de Pakxong tinuta la cald pe o plita de carbuni si pe urma strecurata cu un fel de ciorap de tifon sau panza deasa - absolut dubios: dar ce, credeti ca mamaia de la Memish functioneaza altfel?

Si dupa capriciul zilei, fazele lunii, mutra clientului si indicele higrometric: inca un polonic sau doua de apa fierbinte, zvarlite in ultima secunda si aproape in poala ta.

Na, haram harap: na bre si te satura.

***

Liniste. Uaf, mmh, orgasm heh si fara stop, fir-ar mama ei de viata in lanturi. In ciuda - sau poate tocmai din cauza - siktirului aristocratic cu care e pregatita, cafeaua asta nu seamana cu absolut nimic altceva, cale de cel putin trei sisteme solare de-acum incolo.

Echilibrul dintre parsivenia sucriera a laptelui condensat si aromeala teapana a boabei de Pakxong: perfect.

Trezirea e contondenta, surprinsa, imediata. Si restul, mai bine liniste: ca devenim obsceni, de-a binelea.

Dincolo de Levant - 56 :... o vizita furtiva...

.... dupa reteta adusa cu posta la cutie: la Wat Xiengmouane, adica vizavi de casa, cu puturosenie somnoroasa si curiozitate reala.

Vizita ramane insa furtiva, pentru ca ispita e mult mai mare sa faci dreapta si pe urma stanga si pe urma iarasi stanga, pe cheiul Mekongului, inspre...

Dincolo de Levant - 55: Dis de dimineata...

... coborat lenes treptele de la Sayo, pe la vreo sapte si un sfert, pentru un hatar si jumatate, in cheie matinala.

Iar aici trebuie neaparat adaugat ca da, dincolo de Levant, cazarile sunt extraordinar de importante, desi standardul general e cel al unei curatenii civilizate. Dar sarmul creste considerabil atunci cand ai parte nu de fericirea mestecata de gata a lantului hotelier de lux: ci de case cu povesti si oameni si vieti in spate.

***

Desi nu era alegerea mea principala - dar ce sa-i faci, daca ajungi in ultimul hal de epuizare si birjarul te arunca acolo ca pe valiza de lost'n found, heh - Sayo s-a dovedit pana acum la indemana tipicului orasului, adica foarte aproape de strada Sakkarine - echivalenta lui Nam Phou de la Vientiane - si cu personal amabil si cu camere geniale: mari si aerisite.

Si cu poveste: in vitrina, poza bunicului in chip de cadet Saint-Cyrien face toti banii. Absolument.

Dincolo de Levant - 54 : De unde se apuca si cu ce se mananca Luang Prabang

In lumea unor echivalente topografice, Luang Prabang - fosta capitala a monarhiei lao - ar putea fi corespondentul asiatic al Sintrei, Pelesului sau chiar nalucilor de la Versailles.

Mnu si nu prea, insa: poate e si vina incarcaturii neobisnuit de electrice a saptamanii asteia de An Nou. Insa spre deosebire de tihna resemnata si reactiunea de o nostalgica savoare a tuturor capitalelor si vilegiaturilor nobiliare decazute, Luang Prabang e un loc de o intensa vibratie vitala.

Si panza de fond a unei formidabile revanse, daca ne gandim ca orasul renaste odata cu recunoasterea UNESCO - e induiosator, de-altfel, sa vezi cum lumea chiar crede in chestia asta cu o grija impresionanta - si cu reintoarcerea unor pragmatisme de guvernamant.

A la manière de l'oncle Deng et non pas de l'oncle Ho, d'ailleurs.

***

Ceea ce la Vientiane e tihna, chiaroscuro si demi-teinte, devine la Luang Prabang valtrap si brocart greu, vecin lui Rembrandt, vanzoleala vie si culoare.

Culori peste tot, in complicate coduri vizuale: de la sofranul mantiilor bonzesti si pana la verdele strecurat mai peste tot.

Contrastul asta nu e o opozitie: Vientiane si Luang Prabang sunt cei doi versanti inseparabili ai misterului asta sufletesc de se cheama Laos.

Fara Vientiane, Luang Prabang ar fi poate si numai vreun ceva folcloric, un happening de oras in care incepi deja sa cauti localnicii de hangii.

Fara Luang Prabang si ceea ce el reprezinta la scara unei istorii si identitati, Vientiane ar fi poate si numai vreun contoar de perceptie fiscala, halta de postalion fumuriu in plina brousse de cinabru si jad.

***

Nu, domnule Dumneata: nu se poate alege intre ele, desi starile si resorturile mentale sunt diferite - de la preludiu si pana la tigarea de dupa a capitalei, fireste.

Nu se poate alege. Si, slava domnului, nici nu trebuie asa o tristete.

Colour it is: numaidecat si oarecum sumar, cu parada de Bun Pi Mai si radiografia zilei de azi.

Dincolo de Levant - 53: Vang Vieng sau conceptul de cratima

Presupun ca dupa logica si tipicul unor hagialacuri era nevoie si de asta: o cratima intre doua grozavii. Si prin voia Reactiunii instigatoare, a fost sa fie Vang Vieng - probabil singurul toponim lao caruia i se poate aplica eticheta unor infamii.

Nu fara motiv, fireste : insa si cu jumatate de dreptate. Stiu, domnule ca nu e vina locului in sine si nici oamenilor lui: dar latura asta Bangkokian flower-powerish, ganja & scuipati, yaba & metamphetamines, ma foi - a se sari.

E de mare tristete: slava domnului, localnicii - e atat de clar, ca pana si Neuronul Singuratec s-a prins de asta - si-au pastrat simtul humorului.

***

In afara de faptul ca Vang Vieng se gaseste fix la jumatatea geometrica a drumului dintre Vientiane si Luang Prabang, intr-unul din cele mai spectaculoase peizaje carstice din lume, nu am mai avea absolut nimic de adaugat. Nimic deci despre fericirile altora - la si cu galeata, pe comanda. Si nici despre cazaturile in maieu, pravalite pe cate o axe pillow, cu ochii scursi in televizor si asteptand fara sa astepte dumnezeu stie ce: pizza? mantuirea sufletului? pipa de opiu pe sest si cu voie de la Militia raionului?

Slava domnului ca n-am stat prea mult, de-abia o seara: aproape incepusem sa ma intristez, domnule.

***

Si a doua zi, adica ieri, tranzit cu totul chinuitor inspre Luang Prabang - care nu numai ca merita, ci inmiit de-atat fara nu se poate si nu se egzista. O data in plus, calculul douillet al logicii nu functioneaza insa in Laos: microbuzul e de pe vremea lui Pazvante, iar soferul nu porneste nicicum pana nu il umple pana la refuz. Ieri, cu o interesanta juxtapunere intre trei capre din Dallas TX, subsemnata, doua fetite hmong cu mama lor si trei gaini resemnate intr-un gratar de plasa, trei vienezi si vreo doua englezoaice.

Sase ore mai tarziu, da dumnezeu si ajungi: facut praf, ca batut cu ciocanul de snitele, pe jumatate mort si fara speranta de hidratare.

Dar ajungi si asta e cel mai important lucru din lume.

Unde anume?

Unde se cerea, neaparat. Si asta e lucrul cu adevarat important, dupa cum o sa povestim imediat: doar sa croim pozele pe masura ferestrei, ca altfel ne apuca Joia Verde, fara indoiala.

Dincolo de Levant - 52 : Hataruri, la zi

Se cere insistent o lista cu hatarurile dihaniei aduse la zi, ceea ce si facem: adaugand la asta nuanta ca, pentru Serai, lucrurile astea marunte dar care schimba totul in frastica diurna nu sunt numai voluptati, ci si mai degraba binecuvantari.

In cel mai solemn sens al cuvantului, cum ii sade bine unui adevarat hagialac.

Si, inainte de orice altceva, o binecuvantare gasita cu de la sine putere si gustata de fiecare data pana la drojdia sfarsitului de dimineata: vedenia zilnica de pe veranda de la Lani.

Asta ca sa intelegem unele capitulari, nu de alta. Si deocamdata, noapte buna si buna pace: dupa sase ore de drum numai si numai pe serpentine, pricepeti voi ce si cum, heh.

***

Ales o zi (nici prima, nici ultima) fără poze, pentru o contemplare adevărată.
Admirat pagoda Wat Arun, sub lumina amurgului, de pe Chao Phraya.
Jucat o după-amiază cu zmei (wao) la Sanam Luang.
Făcut baie undeva, măcar la picioare, în Mekong.
Învăţat a deosebi şi a recunoaşte triburile lao şi yao.
Vizitat câte două pagode în fiecare zi, respectiv dimineaţa şi după-amiaza, la Luang Prabang.
Băut o ceaşcă de Pakxong, laoţian (foarte neagră, mult lapte condensat) pe o terasă la Luang Prabang .
Desenat cu creion priveliştea la Pak Ou şi la BS sau BP.
Admirat un răsărit şi un apus la Angkor Wat.
Citit The Ballad of East And West de faţă la Angkor Wat.
Identificat vreo scenă de la Ramayana, oriunde la Angkor, fără Lonely Planet.
Sosit pe râu la Battambang şi fabulat diferenţele între rive droite şi rive gauche.
Mers măcar două ore cu trenul (sau nori) în Cambodgia.
Asistat la o slujbă catolică şi colonială, în franceză.
Găsit sau cules, cojit, deschis şi băut dintr-o nucă de cocos.
Găsit un lotus, plutind pe un iaz, lângă o pagodă.
Gustat două fructe indochineze: durian şi pitaya (kaeo mangkon, dragon fruit).
Vorbit franţuzeşte cu un localnic în vârstă.
Învăţat a deosebi cele cinci accente tonale thailandeze, şi a-l recunoaşte pe al şaselea laoţian.
Făcut o donaţie de caritate, de echivalentul lui 100 €, cuiva potrivit.

Later edit: Astazi - joi, zi plina, cu inca un hatar facut, toale ude leoarca de la parada de Bun Pi Mai. Internet precar, cu dughene care se inchid si se deschid in ritmul ceremoniilor diverse ale orasului si sarbatorii. N-are a face, reviu mai incolo de pe o masina mai priceputa decat asta la care scriu acum.

Bref: fericiri, et c'est bien l'essentiel de la chose.

Dincolo de Levant - 51: Bate si ti se va deschide

Este absolut inutil sa cautati acest loc pe vreo harta: nu se egzista, iar la cateva ore dupa ce am plecat de-acolo, inca ma intreb daca nu cumva am visat.

Plecarea intarziata - de standardele temporale asiatice, fara indoiala - din Vientiane riscase, de-altfel sa compromita totul, desi drumul spre Vang Vieng e o incantare a ochiului, care forteaza revizuirea drastica a notiunii de verde.

Insa in momentul in care ajungi in mijlocul dupa-amiezii cu spatele tandari si hainele leoarca, ai vrea probabil mai mult decat orice altceva sa ii spui birjarului sa te duca oriunde, numai sa pui naibii capul jos si sa dormi.

Asa ceva nu se putea, insa si cu niciun chip.

***

Moarta de foame si de sete, am oprit la un moment dat in coasta Phatangului - ultimul reper care se poate, de-altfel, scrie pe foaie fara a dezvalui ceea ce nu se cade.

Aproape as fi ramas acolo, dar hatarurile sunt hataruri. Iar cel de astazi nu voia sa arate decat, nici mai mult si nici mai putin, ca daca bati la poarta de om cerand gazduire, pesemne cineva se va indura sa-ti si deschida.

Sigur, educatiei noastre europene i se face parul maciuca de atata indrazneala: cum adica, sa dai buzna peste niste oameni necunoscuti, si in mijlocul Anului Nou, qui plus est?

Am facut-o si pe asta, totusi, cu un panas de care nu ma credeam in stare: iar rezultatul este formidabil, cu mult peste orice pronostic de un rousseauist optimism.

Pentru ca in momentul in care am coborat din samlor, vazand zambetele copiilor care-mi dadeau binete cu o curiozitate buna, m-am topit cu totul, asa sa stiti.

Ca un loc in care seful de post iti arunca o galeata cu apa - dupa datina chematoare de ploaie, belsug si fertilitate a zilei asteia - racnind a joaca fericita Pi Mai, Pi Mai Lao, nu poate sa fie de rau augur.

Pentru ca nu are cum, heh.

