Contrajurnal indochinez - 9: Câteva reflexe

Presupunem numaidecât că aţi ajuns, după hărtăneala inevitabilă de tranzit, vamă şi filtre de siguranţă. Că taximetristul nu v-a luat mai mult de cincizeci de lei pe cursă, ceea ce ar fi o jecmăneală fără seamăn. Cu puţin curaj, aţi putea urca totuşi în autobuz. Linia AE-2, extraordinar de civilizată şi niciodată plină, te lasă fix în buricul balamucului de pe Khao San. În faţa farmaciei Boot's, vizavi de Wat Chanasongkhram, ceea ce e o chestie perfect măreaţă pentru cinşpe lei şi gata.

Şi mai e ceva. Pe cuvântul meu că ajunge mai repede decât birja.

Evident, e înfiorător de cald. Nu ca la Bucureşti, unde canicula te înjură de mamă în moalele capului când ţi-e lumea mai dragă şi te socoteşti izbăvit.

Mais non. Căldurile asiate, cu care e imperativ necesar să te obişnuieşti din mers, sunt un lucru de o suavă perversitate. După şocul ieşirii din aeroport, nu prea le simţi, în afara transpiraţiilor vertiginoase. Dar constaţi, dacă faci tâmpenia să mergi nonşalant şi - ca mine - cu capul gol pe uliţă, că la un moment dat ţi se taie picioarele fără preaviz. Zahăr în sânge, ioc. Vezi cu dungi taraba de vizavi.

Manque de bol, te-ai deshidratat în mijlocul intersecţiei.

***

O, zei! Spiritul comerciului s-a gândit la toate. De-a lungul şi de-a latul urbei sunt nenumărate tarabe cu apă de la gheaţă, în toate dozele posibile şi imaginabile. Apa de la robinet, fireşte, nu se bea nicăieri şi sub nicio formă: am încercat în Cambodgia - ştiu, sunt năroadă rău - şi în fine, nu mai insist. Ei bine, resemnaţi-vă să porciţi planeta cu încă nişte PETuri şi împrieteniţi-vă cu ele.

Cu perseverenţă şi încăpăţânare peripatetică, o să ajungeţi poate la recordul Seraiului de cinci litri pe zi. Şi încă vreo trei, aruncaţi de-a dreptul în cap, să se ajungă. Unde, aşa un rafinament? Angkor, pe la jumătatea lunii aprilie. 45 de grade la umbră, coafura rezistă pentru că dacă e hatâr, cu plăcere.

Foarte probabil ca odată cu prima sticlă de apă să faceţi cunoştinţă cu o mare invenţie a societăţii de consum globale: Unşpe Iulie. Sau mă rog, 7-Eleven, dacă n-aţi avut onoarea să aflaţi că se egzistă mai înainte, dintr-o altă preumblare gringo. În Siam, e de regulă în format de buzunar, fix unde trebuie - numai în Bangkok sunt câteva sute bune şi patru mii cu totul. Nemaipomenit ca să te depaneze de plasturi, ţigări, Tylenol, băutură şi în general toate prostiile de primă necesitate.

***

Haleală niciodată de la 7-11, oricât ar fi ispita, mafoamea sau nostalgia de pregnante. Insist: în afara unor prăjiturele delirante de sorginte japoneză - adică se poate, domnule, o felie de tortă verde otravă? - şi salbei de hot dogi plictisiţi, resemnaţi-vă. Suntem în Asia şi halim de la tarabă, pentru că extrem de eftin şi mai bun de-atâta nici nu vom găsi. Adio chipşi, cingo, Tic Tac, Kinder Bueno şi alte măscări lucioase care atârnă prin buzunare. O farfurie de pad thai - jumătate de tonă- nu costă mai mult de cinci lei şi este absolut nemernică.

Mai presupunem şi că nu puteţi fără glouglou gazeifié. Nu se merită: Coca-Cola e îngrozitoare, pe lângă faptul că nu am voie - dar să trecem peste, curiozitatea era mult prea mare. Are un gust de closet diabetic atât de tenace, că e unul din lucrurile de care îmi aduc aminte imediat şi fără mari insistenţe. Asia's got a sweet, sweet tooth, that's why. Şi merge probabil cu toate chestiile iuţi de haleală, deşi ăsta ar fi cam tot chichirezul.

Mult mai bine, aşadar, nişte ceai negru şi rece. Îl găsiţi fie de gata şi la sticlă - cam trei lei, dar repară pe loc dezastrele plimbăreţe - sau la pungă şi la jumătate de preţ, ceea ce reclamă explicaţii.

Ceai la pungă - avem şi poze, heh - adică pur şi simplu vărsat cu nonşalanţă într-o pungă de un leu legată la gură prin care strecori un pai. Şi gata: e rece, e foarte concentrat şi deci, nemaipomenit de bun.

Ceaiul fierbinte e, de-altfel, o alternativă foarte eficientă pentru a înşela canicula. Numai că n-o să vă întâlniţi prea des cu el, poate cel mult cu poetica variantă uşor călâie a infuziei de iasomie de după masajul de seară.

***

Recapitulăm: aţi ajuns şi scăpat de calabalâcul lejerissim, aţi transpirat - deci aţi descoperit the emergency fix next door, aţi băut ceva şi poate chiar aţi halit sur le pouce. E vreme de târguit chestiile de îmbrăcat potrivite, după care vă dau în scris că o să vă prăvăliţi la sfârşitul după-amiezii într-un somn hărtănit, cu ventilator aviatic cu tot.

Vlanvlanvlanvlan. Pft.

Şi că toată noaptea o să vă foiţi de toţi dumnezeii. Dar ce contează dumnezeule mare, Bucureştii sunt la şapte mii şapte sute de kilometri spre apus.

Lucru care nu mai are absolut nicio importanţă posibilă. Altele au, şi mai avem destule. Numaidecât, să halesc ceva rapid.

Contrajurnal indochinez - 8: Bangkok, detalii tehnice

Poftim, beizadea, mai scriu odată şi cu două puncte, pentru că nu am de ales frastic: aveai dreptate să bombăni. În primul rând pentru că în goana mea apneică şi zăpăcită după sensuri, am încurcat vizibil borcanele retorice şi-am început povestea cu Bangkokul fix cum se isprăveşte.

Fugăreli seculare prin vintrele aparatului de fotografiat - habar n-aveţi voi cum e să ţi se viruseze sau ce naiba altceva cardul de memorie, e o mare năpastă cu înjurături. Am găsit chiar o ultimă poză, făcută cu vreo cinci minute înainte de plecare a camerei de decompresie, şi asta e chiar grozav.

Le crezusem pierdute pe toate, dimpreună cu o serie foarte frumoasă şi melancolică de la Phnom Penh. Vizibilă în aparat, moartă pentru patrie dacă încerci să o descarci cu absolut orice.

***

Lăsăm însă numaidecât la o parte toate băznelile şi scriem apăsat că e o mare mişelie că nu se mai egzistă defel zboruri directe între Principate şi Siam. Dacă ar fi după mine, le-aş da drumul chiar de mâine dimineaţă. Tot aşa, din cauza unor neghiobii turistice, cred că Bangkokul e unul din cele mai nedreptăţite oraşe de pe lumea asta.

Pentru că e mult mai mult decât un loc de carne macră, târguială şi crăpelniţe exotice. Şi cum am spus-o îndestulat, o săptămână nu e defel de ajuns ca să îi iei pulsul, extrem volatil şi aleatoriu. Iar o lună, de-abia suficientă probabil ca să te trezeşti din intensa nedumerire a primelor zile.

Pentru că n-am avut o lună pe mână ca să putem pofti cumsecade la amănunte, nu prea am de ales decât soluţia fictivă a unei flânerii concentrate cu niscaiva poze. Despre hatâruri, slavă domnului, am scris de la faţa locului şi încă ar mai trebui să rumeg câte ceva.

Reţiu şi nu uit totuşi, că odată cu Siamul era să-mi rup toţi dinţii narativi disponibili. Redutabil? Heh. Carevasăzică, se cere încă un rând, şi cu insistenţă.

***

De-altminteri, ce-ar putea rămâne din primele zile pe o altă planetă decât un fel de salbă de circumstanţe furgăsite pe stradă? De căutaţi pozele frumoase şi lucioase, circulaţi. Avem poveşti şi îndrumări, însă papier glacé, să ne scuzaţi - nu.

Şi câteva propuneri de locuri în care chiar e foarte posibil să fiţi niţel fericiţi. Ştiu, domnule: e ceva mai mult decât un bilet şi trei dovezi de hatâruri, dar n-am stat niciodată bine cu sintezele.

Măcar asta să aibă har. Haidi, ţineţi-mi pumnii: luna iunie demarează în trombă cu nişte praguri şi un iz de santal care te sminteşte de toţi dumnezeii.

Însă deocamdată şi pentru că încă e mai...

Ordnung u. Disziplin

Dormit. Trezit, cafea, dejun frugal.

Bun. Aşadar?

Aşadar trebuie ieşit din casă. Mi se pare esenţial ca să reuşeşti să îţi pui ideile într-o oarecare ordine.

Zile bune şi umori. Un mare mister, faţă de care controversele teologice sunt fără îndoială apă de ploaie argumentativă.

Şi constatarea, lucidă şi de bun simţ că e foarte agreabil să te bucuri de inspiraţia cuiva. Dar să te bucuri de lipsa ei reclamă infinit mai mult farmec.

Şi crampa scribului are o poveste interesantă, pe care nu prea multă lume se încumetă să o scrie.

Stay tuned. Găsesc eu ceva, altfel nu se egzistă.

Later edit: Totuşi, cred că cel mai bun lucru de făcut e să iau pur şi simplu teancul de poze la rând şi să le las să vorbească singure. What is all that fuss about, eh?

Contrajurnal indochinez - 7: În care ridic mănuşa

Alte bombăneli - te lungeşti, cucoană. Asta nu e bine, defel.

În doi timpi şi trei mişcări sintactice, domnul Pantazi a aruncat mănuşa. Şi un contondent mazâl stilistic pe tot contrajurnalul indochinez, lucru de care nu mă îndoisem nicio secundă.

Nici nu e nevoie de mai multe vorbe. Dilema oricărui pieton febril e destul de simplă şi abisală, deopotrivă. Cum să scrii şi mai ales, cât să scrii despre nişte lucruri care ies din tiparele minţii de până acum?

