Amănunte, 50: Swing Low, Sweet Chariot

Mers măcar două ore cu trenul (sau nori) în Cambodgia.

J - 15, în casele din faţă.

Z., povestind cu însufleţire: ... şi după aia, o să merg cu trenul de bambus...

Fregata: Cu trenul de bambus? Cum o arăta?

Z.: Oh, cum nu te aştepţi arată.

Fregata: Are pereţi de bambus, nu? Trebuie să fie grozav!

Z., cu neruşinare, pentru că ştie: Cam aşa ceva, hm.

***

Trenul de bambus nu are pereţi, ci numai podele din bambus împletit, peste care domnul din imagine -adică Vanh şi canistrele lui de rachiu- tocmai a trântit o rogojină surprinzător de confortabilă, îmbiindu-te să te urci stând turceşte în... cum să-i spunem? Platformă, vagon?

Compartiment, mai degrabă.

Sub podele, terasamentul. De care te desparte lăţimea infimă a patru roţi mititele - cu totul, poate treizeci de centimetri. Rezultatul atât de comod, surprinde şi este indispensabil dacă te gândeşti că linia ferată nu are decât un singur sens de mers.

În momentul în care două trenuri ce vin din sensuri contrarii se întâlnesc, unul dintre ele trebuie imediat demontat cu totul pentru a-i face loc celuilalt.

Genial, nu?

***

Nori, aşa cum se numeşte chestia asta neobişnuită, e semnul victoriei spiritului descurcăreţ asupra traumatismelor istorice. Nu ştiu dacă vă aduceţi aminte, dar la un moment dat, povestisem că întreaga reţea khmeră de căi ferate a fost distrusă - cum altfel? - de Pol Pot şi ai săi.

Ca şi Laosul, Cambodgia este, deci, o ţară fără trenuri. Dar din cu totul alte motive.

Gândiţi-vă: nori e singura soluţie pentru a transporta copii şi mame, bătrâni şi oameni zdraveni, medicamente şi zarzavat înspre depozite, spitale, şcoli, slujbe diverse.

Este cel mai vesel şi curajos tren în care m-am suit vreodată.

***

Plimbările de plăcere durează cam un ceas. Negociind binevoitor, poţi dubla timpul cu destul de mare uşurinţă. Nu ştiu dacă oprirea în vreo gară e obligatorie sau dacă ăsta e norocul de care am avut parte, al hatârului dublu.

În orice caz, trebuie explicat şi ilustrat pe îndelete cum stă treaba. Fiindcă altfel, n-o să mai înţelegeţi nimic.

Amănunte, 49: Battambang, deux rives

Sosit pe râu la Battambang şi fabulat diferenţele dintre rive droite şi rive gauche.

Rive droite, rive gauche. Iată o summa divisio brutală şi aparent absurdă, într-un peizaj de un calm imperturbabil.

La Paris, despre care putem pomeni pentru că e matricea nepăsătoare a lucrurilor coloniale ce le avem sub ochi, diferenţa dintre malul stâng şi cel drept al Senei înseamnă în primul rând un drastic antagonism de vederi asupra lumii. Fireşte, amendând ceea ce e de amendat, malul drept va avea întotdeauna o reputaţie de persistenţă a Vechiului Regim, de lucru reacţionar, de ordine socială şi rezistenţă la sindicalisme. Dimpotrivă, turbulentul mal stâng, cucerit târziu şi prin efracţia adăugirilor urbane, nu e niciodată la adăpost de zavere şi revendicări diverse, chiar atunci când aerul burghez al unor cartiere fin-de-siècle ni-l arată îmblânzit, aproape inocent.

La Battambang, diferenţa dintre malul drept şi cel stâng e una de cronologie.

***

Malul stâng trăieşte, în răspărul modelului metropolitan, în reveria amniotică a anilor Treizeci. Am putea merge chiar mai departe de-atât şi scrie că pe străzile 2, 3 şi 4 ale urbei dimineaţa pur şi simplu nu există. Sau cel puţin nu e perceptibilă ca elanul vesel şi gimnastic al trezirilor de fiecare zi.

În loc de asta, ai parte de o lungă, nesfârşită, voluptuoasă stare de după-amiază.

Hărmălaia, maneaua şi starea de ştire apar imediat ce treci pe partea cealaltă a podului de piatră. Unde regăsim aceeaşi zarvă irezistibilă pe care o ştim de la Bangkok, de la Angkor şi cu care ne vom întâlni aproape imediat la Phnom Penh, aceeaşi dinamică a străzii mult mai bine codificată decât pare la prima vedere.

Un amănunt important face legătura dintre aversul şi reversul stampei. Podul zis de Fier al oraşului, care apare întrerupt pe toate hărţile. Şi care chiar e impracticabil cu piciorul, de când a fost dinamitat de hoardele lui Pol Pot.

Pricepem uşor de ce, într-o lungă plimbare per pedes. E cea mai convenabilă cale de legătură dintre cele două maluri atât de diferite.

Şi nimeni nu a mai reparat-o, de-atunci încoace, ca şi cum ar fi vorba nu numai de istorice indolenţe, neputinţe şi lipsuri financiare, ci şi de un pact tacit.

***

De când m-am întors, mă tot întreb cum s-ar putea traduce zarva urbană asiatică în sunete. Nu am găsit alt echivalent decât cel al vibraţiei unui foc de hârtie şi vreascuri subţiri.

Dar asta e foarte greu de transcris pe vreo foaie. Ar trebui să fiu Satie. Şi nu sunt.

Contrajurnal indochinez - 17: Battambang, le sabre disparu

Heh. Despre Battambang se pot scrie foarte multe lucruri, în ciuda aparenţelor. Dar se ceruse jurnal de bord. Eu am să dau la schimb un articol de dicţionar confabulatoriu şi sentimental.

Şi o concluzie, speculativă.

***

/ dicţionar ad hoc:

Battambang, populaţie de 145.000 locuitori, prefix telefonic 053. Al doilea oraş ca mărime, pondere şi importanţă al Cambodgiei. Nod de cale ferată fantasmagorică. Gară cu ceas care a stat locului din 1975, la orele opt şi două minute, fără ca nimeni să-l mai întoarcă vreodată.

Psar Nat, adică Piaţa Centrală, ruină vivace a arhitecturii voluntariste de ani Şaizeci. Cubică şi funcţională, are un aer desperecheat de restul clădirilor de pe splaiul stâng, perfect coloniale. Lemn de teck, obloane soporifice şi meşteşuguri înduioşătoare: cioplitori în lemn, fotografi de ocazie unde te poţi prosti să te tragi în poză în chip de apsara cu backpack.

Câteva hoteluri, din care cel mai la îndemână e Royal, unde am avut onoarea să descalec. Nu am putut recupera poza camerei cu un irezistibil aer de Intourist, halită de hachiţele aparatului de fotografiat; dar recepţionera m-a informat cu aerul cel mai firesc de pe lume că citeşte Shakespeare pentru că e frumos, ceea ce le iartă toate păcatele posibile.

La Villa nu poate fi decât hors-concours. Pentru că La Villa e un loc cu totul chintesenţial şi care respiră aproape aberant într-o mahala fermecătoare, dar foarte rive droite. Cu acoperişul de sticlă al grădinii ei de iarnă în mijlocul cocioabelor de paiantă şi bambus, la Villa e suprema insolenţă dandy ce se poate închipui. O poartă în timp şi spaţiu complet neaşteptată - atenţie, chestia asta poate provoca dependenţă!

Trafic rutier aproape inexistent ziua, dar care explodează seara din motive de discotecă, bişniţă şi alte activităţi recreative. Mai deloc ricşe, lucru care surprinde pe foarte multă lume ce se aşteaptă probabil la strigăturile tradiţionale ale birjarilor după clienţi.

Croit pe principiul tablei de şah, cu străzi paralele care se întretaie funcţional, oraşul întreg dă impresia unui splai veşnic şi universal, unei margini de drum şi de lume. Elongaţia stradală te împinge şi pe tine la lene, la fumat tutun pe vreo terasă de birt - Smokin' Pot e... potabil, dar spectacolul culinar de la White Rose -adică de vizavi- e de neînlocuit, din pricina baletului cărucioarelor cu care ţi se aduce şi debarasează comanda. Iar seara, când se aprind beculeţe mii şi stele făclii, vitrina cu pacheţele de primăvară capătă culorile de un fermecător kitsch ale festivităţii involuntare.

