Contrajurnal indochinez - 9: Câteva reflexe

Presupunem numaidecât că aţi ajuns, după hărtăneala inevitabilă de tranzit, vamă şi filtre de siguranţă. Că taximetristul nu v-a luat mai mult de cincizeci de lei pe cursă, ceea ce ar fi o jecmăneală fără seamăn. Cu puţin curaj, aţi putea urca totuşi în autobuz. Linia AE-2, extraordinar de civilizată şi niciodată plină, te lasă fix în buricul balamucului de pe Khao San. În faţa farmaciei Boot's, vizavi de Wat Chanasongkhram, ceea ce e o chestie perfect măreaţă pentru cinşpe lei şi gata.

Şi mai e ceva. Pe cuvântul meu că ajunge mai repede decât birja.

Evident, e înfiorător de cald. Nu ca la Bucureşti, unde canicula te înjură de mamă în moalele capului când ţi-e lumea mai dragă şi te socoteşti izbăvit.

Mais non. Căldurile asiate, cu care e imperativ necesar să te obişnuieşti din mers, sunt un lucru de o suavă perversitate. După şocul ieşirii din aeroport, nu prea le simţi, în afara transpiraţiilor vertiginoase. Dar constaţi, dacă faci tâmpenia să mergi nonşalant şi - ca mine - cu capul gol pe uliţă, că la un moment dat ţi se taie picioarele fără preaviz. Zahăr în sânge, ioc. Vezi cu dungi taraba de vizavi.

Manque de bol, te-ai deshidratat în mijlocul intersecţiei.

***

O, zei! Spiritul comerciului s-a gândit la toate. De-a lungul şi de-a latul urbei sunt nenumărate tarabe cu apă de la gheaţă, în toate dozele posibile şi imaginabile. Apa de la robinet, fireşte, nu se bea nicăieri şi sub nicio formă: am încercat în Cambodgia - ştiu, sunt năroadă rău - şi în fine, nu mai insist. Ei bine, resemnaţi-vă să porciţi planeta cu încă nişte PETuri şi împrieteniţi-vă cu ele.

Cu perseverenţă şi încăpăţânare peripatetică, o să ajungeţi poate la recordul Seraiului de cinci litri pe zi. Şi încă vreo trei, aruncaţi de-a dreptul în cap, să se ajungă. Unde, aşa un rafinament? Angkor, pe la jumătatea lunii aprilie. 45 de grade la umbră, coafura rezistă pentru că dacă e hatâr, cu plăcere.

Foarte probabil ca odată cu prima sticlă de apă să faceţi cunoştinţă cu o mare invenţie a societăţii de consum globale: Unşpe Iulie. Sau mă rog, 7-Eleven, dacă n-aţi avut onoarea să aflaţi că se egzistă mai înainte, dintr-o altă preumblare gringo. În Siam, e de regulă în format de buzunar, fix unde trebuie - numai în Bangkok sunt câteva sute bune şi patru mii cu totul. Nemaipomenit ca să te depaneze de plasturi, ţigări, Tylenol, băutură şi în general toate prostiile de primă necesitate.

***

Haleală niciodată de la 7-11, oricât ar fi ispita, mafoamea sau nostalgia de pregnante. Insist: în afara unor prăjiturele delirante de sorginte japoneză - adică se poate, domnule, o felie de tortă verde otravă? - şi salbei de hot dogi plictisiţi, resemnaţi-vă. Suntem în Asia şi halim de la tarabă, pentru că extrem de eftin şi mai bun de-atâta nici nu vom găsi. Adio chipşi, cingo, Tic Tac, Kinder Bueno şi alte măscări lucioase care atârnă prin buzunare. O farfurie de pad thai - jumătate de tonă- nu costă mai mult de cinci lei şi este absolut nemernică.

Mai presupunem şi că nu puteţi fără glouglou gazeifié. Nu se merită: Coca-Cola e îngrozitoare, pe lângă faptul că nu am voie - dar să trecem peste, curiozitatea era mult prea mare. Are un gust de closet diabetic atât de tenace, că e unul din lucrurile de care îmi aduc aminte imediat şi fără mari insistenţe. Asia's got a sweet, sweet tooth, that's why. Şi merge probabil cu toate chestiile iuţi de haleală, deşi ăsta ar fi cam tot chichirezul.

Mult mai bine, aşadar, nişte ceai negru şi rece. Îl găsiţi fie de gata şi la sticlă - cam trei lei, dar repară pe loc dezastrele plimbăreţe - sau la pungă şi la jumătate de preţ, ceea ce reclamă explicaţii.

Ceai la pungă - avem şi poze, heh - adică pur şi simplu vărsat cu nonşalanţă într-o pungă de un leu legată la gură prin care strecori un pai. Şi gata: e rece, e foarte concentrat şi deci, nemaipomenit de bun.

Ceaiul fierbinte e, de-altfel, o alternativă foarte eficientă pentru a înşela canicula. Numai că n-o să vă întâlniţi prea des cu el, poate cel mult cu poetica variantă uşor călâie a infuziei de iasomie de după masajul de seară.

***

Recapitulăm: aţi ajuns şi scăpat de calabalâcul lejerissim, aţi transpirat - deci aţi descoperit the emergency fix next door, aţi băut ceva şi poate chiar aţi halit sur le pouce. E vreme de târguit chestiile de îmbrăcat potrivite, după care vă dau în scris că o să vă prăvăliţi la sfârşitul după-amiezii într-un somn hărtănit, cu ventilator aviatic cu tot.

Vlanvlanvlanvlan. Pft.

Şi că toată noaptea o să vă foiţi de toţi dumnezeii. Dar ce contează dumnezeule mare, Bucureştii sunt la şapte mii şapte sute de kilometri spre apus.

Lucru care nu mai are absolut nicio importanţă posibilă. Altele au, şi mai avem destule. Numaidecât, să halesc ceva rapid.

Contrajurnal indochinez - 8: Bangkok, detalii tehnice

Poftim, beizadea, mai scriu odată şi cu două puncte, pentru că nu am de ales frastic: aveai dreptate să bombăni. În primul rând pentru că în goana mea apneică şi zăpăcită după sensuri, am încurcat vizibil borcanele retorice şi-am început povestea cu Bangkokul fix cum se isprăveşte.

Fugăreli seculare prin vintrele aparatului de fotografiat - habar n-aveţi voi cum e să ţi se viruseze sau ce naiba altceva cardul de memorie, e o mare năpastă cu înjurături. Am găsit chiar o ultimă poză, făcută cu vreo cinci minute înainte de plecare a camerei de decompresie, şi asta e chiar grozav.

Le crezusem pierdute pe toate, dimpreună cu o serie foarte frumoasă şi melancolică de la Phnom Penh. Vizibilă în aparat, moartă pentru patrie dacă încerci să o descarci cu absolut orice.

***

Lăsăm însă numaidecât la o parte toate băznelile şi scriem apăsat că e o mare mişelie că nu se mai egzistă defel zboruri directe între Principate şi Siam. Dacă ar fi după mine, le-aş da drumul chiar de mâine dimineaţă. Tot aşa, din cauza unor neghiobii turistice, cred că Bangkokul e unul din cele mai nedreptăţite oraşe de pe lumea asta.

Pentru că e mult mai mult decât un loc de carne macră, târguială şi crăpelniţe exotice. Şi cum am spus-o îndestulat, o săptămână nu e defel de ajuns ca să îi iei pulsul, extrem volatil şi aleatoriu. Iar o lună, de-abia suficientă probabil ca să te trezeşti din intensa nedumerire a primelor zile.

Pentru că n-am avut o lună pe mână ca să putem pofti cumsecade la amănunte, nu prea am de ales decât soluţia fictivă a unei flânerii concentrate cu niscaiva poze. Despre hatâruri, slavă domnului, am scris de la faţa locului şi încă ar mai trebui să rumeg câte ceva.

Reţiu şi nu uit totuşi, că odată cu Siamul era să-mi rup toţi dinţii narativi disponibili. Redutabil? Heh. Carevasăzică, se cere încă un rând, şi cu insistenţă.

***

De-altminteri, ce-ar putea rămâne din primele zile pe o altă planetă decât un fel de salbă de circumstanţe furgăsite pe stradă? De căutaţi pozele frumoase şi lucioase, circulaţi. Avem poveşti şi îndrumări, însă papier glacé, să ne scuzaţi - nu.

Şi câteva propuneri de locuri în care chiar e foarte posibil să fiţi niţel fericiţi. Ştiu, domnule: e ceva mai mult decât un bilet şi trei dovezi de hatâruri, dar n-am stat niciodată bine cu sintezele.

Măcar asta să aibă har. Haidi, ţineţi-mi pumnii: luna iunie demarează în trombă cu nişte praguri şi un iz de santal care te sminteşte de toţi dumnezeii.

Însă deocamdată şi pentru că încă e mai...

Ordnung u. Disziplin

Dormit. Trezit, cafea, dejun frugal.

Bun. Aşadar?

Aşadar trebuie ieşit din casă. Mi se pare esenţial ca să reuşeşti să îţi pui ideile într-o oarecare ordine.

Zile bune şi umori. Un mare mister, faţă de care controversele teologice sunt fără îndoială apă de ploaie argumentativă.

Şi constatarea, lucidă şi de bun simţ că e foarte agreabil să te bucuri de inspiraţia cuiva. Dar să te bucuri de lipsa ei reclamă infinit mai mult farmec.

Şi crampa scribului are o poveste interesantă, pe care nu prea multă lume se încumetă să o scrie.

Stay tuned. Găsesc eu ceva, altfel nu se egzistă.

Later edit: Totuşi, cred că cel mai bun lucru de făcut e să iau pur şi simplu teancul de poze la rând şi să le las să vorbească singure. What is all that fuss about, eh?

Contrajurnal indochinez - 7: În care ridic mănuşa

Alte bombăneli - te lungeşti, cucoană. Asta nu e bine, defel.

În doi timpi şi trei mişcări sintactice, domnul Pantazi a aruncat mănuşa. Şi un contondent mazâl stilistic pe tot contrajurnalul indochinez, lucru de care nu mă îndoisem nicio secundă.

Nici nu e nevoie de mai multe vorbe. Dilema oricărui pieton febril e destul de simplă şi abisală, deopotrivă. Cum să scrii şi mai ales, cât să scrii despre nişte lucruri care ies din tiparele minţii de până acum?

Datoria călătorului subţire e să refacă geografii, după pricepere. Să pună culoare şi sunete peste cartea poştală pierdută într-un vraf informativ altfel perfect oarecare. Nu ştiu dacă nu cumva din cauza asta, atunci când ai în spate o lună întreagă de amănunte, sinteza devine un lucru extrem de greu de atins.

Pe legea proprie, voisem să o iau cu încetinitorul şi pe îndelete. M-am pomenit că-mi fuge pământul de sub picioare şi că hăţurile povestirii sunt ţinute cu mână şubredă: se numeşte inerţie. Şi, cum îţi place dumitale să spui, horror vacui. Lesne de destrămat, urzeala se duce în toate bălăriile incoerenţelor, cu cele mai bune intenţii.

***

Aş fi putut, cu toate astea, să mă socotesc scăpată de urgie în faţa oricui. Călătoria este, în fond, un resort suficient de simpatic pentru a stârni cititorului plăcerea de a-şi clăti ochiul cu ceva nou şi azârul niţel voyeurist. Unde a dormit scribul, ce-a mâncat, cum şi cât a cheltuit şi pe unde o fi oftat. Nu ştim dacă avem o nevoie concretă şi obiectivă de amănuntele astea: dar ne mângăie ideea că le putem regăsi oricând, la nevoie.

Povestite, călătoriile altcuiva devin imediat o sumă de posibilităţi foarte personale ale ascultătorului. Şi e minunat dacă se întâmplă asta.

Pe dumneata, domnule, nu pot să te înşel niciodată la cântar. Asta mă enervează şi mă fericeşte deopotrivă şi de fiecare dată. Şi probabil din cauza asta şi întotdeauna, ridic mănuşa cu elan.

Şi cu o întrebare retorică: când mama naibii o să plecăm cu mintea de la Bangkok?

Fiindcă şi eu cred că prea şezurăm destul şi că fix din cauza asta povestirea e ca o sticlă de Borsec destupată de vreo jumătate de zi.

Sălcie, that is. Ceea ce e un scandal, pft. Dar pixul de după ureche e portocaliu şi în el ne şade toată nădejdea, beizadea.

Ordnung u. Disziplin. Mais je vous en prie, hein?

PS: Deocamdată, eforturi considerabile de regăsit poze pierdute - se întâmplă ceva sinistru cu cardul de memorie al domnului Lumix, hotărât lucru.

Carevasăzică, sarmale - 3: Ana Pauper deschide uşa

E cam aiurea să încep printr-o negaţie, dar măcar asta e sinceră: în ciuda privilegiului dinastic al perfectei stăpâniri de sminteli de-ale gurii, nu mă omor - şi nu m-am omorât niciodată - după haleala românească.

Putem discuta, negocia şi uneori chiar capitula. Dar sunt din cei, cinici şi destul de puţini, care se întreabă impertinent dacă aşa ceva chiar se egzistă altundeva decât în fibra unui orgoliu naţional. Absolut de înţeles şi de iertat, de-altfel. Şi, ca toate patrioticele, înduioşător - dacă e fumat cu moderaţie, fireşte.

Una peste alta, găsesc tradiţia alimentară românească destul de criticabilă. Îngrozitoarele cantităţi de colesterol sunt un reproş prea des întâlnit ca să fie nevoia să insist. Impulsul regresiv vrea o bucată zdravănă şi ilicită de pâine cu untură? Soit; dar în vârful picioarelor şi neapărat cu povestea potrivită. Ciobăneala n-are farmec an sich, iar poetica potroacei nu i-a ieşit bine decât lui Teodoreanu.

Cu alte cuvinte, scoasă din lichidul amniotic al poveştilor strict personale, gastronomia românească e o chestie aproape ilizibilă. Nepovestit cu panaş, mujdeiul după care oftăm atât, riscă să fie doar un prototip eşuat de aïoli.

Misiunea fetei joviale era imposibilă. Dar eşecul are tâlc.

They always do, hm.

***

Meniul propus e absolut de ruşine. Ardei gras şi brânză telemea frecată cu mărar. Nelipsitele piftele cu îngrozitoarea - şi foarte ceruta - salată de vinete, iar alăturarea ne duce pe coclaurii unor visări mahalageşti. Recunosc mizilicul de nuntă în cartier.

La toate astea, gazda dă vişinată. Bucovina toată fluieră a pagubă - ce mama naibii? Vişinată de aperitiv?

Le plat. Sigur că ştiţi că au avut sarmale. Anume de ce nu? Le-am văzut şi prin ambasade, şi nu o dată, cu impertinenţă agresivă. Protocol diplomatic pentru democraţii populare, tradiţie aproximativă. On les sert aux grandes occasions, zice fata din Constanţa cu mâna pe inimă. Dacă aş fi în locul oaspeţilor şi neştiind nimic despre Românica, m-aş îngrozi. Aş lua-o la sănătoasa. Şi aş conchide cu puls ferm că oamenii ăia vin clar dintr-un soi de comitat miţos, unde e un frig de toţi dumnezeii.

Nu, sarmalele nu sunt inventive. Da, sunt arhaice şi înfiorător de îngrozitor de incorecte politic. Nu, nu au farmec şi foarte rar poetică: pentru asta, trebuie deturnări pescăreşti. Sau de post. Sau dragaveii Olteniei. În versiunea de nevoie de la Paris, sunt stinghere şi neprotocolare. Că mahalaua trânteşte vesel cratiţa în mijlocul mesei, doar se ştie.

De ruşine şi de mare caznă, de-altfel. Să stai la înfăţat foi de varză, ce blestem şi ce mizerie naivă!

Peste toate astea, gazda deşartă fără nicio ştiinţă posibilă, Grasă de Cotnari. Rrrece: păcat că n-a avut curaj să le explice şi ce e aia şpriţ, ar fi fost extrem de amuzant, pun prinsoare. E momentul să luăm lucrurile la gradul doi al scriiturii şi să ne umfle un răget de râs incomensurabil: ar fi o răsbunare subtilă. Bieţii francezi!

Desertul e letal. Dobrogeană cu mere şi nuci. Convivii se plâng de tone de scorţişoară, pentru că nu ştiu defel că gospodina română le drege din ochi, mormăind cu vârful lingurii de lemn care se învârte ameninţător şi elocvent prin aer. Oftează şi suspină - o fi ca al mămichii? heh.

Iar gazda nu le-a explicat că desertul e adevăratul punct de orgă, momentul de dezmăţ, piesa de rezistenţă a iscusinţei domestice. Că, în răspărul logicii endocrine, orice amfitrioană ambiţioasă înţelege să îşi semneze triumful într-o gamă zaharoasă: şi vai, măcar de-ar fi de vreun folos de iatac!

Dar să nu fim obraznici: chiar şi aşa, verdictele sunt drastice. Nu e nul, e de milă.

Pe cuvânt de onoare, am fi preferat panaşul unui zero barat.

***

Nu ştiu ce-aş fi pus eu pe masă. Contrariul ar însemna că îmi calc în picioare fără graţie propriile principii, fireşte. Dar incidentul bilateral al sarmalelor rămâne. Infinit preferabil un banal pui la ceaun cu mujdei şi conversaţie subtilă, presupun.

Aşa că las concluzia şi morala pe seama Mândrei care - stârnită asemeni mie - întreabă, cu o nuanţă de compasiune vicleană: ei, ce le-a dat amărâta aia de mâncare?

Amărâta e în Deliorman o vorbă cu miez extrem. Neputând fi niciodată năroade, amărâtele denotă fie profund afect solidar, sau asasinat în regulă. Ultima variantă e plauzibilă, bineînţeles.

Ce să le dea? Sarmale!

Pauză, un rânjet de cuţit.

Şi... e măritată?

Carevasăzică, sarmale - 2: Aventura precară a cârpelii alimentare

Bun, se dă următoarea situaţie: în Franţa e cică, săptămâna vecinilor. Huh? altă găselniţă stupidă, laică şi republicană, într-o ţară în care majoritatea reclamagiilor de comisariat aparent cu asta se şi ocupă: delaţiune măruntă, gineli in flagrante şi declaraţii de răzbel pentru un pac de chibrituri pe care dobitoaca de la doi îl va fi făcut uitat, hop şi-aşa.

Pentru că mai nou se vede ca nasul în miezul mutrei că ideologia neomitocăniei sarkozyste promovează, în cea mai pură tradiţie comunistă de-altfel, isprăvile de zi cu zi ale pompierilor, sectoriştilor care este şi ei oameni ce pana mea şi astfel de şezători analfabete, e de datoria mea să oftez. Unde mama naibii e Franţa mea, în care se acceptă o tacla vivace şi atât cât trebuie de condescendentă cu doamna de la brutărie, dar se ţine pe stradă şi pe scară bărbia foarte dreaptă?

Nu i-am spus-o niciodată beizadelei, dar a sunat - impromptu - ceasul: una din primele fraze cu pişcături dintotdeauna mi-a stârnit pe loc atenţia. Suna cam aşa: le 16e, mademoiselle, este chintesenţa Parisului, aşa cum l-a visat Haussmann: eleganţă, aroganţă, linişte, ordine şi imperméabilité sociale.

Ei, aşa ceva nu putea veni decât de la un pieton subţire: pentru că ţin la eticheta asta personală, am rânjit încântată şi pe loc. Comme on se retrouve, heh....

În povestea cu sanchiloţi, însă, devălmăşia e privită cu ochi buni: aşadar, victimele de bucătărie ale săptămânii au fost - ca niciodată şi destul de improbabil - ajutate de o clacă de vecine binevoitoare.

Oh, sancta simplicitas! Cum n-am avut în privinţa asta decât stângăcii, ridic o sprânceană şi merg mai departe cu vitriolul.

***

La roumaine de la semaine: o cheamă Andreea - pe toate le cheamă aşa, sau Ioana fir-ar să fie, are 26 de ani şi un jobuleţ de commerciale, gen. Judecând după ţinutele terne, aş băga mâna în foc că e vorba de o bancă. O fată drăguţă, cumsecade şi previzibilă, ceea ce la mine în carte e o înfrângere pe toată linia. Din Constanţa, zice ea, avec une sorte de sourire dodu. Totul, foarte casnic: vai mama mea, unde e reputaţia straşnicelor muieri istorice?

Trei ciume şi un belatru, la masă. Prima greşeală, esenţială: să te laşi antrenat în aşa o aventură precară şi fără pic de glorie. Mais combien de fois faut-il le dire? Niciodată, dar absolut niciodată nu se lasă ghergheful unor lucruri mai cu miez pentru exerciţiul de o subtilă dificultate al gătitului, în beneficiul unor necunoscuţi.

Bucătăria e un mare mister feminin. O armă redutabilă, probabil infinit mai pricepută la obţinerea unor capitulări decât creionul de pe foaie. Să împarţi aşa ceva cu oricine e o mare naivitate.

***

Trecând peste amănuntul ăsta esenţial, ar mai rămâne meniul. Contondent şi moralizator eşec: cârpeala cu care se iese în faţă reclamă o singură concluzie posibilă.

Ana Pauper deschide uşa. Niţel mai încolo, pentru că am primit bombăneli întemeiate şi am picat rău pe gânduri: sur le fil du rasoir, dacă stau bine să mă gândesc.

Carevasăzică, sarmale - 1: Alişveriş de paţachine

Tocmai ce voiam să reviu înspre Siam, cu un bilet despre Asia din farfurie. Sabotaj, vite fait în faţa televizorului - cred că nu l-am mai folosit de vreo jumătate de an şi de-altfel, începe din nou să mă satisească exponenţial.

Experimentele mele catodice: numai şi numai în casele din faţă, pentru că deoarece la mine veţi găsi antenă, dar acvariu cu tub - ioc. Deşi în cheia total debilă a unei emisiuni franţuzeşti de sfârşit de după-amiază, o să vedeţi că a meritat.

Şi cu asta, vă jur că nu o să mai auziţi de PAF: cel puţin până în sezonul viitor, heh.

Apropo şi ca să ne înţelegem: PAF nu estem Patrouille Aérienne de France. Ci Paysage Audiovisuel Français.

***

Un dîner presque parfait e genul ăla de emisiune la care ţi-e semiruşine să recunoşti că te uiţi. Cum însă tocmai făcusem cumpărături neruşinate din Piaţa Floreasca - telemea de capră, un delir şi, printre alte chestii, covrigi braşoveneşti fierbinţi, plus niscaiva mezelăraie cum trebuie, nu din aia care lasă zeamă - nu mi-a dat prin minte să zapez.

Principiul e simplu: timp de cinci zile la rând, tot atâtea victime candidate la un premiu destul de mizerabil ca să nu merite osteneala, se invită rând pe rând la masă, acasă şi manu propria. Meniurile se trimet oaspeţilor cu câteva ore înainte, histoire de faire tourner la marmite des pronostics. Gospodina zilei face cumpărături, se dă de ceasul morţii cronometrate în faţa aragazului, pune masa - de cele mai multe ori, oribil - şi se dă spre tăiere celorlalţi patru, aşteptând să se răsbune a doua zi.

Se vine - de cele mai multe ori cu mâna în derier, să mă iertaţi, ceea ce e o mârlănie foarte franţuzească pe care nu am priceput-o niciodată - şi se haleşte ipocrit, punând tot felul de întrebări asasine: t'es sûre qu'il y a assez de muscade dans ton parmentier?

Antrenul, de care gazda trebuie să se facă neaparat vinovată e de o tristeţe neputincioasă: on aura tout vu, du quadrille corse au cours de poterie, Brâncuşi gen. Dar să nu anticipăm, heh.

La sfârşit, notele. Şi la capătul săptămânii, ca la şcoală: umilinţa maximă a premiilor.

***

Am înţeles că se egzistă şi la Românica o variantă de neghiobie din asta: Cireaşa de pe Tort cred, unde se întrec suspect de multe boarfe de pe sticlă. S-ar fi numit mai cu spor Bomboana pe Colivă: mare amatoare de mârâieli cu şi despre haleală, Mândra o găseşte absolut revoltătoare. Sau, motu proprio: alişveriş de paţachine, dragă.

Nici cu asta franţuzească nu mi-e ruşine, deşi e cu oameni de pe stradă. Şi tocmai când făcusem turul Franţei cu drezina şi ne întrebam şi noi ca proastele din baie unde e românca din propoziţie, pentru că deoarece - zbang! poftim românca din ecuaţie.

Păi se putea egzista fără? Nu, fireşte că nu.

Ei, asta m-a făcut chiar curioasă. Tehnic vorbind, am ratat prestaţia programată în infecta zi de luni trecută. Dar am căutat aici rămăşiţe de dezastru şi mi-a fost suficient.

Victima rumână a dat-o în bară. Explicaţii pe îndelete şi numaidecât: rareori sunt mai inspirată ca atunci când se întâmplă să conjugăm cele două mari voluptăţi personale, anume haleala şi bârfitul. Pentru amândouă, se cere măsură: o să am milă, o să vedeţi.

PS: Chestia din stânga e din serafica operă a madamei colonel Dobrescu. Altceva n-am avut la îndemână acuma şi pe loc.

Zăduf şi ore leneşe

În Bucureşti au explodat - cum altfel, în mai? - tufele de iasomie şi vrejurile de mâna maicii domnului. Aştept castanii: greu de crezut că nu i-am observat deloc. Dar dacă e aşa, ei bine: ştim de unde ni se trage.

Ziua, zăduf şi ore leneşe: productivitate, zero. Va trebui disciplină. Seara - citit pe răcoare şi foarte multe taclale strategice. Pauze lungi, cu mintea pe pereţi. Nu foarte sigură că e vorba de lene, mai degrabă de lipsa de grabă: ad rumegandum, cum îţi place dumitale să ricanezi.

Minte împrăştiată. Niciun entuziasm să o adun de pe jos, pentru că starea prelungeşte voluptăţi între care a trebuit fără nicio voinţă proprie să aştern şapte mii şapte sute de kilometri. După cum mă surprinde fidelitatea unui acutrament aproape zilnic, dar cu variaţiunile de rigoare: pantalonii de bumbac - zece lei, pe Khao San - bleu-marine sau écru. Lărgime fluidă, fără să ajungem la ipoteza şalvarului. Un singur buzunar, pe dreapta, niciun nasture. Cordon care desenează suficient de onorabil talia nouă. Transpiraţia e imposibilă, dinamica e cu totul relaxată. Et dire que j'aurai traîné des pieds pour les acheter, heh!