***

Am batut la prima usa, o casa curata si vapsita siniliu - avem si o poza, de peste umar si de la plecare. N-a trebuit mult sa ne si intelegem: bunatatea nobila a oamenilor yao pricepe totul si fara semne.

Am mancat cu ei. Am dormit langa copiii casei pe un fel de prici de bambus usor. Si i-am innebunit cu jocurile simple de noduri ale Colonelului si cartile cu Lenin - sa ma iertati, altceva nu aveam mai potrivit la mine - cumparate din capitala pe jumatate pentru altcineva, de foarte departe.

Si am inteles, dimpreuna cu oamenii astia mai saraci decat saracia si mai fericiti decat fericirile noastre ciunge, ca unele lucruri chiar nu au pret pe lumea asta, domnule.

Este, a nu stiu cata oara, randul meu sa iti multumesc, din tot sufletul.

***

De dimineata, am intins-o pe jos inspre Vang Vieng. Cand esti atat de departe, nu mai conteaza nici rezervarile, nici orarele si cu siguranta nici vreun alt reper posibil.

Maine, Luang Prabang: si ma intreb foarte serios - acuma ce dumnezeu mai urmeaza?

Dincolo de Levant - 50: Impression, soleil couchant

Sala Sunset Khounta e unul din acele locuri in care ai vrea probabil si simultan sa te nasti si sa mori.

Si intr-adevar, nu putem vorbi despre Vientiane fara asa ceva: as spune, de-altfel, ca este mai mult decat o institutie, cum o numeste beizadeaua. Pentru mine, cel putin, terasa de scanduri negeluite, facuta din stinghiile ratacite ale barcilor de pescari, e un monument, dat de buna voie voluptatilor de sfarsit de dupa-amiaza a fiecarei zile.

***

Rabdarea - si probabil curajul! - pietonului care nu se opreste nici la vreuna din terasele de pe Splai si nici in vreo alta bomba cu neoane violente si decibeli asurzitori sunt rasplatite cu varf si indesat la capatul georgic - fiindca lipsit de asfalt - si aproape ocult al cheiului Fa Ngum. La vreun kilometru si jumatate dupa ce treci de o institutie - cat se poate de reala, de data asta - al carei nume i-ar fi placut teribil lui Panait Istrati: Mekong River Commission.

Pe malul celalalt e deja alta tara: Siamul, dinspre care vantul mai aduce, lenes si din vreme in vreme, ecourile serialelor de la ora cinci si ceva. Insa aici suntem pe malul celalalt, unde se respira si se traieste cu totul altfel si pentru nimic in lume spectacolul apusului de soare, care incepe in jur de cinci si jumatate si se ispraveste cam trei sferturi de ceas mai tarziu, nu trebuie irosit.

***

Si pentru ca am luat atat de in serios lucrurile legate de hagialacul asta si-am reusit in mai multe randuri sa-mi golesc cu totul mintea de ganduri - un lucru de care nu ma credeam in stare - am sa mai spun deocamdata doar atat:

Crezusem - si scrisesem cu convingere - ca pe Mekong se aude Bach.

Vorbisem in punga, fireste.

Pe Mekong se aude fix asta, in seri de mare taina a inimii.

Dincolo de Levant - 49: Easy Like Sunday Morning

Zi absolut perfecta, de o cristalina si iresponsabila indolenta, in rutina de care ar mai ramane sa va povestesc multe lucruri - si se va face - si cu bucuria unui bilet fermecator al serii, la cutie.

Nu e nevoie de multe lucruri pesemne ca sa fii cu totul si cu totul fericit. Insa - si aici e toata smecheria, imi pare - starea de fericire e una destul de greu de deprins.

Pana ma intorc in fata calculatorului, adica probabil miercuri dupa-amiaza, cu bilete noi si mai iscusit taiate, toate gandurile mele bune de pe o ulita care a devenit intr-o saptamana cu totul indispensabila: Settathirat.

Si sa nu fiti cuminti: il semblerait que cela donne des rides.

Dincolo de Levant - 48: Et un avant-goût du bonheur

Pana apuc sa scriu si despre altceva, poftim doar un teaser a ceea ce se poate vedea in fiecare seara de pe terasa birtului Sala Sunset Khounta, la capatul cheiului Pha Ngoum.

Neaparat inainte si insotind apusul de soare de pe Mekong: care - dupa cum stim deja- e cel mai somptuos si secret moment al zilei, in Levantul de dincolo de Levant.

Sigur, putem scrie pagini in sir - am fi si scris, daca nu ne-ar fi pocnit o lene pamucoasa, cum spui dumneata, ceea ce e probabil de foarte bine, heh.

Dar parca tot mai bine e sa stai si sa bagi la inima, cu varf si indesat.

***

Pentru ca singura lacomie admisibila intr-un astfel de loc e numai si numai cea -bine temperata - a simturilor. Si sa ne iertati daca lucrurile par dezlanate, cateodata: entuziasmul - am putea spune - e pe masura.

Dar acum si aici suntem cu totul si cu totul dincolo de entuziasm, boieri dumneavoastra.

Nous sommes, comme je vais sans doute le redire je ne sais combien de fois, dans les Territoires Autonomes du Rêve.

Dincolo de Levant - 47: Fermecatoarea bucla de pe pod

Podul Prieteniei de la Nong Khai e probabil una din cele mai tropaite cai de acces in Laos.

Imediat dupa ce treci Mekongul - unremarkable, doar v-am spus: spectacolul e in alta parte, dar despre asta, ceva mai tarziu, pentru ca e un lucru foarte important - sensul de circulatie se schimba: dinspre cel britanic, spre tipicul frantuzesc.


Se egzista chiar o bucla fermecatoare, mi se soptise inainte de plecare: poftim si iat-o, de peste umar si din autobuzul care te trece vamile vazduhului - fix asa si e, hm - cu nici nu mai stiu cat, dar in orice caz o mizerie, neglijabila.

***

Ca se mai intampla un ceva la Vientiane si asta chiar e dubios: nu numai ca incepi sa ierti pe toata lumea - poate ca asta are de-a face si cu Pastele, dumnezeu mai stie, heh.

La Vientiane, incepi sa uiti: cu o pofta incredibila de sine si de foarte putine alte repere. Care trecute prin sita asta lotofaga - eu crezusem ca d-ta te rasfeti, domnule, cu vorba asta! - apar numaidecat drept fundamentale si de neocolit.

Trebuie probabil sa ajungi in Asia ca sa realizezi din cate prostii si scorii fara consecinta e facuta realitatea de-acasa. Si va rog sa ma credeti: nu credeam sa ajung sa scriu una ca asta.

Nu eu si niciodata, heh.

Dincolo de Levant - 46: Ceea ce se vede din tren

Asa cum sunt ele, anume credule si impresionabile si pe picior, insemnarile astea la cald ale unei expeditii nu puteau - totusi - sa treaca peste unele rascruci.

Si e foarte bine ca am fost trasa de maneca, heh: cum obisnuiesc sa spun in situatii din astea - da-i inainte, beizadea.

***

Unul din motivele pentru care se cerea neaparat ca trecerea din Thailanda in Laos sa se intample cu trenul de noapte este voluptatea peisagistica de la trezire. Dupa aproape o saptamana intr-un oras vibrant si usor incoerent cum e Bangkokul, senzatia de liniste, de capitulare, bref: de alunecare serafica in alt timp - sau mai degraba, in alt rost temporal - e privilegiul diminetii de traversare a nordului Siamului, de se cheama Issan.

Contrastul e absolut, iar frumusetea asta aproape nefireasca mintii europene se traduce imediat intr-o suava stare de abandon amniotic, de lingoare buna si de visare cu mintea si ochii deschisi.

***

Cum am mai scris, de-altfel, intr-un bilet si in recunostinta nemaipomenit si bucuros de indatorata: poteci de cinabru si orezarii de jad.

Songe à la douceur, heh. O dulceata si o fericire pe care granita nu face de-altfel decat sa le exacerbeze in ultimul hal, dupa cum tot povestim.

Dincolo de Levant - 45: Vientiane, 12:30 p.m.

Rutina pranzului cere o imersiune in vreo bomba alimentara lao pentru lao de pe Settathirat- o experienta care se cere ea insasi povestita separat.

Sau un experiment de post-colonial social gazing la Khop Chai Deu, despre care am mai pomenit si zilele trecute.

Khop Chai Deu inseamna multumesc in lao - subsemnata nu uita niciodata sa adauge si lai lai, adica mult sau frumos, in coada, pentru eufonie si curtenia de rigoare- si daca il credem pe the authoritative beizadea, e un loc cu istorie si - fireste - istorii nenumarate:

"...terasa legendară de la Khop Chai Deu, tot cu aură de instituţie. Este locul prin excelenţă pentru a socializa, to see and to be seen, şi mai ales pentru a... învăţa. Aici un lazy aftermeal este extraordinar, cu atât mai mult dacă eşti bărbat versat în delicateţile biliardului franţuzesc şi te amuză să-i ameţeşti pe câţiva localnici la brutalul biliard american, heh; şi cu toate astea, orele înainte de închidere, seara, sunt de departe cele mai interesante: fii atentă la mişcările clienţilor farang şi ale domnişoarelor laoţiene şi o să începi să înţelegi multe lucruri.

Din păcate, restaurantului i-a mers mereu prea bine şi în loc să-şi fi păstrat esenţa Theroux s-a sofisticat excesiv. Chiar şi aşa, merită în continuare."

***

Cu mana pe inima, pot sa confirm - daca ar mai fi cumva nevoie: Dihania nu se inseala absolut niciodata, cand vine vorba de lucruri din astea.

Asa ca eu am sa vorbesc nitel si numai despre haleala. Insa mai incolo, pentru ca intre timp ploaia a si stat.

Apropo, ploile de Vientiane sunt usor mai solemne decat variatiunile thai, fara sa iasa din conventia unor meteorologii cu totul ludice.

Dincolo de Levant - 44: Vientiane, 8:45 a.m

Patru si jumatate, ploua de rupe: sa mai povestim cate ceva.

La intoarcere, se cer neaparat salutate de peste umar bravele si neobositele florarese ale locului. Care de dimineata pana seara pregatesc pe masura boboci de lotusi si impletituri in forma de tiara pentru ofrandele zilnice de la wat...

Dincolo de Levant - 43: Vientiane 8:30 a.m

...et de la volaille expiatoire, cheap protein for the masses.

De-altfel e surprinzatoare - in special mie care nu sufera nicicum haleala cu pene - maiestria lao la gratarit diverse si aproape orice. Se spune, de-altfel si nu fara putina rautate, ca in provincie poti gasi si veverite fripte sau dumnezeu mai stie ce altceva.

Iar bucataria de Vientiane este ea insasi o sinteza in sinteza, fara greseala fundamentala a unui fusion, dar cu asimilarea cuminte a tuturor influentelor posibile si imaginabile.

Insa despre ea, mai incolo si pe indelete, ca n-o sa va para rau.

Dincolo de Levant - 42: Vientiane, 8:25 a.m.

...unde inca de la coltul strazii, incepe lungul, coloratul si parfumatul sir de improvizatii mercantile.

Aici, o doamna aprozar, fix in fata unei alte naluci si urme coloniale de-i zice Recette Générale des Postes du Laos...

Dincolo de Levant - 41: Vientiane 8:20 a.m.

...facem iarasi stanga pe avenue Lane Xang, adica bulevardul Un milion de elefanti, dupa numele regatului medieval al lui Pha Ngoum (Regatul Milionului de Elefanti sub o Umbrela Alba - sa nu te topesti, zau asa?).

Lane Xang care leaga - cu ambitii de sistematizare urbana - palatul prezidential, adica fosta resedinta a guvernoratului frantuzesc. Si absolut delirantul Patuxai, adica - hm, cum sa-i spun - copia deturnata in cheie indochineza a Arcului de Triumf parizian.

Pe Lane Xang gasesti: singura statie de taxiuri din oras, o droaie de ministere si de banci - preferatul meu e Oficiul National al Padurilor, undeva in spatele bulevardului si vizavi de o crasma cu manele indochineze: spectacolul de seara e absolut extraordinar, cateva ambasade dintre care a Frantei e pesemne cea mai frumoasa...

Si, a doua la dreapta, harmalaia de la Talat Sao...

Dincolo de Levant - 40: Vientiane 8:15 a.m

In vagi regrete, facem stanga de la Nam Phou inapoi pe Settathirat, unde ne uitam de peste umar la un indicator care precis ii place cuiva, heh.