Datoria călătorului subţire e să refacă geografii, după pricepere. Să pună culoare şi sunete peste cartea poştală pierdută într-un vraf informativ altfel perfect oarecare. Nu ştiu dacă nu cumva din cauza asta, atunci când ai în spate o lună întreagă de amănunte, sinteza devine un lucru extrem de greu de atins.

Pe legea proprie, voisem să o iau cu încetinitorul şi pe îndelete. M-am pomenit că-mi fuge pământul de sub picioare şi că hăţurile povestirii sunt ţinute cu mână şubredă: se numeşte inerţie. Şi, cum îţi place dumitale să spui, horror vacui. Lesne de destrămat, urzeala se duce în toate bălăriile incoerenţelor, cu cele mai bune intenţii.

***

Aş fi putut, cu toate astea, să mă socotesc scăpată de urgie în faţa oricui. Călătoria este, în fond, un resort suficient de simpatic pentru a stârni cititorului plăcerea de a-şi clăti ochiul cu ceva nou şi azârul niţel voyeurist. Unde a dormit scribul, ce-a mâncat, cum şi cât a cheltuit şi pe unde o fi oftat. Nu ştim dacă avem o nevoie concretă şi obiectivă de amănuntele astea: dar ne mângăie ideea că le putem regăsi oricând, la nevoie.

Povestite, călătoriile altcuiva devin imediat o sumă de posibilităţi foarte personale ale ascultătorului. Şi e minunat dacă se întâmplă asta.

Pe dumneata, domnule, nu pot să te înşel niciodată la cântar. Asta mă enervează şi mă fericeşte deopotrivă şi de fiecare dată. Şi probabil din cauza asta şi întotdeauna, ridic mănuşa cu elan.

Şi cu o întrebare retorică: când mama naibii o să plecăm cu mintea de la Bangkok?

Fiindcă şi eu cred că prea şezurăm destul şi că fix din cauza asta povestirea e ca o sticlă de Borsec destupată de vreo jumătate de zi.

Sălcie, that is. Ceea ce e un scandal, pft. Dar pixul de după ureche e portocaliu şi în el ne şade toată nădejdea, beizadea.

Ordnung u. Disziplin. Mais je vous en prie, hein?

PS: Deocamdată, eforturi considerabile de regăsit poze pierdute - se întâmplă ceva sinistru cu cardul de memorie al domnului Lumix, hotărât lucru.

Carevasăzică, sarmale - 3: Ana Pauper deschide uşa

E cam aiurea să încep printr-o negaţie, dar măcar asta e sinceră: în ciuda privilegiului dinastic al perfectei stăpâniri de sminteli de-ale gurii, nu mă omor - şi nu m-am omorât niciodată - după haleala românească.

Putem discuta, negocia şi uneori chiar capitula. Dar sunt din cei, cinici şi destul de puţini, care se întreabă impertinent dacă aşa ceva chiar se egzistă altundeva decât în fibra unui orgoliu naţional. Absolut de înţeles şi de iertat, de-altfel. Şi, ca toate patrioticele, înduioşător - dacă e fumat cu moderaţie, fireşte.

Una peste alta, găsesc tradiţia alimentară românească destul de criticabilă. Îngrozitoarele cantităţi de colesterol sunt un reproş prea des întâlnit ca să fie nevoia să insist. Impulsul regresiv vrea o bucată zdravănă şi ilicită de pâine cu untură? Soit; dar în vârful picioarelor şi neapărat cu povestea potrivită. Ciobăneala n-are farmec an sich, iar poetica potroacei nu i-a ieşit bine decât lui Teodoreanu.

Cu alte cuvinte, scoasă din lichidul amniotic al poveştilor strict personale, gastronomia românească e o chestie aproape ilizibilă. Nepovestit cu panaş, mujdeiul după care oftăm atât, riscă să fie doar un prototip eşuat de aïoli.

Misiunea fetei joviale era imposibilă. Dar eşecul are tâlc.

They always do, hm.

***

Meniul propus e absolut de ruşine. Ardei gras şi brânză telemea frecată cu mărar. Nelipsitele piftele cu îngrozitoarea - şi foarte ceruta - salată de vinete, iar alăturarea ne duce pe coclaurii unor visări mahalageşti. Recunosc mizilicul de nuntă în cartier.

La toate astea, gazda dă vişinată. Bucovina toată fluieră a pagubă - ce mama naibii? Vişinată de aperitiv?

Le plat. Sigur că ştiţi că au avut sarmale. Anume de ce nu? Le-am văzut şi prin ambasade, şi nu o dată, cu impertinenţă agresivă. Protocol diplomatic pentru democraţii populare, tradiţie aproximativă. On les sert aux grandes occasions, zice fata din Constanţa cu mâna pe inimă. Dacă aş fi în locul oaspeţilor şi neştiind nimic despre Românica, m-aş îngrozi. Aş lua-o la sănătoasa. Şi aş conchide cu puls ferm că oamenii ăia vin clar dintr-un soi de comitat miţos, unde e un frig de toţi dumnezeii.

Nu, sarmalele nu sunt inventive. Da, sunt arhaice şi înfiorător de îngrozitor de incorecte politic. Nu, nu au farmec şi foarte rar poetică: pentru asta, trebuie deturnări pescăreşti. Sau de post. Sau dragaveii Olteniei. În versiunea de nevoie de la Paris, sunt stinghere şi neprotocolare. Că mahalaua trânteşte vesel cratiţa în mijlocul mesei, doar se ştie.

De ruşine şi de mare caznă, de-altfel. Să stai la înfăţat foi de varză, ce blestem şi ce mizerie naivă!

Peste toate astea, gazda deşartă fără nicio ştiinţă posibilă, Grasă de Cotnari. Rrrece: păcat că n-a avut curaj să le explice şi ce e aia şpriţ, ar fi fost extrem de amuzant, pun prinsoare. E momentul să luăm lucrurile la gradul doi al scriiturii şi să ne umfle un răget de râs incomensurabil: ar fi o răsbunare subtilă. Bieţii francezi!

Desertul e letal. Dobrogeană cu mere şi nuci. Convivii se plâng de tone de scorţişoară, pentru că nu ştiu defel că gospodina română le drege din ochi, mormăind cu vârful lingurii de lemn care se învârte ameninţător şi elocvent prin aer. Oftează şi suspină - o fi ca al mămichii? heh.

Iar gazda nu le-a explicat că desertul e adevăratul punct de orgă, momentul de dezmăţ, piesa de rezistenţă a iscusinţei domestice. Că, în răspărul logicii endocrine, orice amfitrioană ambiţioasă înţelege să îşi semneze triumful într-o gamă zaharoasă: şi vai, măcar de-ar fi de vreun folos de iatac!

Dar să nu fim obraznici: chiar şi aşa, verdictele sunt drastice. Nu e nul, e de milă.

Pe cuvânt de onoare, am fi preferat panaşul unui zero barat.

***

Nu ştiu ce-aş fi pus eu pe masă. Contrariul ar însemna că îmi calc în picioare fără graţie propriile principii, fireşte. Dar incidentul bilateral al sarmalelor rămâne. Infinit preferabil un banal pui la ceaun cu mujdei şi conversaţie subtilă, presupun.

Aşa că las concluzia şi morala pe seama Mândrei care - stârnită asemeni mie - întreabă, cu o nuanţă de compasiune vicleană: ei, ce le-a dat amărâta aia de mâncare?

Amărâta e în Deliorman o vorbă cu miez extrem. Neputând fi niciodată năroade, amărâtele denotă fie profund afect solidar, sau asasinat în regulă. Ultima variantă e plauzibilă, bineînţeles.

Ce să le dea? Sarmale!

Pauză, un rânjet de cuţit.

Şi... e măritată?

Carevasăzică, sarmale - 2: Aventura precară a cârpelii alimentare

Bun, se dă următoarea situaţie: în Franţa e cică, săptămâna vecinilor. Huh? altă găselniţă stupidă, laică şi republicană, într-o ţară în care majoritatea reclamagiilor de comisariat aparent cu asta se şi ocupă: delaţiune măruntă, gineli in flagrante şi declaraţii de răzbel pentru un pac de chibrituri pe care dobitoaca de la doi îl va fi făcut uitat, hop şi-aşa.

Pentru că mai nou se vede ca nasul în miezul mutrei că ideologia neomitocăniei sarkozyste promovează, în cea mai pură tradiţie comunistă de-altfel, isprăvile de zi cu zi ale pompierilor, sectoriştilor care este şi ei oameni ce pana mea şi astfel de şezători analfabete, e de datoria mea să oftez. Unde mama naibii e Franţa mea, în care se acceptă o tacla vivace şi atât cât trebuie de condescendentă cu doamna de la brutărie, dar se ţine pe stradă şi pe scară bărbia foarte dreaptă?

Nu i-am spus-o niciodată beizadelei, dar a sunat - impromptu - ceasul: una din primele fraze cu pişcături dintotdeauna mi-a stârnit pe loc atenţia. Suna cam aşa: le 16e, mademoiselle, este chintesenţa Parisului, aşa cum l-a visat Haussmann: eleganţă, aroganţă, linişte, ordine şi imperméabilité sociale.

Ei, aşa ceva nu putea veni decât de la un pieton subţire: pentru că ţin la eticheta asta personală, am rânjit încântată şi pe loc. Comme on se retrouve, heh....

În povestea cu sanchiloţi, însă, devălmăşia e privită cu ochi buni: aşadar, victimele de bucătărie ale săptămânii au fost - ca niciodată şi destul de improbabil - ajutate de o clacă de vecine binevoitoare.

Oh, sancta simplicitas! Cum n-am avut în privinţa asta decât stângăcii, ridic o sprânceană şi merg mai departe cu vitriolul.

***

La roumaine de la semaine: o cheamă Andreea - pe toate le cheamă aşa, sau Ioana fir-ar să fie, are 26 de ani şi un jobuleţ de commerciale, gen. Judecând după ţinutele terne, aş băga mâna în foc că e vorba de o bancă. O fată drăguţă, cumsecade şi previzibilă, ceea ce la mine în carte e o înfrângere pe toată linia. Din Constanţa, zice ea, avec une sorte de sourire dodu. Totul, foarte casnic: vai mama mea, unde e reputaţia straşnicelor muieri istorice?