Cămăşile col Mao: ţicneală foarte veche, la tot pasul. Un vraf, cumpărat din locuri ameţitoare: fiecare are o poveste, înşirate pe muong desenează o hartă extrem ispititoare. Cămaşa lao, în dungi delicate: bumbac şi in. Luang Prabang - într-o seară interminabilă. Angkor: gris pétrole, imediat după tocmeala cu pitaya la Psar Chaa. My wife, rânjeşte vânzătorul, arătându-mi o tanagretă căreia e imposibil să-i dai mai mult de cinşpe ani. Calcă îngrijat, să nu se spargă. Luaţi şi pantalonii ăştia scurţi? Tanagreta bate din palme şi râde fericit. Phnom Penh: sunt două, batist lavandă şi grenat cu arabescuri aurii. Mică şi mare ţinută: dans la rue, les gens regardent un peu perdus.

Pe birou, pipa mea de opiu, foarte importantă şi perfect inofensivă. Luang Prabang. Adunată cu sentimentul unei mari victorii, de pe un cearşaf imaculat unde muierile aduseseră cercei, brăţări şi tot felul de pânzeturi cum nu se poate mai ameţitoare. Objet recomposé: ţeava de lemn e mult mai nouă decât căuşul de metal greu - nu cred să fie bronz. Imposibil de datat, ca orice lucru uşor interlop. Ţeavă şi căuş sunt lipite aproape imperceptibil cu un fel de pastă: jumătate ceară, jumătate vaselină. Madame happy, me good deal. Pentru că deoarece, rânjesc subţire.

Heh, şi poza asta din stânga: despre loc am tot povestit cu entuziasm năuc. În locul dumitale, m-aş uita ceva mai cu luare aminte pe raftul îmbrăcat în pânză din colţul stâng. Prima tejghea, între dihăniile alea de bronz. Nu e chiar la fel, dar e foarte asemănătoare.

Later edit: Castanii, găsesc un mesaj de dimineaţă, se pare că s-au întâmplat fără mine anul ăsta. Defazată, spuneam? Heh: pe puţin.

Printre rânduri, nişte carne

La un moment dat - e foarte posibil să se fi întâmplat chiar pe la Bangkok, chestie de simetrii şi clişee - dau cu coada ochiului, pe la tejgheaua Caligrafului - sigur că ştiţi cine e, are poveştile foarte frumoase din Deliorman ale verii trecute - peste chestia asta:

“ce-ar fi dac-ar găsi fiecare (după nevoi, după posibilităţi) cea mai bine scrisă şi cea mai prost scrisă scenă de-amor (adică sex, n. n.) din literatura română?"
Vaste programme, mauvais questionnement. Din lipsa preciziei şi mai ales din chestia încuiată între paranteze: chiar era nevoie de explicaţii?

Totuşi, întrebarea e suficient de interesantă: a reuşit chiar să mă puie pe gânduri de vreo câteva ori. Şi cum în seara asta îmi surâde ideea unei escapade şmechere din disciplina contrajurnalului, poate că n-ar fi rău să soldez subiectul cât nu e încă rânced.

***

Cred că am mai scris asta pe undeva: româna însăşi pare să aibă, cu lucrurile cărnii, o serie de probleme de geometrie şi optică. Între înjurătura matricială - sublimă, explicită şi perfect dependentă de tonul cu care o faci să existe pe lume - şi porcăriile neputincioase ale unor perifrastici, riscurile sunt foarte mari de a nu mai spune nimic. Sau de a spune prea multe, inclusiv ceea ce nu se cade admis sau ce încape, cu jenă, pe divanul terapeutic.

Iată de pildă, noua erotică postmuncitorească, trâmba asta nici măcar proaspătă de legături bolnăvicioase şi de agaţamente de garsonieră. Misterele lumii, printre sticle şi borcane, devălmăşii de mileuri şi acel miros suav de ghenă neorealistă: reprobabil, atunci când nu te numeşti Camil Petrescu, scriind cu poftă extraordinară despre bietele boarfe ale Emiliei Răchitaru.

Criteriu şi sistem al detaliului: complet uitate astăzi, când e foarte simplu să te scrii postmodern ca să scuzi neglijenţa stropelii de hârtie.

Foarte departe de pudori şi vapori şi leşinuri filosofarde, acuz o mare oboseală de explicite. Aşa că nu, n-am să scriu despre divertismentele rurale din Răscoala. Şi nici despre bucolicele sumeţeli ale Ilisaftelor lui Sadoveanu. Mult mai cu miez sunt lucrurile dintre rânduri: dar, encore une fois, întrebarea e scrisă aiurea pe foaie.

***

Literatura implică regn, sau dacă preferăm, nişte şiruri uneori moarte de rafturi. Et du déblayage: prea mult, când suntem invitaţi la despuieri.

L'angle est trop large, si je peux me permettre: aşadar, despre ce vorbim în propoziţie?

Cu un ochi înspre poetice, ar trebui să recuz cu foarte mare neruşinare serile pe deal şi altele care pur şi simplu nu rezistă. Scleroza crestomaţiilor şi omagiul insistent le fac un mare rău: ne pomenim eretici, nu ne mai ajunge, ne îndoim cu spor. Et on finit par tuer le Père. Aşadar, am face mai bine să nu le pomenim, fără a le nega: sunt la o parte de tot restul, acolo să şadă - altfel, nu mai isprăvim în veci amin.

Ca puşlama nesimţitoare ce mă aflu, nimic mai chinuitor decât să alegi între şesurile plopii ale lui Arghezi şi obşteasca năzuinţă - care numai asta nu e - a lui Voiculescu. Citite la ore mici, dau stări insuportabile de entuziasm nărod, cu oftaturi de invidie bună: şi nici măcar nu se descalţă ca lumea, niciodată.

Stârneala: asta contează. Pentru că în fond, fix asta te face să respiri. De capetele astea două de pod pe care tocmai le-am pomenit nu te poţi niciodată sătura, sastisi, plictisi: abureală graţioasă, întrebări cu frisoane. De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?

Să dea primul cu piatra ăla care nu s-a cutremurat: pe mine să nu contaţi, am pentru Arghezi un afect absolut delirant.

***

Proza? Selecţia mea - în parte previzibilă - e feroce şi lapidară.

Sans plus attendre, cea mai fenomenală, colosală, fabuloasă şi electrică scenă de gen - haidem că ştim - e tot în Evanghelie.

Deopotrivă prietenoase îmi surâd din trecut, cu dinţi albi, şi alte chipuri de ţigani şi de ţigănci; cu o ţigancă am gustat întâia oară dragostea, o ţigancă de la zid. Purta floare roşie la ureche şi umbla danţând. Aveam şaisprezece ani. Era pe vremea salcâmului, seara, după ploaie. I-am dat un galben şi am uitat s-o întreb cum o cheamă. Şi n-am mai întâlnit-o.

Peste asta, nu se poate. E o carte într-o carte şi mai mult de-atât. E Muierea majusculă şi neîntâmplătoare.

Iarăşi şi din nou, ca pe o litanie blestemată şi cu o simplă scamatorie de mise en page:

Purta floare roşie la ureche.
Umbla danţând.
Era pe vremea salcâmului.
Seara,
După ploaie.
I-a dat un galben, nume n-avea.
Şi n-a mai văzut-o niciodată de-atunci.

Tout y est, vraiment: iar ţie, cititorule, îţi vine să te urci pe pereţi în mare linişte, pentru că îţi crapă inima.

Nu ai niciun merit personal şi nu vei avea probabil niciodată: în schimb, consecinţele sunt frontale şi considerabile.

***

Iar cea mai proastă, pentru că perfect inutilă şi stricând multe, întrebarea de la sfârşitul lui Maitreyi, de o inexplicabilă naivitate: Şi dacă da, ai izbutit să mă ierţi?

Oh, mais non: aşa ceva pur şi simplu nu se întreabă. Ştiu eu ce ştiu.

Demoiselle de la Tour

Nu, n-am isprăvit defel contrajurnalul indochinez: însă nu prea poţi să te pui cu o nouă salvă de hatâruri, capricii & co.

Azi mă pomenesc brusc gânditoare, preţ de jumătate de după-amiază, pe puţin. Dacă o croim şi pe asta, are să fie şi mai şi.

Cu o minusculă nemulţumire, că nu se - mai - egzistă ferryboat de la Köstence spre Bizanţ. Cu gustul stârnit zdravăn şi cu nişte vorbe de alaltăieri în buzunar, tare ne-ar fi mers la inimă.

And therefore I have sailed the seas and come /To the holy city of Byzantium.

Şi nu numai, mais chut: e niţel devreme pentru aşa ceva. Însă precedentul ar trebui să ne lămurească: important e să-ţi faci vânt. Şi-nspre din astea, nici nu trebuie să fiu rugată cu prea mare insistenţă: sunt destul de năroadă şi-aşa.

Din fabricaţie, heh.

Estimp...

În seara asta, aflu că vecinul meu de la trei - crupierul, adică - a şters-o englezeşte şi definitiv din strada Cometei. Rămân însă pe foaie: zgomotul nocturn al blacheurilor de mică ţinută, dezamăgirea nepotrivelii de orare, le matelas qui miaule.

Şi bănuielile abjecte ale palierului, suflate Mândrei cu fereală şi între uşi: vă spun eu, doamnă, sunt două! Răpite - jur că nu mint; de-altfel, ideea unui rapt în Sectorul de Verde m-a încântat instantaneu - şi sechestrate în garsonieră. Mvai.

Noroc cu interlocutoarea, draga de ea, care se miră viclean: cum aşa? Harem în cinşpe metri patraţi?

Pft.

Dacă vă spun... Domnul A., care-se-descurcă-deşi-nu-se-ştie-exact, îşi suge gingiile revoltat: am scris şi o anonimă, la circă.

***

Nu mă miră: domnul A. este, de-altfel, autorul mausoleului de rigips din casa scării, complet închisă într-o noapte de bolgie începând din dreptul uşii caselor din faţă. Pentru ficuşi, mă înţelegeţi: doamna A., căreia Coca îi mai spune şi Chioamba en catimini şi de-altfel riguros exact, are o natură miloasă.

Ce ne-am face oare fără domnul A.?

Încă de la etajul doi, multiple avertismente scoase la imprimantă ne feresc de erezii:

aici, lumina electrică! stinge lumina după folosire!

Sau cu pixul, d'un air terrible:

Contoar apartamentul şase-luna mai 2009: index - urmează cifră oarecare - kW.
Nu insistaţi, nu suntem acasă.

Ai plecat la Revelion de rubedenii în Beller? Ai uitat piftia pe masă şi radioul în surdină ca să nu găseşti uşa dată de perete la potroace?

Domnul A. aude tot. De sfântul Vasile, anul începe cu un viguros:

Aţi plecat de-acasă în data de 31.12. 1995, lăsând radioul deschis.
Ruşine!

Pe doi ianuarie, la orele zece dimineaţa, Chioamba propune un armistiţiu. Tort de biscuiţi: nu râdeţi, există. Şi e singurul dulce la care se pricepe, întrucâtva.

Oricum, domnul A. e bine informat şi relativ mai amabil. Doar că uşor monoton: parterul vinde cocaină - l-am văzut eu cu seringa în mână, doamnă. Crupierul e un violator viclean: întrebat serafic de mine, după două săptămâni, despre soarta orfelinelor - şi cum, nimeni nu se sesizează? - domnul A. răspunde perplex: păi dacă sunt răpite de bunăvoie, duduie...

Exactly my point: răpite de bunăvoie. Întotdeauna am ştiut că povestea de pe carpeta ontologică nu are cum să fie alta.

***

Acum vreo câteva zile, beizadeaua ceruse veşti din strada Cometa. E rândul meu să fiu bulversată, domnule Dumneata, deşi ar fi trebuit să fiu obişnuită cu din astea.

PS: Poza e din Chinatown şi de la Bangkok. La timpul ei, nu puteam pricepe de unde şi până unde atâta îmbulzeală după portavoce, în toate dughenele posibile şi imaginabile. Când revolta cămăşilor roşii băgase în sperieţi cutia mea poştală - adică peste vreo patru zile - eram deja la Vientiane.

Colecţie de clişee

Leapşa politically correct de la Pinocchio. Am anunţat-o ceva mai demult şi am amânat imediat răspunsurile, parte din cauza ameţelilor mele asiatice şi parte de siktirul amănuntelor bucureştene. Dacă ar trebui să rezum zilele trecute de la întoarcerea din Siam, cam aşa ar fi: o tensiune permanentă între reverie, amănunte / hatâruri delicioase pentru care am impresia că nici nu mai ştiu mulţumi -chestie de o nesimţită vinovăţie, de-altfel- şi tâmpeniile inevitabile ale zilei.

Zău că nu e simplu: cică lucrurile care nu te căsăpesc, te fac mai al naibii. Heh, as if.

Înainte de orice altceva, mărturisesc o stupoare acută citind întrebările de mai jos. Pare - este!- un chestionar uşor analfabet pentru appendixul unei dizertaţii. Etichete, veşnice şi stupide: şi eu care credeam, în prostia mea, că scriitura e un ceva angelic. Chiar şi Sade - surtout le Marquis, d'ailleurs - are vertiginoase gingăşii unde te-aştepţi mai puţin.

Mais je perds le fil. Sans plus attendre, poftim gogomănie scrisă englezeşte. Răspund neaoş, pentru că e foarte probabil să înjur:


1. Name the last book by a female author that you’ve read.

Lista ţinută cu încăpăţânare de la origini şi până în prezent pretinde că e o carte a unei domnişoare chinezoaice trăitoare la Londra: Xiaolu Guo - A Concise Chinese - English Dictionary for Lovers. E mai rău decât chicklit: e chicklit cu conştiinţă bovarică, pentru că juna de caolin se vrea pe puţin Usbek şi care deoarece nu prea are cum. Construcţia e uşurică - avionul, şocurile culturale, căminul sinistru, baked beans, bărbatul farang care vrea dar nu poate. Ea povesteşte înduioşător de stricat toate chestiile astea: canibalism lingvistic egal canibalism amoros? Dacă ar fi să o rezumăm pe Twitter, cum am înţeles că se poartă, am circumscrie cam aşa: nişte blabla care eu nu ştie.

Şi încă o chestie: de unde naiba vine clişeul ăsta cu femeile orientale supuse? Nimic mai mincinos, cu mintea de-acum: asiaticele nu sunt supuse, domnilor. Sunt concise.

Oricum, nu prea citesc lucruri feminine: în trei ani, de-abia şapte cărţi cu totul. Din ele, una singură rezistă, probabil dintotdeauna: căpătâiul duducăi Sei. Şi în general, Jane Austen punct.

2. Name the last book by an African or African-American author that you’ve read.

Alaa El Aswany - L'immeuble Yacoubian, cu un răspuns capilotractat. Egiptul mi se pare prea puţin Africa: e Arabia Magna, cu toate ameţelile aferente. Dar cartea e foarte bună: nu colosală, nu de noptieră - însă nu e vreme pierdută.

Du reste, eu m-am oprit cu Africa Neagră cam pe la Senghor. Nu mă pasionează: on ne peut être partout à la fois.

3. Name one from a Latino.

Moment de spume şi dileme: ce e aia Latino? Tâmpenie mai mare nici că s-a ştiut vreodată găsi: excepţie culturală în excepţie culturală. Dacă Gloria Estefan nu e María Luz Cristóbal Caunedo - nici nu are cum şi săraca, nici pretenţii nu are - eu pur şi simplu refuz diferenţe din astea între Borges şi Valle-Inclán. În totul şi cu totul: canibalism lingvistic? La mine şi despre mine nu e păcat, excusez du peu.

Scandalizaţi-vă. Nu îmi place Márquez, adică nu mă omor după ceea ce e prea mult povestire deşteaptă şi cu nerv. Mai degrabă Llosa. Şi mai degrabă Cortázar. Deasupra tuturor, Sábato: pentru că era să mă cheme Alejandra, ca pe şi din cauză de Vidal Olmos.

Numai protestele Fregatei au dat înapoi planul patern:

Şi cum o să o strige ăia la şcoală: Alejandra şi fonetic? Doamne păzeşte, tâmpim fata.
Ouf. Non, mais.

4. How about one from an Asian country or Asian-American?

Vă rog foarte mult: nu luăm chestii sfinte în deşert. Dacă întrebarea trei era totuşi înduioşător de previzibilă, asta e - cum să vă spun? - inane.

Virulenţa cere explicaţii. Putem înşira ca la bingo: V. S. Naipaul - văzut, citit, crăpat. Demult. Kazuo Ishiguro - pentru că deoarece the so English butler: dar mai e asta chestie asiatică, sau Edwardiana cu panaş? Pe doamna Pillow Book am mai pomenit-o: numai titlul, ah fie şi numai titlul e o lume întreagă! Ondaatje: foarte bun Pacient, nule cu totul restul.

Omagiul pur se cuvine însă ailleurs, pe foile orfane ale anonimatului literar. Nu e nimic mai curat şi mai sincer şi mai fragil ca lucrurile simple: rime de rien du tout, fluierături de orezărie. Poemele indochineze cu paternitate incertă: extraordinare, mai ales că acuma ştii.

Vorbe de jad. Poftim - că sunt bine dispusă şi nostalgică de toţi dumnezeii- nişte rime anamite, aşa cum le-a tradus Powys Mathers, pe la 1920:

Do not believe that ink is always black,
Or lime white, or lemon sour;
You cannot ring one bell from two pagodas,
You cannot have two governors for the city of Lang Son.
I found you binding an orange spray
Of flowers with white flowers;
I never noticed the flower gathering
Of other village ladies.
Would you like me to go and see your father and mother?

5. What about a GLBT writer?

Uh, ce gogomănie. How do we read Verlaine: as what he is erga omnes, or as some yet another gender studies' case?

În prima ipoteză, e o voluptate. În al doilea, un fel de pungăşie contabilă. Refuz să dezvolt: din toate întrebările, asta mi se pare cea mai imbecilă. Nu pentru că e un tabu: ci pentru că e o tâmpenie.
6. Why not name an Israeli/Arab/Turk/Persian writer, if you’re feeling lucky?

Oh, hm. Khayyam?

Khayyam. Mai vrem ceva, la prima strigare? Unsure.

7. Any other “marginalized” authors you’ve read lately?

Citesc ce vreau şi pentru că vreau. Rareori accept sugestii: e un lucru atât de personal, că reacţionez prost şi nu oricine poate să propună lucruri din astea. Ucazuri, nu primesc decât de unde e absolut firesc să primesc. N-am răspuns la întrebare, dar trebuia probabil să adaug şi amănuntul ăsta.

Una peste alta, câteodată sunt bune şi lepşele astea. Încălzirea creierului: m-am întrebat de vreo câteva ori în ultima săptămână dacă nu cumva îngheţase de tot.

Contrajurnal indochinez - 6: Le jeu des perles en teck

Bangkok: ville bric-à-brac, cu schimbări vertiginoase de ambianţă, fire şi destin.

La un moment dat, scrisesem despre Madrid că e o autostradă a cronologiilor paralele. În Asia, trecem la viteza superioară a unor epifanii baroce, pentru că Bangkokul e un arhipelag de ambivalenţe.

Totul şi contrariul său, într-un singur loc: nu ştiu cum de se poate, dar uite că se egzistă.

Unul e oraşul de pe uscat şi cu totul altceva ţi se arată, de pildă, din grija barcagiilor de pe Chao Phraya: constantele europene ştiute dispar. Un alt timp şi o cu totul altă logică spaţială, unde nălucirile îţi taie calea cu de la sine putere: inutil să le chemi. Ba chiar mai mult de-atât: te înhaţă ele pe tine.

Antonimii aparent neîmpăcate, delicioase deturnări: avem oraş chinezesc, dar avem şi rezervaţie pentru indienii ce suntem. Nu, nu vă gândiţi numai la ghetoul diplomatic bine periat : Bangkokul e un oraş de beizadele, aşadar şi cum ştim - ar fi prea simplu.

De aceea, nu cred să existe niciun precedent posibil pentru o descindere în Banglamphu. E un lucru considerabil, care împarte părerile în sute de nuanţe ale unor antipozi. Monument de abjecţie artificială pentru unii, experienţă de o înduioşătoare ironie pentru ceilalţi: ambele diagnostice sunt simultan corecte şi depind de felul în care alegi să te uiţi la viermuiala de pe stradă. Cu mintea sau cu sufletul: cât despre mine, am avut timp berechet pentru amândouă.

Ca să mă încerce pesemne mai cu spor, acolo şi-a găsit dihania să arunce zarul de sosire. Cu insistenţă: de anulat, cu două săptămâni dinainte orice altă rezervare hotelieră, în afara inenarabilei Wild Orchid Villa, despre care povestirăm câte ceva.

***

Puriştii ar putea strâmba din nas: Banglamphu e un lucru şi Khao San Road, cu totul altceva. Dar la faţa locului, frontierele dintre fostul cartier aristocratic al secolului nouăsprezece şi Backpackersville sunt aproape inexistente. Mai clar de-atât: de la an la an, ambianţa Khao San - miros discret de ganja, tarabe cu amintiri şi tricouri, cârciumi turcite şi agenţii de voiaj - roade din ce în ce mai cu poftă din străzile şi pasagiile învecinate. Balamucul poliglot se întinde ca o pecingine: nu l-am mai observat de-abia la vreun sfert de oră distanţă de Phra Athit, ceea ce pentru Asia e mare lucru.

Nu ştiu dacă e neapărat un lucru rău: sigur, putem jeli - în repertoriul ştiut dinainte - dispariţia unei lumi, compromiterea unei atmosfere. Dar ceea ce e logic în Quartier Latin, ar nesocoti cu neruşinare firea lucrurilor asiatice: nu se împacă extraordinar de bine cu variaţia stradală şi pare să aibă o afecţiune cu totul specială pentru abundenţe un pic monocorde.

Mintea europeană combină spaţii; firea orientală le înşiră, unul după altul.

Le jeu des perles en teck.

***

Nu un cinematograf, răzleţit la un colţ de stradă - ci o stradă întreagă de cinematografe, probabil întotdeauna pline. Nu un birt pierdut printre bănci şi muzee, a consolare neaşteptată după o plimbare alene: ci un şir întreg de birturi şi cârciumi. Nu o papetărie: ci un trotuar întreg de imprimerii şi librării - în deliciul amatorului de hârtii cu poveşti, care ştie că poate găsi aici absolut orice. Nu un bordel, pitit de ruşine pe caldarâm: ci un batalion de stabilimente foarte sigure pe ele, fiecare cu trufandaua şi specializarea proprie.

Măsurate cu pasul, efectul de cumul le face aproape inofensive: devin, cum se spune cu o vorbă dinainte mestecată, parte din peizaj.

Effet de cumul, caverne d'Ali Baba. Rarement le pire, souvent le meilleur.

Bienvenue, heh.

O zi grea

Zi grea, în care ies din parchet urâciunile ceasurilor de demult. Trebuia trecută şi vama asta: astăzi e numai un început. Cinic: dar de multe ori lucrurile se mai întâmplă şi aşa, fără să ceară voie.

O mare mirare la vederea urii altcuiva, râncedă şi stătută: inutilă, mai ales că unul din personaje nu se mai poate niciodată aşeza la masa de la care s-a ridicat trântind uşa, la un moment dat. Şi noua iscusinţă, de care nu mă credeam în stare, de a privi foarte nonşalant în altă parte. Rânjind cu gândul la lumina de după amiază care mângăie podele de teck, undeva la capătul lumii.

Singurul lucru curat din biroul în faţa căruia cineva cenuşiu numără, fără oprire.

Mais trop, c'est trop.

După patru ore în care se încearcă o pungăşeală nici măcar ingenioasă pe seama proprie, ies: scârbită, stoarsă şi de un calm feroce. Je prends la main, l'enjeu en vaut la peine.

***

Detaliile n-au rost aici: important e că ziua asta de luni tocmai se isprăveşte. Cu o migrenă infectă, dar fără asasinat.

Înainte de culcare, imposibil să nu te gândeşti cu o imensă recunoştinţă la vorbele bune ale amiezii: aveam mare nevoie de ele şi am uitat să-ţi mulţumesc cumsecade pentru aşa un hatâr.

Şi la nopţile astea bucureştene, de vară încă necoaptă: prea mult lest - ou comment s'en débarrasser.

De-a lungul hagialâcului, m-a frapat un detaliu aparent inofensiv: pragurile porţilor şi uşilor de intrare sunt uneori mai înalte decât suntem obişnuiţi dintotdeauna. Explicaţia e lămuritoare: ca să nu-ţi intre în casă şi în somn toate prostiile şi lighioanele nepoftite ale nopţii - se împiedică de logica unor domestice.

Ca nicăieri pe lume, în Laos am dormit tun: cu o voluptate lipsită de lăcomia unor recuperări nervoase, pe îndelete şi cu sentimentul - nou, dar ferm - că sunt cu totul apărată. Uşa, în permanenţă deschisă: la méfiance y est une faute de goût.

Bineînţeles că are legătură cu absolut tot restul.

Contrajurnal indochinez - 5: Teoria flâneriei, versantul asiatic

Motto:

"Je dors à moitié. Et cette brume d'eau tiède, cette vapeur de hammam, cette mollesse (...)"

(Jean Cocteau, Tour du monde en 80 jours, Big City)

Pentru Cocteau, hotărât să reediteze întocmai pe la 1936 aventurile domnului Phileas Fogg, sosirea la Kuala Lumpur pare să fie sinonimă primelor veritabile secunde asiatice.

De parcă India, debara imperială peste care plimbăreţul trece cu uşurinţa detaliilor previzibile, şi Birmania - interes zero pentru repere urbane, incendiar pentru amănuntele de atmosferă - nu ar fi decât necesarele anticamere ale unor capitulări.

Kuala Lumpur - sau mai degrabă şi pe gustul şovinului auz galic: Kuala l'Impure - anunţă cam pe neaşteptate delicioasele ameţeli de după colţ, adică de la Hong Kong. Cu onestitatea unui detaliu pe care l-am regăsit cu mare entuziasm: insomniile noului venit.

Fireşte, nu sunt Cocteau - asta ar mai lipsi, domnule! Dar de dormit, mi-a fost absolut cu neputinţă altfel decât pe jumătate, în primele mele patruzecişiopt de ore de Siam.

***

În 2009, sunt probabil diferenţe cu totul discriminante între hărmălaia vie şi încă nevinovată a portului malay interbelic şi zarva de o jovială cupiditate a străzilor din Bangkok. Trebuie însă neapărat gândit că există o explicaţie transcendentă pentru zăpăceala de care se fac amândouă vinovate.

Ah faimoşii vapori, umorile schimbătoare, abandonul uşor leşios al băii otomane...le cam aşteptam după colţ, beizadea. Cu sensibilitatea lui invertită - lipsa talentului patent ne-ar scârbi degrabă, mais c'est Cocteau et on lui passerait volontiers bien pire - călătorul pune cu destulă uşurătate pe seama unor clişee o stare de fapt care ţine de legile urbane ale unei alte lumi.