Doua locuri fermecatoare, de-altfel vecinele Nam Phou si Settathirat, desi din doua ratiuni diferite. Prima, pentru ca e gazda celor mai bune carciumi, cafenele si birturi din oras - toate atrase de taietura minuscula, circulara si subprefectoriala a rondului asta fermecator. Rezultatul tine deopotriva de Luberon si Gomora si este evident ca da adictie aproape imediat.

Cat despre Settathirat, fie suficient sa adaug ca e o fermecatoare juxtapunere de foste magazii, debarale si pravalii coloniale, ca sa intelegeti de ce fiecare dimineata a mea de aici e o absoluta binecuvantare narativa.

Trecem de moschee, trecem de Directia pentru Circulatie Rutiera si de - morte de rire - Ministerul Culturii si...

Dincolo de Levant - 39: Vientiane, 8:10 a.m.

... sau la croitorii care taie haine sur mesure si dis-de-dimineata, intr-o fosta fumerie d'opium, cum povesteam ieri...

... si de fapt mi-e un somn si o lene de nu se mai poate, asa ca partea a doua urmeaza maine la trezire, dupa cafeaua de dimineata, bonzii de la cafeneaua internet, doamna care deretica...hai ca stiti restul, de-acuma, heh.

Acusi cotim inapoi pe Setthathirat, inspre iarmaroc: ce credeati? Si serios, merita cu varf si indesat.

Dincolo de Levant - 38 : Vientiane, 8:05 a.m

... sau ii dam binete doamnei care deretica la coltul strazii cu aerul ca face tai-chi...

Dincolo de Levant, 37: Vientiane, 8:00 a.m

Dimineata, pe rue Pangkham - cea mai frantuzeasca din oras, pretinde Dihania...

...ne uitam la semne de circulatie altfel...

Dincolo de Levant - 36: Vientiane, ora 7:15, a.m

Mettre un pied devant l'autre: foarte greu, dupa ce ai dormit cu o voluptate suspecta - sa scriem pe sleau: catifelata - de care uitasei cu desavarsire.

Dar cafeaua de dimineata te asteapta si nu se cade sa ii tragi clapa. Un ritual prescris in cele mai marunte detalii o ceruse zilnica si foarte neagra, la Scandinavian Bakery, fix in mijlocul fermecatorului rond-point de la Nam Phou.

Pe drum, agale, observi lenes cum incep sa se ridice si ultimele storuri de pravalii. Cum se grabesc spre scoala palcuri disciplinate de pionieri. Sau, in fine, cum bonzii - de toate varstele - incep sa iasa din chilii si se duc sa isi citeasca mailul in cafeneaua cu de de toate de vizavi sau sa cumpere ziarul zilei de la coltul strazii.

***

Douazeci de minute mai devale, parca - parca? - ai incepe sa fii de acord cu locutiunea avoir les yeux en face des trous. Cafeaua - obligatoriu din partea locului, adica rasnita nitel mai gros decat acasa; si Pakxong, adica ehrm, despre asta sa nu anticipam, e absolut fenomenala. Les viennoiseries, induiosatoare, ca peste tot pe lume: dar cu sentimentul unei ciudatenii pentru un spatiu cultural si alimentar care apartine definitiv - si cu mari delicii ascunse - orezului si orezariilor.

Si uite-asa, hodoronc tronc si fara niciun precedent, pe cand iti treci linistita cadenta diminetii cu Vientiane Times sau Bangkok Post sub nas, ei bine, te pomenesti ca n-ai mai vrea sa fii nicaieri altundeva pe lume, ca aici ai putea oricand sa o iei de la capat...

Si ca da: orice s-ar spune, aceasta este, totusi, o poveste de dragoste.

Dincolo de Levant - 35: Vientiane, ora 5:30, a.m

Instigata zdravan, m-am gandit sa va arat pe cat se poate cum arata o zi in orasul asta minunat.

Dar mai intai de orice altceva, o explicatie absolut indispensabila: nicaieri rutina nu e mai dulce, farnientele mai cu profit si siestele mai dense si serafice deopotriva.

Nicaieri ca aici, se intelege.

***

La ora cinci jumate, in camera sapte a caravanseraiului de la Lani se doarme tun. In principiu dupa vreo trei dusuri si o sesiune de foiala avers/revers/avers, pentru ca ventilatorul din tavan nu prea face fata aburelii tropicale din aer.

Si pe cand bantuim cu gratie pe toti coclaurii lumii - ah, va trebui scris la un moment dat si ce poate omul visa in Laos, heh - orasul se trezeste brusc. Culcata odata cu gainile, Indochina asculta dintotdeauna de legitatea diminetilor active, foarte devreme.

***

Nici nu s-ar putea altfel: de la vreo zece si ceva incolo soarele bate asa de tare in teasta, ca e aproape imposibil sa te mai deplasezi cumsecade si dintr-un punct A intr-unul B, fara cel putin o jumatate de litru de apa rece. Imediat evaporata prin haine, asta sa ne intelegem.

Dar pret de vreo patru ceasuri si ceva, Vientiane devine scena unora din cele mai mai frumoase si sincere dimineti ale lumii acesteia.

Ia sa vedem...

Dincolo de Levant - 34: Les cloches de Rome

Cu toate ca e dus departe, Seraiul nu uita de unele lucruri si rosturi esentiale.

Ce dimanche, on va entendre les cloches de Rome. Et je n'aurais jamais cru que ceci pourrait m'arriver aux Tropiques.

O mare fericire - da, domnule: beatitudine e un cuvant mai bun, in adevar - pe care v-o doresc si voua: tropice in suflet si mai putina incrancenare.

Joyeuses Pâques, à toutes et à tous. Iar pravoslavnicilor, Florii cu soare.

***

Plimbandu-ma astazi pe rue Gallieni dupa urme coloniale, dau peste parohia apostolica si romana a orasului, zarita peste umar inca de la sosire.

In fata usii, inlemnesc: pe biserica o cheama fix la fel ca pe aia a mea de acasa - Sacré-Cœur. Ca sa nu mai vorbim ca si seamana, cu fermecatorul lor aer de misiune usor resemnata cu sine.

Mais le hasard n'existe pas, hm.

Maine la opt si jumatate seara, slujba. Si desi e in englezeste si lao, de-abia astept. Un formidable pendant de mes Pâques toscanes, il y a vraiment longtemps de cela; et si ca se trouve, dans une autre vie.

PS: Iar ca lucrurile sa fie si mai interesante, maine incepe Anul Nou lao, iar harmalaia dureaza vreo saptamana. Ati fost preveniti, heh.

Dincolo de Levant - 33: Une mise au point

Nici nu apucase bine sa se usuce cerneala de pe biletul de mai jos, si Dihania se simti datoare sa dea o replica - fireste, in dulcele stil clasic, de o impecabila diagnoza si sarcastica eruditie.

Pe amandoua le va nega cu o miscare lenta a incheieturii mainii drepte. Insa nu se poate trece peste o demonstratie de un scaparator simt al nuantei: asa ca o adaug aici, aproape asa cum am primit-o la cutie.

Si asta nu numai pentru ca - a cata oara? - domnul beizadea Pantazi met les pendules de la spéculation à l’heure de la vérité. Ci si pentru ca - je persiste et signe - altfel nu se poate si nu se egzista.

***

Nu este foarte precisă lecţia de istorie, mademoiselle. Francezilor nu le prea păsa de intenţiile siameze faţă de regatul lao; nu le prea păsa, de fapt, de nimic care să nu fi fost Annam, Tonchin şi Cocinchina (aşa este corect să se vorbească despre Vietnamul acelei epoci). Verifică de pildă câte şcoli, căci de universităţi nici nu mai întreb, au construit în Cambodgia şi Laos ca să întindă francofonia. Heh.

Deja cu peste un sfert de veac înainte de stabilirea coloniei, francezii ajunseseră la concluzia că n-aveau cum să scoată niciun fel de productivitate din Laos: nu aveau metale, ţara era prea muntoasă pentru a se gândi la un sistem de agricultură latifundiară, iar Mekongul nu era bun pentru navigare comercială. Mai urma o mare surpriză, când au realizat că nu toţi indochinezii lucrau ca anamiţii; de atunci se trage celebrul dicton despre a planta, a privi şi a asculta orezul. Nu degeaba, exporturile laoţiene n-au însemnat niciodată pe vremea colonială mai mult decât 1% din regiune.

Laos era pentru francezi -asta este literal- meleagul lotofagilor, iar funcţionarii destinaţi acolo aveau reputaţia de a fi cei mai destrăbălaţi din Indochina. Mai bine de încă un sfert de veac după plecarea de facto a francezilor, Theroux scria că la Vientiane bordelurile erau mai curate decât hotelurile, marijuana mai ieftină decât tutunul, şi opiul mai uşor de găsit decât o halbă de bere. Din cauza asta şi din lipsa de proiecte, pe vremea aia n-au fost niciodată în Laos mai mult de vreo 500 de francezi, probabil chiar mai puţini decât acum.

Intenţiile adevărate ale francezilor în legătură cu Laos erau în primul rând să creeze o barieră faţă de avansul britanic, care domina Birmania şi ţintea cu ochiul drept Siamul, şi în al doilea rând să încerce să mănânce bucata nord-est a Siamului, după ce deja anexaseră Cambodgiei o parte din est (Siem Reap şi împrejurimi). În alte cuvinte, ţinteau şi ei Siamul cu ochiul stâng, dar mereu cu grija şi gândul să nu fie lipiţi de nicio colonie britanică.

Cât despre laoţieni, heh, doar ai început să ştii cum sunt. Singurele probleme pe care le-au avut cu francezii au fost legate de impoziţia economiei de piaţă, care îi obliga să-şi plătească taxele cu bani în loc de produse, şi de încercările de anamizare a ţării, care au marginalizat importanţa laoţienilor în propria lor ţară (deşi de altminteri şi într-un mod natural, migrările de negustori chinezi, tonchinezi şi anamiţi în Laos existau cu mult timp înainte de stabilirea coloniei). În rest au dus-o bine cu francezii şi chiar nu i-a prea interesat decât foarte târziu nici aversiunea vecinilor faţă de metropolă, nici mişcările comuniste.

Ei ascultau orezul, încă o dată.

Poza, de la Wat Si Saket si de ieri dupa-amiaza.

Dincolo de Levant - 32 : Privirea cuceritorului si cordonul sanitar

-... et maintenant que je te raconte, cocotte, incepuse G. la un moment dat pe terasa de la Rostand. Je me suis trouvé une petite Laotienne, vraiment mignonne et pas trop farouche, puis bon tu vois, cela marchait pas trop mal entre nous, je m'entends et tu vois ce que je veux dire, alors cocotte, je ne vois pas du tout comment on a pu tout foutre en l'air en cinq minutes, merde quoi.

- Allez, raconte... si cela se trouve, hein, on en tirera quelque chose.

In ciuda faptului ca e de nesuportat pentru foarte multa lume - je ne vois toujours pas pourquoi tu me causes, toi - G., care in fond e un tip formidabil - mai putin o latura politieneasca imposibil de reprimat - chiar are o problema de ...hm, cum sa-i spunem...dialog intercultural, in dupa amiaza asta de mai a unor examene.

- Ben je sais pas moi, d'abord - aici G. simte nevoia, foarte frantuzeasca, sa se apropie de urechea confidenta - ils sont bizarres. Ses parents, hyper stricts et puis je sais pas, ils vivent pas comme nous, quoi. Elle, elle doit tout le temps aller voir des tantes en banlieue le dimanche, et tu peux pas imaginer combien d'oncles et de tantes ils ont, ces gens. Et moi, à attendre comme un con, des journées et des journées entières un coup de fil, quelque chose, alors que mademoiselle n'en avait rien à cirer. Puis bon, mardi dernier j'en ai eu marre et je lui ai dit banco: poupée, je ne vis pas selon les phases de la lune, moi. Et là, elle me sort, genre tu vois je pleure sans larmes, j'ai rien compris mais je pense que c'est assez grave, au fait, tu n'aurais pas une clope?

- Heh. Je vois, G. Toujours aussi radin, vieux.

Tabachera sta deschisa pe masa de cel putin un sfert de ora, imbietoare si boieroasa. Epuizat de povestea cu afect, G. se repede la ea cu un oftat de autocompasiune pofticioasa, fix asa cum vorbeste: ca toti juristii - tocat, vitriolat si cateodata fara sir.