Battambang înseamnă în khmeră sabia care dispare; pentru că toponimele au întotdeauna relevanţă, nu se poate imagina un loc mai paşnic pe lumea asta.

Asta nu înseamnă că e cu totul lipsit de nuanţe. Şi chiar de antagonisme subtile.

/ articol de dicţionar

Contrajurnal indochinez - 16: Old Man River

Sosit pe râu la Battambang şi fabulat diferenţele dintre rive droite şi rive gauche.

Dinspre Siem Reap, poţi ajunge la Battambang pe şosea, cu un microbuz de un confort acceptabil al companiei locale Capitol Tours. Este soluţia cea mai simplă, la îndemână şi sigură.

Sau cu o mică ambarcaţiune de pasageri care face legătura dintre cele două oraşe preţ de opt ore, plecând foarte de dimineaţă şi ajungând undeva în jurul orelor cinci, şase, opt...heh, ale serii. De departe, soluţia cea mai dificilă, aleatorie şi poetică.

Preţurile sunt echivalente, intenţia şi rezultatele - total opuse. Prima soluţie implică un drum destul de obositor pe o şosea fracturată, în care ai toate şansele să vezi ceea ce ai mai văzut şi până acum. Şiraguri de biciclete, cu cele mai fantasmagorice atelaje şi încărcături posibile, de la televizoare şi cuşti de păsări şi până la animale vii legate de şea. Maşini, aproape întotdeauna în format pick-up şi tot aproape întotdeauna pline de lume foarte zâmbitoare. Copii care ies de la şcoală, trântori care şed pe şanţ, mamaie care vând diverse chestii de-ale gurii. Case tipice, suite pe stâlpi parcă din ce în ce mai înalţi, ca să previe stricăciunile de inundaţii - m-am întrebat dacă nu cumva lungimea şandramalei de susţinere are legătură cu înlesnirea la pungă a proprietarilor. Tarabe, tejghele, palmieri, praf.

Ochiul nu se poate odihni, mintea nu se poate aduna.

Nu numai din fidelitate ludică aşadar, am refuzat ispita rapidităţii.

***

Alternativa porneşte de pe râul - stung, în khmeră - Siem Reap. Traversează fabuloasa zonă - unii vorbesc despre un sistem hidrografic în toată regula- de la Tonlé Sap, satul plutitor de puşlamale şi pescari de la Chong Kneas, sanctuarul natural şi ornitologic de la Prek Toal. Şi sfârşeşte prin a coti pe un alt curs de apă, râul Sangker, unde la un moment dat monotonia se rupe agale, pentru că am ajuns la destinaţie.

Din punct de vedere ergonomic, chestia asta e grozav de peste mână, pentru că ai la dispoziţie şezutul unei bănci de lemn care la un moment dat începe să te jeneze înfiorător. De ieşit pe punte poţi ieşi fără probleme, dar de urcat pe acoperiş e imposibil. Eşti muiere şi asta poartă ghinion.

Exerciţiul de stoicism are totuşi răsplata considerabilă a peisajului fabulos, imposibil în varianta rutieră. Satul - satele? - pescăresc, cu frontiere aleatorii, ce pare că nu se va mai termina niciodată. Casele cu pereţi de bambus şi verande emoţionante: toată lumea munceşte, cu diferenţa că bătătura e un lan de lotuşi. Viaţa şi agoniseala întreagă a menajului - câteva oale de inox, năvoadele, aşternuturile şi plita tradiţională cu mangal- sunt ţinute la vedere, atârnate pe sfoară sau în vreun cui al bucătăriei improvizate din tindă. Rătăcită, dar cu totul potrivită contextului, o biserică papistăşească văpsită albastru deschis taie calea drumului. E normal, Chong Kneas e locuit în majoritate de anamiţi.

Viaţă lentă, dulce şi aparent lipsită de griji. Şalupa se opreşte des, după ce rămăsese înţepenită într-un grind inoportun la mai puţin de o jumătate de ceas după plecare. Piciorul firav al barcagiului care se opinteşte cu o prăjină ca să puie în mişcare toată şandramaua. Surpriza că povestea asta merge şi că trei oameni ştiu cum şi unde să împungă malul incert pentru ca situaţia să se dreagă. Acupunctură acvatică. Şi foarte mult calm colectiv.

***

Doamna cu basma şi pălărie de pai care se aşează lângă tine. Două sarsanale pline cu peşte - curios lucru, nu miroase urât defel. Haleală învelită cuminte în hârtie de jurnal - o foaie de bananier, hârtia de împachetat a Indochinei, în care se află un fel de colivă de orez cu de de toate, dar sărată. Se numeşte bobor şi e micul dejun tradiţional khmer. Foarte săţios, hrană de plugari şi de preoţi.

The honeymooners, din stânga. Italieni, ea citeşte nepăsătoare o revistă femeiască, ştergându-şi din vreme buza de sus cu un şerveţel. Când şerveţelul se isprăveşte, cere mirelui din ochi altul, de rezervă. În afară de asta, niciun sunet între cei doi, pe toată durata voiajului.

Ornitologistul englez cu binoclu, barbă şi ochelari fumurii. Nu vorbeşte cu nimeni, doar se tocmeşte cu marinarii să-i dea voie să se mute pe acoperiş. Fericit, suie scara de frânghie cu mare grijă de materiale, în căutarea stolului perfect.

În general nimeni dintre albi nu vorbeşte cu nimeni, poate de somn sau poate de lehamitea căldurii, cine mai ştie.

Khmerii. Puşlamaua torse nu care se urcă într-un hamac agăţat în fundul cabinei şi acolo rămâne, până la destinaţie. Pipa de opiu i-ar mai lipsi, în rest e imaginea perfectă a nefăcutului nimic, cu tâlc. Domnul de la primărie care apare la un moment dat, înspre Prek Toal, cu o servietă căpătată la o conferinţă despre politici hidrografice zonale de la Hanoi. Anul este 2004.

***

Imediat ce schimbăm cursul de apă, priveliştea se schimbă aproape imperceptibil. Devine parcă şi mai melancolică şi lină şi dulce.

Deşi te dor încheieturile de toţi dumnezeii, ţi-ai dori să nu se mai isprăvească niciodată.

Ochiul devine şi mai atent la detalii. Ştii ce înseamnă asta: înseamnă că timpul începe din nou să se destrame alene.

O turmă de bivoli placizi, de culoarea fildeşului sub soarele de amiază.

O pagodă - va trebui scris, la un moment dat şi nu prea târziu, ceva separat şi despre asta, dar doar după ce contravizita se va isprăvi.

Schiţa geografică din plimbarea pe Chao Phraya de la Bangkok se desfăşoară acum în toată splendoarea ei lentă, maiestuoasă şi calmă.

Ssst.

***

La un moment dat, ştii că trebuie să ajungi. Opririle sunt mai dese. Doamna cu pălărie şi basma vorbeşte la celular. Era şi vremea, căci după vreun sfert de ceas, două perechi de codiţe împletite strâns o aşteaptă pe mal, făcând cu mâna: ce ne-ai adus?

O mai vedem urcând sprinten cărarea de ţărână bătătorită care se pierde leneş undeva, într-un desiş de palmieri.

Putem începe măcar o nuvelă de la amănuntul ăsta.

Un pod. Două poduri. Case, insistente, de-o parte şi de alta.

Am ajuns în Laos la Battambang.

En avant, toute - nu cu tribulaţia. Ci cu fabulaţia.

Amănunte - 48: Matriarhat

Banteay Srei. Cel mai elegant şi probabil şi cel mai răsfăţat de soartă dintre toate templele de la Angkor.

Proporţii perfecte, restaurare spectaculoasă şi precoce, pentru care s-au croit pe măsură tehnici noi. Rezultatul e extraordinar de vivace - dintre toate, ăsta e locul care are aerul că se află doar într-o foarte scurtă recreaţie.

M-am tot întrebat de ce dumnezeu e ăsta templul preferat al beizadelei. Dincolo de frumuseţea lui specială, cred că e şi din cauza numelui, modern şi apocrif.