Trei ciume şi un belatru, la masă. Prima greşeală, esenţială: să te laşi antrenat în aşa o aventură precară şi fără pic de glorie. Mais combien de fois faut-il le dire? Niciodată, dar absolut niciodată nu se lasă ghergheful unor lucruri mai cu miez pentru exerciţiul de o subtilă dificultate al gătitului, în beneficiul unor necunoscuţi.

Bucătăria e un mare mister feminin. O armă redutabilă, probabil infinit mai pricepută la obţinerea unor capitulări decât creionul de pe foaie. Să împarţi aşa ceva cu oricine e o mare naivitate.

***

Trecând peste amănuntul ăsta esenţial, ar mai rămâne meniul. Contondent şi moralizator eşec: cârpeala cu care se iese în faţă reclamă o singură concluzie posibilă.

Ana Pauper deschide uşa. Niţel mai încolo, pentru că am primit bombăneli întemeiate şi am picat rău pe gânduri: sur le fil du rasoir, dacă stau bine să mă gândesc.

Carevasăzică, sarmale - 1: Alişveriş de paţachine

Tocmai ce voiam să reviu înspre Siam, cu un bilet despre Asia din farfurie. Sabotaj, vite fait în faţa televizorului - cred că nu l-am mai folosit de vreo jumătate de an şi de-altfel, începe din nou să mă satisească exponenţial.

Experimentele mele catodice: numai şi numai în casele din faţă, pentru că deoarece la mine veţi găsi antenă, dar acvariu cu tub - ioc. Deşi în cheia total debilă a unei emisiuni franţuzeşti de sfârşit de după-amiază, o să vedeţi că a meritat.

Şi cu asta, vă jur că nu o să mai auziţi de PAF: cel puţin până în sezonul viitor, heh.

Apropo şi ca să ne înţelegem: PAF nu estem Patrouille Aérienne de France. Ci Paysage Audiovisuel Français.

***

Un dîner presque parfait e genul ăla de emisiune la care ţi-e semiruşine să recunoşti că te uiţi. Cum însă tocmai făcusem cumpărături neruşinate din Piaţa Floreasca - telemea de capră, un delir şi, printre alte chestii, covrigi braşoveneşti fierbinţi, plus niscaiva mezelăraie cum trebuie, nu din aia care lasă zeamă - nu mi-a dat prin minte să zapez.

Principiul e simplu: timp de cinci zile la rând, tot atâtea victime candidate la un premiu destul de mizerabil ca să nu merite osteneala, se invită rând pe rând la masă, acasă şi manu propria. Meniurile se trimet oaspeţilor cu câteva ore înainte, histoire de faire tourner la marmite des pronostics. Gospodina zilei face cumpărături, se dă de ceasul morţii cronometrate în faţa aragazului, pune masa - de cele mai multe ori, oribil - şi se dă spre tăiere celorlalţi patru, aşteptând să se răsbune a doua zi.

Se vine - de cele mai multe ori cu mâna în derier, să mă iertaţi, ceea ce e o mârlănie foarte franţuzească pe care nu am priceput-o niciodată - şi se haleşte ipocrit, punând tot felul de întrebări asasine: t'es sûre qu'il y a assez de muscade dans ton parmentier?

Antrenul, de care gazda trebuie să se facă neaparat vinovată e de o tristeţe neputincioasă: on aura tout vu, du quadrille corse au cours de poterie, Brâncuşi gen. Dar să nu anticipăm, heh.

La sfârşit, notele. Şi la capătul săptămânii, ca la şcoală: umilinţa maximă a premiilor.

***

Am înţeles că se egzistă şi la Românica o variantă de neghiobie din asta: Cireaşa de pe Tort cred, unde se întrec suspect de multe boarfe de pe sticlă. S-ar fi numit mai cu spor Bomboana pe Colivă: mare amatoare de mârâieli cu şi despre haleală, Mândra o găseşte absolut revoltătoare. Sau, motu proprio: alişveriş de paţachine, dragă.

Nici cu asta franţuzească nu mi-e ruşine, deşi e cu oameni de pe stradă. Şi tocmai când făcusem turul Franţei cu drezina şi ne întrebam şi noi ca proastele din baie unde e românca din propoziţie, pentru că deoarece - zbang! poftim românca din ecuaţie.

Păi se putea egzista fără? Nu, fireşte că nu.

Ei, asta m-a făcut chiar curioasă. Tehnic vorbind, am ratat prestaţia programată în infecta zi de luni trecută. Dar am căutat aici rămăşiţe de dezastru şi mi-a fost suficient.

Victima rumână a dat-o în bară. Explicaţii pe îndelete şi numaidecât: rareori sunt mai inspirată ca atunci când se întâmplă să conjugăm cele două mari voluptăţi personale, anume haleala şi bârfitul. Pentru amândouă, se cere măsură: o să am milă, o să vedeţi.

PS: Chestia din stânga e din serafica operă a madamei colonel Dobrescu. Altceva n-am avut la îndemână acuma şi pe loc.

Zăduf şi ore leneşe

În Bucureşti au explodat - cum altfel, în mai? - tufele de iasomie şi vrejurile de mâna maicii domnului. Aştept castanii: greu de crezut că nu i-am observat deloc. Dar dacă e aşa, ei bine: ştim de unde ni se trage.

Ziua, zăduf şi ore leneşe: productivitate, zero. Va trebui disciplină. Seara - citit pe răcoare şi foarte multe taclale strategice. Pauze lungi, cu mintea pe pereţi. Nu foarte sigură că e vorba de lene, mai degrabă de lipsa de grabă: ad rumegandum, cum îţi place dumitale să ricanezi.

Minte împrăştiată. Niciun entuziasm să o adun de pe jos, pentru că starea prelungeşte voluptăţi între care a trebuit fără nicio voinţă proprie să aştern şapte mii şapte sute de kilometri. După cum mă surprinde fidelitatea unui acutrament aproape zilnic, dar cu variaţiunile de rigoare: pantalonii de bumbac - zece lei, pe Khao San - bleu-marine sau écru. Lărgime fluidă, fără să ajungem la ipoteza şalvarului. Un singur buzunar, pe dreapta, niciun nasture. Cordon care desenează suficient de onorabil talia nouă. Transpiraţia e imposibilă, dinamica e cu totul relaxată. Et dire que j'aurai traîné des pieds pour les acheter, heh!

Cămăşile col Mao: ţicneală foarte veche, la tot pasul. Un vraf, cumpărat din locuri ameţitoare: fiecare are o poveste, înşirate pe muong desenează o hartă extrem ispititoare. Cămaşa lao, în dungi delicate: bumbac şi in. Luang Prabang - într-o seară interminabilă. Angkor: gris pétrole, imediat după tocmeala cu pitaya la Psar Chaa. My wife, rânjeşte vânzătorul, arătându-mi o tanagretă căreia e imposibil să-i dai mai mult de cinşpe ani. Calcă îngrijat, să nu se spargă. Luaţi şi pantalonii ăştia scurţi? Tanagreta bate din palme şi râde fericit. Phnom Penh: sunt două, batist lavandă şi grenat cu arabescuri aurii. Mică şi mare ţinută: dans la rue, les gens regardent un peu perdus.

Pe birou, pipa mea de opiu, foarte importantă şi perfect inofensivă. Luang Prabang. Adunată cu sentimentul unei mari victorii, de pe un cearşaf imaculat unde muierile aduseseră cercei, brăţări şi tot felul de pânzeturi cum nu se poate mai ameţitoare. Objet recomposé: ţeava de lemn e mult mai nouă decât căuşul de metal greu - nu cred să fie bronz. Imposibil de datat, ca orice lucru uşor interlop. Ţeavă şi căuş sunt lipite aproape imperceptibil cu un fel de pastă: jumătate ceară, jumătate vaselină. Madame happy, me good deal. Pentru că deoarece, rânjesc subţire.

Heh, şi poza asta din stânga: despre loc am tot povestit cu entuziasm năuc. În locul dumitale, m-aş uita ceva mai cu luare aminte pe raftul îmbrăcat în pânză din colţul stâng. Prima tejghea, între dihăniile alea de bronz. Nu e chiar la fel, dar e foarte asemănătoare.

Later edit: Castanii, găsesc un mesaj de dimineaţă, se pare că s-au întâmplat fără mine anul ăsta. Defazată, spuneam? Heh: pe puţin.

Printre rânduri, nişte carne

La un moment dat - e foarte posibil să se fi întâmplat chiar pe la Bangkok, chestie de simetrii şi clişee - dau cu coada ochiului, pe la tejgheaua Caligrafului - sigur că ştiţi cine e, are poveştile foarte frumoase din Deliorman ale verii trecute - peste chestia asta:

“ce-ar fi dac-ar găsi fiecare (după nevoi, după posibilităţi) cea mai bine scrisă şi cea mai prost scrisă scenă de-amor (adică sex, n. n.) din literatura română?"
Vaste programme, mauvais questionnement. Din lipsa preciziei şi mai ales din chestia încuiată între paranteze: chiar era nevoie de explicaţii?

Totuşi, întrebarea e suficient de interesantă: a reuşit chiar să mă puie pe gânduri de vreo câteva ori. Şi cum în seara asta îmi surâde ideea unei escapade şmechere din disciplina contrajurnalului, poate că n-ar fi rău să soldez subiectul cât nu e încă rânced.

***

Cred că am mai scris asta pe undeva: româna însăşi pare să aibă, cu lucrurile cărnii, o serie de probleme de geometrie şi optică. Între înjurătura matricială - sublimă, explicită şi perfect dependentă de tonul cu care o faci să existe pe lume - şi porcăriile neputincioase ale unor perifrastici, riscurile sunt foarte mari de a nu mai spune nimic. Sau de a spune prea multe, inclusiv ceea ce nu se cade admis sau ce încape, cu jenă, pe divanul terapeutic.

Iată de pildă, noua erotică postmuncitorească, trâmba asta nici măcar proaspătă de legături bolnăvicioase şi de agaţamente de garsonieră. Misterele lumii, printre sticle şi borcane, devălmăşii de mileuri şi acel miros suav de ghenă neorealistă: reprobabil, atunci când nu te numeşti Camil Petrescu, scriind cu poftă extraordinară despre bietele boarfe ale Emiliei Răchitaru.

Criteriu şi sistem al detaliului: complet uitate astăzi, când e foarte simplu să te scrii postmodern ca să scuzi neglijenţa stropelii de hârtie.