- Hm, dis donc toi: ils sortent d'où, ces gens?

- Voyons, G. : des colonies, non?

- Ah bon? On avait colonisé le Laos?

Cand naiba, parca ar urma sa intrebe. Si sa i se raspunda, cum se si cuvine de-altfel situatiei: in repriza intaia, draga.

Restul anecdotei nu mai are nicio importanta, vraiment, desi - veti vedea- in ea apare deja acel sentiment neplacut al privirii pe care cuceritorul o arunca furtiv inspre cordonul sanitar. Important este, de-altfel, ca probabil pe putin sase G. din zece ai zilelor noastre n-ar mai sti ca tara celui un milion de elefanti chiar a fost la un moment dat parte a acestei minunate fictiuni mentale de se cheama l'Empire colonial français.

***

Din punct de vedere strict istoric, anexarea - fara prea mare balamuc si in cheie sadea bizantina - a Laosului de catre Franta nu e decat o investitie destul de proasta. In momentul in care Auguste Pavie, pe atunci vice-consul al Frantei la Luang Prabang ii ofera, la 1893, protectia tarii sale regelui Oun Kham, calculele politice nu merg mai departe de crearea unui cordon sanitar la frontiera cu un Siam foarte ambitios si vocal.


Cordon sanitar, zona gri: ce vorbe urate, si totusi. Exasperati de relaxarea mentala a localnicilor, francezii se gandesc la un moment dat sa sporeasca populatia capitalei cu anamiti si tonkinezi, mai muncitori, chibzuiti si adunati decat poeticii si duiosii lao. Insa, foarte curand, izbucneste Primul Razboi Mondial, asa ca realitatea de la Vientiane nu numai ca inceteaza de a mai fi o prioritate, ba chiar isi pierde si statutul de detaliu incert al unei epopei cu picior mare si suflet mic.

In anii treizeci, Laosul e gaura neagra a finantelor indochineze: nimic nu merge, nimic nu se leaga. Intrebate, cele doua siruri de naga de pe scarile de la Wat Si Saket, ar sti cu siguranta sa spuna ca locul asta nu-i vrea cu totul pe albi: insa Franta se incapataneaza sa viseze, incremenita in proiecte fara niciun fel de eficienta pe termen mediu si lung.

Teritoriul are nevoie de scoli, spitale si canalizare: dar capetele patrate de la Paris se gandesc la autostrazi si extinderea suprafetei agricole utile. Gestiunea e din ce in ce mai greoaie, mai lenta si mai costisitoare: de-altfel, sarmul locului nu ajuta pe nimeni. Intr-un loc ca asta, nici macar jandarmului nu-i mai da prin minte sa fluiere dupa contravenienti.

Totusi, cu acea indoiala de dupa comiterea unei tampenii, francezii vor incerca totusi ceva mai substantial: e drept ca Ðiện Biên Phủ bate la usa si evident, este mult, mult prea tarziu.

***

Extraordinarul paradox al acestei situatii - dar oare nu se intampla asta, pastrand proportiile, si la Bucuresti? - este ca dispretului relativ al Frantei, mentalitatea locala ii raspunde cu o induiosatoare fidelitate si o lipsa de ranchiuna care ar trebui sa ne puie pe ganduri. In 2009, actele oficiale laotiene sunt redactate in continuare bilingv, dupa cum tot asa sunt si indicatoarele stradale, ziarele si - ia sa verific - nu, bancnotele totusi nu.

Pe strada, nu prea se mai vorbeste frantuzeste: engleza, mi se explica, e o garantie automata a unei vieti mai confortabile, iar parintii platesc bani grei pe meditatiile copiilor. Din vreme in vreme, vreun ambasador din cale-afara de ambitios reuseste sa deblocheze sume mici de bani pentru cate un proiect bilateral fara urmari coplesitoare. Si zeci si sute de G. iau in fiecare an si inconstient drumul asta al Damascului, fara sa-si mai aduca aminte de altceva decat Beerlao si masaj.

Nefiind bautoare de bere, pot totusi povesti cate ceva despre masajul traditional. Sunteti preveniti: care se gandeste la prostii, si-o ia cu supliment din partea casei. Insa pe seara, pentru ca mi s-a facut o foame sora cu moartea si - hai sa va scandalizez de tot, nu? - ma asteapta o portie de lacuste prajite la Khop Chai Deu, adica next door.

I can assure you they're way better than peanuts, heh.

Dincolo de Levant - 31:Un coup de soleil en plein cœur

Dar sa incepem cu esentialul: am negociat si am hotarat, cu o fericire de care nu ma mai credeam in stare de multa vreme, inca trei nopti la Vientiane.

Adica pana pe 13 aprilie de dimineata.

Merita intreit, din motive pe care le vom povesti pe indelete in zilele urmatoare.

Cu ocazia asta, graficul Dopplr din stanga foii minte nerusinat - si imi e o lene patenta sa ma apuc sa il modific.

Hm, nu prea merge descarcatul de poze in seara asta. Sa vedem, sa ne organizam, heh.

Later edit: Dupa o ora de masaj traditional lao, nu prea ma tenteaza sa ma apuc acuma de butonat. Si mi-e un somn de mor. Si mi-e o fericire asa de nerusinata, incat mai bine va povestesc despre astea maine la prima ora: adica fix atunci cand voi dormiti, du sommeil du juste.

Vineri la pranz: rezolvat elegant problema pozelor: asta e o locuinta bonzeasca de la Wat Si Saket. Hai inainte cu povestile, asadar.

Dincolo de Levant - 30: Pudorile lui Ho Chi Minh

A doua [ tema pentru acasa] te va trimite destul de aproape de White Lotus, unde va trebui să afli istoria unei alte clădiri istorice: Atomic. Prin asta, sper, vei putea rezolva şi voluptatea de a vorbi în franceză.

Also sprach dihania pantasensis: et vlan.

Ei asta-i buna, acuma et quel culot et truc possible - de unde mama naibii sa fac eu rost de confabulare amabila?

Même si bon, admettons: ce pays de Cocagne en plein milieu de la Carte du Tendre encourage ce genre de recel narratif.

Dezlegarea - si ea destul de incetosata, o sa vedeti imediat domnule Dumneata - problemei a aparut unde o asteptam mai putin: in fata unei tarabe de panzeturi din iarmarocul local de la Talat Sao.

***

Talat Sao este un teritoriu al lipsei de pertinenta economica si de masura, tout court. Fostul magazin universal maoist unde au crescut peste noapte tarabe de telefoane celulare traficate si panzeturi la pret de specula, ne ofera - intr-una din cele mai pe nedrept napastuite tari ale lumii - spectacolul unei bunastari gonflabile si etirabile dupa voie.

Dar sa ne intelegem: numai si numai cu conditia de a avea in buzunar cam de trei ori salariul mediu lunar.

In spatele complexului - heh, va mai aduceti aminte? - se insira o alta planeta, fermecatoare, a pietei de zarzavat si de gros, care-si disputa aprig hegemonia locala cu autogara de unde pleaca mai toate cursele spre nordul tarii - adica unde o intinde si naroada cu moartea-n suflet poimaine.

Ei, o raita indelungata pe-acolo e o experienta care nu trebuie ratata sub nicio forma si pentru nimic in lume.

Astazi, m-am tocmit pe muteste cu muierile lao care sedeau pe ciuci pe marginea soselei si mestecau impavide niste coji de lemn dulce - sper sa nu scriu tampenii, ca iar o sa rada cineva. Panzeturile lor au culori si mai ales arabescuri absolut extraordinare: daruri pentru vasilise de la capatul lumii si nimic altceva.

***

Cum as fi putut sa rezist? Voi ati fi rezistat, stimate cititoare? In orisice muiere, chiar pantalonata comod si tunsa cu ciobul de vilegiatura tropicala, apare o voce subtiratica si foarte dubioasa, care incepe sa racaie insistent: vreau si eu... vreau si eu.... dar vreau si eu fusta din aia...

Fusta din aia, adica o panza taraneasca lao - seamana cu cele din Banat, dar gata, am tacut - petrecuta peste solduri cu o linie...mmm... si cu o gratie....ooooh...asadar: n-auzi? vreau si eu.

Am luat. Doua: una e data deja la croitoreasa. Croitoreasa din targul de gros, fireste: o tanagreta de o rabdare ingereasca si de o gentilete absolut senioriala.

Numai in Asia se poate asa ceva.

***

Vine prin spate, auzind tocmeala. E sosia perfecta a lui Ho Chi Minh, cu un singur amendament: are ochi albastri, ceea ce ii da o aura inca si mai stranie.

Bineinteles, e foarte in varsta si - oh, dumnezeule mare - vorbeste frantuzeste. Impecabil:

- Mademoiselle cherche une jupe lao sur mesure?

- Euh, c'est à dire que.... mmh.. oui.

Ai dat-o dracului, sigur te-ai inrosit in ultimul hal. Dar stiti cum se intampla in momentul in care lucrurile - sur mesure, justement - o iau razna buna.

- Bon, je vois: parfait.

Si Ho Chi Minh se apuca sa ii explice cusatoresei ce trebuie sa faca, intr-un fel de cascada de cuvinte si abugide si diftongi si ce-or mai fi pe care e destul de greu sa le urmaresti. Dar tanagreta da din cap usurata: in sfarsit, a priceput ce vreau de la sufletul ei si e rost de saftea.

***

- Si je peux me permettre... le choix de la couleur est très réussi.

- Ah, vous trouvez?

Pourtant, ce n'est que le chocolat de base: idei putine, dar fixe, hm.

- Et la broderie. Ton sur ton. Vraiment belle.

Alors, je m'enhardis: atuma se face hatarul, clar.

- Heh. Pas aussi belle que votre ville, monsieur.

- Alors, vous pensez que Vientiane est belle?

- Belle et mélancolique. Comme toutes les princesses endormies.

Pauza. On est assez ahuris, le vieux monsieur et moi.

-...par contre, j'aurais une question pour vous...

- Oui?

- Ce bâtiment de la rue Pang Kham... Atomic...il y avait quoi auparavant?

Ah, heh...banuiam eu. Domnul se inroseste discret si isi tine indelung rasuflarea...

- J'ai oublié le mot, mademoiselle.

Sa ajutam, atuncea:

- Hum... un restaurant... un cinéma...?

- Salle de jeux...

- Salle de jeux?

- Oui, salle de jeux. Si domnul ofteaza de toti dumnezeii si eu am inteles cam asa: salle de jeux ->tripot->bordel.

- Merci monsieur. Merci infiniment.

Si gata: pudori de amiaza, un domn al zilei de ieri, un fumet de colonies si una din cele mai frumoase improvizatii urbane de care am avut parte pana acum.

Si-atunci... sa nu-ti crape inima, zau?

Later edit: Dar ceva nu se prea potrivea in povestea dintre ce a spus Ho Chi Minh si ce a inteles Zaza.

Daca stau bine sa ma gandesc, fatada de la Atomic e al naibii de meschina pentru un tripou cumsecade.

Asa ca m-am gandit. Si m-am gandit si m-am gandit.

Si mi-am adus aminte de Dorian Gray, brusc si azi-noapte: "To cure the soul by means of the senses, and the senses by means of the soul."

Ah, mais mince alors, heh.

Mais bien entendu: naluca de la Atomic e o fumerie d'opium.

Pesemne de asta nu-si putea aduce Ho Chi Minh aminte cum se numea - sau n-o fi vrut, cine stie?

A naibii sa fii tu, beizadea! De-altfel hm, chestia asta chiar se potriveste al dracului cu un altceva pe masura...

Dar - cum vad ca se spune din ce in ce mai des in ultima vreme - toate la vremea lor, domnule Pantazi.

Toate la vremea lor, zise dumneaei - incapatanata si figura si ce-o mai fi - ranjind larg, pentru ca stie sigur ca de data asta a nimerit-o la fix.

Dincolo de Levant - 29 : Under My Skin

O zi perfecta, pe indelete si indulgenta. O zi care sa nu se mai ispraveasca, inceputa foarte devreme cu o plimbare de placere matinala - ati mai citit voi la mine vreodata asa ceva? heh - pe rue Settathirat si o cafea volubila la Scandinavian Bakery, unul din resorturile fundamentale ale locului zis si Nam Phou sau - Indochine oblige - La Fontaine, tout simplement.

Si incheiata cu o sesiune de masaj de o obscena nevinovatie, la White Lotus, pe rue Pang Kham. Adica la vreo doua sute de metri de unde a si inceput.