Banteay Srei înseamnă cetatea femeilor, excusez du peu.

***

Şi ar mai fi, desigur şi probabil, şi anecdota cu foarte multă vâlvă a furtului de patru panouri cu devate, pe la 1923.

N-a ţinut figura. Însă pe hoţ îl chema Malraux.

Fără niciun fel de ranchiună şi cu ironia antifrastică pe care o ştii de-acasă, khmerii - sau prostia franţuzească- l-au făcut cârciumă. Una foarte bună, se spune - n-am avut chef şi nici timp să o încerc.

PS: Probleme mari cu calculatorul de-acasă. Zdrăngăne de parcă a venit sfârşitul lumii şi se mai şi opreşte când are chef. Evident, supraîncălzire; vara nu ajută deloc. Şi ventilaţie precară.

Până apare cineva să-l dreagă, cred că deocamdată e mai bine să-l trimet niţel la culcare. Mâine, chiul neruşinat.

Amănunte - 47: În care nu ne pasă deloc de Lara Croft

Parcă e un blestem: toată lumea care ajunge la Ta Prohm întreabă neapărat numai şi numai un singur lucru, ca şi cum timpul ar fi stat în loc de la scena de cinema din 1996.

Încă din capătul aleii elegante cu lagerstroemia indica, aici la ei acasă şi de proporţii colosale ceea te pişcă de cord imediat, zvonul se răspândeşte peste creştetele de pullman şi peste zâmbetele ironice ale vânzătorilor de pliante şi nimicuri: the tree... yeah, that movie.... right, haven't seen it yet.... nah, it's not worth it... but still... the tree... Lara...


Da, ştim: Lara Croft. Din păcate, heh.

Ta Prohm, elogiu matern adus tot de nesuferitul de Jayavarman al Şaptelea, e mult mai mult decât butaforie binevoitoare pentru uzul domnişoarei Jolie. Glaize aşa l-a vrut, în orice caz: ca pe un fel de mărturie a stării în care au fost zărite pentru prima dată de privire europeană templele de la Angkor.

Et cela marche.

***

Privirea călătoriei indochineze se desfăşoară aproape întotdeauna pe orizontală. Excepţia apare la Angkor şi Beng Mealea, pentru că trebuie neapărat savurată stupoarea cu care ai impresia imediată că, printr-un moft monstruos al firii, te-ai dat de trei ori peste cap şi ai devenit minuscul.

Rădăcinile au proporţii aviatice şi ziduri groase cât piciorul se fărâmă melancolic fără ca nimeni să poată opri asta de tot. Oricâte eforturi ai face şi oricâţi bani ai investi pentru treaba asta, Ta Prohm nu se va mai însănătoşi niciodată, pentru că nimeni nu se poate măsura cu jungla care înghite tot.

Ta Prohm est un endroit en sursis. Il est donc naturel que la respiration soit, elle aussi, coupée net.

La Vientiane, jungla e o posibilitate apocrifă. La Luang Prabang, un element simbiotic.

Peste tot în Cambodgia, vegetalul îţi lasă însă impresia permanentă că eşti pur şi simplu tolerat.

Domesticire cu bilet de voie. Asta dă de gândit, dar nu e nici timpul şi nici locul să ne afundăm în speculaţii metafizice.

***

Dincolo de toate astea, mintea se poate opri asupra unui amănunt fermecător.

La un moment dat şi la o parte de incinta principală se ghiceşte silueta delicată a unei clădiri de proporţii ceva mai modeste, dar de o duioasă şi desăvârşită armonie a formelor.

Îmi pare rău că nu am fotografii - dar cine caută house of fire, va găsi ceea ce trebuie, de pildă aici.

Nimeni nu ştie cu precizie la ce ar fi putut folosi încăperile astea. Dar există cel puţin două teorii scolastice, dintre care una este încântătoare.

Unii spun că erau remize pentru vestalele tuciurii şi mlădioase care astăzi te fac la portofel cu mare antren, după cum ştim. Cu alte cuvinte, că în astfel de locuri se păstra recuzita ceremonială pentru uzul ritualurilor crude şi complicate ce puneau în scenă focul sacru.

Alţii cred totuşi că e vorba pur şi simplu de refugii pentru pelerini, drumeţi istoviţi şi puşlamale pietonale- Iar asta nu se poate să nu te înduioşeze, fireşte.

Amănunte - 46: Privirea zilei de ieri

Pierre Loti soseşte la Angkor în ziua de sâmbătă, 23 noiembrie 1901. Nu se poate să nu pomeneşti despre vizita asta ratată, în momentul în care te apuci şi reiei propriile bântuieli.

Călătorul ajunge să calce curţile bunului rege Norodom dintr-o Franţă care habar nu prea are de ceea ce se ascunde în fundul sertarului cu delicatese indochinezeşti. Graba asimilării populaţiilor credule, în numele principiilor laice şi republicane, dominaţia economică deja picnită de indolenţe opiacee şi imposibilitatea de a pricepe nişte amănunte esenţiale umplu deja de putregai elanul colonial.

Aşa că, fragila creatură - criaturita, ar zice tovarăşa Villegas, cu vocea ei tabagică de cucoană binevoitoare - care se încumetă să dea nasul cu dihăniile de la Angkor nu prea are de ce să se agaţe mental, spre deosebire de plimbăreţul de astăzi. La ora vizitei, neobositul Maurice Glaize nici măcar nu şi-a dat încă bacalaureatul, aşa că desţelenirea scenografiei pare încă o întreprindere imposibilă.

Asta e un lucru bun pentru dimensiunea siropoasă a impresiei artistice, însă catastrofal pentru o minimă perspectivă didactică.

În clar, Loti calcă locuri despre care habar nu are, nimic. Uneori, lipsa de context duce la lucruri comice.

***

Cu alte cuvinte, Loti se miră şi el cum poate şi cât îl duce mintea. Probabil fix aşa cum s-ar mira de trăznăile pariziene de la Palais des Mirages - o nălucire cu perdele, liane şi oglinzi. Foarte eficientă pentru politica onirică a cameristelor sârguincioase şi domnilor plictisiţi purtând baston.

Au fait, c'est javanais ou bien d'ici?

Pft, quelle importance: c'est tellement, délicieusement, voluptueusement exotique, dites.

Sigur, impresia de rătăcire oarbă prin zeci şi poate chiar sute de universuri paralele şi strict asimetrice, de delir împins până la nevinovăţia detaliilor şi de talmeş-balmeş ornamental rezistă şi astăzi. Şi pentru că timpul e înainte de orice altceva o chestiune de scară a lucrurilor, e destul de lesne să ne închipuim ce hărmălaie trebuie să se fi produs în mintea franţuzului prea iscoditor.

E suficient să înmulţim voltajul zilei de azi de vreo zece ori şi jumătate.

***

Logica nevrotică a spaţiului, în care totul e aşezat înadins - chiar şi dezordinea aparentă - şi unde nimic nu e de prisos - nici măcar floarea care răsare zâmbind din guşa autoritară de makara - îi este cu totul străină. Nu că astăzi am şti mai multe, şi totuşi: deşi amintirile sfârşesc prin a se topi în impresia colosală a unei nesfârşite herghelii de fum, sinapsele încă funcţionează şi simt că fiecare centimetru patrat povesteşte ceva cu tâlc.

Aşa cum pereţii catedralelor medievale ţin prostimii loc de telenovelă, carte de vise şi breviar moral, la fel şi aici. Letopiseţurile nu sunt numai cele din litere şi silabe de pe terasa de la Preah Poan, iar Ramayana de pe culoarele de la Wat nu e numai o fantezie biruitoare şi cosmogonică. Printre şarje de cavalerie şi descăpăţânări, se mai strecoară şi câte un şirag de doamne care păşesc mărunt, ţinând în mână care o oglinjoară şi care vreun şirag de mărgele. Vreunul din războinicii lui Rama e surprins într-o neaşteptată stare de visare, care nu are nimic de împărţit cu bătălia de la Lanka, dar totul cu emoţia unui paznic sau rândaş sau soldat de acum nouă veacuri. Altundeva şi aleatoriu, nişte negustori se tocmesc aspru pe câte o sarcină de vreascuri.