Et sa ficelle est un peu trop grosse: on la voit, comme le nez au milieu de la figure, Messire.

Mă tot întreb şi acum, de-altfel, dacă pietonul Cocteau n-a rămas cumva pe trotuarul de vizavi al peretelui asiatic al minţii. Intuiţiile sunt remarcabile, însă rareori duse până la capăt: probabil şi vina pariului cu Jules Verne, altă cursă în jurul acelor de ceas - altă apnee insuficient digerată.

Şi totuşi: scurtele plimbări portuare îl făcuseră îndeajuns de sensibil forţei nestrunite de nimeni a scenografiilor asiatice. De aceea, lipsa unei evidente legături între cauză şi efect mi se pare imposibil de înţeles: dacă la sosirea în Asia ţi se poate întâmpla să dormi prost, e pentru că nimeni şi absolut nimic - carte, film, sunet, fantasmă, bilet pe sub uşă - nu te-au putut pregăti cumsecade pentru formidabila năuceală a străzii.

***

Echivalenţele nu funcţionează, comparaţia e inutilă. Venim, domnule, înspre Asia din monade totuşi bine creionate pe hârtie: cu unele excepţii, simpla ocheadă pe o hartă e suficientă unor repere esenţiale. Aici şi dincoace - gara şi poşta. Încolo şi mai spre stânga - clădirile administrative, ghetoul diplomatic, locurile de pierzanie, relicvariile de muzeu.

Sistemul vascular al bulevardelor tăiate fără meschinărie şi - cu puţin noroc - vreo copaie acvatică drept coloană vertebrală pentru toate acestea.

O primă vizită la Bangkok îţi dă peste cap definitiv orice urmă de certitudine. Firul roşu al logicii pare imposibil de găsit pe undeva, pierdut pesemne prin pânza de păianjen a pasajelor, aleilor, intrărilor şi uliţelor. Bulevardele sunt tentative, episoade ale minţii care mai mult încurcă decât ar pune ordine: de-altfel, privind la marile răspântii imensele portrete ale bunului rege Bhumibol, nu poţi să te desfaci de sentimentul unei parăzi iminente.

Provizorat, de-altfel, cu totul înşelător: dacă există un lucru cert în Siam, e Rama al Nouălea.

Tot aşa, spaţiile publice sunt deturnate, multiple, tentaculare: Sanam Luang, de pildă - ce naiba e? Stadion, agoră, loc viran, templu imaterial, tripou de nevoie, birt volant? E imposibil de răspuns cu precizie: în funcţie de respiraţia zilnică, parte din toate astea - şi ca lucrurile să fie şi mai complicate, deseori în acelaşi timp.

Pe o rază de, să zicem, o sută de metri patraţi poţi găsi - cam pe la şapte seara - adunate laolaltă cu o dezarmantă candoare: piaţa de furăciuni, saltele pentru nevoiaşi - treizeci de bahţi, adică trei lei pe noapte. Mese pliante risipite împrejurul unei lăzi frigorifice şi - câteodată - o vitrină pe roţi cu fructe proaspete şi frigărui care miros ilicit de bine: adevăratul restaurant thai. Foarte oficialul ghişeu de informaţii turistice, pariori pe jumătate interlopi, curve mămoase atârnate leneş de tarabele cu zmeie ale după-amiezii. Pietoni care nu se grăbesc niciunde, tocmindu-se pentru ceasuri deşteptătoare, pantofi desperecheaţi, lanterne sparte, casetofoane şi piraterii diverse, amulete fosforescente şi proteze dentare - după cum ştim, la mare preţ şi improvizaţie nonşalantă.

***

Împrejur, nicio trecere de pietoni care să te lase pe malul celălalt, unde la cinci minute e otelul: toate par retezate la jumătatea şoselei, fără explicaţie. Şase benzi de circulaţie pulsatilă, uneori infernală - efracţia pare imposibilă, dar necesară. Următoarea zebră lizibilă: la vreo doi kilometri, pe mâna dreaptă.

În jur, nimeni: personne pour la prochaine main? Eh bien alors, mesdames et messieurs: les jeux sont faits, rien ne va plus.

Îţi faci cruce cu limba şi treci: e una din primele vămi ale văzduhului oriental. Ridici mâna ca la şcoală şi înşiri paşi pe carosabil: autocarul opreşte, şoferul nu înjură, tu nu ai crăpat.

Pe trotuarul celălalt, îţi vine brusc şi torenţial să faci pipi de fericire. În mod suspect, începi să nu te îndoieşti defel că asta s-ar putea întâmpla şi ad hoc, dacă îţi tună: şi ce dacă eşti congaie? Un rest de bun simţ îţi strânge, optimist şi desigur salutar, genunchii: ouf, l'honneur est sauf.

Tocmai ai învăţat să te mişti cumsecade pe stradă. E mare lucru: cam tot aia cu făcutul plutei, dacă mă întrebaţi pe mine.

***

Nu ştiu alţii cum sunt, dar recunosc: pe mine hărţile nu m-au ajutat niciodată cu absolut nimic, în Asia. Vintrele - da, însă asta este altă poveste.

En tout cas, il faut plus que de la jugeote pour s'y démener convenablement.

Il faut du flair; et parfois de la ruse, aussi.

En Asie, ce n'est pas vous qui partez à la recherche d'une ville: c'est elle qui vous mène par le bout du nez, là où bon lui semble.

Résistance et triche sont inutiles: si la flânerie n'était que recherche de l' imprévu, alors toute promenade orientale serait la Flânerie, majuscule.

Un scandal: Pékin Express

On a les Indochine que l'on mérite: ce principe ne tolére aucune exception, jamais. La votre, Messire sans montre au poignet, qui se conjugue avec une paresse extrêmement vive entre les balises du luxe, du calme et de la volupté. La mienne, joie puérile de la substantifique moëlle: il lui reste encore, il me semble, devoir prouver qu'elle sait faire le tri de l'essentiel.

Si vous rêvez de savoir à quoi pourrait ressembler l'Indochine de votre boulangère, coiffeur ou bien encore - insupportable mixité sociale oblige - celle de cette dame d'un charme assez détruit que vous apercevez sur la terrasse d'un café de Passy, eh bien. Il suffit, sans plus attendre de regarder, tous les vendredi soir et d'un air vaguement coupable, ce qui se passe sur M6.

***

Număr impar de echipe, un batalion de operatori, infirmiere, maşinişti, şoferi şi băgători de seamă ai societăţii de producţie - ah, super, encore un voyage à l'œil, le quatrième de suite. Câteva săptămâni bune de ordalii colective între golful Hạ Long şi Bali, trecând prin - oh, mazette şi zău: dumneata nu te-ai fi uitat pe gaura cheii? -Phnom Penh, Siem Reap, Stung Treng, Vientiane, Vang Vieng, locurile fără nume pe hartă, Luang Prabang, Huay Xai, Bangkok şi Phuket - deocamdată, opresc masacrul aici. Un euro pe zi pentru supravieţuire, chestie care presupune deseori cerşeală prin şanţuri şi pieţe, dormit pe unde-apuci şi certuri interminabile: ah, mais c'est hyper cher, dis donc.

La final, o sută de mii de piaştri, pentru binomul care a ajuns primul, ceea ce presupune deseori pâre, piedici şi porcării: dumnezeii de platou s-au gândit la toate, ca să fim serviţi cu fix genul ăsta de parabole ce l-ar fi încântat pe Hobbes.

Am rezistat la două episoade, din care primul se scrisese cu avatarii unor înjurături feroce la poalele Angkorului, între un agent CRS şi o domnişoară notar de prin Aquitaine. Oh, misère: s'il y a un pire endroit pour s'immoler le karma en hurlant poufiasse, c'est bien Banteay Srei, il me semble.

Un noroc şi un deliciu pentru cunoscători, hohotele irepresibile de râs ale khmerilor chemaţi la ospăţul ăsta acru: măcar pentru asta şi merita experimentul.

***

Ieri, mi se făcuse aşa într-un hal de dor de Lane Xang, că am recidivat. Ştiu că rânjeşti citind şi aud bombăneala pentru năroadă, dar cum crezi că e când te-apucă senzaţia de dedublare pe Dorobanţi?

E ca şi cum te-ai desface brusc şi neanunţat de mănuşa cărnii proprii, cu o întoarcere extrem dureroasă exact în momentul în care ai rămâne acolo de tot. Fireşte, dumneata aveai dreptate - nu optimismul meu nedus la şcoală: c'est bref, mais dense.

După care, e normal să băuni toată ziua. Dar asta e un altceva şi ar fi nedrept să se amestece cu nişte sarcasme bine meritate, pe adresa idiotismului franţuzesc în materie de poetice asiate.

Încerc - mi-e tare greu: firea mea soupe au lait şi fanatică nu prea ştie de empatii, în situaţii din astea - să mă pun în locul bieţilor burghezo-proletari din Metropolă.

Or fi înţeles vreun ceva din ce li se întâmplă?

Optimismul e imposibil.

***

Trecem cu voioşie peste ororile franco-franceze: bombănelile fără niciun farmec - et pourtant, Dieu sait que... hm - şi delaţiunea constantă nu merită să fie mai mult de niscaiva mârâială şi bruitage.

Senzaţia de pierzanie şi quiproquourile de rigoare: de multe ori, trase de păr, dacă te gândeşti la batalionul tehnic din spatele rezultatului vizibil. Ar fi foarte simplu să te enervezi atunci când tu ştii foarte bine câte camioane sau chiar maşini trec într-o dimineaţă pe şoseaua numărul treişpe, între Kassi şi Phatang - între patru şi zece bucăţi, restul sunt mopede cu sau fără ataş. Şi cum, dacă ai ratat din neştiinţă sau delict poetic, orarul - niciodată acelaşi - de săwngthăew, adică de rată heh, aleluia: poţi să o iei liniştit pe jos, respirând aerul verde electric al orezăriei fără de moarte.

În filmul francezilor - e o exagerare, dar una potrivită scării lucrurilor - ai fi putut jura că şoseaua hmong s-a dat de trei ori peste cap şi s-a făcut bulevardul Magheru. Messieurs les Anglais, tirez les premiers: păi pentru că aşa ceva nu se egzistă, la mama lui acasă. Pft, purée.

***

Criminale, reprobabile şi ridicule mi se par cu deosebire trei lucruri. Mizerabilismul încurajat: un euro pe zi în Indochina? Mais on pourrait sourire: se poate - nu susţin contrariul - dar voluptatea subtilă se duce pe apa sâmbetei. Nu, nu vă gândiţi la un discurs de cinci stele îmbuibate: ascetismul de bunăvoie e cu totul altceva, şi l-am practicat cu mari fericiri atunci când a trebuit. Să te desfaci de o parte substanţială a bugetului tău - care oricum ar fi însemnat precis încă o crăpelniţă emptrice la Psar Thmei - ca să laşi o urmă, să împlineşti o parabolă şi să faci un hatâr cuiva fundamental e o imensă beatitudine orgolioasă.

Ce să mai spui însă de obsesia în care se transformă foarte rapid lipsa impusă a gologanilor? De resursele de Gobseck apărute brusc în peizaj? Subsumate, toate astea nu fac decât să sporească, mă tem, sentimentul dispreţului genetic de care - e o mare dezamăgire dintotdeauna - Franţa e în stare cu brio: tu vois que c'est possible, hein?

Nici măcar o secundă nu le dă prin cap că banii sunt ultima fixaţie posibilă, în Indochina. Multiplele parităţi şi sisteme monetare paralele îi fac, de-altfel, extrem volatili. Ispitele poetice de la tot pasul, extrem fungibili. Asta e o altă fericire neruşinată, care nu ştie de adunări şi scăderi.

Ca în orice escapadă, cheltuim de ne buşim. Dar cheltuim întotdeauna cu tâlc şi fiorul unor delicii greu de înţeles pentru cine nu ştie de iarmaroacele de fum ale locului.

Scriu apăsat: de prea multe ori, măsurând cu podul palmei un balot de matasă, am avut orgasm cardiac, mi s-a tăiat răsuflarea şi mi s-au retezat genunchii. De multe ori, am ieşit din dughene diverse cu sentimentul că luasem cu mine o lume întreagă şi fericirea obscură şi solubilă a unei zile de iarnă cu oftaturi complice. Şi tot de multe ori, am rânjit cu toată inima tanagretelor cu fuste de vasilisă: ştiam că treaba are o sinceritate imposibil de rupt în bucăţi de îndoială.

Să-mi fie de bine şi doresc oricui merită aşa ceva, heh. Lucrurile astea îmi pişcă glota numai ce stau să le scriu.

***

Analfabetismul cultural: şi aici, nemernicii de la producţie sunt de vină. E inadmisibil să nu le explici oamenilor ălora pe cine să salute şi cum să salute corect, cum nu se stă cu mâinile împreunate a wai faţă cu oricine le-a spus cât e ceasul pe stradă, cum se dau banii şi orice altceva numai cu două mâini - nu mergem până la rafinamentul cu datul din cap a proporţii de mulţumire, din indulgenţă. Cum nu se rage pe strada Settathirat - elle est où, l'Ambassade de France? pe Lane Xang şi mori în chinuri, cucoană - şi nu se ating bonzii nici dacă eşti în pericol de moarte, baremi să-i mai apuci de cot şi să scuturi zdravăn, a entuziasm grobian. Cum nu se pupă mamaia primitoare pe obraz, cum nu se arată nimic cu piciorul, cum nu se mângăie pionierii pe creştet absolut niciodată şi cum nu se cade tocmeala fără de ruşine.... of, domnule Dumneata... şi câte altele, mă râcâie numai să mă gândesc.

On le savait, pourtant, depuis Michaux: en Asie, c'est nous les barbares. Dar nici chiar în halul ăsta.

Ce văzurăm preţ de două ore? Asta e dureros: o hoardă acră de toţi pereţii. Mais vraiment, combien de fois faut-il le redire: souriez, vous êtes à Vientiane. Difficile de trouver un autre endroit plus magique au monde.

***

A treia nerozie fără farmec şi cea mai gravă e însăşi ideea de cursă. Mi-a trebuit un număr de zile şi infinita răbdare amuzată a dihaniei ca să pricep că nu mă grăbeam nicăieri şi că nu era necesar să alerg printre maşini ca să ajung unde trebuia şi la vreme.

E drept însă că în secunda în care am şi înţeles chestia asta, reflexul a fost tot să o iau la sănătoasa înspre Lani: din motive absolut personale - ei bine, şi pentru că la Settha era plin - nu voiam să stau alte trei nopţi în altă parte.

Flâneria indochineză e solemnă, voluptuoasă şi iresponsabilă. Unde dumnezeu să fugi de tine însuţi, atunci când ai ajuns în rai?

Bucură-te. Respiră. Urcă-te pe toţi pereţii minţii cu mare jubilaţie.

De-asta există orezăria de jad, croitoreasa cu surâs de alabastru, Ho Chi Minh şi costumele lui demodate din tussor grosier, abatele foarte în vârstă al cărui microfon nu funcţionează, vizitiul Octombrie pe şeaua lui de ricşă motorizată care umple rezervorul de benzină cu paharul de plastic. Lon şi cicatricea cârpită urât de la Beng Mealea, apsaralele sed pulchrae, miliţianul care te face ciuciulete şi râde curat, impiegatul care surâde la ghişeul gării pentru că ţi-a găsit cuşetă. Domnul Souphom care doarme pe coridor şi scrie rapoarte la agie despre o cucoană din Brazilia care nu ştie pe ce lume e şi nu vrea la program nici în ruptul capului, boierul analfabet şi foarte în vârstă dintr-un loc care nu se egzistă pe nicio hartă rutieră. Vanh care vine repede înapoi cu trenul de bambus ca să nu cred că s-a dus la bagaboante în mijlocul junglei, ci doar a încărcat nişte canistre de rachiu, şeful gării moarte care ştie că sunt trei anotimpuri şi nu mai multe. Cucoana care nu vrea bani pentru ceaiul de iasomie, recepţia care citeşte sonetele lui Shakespeare în fundul lumii: pentru că sunt frumoase, madame.

Să nu ameţeşti?

Că de lucruri din astea, nu te poţi sastisi niciodată. Şi uite de-aia bombăn şi-am oftat greu aseară: de nefericirea unora care nici nu ştiu cât sunt de vai de mama lor.

Undeva, într-o Indochină de care nu vor şti niciodată, pentru că nu au cum. Poate că ea nu se egzistă şi nu i se arată decât cui o priveşte drept în ochi, qui sait?

A şaizecişişaptea scrisoare de la Ulan Bator: Une lettre des Colonies

Motto:

"Article 1er:

La Nation exprime sa reconnaissance aux femmes et aux hommes qui ont participé à l'oeuvre accomplie par la France dans les anciens départements français d'Algérie, au Maroc, en Tunisie et en Indochine ainsi que dans les territoires placés antérieurement sous la souveraineté française (...).

Article 4:

(...)Les programmes scolaires reconnaissent en particulier le rôle positif de la présence française outre-mer (...), et accordent à l'histoire et aux sacrifices des combattants de l'armée française issus de ces territoires la place éminente à laquelle ils ont droit (...)."

(Loi du 23 février 2005 portant reconnaissance de la Nation et contribution nationale en faveur des Français rapatriés - première version, lourdement amputée)

De la Z., către P., rue Sakkarine - Luang Prabang

O lege degeaba şi un scandal pe măsură, din cele care fac să curgă interminabile şiruri de sofisme prin paginile săptămânalelor cu pretenţii de conştiinţă civică din ţara Franţa. Un capriciu republican, diluat în complicate montaje de contabilitate: dreptate cinică în rate indexabile, sforăieli principiale - oricum, nu costă mare lucru, nu-i aşa?

Bref, amănunte care nu vor schimba niciodată privirea locală uşor tulburată de sentimentul unui abandon în mare linişte: am văzut-o, doar, cu o substanţială jenă simetrică unei nesfârşite pudori în iarmarocul din Vientiane, de pildă. Fireşte, vorbim de excepţii perfect individuale: de-altfel şi slavă domnului, am sfârşit prin a înţelege până şi eu că prezenţa franţuzească în Laos a fost pesemne una din cele mai poetice cu putinţă. Nu vom găsi aici memoria cumplită a unor episoade precum Điện Biên Phủ.

Şi nici senzaţia de ruptură virulentă, de crevasă istorică ireconciliabilă între ziua de ieri şi secundele de astăzi, necesar vie în mintea oricărui pieton din - să zicem - Oran sau Constantine.

Non, vraiment: nimic din toate acestea, într-un mandarinat complet atipic, a cărui minte pare formată pentru a reţine doar lucruri pe lângă care un creier european ar trece aproape cu siguranţă fără să le ştie vedea. Unde ceasurile sunt de prisos, de vreme ce ritmurile zilei sunt marcate cu o tulburătoare precizie de propriul puls. Şi unde sfârşeşti prin a pricepe în sfârşit că amănuntele sunt mai întotdeauna superioare întregului.

Nu e însă mai puţin adevărat că povestea asta care începe cu un rateu parlamentar de toată ruşinea, redeschide în felul ei subtilele nuanţe posibile ale unei întrebări care numai anodină nu poate fi:

Quid de cette fameuse présence française outre-mer, qui aura tant scandalisé le Landernau germanopratin a priori fort bien pensant, mais dont la curiosité dépasse rarement le calembour pour apéritif dînatoire?

***

Rien que ces mots pour la dire suffiraient de nous mettre dans un terrible embarras discursif: pourquoi donner ainsi un verbe neutre à une réalité qui, pourtant, n'aura jamais manqué du panache fou dont seul le tussor blanc est capable?

Qu'y a-t-il de si fondamentalement odieux dans le fait d'avoir le courage de la diathèse historique et assumer en face ce mot apparemment honni de colonisation?

Il a au moins le double mérite de reconnaître de multiples précédents, souvent d'une cruauté qui n'avait absolument rien de civilisateur. Et de dire franchement la complexe réalité d'un joug qui ne fut jamais uniformément réparti, entre la Centrafrique et l'Indochine.

Et par quoi faudrait-il alors remplacer ce charmant vocabulaire qui fait revivre, l'espace d'une note en bas de page, les résidents et les congaies, les coolies et les gouverneurs, les lettrés et les espions?

Par une simple présence, mot terne et qui rase les murs, dès qu'on le mesure à tel chatoiement?

On l'aura bien compris: messieurs les constituants flairent la honte là où elle ne se trouve peut-être pas.

Mine de rien, ceci nous jette dans un vaste dilemme. Et la toile de fond de ma lettre n'arrange rien à l'affaire: vous savez bien mieux que moi qu'il est impossible de résister au charme insidieux de la rue Sakkarine!

***

Ce să alegi dintr-un bilanţ cronologic atât de ciudat? Solidaritatea neo-contractului social, gata oricând să scoată hangerul de sub preş doar auzind vorba asta blestemată, în numele unei alternative ce pare veşnic sortită incoerenţei conceptuale? Sau farmecul visării complet defazate şi perfect egotiste, cu mintea înspre fermecătoarea carte poştală a unui alt timp?

Două resorturi cu totul şi cu totul contradictorii: primul nu mai ştie vedea că multe amănunte importante ale zilei curente sunt tocmai rezultatul blestemăţiilor, de care nu te poţi oricum descotorosi într-un mod atât de ridicol.

Mai meritoriu la scară personală - şi pentru mine, cu totul preferabil - al doilea riscă să devină sterp, fără adevărata, lucida şi necesara completare interogativă:

Pentru că şi în fond, domnule Dumneata: cine a colonizat pe cine, în Indochina? Al cui e rolul eminent sau, dacă preferi: cine stinge lumina, atunci când răstimpul se isprăveşte, de voie sau de nevoie?

Funcţionărimea franceză, croitoare de şosele şi uşor utopică în aspiraţiile ei civilizatoare? Asiduă clientelă a tripourilor de opiu şi a bordelurilor cu farmece veninoase şi frisoane fără consecinţă?

Sau mandarinatul şiret şi abil, cu infinita sa răbdare a amănuntului discriminant, poate şi pentru că ştie, ca nimeni altul şi nicăieri altundeva, că totul e doar iluzie?

***

Là encore, vous savez d'entrée de jeu ce que je viens seulement de découvrir: en Indochine, les véritables vainqueurs ne sont jamais ceux que l'on croit.

Et là encore, la solution est instinctive: la même, d'ailleurs, que jadis et naguère.

Fermer les yeux et virer l'insipide.

Vous m'en donnerez, des nouvelles.

Z.

Contrajurnal indochinez -4: Bangkok, ordo ab chao

Motto:

"I might as well admit frankly that my first impressions of the Siamese capital were extremely disappointing. I didn't expect to be conveyed to my hotel atop a white elephant, through streets lined with salaaming natives, but neither did I expect to make a wild dash through thoroughfares as crowded with traffic as Fifth Avenue, in a vehicle which unmistakably owed its paternity to Mr. Henry Ford, or to be brusquely halted at busy street crossings by the upraised hand of a helmeted and white-gloved traffic policeman. Nor, upon my arrival at the hotel—there is only one in Bangkok deserving of the name—did I expect to find on the breakfast table a breakfast food manufactured in Battle Creek, or beside my bed an electric fan made in New Britain, Connecticut, or behind the desk a very wide awake American youth—the son, I learned later, of one of the American advisers to the Siamese Government—who eagerly inquired whether I had brought any American newspapers with me and whether I thought the pennant would be won by the Giants or the White Sox."

(E. Alexander Powell, Where The Strange Trails Go Down, Chapter X: Through the Golden Chersonese to Elephant Land, 1921)

- ...Yes, madame? sfârşeşte prin a întreba, după vreo cinci minute în care nu ridicase bretonul dintre hârtii, duduia de la recepţie.

Nu ma'am şi nici miss - ci madame, articulat aproape franţuzeşte. Fermecător şi impersonal.

- Euh, c'est à dire que... - wrong language, schimbă simultanul, fato - I mean, I've booked a room at the Villa starting today.

- The receipt?

- Just a second. Unde naiba e, dar unde naiba e rezervarea aia, heh: fermoarul rezistă, adrenalina suie niţel. Ah, voici: caietul negru - de toate zilele. There you go.

- Room 415. Five hundred bahts for the key, back when you check out. And no elevator.

- Thank you, rânjesc încurajator, mai degrabă înspre mine decât înspre tanagreta cea placidă. Asta e , alta n-avem: à la guerre, comme à la guerre.

No elevator, ziseşi?CIUCIU LIFT? Vai de mama şi de zilele mele: va y avoir du sport.

Număr rapid: patru sute cinşpe egal etajul patru. Sau trei - mnu, mai degrabă patru.

Beizadeaua - de multe ori e mult mai bizantină decât mine - nu suflase o vorbă despre chestia asta. Fă-i cu ochiul, că asta e pişcătură nemernică. Şi fireşte, cu premeditare.

Ciuciu lift - my own, private nemesis: şi prima puturoşenie de care mă văd silită să mă despart. Fără nenumăratele bâjbâieli pe diverse scări, farmecul oriental ar pierde enorm de multe nuanţe.

***

Dimprejur şi deocamdată, agitaţia măruntă şi agale a locului cu vad şi politejghele: în sine, Khao San e o prelungire aeroportuară. Suntem şi nu suntem la Bangkok, Asia e încă o schiţă: altfel, un lobby destul de clasic, relaxat şi prietenos. Podele din teck, brizbrizuri înduioşătoare, pahare de cocktail şi - mais le Messire aura tout prévu, décidément - vreo douăzeci de ordinatoare care merg cu fise de zece bahţi preţ de vreun sfert de ceas.

A ce miroase Asia de pe scară?

A ulei de susan încins şi frunză de piper strivită sub călcâi.

La etajul unu, un cineva foarte ţanţoş dă buzna dinspre duşuri, cu un sarong în jurul taliei, mormăind ceva. Mai sus, un bilet în uşă: Payment for the room must be cleared every day before 12:00 p.m - uşa sforăie de toţi dumnezeii, ce să facă şi ea?

E două şi ceva.

La trei, privelişte adorabilă: în mijlocul palierului, menajerele au scos sufertaşele aduse de-acasă şi halesc în totul netulburate. Nimic mizerabilist, ci dimpotrivă: pauză calmă şi cu totul meritată.

Miros irezistibil şi savoare probabil pe măsură: cu mai mult tupeu, aş cerşi cu elan.

Mais bon: pose-toi, d'abord. On verra ensuite.

***

415. Camera e minusculă, foarte zen şi riguros curată - ca de-altfel tot restul. Preţul pe noapte, ireal şi probabil imbatabil: două sute de bahţi. Adică - da, citiţi bine - douăzeci de lei noi. Charme scout, lumină conspirativă şi verzuie. Cald de mori, dar ventilatorul are buton imediat dedesubtul întrerupătorului de curent. Ferestre cu plasă fină de sârmă şi obloane din lamele de sticlă mată, reglabile după voie.