Pentru ca la Vientiane nu e nevoie sa parcurgi zeci de kilometri sau sa alergi de zanatec pentru ca sa te simti puternic si nemuritor.

C'est une ville dandy et même d'ailleurs tout à fait mérovingienne: les pires fainéants y trouveraient leur compte avec ce bonheur suave de l'avant-mousson.

***

De aceea, nu ne-ar folosi acum si aici si pe loc o insiruire fara de miez a unor repere, ore, etape. Impactul - cel putin pentru mine - e cel al unei sarje de napalm mental.

Asadar, scriu si eu fara de rusine ca mi-e mintea imprastiata, ca unele lucruri se cer rumegate - mais oui, certainement - si nu numai ca am sa ma intorc aici: am sa ma intorc des.

Un loc ce respira odata cu mine: credeti ca e la indemana oricarei zile ale vietii asteia?

Un loc in care sosesti pentru prima oara, deschizand larg bratele: am ajuns.

Te-asteptam, cucoana.

Un loc pe masura, cu totul.

Alors, Messire, vous comprendrez bien que c'est mon tour de dire maintenant: oh, si je t'oublie, Vientiane.

Dincolo de Levant - 28: E randul de a asculta cum creste orezul

Este foarte posibil ca dumnezeul unor iertari sa fi luat ieri aparentele amuzate ale unui impiegat de miscare al Cailor Ferate Regale ale Siamului. Altfel, nu-mi pot explica defel cum, plecata cu un bilet de clasa a treia - sa ne reamintim, heh - am reusit sa ajung foarte proaspata, voioasa si dispose en diable la Podul Prieteniei de la Nong Khai.

Cam resemnata cu si despre calatoria pe tren, ma pregateam sa aplic solutia clasica - si probabil, universala - a nashului feroviar, cand intr-un ultim resort de geniu ma intorc la ghisetul de bilete plecari ca sa intreb daca nu se egzista vreo anulare, ceea ce este aparent ilogic.

Hm, let's see, little miss...yeah, there has been one cancellation, second class with fan. You want it?

Heh, sure do.

Si gata. Si ne suim in tren: intr-adevar, o voluptate absoluta. Sa dormi tun si de neintors, pentru prima oara intr-o saptamana intreaga, intr-un compartiment fermecator, in care miroase a colonie ieftina pentru graniceri in permisie, briantina, papaya si taietei prajiti.

***

Podul Prieteniei care leaga cele doua tari: transferul s-ar face mai lesne daca nu s-ar fi spart o conducta cu suedezi batrani si urati ca naiba. All in all, unremarkable: dar ar fi suficient pesemne sa ne gandim ca nu a fost tot timpul asa.

Unremarkable, cu o exceptie: Romania - ten dollars and visa. Da, contrar asteptarilor, vama laotiana da restul.

Mai ramane sa luam un samlor pana la Vientiane, care se intinde lenes la o distanta de cam 22 de kilometri de punctul de trecere al frontierei. Preturile scad vertiginos: fara mari probleme, obtin 100 de bahts, ceea ce la Bangkok nu te-ar duce nici pana la gara.

***

Aici este momentul in care ar fi trebuit in mod normal sa va spun cu o mare fericire emotiva: va scriu dintr-o lamaserie, la un minut pe jos de delirantul Patuxay. Dar de data asta, n-a fost sa fie: trei bonzi iscoditi pe indelete cu tot cu wai-ul de rigoare, s-au marginit sa dea din umeri si sa ne spuie I don't know.

Caldura mare. Pipi taios. Ce naiba sa fi facut? Fleosc in birja si poftim aici, cucoana - in sensul asta, pre-existand un sfert de ucaz.

Locul - pitit in spatele unei alei neasfaltate - minunat, cu o melancolie dulce-amara dupa ziua de ieri si cu o fermecatoare gradina tropicala in care ai tot sta si sta si sta.

Asa ca, am desfacut imediat plasa de tantari si-am stat vreo trei ore sa ascult cum creste orezul.

***

Vedeti dumneavoastra, siesta de aici nu seamana cu nicio alta de pe lumea asta: somn dens, trezire adevarata si vitala. Si asta de la o insomniaca ireductibila, dupa cum prea bine stim.

Daca ar exista o vorba despre Vientiane care sa le tie in spate pe toate celelalte, atuncea pesemne ca ar fi una englezeasca: mellowness.

In asa hal incat ma intreb daca nu cumva de-acum inainte o sa fiu in stare sa povestesc si eu ceva mai de soi. Dintr-o camera cu peretii spoiti cu var alb si mobila de coji usoare de trestie, cu o lampa chinezeasca de hartie luminand un birou cu picioare subtiri si cu o plasa de tantari ca pe vremea lui Loti.

Ainsi donc, je prends mon temps. Cu jubilatie, insa.

Dincolo de Levant - 27: No Reservations

Astazi, vreme de ploaie calma, pret de mai bine de jumatate de zi, numai potrivita pentru rumegare relaxata a catorva lucruri fundamentale.

Asta e hagialac, nu calatorie, mademoiselle! Un hagialac gandit impecabil, pana in cele mai mici - si deseori coplesitoare - amanunte, cu o grija si o cunoastere a destinatiei si destinatarei care nu poate decat sa te oblige la luciditate si sobra, dar profunda recunostinta.

Dupa cele zilele plus una de camera de decompresie din Bangkok, retiu un lucru important si foarte simplu: multi calatori, putini hagii.

Cu alte cuvinte, ne putem precipita de placere in avioane, trenuri si birje: dar simpla intentie hedonista nu e intotdeauna suficienta ca sa si putem pricepe ceva.

Sute de mii de oameni iau in fiecare an drumul alunecos al Siamului. Insa nu stiu cati ar putea sa spuie, cu mana pe inima, ca in adevar au fost acolo, si nu in vreo fictiune hoteliera reproductibila dupa vointa pe aiurea.

***

Din punctul asta de vedere, alegerea unui point de chute cum e cel de la Banglamphu poate fi o teribila si inocenta capcana a retoricii viatrice, intinsa de un desavarsit strateg. Soit, domnule: si cu bucurie, de-altfel.

Banglamphu - cu faimoasa lui Khao San Road, locul de unde incep multe calatorii imbibate si putine hagialacuri exigente este un artefact urban deopotriva functional si induiosator, o viziune incremenita in timp a anilor saptezeci si o delicioasa jigodeala jecmanitoare.

Pe Khao San gasesti fara probleme anunturi de genul we buy everything - a se subintelege: lucruri caruia nu-i mai sunt calatorului de trebuinta - si in chestia asta de taraba e poate mai mult adevar decat ar vrea negustorul. Pentru ca da, domnule, aveati dreptate: o calatorie in Indochina presupune in primul rand despuiere mentala.

Altel, nu merge, nu functioneaza, nu se leaga. Quelque part, quelque chose sonnerait bien creux: et ce serait dommage.

***

Despuierea asta ar trebui sa alunge numaidecat si reflexul comparatiei, aceasta buiota a calatorului care deapana previzibilele si duioasele incantari asteptate de public. Am inteles astazi, masurand cu pasul o serie de pasaje si ulite ale caror nume nu mai erau scrise peste tot cu alfabetul de acasa, ca a vorbi in nesfarsite paralele convertibile despre toate lucrurile astea nu poate sa ne duca mai departe de artificiul agreabil.

Mais voyons: nu se face asa ceva. E ca si cum, domnule, am cina la Paris masurand cronometric pretul gramului de Osetra aurie in lei noi.

O mizerie, de rusine.

Heh. Multe am inteles eu azi, domnule Dumneata.

***

Am inteles, de pilda, ca Bangkokul e un oras al carui model matematic ar putea pesemne fi numai cel al fractalilor. Doar ar trebui sa iesi din gaoacea pentru europeni cuminti, atata tot. Si da, pasajul fantasmagoric de la Trok Mayom poate fi un bun inceput: ca o camera fara ferestre, nu-i asa?

Alors, am sa inchei primele mele zile de Bangkok - am certitudinea ca vor mai fi foarte, foarte multe de-acum incolo si cu insistenta - fix acolo unde au si inceput, dar nu apucasem sa povestesc despre asta.

Se egzista, fix in mijlocul bulibaselii reggae de pe Soi Rambuttri, un loc in care pur si simplu timpul este o gluma.

Linistea nu seamana cu ceea ce stim noi ca ar putea fi, pentru ca aici linistea e vie, domnule.

Poate ca Wat Chanasongkram nu e cea mai spectaculoasa monada theravada a orasului. Dar o plimbare prin vastele acareturi are rezultatul stupefiant al stergerii oricaror repere posibile. Repet: la doar cativa stanjeni de lalaiala, dughenele 7-Eleven, gramezile de valize orfane care zac in plina strada, vanzatori de clatite - apropo: these should be banned according to the law, heh.

Cu alte cuvinte si ar spune si Borges: there are more things.

Si mantra dintotdeauna: entregarse.

You bet. Je m'y engouffre, Messire.

Acuma gata, roiul - ca ne pleaca trenul. Si cu amendamentul unei prezente probabil mai rarefiate zilele-astea: tara celor o mie de elefanti nu e Silicon Valley, heh.

Si e perfect asa.

PS: Poza, de la Vientiane pe Trok Mayom.

Dincolo de Levant - 26: Lectia unui bilet de tren

Motto:

"A vizita înseamnă a merge, a contempla înseamnă a sta. Dincolo de tentaţia de a vizita, de a recunoaşte, de a-şi împlini senzaţia de a fi văzut tot, care pe de altă parte este doar puţin mai rău de a simţi nevoia de a fura, de a lua acasă cu aparatul de fotografiat absolut tot ce percepe ochiul, este pacea de a se îmbiba."

(Pantazi)

Un lucru de rien du tout, un petic de hartie dar a carui lipsa te poate pravali in infinite speculatii.

Cu asta de Nong Khai din seara asta s-a intamplat un lucru cel putin bizar. Evident ca l-am gasit, intr-un loc in care ma mai uitasem de cinci mii de ori - nu se intampla oare intotdeauna asa?- dar lucrul destul de ciudat este ca l-am gast perfect uscat intr-un portofel plin cu lucruri destul de umede, din cauza ploii de astazi dupa amiaza.

Sigur, putem gasi pe putin patru explicatii: sunt pur si simplu cascata.

Sau culpabilitatea e atat de mare de a nu fi ajuns la Trok Mayom incat ei bine, lucrurile se razbuna si ele cum se pricep mai bine.

Sau, in cheie eliadesca, detaliul - oh atat de asiatic- al raznei ezoterice, niciodata fara un motiv bine stabilit.

***

Dar la ce ne-ar folosi una ca asta? Explicatia e mult mai simpla de-atat, vine de la cine se cade si o putem citi mai sus.

Doar ca mi-e ciuda sa constat ca a fost nevoie de asa un contratimp stupid ca sa incep sa-mi dau seama de ce inseamna randurile de mai sus ale Dihaniei.

Cum sa va spun: in secunda in care am vazut biletul de Nong Khai ranjind pur si simplu in mana mea stanga, ei bine heh - am dat buzna pe usa.

Trop, c'est trop. Caveat, viatrix viatorque: in Asia, daca nu te lasi cu totul ritmurilor necesare, ti-o iei de nu mai stii de tine.

In seara asta cam cu nasul in jos, recunostinta mea e fara de margini, domnule.

Pe crucea mea daca ma mai grabesc eu undeva, heh.

Dar deocamdata, somn. Maine ma asteapta o noapte, hm... folclorica?

Dincolo de Levant - 25: In care intervine neprevazutul

Heh: am facut-o si pe asta. Presupun ca se mai intampla, mie insa - o spun cu destula mandrie - niciodata pana acuma.

Asa cum scriam si in biletele trimese imediat dupa, n-am pierdut trenul. I scored even higher, heh: am pierdut biletul de tren.

Bine naibii ca mi-am dat seama in birja: chiar am avut timp sa verific si la otel. Vanished, gone, plouf, borrado.

Ca intr-o adevarata poveste asiatica, heh.

***

La gara, dezolare amabila si nicio posibilitate de re-emitere. Ciuciu locuri, iar sistemul nu te mai poate recunoaste daca iei direct de la ghiseu.

Paguba e minima, recuperarea fermecatoare in felul ei: pentru ca maine am scapat de cuseta cu aer conditonat - nici eu nu pot pentru ca sa le sufar, domnule - si ma duc frumos cu clasa a treia si in fund.