Foarte departe de pudori şi vapori şi leşinuri filosofarde, acuz o mare oboseală de explicite. Aşa că nu, n-am să scriu despre divertismentele rurale din Răscoala. Şi nici despre bucolicele sumeţeli ale Ilisaftelor lui Sadoveanu. Mult mai cu miez sunt lucrurile dintre rânduri: dar, encore une fois, întrebarea e scrisă aiurea pe foaie.

***

Literatura implică regn, sau dacă preferăm, nişte şiruri uneori moarte de rafturi. Et du déblayage: prea mult, când suntem invitaţi la despuieri.

L'angle est trop large, si je peux me permettre: aşadar, despre ce vorbim în propoziţie?

Cu un ochi înspre poetice, ar trebui să recuz cu foarte mare neruşinare serile pe deal şi altele care pur şi simplu nu rezistă. Scleroza crestomaţiilor şi omagiul insistent le fac un mare rău: ne pomenim eretici, nu ne mai ajunge, ne îndoim cu spor. Et on finit par tuer le Père. Aşadar, am face mai bine să nu le pomenim, fără a le nega: sunt la o parte de tot restul, acolo să şadă - altfel, nu mai isprăvim în veci amin.

Ca puşlama nesimţitoare ce mă aflu, nimic mai chinuitor decât să alegi între şesurile plopii ale lui Arghezi şi obşteasca năzuinţă - care numai asta nu e - a lui Voiculescu. Citite la ore mici, dau stări insuportabile de entuziasm nărod, cu oftaturi de invidie bună: şi nici măcar nu se descalţă ca lumea, niciodată.

Stârneala: asta contează. Pentru că în fond, fix asta te face să respiri. De capetele astea două de pod pe care tocmai le-am pomenit nu te poţi niciodată sătura, sastisi, plictisi: abureală graţioasă, întrebări cu frisoane. De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?

Să dea primul cu piatra ăla care nu s-a cutremurat: pe mine să nu contaţi, am pentru Arghezi un afect absolut delirant.

***

Proza? Selecţia mea - în parte previzibilă - e feroce şi lapidară.

Sans plus attendre, cea mai fenomenală, colosală, fabuloasă şi electrică scenă de gen - haidem că ştim - e tot în Evanghelie.

Deopotrivă prietenoase îmi surâd din trecut, cu dinţi albi, şi alte chipuri de ţigani şi de ţigănci; cu o ţigancă am gustat întâia oară dragostea, o ţigancă de la zid. Purta floare roşie la ureche şi umbla danţând. Aveam şaisprezece ani. Era pe vremea salcâmului, seara, după ploaie. I-am dat un galben şi am uitat s-o întreb cum o cheamă. Şi n-am mai întâlnit-o.

Peste asta, nu se poate. E o carte într-o carte şi mai mult de-atât. E Muierea majusculă şi neîntâmplătoare.

Iarăşi şi din nou, ca pe o litanie blestemată şi cu o simplă scamatorie de mise en page:

Purta floare roşie la ureche.
Umbla danţând.
Era pe vremea salcâmului.
Seara,
După ploaie.
I-a dat un galben, nume n-avea.
Şi n-a mai văzut-o niciodată de-atunci.

Tout y est, vraiment: iar ţie, cititorule, îţi vine să te urci pe pereţi în mare linişte, pentru că îţi crapă inima.

Nu ai niciun merit personal şi nu vei avea probabil niciodată: în schimb, consecinţele sunt frontale şi considerabile.

***

Iar cea mai proastă, pentru că perfect inutilă şi stricând multe, întrebarea de la sfârşitul lui Maitreyi, de o inexplicabilă naivitate: Şi dacă da, ai izbutit să mă ierţi?

Oh, mais non: aşa ceva pur şi simplu nu se întreabă. Ştiu eu ce ştiu.

Demoiselle de la Tour

Nu, n-am isprăvit defel contrajurnalul indochinez: însă nu prea poţi să te pui cu o nouă salvă de hatâruri, capricii & co.

Azi mă pomenesc brusc gânditoare, preţ de jumătate de după-amiază, pe puţin. Dacă o croim şi pe asta, are să fie şi mai şi.

Cu o minusculă nemulţumire, că nu se - mai - egzistă ferryboat de la Köstence spre Bizanţ. Cu gustul stârnit zdravăn şi cu nişte vorbe de alaltăieri în buzunar, tare ne-ar fi mers la inimă.

And therefore I have sailed the seas and come /To the holy city of Byzantium.

Şi nu numai, mais chut: e niţel devreme pentru aşa ceva. Însă precedentul ar trebui să ne lămurească: important e să-ţi faci vânt. Şi-nspre din astea, nici nu trebuie să fiu rugată cu prea mare insistenţă: sunt destul de năroadă şi-aşa.

Din fabricaţie, heh.

Estimp...

În seara asta, aflu că vecinul meu de la trei - crupierul, adică - a şters-o englezeşte şi definitiv din strada Cometei. Rămân însă pe foaie: zgomotul nocturn al blacheurilor de mică ţinută, dezamăgirea nepotrivelii de orare, le matelas qui miaule.

Şi bănuielile abjecte ale palierului, suflate Mândrei cu fereală şi între uşi: vă spun eu, doamnă, sunt două! Răpite - jur că nu mint; de-altfel, ideea unui rapt în Sectorul de Verde m-a încântat instantaneu - şi sechestrate în garsonieră. Mvai.

Noroc cu interlocutoarea, draga de ea, care se miră viclean: cum aşa? Harem în cinşpe metri patraţi?

Pft.

Dacă vă spun... Domnul A., care-se-descurcă-deşi-nu-se-ştie-exact, îşi suge gingiile revoltat: am scris şi o anonimă, la circă.

***

Nu mă miră: domnul A. este, de-altfel, autorul mausoleului de rigips din casa scării, complet închisă într-o noapte de bolgie începând din dreptul uşii caselor din faţă. Pentru ficuşi, mă înţelegeţi: doamna A., căreia Coca îi mai spune şi Chioamba en catimini şi de-altfel riguros exact, are o natură miloasă.

Ce ne-am face oare fără domnul A.?

Încă de la etajul doi, multiple avertismente scoase la imprimantă ne feresc de erezii:

aici, lumina electrică! stinge lumina după folosire!

Sau cu pixul, d'un air terrible:

Contoar apartamentul şase-luna mai 2009: index - urmează cifră oarecare - kW.
Nu insistaţi, nu suntem acasă.

Ai plecat la Revelion de rubedenii în Beller? Ai uitat piftia pe masă şi radioul în surdină ca să nu găseşti uşa dată de perete la potroace?

Domnul A. aude tot. De sfântul Vasile, anul începe cu un viguros:

Aţi plecat de-acasă în data de 31.12. 1995, lăsând radioul deschis.
Ruşine!

Pe doi ianuarie, la orele zece dimineaţa, Chioamba propune un armistiţiu. Tort de biscuiţi: nu râdeţi, există. Şi e singurul dulce la care se pricepe, întrucâtva.

Oricum, domnul A. e bine informat şi relativ mai amabil. Doar că uşor monoton: parterul vinde cocaină - l-am văzut eu cu seringa în mână, doamnă. Crupierul e un violator viclean: întrebat serafic de mine, după două săptămâni, despre soarta orfelinelor - şi cum, nimeni nu se sesizează? - domnul A. răspunde perplex: păi dacă sunt răpite de bunăvoie, duduie...

Exactly my point: răpite de bunăvoie. Întotdeauna am ştiut că povestea de pe carpeta ontologică nu are cum să fie alta.

***

Acum vreo câteva zile, beizadeaua ceruse veşti din strada Cometa. E rândul meu să fiu bulversată, domnule Dumneata, deşi ar fi trebuit să fiu obişnuită cu din astea.

PS: Poza e din Chinatown şi de la Bangkok. La timpul ei, nu puteam pricepe de unde şi până unde atâta îmbulzeală după portavoce, în toate dughenele posibile şi imaginabile. Când revolta cămăşilor roşii băgase în sperieţi cutia mea poştală - adică peste vreo patru zile - eram deja la Vientiane.

Colecţie de clişee

Leapşa politically correct de la Pinocchio. Am anunţat-o ceva mai demult şi am amânat imediat răspunsurile, parte din cauza ameţelilor mele asiatice şi parte de siktirul amănuntelor bucureştene. Dacă ar trebui să rezum zilele trecute de la întoarcerea din Siam, cam aşa ar fi: o tensiune permanentă între reverie, amănunte / hatâruri delicioase pentru care am impresia că nici nu mai ştiu mulţumi -chestie de o nesimţită vinovăţie, de-altfel- şi tâmpeniile inevitabile ale zilei.

Zău că nu e simplu: cică lucrurile care nu te căsăpesc, te fac mai al naibii. Heh, as if.

Înainte de orice altceva, mărturisesc o stupoare acută citind întrebările de mai jos. Pare - este!- un chestionar uşor analfabet pentru appendixul unei dizertaţii. Etichete, veşnice şi stupide: şi eu care credeam, în prostia mea, că scriitura e un ceva angelic. Chiar şi Sade - surtout le Marquis, d'ailleurs - are vertiginoase gingăşii unde te-aştepţi mai puţin.

Mais je perds le fil. Sans plus attendre, poftim gogomănie scrisă englezeşte. Răspund neaoş, pentru că e foarte probabil să înjur:


1. Name the last book by a female author that you’ve read.

Lista ţinută cu încăpăţânare de la origini şi până în prezent pretinde că e o carte a unei domnişoare chinezoaice trăitoare la Londra: Xiaolu Guo - A Concise Chinese - English Dictionary for Lovers. E mai rău decât chicklit: e chicklit cu conştiinţă bovarică, pentru că juna de caolin se vrea pe puţin Usbek şi care deoarece nu prea are cum. Construcţia e uşurică - avionul, şocurile culturale, căminul sinistru, baked beans, bărbatul farang care vrea dar nu poate. Ea povesteşte înduioşător de stricat toate chestiile astea: canibalism lingvistic egal canibalism amoros? Dacă ar fi să o rezumăm pe Twitter, cum am înţeles că se poartă, am circumscrie cam aşa: nişte blabla care eu nu ştie.

Şi încă o chestie: de unde naiba vine clişeul ăsta cu femeile orientale supuse? Nimic mai mincinos, cu mintea de-acum: asiaticele nu sunt supuse, domnilor. Sunt concise.