Un cearşaf, o perină. Linolea neutră. Patul e un fel de studio pe care chivernisim imediat cele de nevoie. Nicio pătură, dar un coş de hârtii.

Nici nu e nevoie de mai mult: une première tentative de mise en ordre d'un tourbillon émerveillé.

Welcome to Sparta, heh.

***

Jumătate de ceas mai târziu, în faţa unui ecran convenabil şi cu buzunarul plin de mărunţiş citesc: bine-ai ajuns, cucoană.

Primul dintr-un lung, aiuritor şi consecvent şir de bilete orientale ale Dihaniei: ce ne-am fi făcut fără ele?

Nici nu vreau să ştiu: fericirile astea nu se împart, de-altfel, cu absolut nimeni.

Încetul cu încetul, Asia pare să prindă contur. Din voia unui pact nescris, disciplina e militară: altfel nu merge, adaugă dumnealui Pantazi. Care ştie ca nimeni altcineva cât de repede se schimbă lumina în Orient şi cum o întârziere de jumătate de ceas poate strica echilibrul subtil al unei zile întregi.

Alors voilà: j'emboîte vos pas et je me dis que j'ai une chance insolente. Et que je n'ai pas fait grand-chose pour la mériter.

Contrajurnal indochinez - 3: Bangkok, épistémologie boulimique

Substanţială, dilema n-a crăpat timid uşa ieri: ci în februarie.

Cinci zile de Bangkok? mă mir de una singură, recitind tiparul viitorului hagialâc, aşa cum îl croise - pretinzând că negociază, în joacă retorică - dumnealui beizadeaua.

Într-o primă instanţă, mintea trece totuşi cu prea mare uşurinţă peste amănunt. Ceea ce îi lasă vreme de îndelungi mirări ceva mai târziu, fără să-mi pot explica neapărat de ce.

Nu, nu e vorba de reticenţă: ci mai degrabă, de sentimentul difuz al unei subtile încercări. Aparent, totul pare simplu, funcţional, sans histoire: circumstanţele pe care le aduni cu de la sine putere au darul să liniştească toate trăznăile alarmiste care încă au viaţă lungă - mare prostie, fie vorba între noi!

Mais, on ne le sait que davantage: ce serait trop simple. De ce şi pentru ce nevoia asta de a da atâta importanţă - echivalentă întregii Cambodgii! - unei capitale despre care credem că ştim destule?

Pentru foarte multă lume, aici începe şi se încheie - cu vreun crochet inofensiv prin vreuna din insulele colonizate de ziua de azi - hagialâcul asiatic.

La întoarcere, îmi spun cu fermă convingere: şase zile pentru Bangkok? E nemaipomenit de puţin.

A peine une sorte d'effleurage.

***

Lucrurile demarează uşor mai complicat decât povestisem numaidecât. Les apparences sont, pourtant, lisses: presque poupines. Cochilia ambiţioasă a aeroportului: curăţenie inteligentă, zarvă volubilă - dar en demi-teinte: nuanţa asta e foarte importantă. Infrastructuri accesibile, cu o alegere imediată între taxiurile cu tarif controlat şi autobuzul care te lasă la cinci minute pe ceas de hotelul asupra căruia se insistase vehement, şi cu absolută dreptate.

En fin de compte, mă prăbuşesc în birjă - care profită pesemne de aerul meu în răspăr şi beatitudini şi uită să puie aparatul de taxat.

Deocamdată, facem cunoştinţă cu o autostradă cum nu se poate mai normală: făcând abstracţie de semnalizări, te-ai putea crede oriunde şi nicăieri, ceea ce pare să-mi dea dreptate mie.

Tiens donc. Ce serait bien une première.

Pas si vite, heh.

***

Pe la jumătatea drumului, nu se poate să nu vezi fix în buza terasamentului o firmă care te face să te amuzi ca proasta şi pe dinăuntru:

La Défense. Massage and Entertainment

Neoane roz, te asiguri la plecare - ştiam asta de o bună bucată de vreme: pas vrai, Messire?

1-0. Ce pays a de l'humour.

Şi numaidecât, prima baterie de întrebări dintr-un foarte, foarte lung şir: Where are you from? First time in Thailand? Traveling alone?

Te doboară oboseala, amestecată cu sentimentul cu totul nou al unui anumit je m'en fichisme: mormăi ceva, orice - dar cu gura până la urechi.

Cred că în ziua aia am fost suedeză: aproximativ letal pentru mercurialul cursei, mais on s'en fout.

Nu nene, nu e prima dată. Însă boarfele de pe mine spun fix pe dos: slavă domnului, habar nu aveam asta pe-atunci. Et cette voix encore mal dégourdie en anglais, qui chevrote: une honte.

Aşadar: unde începe Bangkokul?

***

Propunere de răspuns: Bangkokul începe brusc. Într-o învălmăşeală abruptă de acoperişuri, şi streşini, ferestre şi feronerii, tarabe crescute din caldarâm la colţul străzii şi coşuri cu trufandale trântite direct în poala semafoarelor, pietoni şi scutere unii peste alţii, uliţe cât firul de păr şi bulevarde tăiate larg pentru pump & circumstance. Şi impresia unei simultaneităţi extrem concentrate: toată scenografia vine spre tine cu o putere şi un debit de neoprit.

O încasezi în plex: din pasager, te transformi în burete. Mai rău de-atât: neuronul înlemneşte, în schimb ai impresia cu totul ciudată de a căpăta zeci de ochi şi de braţe.

Une folle envie de tout essayer, sans plus attendre : flagrant délit d' épistémologie boulimique.

Oh, bonheur: spectacolul se prelungeşte - şoferul habar nu are unde se egzistă Wild Orchid Villa, învârtindu-se alene prin balamucul de pe Khao San Road. Deşi tu îi întinsesei, cu un rest de raţiune, biletul în thai scos la imprimantă pe ultima sută de metri.

Pe tine te doare fix în bască de chestia asta: picajul contemplativ te-a căsăpit cu totul, pesemne. Deşi de înţeles, ai înţeles de când ai pus piciorul în aeroport:

Ai ajuns, cucoană. Mai mult de-atât: ai ajuns unde trebuie.

Cum să pui ordine în vria asta neruşinată de voluptăţi? Răspunsul poate surprinde: un pic de răbdare până mâine dimineaţă, prego.

Amănunte - 9: Exces de zel

Copleşitoarea alcătuire de la Wat Pho, prima cu care am început vizita sistematică a capitalei siameze, e mult mai mult decât vizuina lui Gautama cu tălpi sidefii.

Deocamdată însă, pentru că din puturoşenie & contrarietăţi nu apucarăm nici măcar să ajungem la otel - merită un bilet separat şi se va comite după cina extrem frugală, fie suficient amănuntul unor sunete.

Monezile care se pot cumpăra - ştiu, sună ciudat: dar puţine lucruri sunt ciudate, în Siam - de la o cucoană cu zâmbet opac. Pentru cutiile astea de pomeni, aliniate pe tot flancul din spate al dihaniei celei senine.

Câteodată însă, unii găsesc insuficientă sistema: aşa am putut observa de pildă chestia din stânga, înduioşător solecism - probabil fără premeditare, ca toate rezultatele unei zăpăceli.

Vă asigur că e ceva în neregulă cu poza asta. Dar e un ceva atât de candid că nu se poate să nu te pufnească râsul.

Gautama nu se supără.

Hidrobiciclete, cozonac şi tanti Săndica

Evident, astăzi îmi pusesem în cap să continui biletele asiatice, în mare suferinţă. Aş! bunele intenţii şi elanul nu fuseră de-ajuns: uitasem cu desăvârşire că, la o aruncătură de băţ de Agie, ni se pregătea un eveniment intergalactic.

În după-masa asta, cam pe la vreo cinci şi ceva, o beizadea din Casa Imperială a Crizantemei vine să zvârle vreo două lopeţi de ţărână de Herăstrău la poalele unor copăcei Sakura: poetică intenţie, vast balamuc logistic.

Maidanul învecinat ştie bine, de-altfel: cireşii sunt vârâţi în obiectiv încă de-aseară. Şi - lucru foarte pepsi, cum se spune prin Berceni - înfofoliţi primpegiur, frumos şi dă protocol, cu o carpetă de pluş stacojiu, spălată cu săpun de casă şi mari spume de intendenţă încă de vineri.

Abulia însă a rupt lanţul de-abia de dimineaţă: pe puţin jumătate de batalion de oropsite, curăţând cu periuţa de dinţi - huh? - plintele uşilor dinspre muzeu.

Simulacrul de scandinavie m-ar fi amuzat, fără imediata sinapsă aseptică; allons donc et franchement, on dirait le bon vieux temps de feu le...

***

Dar să nu ducem gândul până la capăt: în holul de onoare al seraficei instituţii, drapat mortuar şi demonstrativ pentru ocaziune cu nişte scoarţe împrumutate, neapărat cu motive zoomorfe şi etichete nedumeritoare.

Pe mâna stângă şi cam stingher, un manechin de ghips descăpăţânat, pe care un cineva aruncase cu elan o gubă de Maramureş, că tot e cu agroturism.

Şi ca să nu se vază urât ciotul cerebral, dimpreună cu o cuşmă de Deliorman.

Japonezi: ce, ei ştie cum e cu din astea? Tss, mă laşi...

***

Toate bune şi frumoase. La orele zece, de parcă s-ar fi iscat pe nesimţite vreun răzbel atomic, internetul o ia razna şi-şi dă obştescul sfârşit: imperative de securitate. Curtea se goleşte de maşinile recalcitrante: et pourtant, la directive fut claire - mâine, lăsaţi-le vizavi.

Rezultat: de două ori mai multe rable cu tupeu sub ferestre, la prima oră.

Pe culoare, viermuială; prin birouri, acea emoţie vagă a lucrului iminent care nu te priveşte şi despre care habar nu ai ce înseamnă, dar la care e bine să caşti - eventual - gura. Nişte adrenalină în plus înseamnă şi ceva siktir în minus: de spleen, nici nu poate fi vorba, atunci când acţiunea se petrece în încăperile de la Contabilitate.

Pe la vreo patru, constatăm că peizajul de pe geam e considerabil transformat: adunată cu linguriţa în crucea nopţii mătasea de baltă de pe luciul lacului. Relaxate, hidrobicicletele - vreo cinşpe, de sămânţă - care taie cutezător pânza freatică despre care pot să jur cu ochii închişi că e potabilă. Şi cele două vaporetti, care de obicei şomează în timpul săptămânii, dau acuma ture alene de-a lungul şi de-a latul copăii de beton.

Ptiu, să nu vă deochi: încă niţel, şi ne-am crede la Lumphini.

Şi ca totul să fie de mare mirare, la plecare şi cu coada ochiului, văzurăm şi mizilicurile de rigoare: pentru aşa ceva, numai şi numai tanti Săndica - la duda ofende, de bună seamă.

Cozonac, salată bef şi sărăţele, la domnii.

Criză teribilă, monşer.

PS: Primit un telefon intempestiv, reviu cu poza - nu de azi: se egzistă limite - ceva mai încolo.

Un grand monsieur éhonté

L-am cunoscut fugitiv pe Roland Drago, într-unul din cele mai dubioase momente dindărătul tejghelelor personale. Alţii, mai dedulciţi înspre pledoarie decât răspopita care sunt, ar şti scrie poate mai apăsat şi legitim ceea ce personagiul reuşea să aducă în lumea seacă şi uşor moartă a unor juridice.

O singură vorbă le închide pe toate: culoare. Numai aşa, am putea vorbi cu mare speranţă de abolirea unor limite ale minţii. Şi despre densităţi: de prea multe ori, într-o facultate de drept se învaţă chirurgie.

Subtilităţi profilactice, mai puţin - şi e mare păcat.

***

Cu toate astea, vorba ar putea fi abuzivă, pomenindu-l pe Drago cel viu: ca toţi sudicii, avea taina aceea măruntă a imensei conştiinţe de sine. Un profil senatorial: în uşa amfiteatrului mare, unde apărea foarte rar şi cu aerul că descinde pe vreo obscură plantaţie personală, pur şi simplu îţi venea să-l întrebi unde şi-a rătăcit toga praetexta.

Şi o mare pudoare cinstită a intelectului: c'est tout à fait convenable, mon petit.

Pourtant, ils n'ont pas aimé. Du tout.

Alors, c'est des veaux. Sauf que bon, ce que vous leur livrez là, ce n'est pas vraiment un projet de recherche.

Non?

N-am să uit niciodată discuţia asta între patru ochi.

Les yeux mi-clos, avec l'air des grands félins repus, il lâcha:

Certainement pas: c'est un roman.

Stupoare: mais enfin...comment dire... vous êtes certain?

Oh, mais vous savez... à mon âge, on peut se le permettre. On devient complétement éhonté.

***

Drago, c'est la Bête, ricana câteodată în faţa vreunui ucenic aiurit o dihanie universitară a unei alte parohii cerebrale. De-altfel, războiul inofensiv şi delicios dintre Carbonnier şi Drago - ambii copleşiţi de onorurile străzii, de o remarcabilă vitalitate activă şi deveniţi deja niţel medalii- era unul dintre divertismentele cele mai nevinovate ale unei lumi deja trase în ţipla marilor ambiţii de nimica toată.

Carbonnier, cea mai strălucită minte posibilă a unor teorii, un fel de monstru proteiform care ar fi apărat pe oricine cu aerul că dezleagă cuvinte încrucişate, îşi putea permite şi luxul unor condescendenţe subtile. Ehonté, il l'était, et davantage.

Surhumain - peut-être bien: l'humanité toute entière était de l'autre côté, chez la Bête. Et cela suffisait amplement.

***

X. m'a dit que j'avais fait une erreur d'orientation en choisissant le droit.

Ah, X. Méfiez-vous: les imbéciles ont trop souvent raison. D'ailleurs, c'est un éloge à rebours.

Pe vremea aia, nu eram chiar atât de subtilă. M-am încăpăţânat:

Et alors, qu'est-ce qu'il me reste à faire?

Simplement, ne jamais cesser de vous étonner. Quitte à vous défroquer pour de bon, vous savez...

Că pentru Roland Drago, şi veşnicul său balans vital între Scipio Africanus şi Colbert, meseria asta mizerabilă era chiar un fel de cuminecare.

***

Citind astăzi la cutie biletul dezolat al lui G. - care, ca orice creatură ambiţioasă, are geniul doliului de circumstanţă - şi articolul mincinos din Le Monde, care nu dă seamă decât de memoria academică a acestui grand commis de naguère, trebuie să admit ceva mai mult decât o înduioşare derizorie.

Neştiind să scriu cumsecade exegeticele definitive cerute de o dispariţie en catimini, aş adăuga doar atât:

J'ai fini par vous entendre. Me voici défroquée.

O scrisoare

De vreo două zile, primesc în mai multe rânduri prin diverse cutii poştale - sentimentul facturii vârâte pe sub uşă e patent - scrisoarea asta de mai jos tricotată cam de ruşine.

Recunosc: prima oară nici n-am ştiut despre ce mama naibii e vorba, uitându-mă la antet.

On connaissait, en matière de castration onomastique JFK, PPDA et autres horreurs. Mais voyons.... ADN pour l'éthérée Anna de Noailles, comme s'il s'agissait d'une société de courtage en Bourse... mon sang n'a fait qu'un tour.

***

Ceci dit, ouvrons et lisons davantage, ce que dit non pas le majordome - petit livre sans plus, entre nous soit dit - mais un certain M. le Proviseur:

Objet : Contact avec les anciens élèves du Lycée Anna de Noailles

Chers anciens élèves du Lycée Anna de Noailles,

Je suis le nouveau Proviseur du Lycée Anna de Noailles, et j’ai pris mes fonctions le 1er septembre dernier. J’ai eu l’occasion, ponctuellement, d’être en contact avec certains d’entre vous, et je souhaiterais créer une association des anciens élèves.

En effet, à l’heure où nous nous efforçons d’aller de l’avant en construisant un nouveau Lycée à Baneasa, ce serait une façon d’établir un trait d’union avec le passé d’un établissement riche d’une histoire que nous connaissons trop peu, surtout sous l’éclairage des premiers concernés, à savoir les élèves que vous avez été.

M. L., Conseiller de Coopération et d’Action Culturelle à l’Ambassade de France est également très sensible à cette question, et propose d’inviter les anciens élèves à un spectacle de danse organisé par l’Institut Français les 10 et 11 juin prochains.

Mme M., ancienne élève, a participé au 1er Forum des anciens élèves à Paris le mois dernier, et propose d’aider à la création de cette association, dont la forme resterait à définir, en fonction des souhaits de chacun. En tout état de cause, je vous serais reconnaissant de répondre à ce courrier, sur mon mail et me préciser où vous vous trouvez actuellement, en y joignant vos commentaires par rapport à ce projet.

Je pourrai ainsi, si vous résidez en Roumanie, envisager d’organiser une rencontre le 10 ou le 11 juin.

En espérant avoir de vos nouvelles, et avoir le plaisir de vous rencontrer, recevez, Madame, Monsieur, l’expression de mes sincères salutations

Cordialement,

Le Proviseur

***

Relativ balamuc poştal, chestie de aşteptat: din patru vânturi, lumea răspunde şi comfirmă.

Îmi vine să-i întreb, ca pe vremuri: nu vă supăraţi, ce se dă?

Deocamdată însă, mă pomenesc ezitând.

Pe cuvânt de pionier că habar nu am cine Arcul de Triumf e cucoana aia extrem de activă şi despre ce parastas parizian vorbim în propoziţie en tant que Forum des anciens. Însă circumstanţa mă face să simt enorm şi să văz monstruos, mai ales citind cum pune Herr Direktor problema între patru pereţi argumentativi.

În rezumat, ora e importantă. De aproape optsprezece ani, liceul colonizase fără nicio măsură fostele case ale lui P.S. Aurelian din Christian Tell 22. Desfigurându-le complet economia curţilor din spate cu un groaznic teren de baschet şi un gard de sârmă verde. Fărâmând poeticele odăi de dobitoace şi ordonanţe ca să facă grădiniţă cu fumuri. Şi pe urmă bibliotecă analfabetă, şi vlan şi cu sete neruşinată, încă două etaje şi o pasarelă şi o poartă de Maramu cică respectueuse du patrimoine.

Aiurea, încă o bomboană de ciment pe coliva bizantinei zile de ieri.

Uite-aşa: de-a valma, funcţie de buget, familie mare şi renumeraţie mică şi fără nicio remuşcare posibilă.

Bon, monsieur le Proviseur, vous ne savez donc rien de votre endroit d'affectation?

Eh bien, moi je peux vous en dire, des choses...

***

Herr Direktor habar nu are, pariez, că ăsta e al şaselea sediu al Liceului, după La Maison des Français, gracilă siluetă albă din coasta casei Assan - astăzi, alte trei iniţiale fără istorie: COŞ. Mi-aş tăia oricând un deget în prinsoare că nimeni nu mai ştie ce-a fost alaltăieri în locul cârciumii ăsteia.

C'est bien cela, heh. După care, la vreme de război şi de nevoie, sălile de clasă sunt mutate în parohia domnului Mouton, pe bulevardul Dacia. Şi după un geologic hiatus, redeschidere de pofta şi ruşinea lui de Gaulle, en catimini şi în Christian Tell.

Mai precis, în debaralele Serviciului Cultural al ambasadei.

***

1990, foarte multă agitaţie: alors, on rouvre pour de bon?

On rouvre pour de bon, heh. Cu o imensă problemă de spaţiu, fireşte, rezolvată franţuzeşte - anume pitită sub preş şi în infinite ciopârţeli de sedii. Aşa am ajuns să avem ore pe undeva prin Berzei - fix lângă ambasada mongolă, comme quoi - şi din mila liceului Cervantes. Să aducem becuri de-acasă pentru hrubele de la Grupul Şcolar Metaloglobus: o ruină respectabilă, mais facile à surveiller, pentru că vizavi de ambasadă.

L'ambassade - un fel de baubau perpetuu, de care depindea livrarea manualelor şi rechizitelor, decorul piesei de teatru de sfârşit de an, intrigăraia şi micul trafic de frontieră de rigoare - puis-je prêter ton Iorga à Son Excellence?

Şi aragaz cu patru ochi dădea cu împrumut, ce să facă: tu comprends, il vient d'arriver... histoire qu'il se mette un peu au parfum, quoi.

Ah bon, il vient d'où, celui-ci?

Heu... quelque part en Afrique, je ne sais plus exactement.

Epatant, dites-moi.

Pesemne conversaţia asta de foarte demult dintre scrib şi personagiul de aici poate surprinde. Dar pe vremea mea - heh, de mon temps, tiens - lucrurile erau probabil considerabil mai oneste: azi, nici nu vreau să mă gândesc, serios.

Şi-atunci ce mama naibii să-i explic eu contabilului ăsta ambiţios, care ne cheamă la prohodul unor ameţeli bucureştene de acum prea multă vreme?

Cu mâna pe inimă i-aş spune că n-are cum să priceapă cu ce sentiment de reîntoarcere bântuiam prin podul casei maure din Dumbrava Roşie, unde ne refugiaseră nişte neajunsuri de termoficare prin iarna lui 1991. Şi ce stare cotropitoare şi în totul poetică se poate isca de nicăieri a momentului de chiul bine pitit de circumstanţe în ceea ce încă era un foarte zdravăn jardin d'hiver bucureştean.

Mais au fond, c'est simple. Tout y était vraiment possible.

Dacă ar trebui să mulţumesc pentru ceva birourilor din Hôtel de Rochechouart, atunci ar fi în primul rând pentru după-amiaza aia de martie. În care nici măcar nu s-a întâmplat absolut nimic memorabil, de-altfel.

***

Et pour tout cela on nous offre quoi, aujourd'hui? Du mousseux et la petite turquerie d'un spectacle de ballet sur piston?

Pft. Să fie la voi acasă, oameni buni. Eu de venit, nu vin.

Et allez vous faire voir avec vos initiales à l'arrache: du blasphème, vous dis-je.

La mémoire, elle reste. Et c'est toute la différence entre vous et moi, Monsieur le Proviseur d'un Lycée ADN que je m'empresse de renier, aussitôt que j' écris à nouveau ce nom:

Anna de Noailles, née Princesse de Brancovan.

Pas sûr qu'elle vous aurait reçu à l'heure du thé, Monsieur le Proviseur Trucmuche.

Ceci dit, veuillez recevoir, etc.

PS: Nu n-am uitat de poveştile pe măsură. Dar chestia asta, admit, m-a scos din sărite.

Ziua heh

E absolut oficial: ieri a fost Ziua Heh, de la origini în prezent.

1:35 am, nu pot cu niciun chip să dorm. Întrebare de luni: azi scot birja la plimbare, da sau ba?

Unsure.

De dimineaţă, croşetat bilet, pentru că deoarece. Şi pentru că ieri, să ne scuzaţi - pesemne v-am bişnuit cu din astea, vorba lui Ilonka néni - dar am adormit citind un ceva al lui Cocteau, are legătură cu tot restul.

Au hasard, ça peut donner à peu près ceci:

La Reine: Tu t'ennuies, Lancelot du Lac. Tu regrettes le lac, et tu t'ennuies.

Aşadar, heh: mie-mi spui?

***

După care, joie joie feu, instalat în fine muongul pe canapea: fenomenal şi citeşti de crăpi, fără oprire.

Un ceva foarte periculos, care sfârşeşte prin a-mi da idei dubioase.

Chiar vrei să găteşti azi? întreabă resemnată Fregata.

Absolut, unde e satârul?

La ce-ţi trebuie dragă?

Euh, pentru tăieţei, retez fără chef de alte explicaţii. Nedumerită, Mândra anunţă prudent: eu plec la C.

Şi gata, heh: bucătărie - dragostea mea zonă sinistrată.

***

Alors, bon. Se caută cu mare aplicaţie satârul - în Indochina, ai înţeles de la nenumărate mamaie: carnea nu se taie nicicum mai cu spor. Ah, zgomotul mat din spatele tejghelei: îl vrei şi tu, dar nu prea ai cu ce.

Pesemne Coca a pitit cuţităraia în Peru.

Te consolezi cu un pugnal zimţat, poate merge şi-aşa: nu prea merge, agaţă fibra fir-ar mama ei de viaţă. Însă până atunci, e momentul prăpădului din cămară, după ce-ai cărat dinspre Bangkok: nişte sosuri ciudate, nişte mirodenii şi pastă de chili de vreo patru feluri. Aia care miroase a peşte afumat e cea mai savuroasă, o destupi şi oftezi.

Căsăpesc în cheie cubică două fileuri de purcel şi mai trag două drumuri înspre frigider. On y rafle: borcanul cu lăstari de soia şi alte chestii, nanoporumb şi bambus gen. Ceva verdeaţă şi oh merveille, poftim de vezi: o ceapă destul de contondentă.

Showtime: dintâi tăieţeii, foarte subţiri şi galbini. Plonjon în apa clocotită din wok, peste care ai trântit nişte lemongrass făcut aproape pudră, de la Siem Reap. Ideea e să ne mişcăm repede, Asia nu aşteaptă la masă mai niciodată, ambianţa e o sclifoseală farang.

En revanche, il faut que ça saute, ça tourne, et ça siffle. Sans arrêt.

Nu e nevoie de mai mult de două-trei minute, e gata. Strecor cu o chestie imensă din plasă de sârmă şi mâner de bambus: perfect. Imediat şi din ochi: ulei de susan în tigaia încinsă deja, o linguriţă cu vârf de chili, să se îmbie şi să te topească fix cum trebuie.

Carnea, neapărat cu o mişcare scurtă: ia să vedem, acuma e momentul critic în care trebuie să ne trăznească neaparat inspiraţia.

Deloc în ordine, dar cu jubilaţiune: jumătate de lingură de miere zaharisită - n-am zahăr brun la îndemână da-mi-aş palme, un jet de nam pla pentru că trebuie, nişte sos de soia, ceapa tocată - asta de azi e inofensivă. Tant pis, o să se caramelizeze ea cumva. Cu coada ochiului, detectat o jumătate de ardei rubiniu: arată extraordinar şi reclamă sacrificiu imediat. Hărmălaia de borcan, bine scursă, în regretul că n-am proaspete. Tăieţei, poftim de gustă, hm... lipseşte ceva dar nu ştiu ce: ah, poftim, pune şi nişte sauce aigre-douce, doar niţel.

Dinspre sufragerie se aude mvai, miroase demenţial, mai durează mult?

Nu nu, cinci minute.

Verdeaţa, pe ultima sută: habar nu mai am ce, parcă nişte pătrunjel. Trebuia coriandru - e pe balconul din spate şi puturoşenia mea e foarte mare.