Nicio importanta: oricum, numai Laos sa fie, la naiba ghem.

***

Mvai, heh. Doua posibilitati: sa-te apuci sa jelesti acru, cu ghiozdanul la picioare, muci si lacrimi abundente.

Sau sa incepi sa injuri - bine, am facut si asta: zzk, pzd, plm si altele ornitologice... eheu fugaces.

Sau, in fine sa faci si tu ca Miss Scarlett: tomorrow is another day.

Si pe urma sa te umfle un ras homeric, fireste.

Naroada? Acuma da, sunt si eu de acord, Messire.

Un noroc: in nerozia mea, platisem si noaptea asta la otel. Slava domnului, nu ma invelesc cu jurnale.

Dar zau: daca n-am face din astea, d-ta si voi toti ce naiba ati mai citi?

Pierdut bilet. Nu m-ar mira sa il gasesc fix la Vientiane, intr-un loc in care ma mai uitasem de cinci mii de ori, evident.

Evident, asta nu schimba absolut nimic din restul datelor de plecare si sosire: ar fi stupid. Dar ma vaduveste de o zi si asta zau nu e chiar asa de haios.

Dincolo de Levant - 24: O poveste cu zmeie

Jucat o dupa-amiaza cu zmeie la Sanam Luang.

Bun nu chiar o dupa-amiaza, ci vreo ora si ceva, si nu neaparat jucat - ci mai degraba privit pe indelete, pentru ca ma ard calcaiele sa o iau din loc.

Urmarea promite sa fie cel putin colosala si, cu putina pricepere din partea mea, promite sa ne lase pe toti cu creierul pe pereti.

Si pe mine prima: de fapt, de-aseara incoace, mai precis.

***

Dar inainte de plecarea spre Nong Khai si frontiera, deci de orice altceva- cateva vorbe despre Sanam Luang: un endroit fort curieux, en somme.

Sanam Luang e un fel de batatura cat se poate de oficiala a Siamului, pe care ai astepta-o mai degraba undeva in Orientul Apropiat, nu in Levantul extrem. Aici se intampla, ni se spune, mai toate ceremoniile regale esentiale ale anului in curs. Si tot aici, in restul zilelor nescrise cu rosu in calendare, se egzista o formidabila harmalaie.

***

Asternuturi pentru masaj stradal - -oh, am vazut si asta, dar nu e ce credeti pesemne. Adunari ad-hoc in vreun birt care o sa dispara maine, peste doua saptamani sau niciodata, in jurul unui televizor de unde cineva rage un discurs politic. Nelipsitele tarabe cu haleala.

Si disciplinate siruri de zmeie: e o intreaga poveste cu ele, bineinteles.

Pentru ca se egzista doua feluri: cele cu coada, care se mai cheama si chula si sunt zise barbatesti. Pe celelalte, mai mici care stau insirate in poza facuta de peste umar si la plecare, le cheama pakpao - am verificat, heh - si sunt, fara surpriza posibila, feminine.

Povestea se joaca in cate cati vrei, am impresia, dar cu cat sunt mai multi zapaciti cu atat mai bine. Ideea e veche de cand lumea: muierile sa se lase capitulate, fireste.

E mai greu decat pare, cand povestea asta se scrie cu litere de fum.

***

Aproape pricepusem cum functioneaza treaba si ma pregateam sa-mi fac vant la o incercare, cand a inceput o ploaie din aia, heh.

E a doua oara cand hatarurile dumitale ma fac ciuciulete. Nu-mi pare rau. Plimbarea foarte pe indelete pana -ptiu, era sa scriu acasa si azi plec - la Wild Orchid, pe o ulita golita ca prin farmec de absolut toata recuzita diurna e unul din acele momente de intens calm fericit pe care nu prea poti sa le uiti.

Pentru ca nu prea ai cum.

Bun, trebuie sa mai aranjez ceva cu bagajele - imi las o parte din boarfe si Conversii la BKK - si pe la sase si jumatate, sapte fara un sfert tin drumul intins spre gara.

Ne citim de la Vientiane. Indochine, j'arrive.

PS: Heh, rusine sa-mi fie. Tocmai ce vazui mai bine poza pravalita de aseara din samlor : ca o placinta si nimic mai mult.

Mais franchement, on dirait un léléphant.

Si indreapta naibii umerii, heh.

Dincolo de Levant - 23: Do the Locomotion

Domnul din imagine e unul din sutele de soferi de samlor ai orasului.

Asta merita un bilet pe indelete, chiar inainte sa ma duc sa ma joc cu zmeiele wao.

Si incepem cu o intrebare - tampita, dar legitima:

Asadar, Bangkok: cazarea e ieftina, haleala si mai mult de-atat... then where's the glitch?

Well, daca e sa ma intrebati pe mine si numai pentru neavizati, raspunsul e cam asa: do the locomotion, heh.

***

O sa cititi astea in orice vademecum din lume: atentie la preturile pentru plimbari cu taxiul si samlorul - adica in adevar omniprezentul tuk-tuk.

As merge mai departe de-atat: stabilirea pretului corect tine de o complicata echilibristica algebrica. Sau de mutra clientului, de aptitudinea lui de a zambi, de politetea indispensabila in Asia.

Si de alte aleatorii: a se prefera soferii mai tineri, ci nu japitele simpatice de la coltul strazii. Si a se iesi cu hotarare - asta da, intotdeauna - din zonele turistice pe care scrie clar jecmaneala fara rusine.

Si incepem tocmeala.

***

E bine de stiut ca absolut niciodata nu veti avea parte spontan de preturi de doua cifre: oamenii incearca inclusiv scoruri de genul 200 de bahti de la Wat Phra Kaew pana pe Khao San, adica de la Romana pana la Universitate, en gros.

Injumatiti sistematic. Dati din mana - sorry, too much - si faceti cativa pasi. Daca vrea neaparat clienti, samlorgiul o sa inceapa sa alerge dupa voi: aici e aici.

Una din stratageme este sa se ofere un pret ridicol: 20 de bahts pentru o cursa Khao San - Lumphini, adica Romana-Pantelimon. Dar cu un stop, nu va suparati.

Fiti fermi, dar politicosi: no stop, please.

Adversarul cedeaza retoric: how much do you want to pay?

Presupunem ca ati zis 150, in loc de 400. Coborati la 100. De regula o sa spuna el 120... ok?

Ok. Recunosc - allons, precis dumneata ranjesti - fara niciun inconjur: mai jos de 120 de bahti pentru o cursa de seara Rambutri - Lumphini Stadium nu am reusit sa obtin pana acum.

Parca nu e chiar asa de rau. And it's cultural:lasati rusinea si farafastacurile in Europa.

***

Odata suiti in samlor, incepe a doua parte fascinanta a experimentului: conversatia.

Where are you from?

Heh. A fost extrem de amuzant sa variez raspunsurile. Si sa observ odata cu asta, niste amanunte de perceptie.

Numai gringo sa nu fii, daca nu vrei sa ti se arunce in cap o galeata plina cu intregul Social Register californian: and they truly are unstoppable. Daca nu ati fost atenti la tocmeala, apare si un stop greu de refuzat in plin nowhere: free gas for me, five minutes for you.

Inca o data: refuzati din plin. Si fiti mai atenti data viitoare.

Tzara Frantza aduce cu sine fotbalisti, Mireille Mathieu si baguette - cu care ne intalnim de maine dupa-amiaza negresit, la Vientiane.

Dar cel mai haios este sa spui cum am facut eu toata ziua de ieri: Russia, ceea ce - sa ma ierte patriotii transnistreni - e pe undeva si remotely true. Ah, cat entuziasm si ce expansivitate: Russia! My friend! Nana Plaza for you, sex show - very good.

Sigur ca m-a umflat un ras de toti dumnezeii, pe cand bietul vizitiu se intreba daca nu cumva am cazut in cap. Si nu neaparat din cauza toponimului: dar accentul siamez confunda strict show si chop.

Amis de la Poésie, bonsoir. Si doamne pazeste si apara de asa urgie involuntara.

Dincolo de Levant - 22: Le regard torve et à demi-englouti par la cataracte d'une vieille vendeuse de pad thai...

Nu cred ca exista o fericire mai mare pentru un scrib decat cea de a da cu ochii de propria sa facatura: si nu e vorba aici deloc de personaje in sine, care fac parte din noi.

Ci mai degraba de acele naluci de fundal care sunt insasi recuzita unor povesti pentru beizadele mofturoase.

Sigur ca daca ajungi la Bangkok, trebuie neaparat sa gusti macar o portie - tonala, zice domnul Pantazi - de pad thai.

E un lucru care reclama o serie de nuante.

***

Dintai, pentru ca principiul unui spiritus loci functioneaza mai mult decat oriunde altundeva. Ceea ce ti se pune in farfurie pe Soi Rambutri, de pilda - pentru ca nu am mai avut rabdare - va semana pesemne cu orice adaptare pentru europeni: insuficient.

Daca puteti, nu faceti asta: experienta dezamageste.

Iesind ieri de la meciul de box si atatata de mirosul capietor din fata stadionului, am zis ca trebuie neaparat sa incerc, asteptand in secret sa se intample ceva.

***

Jivina peroxidata de la tejghea - sunt mese pliante care rasar cu o impertinenta rapiditate pe unde se nimereste si care chinuie papilar trecatorii pana la capitulare - e nemaipomenit de amabila:

Pad thai? stay there - si mana flutura inspre o musama perfect oarecare, cativa metri mai incolo.

Si sad. Si astept, pana cand o vad.

Va rog sa ma credeti: as da bucuroasa o zi si jumatate din viata ca sa pot sa descriu ce efect are chestia asta.

***

Vine fara sa se grabeasca, leganandu-se pe indelete: un regard torve et à demi-englouti par la cataracte. Fix ca aici.

O asteptasem fara sa o mai astept. De fapt, nici nu credeam ca exista sau dimpotriva, ca e trasa in sute si mii de exemplare, ca o stampa oarecare de iarmaroc: silueta prea simpla si croita prea din cutit pentru a putea respira altundeva decat in visele unei seri de primavara emotiva.

Presupun ca e randul meu sa scriu acum: et l' univers s'est tu.

Sub nasul subsemnatei, o farfurie plina cu pad thai: absolut colosala si care ar pierde considerabil din poetica, mister si chichirez daca ar fi descrisa in entuziaste exegetici.

Je n'ai même pas eu honte.

Dincolo de Levant -21: O halba cu ceai de iasomie

Unul din hatarurile dihaniei care nu cred ca apare pe lista, dar care a aparut foarte devreme in epopee suna cam asa:

Dis-de-dimineaţă la Parcul Lumphini: flânerie, observat thailandezii cu tabieturile lor matinale, băut un ceai chinezesc, contemplat lacul.

Din motive de puturosenie endemica si de picioare tandari, chestia asta -care trebuia sa se intample ieri- s-a intamplat azi.

***

Lumphini - pronuntat intotdeauna cu p, nu cu f - este locul de nastere nepalez al lui Gautama, iar fervoarea sincera a thailandezilor e atat de mare, incat au dat acest nume stadionului jegos si poetic de aseara, dar si unuia din cele mai frumoase parcuri din oras.

Loc de electie al comunitatii chineze - nu e rar sa vezi fermecatorul echivalent al fanfarei balneare repetand sarguincios la opt si jumatate dimineata cu ochii pe niste pereti acoperiti de dazibao - unde lumea intr-adevar vine de dragul unor tabieturi matinale cuminti.

Nu neaparat in ordine: bautul ceaiului, astazi in grupuri de babe simpatice inarmate cu ceainice de tabla si canistre thermos pe care le stim foarte bine, din copilarie - adica pline de abtibilduri cu trandafirasi, heh. Exercitiile de 太極拳, asa cum se si cade: lente, maiestuoase, calme si extrem de eficace pentru minte si trup. Ba unii mai curajosi trag si de niste haltere, tocmai in secunda in care soarele incepe sa sminteasca fara sa anunte pe nimeni.

***

Presupun ca dumneata te gandeai la Jim Thompson, atunci cand il legai de Lumphini. Da, este o posibilitate, desi eu l-as pune mai degraba in dialog cu gradinile de la Sararom. Insa oricum ar fi, locul e cu adevarat fermecator: si nu neaparat pentru ca e unul din plamanii verzi ai unui oras sufocat de poluare, ci si pentru ca respira liniste.