Instrumentalizare extremă, până la confiscarea mitului, şi inocenţa detaliilor cotidiene. O retorică ilustrativă pe care o regăsim peste tot şi care corespunde nevoii de posteritate.

Pentru că privirea zilei de azi e îndeajuns pentru a le face să respire din nou. Iar dacă privirea zilei de ieri se miră, cea de astăzi recunoaşte.

De aceea, trebuie să te întorci. Nu numai pentru că amănuntele de la Angkor nu au început şi nici sfârşit. Însă cine ştie, poate că undeva, în vreun colţ neştiut de nimeni, cineva a povestit chiar povestea ta, fără să te fi cunoscut niciodată.

Amănunte - 45: O şa verzie

E foarte blând şi bun. Şi habar nu am cum dumnezeu îi cheamă pe amândoi, de parcă asta ar mai conta.

Un amănunt care înduioşează e totuşi pielea crăpată de pe grumaz, din cauza insistenţei cu care lectica râcâie în permanenţă spatele gol al elegantului.

Vizitiul a zâmbit - cucoană, o iei razna - eliptic. Elegantul e pachiderm, n-are nicio întristare şi niciun suspin de la chestiile astea.

Amănunte - 44: Prasat Bayon, pe dos de elegant

Cam aşa se vede uşor sinistrul crâng de piatră de la Prasat Bayon şi de pe dosul binevoitor al unui elefant cu şa verde bizantin. Jur că n-am făcut chestia asta special, era singurul atelaj disponibil şi, curios lucru, lumea nu prea se înghesuia la plimbare.

Văzut aşa, Prasat Bayon - unul din cele mai vizitate temple din tot complexul de la Angkor - e mai degrabă un fel de fortăreaţă. Suntem foarte departe de graţia aproape vegetală a pagodelor din Luang Prabang, pentru că peisajul de aici numai liniştea inimii nu ţi-o poate stârni.

Iar la Bayon, capriciul devine supliciu curat şi deraiere arhitectonică: pe toate turnurile citadelei se află două sute şaisprezece capete ale aceluiaşi personaj, privind în cele patru puncte cardinale.

***

Trebuie neapărat crezut că Jayavarman al Şaptelea, fiindcă de el e vorba în propoziţie, era un fel de Kim Ir Sen al zilelor sale. Comparaţia asta, care înadins nu pomeneşte lucruri europene mai apropiate nouă pentru că nu are cum, e destul de fertilă. Acelaşi gust pentru mistificare neruşinată a propriei biografii, în care putem găsi inclusiv bănuielile mai puţin graţioase ale uzurpării de titlu dinastic. Delirul arhitectonic cu centru civic, pentru că Prasat Bayon e parte a unui ansamblu mai întins, Angkor Thom, cu toate dotările şi funcţiile urbane posibile şi imaginabile. Şi acelaşi impuls de a se sfinţi pe picioare fără să întrebe pe nimeni - cel puţin teoretic, feţele care rânjesc de pe muchiile de turn sunt ale unui suav avatar al lui Siddharta: Lokesvara, cel iubitor de flori de lotus.

Nici mai mult, nici mai puţin.

***

Vaierul de cărăuşi siluiţi şi de preoţime timorată răzbate până la tine. E imposibil să nu-l auzi, dimpreună cu impresia că peste locul ăsta a trecut o mare şi inadmisibilă urgie absolutistă de proastă rasă, dar istorică legitimitate.

Dar elegantul cu şa verzie se leagănă docil. Lumea se uită ca la urs, în timp ce desfaci uşurel o banană din ciorchinele indispensabil şi o întinzi rânjind vizitiului cu pălărioară.

Oamenii uită repede. Istoria, ceva mai greu.

Teleologii

Călătoria în Asia nu e niciodată o circumstanţă neutră.

Pentru că taie în două biografiile care i se supun. Înainte de, şi mai ales după - diferenţă şi rest.

Telalii şi dregătorii în voiaj de nevoie nu se adaugă la numărătoare.

Ar putea fi un minunat proiect hibernal. Cu deosebirea fundamentală de ceea ce facem acuma la tejghea ca lucrurile să fie scrise încet şi neapărat pe foaie curată.

Cu un creion bine ascuţit şi o ceaşcă de ceai fumé de-a dreapta.

Nimic altceva pe birou, de-altfel. Am în plan să car în casele din spate pachebotul meu preferat, anume biroul american şi pe măsură al lui Radu T., croit la New York pe la 1925.

Ar fi foarte frumos dacă în ziua aia ar ninge.

Atât de frumos că doar ipoteza m-a trezit din somn cu un fel de puseu de spaimă bună.

PS: Mă fascinează în continuare două reacţii persistente. Cei care nu mă cred întoarsă nici când le răspund la telefon. Şi cei care au crezut nevinovat că am fost cu treabă.

Amănunte - 43: Furtişag

Comandat, la Butterflies deci, nişte frigărui khmere pe cotor de trestie de zahăr.

Orezul este evident, imposibil de evitat.

Sosul e veşnicul şi atotputernicul prahoc. Nu se vede în poză, dar eu încă îl miros şi acum - peşte fermentat şi sublimat, în toată splendoarea.


Ambele, colosale.

Cu intruziunea de rigoare, să fie primit.

PS: Mâine dimineaţă, trei temple alese pe sprânceană. Şi gata cu Siem Reap şi Angkor, e timpul să luăm un longboat fără niciun dispozitiv de siguranţă şi să ajungem la Battambang.

Acolo, avem întâlnire cu domnul OK - se pronunţă americăneşte, cu australianul Brett, cu şeful de gară de nicăieri, cu un trem de bambus - ndong ndong ndong, heh. Şi cu vreo patru javre mici, care deschid cartea de ghicit la Ek Phnom.

Oh, Battambang, de când aşteptam să te povestesc onorabil!

Amănunte - 42: O vedută

Totuşi, ca să fiu dreaptă, poftim o vedută de pe cheiul Pokambor pe care l-am bombănit atâta azi după-amiază.

Foarte colonială şi foarte Indochina, nu ştiu cum.

Şi foarte puţin aglomerată, ceea ce - credeţi-mă - pentru Cambodgia e lucru mare.

După colţ, adică imediat în stânga pozei şi ieşind din cadru e un bloc nou cu administrator şi apartamente goale puşcă. Iar lângă el, birtul Butterflies care sprijină nişte orfelinate. Au o grădină minunată, cu balansoare foarte gringo, un macac recalcitrant pe care îl cheamă Grumpy Ol' Joe - imediat arătăm cum ne haleşte din farfurie cu neruşinare - şi o plasă deasă de sârmă pentru fluturii care teoretic se egzistă peste tot.

How romantic, heh.

Când am ajuns eu însă, nu mai era niciunul disponibil.

Oh madame, se scuză stacojiu chelnerul, cu un zâmbet fermecător. Butterflies are on a sick leave today.

Amănunte - 41: La Sindicate

Cam aşa arată camera de la Shadow of Angkor II.

Foarte curată - nimic de zis - dar definitiv nu. Aşa-i că arată ca la sindicate, pe vremuri?

Îi lipseşte ceva.

Am iertat-o de toate păcatele însă, dintr-o singură raţiune fără nicio logică.

Terasa, unde peste psalmii citiţi cu oftaturi se auzea cu mare insistenţă şi cu aer de muezin maneaua aia khmeră de niţel mai jos.

De la garajul din dosul hotelului, precis. Iar combinaţia de sunete e letală - mi-a plăcut.

O idee

Ca să poţi înfrunta cumsecade Calcutta, Rangoon sau Tanger trebuie niţel antrenament. Nu e acelaşi lucru cu o dimineaţă lenevoasă pe Quai de Conti, au hasard.

Vine vara, ce facem cu ea?

O idee bună ar fi să mergi şi să vezi lucrurile de lângă tine, de care nu te-ai interesat absolut niciodată.

Principiul croit ad hoc de mintea proprie ar fi cam aşa:

Se dă un loc obscur de pe harta Principatelor, pe care nu le cunoşti deloc onorabil, de-altfel.

O pereche de zaruri - ştiu, ştiu că e fumată: dar trebuia niţel hazard.

Mă gândesc să pornesc la drum în cadenţă strânsă de fiecare week-end de la întâi august. Până atunci, mai am multe de rezolvat şi probabil şi nişte deplasări.