S-a halit într-un sfert de ceas: mai ai?

Iar eu, pentru că sunt o fiinţă extremistă - şi reacţionară, dar asta e altceva - am decretat că e prima chestie hrănitoare de vreo două săptămâni încoace.

Parcă semănă cu alea adevărate. Chestie care îmi dă o fulgurantă şi didactică mândrie: Fregata se uită la mine cu o duioşie sarcastică - ai înnebunit de tot şi tu...

***

Primit şi o leapşă despre nişte cărţi, formulată foarte politically correct - deci stupidă până la măduvă, evident. De curiozitate şi ca să o pulverizez cumsecade, ar trebui să răspund.

Însă bag sama că mi-e înfiorător de lene, deocamdată.

PS: Poza e cu altceva - ruşine, că am uitat cum se cheamă, dar e o variaţiune a eternului lao lap. La birtul L'Eléphant din Luang Prabang: absolut obligatoriu.

Contrajurnal indochinez - 2: Le tiers état voyage en classe poubelle

Cinci ceasuri mai târziu, sub privirile de o abisală tristeţe ale pasagerilor de Stockholm faţă cu hărmălaia în bermude de la îmbarcare, facem cunoştinţă cu o specie foarte curioasă de vol long courrier.

Total diferită de cursa de New York, de pildă: înspre America, se sforăie - de regulă, fără niciun complex şi fără posibile căi de recurs. Ma foi, c'est assez folklo: cretine şi delicioase, aberaţiile debitate în general de muierile care se întorc dinspre Europa fac întotdeauna toţi banii. Mai greu e cu statul în scaun: contagiunea irepresibilei fojgăieli a Lumii Noi te cam apucă după ce treci de Irlanda.

N-ai stare şi nu poţi dormi cu niciun chip: manque de bol, nici ăia de pe rândul din spate.

***

Începe atunci un fel de obscură gherilă a spaţiului vital, raţionalizat în cheie fascistă de un detaliu contabil care se numeşte passenger yield. Pentru unele linii aeriene, respiraţia se măsoară în centimetri, mai întotdeauna insuficienţi.

Chestia asta trezeşte imediat talente contorsioniste, încercând să obţii cât mai mult confort în volumul precar de care să zicem că te-ai bucura, preţ de vreo zece ore, pe puţin. Ordalia începe cu genunchiul celui din spate, proptit cu un fel de sălbatică, energică şi ingenioasă jubilaţie în vertebrele tale de la subsol. Inutil să mârâi vreun ceva: călătoria transatlantică pare să-i transforme pe unii în stană de piatră a unor nesimţiri mărunte.

O a doua dramă cu batiste grijulii şi foarte multă foială pe culoar e plodul cărat cu de-a sila - personne ne lui aura demandé son avis - la naiba ghem. Când nu ai parte de mânjeală accidentală cu piureaua de morcovi din borcan, biberon, termos sau alte alea - scuzaţi, ei asta e, copiii - atunci e absolut necesar ca fix în momentul în care ai tras pe dreapta, cherubinul să se apuce să ragă. Cu o energie şi cu o disperare pe care nici mumă-sa - de regulă brusc dezarmată şi ineptă - şi nici blonda cu fustă bleu-marine de pe jump seat n-or să fie în stare să le potolească în vreun fel, cândva, dă Doamne.

Rău e că nu poţi să spui nimic. Nu poţi să le scoţi limba demonstrativ - dacă urlă mai rău? - şi nici să dai ochii peste cap, pe cărarea dinspre closet, a exasperare care se străduie să fie tolerantă. Nimeni n-are chef şi nici timp să se joace de-a Ebenezer Scrooge: în fine, eu da - până ce Fregata, dacă se egzistă, începe să bombăne un ceva cu stai la un loc, mă faci de râs.

A treia şi poate cea mai gravă nenorocire a voiajului en classe poubelle e ceea ce se numeşte, cu mari speranţe şi fiţe de sine, flight entertainment. Despre mâncare, nicio vorbă, pentru că sunt ani buni de când am încetat să mai judec panaşul gastronomic al unor naţiuni după fricaseaua istovită din staniolul de se cheamă hot meal. Şi tot aşa, sunt ani buni de când paharele şi ceştile normale - pe cine or fi supărat? mister - au dat bir cu fugiţii din decorul aviatic proletar.

Revenind la oile noastre, flight entertainment e o înşiruire arbitrară de vreo doişpe canale radio cu borborigme diverse. Pentru că ne-am zgârcit la belet puicusorule, funcţionează numai vreo şapte, din care unul pe puţin e rezervat anunţurilor de bord. Ce fericire să fi auzit, de pildă şi la un moment dat, deasupra Atlanticului replica nemuritoare a unei foarte no nonsense şi întreprinzătoare chef de cabine: whew, four hours to go and then I'll screw you like there's no tomorrow.

Tiens, donc: et moi qui croyais que tous les stewards étaient gais.

Du reste, filmele - tăiate, să se ajungă cu timpul - întotdeauna unremarkable: genul de tâmpenie uşoară, la care poţi să şi adormi fără nicio problemă filosofică. Musique pour les cérémonies d'ascenseur - citească-se probabil Clayderman şi epigonii, cornemuses suisses. Şi o menţiune specială pentru ceea ce se numeşte încă, poate, programme détente et antistress - una care vorbeşte foarte rar, de parcă am fi la balamuc sau evanghelizare: fermez les yeux.... lentement - y'a pas le feu au lac - .... inspirez....c'est bien... expirez....laissez-vous envoûter par le doux bruit des vagues - undeva, cineva trage apa virulent - et le chant des oiseaux - vagi mormăieli maritime -.... vous êtes détendue.... votre énergie se retrouve amplif...

Merde, quoi: do I have to listen to that crap?

În funcţie de nervi şi musculatură, e foarte posibil să fărâmi căştile fără prea mare efort.

Pe JFK, aşteptându-l pe Ag Dog să-ţi facă harcea-parcea leuşteanul, vişinele în şocolată de la Capşa şi salamul de Sibiu cerute cu sentiment, îţi vine să jupoi fără formalităţi prealabile pe vreun cineva. At random, se înţelege.

***

Stupefacţie maximă: nimic din toate astea pe o cursă asiatică. Absolut nimic - scribul e dezamăgit: nu are ce bârfi, nu poate amuza în voie. Mai rău e că lipsa unor bulibăşeli e atât de alarmantă, că neuronul se simte dator să adoarmă, cu somă cu tot, la vremea biologică potrivită.

C'est presqu'intenable: trebuie neapărat verificat dacă n-am nimerit cumva într-o delegaţie de chaebol.

Mais non, voyons: se egzistă şi plod, alăptat cuminte de mumă-sa care pare să se scuze de aşa o înduioşare nepoftită în peizaj. Şi cucoane care vorbesc în şoaptă - uă-mi-uă, chais pas quoi - foarte aferate, de-altfel: pantofi, reduceri, the usual.

Până şi finlandezii sunt cuminţi: imediat anesteziaţi de dozele impresionante de Akvavit şi vodkă date peste cap fix înainte de îmbarcare, cad seceraţi şi la comandă după vreo două tentative de hăhăială cam nesigură, cu picioarele bine proptite în peretele despărţitor.

Deşi partea de entertainment e la fel de odioasă - trei filme, cinci tâmpenii, căştile nu prea merg şi în plus, heh: ce ştiţi voi despre hiturile verii din Finlanda?

O petrecere vikingă e un mizilic naiv, doamnelor şi domnilor. Dar măcar ne putem consola, la alegere liberă, cu nişte lălăieli bombaiote sau uă-mi-uăuri suficient de agreabile: you'd better get used to those, heh.

Jurat-scuipat: data viitoare mă duc în business. Et pour une fois, nu e vina muşteriilor: ba chiar aş spune că e o mare fericire să ajungi cât de cât odihnit la capătul hărţii.

Mais franchement, quarante centimètres, c'est un peu la foutaise.

Amănunte neîntrebate: mulţumiri eterne plasturilor de nicoretă. Fără, o încurcam electrocasnic. Iar poza e de la Siem Reap, aşa să ştiţi. Nu prea comit din astea în avion: cela fait grosse dame plouc. Sa vie, son bled, ses œuvres et manœuvres.

Contrajurnal indochinez - 1: Debaraua finlandeză

Nu e o greşeală şi de-abia o exagerare: din capriciul orarelor de avion, hagialâcul asiatic începe cu o debara finlandeză.

Mai înainte de asta, plecarea din Bucureşti e precipitată, deşi calabalâcul e - în răspărul absolut al logicii unei călătorii de aproape patruzeci de zile - cu totul sumar. Ceea ce nu mă opreşte deloc să-l refac de vreo patru ori, încercând să las cât mai mult spaţiu disponibil într-un rucsac minuscul, care intrigă teribil filtrul antitero de la Otopeni: dumneavoastră unde călătoriţi?

Cei mai îndurători pantaloni, cele mai subţiri tricouri. Nicio spoială facială, the bare minimum al civilizaţiei hoteliere: avem timp, avem de unde şi - fără ruşine - avem şi cu ce.

Obiectiv vorbind, nu e nici măcar un calabalâc de Varna, baremi de Bangkok: însă lista de-aici a dihaniei e singura care împacă rezerva drumeţului lipsit de experienţă şi principiul imprevizibilului, atât de drag Orientului.

Cu mintea de-acum, m-aş duce pur şi simplu fluierând cu mâinile la spate şi cu ce-am pe mine. În adevăr, ţoalele europene nu se potrivesc deloc arşiţei umede, ceea ce este un început de conspiraţie: inul se boţeşte imediat, bumbacul aproximativ al temperatelor devine electric şi îmbâcsit, încălţările cu talpă subţire alunecă - de başcheţi vorbim, înjurând - sau cedează psihic, faţă cu caldarâmul încins.

Iar dacă Helsingfors e debaraua, îndelung bătuta uliţă Khao San e cămara de intendenţă a oricărei explorări - dar să nu anticipăm, deocamdată.

***

Una peste alta, aterizarea în Finlanda e contondentă: cu o sahariană - singura chestie cu mânecă lungă disponibilă - şi nişte pantaloni de vară nu se poate ieşi în oraş. Pe jos, zăpadă şi primprejur, încă acel aer suferind şi resemnat cu propria soartă al nopţii polare. Tot ăla din ianuarie: cu diferenţa şi restul că în ianuarie veneam de la Petrograd - unde nimic nu e ce pare, ce pourquoi tant mieux - înfofolită într-o şubă căptuşită zdravăn cu astrahan. Şi că acuma bat pur şi simplu pasul pe loc, ca şi cum aş face autostopul pe drumul spre Rai.

Graniţa finlandeză se uită aproape cu milă îngrozită, ceea ce pricep ieşind să prind naveta înspre otel: degetele înlemnesc pe bricheta cu aspiraţii de armă albă, respiraţia e destul de surprinsă de aerul infect de rece. Încă niţel şi o să deviu şi eu un cub de gheaţă ciocolatie.

Ceasurile se scurg greu. Impresie că totul e - iarăşi şi din nou, vorba franţuzească e cea mai potrivită - balourd: adică foarte lent, cu mari cazne şi absolut lipsit de graţie. Micul dejun de a doua zi e o insultă pentru conceptul de condiment. De la prânz încolo, număr nu sferturile de oră - ci minutele, până pe la vreo cinci şi ceva, când hotărăsc să-mi cruţ nervii şi să mă mint mental cu dusul la aeroport, injectând cu anticipaţie ideea de tranzit şi de venit cu treabă undeva.

Cu optimismul ironic dintotdeauna, beizadeaua scrisese cam aşa: s-ar putea ca sejurul în camera de decompresie să fie partea cea mai agreabilă a hagialâcului.

Pieux mensonge et subtile chiquenaude. En tout cas efficace: altfel, cred că o luam razna cu mare elan.

***

Ultimele cumpărături, de nevoie. Pastile paludice mai răsărite decât doxiciclina de Bucureşti - ar trebui evitată cu orice preţ, procură imediat taxă inversă, mai ales dacă o iei ca mine în avion şi nu ai unde să te mişti, ceva şi orice şi acum. Scoruri jignitoare, la farmacie: o sută de coco cutia, ceea ce ar trebui să fie suficient pentru a deschide o amplă dezbatere.

Toate forumurile de voiaj şi orice cicerone pe hârtie o să vă spuie cam aşa: luaţi sau nu, e treaba voastră. Dinspre Babeş, evident - numai apocalipse: tratament complex, prevenţie, monitorizare ulterioară ... uăf, vorbe de ocară sadea!

Balanţa bunului simţ e greu de echilibrat atunci când ştii că habar nu ai. Însă am putea scrie cam aşa:

Profilaxia anti-malarie e o chestie înfiorător de complicată: tulpinile de virus se schimbă neîncetat; şi din câte ştiu, cea mai a naibii - nu e o surpriză - şi versatilă din zonă e aia khmeră.

Chestia asta înseamnă că orice medicament nu te poate feri decât destul de aproximativ de o eventuală urgie. Partea proastă e că unele trebuie evitate cu totul: infamul Lariam, de pildă - e mai nou total incompetent şi se pare că dă şi halucinaţii celor mai slabi de înger.

La fel de adevărat: dacă se lipeşte de tine, malaria e o pacoste destul de gravă. Poate crăpi - dar nu vrei, heh: în orice caz, te-ar aştepta îndelungi şedinţe de zăcut în friguri, care să te dezguste pe viaţă de încăpăţânări.

Un exemplu: Henri Mouhot, individul despre care se spune - cu destulă imbecilitate jignitoare - că a descoperit dihăniile de la Angkor s-a curăţat paludic chiar la Siem Reap. Ultimele cuvinte din jurnalul lui ar putea să dea seamă de realitatea unei disperate şi lente descompuneri: Mon Dieu, ayez pitié de moi.

***

Vestea bună e că riscul e relativ controlat. Aprilie e lună cu muson uscat: aparent, mai puţine jigănii. Pe urmă, itinerariul presupune capitale: mi-am dat seama repede că până şi la Phnom Penh, amănuntul ăsta e important.

Circul medical se poate înlocui cu pastile de pus în priză. Les moustiquaires y sont toujours efficaces: de fiecare dată, sunt date cu un ceva repulsiv.

În plus, cred că sunt defectă oricum, dar scriu foarte sincer: în Laos, n-am văzut nici picior de anofel. Şi nici n-am avut onoarea unor compostări.

Bine, eu m-am şi descotorosit de Malarone cu mare nesăbuinţă: devenise o circumstanţă aproape obsesivă, gen ne mets pas tes mains sur la table. Nu-mi pare rău, şi nici bine: pe de o parte, asta îţi dă senzaţia delicioasă că te joci cu focul. Pe de alta, ar putea repede deveni motiv de abisală remuşcare.

De care n-am avut vreme. După cum nu am nici pe naiba: însă asta nu înseamnă că data viitoare nu-mi mai iau o cutie - una peste alta, habar nu am ce pot găsi în afara căii bătute.

Şi dacă am avut o dată noroc asta nu înseamnă că... Et tout compte fait, cela n'arrive pas qu'aux autres.

***

Lento assai, după boarding. It's for Bangkok, îi zic cucoanei dinspre bagaje, în avanpremiera unor fericiri de care nici habar nu aveam.

43 C, dacă nu mă înşel - classe poulaille, dar ce contează. Recunosc: nu-mi vine să cred că ţiu aşa ceva în podul palmei drepte, la care mă uit cu aerul că l-am tras de mânecă pe Mesia.

Cum nu fac, de obicei: bucurie europeană, fericire de provincie.

Nu-i adevărat... o făcurăm şi pe-asta.

Allons donc de ce pas elastique: n-am chef să mă calc în picioare la filtru şi poate găsesc naibii cablu USB.

Intermezzo

Ieri, după ţigări: bineînţeles, la linoleaua domnului Nelu - cum altfel?

Intră un individ, cam neras şi uşor şleampăt: vă salut, domnu Nelu, zice mestecând bizar vorba. Impresie dublă, de grabă, foame şi sminteală inofensivă.

Imperturbabil, domnul Nelu se lasă niţel aşteptat - sunt cu duduia: ce naiba, nu vedeţi că servesc? ar fi zis pesemne în alte circumstanţe - şi după vreo câteva secunde suficient de elocvente scandează, cu mare parcimonie replica:

Vă contrasalut, domnu...

Pantomima e delicioasă: domnul Nelu se face pur şi simplu că nu mai ştie cu cine naiba stă de vorbă, încheietura mâinii vâjâie aparent neajutorat peste tejghea - euh, je vous ai sur le bout de la langue...

Însă politeţea e perfectă şi defel uleioasă, ca aia de chelner care îţi bâzâie de după şervet că au, au hasard, contrafilet de văcuţă la tigaie: de regulă o chestie gri-veşted fugărită prin toată bucătăria înainte să ajungă în tipsia ta credulă.

Dar intrusul a priceput chichirezul, şi bate în retragere foarte explicită: am înţeles, domnu... încerc io mai încolo...

Da' vă contrarog.... domnu..., taie tejgheaua brusc vorba, cu un aer majordomial uşor contrariat. Foarte Ishiguro, şi zău dacă ai fi putut bănui dinainte una ca asta.

E un fapt: telalul de linolea are unele momente patente de geniu dramaturgic.

Fără să aibă habar, domnul Nelu tocmai mi-a dat de gândit cu şi despre un ceva, fără nicio legătură aparentă. Ca dubiul să ia formă însă, mai trebuiau nişte bombăneli.

***

De dimineaţă, primesc aproape în recunoştinţe nişte bombăneli cu criteriu şi sistem: ca să nu mai lungim vorba inutil, alegerea povestirii asiatelor în cheie capricioasă nu funcţionează grozav.

Je m'en doutais: de unde probabil şi lentoarea - aşa se întâmplă când ai luat-o pe culoarul care nu se cade pesemne, cu tot cu senzaţia maionezei narative recalcitrante.

Ar trebui depanate nişte lucruri: mă gândesc, de pildă, că n-ar strica vreo etichetă toponimică în coada însemnărilor de până acum. Pauvres lecteurs perdus entre le Laos, le Siam et le Cambodge!

Dar asta nu e destul, fireşte: ca să nu ne pierdem busola cu totul, poate că n-ar fi rău să o luăm pe scurt de la capăt, cu toate lucrurile care nu încap pe foaia unor imediate.

Aşa că, şi să nu mă iertaţi pentru asta, la noapte ne întoarcem la Helsinki. Dar doar niţel, cât se cade unui tranzit sarcastic.

Legătura cu linoleaua? Simplu: pentru că nu cred defel în jurnalele post festum, ăsta o să fie un contrajurnal.

Ca o contravizită, nu-i aşa?

Amănunte - 8: Parasols et dragons

That Chomsi, adică pagoda din vârful dealului tutelar de la Luang Prabang nu e defel cea mai frumoasă, dacă mă întrebaţi pe mine.

Şi nici preferata mea, după cum bine se ştie: cu toate astea, am avut parte, după urcuşul destul de epuizant al acelei după-amiezi, de o imagine chintesenţială şi de neocolit.

Nu numai pentru oraş, cât mai ales pentru o întreagă alcătuire mentală a mandarinatului milionului de elefanţi.

Cele două umbre decupate abil pe fundalul de început de amurg sunt umbrela seculară a unor aristocraţii şi teribilii naga, şerpăria fără de moarte a Mekongului. Fără de care nu se poate închipui, poate, niciun început de mitologii.

Paranteza e perfect închisă: extrem stilizate semantic, două forme de auctoritas care nu au nevoie de coerciţie ca să se deie de trei ori peste cap şi să se facă imperium.

***

Ce n'est pas que c'est seulement beau: c'est vraiment d'une majesté nouvelle, dont la rhétorique est toute autre que celle que l'on croit connaître.

Umbră. Formă. Sugestie fără constrângere: te dai pur şi simplu de bunăvoie.

Pentru asta, contractul rousseauist nu are cum funcţiona: Asia calls you up to a covenant. Sigiliile pot fi chiar astea două, de bună seamă: altfel, nu merge.

Mă credeam egoistă, mă întorc probabil egotistă. Propunând chiar o definiţie: egotismul e momentul în care creatura hotărăşte să-şi privească în ochi Principiul Creator.

Ca să spui Creatorul tout court, e probabil prea mult. Sau nemaipomenit de puţin.

Fericindu-se pe sine, fericeşte şi pe alţii: ontologia e rotundă, teleologiile - împlinite cum nu se poate mai întreg.

***

Probabil că e nevoie de multă îndrăzneală pentru aşa o concluzie. Şi de nesăbuinţă: ideea primită de-a gata ar vrea să lege neapărat plăcerea de sine şi cu sine de meschinăria faţă de ceilalţi.

Şi minte grozav şi numaidecât făcând asta.

Pourquoi le bonheur doit-il nécessairement être un état coupable? Et d'ailleurs, a fortiori rare, furtif et fugace?

C'est bien ce qu'on nous apprend, semble-t-il.

Le voyage en Asie nous apprend que c'est faux. Le bonheur s'y trouve partout: dans la fange et dans les temples, dans les jardins à l'anglaise et dans les rizières de nulle part.

On pourrait le ramasser sur le trottoir.

Il suffit d'ouvrir les yeux. Et d'apprendre à sourire, tout le temps. Bientôt, vous allez constater que cette gymnastique de la politesse aura contagié définitivement vos électrocardiogrammes.

PS: Primit bombăneala, dar mă întreb dacă în dimineaţa asta janela chiar funcţionează. Şi la naiba ghem, tocmai mi se bate în uşă cu masa de prânz. Of: reviu cât se poate de repede, beizadea.

Later edit: Primit a doua salvă - întemeiată - de bombăneli. Ceva trebuie schimbat în ordinea povestirii, asta e clar. Lene şi somn: urmează o siestă răsfoită şi nişte amănunte diurne. Reviu mai încolo, reluând firul de la capătul său legitim, fireşte.

Amănunte - 7: Colonialism dichisit

Ca să insiste elocvent asupra diferenţei şi restului dintre Vientiane şi Luang Prabang, dihania a găsit - cum altfel? - o formulă suficient de percutantă pentru a stârni: colonialism dichisit.

As opposed to mellow shabbiness, I suspected at once.

Suntem, totuşi, în Indochina: aşa că scara lucrurilor trebuie neaparat revizuită. Cine se aşteaptă la o aseptică variantă a unor elveţii va fi pesemne dezamăgit. Tant mieux pentru restul pietonilor, cu jubilaţia descoperirii unui lucru pentru care sunt suficiente trei peceţi sonore:

Magnetic. Sublimat. Persistent.

Nu e o întâmplare: câmpul semantic anume croit pentru Luang Prabang e pesemne cel al unor parfumuri.

***

Persistenţe posibile: caldarâmul încins de la sfârşitul dimineţii. Izurile hoţeşti ale pieţei devreme. Haleala frugală de prânz: cum am mai povestit, aproape întotdeauna cu o tentă colonială. Ar fi şi păcat: e una din monadele zilei de ieri cele mai bine păstrate ale Asiei de Sud-Est.

Şi asta face cu atât mai emoţionantă întâlnirea cu ectoplasmele din Phnom Penh, o să vedeţi.

Un oraş care reînvaţă în fiecare zi să respire, după o lungă perioadă de abandon, delăsare şi descompunere: asta înseamnă un mare noroc vital, cu ezitările de rigoare - e absolut necesar să le priveşti cu mare simpatie. Ce n'est jamais simple de se sortir d'une paraplégie politique: chaque pas est, on se doute, le signe d'une patente victoire.

E normal ca starea asta mentală de înţelegere profundă, posibilă în Laos numai în chip de crochiu, să devie o adevărată frescă khmeră: encore une question d'échelle, ce şterge de la sine orice posibilitate de exasperare.

***

Revenind la cele trei peceţi ale oraşului, o să mai scriem aşa:

Luang Prabang e un loc magnetic, din cauza Mekongului. Ceea ce crapă inima pe maidanele de la Khounta, crapă mintea pe uliţa Khem Khong, cu birturile ei naive şi tentaculare, saloanele de masaj în care cunoscătorii nu pun piciorul înaintea amurgului. Şi prăvăliile dintr-un alt timp: biciclete, nimicuri, napolitane, cărţi poştale şi tingiri de bronz, ţigări şi indispensabilele sticle de apă de două litre - mai mult e risipă, răcoarea dispare definitiv după vreun sfert de oră de plimbare.

Undeva în fundalul mâinii stângi, suficient de eliptic pentru a fi aşteptat cu un soi de dorinţă difuză şi insinuantă a minţii care cere reprezentări pentru lucrurile importante: Sa Majesté, le Mékong. O prezenţă vie, pe care e absolut imposibil să o ignori. La fel cum înspre Bayon e imposibil să nu-ţi steie - în cu totul altă cheie, căci sinistru şi fundamental - în ceafă, rânjetul celor două sute şaisprezece capete ale regelui Jayavarman al Şaptelea.

De foarte multe ori m-am întrebat de unde vine şi cum e posibilă aşa o atracţie, pentru o apă în fond extraordinar de asemănătoare zemii unei cafele la filtru, în plus şi cariată temporar de sezonul secetos?

Întrebare, de-altfel, pur retorică: e momentul în care constaţi că lucrurile sunt mai complicate decât o simplă vedută, mai pregnante decât un scurt oftat, bref - mai solemne decât o deşuchere superficială.

Sigur că te gândeşti la metempsihoze, măcar pentru o jumătate de minut.

***

Şi sublimări: ca să pricepem chestia asta, ar trebui să fiu mai iscusită şi să pot descrie un inexplicabil contrast dintre poze şi realitate.

Toţi meşterii fotografi ştiu asta - aşadar, fusesem trasă insistent de mânecă: pozele indochineze cele mai bune se fac la răsăritul şi apusul soarelui. În rest, totul e aproape compromis: nu ştiu de ce şi cum, dar culorile ies aiurea - şi râşniţa mea e totuşi un ceva foarte onorabil pentru începători.

Uneori, îţi dai seama pe loc de nepotriveală: şi-atunci ai reflexul recursului la filtrul sepia. Erreur, bombăne cutia poştală - sepia e bună numai pentru oraşele care au nesfârşite puseuri de guturai autumnal până şi în august.

Şi are dreptate - are întotdeauna dreptate, fir-ar să fie. Ceea ce pare spălăcit, convenţional şi poate complet lipsit de poezie în unele imagini, are de visu o intensitate imposibil de restituit: lumina amiezii de Luang Prabang poate sminti de fericire, dar îşi pierde cu totul panaşul şi rostul dacă încercăm să o încuiem într-o cameră obscură.

Et alors, voilà: on se dit qu'on se trouve dans un endroit doté d'une subtile forme de liberté intérieure, car impossible à arrimer.