Si de asta, chiar aveam nevoie. Dimpreuna cu fanatica afectiune pentru China, care -iata- zilele-astea s-a vazut cat de cat potolita.

Toate bune si frumoase: dar apare o problema.

De unde sa faci rost de ceai, la noua dimineata?

***

Tarabele nu mai vand asa ceva sau nu pricep englezeste. Ti se intinde, la un moment dat, un pahar cu fiertura de ierburi si bei : dar nu e ce trebuie si stii asta.

Iar pe beizadea nu o poti nici pacali si nici dezamagi: domnul Pantazi e in Asia cum sunt eu la Paris, adica de-adevaratelea acasa.

Uaf. Ce sa faca si cum sa faca?

Resortul e cel mai vechi din lume: se pune o figura de cocker obosit si se incepe intrebatul din taraba in taraba.

Silenzio stampa: nici sa fi intrebat de plutoniu si n-ar fi fost mai aiurea.

Unde sa se duca, unde sa seduca?

***

Noroc cu doamna cu tricou rosu care vinde pomada si niste bauturi absolut incerte - nu ma intrebati ce legatura are una cu alta - si care o cheama pe fie-sa ca sa inteleaga exact ce vreau.

Chinese tea?

Da, pupa-ti-as talpile.

Jasmine tea... hot... ok for you?

Heh... iasomie... trei vieti de-acum incolo si habar nu ai ce spui.

Doamna cu tricou rosu alearga - e un fel de a spune, in Siam - spre o taraba aflata in fundul pietei si se intoarce cu o halba plina cu ceai de iasomie. Douazeci de bahti - nimica toata.

谢谢, ingaim multumind aiurita, pe jumatate in joaca si curtenie.

Si pe jumatate multumita ca - stiu, nu are niciun farmec - am reusit poate sa nu te dezamagesc de tot nici macar azi.

***

Ei si atunci se intampla ceva extraordinar: desi fie-sa i-ar lua bucuroasa, doamna cu tricou rosu imi indeasa inapoi in pumn bancnota verzie de pe care zambeste eliptic bunul si timidul Bhumibol.

Nu stiu cum sa va spun, dar mie mi s-a uscat gura pe loc. Si da, bunatatea neasteptata e intotdeauna ceea ce este peste tot: o mare fericire fara niciun merit al primitorului.

Car si on se met vraiment à aimer un endroit, il finira certainement par nous le rendre au centuple.

Aveti dreptate, domnule: in asa o calatorie, adevaratul lux nu se cumpara cu bani. Ci se masoara numai si numai cu sufletul.

Car l'Asie est un battement du cœur, pas vraiment comme tous les autres.

Dincolo de Levant - 20: Women Are Not Allowed on Stage

Ma asteptam la orice, numai la mersul de bunavoie si nesilita de nimeni la un meci de box nu.

Pire encore, de la boxe thaie: un ceva pe care mintea de alaltaieri il atarna dispretuitor in sertarul filmelor cu batai, al suplimentelor hormonale si altor golanii vitale de genul asta.

Si-am acasa pe perete / o carpeta ca-n poveste/ si-un afis cu Cichicean / tigrul malaezian.

Heh: ces gens ne savent pas ce qu'ils disent.

***

Povestea e absolut simetrica taieteilor: nimic nu seamana cu nimic. Dimpotriva, odata ajuns tot in poala iarmarocului pseudo-interlop de la Suan Lum, te pomenesti aruncat intr-o ecuatie foarte complicata.

Ti se da un orar foarte precis al turnirului de astazi - sunt nu mai putin de sapte, plus doua chestii de incalzire. Intrebat unde vrei sa te asezi, ai face mai bine sa nu te duci langa ring. Ci cat mai in spate, unde sunt toate japitele poetice, bisnitarii si pariorii mahalalei: oricum nu risti absolut nimic - o muiere singura e virtualmente invizibila pe strazile Siamului.

Dar despre restul, maine dimineata la trezire, adica peste sase ore. Am primit un bilet, hm, cum sa-i spun? Aiuritor?

Aferim, beizadea!

Later edit: Incepe meciul - mai precis: meciurile - cu un apogeu putin inainte de orele sapte si jumatate - mai devreme decat pe lista jucatorilor - si o penultima confruntare destul de interesanta dintre un thai boxer neamt si unul de prin partea locului.

Surpriza de taille: cu putin efort si inchizand ochii, te-ai putea crede la spectacolul de ieri. In Siam, orice meci de box presupune acompaniament muzical, a carui linie melodica - nu e o intamplare - seamana foarte tare cu cea rezervata legendelor vedice.

Si un ritual de curatare personala, la inceputul fiecarei partide, de o gratie absolut paradoxala locului.

Altfel si in rest, sala isi iese rapid din pepenii rezervei amabile si usor timide ale fiecarei zile. Se striga incurajari, se huiduie cu spor. Hartiile de 100 de bahti zboara prin aer si uite-asa, te pomenesti ca ragi si tu, romaneste si fara sa-ti pese de regulile jocului arde-l, cafteste-l si - oh, sancta simplicitas - fute-l, fireste.

Moment in care galeria de bisnitari pare sa accepte existenta mea de singur farang care sta la cucurigu, pe locurile in picioare si incepe sa zambeasca in grup, cu gura pana la urechi.

***

La un moment dat, traverseaza cadrul si pisica stadionului, cam jigarita dar respectata si hranita cu taietei de cutitari. Complet blazata, ne-arunca peste umar o ocheada qui en a vu d'autres:

Pft, ce tipati asa?

Mai mult entuziasm ne vine de la o corcitura de Jack Russell: da' ce, cucoana, nu vezi ca neamtul pierde?

Si chiar pierde, lucru previzibil. Si nu pentru ca ar fi vreun ageamiu, nici pe departe. Dar fata de stapanirea perfecta de sine de vizavi, miscarilor europene le lipseste fluiditatea, eleganta, simtul strategic si poate si o anumita idee a nobletei dinamice.

Ramayana de pe maidan: que demander de plus?

Ieri seara, mi-a parut rau ca nu ma cheama Barthes. Si ca sa ma consolez, am sters-o dupa niste taietei de noapte, la mamaia de tine chiosc fix cum iesi de pe stadion, pe mana stanga.

Imediat povestim si despre asta. Dar mai intai, un hatar mult asteptat.

Dincolo de Levant - 19: Teatrul de nicaieri

Dar oare de ce o vrea beizadeaua sa ma trimeata cu tot dinadinsul la teatrul de papusi?

Ma tot intrebam, desi n-ar fi trebuit: capriciile pantazesti nu sunt niciodata gratuite.

Dupa care a inceput dementa: enfin, e un fel de a spune.

Cu o surpriza considerabila: intrebati cu surazatoare insistenta despre locul in care s-ar putea gasi teatrul de papusi al lui Joe Louis - ah, ce-ati mai fi ranjit vazandu-ma cat de convingator desenam eu chestii prin aromeala serii de ieri, heh - absolut niciun birjar nu stie despre ce mama naibii ar putea fi vorba.

Ba mai mult: ti-ar da in scris ca asa ceva nu se egzista.

Dar spune-le hotarat, cu un ultim resort al memoriei imediate si sarguincioase, vorba lakorn lek si atunci interlocutorul se destinde: da, parca stia ceva, in iarmarocul incert -pentru ca amenintat cu disparitia iminenta si mereu amanata - de la Suan Lum.

Nulle part, cum ar veni.

Repede, o birja.

***

In economia Seraiului, teatrul de papusi al lui Joe Louis - care e thai de-a binelea, de unde si nepriceperea vizitiilor de samlor - e echivalentul sublimilor povestitori الحكواتي din cafenelele Damascului.

Numai ca de data asta, invatatura este alta: cea a desavarsitei elegante a gesturilor masurate, extrem codificate si in nesfarsite nuante si intelesuri. Si a concentrarii unui lucru la scara eposului in de-abia trei sferturi de ora de spectacol de sunet, lumina si iscusinta.

In seara asta, se da un episod al Ramayanei - nasterea lui Ganesh, din tragic quiproquo, furie si viclenie zeiasca.

Am putea probabil vorbi zile in sir despre toate lucrurile astea care bat in cuie o serie de repere esentiale. Si care ne arata ca intr-adevar, la scara hagialacului de fata, Bangkokul e cu adevarat nodul gordian promis de peste umar.

Insa cred ca ar fi cam devreme: ad rumegandum, cum spui dumneata.

Aum.

Sa ne induiosam nitel: la sfarsit, toata - dar absolut toata- lumea din sala trece agale prin fata altarului improvizat in dreapta scenei si se inclina.

Va asigur ca merita indoit.

Dupa cum va mai asigur ca lucrurile astea nu dispar. Mai mult de-atat, transcrierea lor perena si populara e una extraordinar de surprinzatoare.

In seara asta, mergem impreuna la un meci de box absolut poetic: e strictul echivalent al divinelor cafteli de ieri.

Dincolo de Levant - 18: Of Silk and Spies

Eng - dinspre Miazanoapte spre Miazazi.

1906 este, pentru astrologia chinezeasca, anul Calului de Foc. Iar Jim Thompson are toate caracteristicile unui astfel de individ redutabil: incapatanat si fantasc, versatil si nesabuit, de o inocenta viclenie si un nemaipomenit rafinament.

Jim Thompson e arhitect. Si spion gringo. Un personaj din Casablanca aterizat la Bangkok spre sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial.

Cazut in betesugul fermecator al Siamului, Jim Thompson nu-l va mai parasi niciodata. Dimpotriva: cu un fel de frenezie pozitiva, va reinvia prin propria straduinta stravechiul mestesug local al matasii si va construi pentru sine una din cele mai frumoase case posibile.

Orientul vazut prin lentila unei patimi fara de cusur: jungla urbana, statuete si panze de matase, colturi de lectura scaldate in lumina calda a sfarsitului de dimineata.

Il n'y a pas une faute de goût.

N-ai mai pleca niciodata: de ciuda, de lene... si de drag, fireste.

Daca Pantazi ar avea o casa apocrifa, probabil fix asta ar fi.

***

In 1967, Jim Thompson dispare fara urma pe cand se afla intr-o drumetie prin muntii Indoneziei- adica nitel mai spre sud - asa cum aparuse: in mare liniste.

Nimeni nu a mai stiut niciodata nimic despre el, ca si cum pretul pentru ca noi sa ne clatim mintea cu toate lucrurile astea ar fi cel al unei discrete - si in fond, previzibile - imolari.

Dincolo de Levant - 17: Des journées entières dans les arbres

Dupa potriveala wu xing, lemnul e cel mai generos, entuziast si expansiv din cele patru elemente care ne masoara trezviile si tribulatiile.

Si pentru ca in Siam totul este posibil, drumurile mentale ale unui rege visator si unui spion idealist se intersecteaza improbabil in jurul unor barne solide si elegante din lemn de teck.

De unde si pana unde si cum de se poate una ca asta: probabil una din cele mai frumoase povesti siameze posibile.

Eng si Chang: caci totul il desparte in aparenta pe Rama al Cincilea de Jim Thompson.

Totul, mai putin asta:

Des journées entières dans les arbres.

Dar sa o luam metodic.

Chang - dinspre Orient spre Occident.

***

Intors dintr-o lunga calatorie europeana pe la 1897, regele Chlulalongkorn hotaraste ca e nevoie de o noua resedinta de stat, mai potrivita aspiratiilor sale moderniste si reformatoare.

Rezultatul acestui capriciu este fermecatorul conac de la Vimanmek.

Despre eforturi, diligente, arhitecti si amanunte topografice ne vorbeste probabil cel mai bine istoria oficiala. Pietonul masoara cu pasul o formidabila utopie anglo-siameza, un palat la scara umana din care nu lipsesc amanuntele induiosatoare ale jucariilor de argint pentru beizadele mofturoase sau masinile de scris si de cusut.

O lume in si pentru care timpul nu mai are absolut nicio importanta, un experiment al mainii intinse catre lumea de dincolo de harti.

Un ermitaj cu aparentele linistite ale cafezalului: cum sa nu iti ia mintile?

***

Dar resortul narativ cere ca lucrurile sa nu dureze prea mult. La 1906, ceasul de glorie de la Vimanmek sta pentru totdeauna: izgonit de boala, bunul si inteleptul rege se vede nevoit sa se mute in alta parte.