Primele mele două propuneri, din care zarul o va alege precis pe cea mai bună sunt:

Sulina (sumă pară)

Caracal (sumă impară).

Nu râdeţi, că nu aveţi de ce. Întotdeauna am vrut să aflu curat dacă puşcăria chiar e pe strada Libertăţii, în oraşul ăla.

Însă fie vorba între noi, dă doamne să fie Sulina.

Rendez-vous le quatorze juillet pour le tirage au sort.

Amănunte - 40 ter: Untamed

Pentru că nu rezist, poftim - nu neapărat ca bonus - priveliştea răsăritului pe drumul înspre Beng Mealea.

Ceasul e probabil patru şi un sfert.

E o bună ilustrare calmă a ideii de năpraznic.

Cel puţin în efecte.

Amănunte - 40 bis: Ἐπιφάνεια

Admirat un răsărit şi un apus la Angkor Wat.

Pe îndelete, între o dimineaţă la Beng Mealea şi o întorsătură bruscă din drum cu sentiment şi panaş împlinit, se cuvenea o vizită de amurg la Angkor.

Ceea ce afli, dincolo de emoţia sinestezică indispensabilă circumstanţei este că lucrurile încep, încetul cu încetul, să capete sens.

Angkorul le adună pe toate cele răsfirate în podul palmei sale de laterită. Nu degeaba ai plecat fără să pui nimic în cumpănă şi fără să te mai uiţi în urmă. După cum nu degeaba ţi-a fost dat să te bucuri de momentul de cristalizare cvasi-amoroasă de la Pak Ou. Când ai priceput cât de multe lucruri deodată înseamnă pentru tine pământul roşietic şi setos pe care îl calci.

Surpriza e cu atât mai mare cu cât nu existau - după cum bine ştim - proiecţii, tânjeli, îndemânări bine cultivate.

Faci poza. Te întorci pe călcâie ca să auzi cum te strigă cineva, la capătul lumii, unde nu mai are cine să te strige pe stradă:

Madame Braziiiil!

Heh. Ce vă spuneam eu?

PS: Baterii pentru momentul de virulent apus nu am mai avut. Dar asta e o poză tare dragă, pentru lumina de sifon neşters şi sminteală patentă a amurgurilor. De-acolo.

Intermezzo

Din siesta caselor din faţă - tablă, cercevea extimă şi pisoi insistent - m-a trezit ploaia.

Şapte şi douăzeci, lumină ca-n palmă. Plouă neruşinat.

Totul foarte simplu, solemn, solar.

***

Auzul peste umăr al străzii, imposibil în casele din spate, cu ochiul balconului întors înspre placidele remize ale zilei de ieri.

Dimineaţă - zaveră cu jandarmi. Resturile de acoperiş al fostului cămin de fete de la ASE au ars cu totul peste noapte. Un decor numai bun pentru Mrs. Havisham.

Rămâne năluca, azi dezafectată cu tulumba, unui vicleim naiv - bişniţă, demixtare, restanţe - jucat seară de seară dindărătul geamurilor de sticlă mată. Cel din stânga extremă, cu o crăpătură relaxată şi constantă, de la 1985 şi până în prezent.

Amănunte - 40: Dimineaţa câştigată

Admirat un răsărit şi un apus la Angkor Wat.

Înadins nu trebuie aleasă o privelişte mai convenţională, de-altfel atârnată cu entuziasm la vremea ei pe răboj.

Ca peste tot în Indochina, ochiul nedeprins se plimbă agale, peste panorama care se desface brusc la picioarele tale. Economia şi destinul peizajului sunt complet diferite de cele ştiute, îmblânzite deja cu sentiment de-al casei.

Un peizaj european este, înainte de toate, extrem previzibil. Foarte rar, poţi distinge şi altceva în spatele unor farmece bine aliniate drumului, unor codri cu bilet de voie sau unui lac măsurat cu stânjeneala ruletei.

Doar două exemple, pentru a nu plictisi: terasa Almudenei de la Madrid într-adevăr e cu totul spectaculoasă. Aşteptarea maritimă dinspre loggia care dă spre nicăieri nu poate fi contrariată decât de vreo bătătură nepotrivită. În răspăr, piazza del Campo sieneză atrage valul răzleţ înspre faleza cu orologiu a lui Palazzo Publico.

Trecut prin filtrul propriei minţi, peizajul european nu poate exista fără tine.

***

În Asia, şi în special la Angkor, Battambang - j'y viens, sans me hâter - şi Vientiane, se întâmplă fix pe dos. Realitatea lucrurilor e atât de copleşitoare, încât publicul nu mai are absolut nicio importanţă posibilă pentru stabilirea unui echilibru cosmic.

Dar hai să nu mai batem câmpii. Cu alte cuvinte, mai limpezi poate: la Angkor şi Vientiane nu tu eşti cel care priveşte peizajul.

Peizajul se uită la tine.

De aceea, nu poate fi privit - ai dreptate. Ci numai admirat.

Mirari, infinitivul latinescului miror. Sigur că da: iazul de la Angkor este oglinda lumii, nu-i aşa?

Mirari, miror. Mirata sum, ce să mai.

O lumină serafică, o dimineaţă câştigată.

Dimineaţa tuturor versurilor şi universurilor acestora, dacă ne gândim bine.

Amănunte - 39: O cavalcadă mezza voce

Pentru că hatârul următor e despre răsărit şi apus de soare, poate că se cuvine şi o prolegomenă foarte scurtă.

Siem Reap e un oraş-debara, am mai scris asta, lovit de congestia cerebrală a turismului de masă.

Asta nu înseamnă totuşi că trei zile acolo sunt un supliciu. Cu condiţia să le iei cu humor şi să te bucuri de ceea ce se poate vedea ca prin vis, la ore mai dubioase, cu sentimentul că te uiţi pe gaura cheii.

Iată de pildă priveliştea fugace a îngrozitorului - în cheie diurnă - chei Pokambor, care lungeşte albia râului Stung Treng, redus aici la faţeta de simplu reper de orientare. Într-adevăr, la orele prânzului, veduta e absolut lipsită de interes narativ. Balustradele sunt noi, băncile plictisite.

Grădinile regale somnolează. Iar miticul Grand Hôtel des Ruines se uită la lume, prin arşiţa de amiază, cu un fel de blefarită resemnată şi care-i face rău călătorului subţire.

***

Surprinzător, dimineaţa - să fie fericirea cu anticipaţie a întâlnirii cu Angkorul? - până şi detaliul ăsta indiferent capătă un soi de solemnitate melancolică aproape petersburgheză.

Nu prea e însă timp de mare filosofie. Deşi e de-abia cinci fără un sfert dimineaţa, oraşul începe să se trezească, în genul ăsta de sunete:



Pardi Messire, on dirait les Violettes impériales de Scotto.

Not Angkor's beat, however charming.

Amănunte - 38:Rainha da noite

Gustat două fructe indochineze: durian şi pitaya.

Despre durian, am povestit pe loc. O surpriză extraordinară, un gust extravagant, baroc şi fragil, pentru că imposibil în varianta exportabilă a magiunului solid. Pe încercatelea, deşi cumpărat de pe stradă, nu de la aeroport, durianul îmblânzit de pasteurizare nu mai reţine decât mirosul de şosete expirate. Nu şi gustul de rai nemernic, atât de numai şi numai al lui.

Pitaya, aşadar. Mult ai mai bombănit, teribil ai mai aşteptat. Poftim, aşadar - dar să ştii că o să fie nevoie de un briceag iscusit, care să taie repede şi dintr-o mişcare fină a încheieturii noduroase a mâinii drepte coaja ţepoasă şi lustruită de culoare roşietică.

O găsiţi în toate ierbarele mai de soi: inutilă deci, planşa didactică.

***

I se mai spune şi Hylocereus undatus, dragonfruit, poire de chardon. Sau în fine, pitaya - aşa cum o ştie mai toată Indochina.

E posibil însă ca porecla mai crocantă să ne vie din Brazilia, fireşte. Rainha da noite - de multe ori, o întâlnim în pieţele Orientului fie la răsăritul soarelui, fie la apus.

O găseşti destul de rar la Bangkok, şi cel mai la îndemână sub avatarii îmblânziţi ai shakeului matinal.