Oricum, nu prea citesc lucruri feminine: în trei ani, de-abia şapte cărţi cu totul. Din ele, una singură rezistă, probabil dintotdeauna: căpătâiul duducăi Sei. Şi în general, Jane Austen punct.

2. Name the last book by an African or African-American author that you’ve read.

Alaa El Aswany - L'immeuble Yacoubian, cu un răspuns capilotractat. Egiptul mi se pare prea puţin Africa: e Arabia Magna, cu toate ameţelile aferente. Dar cartea e foarte bună: nu colosală, nu de noptieră - însă nu e vreme pierdută.

Du reste, eu m-am oprit cu Africa Neagră cam pe la Senghor. Nu mă pasionează: on ne peut être partout à la fois.

3. Name one from a Latino.

Moment de spume şi dileme: ce e aia Latino? Tâmpenie mai mare nici că s-a ştiut vreodată găsi: excepţie culturală în excepţie culturală. Dacă Gloria Estefan nu e María Luz Cristóbal Caunedo - nici nu are cum şi săraca, nici pretenţii nu are - eu pur şi simplu refuz diferenţe din astea între Borges şi Valle-Inclán. În totul şi cu totul: canibalism lingvistic? La mine şi despre mine nu e păcat, excusez du peu.

Scandalizaţi-vă. Nu îmi place Márquez, adică nu mă omor după ceea ce e prea mult povestire deşteaptă şi cu nerv. Mai degrabă Llosa. Şi mai degrabă Cortázar. Deasupra tuturor, Sábato: pentru că era să mă cheme Alejandra, ca pe şi din cauză de Vidal Olmos.

Numai protestele Fregatei au dat înapoi planul patern:

Şi cum o să o strige ăia la şcoală: Alejandra şi fonetic? Doamne păzeşte, tâmpim fata.
Ouf. Non, mais.

4. How about one from an Asian country or Asian-American?

Vă rog foarte mult: nu luăm chestii sfinte în deşert. Dacă întrebarea trei era totuşi înduioşător de previzibilă, asta e - cum să vă spun? - inane.

Virulenţa cere explicaţii. Putem înşira ca la bingo: V. S. Naipaul - văzut, citit, crăpat. Demult. Kazuo Ishiguro - pentru că deoarece the so English butler: dar mai e asta chestie asiatică, sau Edwardiana cu panaş? Pe doamna Pillow Book am mai pomenit-o: numai titlul, ah fie şi numai titlul e o lume întreagă! Ondaatje: foarte bun Pacient, nule cu totul restul.

Omagiul pur se cuvine însă ailleurs, pe foile orfane ale anonimatului literar. Nu e nimic mai curat şi mai sincer şi mai fragil ca lucrurile simple: rime de rien du tout, fluierături de orezărie. Poemele indochineze cu paternitate incertă: extraordinare, mai ales că acuma ştii.

Vorbe de jad. Poftim - că sunt bine dispusă şi nostalgică de toţi dumnezeii- nişte rime anamite, aşa cum le-a tradus Powys Mathers, pe la 1920:

Do not believe that ink is always black,
Or lime white, or lemon sour;
You cannot ring one bell from two pagodas,
You cannot have two governors for the city of Lang Son.
I found you binding an orange spray
Of flowers with white flowers;
I never noticed the flower gathering
Of other village ladies.
Would you like me to go and see your father and mother?

5. What about a GLBT writer?

Uh, ce gogomănie. How do we read Verlaine: as what he is erga omnes, or as some yet another gender studies' case?

În prima ipoteză, e o voluptate. În al doilea, un fel de pungăşie contabilă. Refuz să dezvolt: din toate întrebările, asta mi se pare cea mai imbecilă. Nu pentru că e un tabu: ci pentru că e o tâmpenie.
6. Why not name an Israeli/Arab/Turk/Persian writer, if you’re feeling lucky?

Oh, hm. Khayyam?

Khayyam. Mai vrem ceva, la prima strigare? Unsure.

7. Any other “marginalized” authors you’ve read lately?

Citesc ce vreau şi pentru că vreau. Rareori accept sugestii: e un lucru atât de personal, că reacţionez prost şi nu oricine poate să propună lucruri din astea. Ucazuri, nu primesc decât de unde e absolut firesc să primesc. N-am răspuns la întrebare, dar trebuia probabil să adaug şi amănuntul ăsta.

Una peste alta, câteodată sunt bune şi lepşele astea. Încălzirea creierului: m-am întrebat de vreo câteva ori în ultima săptămână dacă nu cumva îngheţase de tot.

Contrajurnal indochinez - 6: Le jeu des perles en teck

Bangkok: ville bric-à-brac, cu schimbări vertiginoase de ambianţă, fire şi destin.

La un moment dat, scrisesem despre Madrid că e o autostradă a cronologiilor paralele. În Asia, trecem la viteza superioară a unor epifanii baroce, pentru că Bangkokul e un arhipelag de ambivalenţe.

Totul şi contrariul său, într-un singur loc: nu ştiu cum de se poate, dar uite că se egzistă.

Unul e oraşul de pe uscat şi cu totul altceva ţi se arată, de pildă, din grija barcagiilor de pe Chao Phraya: constantele europene ştiute dispar. Un alt timp şi o cu totul altă logică spaţială, unde nălucirile îţi taie calea cu de la sine putere: inutil să le chemi. Ba chiar mai mult de-atât: te înhaţă ele pe tine.

Antonimii aparent neîmpăcate, delicioase deturnări: avem oraş chinezesc, dar avem şi rezervaţie pentru indienii ce suntem. Nu, nu vă gândiţi numai la ghetoul diplomatic bine periat : Bangkokul e un oraş de beizadele, aşadar şi cum ştim - ar fi prea simplu.

De aceea, nu cred să existe niciun precedent posibil pentru o descindere în Banglamphu. E un lucru considerabil, care împarte părerile în sute de nuanţe ale unor antipozi. Monument de abjecţie artificială pentru unii, experienţă de o înduioşătoare ironie pentru ceilalţi: ambele diagnostice sunt simultan corecte şi depind de felul în care alegi să te uiţi la viermuiala de pe stradă. Cu mintea sau cu sufletul: cât despre mine, am avut timp berechet pentru amândouă.

Ca să mă încerce pesemne mai cu spor, acolo şi-a găsit dihania să arunce zarul de sosire. Cu insistenţă: de anulat, cu două săptămâni dinainte orice altă rezervare hotelieră, în afara inenarabilei Wild Orchid Villa, despre care povestirăm câte ceva.

***

Puriştii ar putea strâmba din nas: Banglamphu e un lucru şi Khao San Road, cu totul altceva. Dar la faţa locului, frontierele dintre fostul cartier aristocratic al secolului nouăsprezece şi Backpackersville sunt aproape inexistente. Mai clar de-atât: de la an la an, ambianţa Khao San - miros discret de ganja, tarabe cu amintiri şi tricouri, cârciumi turcite şi agenţii de voiaj - roade din ce în ce mai cu poftă din străzile şi pasagiile învecinate. Balamucul poliglot se întinde ca o pecingine: nu l-am mai observat de-abia la vreun sfert de oră distanţă de Phra Athit, ceea ce pentru Asia e mare lucru.

Nu ştiu dacă e neapărat un lucru rău: sigur, putem jeli - în repertoriul ştiut dinainte - dispariţia unei lumi, compromiterea unei atmosfere. Dar ceea ce e logic în Quartier Latin, ar nesocoti cu neruşinare firea lucrurilor asiatice: nu se împacă extraordinar de bine cu variaţia stradală şi pare să aibă o afecţiune cu totul specială pentru abundenţe un pic monocorde.

Mintea europeană combină spaţii; firea orientală le înşiră, unul după altul.

Le jeu des perles en teck.

***

Nu un cinematograf, răzleţit la un colţ de stradă - ci o stradă întreagă de cinematografe, probabil întotdeauna pline. Nu un birt pierdut printre bănci şi muzee, a consolare neaşteptată după o plimbare alene: ci un şir întreg de birturi şi cârciumi. Nu o papetărie: ci un trotuar întreg de imprimerii şi librării - în deliciul amatorului de hârtii cu poveşti, care ştie că poate găsi aici absolut orice. Nu un bordel, pitit de ruşine pe caldarâm: ci un batalion de stabilimente foarte sigure pe ele, fiecare cu trufandaua şi specializarea proprie.

Măsurate cu pasul, efectul de cumul le face aproape inofensive: devin, cum se spune cu o vorbă dinainte mestecată, parte din peizaj.

Effet de cumul, caverne d'Ali Baba. Rarement le pire, souvent le meilleur.

Bienvenue, heh.

O zi grea

Zi grea, în care ies din parchet urâciunile ceasurilor de demult. Trebuia trecută şi vama asta: astăzi e numai un început. Cinic: dar de multe ori lucrurile se mai întâmplă şi aşa, fără să ceară voie.

O mare mirare la vederea urii altcuiva, râncedă şi stătută: inutilă, mai ales că unul din personaje nu se mai poate niciodată aşeza la masa de la care s-a ridicat trântind uşa, la un moment dat. Şi noua iscusinţă, de care nu mă credeam în stare, de a privi foarte nonşalant în altă parte. Rânjind cu gândul la lumina de după amiază care mângăie podele de teck, undeva la capătul lumii.

Singurul lucru curat din biroul în faţa căruia cineva cenuşiu numără, fără oprire.

Mais trop, c'est trop.

După patru ore în care se încearcă o pungăşeală nici măcar ingenioasă pe seama proprie, ies: scârbită, stoarsă şi de un calm feroce. Je prends la main, l'enjeu en vaut la peine.

***

Detaliile n-au rost aici: important e că ziua asta de luni tocmai se isprăveşte. Cu o migrenă infectă, dar fără asasinat.

Înainte de culcare, imposibil să nu te gândeşti cu o imensă recunoştinţă la vorbele bune ale amiezii: aveam mare nevoie de ele şi am uitat să-ţi mulţumesc cumsecade pentru aşa un hatâr.

Şi la nopţile astea bucureştene, de vară încă necoaptă: prea mult lest - ou comment s'en débarrasser.