Insa tot la 1906 intra in scena povestii noastre Eng: pentru ca atunci se naste la Greenville nemernicul de Jim Thompson.

Un personaj fata de care Bond al lui Fleming e apa de ploaie, pe cuvantul meu.

Dincolo de Levant - 16: Niciodata ploaia....

Bangkok, 37 C, thunderstorms: asta putem citi de regula in diverse navete pe foaia meteo a lui - sa zicem - International Herald Tribune.

Dar lexicul asta conventional nu prea ne ajuta: e nevoie sa fii martorul ocular al ploilor siameze de dupa-amiaza ca sa poti pricepe, pesemne, cate ceva.

Leaganul nostru mental european ne-a invatat cu ploi usor triste, cateodata chiar resemnate, mai intotdeauna apasatoare si propice introspectiei. Ploaia asiatica - care, insist, nu se ia, teoretic, in serios - e doar o rasteala jubilatorie, o stropseala hidrometrica extraordinar de vie si care exclude notiunea de spleen.

Femeile de prin partea locului o intampina cu fermecatoare ciripeli, fix la intersectia dintre spaima animista pe jumatate jucata si starneala meteorologica.

Ele au dreptate, fireste.

O infinita si curata candoare: niciodata ploaia...

PS: Deocamdata poze n-avem. Diseara, cu siguranta. Ei bine, pana sa apuc eu sa ies pe strada, ploaia se oprise. Iata un succedaneu de la Wat Pho: macar atata, heh.

Dincolo de Levant -15: Privilegiul unui amurg incipient

Ar fi de dorit, probabil, ca trecand pe indelete prin fata splendidei semnaturi de la Wat Arun sa iti vie in minte niste vorbe foarte vechi.

Poate chiar astea, care explica inmiit un ideal de organizare urbana aproape platonician, daca una ca asta ar mai insemna ceva aici si acum:

"Il est une vaste contrée, grasse, souriante, abondante en richesses de toute sorte, en grains comme en troupeaux, assise au bord de la Sarayoû et nommée Kauçala. Là, était une ville, célèbre dans tout l’univers et fondée jadis par Manou, le chef du genre humain. Elle avait nom Ayaudhyâ.

Heureuse et belle cité, large de trois yaudjanas, elle étendait sur douze yaudjanas de longueur son enceinte resplendissante de constructions nouvelles. Munie de portes à des intervalles bien distribués, elle était percée de grandes rues, largement développées, entre lesquelles brillait aux yeux la rue Royale, où des arrosements d’eau abattaient le vol de la poussière. De nombreux marchands fréquentaient ses bazars, et de nombreux joyaux paraient ses boutiques. Imprenable, de grandes maisons en cou [ page ]vraient le sol, embelli par des bocages et des jardins publics. Des fossés profonds, impossibles à franchir, l’environnaient ; ses arsenaux étaient pleins d’armes variées ; et des arcades ornementées couronnaient ses portes, où veillaient continuellement des archers.

Un roi magnanime, appelé Daçaratha, et de qui la victoire ajoutait journellement à l’empire, gouvernait alors cette ville, comme Indra gouverne son Amarâvatî, cité des Immortels.

Abritée sous les drapeaux flottant sur les arcades sculptées de ses portes, douée avec tous les avantages que lui procurait une multitude variée d’arts et de métiers, toute remplie de chars, de chevaux et d’éléphants, bien approvisionnée en toute espèce d’armes, de massues, de machines pour la guerre et de çataghnîs, elle était bruissante et comme troublée par la circulation continuelle des marchands, des messagers et des voyageurs, qui se pressaient dans ses rues, fermées de portes solides, et dans ses marchés, bien répartis à des intervalles judicieusement calculés. Elle voyait sans cesse mille troupes d’hommes et de femmes aller et venir dans son enceinte ; et, décorée avec de brillantes fontaines, des jardins publics, des salles pour les assemblées et de grands édifices parfaitement distribués, il semblait encore, à ses nombreux autels pour tous les dieux, qu’elle était comme la remise où stationnaient ici-bas leurs chars animés. [ page ]En cette ville d’Ayaudhyâ était donc un roi, nommé Daçaratha, semblable aux quatorze dieux, très savant et dans les Védas et dans leur appendice, les six Angas, prince à la vue d’aigle, à la splendeur éclatante, également aimé des villageois et des citadins, roi saint, célèbre dans les trois mondes, égal aux Maharshis et le plus solide appui entre les soutiens de la justice. Plein de force, vainqueur de ses ennemis, dompteur de ses sens, réglant sur la saine morale toute sa conduite, et représentant Ikshwakou dans les sacrifices, comme chef de cette royale maison, il semblait à la fois le roi du ciel et le dieu même des richesses par ses ressources, son abondance, ses grains, son opulence ; et sa protection, comme celle de Manou, le premier des monarques, couvrait tous ses sujets."

Dar ar fi mult prea simplu, nu-i asa?

***

O sa scriem asa:

Diminetile din Bangkok au o fragila vitalitate. Harmalaia incepe spre orele unsprezece si se intinde din ce in ce ma non troppo pana spre orele doua.

Insa adevaratul moment privilegiat al zilei este cel al amurgului care cade en couperet si fara sa previe pe nimeni peste oras, cu hatarul binevenit al acelor ploi tropicale:numai gura e de ele, picaturile se evapora undeva, in aer, inainte sa te faca leoarca de tot.

Taina cea mare si adevarata rasplata a unei rabdari bine temperate e momentul asta prelungit, d'une languide et délicieuse incertitude. Amurgul de Bangkok vindeca picioarele torturate de elanul hraparet al zilei: baume pour les pieds, voluptueuse consolation du cœur.

Un point c'est tout. Cu mare recunostinta, domnule: et ce n'est que justice.

Gata cu vorbaria de azi., desi ar fi multe de spus despre seara asta. Ma asteapta, la sapte fix, un ceai chinezesc la Lumphini.

Am sa fiu acolo: de data asta ma scol, ce naiba.

Dincolo de Levant - 14: Formidabil, barzaune!

In pasajul fara nume dinspre debarcader m-am intalnit cu Skanderbeg.

Statea cuminte pe o craca din colivie, lasat en consigne pesemne si la o parte de restul pasaretului mort de caldura.

Mi-a zis sa nu uit de hatarul de dupa-amiaza. Si sa iti scriu la poste-restante, undeva spre Miazanoapte.

Dincolo de Levant - 13: Loc de chiul, al nu stiu catelea

O plimbare cu barca pe canalele Bangkokului e o intreaga expeditie. Mai intai trebuie sa zambesti larg soferului pe trei roti si sa spui samlor: intr-adevar e cuvantul magic, domnule.

Mai apoi trebuie sa savurezi pe indelete extraordinarul si petaradantul efect shiatsu al podelei care zangane de toti dumnezeii pe caldaramul incins. Si priceperea nebuneasca in stare sa te strecoare prin harmalaia ciudat de boîte à musique a traficului din mijlocul dupa amiezii.

In sfarsit, ajungi la debarcaderul de la Si Phraya, ca sa afli de fapt ca sunt doua: cel din dreapta pentru naveta cuminte dintre cele doua maluri. Si celalalt, pentru barcagii smecheri si plimbari mai indelungate.

Aproape nestiut, traversezi un fel de pasaj plin cu fermecatoare colivii, unde intalnesti pe cineva neasteptat.

Dupa care reincepem tocmeala, de data asta cu mai mult succes: da, ochiometrul incepe cat de cat sa functioneze.

***

Si pentru ca dumnezeul unor hataruri trebuie neaparat sa existe pe undeva, chiar daca uneori mai atipeste sau se sminteste de picioare, uite ca astazi am avut bafta.

Bafta de vreme buna, de barcagii relativ intelegatori, de longboat gol pusca si de persuasiune la traseu.

Cum am vrut, asa a fost.

Cu o lunga raita inspre Thonburi, mai intai si fara mizeriile de rigoare ale crescatoriilor de serpi sau de pesti pentru turisti: cela, c'est niet.

***

De fapt, conditia esentiala pentru reusita unei astfel de flanerii acvatice este ca imediat ce te urci in barca sa uiti cu desavarsire de orice alta circumstanta, comentariu sau povestire prealabila.

Woulda, coulda, shoulda. Caveatul dihaniei functioneaza si pentru loc in sine: piata plutitoare de la Thonburi este, astazi, un fel de re-enactment turistic. Dupa vreo zece minute, am rugat pe Charon sa coteasca spre niste ulite de apa mai nebatute de atata lume si microfoane foarte contondente.

M-am pomenit imediat intr-un alt oras, cu moschei si curti calme, cu lacustre fermecatoare si in care timpul se scurge lenes.

Un endroit à volonté, un nou loc de chiul pentru zile de iarna.

When I die, throw my ashes in the Mediterranean Sea, scrisesem cu convingere acum ceva vreme. Sunt pe cale sa imi schimb parerea, poate si pentru ca e inca ingrozitor de devreme.

Dincolo de Levant - 12: La possibilité d'une gare

Stiam eu, domnule, de ce insistasem - dincolo de sclifoselile bancare de acasa - pentru o descindere impersonata la gara centrala din Bangkok, pe numele ei หัวลำโพง.

Pentru gari am dintotdeauna o afectiune absolut speciala. Gari, poduri si pasaje: locuri de vanturat vreme si lume, respirand asteptare si tensiune narativa. Locuri in care trebuie, la un moment dat, sa se intample ceva.

And then today, I was rewarded - double shot, on the rocks - with this sight. Conclav bengalez si chinezeasca liniste, desavarsita.

Ai crede ca oamenii astia se uita la serialul de la ora cinci sau asteapta cuminti Venirea de-a Doua.

Aiurea: doar ce trebuie sa le soseasca trenurile.

***

And the truth is self-evident: Indochina e cu adevarat o intersectie. Si unde sa intelegi mai bine lucrul asta foarte simplu si foarte complicat, decat intr-una din intersectiile urbane par excellence?

Daca dimineata am avut parte de intersectii, dupa-amiaza am avut parte de intarsii. Imediat et sans plus attendre.

Dincolo de Levant - 11: Mais comme c'est curieux...

Despre fructul de durio kutejensis se povestesc multe lucruri ingrozite sau extaziate, c'est selon.

Adica depinde daca te opresti la miros - reputat oribil, dar mie nu mi s-a parut chiar asa : oi fi defecta? - sau iti faci vant si gusti.

Prescrierea unui astfel de experiment de catre dracul pazitor vine in rasparul senzatiilor unei lumi intregi: unii - si sunt foarte multi - spun ca bomba asta cu tepi miroase a sosetele nespalate pret de vreo trei luni ale unui batalion de infanterie. Sau a hazna parasita, de-a dreptul pur si simplu.

Vamesii stramba din nas. Liniile aeriene il dau de-a dura, in bolgia obiectelor interzise la bord sau in cala. Si pun prinsoare ca se egzista pe undeva, la Bruxelles, vreun contopist de birou care sa il fi izgonit pe vecie din galantarele noastre.

Insist: nu e chiar asa cum pare. Dar chiar si asa, i pak sa stii ca nu e lucru simplu sa il gasesti, fie si aici.

Noroc cu baiatul asta de Chinatown, care habar nu are ce pustiu de bine mi-a facut.

***

Cumparam. Adica nu, mai intai ne tocmim - the contrary would insult them and label you asap.

Primim o punga de un leu plina, pentru cincizeci de bahti.

Nu avem rabdare si numarand pana la trei, ii dam inainte cu elan, halind fara rusine si la stop bucata de soare care se nimereste.

Uaf si mmh. Si acum explicatia unei trazneli gustative.

Stiti, eu nu m-am prapadit niciodata dupa fructe. Dilema apare cu adevarat in balansul dintre un steak in sange si o tava de zmeura, dar in afara de asta - silence radio.

Foarte urat din partea mea. Ceea ce explodeaza lingual in momentul in care faci cunostinta cu durio kutejensis nu se prea poate descrie in cuvinte: e probabil de zece ori mai bun decat un banal mango, cu un soupçon de poivre au final.

Din punct de vedere sinestezic, durio kutejensis ar fi un fel de poema simfonica, gen Debussy. Taiat pe masura pentru minti sarcastice si subtile sau dimpotriva pentru fericiri evidente si nevinovate. Si gata si of, altceva n-am mai putut hali pana seara, fir-ar sa fie de viata ca mi-a luat mintile, domnule.

Dincolo de Levant - 10: Chinatown sau genul proxim

<