En reprenant la naïve formule de Proud'hon, on aurait à peu près ceci: la photographie, c'est le rapt.

Amănunte - 6: O vedută Trecento sadea

Vroiam să povestesc despre Phu Si, însă revăzând în minte împrejurimile, neuronul s-a oprit - evident, muiereşte - la iarmaroc.

Aşadar, după un urcuş destul de energic - aşteptasem aproape ora închiderii, lenevind la o masă de la Café des Arts cu caietul învelit în piele deschis înspre mâzgăleli - răsplata e asta din stânga.

O vedută Trecento sadea, care taie respiraţia fără să previe pe nimeni.

Pe partea Mekongului, cred: în fine, sper că mă ajută memoria şi de data asta.

***

Aşadar, în creştetul dealului şi în ordinea unei uitături circulare de la dreapta la stânga: o pagodă destul de trufaşă - o să vedeţi că avem şi bonus. Un rest de artilerie rusească, pe care juneţea locală se trage în poză călare - avem şi furtişag cu asta, dar mi-e oarecum jenă să dau în fapt oameni necunoscuţi în contumacie: en tout cas, c'est tendre et surréaliste. Nişte trepte cu spinări de naga, care coboară înspre sala de meditaţie Vipassana, nişte statui delirante - Gautama de luni, de marţi, de miercuri, de joi and so on and so forth - şi o debara unde se află, zic bonzii, urma piciorului divin.

Chaussait-il du 52, alors?

Bonjour le blasphème: însă ştiu că, spre deosebire de dumnezeii supăraţi ai altora, Gautama are un humor nebun - şi ne iartă şi una ca asta.

Amănunte - 5: Nişte scări

Nu chiar şase sute, dar patru sute şi ceva - cu siguranţă.

Imposibil de ignorat, colina Phu Si e trântită fix în mijlocul urbei Luang Prabang, vizavi de bancă, tarabele de antichităţi - absolut grozave. Cu părerea de bine pentru o anume pipă de opiu, în totul pe măsura destinatarului. Şi cea de rău pentru nişte brăţări de fildeş cu gravuri extrem licenţioase, ce aveau strania nevinovăţie de care numai un lucru desăvârşit - vasiliscul matein ar fi spus probabil ceva fin - e în stare. N-am îndrăznit, cu prostia drumeţului de la faţa locului: costau, dacă îmi aduc bine aminte, cam jumătate din cina colonială de la Phnom Penh. Cu pofta neconsolată după nişte plăci de terra cotta smălţuită - ceva destul de comun, în Laos - ceva mai pofticioase la portofel - mais oh, combien raisonnable, pour celui de la congaie - dar tot aşa: perfecte, cu entuziasm.

Şi în fine, altă răzgândeală précautionneuse - şi idioată, veţi vedea - o sublimă coupelle de sticlă verde - certainement votre vert, Messire - cu buza învălită în argint curat. Cu muierea hmong avusesem destul spor la tocmit, nu şi minte să duc până la capăt operaţiunea.

***

De-altfel, iarmarocul de seară din Luang Prabang este - dimpreună cu cel de dimineaţă din Vientiane - imbatabil pentru mătăsuri - luarăm probabil tone de etole şi eşarfe şi Fregata de pildă a înnebunit primindu-le -, boarfe etno, chestii de pus prin casă - două lampadare translucide din hârtie de dud, înrămate en lanterne cu delicate şipci de lemn cafeniu, aşteaptă montajul în casele din spate.

În atari circumstanţe, apare cupiditatea fibrilantă: ai vrea să le iei pe toate şi nu prea ai loc, în traista de bumbac lao cumpărată de la cooperativa fedeuseului din Vientiane. Preţurile coperativei sunt aberante: cam opt euro pentru o traistă mare de voiaj vărgată bayadère alb cu albastru - să nu mori? - şi vreo trei pentru una de toată ziua.

Dar tejgheaua e deschisă complet aleatoriu: trei zile la rând am avut chinuri pavloviene în faţa vitrinei din complexul de la Talat Sao, fără succes.

În a patra zi, am rupt uşa cu un rânjet repu şi sângeros care a făcut-o pur şi simplu să pufnească în râs - heh, ce credeaţi? o adiere de alabastru şi-atâta - pe negustoreasă. Dacă sunteţi curioşi să le vedeţi şi vitrina electronică, o găsiţi şi pe dumneaei trasă în poză - inocenţa lao e un lucru copleşitor, să ştiţi de la mine - fix aici şi la rubrica Talat Sao, evident: e cucoana mai coaptă, din stânga.

Plus că foaia lor de pixeli minte: nu toate mărfurile sunt dărâmătoare, dar unele sunt delicioase. Că am răbdare genetică la pânzeturi şi ţoale: şi pricepere - Manole ar fi mândru de mine, pun prinsoare oricând.

***

Nu frica de vameşi m-a ţinut în loc: sunt destul de Malraux pentru aşa ceva, iar regulile sunt relaxate atât timp cât nu cari yaba în şosete. Ci gândul că ajung cu ele ţăndări, cine ştie pe unde. Şi că ar trebui o altă casă: intarsiile asiatice sunt destul de exigente, nu prea se amestecă bine şi întotdeauna cu ce ai deja prin bătătură.

Aşa spune, cel puţin, canonul cuminte de-l învăţarăm de-acasă.

Acum, însă, mă pomenesc în păreri de rău: tare bine s-ar mai fi potrivit terra cottele alea cu grinda mea de cahle săseşti!

Mais ce n'est que partie remise. Zic şi eu: şi am deja un plan foarte clar în minte. Pentru că o lovitură în plex e o lovitură în plex. Y punto.

O poveste cu lotuşi - 3:... et de la surenchère

Se egzistă ceva eshatologic aproape impalpabil, în orice târcoale de Angkor: apocalipsa pluteşte în aerul leneş al dimineţii, dar cu puţin noroc şi iscusinţă am putea chiar să o scoatem la o cafea. Mai mult de-atât, oricât ai planifica dinainte citind simţirile altora, eşti nevoit să admiţi că versiunea ta nu seamănă cu nicio alta de pe lume. Nu numai din cauza unei hipersensibilităţi a locului la cele mai infime nuanţe meteorologice: ameninţător dimineaţa, serafic la apusul soarelui, le grand Wat n'emportera jamais nos lassitudes. Ci şi pentru ceea ce percepi ca fiind o lipsă de logică: unde se termină nesfârşita preumblare pe culoare rectilinii de o simetrie uşor dispreţuitoare, tăind răbdător terase şi urmărind docil săgeţile contemporane care să-ţi uşureze bâjbâiala?

Nu din meschinărie n-am luat ghid, şi nici din orgoliu. It's a charade? So be it, then.

Ca la iarmaroc: je demande voir. Şi n-am fost dezamăgită.

Cât despre unde se termină Angkorul, n-aş prea şti să vă răspund: tehnic vorbind, în olanele vreunui sat fumuriu, la câteva zeci de mile distanţă de cele trei clopotniţe din care au fugit iazmele hinduiste, acum foarte multă vreme.

***

În realitate, cred că nicăieri. Şi la fel de greu ar fi să vă spun şi de unde începe, cu certitudine: de la prima treaptă, sau de la lotusul ţinut de grănicer între văzute şi nevăzute? De la primul relief pe care îl iei în plex netrezită ca lumea sau de la ultima ghirlandă a terasei de sus?

O fenomenală trufie: să scrii pur şi simplu cu pietre că acolo e buricul pământului.

Culmea e că după ce ai fost acolo e şi greu să mai susţii vreodată contrariul.

Siem Reap, ville satellite battant pavillon de complaisance. Să nu ne înşele mirosul dragele pardoseli de teck ale unor acoperişuri cu sentiment: personajele principale, aşa cum am simţit imediat, nu locuiesc şi nu se întâmplă acolo. Amănuntul e discriminant: la Siem Reap, putem hali, cheltui ca la sfârşitul lumii, face duş, citi psalmistică - foarte potrivită circumstanţei, încerca exoticale cu briceagul, avea mână lipicioasă pe tâmpenii de librărie, bea un ceai anonim pe o terasă, schimba plasturii din călcâi, bombăni peripatetic, încerca şarpe şi crocodil la gratar şi imediat după aia un masaj khmer şi masculin, absolut inocuu şi foarte temeinic.

Niciodată visa - dispariţia oniricului nocturn este pentru mine un mare semn al mirării. Cu greu scrie.

Cu alte cuvinte, Siem Reap e debaraua unui panteon.

Toate astea sunt atât de considerabile, încât am simţit nevoia unei supralicitări.

***

Să i se deie, aşadar, conaşului nu numai dreptate. Ci şi o brazdă zdravănă de lotuşi de la lecţia douăzeci.

Că i se cad: mai mult, nici nu se cuvine să adaug.

O poveste cu lotuşi - 2: ... un iaz...

Ziua de ieri, 1915. Şi o privire colonială pe jumătate ameţită de ceea ce poate că intuieşte, dar nu prea ştie deocamdată povesti.

Sigur că te întrebi - eu sunt prima care se întreabă cu de ce şi cum şi pentru ce - Signore, de ce ritmul ăsta uşor abulic, sadea tocat al biletelor mele asiatice.

De-aş avea un răspuns limpede, pe loc l-aş agăţa de foaie: pe amănuntele diurne nu putem da vina, că n-au nicio importanţă.

Una peste alta însă, şi fără sofisme de tejghea, starea de torpoare şi de lingoare cu ochiul întors pe dinăuntru nu se poate demite nicicum. Iar diverşii care aşteaptă povestea în casele din faţă, comme du petit-lait sans doute, aşezaţi uneori smirnă în fotoliu - ah, carevasăzică s-a dus până acolo... - mulţumesc politicos, pesemne fără să se recunoască în totul nemulţumiţi.

Dar eu ştiu că nu e clar şi că nu va fi probabil niciodată decât un nenorocit de Ersatz.

***

Pentru că nu se poate spune niciodată cu totul şi cu vorbe cum arată dimineaţa sau seara - la gloire de l'Asie est dans ses limbes. Cum te spală ploaia în fundul maidanului de la Trok Mayom şi cum te descalţi şi umbli de bezmetică pieds nus, ca pe vremuri şi dacă ai putea ai vârî secunda într-o sticlă, să nu se mai isprăvească până la Venirea a Doua.

Cu ce nesăbuinţă ai caterisit bulinurile paludice în closetul trenului de Nong Khai, pe la vreo trei dimineaţa: pentru că te săturaseşi de efecte secundare, de ideea de tabiet fricos şi de formă fixă lenifiantă. Şi pentru că începuseşi să dezvolţi o curioasă formă de încredere absolută în ceea ce numeam abstract hagialâc: mângâind cu mintea posibilitatea, aşa cum alţii au fericiri atunci când despoaie juxte.

Cu ce fericire s-a primit şi s-a împlinit ucazul rămânerii la Vientiane cu încă trei zile: doar cronologiile fotografice îmi fixează amintirea unor năluci. Cordul ştie precis însă de momentul unei cafele la Nam Phou, şi întrebarea care chinuia trompa lui Eustaţiu: în fond, în ce zi suntem azi?

Şi n-am fost în stare să-mi aduc aminte cu de la sine putere: a trebuit cumpărat ziarul.

Toate astea venind de la cineva care are o absolută afurisenie de orice paradis artificiel. Dar nici nu am avea nevoie de ele - doar cu mintea, pentru că altfel am pierde însăşi ideea de risc. Şi e importantă, acolo: altfel, restul Indochinei ar fi doar o dependinţă a Siamului urban şi pieptănat cu grijă.

Lipsa opiului n-am simţit-o, deci, ca pe o demisie. De mirosit, l-am mirosit la Boeng Kak şi Vang Vieng: e imposibil de confundat cu altceva de pe lume. Şi nu te ia de cap: devii tu un fel de creier viu într-o somă amorfă - dar asta e cu totul altă poveste, pe care nu o ştiu decât de pe foile altora.

Ceea ce e foarte curios, e că vecinătatea opiului decuplează debitul scribului: plaisir de faux-monnayeur, sans doute, car par procuration.

***

Sau cum de se poate ca drumul prăfos de la Sakkarine să te facă să oftezi de plăcere: o voluptate a trântelii şi peşului, fără calcule şi inhibiţii. Pe mintea goală, dar cu toate astea împlinită: hm... vezi ce greu e?

Nu-mi închipuiam una ca asta. Şi i pak să ştii: am aflat pe propria piele că Asiei nu i se potriveşte defel ideea unui Pseudokinegheticos. Pas de faux-journal de voyage: on n'improvise pas une rizière au petit matin, ses fretillements subtils, ses couleurs de nulle part et cette espèce de brouillard qui s'insinue partout en une souveraine nonchalance.

***

Ceea ce colonialul Busy vede, aşadar, la 1915 în poza din stânga - a priori un divertimento de Ramayana - ar putea fi un faux retour en arrière, în vremile în care ni se spune că necuprinsele de la Angkor aveau nevoie de efortul silnic şi răbdător a zeci de mii de suflete. În fiecare zi.

Însă ar fi mai corect să scriem aşa: în vremile în care ciclopicul capriciu khmer era încă viu. Cum am spune la mahala: pe când era drumul cu oameni.

Nu ştiu dacă dumneata ai aceeaşi părere - contrariul nu m-ar surprinde, ci încânta - însă mie mi-a fost copleşitor de greu să-mi închipui paşii zilei de ieri, la Angkor Wat şi Bayon, pe Terasa Elefanţilor sau la Angkor Thom.

Ceea ce funcţionează în hărmălaia de la Beng Mealea sau în liniştea subtilă de banteay, aici dispare cu totul.

Angkor Wat: explicit în pictograme şi ilizibil pentru electrocardiograme. Encore! dit le cerveau. Trop, c'est trop et cela finit toujours mal - répondrait ce muscle averti du fond de sa cage thoracique.

Că la Angkor doar pietrele sunt vii. Restul e nălucă: forma fixă a unei epopei de care nu se poate să nu ştii. Şi de care ştii pur şi simplu, fără niciun criteriu şi fără de sistem.

Pietrele şi lotusul dumitale: mie mi s-a arătat o graniţă, în locul ăla.

Angkor - bonheur pesant d'une infinie densité de nuances. Le devoir du retour s'impose de soi.

O poveste cu lotuşi - 1: Nişte fugăreli...

Din toată lista, poate hatârul cel mai aşteptat de mine. De-altfel, e şi cel mai fragil şi aleatoriu, pesemne şi pentru că - dimpreună cu cele care invită la ucenicii de savori - e cel mai puţin pedagogic dintre toate.

De-altfel, chiar îmi dete prin minte în birja care mă aducea acasă pe la sfârşitul după-amiezii: saurais-je faire la même chose que vous, un jour?

Spre slava dumitale, răspunsul e negativ: în veci nu aş şti să găsesc atâta fineţe binevoitoare pentru a da cuiva pe mână o legătură esenţială de chei. Nici măcar în cazul celor doi acasă care se ştiu.

Că eu nu mânuiesc defel praştia stârnelilor cu panaşul dumitale, domnule Pantazi.

E de bine, Signore. E de foarte bine. Scolasticul ar spune, de-altfel, că toată lumea care se visează în bolgia de la Capşa trebuie să-şi fi plătit demult şi cu vârf îndesat vămile unui văzduh de tâmâie.

Dar nimeni nu-i întreabă nimic pe scolastici, pentru unele tărăşenii: et c'est, d'ailleurs, tant mieux ainsi.

***

De găsit un lotus plutind pe un iaz, lângă o pagodă. Nici o vorbă în plus sau în minus: porunca era extrem de clară, deliberată şi probabil cântărită cu balanţa vistierului unor bunătăţi spiţereşti.

Ceea ce dumneata nu ştii, pesemne, e că uneori hagialâcul vindecă multe urâciuni.

Mais je m'éloigne inutilement: fie de-ajuns ideea că am căutat lotuşii ăştia de mi-a crăpat mintea şi cu elanul nesmintit al celui care speră să-i găsească după colţ.

Uite-aşa: cât ai zice, au hasard, Wat Phra Kaew. Unde aproape de poala lui Gautama de Smarald văzurăm nişte nuferi piperniciţi ce încercau să dirijeze circulaţia bezmetică a amiezii dintr-o copaie de caolin.

Aş, cucoană: nu se acceptă, vine răspunsul în totul previzibil.

Pft, non mais! Şi neaparat - dar neaparat - heh, fireşte.

***

Care heh, mie mi se pare din ce în ce mai tare a fi un nemernic furtişag din română, Signore. Îl are şi Mândra, fără patent de invenţie - e al Matildei şi Deliormanului cu totul din punct de vedere istoric. Şi precede întotdeauna o interjecţie etimologic misterioasă, de răspăr ironic: cexina.

Sau făxina: dar cu nuanţa promisiunii unei cafteli cu mătura. Cum altfel?

Acum nu ştiu dacă vorba asta bizară e arnăuţească sau turcomană sau vreo deformare fluvială a sabirului neogrec de cumpănă de secol. Dar se egzistă la mine în casă cu mare încăpăţânare - câţiva connaisseurs regionali au aplaudat-o cu gura până la urechi, de parcă aş fi adus o tulumbă de bragă în mijlocul salonului. Et ces regards entendus: une tranche d'enfance impromptue.

În plus, cu sentimentul suav al mafiei dialectologice: impayable.

***

Bangkok - no way.

În Laos, nu prea găsirăm iazuri. În prostia mea poetică, mărturisesc post factum: am urcat cu o determinare de care nici măcar nu mi-e ruşine colina Phu Si din Luang Prabang cu speranţa unei găselniţe izbăvitoare.

Că după mintea mea mică şi naivă, hatârul cu lotuşi cerea chintesenţe indochineze şi mare linişte.

Aproape şase sute de trepte: tăiate însă suficient de lin ca să te gândeşti mai degrabă la picătura chinezească şi nu la Inchiziţie - care anume, e de prisos să adaug.

Aia care bombăne imperial de după colţ.

***

Cu plămânii ţăndări şi gâfâind stacojiu, crezui că dau colţul, justement. Dar în secunda în care mi-am vârât în cap că logica treptelor de caznă ar urma - loosely, se înţelege - sistema respiratorie a unor meditaţii, am impresia că totul a devenit brusc mai la îndemână.

Allons donc, cucoană: haidi că poţi.

Şi drăcia naibii de viaţă în lanţuri: deşi veduta citadină şi colonială era absolut sublimă, de Trecento curat, în creştetul de la Phu Si nu se egzista niciun lotus.

Ei, parcă în seara aia am miorlăit niţel, aşa - pro forma ludens.

Caută-l cu speranţă şi-l vei găsi.

Also sprach Zarathustra.

Uitasem cu desăvârşire că la Angkor e cel mai pregnant iaz indochinois: de-altfel şi tout court - Iazul majuscul, aşa cum spunem şi scriem Facerea.

Cu iazme cu tot.

Later edit: Joi, cu o presimţire imposibil de demis, iau drumul notariatului, convinsă că pişicherul de cârpaci nu şi-a făcut treaba cumsecade. Şi bine-am făcut, pentru că dincolo de nişte verze, aflu amănunte ce ar fi trebuit să fie destul de fireşti.

Se frotter les mains, cela a l'air moins tordu que je ne m'y attendais. Şi gata, cu asta am isprăvit deocamdată - avem, domnule, foarte multe de povestit. Iar eu sunt într-o cumplită întârziere: şi nu, nu pun la socoteală nişte desemne pe care încă mă gândesc dacă să ţi le trimet la cutie sau să mai aştept.

Ramayana de seară

Fără vorbe multe şi, de data asta, fără niciun citat.

Ar fi şi foarte fastidios: cronologiile epopeilor nu se potrivesc respiraţiei omeneşti. Iar lucrătura asiatică a priceput chestia asta: ca orice lucru de dincolo de detalii, povestirea înfruntărilor de la Lanka se întinde în infime detalii, toate de o crucială importanţă, de-a lungul a zeci şi zeci de pagini.

Pero sabed por qué.

Pentru că nu se putea altfel, fireşte, în termenii unor potriveli şi a unei alegeri cu totul şi cu totul absolutiste.

PS: Zile destul de complicate şi agitate - altfel, aş fi povestit cu spor. Sper să isprăvesc mâine după-amiază cu o serie de tărăşenii sublunare ce nu mai puteau fi amânate sub nicio formă.

Infinita dumitale răbdare mă obligă, de bună seamă. Şi e de bine, nicio grijă pentru una ca asta.

Later edit: La întoarcerea în Bucuresci, găsit lucrurile absolut vraişte cu şi despre un pasiv patern pe care îl sper soldat cât mai degrabă cu putinţă. Două zile de aberaţiuni administrative - luni şi marţi - la care se adaugă taclale interminabile în care măsurăm amănunte de mizerie: my wrist seemed block'd.

Tiens donc: sans crier gare, mais avec fracas.

Crampa scribului cu creierul împrăştiat, cum ar veni.

Miercuri, sătulă de ascultat tâmpenii şi de incurie sadea, iau taurul de coarne şi schimb echipa logistică. L'enjeu est de taille: de iscusinţele ei depinde în mare măsură o suceală vitală fără întoarcere posibilă.

Mi-a plăcut ce-am auzit azi după-amiază. Prima repriză de cafteli, pe 25: vă asigur că are să fie, fără nicio îndoială, ziua cea mai grea a anului în curs. Credeţi că e simplu să te trezeşti faţă în faţă şi după o sută de mii de ani cu un fel de - paralela e aproximativă şi parţial minte, dar alta nu am sub cot fix acum - madama Thénardier?

Heh. Dincolo de toate astea, pe cheiul Fa Ngum, soarele apune tot în mahalaua Khounta.

Şi asta face toţi banii - pentru că fără locul în care poţi chiuli cu ochii deschişi fără ca nimeni să-şi dea seama de una ca asta, pesemne că o strângeam de gât în mare linişte pe nemernica de la notariatul zilei în speţă. Cu mâna mea.

Şi dacă nu vorbesc niciodată despre asta, nu înseamnă că nu am un milion de motive.

Considerabil mai liniştită: încă un răstimp şi ştiu că am să mă întorc în oraşul de santal. De data asta, pe foarte îndelete.

Amănunte - 4:Chestie de nuanţă

Trăgând linie unor nesăbuieli khmere, recunosc: îmi e destul de greu să-mi dau seama dacă poţi pleca dintr-un loc eretic, cum e Beng Mealea, cu certitudinea unei păreri.

Cu certitudini tout court, de-altfel.

Să fie frumos? Sau dimpotrivă, urât ca naiba, ostil şi cu gustul acru al înfrângerii şi deşertăciunilor omeneşti?

E mai complicat de răspuns fără de nuanţe la aşa o întrebare, pentru că sentimentul, şi atunci şi acum, e probabil al unei intense pulverizări mentale.

Chestiile astea sunt teribil de eficiente, amplitudinea lor se măsoară termografic în plex.

Şi dacă Beng Mealea ar fi un loc dincolo de judecata grăbită a unor sinapse?

***

Dincolo de păreri, de echivalenţe şi de artificiile cu care ai putea încerca să scrii circumstanţa pe foaie.

Teribil de impresionată - pesemne şi muiereşte vorbind - Fregata găseşte pe loc o sintagmă potrivită cu propria fire şi pe care am pomenit-o la vremea ei: chestia asta e un poem al distrugerii.

Eu aş spune altceva, pentru că mi se pare mai firesc să vezi în aşa o halucinaţie pietrificată elogiul lucrurilor şi formelor încăpăţânate, cu neputinţă de şters cu totul din scenografiile zilei de după.

Cea mai importantă, de bună seamă.

Şi cu paradoxul evident că astăzi nu ne mai aducem neaparat aminte de capriciile destul de sângeroase ale celui care le-a dat suflu de drept divin. Din toate astea rămâne conturul, suveran şi sieşi suficient pentru a defini un spaţiu pe care îl simţi din prima altfel, cu toată lipsa unor recuzite formale ale sacrului.

Însă poate că înşir vorbele astea pentru că sunt eu însămi o individă teribil de căpoasă. Şi aşa cum ştiţi foarte bine deja, pentru care memoria e un lucru extraordinar de important.

Sitâ, ma chère pénitente - 3: Un poem al distrugerii

Sunt tare impresionată de chestia asta...uitându-se alene la poze, Fregata nu prea-şi găseşte vorbele cu uşurinţă: şi pentru ea, ca şi pentru mine, circumstanţele de la Angkor nu presupun etichete rapide.

Chestia asta, heh: ce truc... cette chose.

Cette hénaurme chose, d'ailleurs.

Sau cum ar zice pofticios dihania pantazească: Son autre Majesté.

***

Where is the Ramayana scene? întreb, nesăbuită ca întotdeauna. Şi niţel aiurită de explicaţiile fluviale ale lui Lon, stârnit într-o amplă frescă despre sceleratul şi abilul rege Suryavarman al doilea, primul care are ideea măreaţă şi derizorie a unei parabole cosmogonice la scara lucrurilor de fiecare zi.

Ceea ce povesteşte călăuza e absolut formidabil: şi o face, lucru foarte rar pentru o monadă a unor expeditive, cu o răbdare şi o profunzime acute. Pentru că neaşteptate: trimis să fi fost de vreo zeitate capricioasă şi nu s-ar fi putut potrivi mai bine!

Mais je veux mon carambar: so...the Ramayana?

Nu e frumos să întrerupi, fireşte. Lon mă măsoară din cap până în picioare şi adaugă cu un soi de imensă compasiune:

I won't tell you, Miss.

Am auzit bine: nici gând să-mi spuie, mârşavul.

Ba mai rău de-atât, ca şi cum toate astea ar fi o subtilă conspiraţie - dar de-acum se ştie: când beizadeaua vrea cu tot dinadinsul ceva, circumstanţele devin flexibile, heh.

You'll tell me where it is.

Am încurcat-o. Electrocasnic am încurcat-o, heh.

Ei, asta-i bună!

And how am I supposed to find it?

Oh, face Lon ochii mici. You'll find it alright.

***

Evident, vizita se prelungeşte, spre mustăceala domnului Souphom, care meştereşte ceva la telefonul mobil. Hotărât lucru, dărâmăturile nu sunt stilul casei: scos din zarva muşcătoare a Bayonului, samlorgiul pare complet apneic şi defazat.

La un moment dat, o văd - recunosc: fără să o fi citit vreodată pe îndelete, din molecule de memorie apocrifă şi la mila unei raze piezişe: asta trebuie să fie!

Să pipăi şi să urlu: este, heh.

Is that it? Haidi, zi că da. Je t'en prie, je te donnerai une clope ou bien des joyaux de Golconde, je ne sais plus vraiment ce que je raconte, d'ailleurs, fait tellement chaud, pourvu qu'il en soit ainsi...

Ouf, enfin: soldatul de teracotă vorbeşte, rânjind subţire.

Maybe, Miss. Maybe.