De-a lungul hagialâcului, m-a frapat un detaliu aparent inofensiv: pragurile porţilor şi uşilor de intrare sunt uneori mai înalte decât suntem obişnuiţi dintotdeauna. Explicaţia e lămuritoare: ca să nu-ţi intre în casă şi în somn toate prostiile şi lighioanele nepoftite ale nopţii - se împiedică de logica unor domestice.

Ca nicăieri pe lume, în Laos am dormit tun: cu o voluptate lipsită de lăcomia unor recuperări nervoase, pe îndelete şi cu sentimentul - nou, dar ferm - că sunt cu totul apărată. Uşa, în permanenţă deschisă: la méfiance y est une faute de goût.

Bineînţeles că are legătură cu absolut tot restul.

Contrajurnal indochinez - 5: Teoria flâneriei, versantul asiatic

Motto:

"Je dors à moitié. Et cette brume d'eau tiède, cette vapeur de hammam, cette mollesse (...)"

(Jean Cocteau, Tour du monde en 80 jours, Big City)

Pentru Cocteau, hotărât să reediteze întocmai pe la 1936 aventurile domnului Phileas Fogg, sosirea la Kuala Lumpur pare să fie sinonimă primelor veritabile secunde asiatice.

De parcă India, debara imperială peste care plimbăreţul trece cu uşurinţa detaliilor previzibile, şi Birmania - interes zero pentru repere urbane, incendiar pentru amănuntele de atmosferă - nu ar fi decât necesarele anticamere ale unor capitulări.

Kuala Lumpur - sau mai degrabă şi pe gustul şovinului auz galic: Kuala l'Impure - anunţă cam pe neaşteptate delicioasele ameţeli de după colţ, adică de la Hong Kong. Cu onestitatea unui detaliu pe care l-am regăsit cu mare entuziasm: insomniile noului venit.

Fireşte, nu sunt Cocteau - asta ar mai lipsi, domnule! Dar de dormit, mi-a fost absolut cu neputinţă altfel decât pe jumătate, în primele mele patruzecişiopt de ore de Siam.

***

În 2009, sunt probabil diferenţe cu totul discriminante între hărmălaia vie şi încă nevinovată a portului malay interbelic şi zarva de o jovială cupiditate a străzilor din Bangkok. Trebuie însă neapărat gândit că există o explicaţie transcendentă pentru zăpăceala de care se fac amândouă vinovate.

Ah faimoşii vapori, umorile schimbătoare, abandonul uşor leşios al băii otomane...le cam aşteptam după colţ, beizadea. Cu sensibilitatea lui invertită - lipsa talentului patent ne-ar scârbi degrabă, mais c'est Cocteau et on lui passerait volontiers bien pire - călătorul pune cu destulă uşurătate pe seama unor clişee o stare de fapt care ţine de legile urbane ale unei alte lumi.

Et sa ficelle est un peu trop grosse: on la voit, comme le nez au milieu de la figure, Messire.

Mă tot întreb şi acum, de-altfel, dacă pietonul Cocteau n-a rămas cumva pe trotuarul de vizavi al peretelui asiatic al minţii. Intuiţiile sunt remarcabile, însă rareori duse până la capăt: probabil şi vina pariului cu Jules Verne, altă cursă în jurul acelor de ceas - altă apnee insuficient digerată.

Şi totuşi: scurtele plimbări portuare îl făcuseră îndeajuns de sensibil forţei nestrunite de nimeni a scenografiilor asiatice. De aceea, lipsa unei evidente legături între cauză şi efect mi se pare imposibil de înţeles: dacă la sosirea în Asia ţi se poate întâmpla să dormi prost, e pentru că nimeni şi absolut nimic - carte, film, sunet, fantasmă, bilet pe sub uşă - nu te-au putut pregăti cumsecade pentru formidabila năuceală a străzii.

***

Echivalenţele nu funcţionează, comparaţia e inutilă. Venim, domnule, înspre Asia din monade totuşi bine creionate pe hârtie: cu unele excepţii, simpla ocheadă pe o hartă e suficientă unor repere esenţiale. Aici şi dincoace - gara şi poşta. Încolo şi mai spre stânga - clădirile administrative, ghetoul diplomatic, locurile de pierzanie, relicvariile de muzeu.

Sistemul vascular al bulevardelor tăiate fără meschinărie şi - cu puţin noroc - vreo copaie acvatică drept coloană vertebrală pentru toate acestea.

O primă vizită la Bangkok îţi dă peste cap definitiv orice urmă de certitudine. Firul roşu al logicii pare imposibil de găsit pe undeva, pierdut pesemne prin pânza de păianjen a pasajelor, aleilor, intrărilor şi uliţelor. Bulevardele sunt tentative, episoade ale minţii care mai mult încurcă decât ar pune ordine: de-altfel, privind la marile răspântii imensele portrete ale bunului rege Bhumibol, nu poţi să te desfaci de sentimentul unei parăzi iminente.

Provizorat, de-altfel, cu totul înşelător: dacă există un lucru cert în Siam, e Rama al Nouălea.

Tot aşa, spaţiile publice sunt deturnate, multiple, tentaculare: Sanam Luang, de pildă - ce naiba e? Stadion, agoră, loc viran, templu imaterial, tripou de nevoie, birt volant? E imposibil de răspuns cu precizie: în funcţie de respiraţia zilnică, parte din toate astea - şi ca lucrurile să fie şi mai complicate, deseori în acelaşi timp.

Pe o rază de, să zicem, o sută de metri patraţi poţi găsi - cam pe la şapte seara - adunate laolaltă cu o dezarmantă candoare: piaţa de furăciuni, saltele pentru nevoiaşi - treizeci de bahţi, adică trei lei pe noapte. Mese pliante risipite împrejurul unei lăzi frigorifice şi - câteodată - o vitrină pe roţi cu fructe proaspete şi frigărui care miros ilicit de bine: adevăratul restaurant thai. Foarte oficialul ghişeu de informaţii turistice, pariori pe jumătate interlopi, curve mămoase atârnate leneş de tarabele cu zmeie ale după-amiezii. Pietoni care nu se grăbesc niciunde, tocmindu-se pentru ceasuri deşteptătoare, pantofi desperecheaţi, lanterne sparte, casetofoane şi piraterii diverse, amulete fosforescente şi proteze dentare - după cum ştim, la mare preţ şi improvizaţie nonşalantă.

***

Împrejur, nicio trecere de pietoni care să te lase pe malul celălalt, unde la cinci minute e otelul: toate par retezate la jumătatea şoselei, fără explicaţie. Şase benzi de circulaţie pulsatilă, uneori infernală - efracţia pare imposibilă, dar necesară. Următoarea zebră lizibilă: la vreo doi kilometri, pe mâna dreaptă.

În jur, nimeni: personne pour la prochaine main? Eh bien alors, mesdames et messieurs: les jeux sont faits, rien ne va plus.

Îţi faci cruce cu limba şi treci: e una din primele vămi ale văzduhului oriental. Ridici mâna ca la şcoală şi înşiri paşi pe carosabil: autocarul opreşte, şoferul nu înjură, tu nu ai crăpat.

Pe trotuarul celălalt, îţi vine brusc şi torenţial să faci pipi de fericire. În mod suspect, începi să nu te îndoieşti defel că asta s-ar putea întâmpla şi ad hoc, dacă îţi tună: şi ce dacă eşti congaie? Un rest de bun simţ îţi strânge, optimist şi desigur salutar, genunchii: ouf, l'honneur est sauf.

Tocmai ai învăţat să te mişti cumsecade pe stradă. E mare lucru: cam tot aia cu făcutul plutei, dacă mă întrebaţi pe mine.

***

Nu ştiu alţii cum sunt, dar recunosc: pe mine hărţile nu m-au ajutat niciodată cu absolut nimic, în Asia. Vintrele - da, însă asta este altă poveste.

En tout cas, il faut plus que de la jugeote pour s'y démener convenablement.

Il faut du flair; et parfois de la ruse, aussi.

En Asie, ce n'est pas vous qui partez à la recherche d'une ville: c'est elle qui vous mène par le bout du nez, là où bon lui semble.

Résistance et triche sont inutiles: si la flânerie n'était que recherche de l' imprévu, alors toute promenade orientale serait la Flânerie, majuscule.

Un scandal: Pékin Express

On a les Indochine que l'on mérite: ce principe ne tolére aucune exception, jamais. La votre, Messire sans montre au poignet, qui se conjugue avec une paresse extrêmement vive entre les balises du luxe, du calme et de la volupté. La mienne, joie puérile de la substantifique moëlle: il lui reste encore, il me semble, devoir prouver qu'elle sait faire le tri de l'essentiel.

Si vous rêvez de savoir à quoi pourrait ressembler l'Indochine de votre boulangère, coiffeur ou bien encore - insupportable mixité sociale oblige - celle de cette dame d'un charme assez détruit que vous apercevez sur la terrasse d'un café de Passy, eh bien. Il suffit, sans plus attendre de regarder, tous les vendredi soir et d'un air vaguement coupable, ce qui se passe sur M6.

***

Număr impar de echipe, un batalion de operatori, infirmiere, maşinişti, şoferi şi băgători de seamă ai societăţii de producţie - ah, super, encore un voyage à l'œil, le quatrième de suite. Câteva săptămâni bune de ordalii colective între golful Hạ Long şi Bali, trecând prin - oh, mazette şi zău: dumneata nu te-ai fi uitat pe gaura cheii? -Phnom Penh, Siem Reap, Stung Treng, Vientiane, Vang Vieng, locurile fără nume pe hartă, Luang Prabang, Huay Xai, Bangkok şi Phuket - deocamdată, opresc masacrul aici. Un euro pe zi pentru supravieţuire, chestie care presupune deseori cerşeală prin şanţuri şi pieţe, dormit pe unde-apuci şi certuri interminabile: ah, mais c'est hyper cher, dis donc.

La final, o sută de mii de piaştri, pentru binomul care a ajuns primul, ceea ce presupune deseori pâre, piedici şi porcării: dumnezeii de platou s-au gândit la toate, ca să fim serviţi cu fix genul ăsta de parabole ce l-ar fi încântat pe Hobbes.

Am rezistat la două episoade, din care primul se scrisese cu avatarii unor înjurături feroce la poalele Angkorului, între un agent CRS şi o domnişoară notar de prin Aquitaine. Oh, misère: s'il y a un pire endroit pour s'immoler le karma en hurlant poufiasse, c'est bien Banteay Srei, il me semble.