Din lene, din nepricepere şi din zăpăceală, am lăsat să se întâmple hatârul ăsta în două tranşe. Prima, la Vientiane, într-unul din acele şoproane care miros a praf bun, aspirină tocată şi plită încinsă de pe rue Samsenthai.

Nu se pune, a mârâit exigent - şi eficace - cutia poştală câteva ore mai devale.

Şi trebuie să recunosc - iniţial, nu m-a dat pe spate defel. Eram, pesemne, mult prea ocupată cu piesa de artilerie sol-sol din stânga pozei, o banală baguette colonială, cu zarzavaturi proaspetissime şi alimente de raţie de război.

Fenomenală.

***

Mântuirea a venit furtiv, în piaţa de de toate din Siem Reap. Psar Chaa o cheamă, şi seamănă al dracului de bine cu bâlciul de la Ciolpani. Recunoştinţa pentru tarabă este fără margini, ca şi pentru baba cu pricina, admirabilă şi cabotină în demonstraţii chirurgicale.

Face cu ochiul, îndesând repede-repede cele două hemisfere tăiate cu japca în podul palmei, fără niciun alt detaliu de infrastructură ajutătoare - şerveţel, gen.

Haleşti pe loc şi la varice, privind cu duioşie o altă babă care vindea găini în prizonierat.

***

Trăgând linie, experiment pervers şi regresiv. Pervers, pentru că iniţial puhoiul de seminţe care asediază le palais - heh, vezi, zău trebuia să le scriu franţuzeşte - îţi lasă senzaţia frustrantă a unui fel de kiwi pentru scopiţi. Înspre gâtlej însă, pe măsură ce papilele gustative îşi revin din hărmălaie, fireşte, te pomeneşti cu un iz atât de obscen, încât îţi vine să te urci pe toţi pereţii.

Povestitorii academici mint ori sunt eu un caz izolat de halucinaţie gustativă. Ni se vorbeşte despre un părelnic gust de pere şi gutui - nu pot să le sufăr, pe amândouă. Eu însă am citit revent şi caisă. Şi încă un ceva, neştiut - imposibil să-mi dau seama ce anume.

Fericiri. Singura problemă e că nu se egzistă niciun perete disponibil.

Şi regresii, pentru că din prea mare lirism îţi dai seama că zerul ţi se prelinge neruşinat pe bărbie, de ruşine estetică şi socială.

Baba zâmbeşte. Înghiţi - humph - şi zâmbeşti şi tu ca toanta fraternă, ştergând cu dosul palmei prisosul de vitamine.

Ca pe vremuri, în Ţigănie. Uite-aşa.

***

Rainha da noite. Aşa să-i rămâie deci, pecetia: o fructă ca o cucoană care bombăne. Şi în care e foarte puţin Mozart. Pentru că e plebee, mai degrabă Bartók.

Sau şi mai bine de-atât, Puceanca.

A şaizecişinoua scrisoare ter de la Ulan Bator: ...et la source d'imitation

Motto:

"- Ayatollah, would you be so kind and tell us how you feel about being back in Iran?

- Nothing. I don't feel anything."

(Khomeini to Peter Jennings, February 1st, 1979)

De la Z., către P., la Versailles

Nu de prisos pomenisem, vorbind despre Duras, neplăcutul sindrom cu picioare reci, epidermă uscată şi nelinişti metafizice, numit în cheia convenţiei clinice hipertiroidie retorică.

Căci în general Asia - şi în special incertele fâşii de limes care sunt Persia sau Indochina - ridică o problemă de metabolism al percepţiei. Sentimental sau nu, racordul ulterior e fragil, aleatoriu şi supus deseori ţintei greşite. Asimilarea, adjudecarea şi detaşarea de care are neapărată nevoie scriitura clară nu pot veni decât după vreo câteva insistenţe zdravene ale tropăielii sistematice şi o disciplinată încăpăţânare a memoriei. Iar dacă mai adăugăm la asta efectul neplăcut şi paralizant al mizerabilelor contrarietăţi cotidiene - un telefon care sună prea insistent, o veste administrativă proastă, boala cuiva apropiat - obţinem pauze lungi ad rumegandum et refugio, care pot nemulţumi sau mai rău, înfuria.

Cei doi conjuraţi ai distileriei de la Neauphle nu cred să împartă astfel de probleme, care ar ţine mai degrabă de vectorul contrar. Ce se scrie greceşte cu ajutorul unui prefix uşor ridicul, şi cu un irezistibil iz de bestiariu.

Hipo -. Culoare, verde bolnăvicios. Gust, fad. Consistenţă, neted-umedă.

***

Duras, Khomeini. Doi ayatollahi aparent opuşi, cu angoase retorice gemene.

Teoretic, Khomeini ar fugi ca dracul de tămâie de scenele - nici măcar toride, ci doar de langoare călâie - descrise de ea. În secret, probabil că ar putea totuşi tânji cu gândul că astfel de lucruri sunt cu putinţă - ghiaurii neruşinaţi ştiu că sub anteriul aspru zace foarte multă ipocrizie.

Tot teoretic, Duras ar fi prima care s-ar cocoţa civic pe meterezele primitoare ale tribunei de presă, scrisorii deschise, petiţiei cu sute de semnături canonice şi indignate. Cu imprecaţia peste ticăloşie călcând, s-ar sugruma în triluri măiestre - ei, şi? De fapt, ideea unei dictaturi postmoderne, cu săli de cinematograf în care lumea ar veni să vază numai şi numai India Song şi ziare care i-ar descrie frământările sau angoasele cu lexicul potrivit lui Djugaşvili nu i-ar displace defel.

Foarte, foarte trist. În cheie logomahică.

***

Logomahia lui Khomeini e uşor mai complicată, căci Coranul poate fi o nesfârşită cauză de nelinişti interogative. Consecinţele, aplicaţiile şi corolarele sunt foarte practice, iar certurile scolastice privitoare la lungimea poalelor femeieşti se transcriu uneori foarte repede în reguli vitale a sute şi mii de persoane.

Nu se poate să nu te pasioneze una ca asta. Pentru turbanul cel auster a cărui mare dramă este că nu se numeşte probabil Averroes, căutarea unui sens duce la hipertrofierea viziunii. Khomeini simte enorm şi vede monstruos. O moschee plină nu e destul - ca şi Guevara, are să facă o mie de Vietnamuri dacă unul nu e suficient Revelaţiei.

Reacţia, la sosirea pe aeroportul din Teheran după nişte ani de prigoană molatecă, e nedumeritoare şi previzibilă.

E reacţia unui înfrânt de propriile vorbe, ce să fie mai mult de-atât?

Poate de aceea, putem regreta lipsa întâmplării convergente din cele două biografii paralele despre care vorbirăm.

Ar fi avut ce să-şi spună. Iară eu le-aş fi întins câte un careu de cuvinte încrucişate - se pare că limpezesc mintea.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a şasea zi a lunii lui Tir

PS: Întotdeauna m-am întrebat cum dumnezeu aş arăta în poza înfofolită absolut necesară vizei persane. Fiţi sigur că dacă am să aflu, o atârn imediat la tejghea.

Merită, heh.

A şaizecişinoua scrisoare bis de la Ulan Bator: La pute de la côte normande

Motto:

"Mon histoire, elle est pulvérisée chaque jour, à chaque seconde de chaque jour, par le présent de la vie et je n'ai aucune possibilité d'apercevoir clairement ce que l'on appelle ainsi: sa vie."

(Marguerite Duras, La vie matérielle)

De la Z., către P., la Versailles

Oh, domnule - iată o frază foarte indochineză, poate cea mai lucid apăsată dintre toate, aruncată aproape la nimereală într-un colţ al foii de hârtie cu care Duras s-a războit o viaţă întreagă.

Nu e puţin spus. Cucoana asta trăieşte drame multiple. Unele se ştiu cu vârf şi îndesat, pentru că se citesc destul de lesne printre rândurile tocate mărunt ale romanelor, scenariilor cinematografice şi chiar textelor de circumstanţă. Cum este, de pildă, acel bizar, paranoic şi foarte pueril eşafodaj jurnalistic legat de afacerea judiciară Villemin - un infanticid rural cu accente Mauriac. Şi un colosal prilej de delir retoric, pe prima pagină a foii de la Libération: cu judecata încă nedezghiocată cum trebuie, Duras îşi permite să ştie ea mai bine decât restul lumii şi să condamne cu seninătate mama victimei.