Habar n-am ce dumnezeu am mai putut să-ngaim la plecare. Căldură mare, beizadea...şi epifanii pe măsură.

***

Câteva zile mai târziu, la Battambang, pe jumătate anesteziată de - nu neapărat în ordine - nişte haleală incendiară, un amurg colonial şi perspectiva unei noi plecări înspre Phnom Penh, pesemne cea mai exigentă din toate, de-altfel, dau peste asta:

Sîtâ parlait ainsi en pleurant et d’une voix que ces larmes rendaient balbutiante ; puis, s’étant recueillie dans ses pensées, elle dit avec t•istésse à Lakshmana : « Fils de Soumitrà, élève-moi un bûcher ; c’est le remède à mon infortune : frappée injustement par tant de coups, je n’ai plus la force de supporter la vie. Dédaignée par mon époux, dans l’assemblée de ces peuples, je vais entrer dans le feu ; c’est la seule route ici qu’il m’est séant de suivre. »

A ces mots de la Mithilienne, l’intrépide meurtrier des héros ennemis, Lakshmana, flottant parmi les ondes de l’incertitude, fixa les yeux sur le visage de son frère ; et, comme il vit l’opinion de Râma se manifester dans l’expression de ses traits, le robuste guerrier fit tin bûcher pour se conformer à sa pensée. En effet, qui que ce fût alors n’aurait pu calmer Râma, tombé sous le pouvoir de la douleur et de la colère, ni lui adresser une parole, ni même le regarder.

Aussitôt qu’elle eut décrit un pradakshina autour de Râma debout et la tête baissée, la Vidéhaine s’avança vers le feu allumé. Elle s’inclina d’abord en l’honneur des Dieux, puis en-celui des brahmes ; et, joignant ses deux mains en coupe à ses tempes, elle adressa au Dieu Agni cette prière, quand elle fut près du bûcher : « De même que je n’ai jamais violé, soit en public, soit en secret, ni en actions, ni en paroles, ni de l’esprit, ni du corps, ma foi donnée au Raghonide ; de même que mon cœur ne s’est jamais écarté du Raghouide : de même, toi, feu, témoin du monde, protége-moi de tous les côtés ! »

Après qu’elle eut parlé ainsi, la Vidéhaine, impatiente de s’élancer dans les flammes, fit le tour du feu et dit encore ces mots : « Agni, ô toi qui circules dans le corps de tous les êtres, sauve-moi, ô le plus vertueux des Dieux, :toi qui, placé dans mon corps, est en lui comme un témoin ! » A ces paroles entendues, tous les généraux simiens de pleurer beaucoup, et, tombant une à une, les larmes couvrent bientôt leur visage.

Alors, s’étant prosternée devant son époux, Sîtà d’une âme résolue entra dans les flammes allumées. Une multitude immense, adultes, enfants, vieillards, était ras-semblée en ce lieu ; ils virent tous la Mithilienne éplorée se plonger dans le bûcher. Au moment qu’elle entra dans le feu, singes et Rakshasas de pousser un hélas ! hélas ! dont la clameur intense éclata comme quelque chose de prodigieux. Semblable à l’or bruni le plus excellent, Sîtà, parée de bijoux d’or épuré, s’élança dans les flammes allumées, comme une victime, que l’on jette dans le feu du sacrifice.

Amănunte - 3: Despre ce vorbim în propoziţie

Înăuntru, beznă. Beznă şi galerii care duc nicăieri, pasagii astăzi cu totul învelite în rădăcini aspre şi insistente.

Intrăm - imposibil să nu, e singura cale de a ieşi din incintă, la un moment dat, după câteva zeci de minute de explicaţii.

Trebuie că suntem foarte aproape de percepţia asta, venită pe foaie din alt timp:

Une demi-heure de marche environ, dans cette forêt semée de débris, qui est le linceul d'une ville et où chaque pierre porte la trace d'une antique sculpture, où des cailloux que l'on ramasse dans l'herbe représentent un masque humain. Et puis nous voici en présence d'un informe amas de rochers, d'une sorte de montagne sur laquelle les figuiers des ruines déploient superbement leurs grands parasols verts: c'est là.

Vorbe ale unei zile de sâmbătă, 30 noiembrie 1901. Pelerinul e Loti, fireşte: să i se recunoască macar sârguinţa ce mie mi-a lipsit de pe foaie până acum.

Într-una din galerii - sunt două, paralele - absurdă şi pusă pesemne înadins la rece, o ladă de bere blondă.

Îmi pare tare rău că n-am fotografiat-o.

Amănunte - 2: Despre ce vorbim în propoziţie

Ziduri de laterită sfârtecate de rădăcinile apocaliptice ale smochinului de ruine - o pacoste irezistibilă: apare te miri de pe unde, umiditatea îl hrăneşte cu încăpăţânare şi într-o bună zi, înghite tot.

Răsplata de la Beng Mealea este tocmai lipsa demersului reparatoriu: e important - la Ta Prohm, haosul are manichiura proaspăt făcută.

E destul de greu să-ţi faci loc printr-un aiuritor desiş vegetal: lipsit cu totul de simţul organizării, Lon nu are pesemne unealta potrivită - un ceva între secator şi ciomag, văzut cu coada ochiului în iarmarocul de haleală din Luang Prabang, cu vreo două zile înainte.

***

Give me your hand, şopteşte călăuza, în echilibru precar dintre nişte steiuri verzi pe jumătate roase de timp, alunecoase ca naiba ghem, nemaipomenit de parşive. Suntem pietonii unui dominou aberant - se putea însă altfel? Refuzasem din prima propunerea circuitului normal: let's go inside, Lon.

Oh, dumneata iar o să spui că sunt căpoasă: autant pour moi et tant mieux, d'ailleurs - fix de-asta şi băturăm atâta drum, de-altfel.

Şi, în ciuda propunerii ispititoare, nu-i dau mâna şerpaşului. Dar găsesc un punct de sprijin numaidecât şi hopa!

Look, Sir: no hands.

Acum şase luni, mi-ar fi fost cu desăvârşire imposibil.

Sitâ, ma chère pénitente - 2: Cu panaş, printre ruine

Wait for me, zice domnul Souphom, ridicându-se în regrete din faţa muşamalei, cu porţia de lok lek isprăvită niţel cam din cuţit... ehrm, furculiţă, pe gustul locului.

Dacă tot plătirăm intrarea... nu?

Uăf. Chiar trebuie? Fireşte, în alte circumstanţe ai fi dat ochii peste cap, articulând cu mintea osânda Reginei de Cupă: off with his head, ca pentru orice lucru care contrariază.

Însă suntem în Camboxa, mandarinat în care anomia şi hărmălaia sunt norma amănuntelor zilnice. Deşi fix din momentul în care te-ai împiedicat de dânsul pe culoarul caravanseraiului par défaut senzaţia de - cum să-i spunem tehnic? - monitorizare amabilă nu te-a părăsit nicio secundă, recunoşti in petto că nu prea ştii cum să măsori circumstanţa asta.

***

Te filează sau pur şi simplu te ţine din inerţie în corzile căii bătute şi turistice dintotdeauna - Petit Circuit, Grand Circuit, boucle des casse-cou vers les banteay, depuis Malraux: ibidem et ainsi soit-il, heh ? Îşi face safteaua - oh, asta da şi se va povesti cu entrain - sau, în viclene expertize dozate cu acelaşi surâs de pe zidurile de la Wat, te ajută să nu te calci în picioare cu conductele sparte ale hemisferelor, venite să se închine statuilor eliptice risipite prin galerii?

Te apără de urgia gloatei industane care ar vrea, în crucea zilei, să-ţi jumulească pantalonii, cordul, neuronii şi pesemne încă vreun ceva pe deasupra?

A moins qu'il ne te plume avec une sorte d'infini doigté, tout simplement. Et toi, tu te laisses faire: si ce n'est pas lui, ce sera probablement un autre.

Nu prea ştii ce să crezi. Ieri, la tocmeală şi făcând cu ochiul după ce reuşisei să eviţi oprirea la un fel de hală de amintiri prefabricate - din vitrină rânjeau inert două apsarale batjocorite de industrii - te-ai pomenit la un fel de praznic. Fără făclii, dar cu dănţuitoare plictisite de vipia moale a sfârşitului de după-amiază, într-o hală cu uşi de sticlă unde stau la coadă contabili din Dortmund şi coafeze din Sylt: all you can eat, adică mizilic de bufet clasa-ntâia.

În secunda în care ţi se refuză uleios scrumiera, te ridici şi pleci fără zgomot: combinazionele domnului Souphom nu sunt întotdeauna şi ale tale.

Mais la nouvelle est bonne, comme je le disais avant-hier: Beng Mealea... it's been six months since last time... client took three pictures and ran off to the airport.

American?

New Zealand.

... oh et puis zut alors, il est pas si mauvais que cela, ce monsieur.

***

Încă de la intrare, atmosfera e cu totul alta: nicio conductă spartă de drumeţi în pullman, fugăriţi cu criteriu şi sistem de vreo portavoce peremptorie - Michigan History Travel, please meet your party at the main gate. Niciun şir de telali dornici să-ţi vândă şi pe mumă-sa, de la fluiere şi tingiri, până la crochiuri pe foi de orez şi amulete de uz universal şi perpetuă folosinţă.

Densitatea liniştii nu se măsoară în decibeli: ci în zeci şi sute de ani. Paradoxal, cea mai puţin îngrijită rămăşiţă angkoriană e şi cea care primeşte cel mai simplu şi firesc demersul fabulatoriu.

Tot timpul drumului până la zidul de incintă, Lon nu scoate o vorbă, umbră printre umbre: să fi ales bine?

... şi chiulangiii din fereastra fără de geamuri

În stânga, şi atent la ce bârfea pesemne individul cu sufertaş e şerpaşul meu sino-khmer, deşi cicatricea nu se prea desluşeşte.

Chestia asta are şi o poveste. Azi am avut o delicioasă criză de lene, recunosc cu nasul în jos: dar se va isprăvi cumsecade, imediat ce reviu din oraş.

Şi d-ta care crezusei sincer că-mi schimbasem bioritmul, heh. Mai bine un roasted Theroux, în curtea caselor din spate: dar una ca asta, jamais de la vie, Messire.

Amănunte: despre ce vorbim în propoziţie

Birtul din Beng Mealea - exhibit one: pentru că de n-ar fi, nici nu s-ar povesti, pas vrai?

Mie una mi se pare că seamănă irezistibil cu şandramaua coanei Memish din Slatina. Mais cela se discute, heh.

Sitâ, ma chère pénitente - 1: O fostă buză de iepure cârpită precar

Aşa o traduce Fauché, din vechile texte sanscrite şi pe la 1890, dând-o de trei ori peste cap şi transfigurând-o, în gustul vremii, într-un fel de traviată sacră. Şi dacă Rama se bucură de o etichetă infinit mai stârnitoare, le grand Daçarathide aux yeux de lotus, şi în plus de toate astea alt lotofag impenitent ne porunceşte amabil să facem pe detectivii - alors qu'il nous serait infiniment plus simple de fabuler des choses coloniales par procuration - ei bine: e momentul unui răspăr şi al unei răvăşiri de căpăstru.

Momentul lecţiei douăzeci: le grand bond en avant, là où le permis de visite angkorien est inopérant, ce pour quoi il faut soudoyer le chauffeur. Templul de la Beng Mealea, la vreo şaptezeci de kilometri de locurile pe care toată lumea le tropăie disciplinat preţ de vreo douăsprezece ceasuri pe zi.

***

Are you sure, Miss? întreabă niţel nedumerit domnul Souphom, de parcă i-aş cere să mă ducă în pampas, fără escale.

Very, retez în cheie fermă şi amabilă. Şi cu o interjecţie de căsăpeală şi venerie, car on a vu une partie de la bête et on demande davantage. Heh: taïaut - carevasăzică taille haut, pentru neiniţiaţii întru nesăbuiri şi isprăvi cronicăreşti pline de praful vremurilor de mijloc.

Ehrm, did you say something?

Nah, just mumbling in French. So tomorrow, quarter to five a.m....

Mon Dieu, mais comme il est collant: un scandale.

Dar aşa sunt mai toţi khmerii. It can flatter or disgust you.

I chose to be mildly flattered, ştiind foarte bine de-altfel că reflexul de grijă era teribil de mercantil.

Alors, bon: o facem şi pe-asta, cu mare elan. Bombănelile de la cutie ale dumnealui, mai încolo pesemne - ceea ce nu ne împiedică să le anticipăm, îndată ce ultima ţigare de pe terasa infestată de ciurde anofelice se isprăveşte. În mirosuri de gunoi incinerat şi mormăieli de vietăţi cu neputinţă de identificat cumsecade: printre altele, un fel de eructare melodioasă, care m-a urmărit constant sub ferestre şi streşini, dinspre Bangkok înspre Phnom Penh şi retur.

O pasăre, zice şoferul a doua zi, maimuţărind-o didactic. Dar care anume, numai bunul dumnezeu şi dihania expertă ar putea şti.

Sughiţul aviar continuă, cu o cadenţă infailibilă. La un moment dat, nu se ştie cum, adormi după ce ai verificat a o suta oară că resortul deşteptătorului e bine mersi şi alert.

Nu de alta: în dosul uşii dinspre culoar, domnul Souphom veghează. În prima zi, era să calci peste el fără să-ţi dai seama.

And without a proper introduction: collant, vous dis-je.

***

Taille haut: heh, je ne savais pas si bien dire. Pentru că dacă la Ta Prohm - poze şi poveşti după-amiază, sper - jungla cotropitoare e ţinută de logica muzeografică în chip de mărturie a vremurilor de pionierat în care Loti bântuia zona pe dos de elefant, paragina de la Beng Mealea e datorată numai şi numai unei neglijenţe istorice. Şi faptului că templul e proprietate privată: de-abia câteva lovituri aleatorii de coasă, cât să putem cât de cât respira - în rest, totul e aşa cum vă închipuiţi că ar trebui să arate nişte ruine cotropite de vegetaţie.

Foarte Indiana Jones - înadins nu am pomenit-o pe Lara cea smolită: these are things that do make me sick and tired of blockbusters.

***

Ajunşi în faţa birtului din sat, competenţele domnului Souphom - tour guide, tuk-tuk driver and policeman extraordinaire - se duc brusc pe apa sâmbetii.

Some noodle breakfast, Miss? îngână mieros. Opa: e rost de comision, maică.

Cine ştie, cunoaşte: cu excepţia ludică şi presocratică a dimineţilor de Vientiane, nici bătută nu pot să halesc nimic înaintea prânzului. Dau ochii peste cap, amabil - face şi asta parte din pantomimele mele khmere, heh - şi dezolat:

Oh: some coffee, then and we'll see.

***

Birtul din sat este absolut epic: pereţi de scândură negeluită, bidonville sadea, cer indigo de dimineaţă nedeşteptată încă. Şi dame de ghindă care trec printre mesele îmbrăcate în muşama cu aerul că nu calcă de tot ţărâna bătătorită cu obstinaţie de personagiile obişnuite ale comunităţii: miliţianul, omul de la primărie - are un sufertaş proporţional mai impozant restului, în care mamaia botoasă îi toarnă răbdător ceva cu un polonic de-abia trecut prin apă fiartă la oală, pe spirtieră. Şi vreo trei sherpa: unul din ei e Lon, cel mai ruşinos şi mai deoparte - I like that, it's gonna be you, care beau ceai sângeriu sau poate doar rachia groasă a locului, cine-ar putea şti?

Undeva, în fundul sălii, un serial chinezesc en costumes: allégories neigeuses et intrigues de cour. O principesă mofturoasă: aren't they all? Unul rău - dar ştiţi cum? negru în cerul gurii, domne! - cu barbă şi sabie şi priviri furibunde, ce vrea să o piarză: din diverse motive, chestia asta mă face să pufnesc în râs.

Pasionant: dincolo de fereştile fără geamuri, doi se uită cu sufletul la gură. Stoică, mamaia ia şervetul şi îi uşuie, indignată: la şcoală, nesimţiţilor!

Peste toate astea, un miros trăznitor de prahok chow, faţă de care durianul e curată petrarchizare. Imperial, domnul Souphom haleşte imperturbabil nişte lok lek: ok, so I'll see you by eight thirty?

***

Hmph. Stai niţel, fată: treci de-alege şerpaşul.

Cam ca la bordel, dar portofelul pe roţi e portofel pe roţi.

Unul, doi şi trei, înşiraţi în jurul mesei.

Lon: trăsături chinezeşti, o privire vie şi o cicatrice urâtă. O fostă buză de iepure cârpită precar.

Şi tot ca la bordel pesemne, arăt cu degetul: you, there. It's going to be you today.

Your name, Sir?

Lon, zice şi pune numaidecât ochii în pământ, ca o mireasă resemnată.

Nu cred să aibă mai mult de vreo treizeci de ani: mais avec eux, on ne peut jamais savoir.

Ok, Lon: off we go.

Ramayana de dimineaţă

Norocul începătorului, sau simplă coincidenţă scenografică, prima scenă din Ramayana peste care am avut onoarea să dau la Angkor Wat este, nici mai mult şi nici mai puţin decât una fundamentală şi cosmogonică.

La vremea întâmplării, ştiam că lucrurile astea apar unde te aştepţi mai puţin, în Indochina. Să ne reamintim, aşadar: de la un meci de box şi până la tropăielile festive ale unui praznic în cheie fermecător plebee.

Ceea ce ştiam mai puţin, pesemne pentru că genul ăsta de sabidurie e privilegiul melanholic al stării de după, e că epopeea asta exigentă - nici pe departe acelaşi tratament glamour ca pentru Mahabharata, de pildă şi cohorta ei de adaptări, de la Peter Brook la Bollywood - irigă până şi în zilele noastre gesturi esenţiale, aparent de nimica toată ale străzii extrem asiate.

Este o convingere, poate semidoctă, dar onestă: unul din misterioasele şi posibilele sisteme vasculare ale Asiei de Sud-Est este, ar trebui să fie, istorisirea tribulaţiilor lui Rama. Despre care va trebui să vorbim întotdeauna cu mare grijă: întâmplându-te pe acolo, te pomeneşti întrebându-te dacă nu cumva eticheta narativă e doar o amărâtă de convenţie.

Sau mai degrabă semnul unui eşec de a înţelege realitatea simplă şi copleşitoare a unei persistenţe pulsatile.

There are more things, cum obişnuiesc să-l îngân pe Borges.

Certainly, Sir. And they are alive.

Dimpreună diferenţă şi rest, cu totul discriminante.

***

Până una alta, iată cum ne povesteşte - elegant şi didactic - Hyppolite Fauché formidabila tectonică a oceanului lacteu:

"À ces mots du prince, qui possède à fond la science de soi-même, l’homme aux grandes mortifications Viçvâmitra se met à raconter ainsi :

Il y avait dans l’âge Krita, vaillant Râma, les fils de Ditî, doués d’une grande force, et les fils d’Aditi, pourvus d’une grande vigueur : tous, ils étaient enivrés de leur puissance et de leur courage ; tous, ils étaient frères, nés d’un seul père, le magnanime Kaçyapa ; mais deux sœurs, Ditî et Adilî, leur avaient donné le jour : ils étaient rivaux, toujours en lutte, et brûlants de se vaincre mutuellement.

Ces héros d’une énergie indomptée s’étant donc un jour assemblés, voici en quels termes ils se parlèrent, digne rameau de l’antique Raghou : « Comment pourrons-nous être exempts de la vieillesse et de la mort ? »

Dans leur conseil, une résolution fut ainsi arrêtée : « Tous, réunissant nos efforts, recueillons tous les simples de la terre, semons ça et là ces plantes annuelles dans la mer de lait ; puis, barattons l’océan lacté ; et buvons la divine essence, qui doit naître de ce mélange vigoureusement brassé. Par elle, dans le monde, nous serons affranchis de la vieillesse et de la mort, exempts de la maladie, pleins de force, de vigueur et d’énergie, doués tous d’une splendeur et d’une beauté impérissables. »

Quand ils eurent ainsi arrêté cette résolution, ils se firent une baratte avec le mont appelé Mandara, une corde avec le serpent Vâsouki, et se mirent à baratter sans repos le séjour de Varouna.

Au sein des ondes remuées, on vit naître de cette liqueur les plus belles des femmes : elles furent nommées Apsaras, parce qu’elles étaient sorties des eaux.

Destinées pour le plaisir du ciel, elles avaient des formes célestes et rehaussaient avec des ornements célestes la grâce de leurs célestes vêtements. Éblouissantes de splendeur, elles étaient riches en tous les dons de la beauté, de la jeunesse et de la douceur. Il y eut alors de ces Apsaras soixante dizaines de millions ; mais leurs suivantes, Râma, étaient en nombre impossible à calculer. Ni les Dieux, ni les Daîtyas ne prirent ces nymphes, vaillant fils de Raghou ; et, pour cette cause, toutes, elles restèrent en commun.

Ensuite, cherchant un époux, Vârounî sortit des eaux lactées : les enfants de Ditî refusèrent cette fille de Varouna ; mais la nymphe fut acceptée comme épouse avec une grande joie par les enfants d’Aditi. De là fut donné aux Dieux le nom de Souras, parce qu’ils avaient épousé Vârouni, appelée d’un autre nom Sourâ ; et les Daityas, parce qu’ils avaient dédaigné cette fille des ondes, furent nommés Asouras.

Alors s’élança hors des flots agités le cheval Outch-tchéççravas : aussitôt après lui parut Kâaustoubha, la perle des perles ; ensuite, on vit surnager au-dessus des eaux brassées la divine ambroisie même ; puis, du sein de l’océan lacté, naquit le roi des médecins, Dhanvantari, qui portait dans ses mains une aiguière, toute pleine de nectar.

Après celui-ci émergea des eaux barattées le poison destructeur des mondes, et qui, lumineux comme le soleil flamboyant, fut avalé par tous les serpents.

Alors une terrible guerre, exterminatrice de tous les mondes, s’éleva entre ces puissants rivaux, les Dieux et les Démons, pour la possession de l’ambroisie. Dans ce grand et mutuel carnage, où s’entre-déchiraient ces héros à la vigueur infinie, les fils d’Aditî battirent les enfants de Ditî."

Nişte obiceiuri reluate

Flâneria bucureşteană dintotdeauna, cu plăcerile ei imprescriptibile. Ca de pildă astăzi, auzind peste umăr şi cu un accent de Bengal de tăiet cu cuţitul, o replică deopotrivă de bosumflată, revoltată şi incredulă: ce fată, nu-ţi place brăţărili mele?

Posibilă numai şi numai în principatele dumitale, am impresia.

Şi ca obişnuinţele să se reînnoade până la capăt, lungă oprire la Cărtureşti, unde încerc să ignor amănuntele cuconetului ieşit la cumpărături de lucruri necunoscute, doar pentru că aşa scrie la gazetă. 

E absolut necesar să adaug imediat că una ca asta e din ce în ce mai greu cu putinţă: din păcate, librăriile bucureştene seamănă din ce în ce mai mult a tarabe de orice altceva. Zău nu e în ordine, presimt o îndelungată cură de anticariate, doar pentru a regăsi o vagă părere de farmec în toată tărăşenia.

***

De pe rafturi, nişte alegeri îndeajuns dezlânate, pe care nu am de gând să le dau acum: pot aştepta zile viitoare, cu vârf şi îndesat. Deocamdată, după o siestă destul de substanţială şi înaintea unei cine în oraş, am niţel de lucru cu şi despre Ramayana. Oh, tant et si peu, d'ailleurs: numai însemnarea dovedită a unui hatâr.

Şi ca să mai bombăni o repriză, fireşte.

Juste une question d'atmosphère

The food was unusual. One bowl of soup I had contained whiskers, feathers, gristle and bits of intestine cut to look like macaroni. I told this to a prince I had been urged to visit. He took me to a restaurant where we had - I suppose it was his way of apologizing - a leg of lamb, mint sauce, and roasted potatoes. I asked him what was like to be a prince in Laos. He said he couldn't answer that question because he didn't spend much time in Laos; he was mainly interested in skydiving and motor racing. His description of political life convinced me that Laos was really Ruritania, a slaphappy kingdom of warring half-brothers, heavily mortgaged to the United States. But there were enemies in Laos, he said that evening. Where were they? I asked. We were now at his house. He pointed out the window, and across the street, silhouetted in the top window of a three-storey building, was a man with a machine gun. The prince said, 'Him. He's a Pathet Lao.'

'So you're taking the train, ' said the prince, when I told him about my trip. ' Do you know how fast that Bangkok train goes?'

I said I had no idea.

' Fifty kilometres an hour!' He made a face.

His wife wasn't listening. She looked up from a magazine and said, ' Don't forget we have to be in Paris on the twenty-sixth.'

(Paul Theroux, The Great Railway Bazaar, 20 - The Night Express from Nong Khai, 1975)

Jam hiems transiit...

Nigra sum sed formosa filiae Jerusalem

Ideo dilexit me Rex

Et introduxit me in cubiculum suum

Et dixit mihi: surgit amica mea et veni

Jam hiems transiit, imber abiit et recessit

Flores apparuerunt in terra nostra

Tempus putationis advenit.

În Biblia de la Bucureşti, răsfoită acasă, un giuvaier neaşteptat, tot al Cântării Cântărilor: Frumoasă eşti, cea de aproapele mieu, ca o bunăvreare, frumoasă ca Ierusalimului, spaimă, ca ceale rânduite. Întoarce ochii tăi den potriva mea, căce ei m-au zburat.

Starea de mare mirare a unei epifanii egoiste e atât de bine scrisă pe foaia de la 1688, că pare aproape nefirească şi cu siguranţă opacă unei minţi grăbite.

Frumoasă ca o bunăvreare: en effet, ce altă definiţie mai elegant metonimică a momentului unor cristalizări?

Şi o intuţie de o limpede luciditate: întoarce ochii tăi den potriva mea, căce ei m-au zburat. Allons donc, cela se sait: devant la révélation, le regard devient fuyant.

Poza e de la Angkor Wat. Din păcate sau poate din nevoia de echilibru cosmic a lucrurilor, poveştile locului sunt niţel altfel, de o lucidă politică a cruzimii. Mais les apsaras restent, nigrae et formosae.

In saecula saeculorum.

Lista domnului P.

Şi ca să nu ne scape totul printre degetele povestirii, poftim încă o dată lista faimoaselor hatâruri iniţiale - au mai fost, trimese la cutie, cu valoarea facultativă a unui esprit de l'escalier: şi s-au făcut, atâta cât ne-a lăsat timpul şi ne-a dus mintea.

Despre unele dintre ele, am scris deja: este, de-altfel, foarte probabil să le regăsim sub o formă sau alta, pe alte foi. Dacă ne vom pricepe să facem una ca asta, atunci înseamnă că lucrurile astea nu sunt cu totul degeaba.