Un noroc şi un deliciu pentru cunoscători, hohotele irepresibile de râs ale khmerilor chemaţi la ospăţul ăsta acru: măcar pentru asta şi merita experimentul.

***

Ieri, mi se făcuse aşa într-un hal de dor de Lane Xang, că am recidivat. Ştiu că rânjeşti citind şi aud bombăneala pentru năroadă, dar cum crezi că e când te-apucă senzaţia de dedublare pe Dorobanţi?

E ca şi cum te-ai desface brusc şi neanunţat de mănuşa cărnii proprii, cu o întoarcere extrem dureroasă exact în momentul în care ai rămâne acolo de tot. Fireşte, dumneata aveai dreptate - nu optimismul meu nedus la şcoală: c'est bref, mais dense.

După care, e normal să băuni toată ziua. Dar asta e un altceva şi ar fi nedrept să se amestece cu nişte sarcasme bine meritate, pe adresa idiotismului franţuzesc în materie de poetice asiate.

Încerc - mi-e tare greu: firea mea soupe au lait şi fanatică nu prea ştie de empatii, în situaţii din astea - să mă pun în locul bieţilor burghezo-proletari din Metropolă.

Or fi înţeles vreun ceva din ce li se întâmplă?

Optimismul e imposibil.

***

Trecem cu voioşie peste ororile franco-franceze: bombănelile fără niciun farmec - et pourtant, Dieu sait que... hm - şi delaţiunea constantă nu merită să fie mai mult de niscaiva mârâială şi bruitage.

Senzaţia de pierzanie şi quiproquourile de rigoare: de multe ori, trase de păr, dacă te gândeşti la batalionul tehnic din spatele rezultatului vizibil. Ar fi foarte simplu să te enervezi atunci când tu ştii foarte bine câte camioane sau chiar maşini trec într-o dimineaţă pe şoseaua numărul treişpe, între Kassi şi Phatang - între patru şi zece bucăţi, restul sunt mopede cu sau fără ataş. Şi cum, dacă ai ratat din neştiinţă sau delict poetic, orarul - niciodată acelaşi - de săwngthăew, adică de rată heh, aleluia: poţi să o iei liniştit pe jos, respirând aerul verde electric al orezăriei fără de moarte.

În filmul francezilor - e o exagerare, dar una potrivită scării lucrurilor - ai fi putut jura că şoseaua hmong s-a dat de trei ori peste cap şi s-a făcut bulevardul Magheru. Messieurs les Anglais, tirez les premiers: păi pentru că aşa ceva nu se egzistă, la mama lui acasă. Pft, purée.

***

Criminale, reprobabile şi ridicule mi se par cu deosebire trei lucruri. Mizerabilismul încurajat: un euro pe zi în Indochina? Mais on pourrait sourire: se poate - nu susţin contrariul - dar voluptatea subtilă se duce pe apa sâmbetei. Nu, nu vă gândiţi la un discurs de cinci stele îmbuibate: ascetismul de bunăvoie e cu totul altceva, şi l-am practicat cu mari fericiri atunci când a trebuit. Să te desfaci de o parte substanţială a bugetului tău - care oricum ar fi însemnat precis încă o crăpelniţă emptrice la Psar Thmei - ca să laşi o urmă, să împlineşti o parabolă şi să faci un hatâr cuiva fundamental e o imensă beatitudine orgolioasă.

Ce să mai spui însă de obsesia în care se transformă foarte rapid lipsa impusă a gologanilor? De resursele de Gobseck apărute brusc în peizaj? Subsumate, toate astea nu fac decât să sporească, mă tem, sentimentul dispreţului genetic de care - e o mare dezamăgire dintotdeauna - Franţa e în stare cu brio: tu vois que c'est possible, hein?

Nici măcar o secundă nu le dă prin cap că banii sunt ultima fixaţie posibilă, în Indochina. Multiplele parităţi şi sisteme monetare paralele îi fac, de-altfel, extrem volatili. Ispitele poetice de la tot pasul, extrem fungibili. Asta e o altă fericire neruşinată, care nu ştie de adunări şi scăderi.

Ca în orice escapadă, cheltuim de ne buşim. Dar cheltuim întotdeauna cu tâlc şi fiorul unor delicii greu de înţeles pentru cine nu ştie de iarmaroacele de fum ale locului.

Scriu apăsat: de prea multe ori, măsurând cu podul palmei un balot de matasă, am avut orgasm cardiac, mi s-a tăiat răsuflarea şi mi s-au retezat genunchii. De multe ori, am ieşit din dughene diverse cu sentimentul că luasem cu mine o lume întreagă şi fericirea obscură şi solubilă a unei zile de iarnă cu oftaturi complice. Şi tot de multe ori, am rânjit cu toată inima tanagretelor cu fuste de vasilisă: ştiam că treaba are o sinceritate imposibil de rupt în bucăţi de îndoială.

Să-mi fie de bine şi doresc oricui merită aşa ceva, heh. Lucrurile astea îmi pişcă glota numai ce stau să le scriu.

***

Analfabetismul cultural: şi aici, nemernicii de la producţie sunt de vină. E inadmisibil să nu le explici oamenilor ălora pe cine să salute şi cum să salute corect, cum nu se stă cu mâinile împreunate a wai faţă cu oricine le-a spus cât e ceasul pe stradă, cum se dau banii şi orice altceva numai cu două mâini - nu mergem până la rafinamentul cu datul din cap a proporţii de mulţumire, din indulgenţă. Cum nu se rage pe strada Settathirat - elle est où, l'Ambassade de France? pe Lane Xang şi mori în chinuri, cucoană - şi nu se ating bonzii nici dacă eşti în pericol de moarte, baremi să-i mai apuci de cot şi să scuturi zdravăn, a entuziasm grobian. Cum nu se pupă mamaia primitoare pe obraz, cum nu se arată nimic cu piciorul, cum nu se mângăie pionierii pe creştet absolut niciodată şi cum nu se cade tocmeala fără de ruşine.... of, domnule Dumneata... şi câte altele, mă râcâie numai să mă gândesc.

On le savait, pourtant, depuis Michaux: en Asie, c'est nous les barbares. Dar nici chiar în halul ăsta.

Ce văzurăm preţ de două ore? Asta e dureros: o hoardă acră de toţi pereţii. Mais vraiment, combien de fois faut-il le redire: souriez, vous êtes à Vientiane. Difficile de trouver un autre endroit plus magique au monde.

***

A treia nerozie fără farmec şi cea mai gravă e însăşi ideea de cursă. Mi-a trebuit un număr de zile şi infinita răbdare amuzată a dihaniei ca să pricep că nu mă grăbeam nicăieri şi că nu era necesar să alerg printre maşini ca să ajung unde trebuia şi la vreme.

E drept însă că în secunda în care am şi înţeles chestia asta, reflexul a fost tot să o iau la sănătoasa înspre Lani: din motive absolut personale - ei bine, şi pentru că la Settha era plin - nu voiam să stau alte trei nopţi în altă parte.

Flâneria indochineză e solemnă, voluptuoasă şi iresponsabilă. Unde dumnezeu să fugi de tine însuţi, atunci când ai ajuns în rai?

Bucură-te. Respiră. Urcă-te pe toţi pereţii minţii cu mare jubilaţie.

De-asta există orezăria de jad, croitoreasa cu surâs de alabastru, Ho Chi Minh şi costumele lui demodate din tussor grosier, abatele foarte în vârstă al cărui microfon nu funcţionează, vizitiul Octombrie pe şeaua lui de ricşă motorizată care umple rezervorul de benzină cu paharul de plastic. Lon şi cicatricea cârpită urât de la Beng Mealea, apsaralele sed pulchrae, miliţianul care te face ciuciulete şi râde curat, impiegatul care surâde la ghişeul gării pentru că ţi-a găsit cuşetă. Domnul Souphom care doarme pe coridor şi scrie rapoarte la agie despre o cucoană din Brazilia care nu ştie pe ce lume e şi nu vrea la program nici în ruptul capului, boierul analfabet şi foarte în vârstă dintr-un loc care nu se egzistă pe nicio hartă rutieră. Vanh care vine repede înapoi cu trenul de bambus ca să nu cred că s-a dus la bagaboante în mijlocul junglei, ci doar a încărcat nişte canistre de rachiu, şeful gării moarte care ştie că sunt trei anotimpuri şi nu mai multe. Cucoana care nu vrea bani pentru ceaiul de iasomie, recepţia care citeşte sonetele lui Shakespeare în fundul lumii: pentru că sunt frumoase, madame.

Să nu ameţeşti?

Că de lucruri din astea, nu te poţi sastisi niciodată. Şi uite de-aia bombăn şi-am oftat greu aseară: de nefericirea unora care nici nu ştiu cât sunt de vai de mama lor.

Undeva, într-o Indochină de care nu vor şti niciodată, pentru că nu au cum. Poate că ea nu se egzistă şi nu i se arată decât cui o priveşte drept în ochi, qui sait?

A şaizecişişaptea scrisoare de la Ulan Bator: Une lettre des Colonies

Motto:

"Article 1er:

La Nation exprime sa reconnaissance aux femmes et aux hommes qui ont participé à l'oeuvre accomplie par la France dans les anciens départements français d'Algérie, au Maroc, en Tunisie et en Indochine ainsi que dans les territoires placés antérieurement sous la souveraineté française (...).

Article 4:

(...)Les programmes scolaires reconnaissent en particulier le rôle positif de la présence française outre-mer (...), et accordent à l'histoire et aux sacrifices des combattants de l'armée française issus de ces territoires la place éminente à laquelle ils ont droit (...)."

(Loi du 23 février 2005 portant reconnaissance de la Nation et contribution nationale en faveur des Français rapatriés - première version, lourdement amputée)

De la Z., către P., rue Sakkarine - Luang Prabang

O lege degeaba şi un scandal pe măsură, din cele care fac să curgă interminabile şiruri de sofisme prin paginile săptămânalelor cu pretenţii de conştiinţă civică din ţara Franţa. Un capriciu republican, diluat în complicate montaje de contabilitate: dreptate cinică în rate indexabile, sforăieli principiale - oricum, nu costă mare lucru, nu-i aşa?