Sublime, forcément sublime, heh.

Şi dacă adevărata şi sfâşăietoarea problemă a domnişoarei Donnadieu nu e legată neapărat de mumă-sa cea abuzivă, nici de moartea sfinţită de absurd a mezinului solidar, nici de chinezul cel cinic şi laconic din Cholon şi nici măcar de băutura care o mistuie la foc mic?

Au trebuit opt mii de kilometri ca să încep să pricep şi eu că, dincolo de toate astea punctul nevralgic e cu siguranţă în cu totul altă parte.

***

Dincolo - haidem, domnule, iată o bârfă fără nicio acoperire - de ciuda eternă de a nu se numi Françoise Sagan, problema fundamentală la Duras e un curios soi de hipertiroidie retorică.

A scrie pe foaie aşa cum ai miorlăi pe stradă, fără ruşine şi fără de filtru. Deseori în dispreţul celei mai elementare logici cognitive, ceea ce e niţel mai mult şi mai îngrijorător decât simpla destructurare a discursului narativ. Tot aşa, o putem găsi fără multă tocmeală extrem de fermecătoare, pentru că de fapt cea care vorbeşte e şi o mare escroacă sentimentală. Care are neruşinarea de a povesti despre posibilitatea maritimă a sexului trei rânduri după ce îşi suflase nasul în plină uliţă. Şi fără nicio legătură aparentă cu tot restul, în firescul insolent de care numai ţigăncile, nebunii şi curvele sunt în stare.

Şi uite-aşa ne fură, domnule, la cântar. Iar secretul cel mai teribil este că nici ea nu ştie cu precizie unde vrea să ajungă. De aceea, e probabil natural să citim printre rânduri nu neapărat - sau nu numai - dureri freudiene, ci şi ecourile unei colosale logomahii a naratoarei cu sine însăşi.

Atunci când Duras scrie, de pildă, că ştie cu precizie unde se află Asia Parisului, minte cu neruşinare şi-şi face curaj.

Eu cred că habar nu are, pentru că eu cred că nici măcar nu a mai ieşit niciodată din dormitorul internatului Chasseloup-Laubat de la Saigon.

Scriind aşa cum îi vine la gură, muceniţa Marguerite mărturiseşte poate inconştient eterna problemă a îndrăgostitului de Indochina: cum să împaci carnea vorbelor cu eterul stării din spatele mâinii?

La o ananghie similară a dat Kapuściński bir cu fugiţii, ne aducem bine aminte.

***

Marguerite D. nu poate să o şteargă englezeşte din propria matrice mentală, din păcate. Însă e probabil pedepsită să şadă, ca toţi repetenţii recalcitranţi, pe coridorul umed şi întunecos al borborigmei sentimentale.

De aceea, L'Amant nu e o carte a înfrângerii cuprinse într-un episod biografic, căci nu chinezul o chinuie pe autoare. Vorbele o chinuie, şuvoiul de vorbe nechemat într-un context cultural care se potriveşte eleganţei epigramatice, nu vomei confesive.

Şi Marguerite se supără pe subiect, deşi pretinde că se face dunăre pe bietul regizor tocmit cu ziua. Şi Marguerite rescrie, harşti, toată povestea care se cheamă acuma L'Amant de la Chine du Nord.

E infinit mai proastă - pentru că mai nesinceră - decât prima.

KO.

Indochina, 1 - Marguerite D., 0.

***

Khomeini. Eh, cu el lucrurile stau aparent altfel.

Oare?

Asta merită o scrisoare cu ter, domnule.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a şasea zi a lunii lui Tir

PS: Allons donc, toată lumea ştie că Indochina Parisului e la Trocadéro.

A şaizecişinoua scrisoare de la Ulan Bator: Les conjurés de la distillerie...

Motto:

"Ce n'est pas la peine d'aller à Calcutta, à Melbourne ou à Vancouver, tout est dans les Yvelines, à Neauphle. Tout est partout. Tout est à Trouville (...). L'Asie aussi, à s'y méprendre, je sais où elle est à Paris."

(Marguerite Duras, Les yeux verts)

De la Z., către P., la Versailles

Neauphle le Château e aparent unul din acele locuri somnolente şi mulţumite de propriul destin care creionează fără glorie, dar cu stăruinţă, frontierele cele mai de miazănoapte ale Parisului. Câteva sute stabile de locuitori, o biserică de naiv orgoliu şi apocrif Ev Mediu restaurată - sau mai degrabă, cârpită - zdravăn la un moment dat, în industriosul secol nouăsprezece. Şi distileriile tejghelei care produce, de suficientă vreme pentru ca asta să nu mai aibă nicio urmă de ilicit, un lichior dulceag cu iz deopotrivă citric şi leşios - Grand Marnier.

Deşi se scrie mai înainte de orice altceva drept un remarcabil exerciţiu de supravieţuire, satul sau oraşul - numai dumnezeul birocraţilor ar mai şti să răspundă unei asemenea dileme - suferă totuşi de acea melancolie jilavă a pierzătorilor cuminţi. E ca în basmele anume croite pentru a adormi guvernante: un ochi pare să jelească pe muteşte Vechiul Regim, iară celălalt are acea vitalitate de un ludic suspect a banilor bine îndesaţi sub saltea.

Ochiul ce jeleşte pare să se întredeschidă duminica, la ora prânzie a slujbelor din capela călcată de vreo câteva babe cu frică de dumnezeu şi de vreo două sau trei familii tradiţionaliste. Le recunoşti de departe pe primele după acel amestec înduioşător şi recalcitrant de naftalină, urină de cotoi şi pulbere de cometă. Iar pe cei din urmă, cu siguranţă după cărarea pe mijloc unsă vigilent de scuipatul matern botezat cu briantină, pantalonii şi rochiţele cu delicate imprimeuri Liberty care se plimbă nonşalant de la primogenit la mezin şi aerul de autoflagelare în totul resemnată, ce se străduie să traducă din toate puterile acea idee a virtuţii pentru care zilele de harţi sunt totuşi o intolerabilă concesie adusă Jivinei universale.

Ochiul cel vivace are criteriu, sistem şi ambiţii. Dacă nu senatoriale, atunci măcar cenzitare. Argintărie nu îndeajuns de veche prin dulapurile mortuare cu ţeste de sfinx astmatic - ah, stilul ăla Empire atât de naiv şi de siluit, în provincia magna a ţării Franţa. Şi orare fixe, insuportabil de bine aşezate în cadenţa oarbă a zilelor.

Ei bine, domnule Dumneata, este cu atât mai mare mirarea să ştii că la un moment dat şi la Neauphle au putut respira juxtapus două personaje nu chiar atât de diferite pe cât par.

Chiar mă întrebam insistent, în răstimpul unei cafele pe rue Sakkarine, cu ochii ţintă la clădirea şcolii elementare laice şi republicane din vremurile coloniilor în care tare mi-ar fi plăcut să bem o cafea la şopron: truc possible?

***

Se dau doi locatari, cu chirie. Amândoi stau, chipurile provizoriu, în acele apartamente absolut sinistre zise de raport, nu foarte departe de biuroul poştal. Singurul eveniment planetar e demisia unei ţevi a sălii de baie; dar şi-aşa, suspansul e meschin, căci putem presupune că instalatorul portughez e om de treabă şi harnic, ce nu se dă în lături de la intervenţia salvatoare în plină după-amiază de duminică.

Ea le cam are cu băutura, chiar zdravăn dacă stăm să ne gândim. Lentilele groase ale ochelarilor par asediate de rama pestriţă şi sobră de bagà, şi trebuie să recunoaştem cinstit că se îmbracă la fir-ar norocul, pentru că nu are niciun gust şi nicio aplecare înspre aşa ceva. Nu-şi scoate niciodată inelul cu diamante de la degetul mic, nici atunci când spală vase, întotdeauna cu mâna. Călătoreşte la Trouville cam de două ori pe vară, unde cere de fiecare dată aceeaşi cameră cu vedere spre nicăieri de la Hôtel des Roches Noires. Pe toată durata şederii, perdelele nu se desfac niciodată; iar clienta fumează ca un turc, e mai tot timpul beată cui şi, par renfort de potage, are patima plimbărilor nocturne îndelungate, cu o hărăbaie veche şi peticită condusă incert.