Le mai dăm aici o dată - ultima dar nu cea din urmă: cu data şi locul în care am reuşit să ne întâlnim. Iar cele încă nepovestite nu mai au mult de aşteptat, cu dovezi cu tot.

Dar deocamdată, lista dihaniei.

***

Ales o zi (nici prima, nici ultima) fără poze, pentru o contemplare adevărată. - Ko Lipe, Thailanda, 29 aprilie curent. Pentru că evident că am şi eu şmecheriile mele, heh.

Admirat pagoda de la Wat Arun sub lumina amurgului, de pe Chao Phraya. - Bangkok, Thailanda, 3 aprilie curent. Dintr-o epică longboat tocmită numai şi numai pentru scrib.

Jucat o după-amiază cu zmeie (wao) la Sanam Luang. - Bangkok, Thailanda, 5 aprilie curent. Cu o ploaie pre-musonică en prime.

Făcut baie undeva, măcar la picioare, în Mekong. - Pak Ou, Laos, 18 aprilie curent. Sub o salvă veselă de sabaidee pioniereşti şi hohote nevinovate de râs: heh, farangii ăştia!

Învăţat a recunoaşte şi deosebi triburile lao şi yao. - Vientiane, Ban Phatang, BS, Vang Vieng, Luang Prabang, Pak Ou, toate în răstimpul apoteotic de Laos 7 - 20 aprilie curent.

Vizitat câte două pagode în fiecare zi, respectiv dimineaţa şi după-amiaza, la Luang Prabang. - Iată lista şi un renvoi parţial: 16 aprilie curent - Wat Xieng Mouane şi Wat Chumkhong; 17 aprilie curent - Wat Xieng Thong şi Wat Mai; 18 aprilie curent - Pak Ou şi Wat Pa Huak; 19 aprilie curent - Wat Manolom şi Phu Si/Wat Phra Buddhabat. Toate în Laos, la Luang Prabang - scriu asta, pentru că unii mai încurcă ţările, excusez du peu.

Băut o ceaşcă de Pakxong, laoţian (foarte neagră, mult lapte condensat) pe o terasă la Luang Prabang. - În premieră numai şi numai la epicul boui-boui Pasaneyom, 16 aprilie curent. Şi de atunci, cu insistenţă, în fiecare dimineaţă până la plecare: condensed milk, double shot. Întotdeauna dublată de o cafea rece pe terasele coloniale de pe rue Sakkarine: au choix, Ban Vat Sené sau Café des Arts.

Desenat cu creion priveliştea la Pak Ou şi BS sau Ban Phatang. - În ordine cronologică şi cu un creion cumpărat dintr-o fermecătoare papetărie-tipografie de pe splaiul din Vientiane, în carnetul cu coperţi de piele şi fără niciun talent grafic: o privelişte somnoroasă de la BS, după o noapte crucială, 14 aprilie curent. Şi trei halucinaţii carstice de Pak Ou, de pe debarcaderul de trestie, 18 aprilie curent.

Admirat un răsărit şi un apus la Angkor Wat. - Răsărit kiplingesque la Angkor Wat, Cambodgia pe 21 aprilie curent. Şi apus Delibes sadea, tot acolo şi pe 22 aprilie curent.

Citit The Ballad of East and West de faţă la Angkor Wat. - În gura mare, cu un înfiorător accent american de care nu mă curăţ decât la Londra şi în indiferenţa generală, pe 21 aprilie curent.

Identificat vreo scenă din Ramayana, oriunde la Angkor. - nu una, ci trei, din două locuri diferite. Angkor Wat: le barrattage de la mer de lait - în renovări parţiale - imediat şi pe 21 aprilie curent. Pe 22 aprilie, de la Beng Mealea şi ca să facem onoare trecerii nesăbuite la lecţia 20 de apsarlâc: ordalia Sitei, silită să şadă în foc pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Şi în fine, în aceeaşi seară şi de retour à Angkor, bătălia de la Lanka - şi cum altfel?

Sosit pe râu la Battambang şi fabulat diferenţele dintre rive droite şi rive gauche. - După o preumblare epică pe Mekong, într-o ambarcaţiune fără veste de salvare dar cu trei hamace, printre lăzi de peşte, sacoşe cu găini vii legate cu aţă de picioare, barcagii tatuaţi fioros şi apsarale navetiste, pe 23 aprilie curent. Cât despre fabulat, după pricepere şi când om ajunge acolo: pentru asta e nevoie să vă povestesc despre un loc sadea camilpetrescian - La Villa, restaurantul doamnei T., heh.

Mers măcar două ore cu trenul (sau nori) în Cambodgia. - Trenurile nu mai circulă în cadenţe administrative în Cambodgia, de când cu oribilul Pol Pot: încercarea din 2008 de a da drumul unei rute Battambang-Phnom Penh - 293 de kilometri şi 20 de ore!- a fost un eşec. Rămâne extraordinara consolare a unei plimbări cu nori sau trenul de bambus al Fregatei, pe 24 aprilie curent. O zi foarte feroviară.

Asistat la o slujbă catolică şi colonială, în franceză. - Şezând turceşte pe rogojini de pai de orez miticele konthel, după cum le spune dihania. Într-o improvizaţie de eclesie a parohiei Saint-Joséph din Phnom Penh, pe 26 aprilie curent.

Găsit sau cules, cojit, deschis şi băut dintr-o nucă de cocos. - Foarte uşor de făcut pe insula Ko Lipe, dar o criză de lene insidioasă şi nevoia unui rest semnificativ pentru data viitoare, suficient de culpabilizant ca asta să se întâmple nu peste trei sute de ani, justifică pesemne transgresiunea insolentă.

Găsit un lotus, plutind pe un iaz lângă o pagodă. - Tehnic vorbind, un singur lotus scosese nasul afară în dimineaţa zilei de 21 aprilie, la Angkor Wat. Inima cerea însă un iaz cu totul acoperit de lotuşi, lan acvatic de verde bizantin şi rose pâle. Şi l-am găsit la Beng Mealea, a doua zi, bucurându-mă nemernic de una ca asta.

Gustat două fructe indochineze: durian şi pitaya. - Cu primul, lucrurile sunt simple: găsit la colţ de uliţă în oraşul chinezesc din Bangkok, la 3 aprilie curent. Prilej de sinestezii ce au plăcut - fermecat? - ceea ce e un prim jalon într-un şir de mari noroace. Cu pitaya, une approche en deux temps: un shake epic la Vientiane şi o hoţeală cu briceagul anonim al unei mamaie din iarmarocul de la Siem Reap. Pentru că la un moment dat, cineva insista bombănind interogativ: ai halit sau n-ai halit? Oh, voyez-vous, Messire, dacă durianul e Debussy, madame Pitaya e Bartók.

Vorbit franţuzeşte cu un localnic în vârstă. - Pe veci legată de fusta mea lao care a luat pesemne minţile celor care au dat cu ochii de ea, mvai şi tss, întâlnirea cu Ho Chi Minh de la iarmarocul de dimineaţă din Vientiane, pe 8 aprilie curent. Dar desigur şi mon légionnaire, chef de gare au milieu de nulle part, undeva lângă Battambang, pe 24 aprilie.

Învăţat de a deosebi cele cinci accente tonale thailandeze şi a-l recunoaşte pe cel de-al şaselea, laoţian. - Pentru că Zaza n-a avut privilegiul unor ucenicii filologice, ar fi cinstit de considerat că un excurs academic în materie e imposibil: et, ma parole, à l'impossible nul n'est tenu, heh. Cu tupeu adaug însă, că după o lună şi ceva de Indochina nu mai putem vorbi de uă-mi-uă decât cu nostalgii nostalgice - da, aţi citit bine, heh. Mulţumiri geneticei urechi muzicale ce aduce cu sine uşurinţe de parakeet poliglot şi neruşinat angajament de viitoare deprinderi dincolo de bow pen niang şi alte chestii simpatice.

Făcut o donaţie de caritate de echivalentul a 100 de euro cuiva potrivit. - Ajutat la reparaţia şi consolidarea faţadei capelei coloniale din Phnom Penh, pe 26 aprilie. I will never brag or give public figures about it, dar dumneata ştii ce trebuie ştiut.

***

Patru şi cinci după-amiaza şi niţel foame. E şi normal: la Vientiane, e ora cinei. Reviu mai încolo cu începutul poveştilor restante. Poza e de pe Chao Phraya, la îndemână din teanc.

Later edit: Recuperat zilele fără poze, începând de fix aici. Greu mai merge, dumnezeule mare. Greu şi răscolicios, fir-ar viaţa.

Despre rostul hatârurilor de beizadea

Hatârurile şi capriciile croite pe măsura hagialâcului extrem asiatic: extrem importante şi ele. 

Înainte de orice altceva şi aşa cum au fost gândite, scriu dimpreună pe foaie o cronologie paralelă şi foarte personală a unui traseu. Din care altfel am avea numai o - indiscutabil fermecătoare, dar neutră - înşiruire mai mult sau mai puţin didactică de toponime cu parfum de ailleurs.

Este, aşadar, momentul unor recunoaşteri stupefiate - al o sutălea pesemne, dar nu asta e important. Cu o generozitate de care numai spărgătorii de bănci şi dinaştii unor provincii ploioase sunt în stare - şi domnul Pantazi oscilează fără oprire între atari ipostaze - am primit în dar momente de mari fericiri liniştite.

Vreme de o lună de zile, cu o grijă şi o ştiinţă ce se cer neapărat şi îndelung elogiate.

***

Vă asigur că aşa ceva nu se poate estima în ducaţi, florini sau pistoli. Fiecare din experimente e măsurat alchimic, într-o cunoaştere a personagiului ce scrie care trece dincolo de circumstanţele urbanului şi administrativului.

Pentru că ţinteşte deopotrivă capacitatea de voluptate şi limita ce ar putea să te facă să dai înapoi.

Fiecare a fost, aşadar, întâmpinat la vremea lui, cu un reflex sceptic: mais comment y arriver, comment le faire et surtout, pourquoi le faire? Cu mentalitatea feminină nu e de glumit: am din ce în ce mai acut impresia că am fost învăţate - complet aiurea, de-altfel - să ne îndoim de lucrurile cu adevărat importante - deci exigente - şi să ne înduioşăm de toate prostiile imediat accesibile şi poate prea uşor de citit.

Mais, ma foi, ce serait trop simple: et rien n'est simple au royaume du faste narratif.

De aceea, fiecare hatâr e împins spre întâmplare de un formidabil elan de încredere: cum să rezişti? Bineînţeles, opţiunea e simplă şi binară. Dar negativa, pe lângă că ar dezamăgi expeditorul, te-ar sărăci pe tine, destinatar, de întâmplarea ce ar putea arunca o lumină cu totul nouă, neştiută şi imposibil de prezis dinainte: de-abia atunci Asia poate să înceapă cumsecade, dincolo de drumurile bătute de paşii altora.

Ca întotdeauna şi până acum şi evident, şi de-acum încolo, am ales să răspund încrederii, cu nesăbuită şi afectuoasă încredere. 

Şi am avut norocul analfabetului: au ieşit toate, poate mai bine decât m-aş fi putut vreodată aştepta.

***

Post factum, mâna care ţine plaivazul povestind e, fireşte,  a mea. Dar alta o împinge şi o instigă: ei, şi nu mie - non nobis, heh - i se cuvin toate.

Astea sunt, cred eu, fericirile şi noroacele cele mai de preţ din tot restul de cotropitoare beatitudini.

Le doresc tuturor şi oricui, dar nu oricum. Şi, aşa cum spun foarte des, il suffit d'y croire.

Et j'y crois, moi.

Poza e de la foarte englezeştile grădini Sararom din Bangkok. Şi e prima dintr-un lung şir de furăciuni nevinovate.

O altă cameră de decompresie

Fix aşa şi aveai dreptate, Signore: prin voia unui hagialâc esenţial, casele din spate se deteră şi ele de trei ori peste cap şi se făcură cameră de decompresie.

Pentru că da şi absolument: importantă nu e distanţa sectară, oricâtă afecţiune necondiţionată am avea pentru ceea ce este dincolo de Levant. Ci echilibrul subtil dintre cele două lumi, anume matricea fără de care nu s-ar egzista Serai şi epifania îndelung şi afectuos croită vreme de o lună şi ceva de zile.

Estimp, reintrarea în ritm e ceva mai dificilă decât pare: j'ai tout bonnement l'air d'une revenante, semble-t-il. 

Până şi epicul domn Nelu, de unde cumpărarăm primele ţigări locale înspre prânz, făcu întâmpinare cu un foarte didascalic scuipat în cămeşă şi: Mvai, dar credeam că nu mai veniţi înapoi!

***

Bucureşti, 26 de grade Celsius la umbră: o ciudată senzaţie de cratimă între meteorologia de un calm aproape estival şi fojgăiala stradală dintotdeauna - recunosc în neruşinări surprinse că nu mi-a prea lipsit. În adevăr, totul conspiră a decompresie şi decantare: câteva grade diferenţă, dar o lumină asemănătoare după-amiezilor de la Vientiane. Compresă binevenită aşadar, pe foaie şi o nouă iscusinţă comparatistă a nuanţelor - gaudete, heh.

Neajunsuri tehnice nesuferite: token of a reasonable absence, I suppose. Viruşi în râşniţă, foi care nu se încarcă - a trebuit în sfârşit mazilit Firefox pentru Chrome, mai rapid dar mai despuiat- şi greutăţi logistice la descărcatul pozelor, aproape isprăvit prin complicate manevre.

***

Hotărât să închei seria postărilor pe picior de emotivitate directă. Nemaifiind la faţa locului, nu se cade să întindem pelteaua unei superficialităţi fictive. Dar se cade să reluăm seria capriciilor pantazeşti - în special cele lipsă. Şi a unor fermecătoare hatâruri şi porunci de la cutia poştală: sunt, ca de obicei, nemaipomenit de importante. 

Nu numai dintr-o perspectivă egoistă: dincolo de aşa ceva, multe lucruri şi binecuvântări care ne sosesc dinspre Soare-Apune au miez, criteriu şi sistem. Cu o nemernică premeditare: de care nu încetăm să ne fericim, trebuie numaidecât să adaug.

Deocamdată, să mai cernem nişte poze. Într-o lună, se strâng o droaie şi ptiu să nu mă deochi, mi-e nemaipomenit de greu să mă hotărăsc, de data asta.

Dincolo de Levant - 92 : Despre cum se pleacă din Indochina

Greu se pleacă. Foarte greu: de-aş fi avut de ales într-un orizont imediat al duratei, nu aş mai fi plecat niciodată.

Cu oftaturi şi precipitaţii pe dinafară sobru camuflate în cucernic mers la closet, undeva deasupra Kashmirului, în timp ce în fundal lucrurile devin deja insuportabil de lizibile, asemănătoare şi la îndemână. De la orezul din farfurie, care deşi are aroma de iasomie pentru care toată Thailanda e teribil de orgolioasă, e lipsit cu totul de graţia serilor furate pe caldarâmul unor oraşe. Despre care te întrebi dacă nu cumva sunt năluci ale unui somn de aproape patruzeci de zile.

Şi aici intervine partea extraordinar de interesantă, totodată o senzaţie cu totul nouă, pentru mine cel puţin.

Pentru că unul din momentele cruciale ale călătoriei asiatice e fix ăsta: plecarea - toujours une sorte d'arrachement.

***

La un moment dat, am putut citi cu stupefacţie într-una din tertuliile pantazeşti cam aşa: Foarte des ma gândesc la Asia. Uneori imi aduc aminte de Asia (sunt lucruri foarte diferite: primul este o privire generală; al doilea, una personală). Dar foarte rar reuşesc, în acele amintiri, să simt Asia. Când o simt, abia două sau trei secunde, este pentru ca am reuşit să înşel mintea şi să retrăiesc mental condiţiile atmosferice de acolo. Nu miros nimic anume şi nici nu văd culori sau aud sunete specifice. Doar simt.

Evident, cu uşurătatea începătorului analfabet, trebuie că am răspuns ceva în cheie de recunoaştere, pomenind talmeş-balmeş Parisul - în care mi-e de-altfel foarte simplu să bântui sinestezic îndată ce închid ochii şi chiar fără premeditare. Şi dând vina - fără să ştiu ce spun - pe una din acele stări amniotice, de regresie spontană care încântă deopotrivă psihanaliştii şi coafezele reunite din toate ţările.

A o sută catralioana oară, dihania are dreptate: este absolut imposibil să porunceşti minţii să se întoarcă cu tot cu somă înspre Indochina. Am încercat asta ieri la culcare şi-am ajuns la Siena, fir-ar a naibii de viaţă nostalgică.

Nimic neplăcut: am mai spus doar că Piazza del Campo e un loc bun de crăpat în mare linişte şi fericire ce nu regretă nimic, pentru că a văzut o anumită idee posibilă a perfecţiunii unor proporţii spaţiale. Dar ca nuca în perete- frustrantă şi hors sujet, atunci când ai certitudinea că tocmai ai căzut din Rai.

Pentru că în primul şi în primul rând, plecarea din Indochina seamănă foarte tare, în efecte, cu o izgonire biblică. Senzaţia de pierdere temporară a unui fief de fantasme e o certitudine, cu amplitudini seismice aproape tactile.

***

Şi evident, totul începe în blestematul de aeroplan, deasupra Kashmirului, atunci când realizezi că totul e mai mult decât o ştampilă de ieşire pe un Ausweis. Că te rupi de un rivage care se îndepărtează din ce în ce mai mult, închis în desăvârşiri de sine. Şi că deja amintirile - da, şi cele aparent triviale - au acea graţie subtilă şi niţel tristă a florii de munte presate între foile unui roman al lui Stendhal.

Car l'Indochine est avant tout d'une terrible evanescence. Quand on y est, on s'émerveille d'y être; et quand on la quitte, on se demande si tout cela n'était pas un long rêve.

Bien entendu, on peut essayer à volonté de se souvenir. Mais ce n'est plus un dédoublement, sinon de l'archéologie mentale, pure et simple.

Certainement sublime, avec une pointe de cruauté pour les électrocardiogrammes - voyez-vous, elles ont la mauvaise habitude de chavirer quand on les y emmène, finalement.

***

Şi atunci iei hotărâri, într-o circumstanţă de-altminteri uşor ridiculă: desupra lavaboului meschin de inox al unei companii aeriene oarecare, cu ochii injectaţi de nesomn şi deşirare de sine.

Te pomeneşti anume că te dai de trei ori peste cap, pentru că înţelegi că numai aşa o să poţi să ţii înăuntru răspărul bun al ultimelor săptămâni. Şi, pentru că totuşi eşti muiere, te feliciţi - accessoirement parlant - că nu ai luat în calabalâc vreun rimel trădător de seisme ale composturii.

Heh. Într-o bună zi o să vedeţi: am să îmi iau o casă acolo. Şi dacă mă cunoaşteţi, ştiţi că niciodată nu vorbesc în pungă cu şi despre lucrurile astea - funciar importante.

Nu. Într-adevăr, recunoştinţa mea fibrilantă nu are margini. Şi nici nu ar putea, domnule.

Dincolo de Levant - 91: .. şi un oftat de întoarcere

Întoarcerea înspre Bucureşti readuce bineînţeles şi diacriticele pe foaie, dupa aproape patruzeci de zile de absenţă extraordinar şi plenipotenţiar de motivată prin nevoia unor epifanii.

Plecarea din Bangkok, bombănită de neputinţa sanitară de a ajunge la un afternoon tea la Author's Lounge, a fost destul de melodramatica - a se citi mai degrabă sfăşăietoare.

Ultima plimbare în samlor până înspre Silom, fără poze şi cu sufletul ţăndări de plecare. Ultima cafea pe picior. Ultima coborâre de scară, cu calabalâcul absolut folcloric din cauza pachetului triunghiular cu mon kwanul albastru şi auriu: la Otopeni, vama românească a crezut pe nedesfăcute că e ceva electrocasnic.

I s-a răspuns cu un răget iresponsabil de râs, ştiut fiind ce înseamnă electrocasnic în sabirul Seraiului: un ceva incomensurabil, cât şi ca toată Indochina.

Păi cum doamnă, o lună afară şi n-aţi cumpărat nimic mai... cum să vă spun...aşa?

***

Heh. În afară de nişte mătăsuri lao ameţitoare şi cărţi nedesfăcute cu încăpăţânare convenue până aseară - Norman Lewis are extraordinare intuiţii pe care nu îşi permite din păcate să le ducă până la capăt. De o cantitate destul de considerabilă de şofran, cuişoare, pastă de condimente thai, cafea Pakxong, cămăşi col Mao şi pantaloni pescăreşti ce se leagă cu un cordon în faţă- une vraie congaie, heh: mai lipseşte bicla. De ustensile misterioase de bucătărit şi făcut cafea, fantasmagorice fructe confiate arvunite din băcănii chinezeşti cu aer de farmacopee alchimică şi cofeturi din durian. De tămâie călugărească sfinţită de Anul Nou lao la Luang Prabang, de teancuri de kramar khmere nemaivăzute pe străzile de-acasă, de brăţări hoţeşti de Angkor, amulete şi evantaie, ceaiuri şi iar alte mirodenii apucate cu voracitatea noului venit de pe marginea drumului de iarmaroc, zău aşa: rien à déclarer aux comptables.

Nimic de declarat: doar o totală schimbare de curs vital şi de economie mentală. Anturajul, întâmpinat cu wai, adică Fregata şi veşnic îndatoritoarea S., stupefiat de zâmbetul meu de peste umăr şi de calmul cu care demit imediat toate circumstanţele locale: pe cuvânt că nu mă mai interesează absolut deloc cum stă treaba cu bugetul de criză.

***

Ai altă voce, ai altă mină, respiri altfel, stai altfel pe scaun, eşti mai potolită, ce bine stau astea pe tine: se miră fericite, în timp ce explic în mare răbdare de unde vine fiecare fleac şi cum se bea o cafea la Luang Prabang. Cum mi s-a adus înapoi la Vientiane portofelul uitat pe masa unei crâşme absolut native şi total oarecare, cu toţi banii şi actele şi mărunţişurile intacte şi neatinse, cu excepţia chitanţei de la Lani, după care găsitorul neştiut şi din păcate nevăzut s-a şi luat ca să mă găsească- şi erau multe lucruri acolo: de fapt, toată identitatea mea administrativă şi financiară. Cum arată răsăritul de soare la Angkor şi ce bilet jigodesc şi înduioşător de adio am primit la plecarea din Siem Reap de la copiii khmeri care mă jecmăniseră fără milă cu o dimineaţă înainte - o să vă arăt, că merită îndestulat. Cum se călătoreşte cu longboat pe Mekong înspre Battambang - cu o înţepenire în mijlocul lui nicăieri de o oră şi jumătate - şi de ce ceasul gării de acolo e şi el îngheţat la orele opt şi cinci minute.

Cum e cu trenul nori, despre care Fregata credea că are pereţii de bambus, doar ca să afle acum, la sosire şi deliberat, că nu are deloc pereţi: eşti absolut nebună, dar sunt mândră de tine. Cum o vizită în cartierul chinezesc din Bangkok revizuieşte drastic noţiunea de pasaj, în momentul în care două sute de gospodine stau răbdătoare la târguieli aproape imperceptibile şi nu au de gând să se mişte în vreo direcţie oarecare a hărţii, pe puţin până la Venirea a Doua. Când încep copiii şcoala acolo - Mândra, şi e normal să întrebe fix asta - şi când o isprăvesc, ce e aia samlor că m-ai înnebunit - Fregata, şi e normal să întrebe fix asta, heh.

***

Lucrul cel mai colosal e însă că, după toate astea - and heaps of other circumstances aside - ceea ce ţi se pare dubios, greoi, hectic şi disfuncţional ei bine, sunt chiar lucrurile cotidianului evropenesc.

Unde e graba şi încotro aleargă toată lumea asta? Ne peut-on vraiment pas avoir un peu de calme?

Dar întrebarea e prost scrisă pesemne, pentru că lucrul cu adevărat pertinent e probabil şi mai degrabă de ce şi pentru ce atâta apnee aferată?

Ajungând la Bucureşti, am înţeles că nu prea mai trăim, ci supravieţuim. On vivote, quoi: et c'est scandaleusement peu.

Iar divorţul meu de aşa o politică personală este, de-acum, total şi ireversibil.

Dincolo de Levant - 90:Une halte

Ieri dupa amiaza, lunga plimbare printr-un loc blestemat de ghidurile turistice, cu caracterizarea amabila de "concrete monstrosity": Hat Yai.

Nu e chiar asa. De nevoia unui orar de speedboat dat peste cap de cardurile rarite de turisti, vreo cinci ore pe o plaja - Hat Yai inseamna Big Beach in thai, cica - inexistenta, pot fi extrem de agreabile.

Urmarile digestive, e drept: mai putin. Asadar, when exploring fuson thai/malay cuisine, do wash your hands. Nu faceti ca mine, ca o terminati cu temele curente partial nefacute si pe tronul de la capatul culoarului.

Ei hai, cucoana: astea sa ne fie nefericirile de-acu incolo, heh.

***

Du reste, starea de fericire persista. Pesemne cea mai buna hotarare de vreo doua sute cincizecisipatru de ani incoace: inca sase zile libere, de povestit cu pofta si ajustare.

De intoarcere mentala nici nu poate fi vorba, sau in fine: niciodata de tot.

Ca Indochina e un virus, deopotriva fermecator si redutabil. Te ia si te pisca de cord si nu te mai lasa.

Tant mieux, d'ailleurs.

Ne citim de la Bucuresti, cu poze retroactive si foarte multe alte lucruri de povestit: de-abia acum incepe sa se aseze formidabila arhitectura a unui hagialac absolut colosal.

C'est pauvrement dit, mais je sais que vous savez ce qu'il en est.

PS: Nici macar in bolgii sanitare nu puteam uita de perina piramidala. Navy and gold - two steps only, for the couch bug. Absolut extraordinara.

Later edit: Ori am ceva in ochi, ori miorlai cu gratie pe dinauntru.

Cantarit si-mpachetat: la anul o luam de la capat. Pentru ca altfel nu se poate si pentru ca presimt o dulce si inofensiva adictie. De studiat: Savannakhet, Champasak, Pakse, Bokor, Sihanoukville, isolele lui domnul beizadea - sa croiasca dumnealui, ca e oricum prin zona ca Zaza la Paris, heh; si de-altfel si la Paris ca Zaza la Paris, dar asta e marea marire si slava a dihaniei formidabile.

Si-om mai vedea, dupa voia si placurile impecabile ce se stiu. Oricum, din numaratoarea de la cutie lipsea caietul jacobite, ceea ce nu inseamna ca nu se egzista, dinspre purtator inspre destinatar.