Bref, amănunte care nu vor schimba niciodată privirea locală uşor tulburată de sentimentul unui abandon în mare linişte: am văzut-o, doar, cu o substanţială jenă simetrică unei nesfârşite pudori în iarmarocul din Vientiane, de pildă. Fireşte, vorbim de excepţii perfect individuale: de-altfel şi slavă domnului, am sfârşit prin a înţelege până şi eu că prezenţa franţuzească în Laos a fost pesemne una din cele mai poetice cu putinţă. Nu vom găsi aici memoria cumplită a unor episoade precum Điện Biên Phủ.

Şi nici senzaţia de ruptură virulentă, de crevasă istorică ireconciliabilă între ziua de ieri şi secundele de astăzi, necesar vie în mintea oricărui pieton din - să zicem - Oran sau Constantine.

Non, vraiment: nimic din toate acestea, într-un mandarinat complet atipic, a cărui minte pare formată pentru a reţine doar lucruri pe lângă care un creier european ar trece aproape cu siguranţă fără să le ştie vedea. Unde ceasurile sunt de prisos, de vreme ce ritmurile zilei sunt marcate cu o tulburătoare precizie de propriul puls. Şi unde sfârşeşti prin a pricepe în sfârşit că amănuntele sunt mai întotdeauna superioare întregului.

Nu e însă mai puţin adevărat că povestea asta care începe cu un rateu parlamentar de toată ruşinea, redeschide în felul ei subtilele nuanţe posibile ale unei întrebări care numai anodină nu poate fi:

Quid de cette fameuse présence française outre-mer, qui aura tant scandalisé le Landernau germanopratin a priori fort bien pensant, mais dont la curiosité dépasse rarement le calembour pour apéritif dînatoire?

***

Rien que ces mots pour la dire suffiraient de nous mettre dans un terrible embarras discursif: pourquoi donner ainsi un verbe neutre à une réalité qui, pourtant, n'aura jamais manqué du panache fou dont seul le tussor blanc est capable?

Qu'y a-t-il de si fondamentalement odieux dans le fait d'avoir le courage de la diathèse historique et assumer en face ce mot apparemment honni de colonisation?

Il a au moins le double mérite de reconnaître de multiples précédents, souvent d'une cruauté qui n'avait absolument rien de civilisateur. Et de dire franchement la complexe réalité d'un joug qui ne fut jamais uniformément réparti, entre la Centrafrique et l'Indochine.

Et par quoi faudrait-il alors remplacer ce charmant vocabulaire qui fait revivre, l'espace d'une note en bas de page, les résidents et les congaies, les coolies et les gouverneurs, les lettrés et les espions?

Par une simple présence, mot terne et qui rase les murs, dès qu'on le mesure à tel chatoiement?

On l'aura bien compris: messieurs les constituants flairent la honte là où elle ne se trouve peut-être pas.

Mine de rien, ceci nous jette dans un vaste dilemme. Et la toile de fond de ma lettre n'arrange rien à l'affaire: vous savez bien mieux que moi qu'il est impossible de résister au charme insidieux de la rue Sakkarine!

***

Ce să alegi dintr-un bilanţ cronologic atât de ciudat? Solidaritatea neo-contractului social, gata oricând să scoată hangerul de sub preş doar auzind vorba asta blestemată, în numele unei alternative ce pare veşnic sortită incoerenţei conceptuale? Sau farmecul visării complet defazate şi perfect egotiste, cu mintea înspre fermecătoarea carte poştală a unui alt timp?

Două resorturi cu totul şi cu totul contradictorii: primul nu mai ştie vedea că multe amănunte importante ale zilei curente sunt tocmai rezultatul blestemăţiilor, de care nu te poţi oricum descotorosi într-un mod atât de ridicol.

Mai meritoriu la scară personală - şi pentru mine, cu totul preferabil - al doilea riscă să devină sterp, fără adevărata, lucida şi necesara completare interogativă:

Pentru că şi în fond, domnule Dumneata: cine a colonizat pe cine, în Indochina? Al cui e rolul eminent sau, dacă preferi: cine stinge lumina, atunci când răstimpul se isprăveşte, de voie sau de nevoie?

Funcţionărimea franceză, croitoare de şosele şi uşor utopică în aspiraţiile ei civilizatoare? Asiduă clientelă a tripourilor de opiu şi a bordelurilor cu farmece veninoase şi frisoane fără consecinţă?

Sau mandarinatul şiret şi abil, cu infinita sa răbdare a amănuntului discriminant, poate şi pentru că ştie, ca nimeni altul şi nicăieri altundeva, că totul e doar iluzie?

***

Là encore, vous savez d'entrée de jeu ce que je viens seulement de découvrir: en Indochine, les véritables vainqueurs ne sont jamais ceux que l'on croit.

Et là encore, la solution est instinctive: la même, d'ailleurs, que jadis et naguère.

Fermer les yeux et virer l'insipide.

Vous m'en donnerez, des nouvelles.

Z.

Contrajurnal indochinez -4: Bangkok, ordo ab chao

Motto:

"I might as well admit frankly that my first impressions of the Siamese capital were extremely disappointing. I didn't expect to be conveyed to my hotel atop a white elephant, through streets lined with salaaming natives, but neither did I expect to make a wild dash through thoroughfares as crowded with traffic as Fifth Avenue, in a vehicle which unmistakably owed its paternity to Mr. Henry Ford, or to be brusquely halted at busy street crossings by the upraised hand of a helmeted and white-gloved traffic policeman. Nor, upon my arrival at the hotel—there is only one in Bangkok deserving of the name—did I expect to find on the breakfast table a breakfast food manufactured in Battle Creek, or beside my bed an electric fan made in New Britain, Connecticut, or behind the desk a very wide awake American youth—the son, I learned later, of one of the American advisers to the Siamese Government—who eagerly inquired whether I had brought any American newspapers with me and whether I thought the pennant would be won by the Giants or the White Sox."

(E. Alexander Powell, Where The Strange Trails Go Down, Chapter X: Through the Golden Chersonese to Elephant Land, 1921)

- ...Yes, madame? sfârşeşte prin a întreba, după vreo cinci minute în care nu ridicase bretonul dintre hârtii, duduia de la recepţie.

Nu ma'am şi nici miss - ci madame, articulat aproape franţuzeşte. Fermecător şi impersonal.

- Euh, c'est à dire que... - wrong language, schimbă simultanul, fato - I mean, I've booked a room at the Villa starting today.

- The receipt?

- Just a second. Unde naiba e, dar unde naiba e rezervarea aia, heh: fermoarul rezistă, adrenalina suie niţel. Ah, voici: caietul negru - de toate zilele. There you go.

- Room 415. Five hundred bahts for the key, back when you check out. And no elevator.

- Thank you, rânjesc încurajator, mai degrabă înspre mine decât înspre tanagreta cea placidă. Asta e , alta n-avem: à la guerre, comme à la guerre.

No elevator, ziseşi?CIUCIU LIFT? Vai de mama şi de zilele mele: va y avoir du sport.

Număr rapid: patru sute cinşpe egal etajul patru. Sau trei - mnu, mai degrabă patru.

Beizadeaua - de multe ori e mult mai bizantină decât mine - nu suflase o vorbă despre chestia asta. Fă-i cu ochiul, că asta e pişcătură nemernică. Şi fireşte, cu premeditare.

Ciuciu lift - my own, private nemesis: şi prima puturoşenie de care mă văd silită să mă despart. Fără nenumăratele bâjbâieli pe diverse scări, farmecul oriental ar pierde enorm de multe nuanţe.

***

Dimprejur şi deocamdată, agitaţia măruntă şi agale a locului cu vad şi politejghele: în sine, Khao San e o prelungire aeroportuară. Suntem şi nu suntem la Bangkok, Asia e încă o schiţă: altfel, un lobby destul de clasic, relaxat şi prietenos. Podele din teck, brizbrizuri înduioşătoare, pahare de cocktail şi - mais le Messire aura tout prévu, décidément - vreo douăzeci de ordinatoare care merg cu fise de zece bahţi preţ de vreun sfert de ceas.

A ce miroase Asia de pe scară?

A ulei de susan încins şi frunză de piper strivită sub călcâi.

La etajul unu, un cineva foarte ţanţoş dă buzna dinspre duşuri, cu un sarong în jurul taliei, mormăind ceva. Mai sus, un bilet în uşă: Payment for the room must be cleared every day before 12:00 p.m - uşa sforăie de toţi dumnezeii, ce să facă şi ea?

E două şi ceva.

La trei, privelişte adorabilă: în mijlocul palierului, menajerele au scos sufertaşele aduse de-acasă şi halesc în totul netulburate. Nimic mizerabilist, ci dimpotrivă: pauză calmă şi cu totul meritată.

Miros irezistibil şi savoare probabil pe măsură: cu mai mult tupeu, aş cerşi cu elan.

Mais bon: pose-toi, d'abord. On verra ensuite.

***

415. Camera e minusculă, foarte zen şi riguros curată - ca de-altfel tot restul. Preţul pe noapte, ireal şi probabil imbatabil: două sute de bahţi. Adică - da, citiţi bine - douăzeci de lei noi. Charme scout, lumină conspirativă şi verzuie. Cald de mori, dar ventilatorul are buton imediat dedesubtul întrerupătorului de curent. Ferestre cu plasă fină de sârmă şi obloane din lamele de sticlă mată, reglabile după voie.

Un cearşaf, o perină. Linolea neutră. Patul e un fel de studio pe care chivernisim imediat cele de nevoie. Nicio pătură, dar un coş de hârtii.

Nici nu e nevoie de mai mult: une première tentative de mise en ordre d'un tourbillon émerveillé.

Welcome to Sparta, heh.

***

Jumătate de ceas mai târziu, în faţa unui ecran convenabil şi cu buzunarul plin de mărunţiş citesc: bine-ai ajuns, cucoană.

Primul dintr-un lung, aiuritor şi consecvent şir de bilete orientale ale Dihaniei: ce ne-am fi făcut fără ele?

Nici nu vreau să ştiu: fericirile astea nu se împart, de-altfel, cu absolut nimeni.

Încetul cu încetul, Asia pare să prindă contur. Din voia unui pact nescris, disciplina e militară: altfel nu merge, adaugă dumnealui Pantazi. Care ştie ca nimeni altcineva cât de repede se schimbă lumina în Orient şi cum o întârziere de jumătate de ceas poate strica echilibrul subtil al unei zile întregi.

Alors voilà: j'emboîte vos pas et je me dis que j'ai une chance insolente. Et que je n'ai pas fait grand-chose pour la mériter.