El are o figură de aramă şi sânge închegat. La prima vedere şi nesocotind nesăbuit turbanul şi anteriele cernite, l-am putea crede unul din acei moş Crăciun tocmiţi cu ziua la vreme de praznic, a căror mască se autodistruge cu de la sine putere la sfârşitul programului. Calcă ţeapăn şi preocupat şi rareori se arată singur: pentru cineva ca dânsul există întotdeauna o umbră îndatoritoare şi plină de recunoştinţă, oricând dispusă să soarbă vorace cioburile de parabolă pe care le împarte cu mare parcimonie şi absolută premeditare. Căci omul nostru vorbeşte rar şi niciodată franţuzeşte. De-altfel, Neauphle e doar o convenţie - scena s-ar putea duplica întocmai la Geneva, la Stockholm sau în orice alt loc nu chiar atât de naiv pe cât pare de primitor proscrişilor de pretutindeni.

***

Marguerite, Germaine, Marie Donnadieu. Căsătorită Antelme, morganatică Mascolo, zisă şi Duras. Şi chiar şi Durasoir, pentru neprietenii maliţioşi.

Şi Ruhollah Musavi Khomeini. Ayatollah şi seid al dulcii Persii cu nume de piersică şi puf de păcat.

Respirând juxtapuşi la Neauphle le Château - autant dire, nulle part - undeva pe la sfârşitul anilor şaptezeci ai ultimului secol.

Ştiind asta, sigur că te întrebi, în timp ce soarele după-amiezii cerne stins pulbere de aur şi melancolii de ceai peste zidurile decente şi leproase ale şcolii coloniale din Luang Prabang: truc possible?

Se seraient-ils simplement croisés, ne serait-ce qu'une seule fois? Et où et comment et quand? Se sont-ils salués seulement, avec cette froideur entendue des gens qui viennent de trop loin pour pouvoir s'entendre?

Et ce fut où? Chez cette dame bouchère bigote qui ne dit mot ou chez le buraliste qui en place toujours une de travers?

***

Scrisă cu tuş pe maculatorul cu coperţi de vinilin negru, întrebarea râcâie al naibii de vreo două luni încoace.

O crezusem uitată. Mi-am reamintit de ea aseară, înainte de a adormi.

Sigur, demersul e perfect retoric. Şi chiar indiferent, din punctul de vedere sec al Istoriei majuscule.

Nu e mai puţin adevărat însă că Duras şi Khomeini nu sunt chiar ceea ce par: două entităţi antitetice venite dinspre Soare-Răsare.

Sunt conjuraţii orientali din poala primitoare a distileriei. Care o fericeşte de ruşine tainică pe prima şi aţâţă dispreţul uscat al celui de-al doilea.

Am de gând să explic pe îndelete asta diseară. Acum, mă grăbesc înspre o cafea.

Z.
De la Ulan Bator, în cea de-a cincea zi a lunii lui Tir

Amănunte - 37: As a Maiden Plays With a Glove

Citit The Ballad of East and West de faţă la Angkor Wat.

E rândul ca dumneata să împlineşti acum un hatâr insignifiant - măreşte poza. E fix ce trebuie şi unde trebuie. Şi când trebuie, anume la răsăritul soarelui.

Cred că e momentul potrivit pentru balada asta de grăniceri, haiduci şi profund omagiu unor lucruri importante.

Tipărite cu grijă la Helsinki, foile au fost cărate sârguincios prin trei ţări şi două continente înainte să ajungă unde poruncisei.

Sunt strofe cu ritm ciudat urechii franţuzite, cu opinteli capricioase şi pauze de respiraţie atunci când te aştepţi mai puţin. Au trebuit citite cu grijă înainte şi de vreo câteva ori: pe cât e povestea matrozului de la Mandalay de volubilă cordului, pe atâta astalaltă poate părea de-a dreptul absurdă, neclară şi indiferentă minţii feminine.

Dar momentul e important, ca toate hatârurile. Aşa că te postezi pe cât se poate de comod în coasta unei balustrade şi desfaci uşor maculatorul cu coperţi de muşama neagră, în care deja s-au strâns tone de hârtii, bonuri şi chitanţe.

Nu te înduri să le arunci. În special pe cele scrise hieroglific - au nu numai valoare sentimentală, ci şi o frumuseţe grafică în totul aparte.

***

Trei paşi mai în spate, şiragul de băeţi drapaţi bleu-marine taie bilete cu mare voioşie. Deja, primele pâlcuri farang încep să toace aleea care pare că se lungeşte la nesfârşit.

Înspre Angkor nu treci doar un iaz. Ci vreo câteva ere geologice.

Şi e normal, cu totul normal, ca în momentul în care traversezi primele şiruri de bolţi să-ţi înclini creştetul, a contaminare supusă.

Ceea ce am şi făcut.

Je vous salue, Angkor pleine de grâce, le Caprice est avec vous.

***

Qui fait vivre quoi exactement dans cette histoire?

Est-ce le vers qui réveille les murs, ou bien l'inverse?

Quoi qu'il en soit, le cortège est en marche.

On n'y rentre plus seul. On y emporte son passé.

***

Din voia dumitale şi a domnului Kipling, multe amănunte de ieri se văd redeşteptate.

Pentru că povestea a priori simplă a întâlnirii dintre egali asimetrici reuşeşte să îi vieze pe Colonelul englez din Indii, şi pe blestematul de Jianu şi pe boierul pofticios de unde se agaţă harta în cui. Pe Dragomirescul de la Plevna, cu Virtutea lui Militară aruncată acru de noră-sa, Matilda, care ura vechiturile, puşlamalele şi spirtierele improvizate.

Şi chiar şi pe timidul Manole, care nu a putut uita niciodată privirea neamţului căsăpit de nevoie cu baioneta undeva, la Mărăşti sau Oituz.

În dimineaţa aia, capriciul dumitale m-a făcut să plâng pe furiş.

N-am să te iert niciodată pentru asta, ceea ce este redutabil.

E de bine, ce credeai?

Later edit: Anulat - did I mention it before?- cumpărătura cursului ăla nepotrivit de thai, dacă tot ai bombănit. Probabil că e mai bine să reiau bazele deja ştiute.

Amănunte - 36: Semnătura unei năluci

A doua zi, în amurg, cineva vine de-ţi taie calea în parcarea de ricşe din faţa dihăniilor de la Angkor Wat.

Raksmey, fireşte. Madame Braziiil, rage nevinovat de la vreo duzină de paşi zdraveni, ca să fie sigură că o aştepţi.

I have a letter for you.

A letter?

From us three. We are the sales' ladies.

Îţi întinde foaia şi o rupe la fugă, nu înainte să-ţi arunce peste umăr un zâmbet. În faţa ochilor minţii tale mai joacă doar o singură vorbă, deja spusă de prea multe ori, ştiu.

Fermecător, domnule, asta este.

Fermecător e o vorbă vert Nil, pe gustul Seraiului. Aşa să ştii.

***

Hello, zice biletul pe care îl citeşti în ricşă, după ce l-ai rugat pe domnul Souphom să mai aştepte niţel şi să nu calce pe acceleraţie prea tare, cum are obiceiul.

Very nice to meet you Thank you for your coming see Angkor wat (sic)

I wish you good luck with your job and all your family

I give you flower for souvenir

I hope you like my flower

I like your smile

I'm very happe (sic) to meet you

I hope to see you again

From Raksmey

***

Nu ştii, şi de-altfel e de-a dreptul indecent să-ţi pese câte bilete din astea scriu cele trei năroade pe zi.

Recunoşti curat că te-a pişcat de inimă, rău.

De aceea şi nu numai de aceea, douăzeci de minute mai târziu opreşti ricşa brutal în faţa Spitalului de copii Kanta Bopha.

Este singurul lucru onorabil şi la îndemână care a mai rămas de făcut, după una ca asta.

Pentru că ai încredere.

Toată încrederea pe mâna hagialâcului şi Hagiului majuscul.

Nu ai cum să te dezamăgeşti.

***

Anyone else, today?

Just you and a Dutch guy, madame.

Non nobis, Domine. Non nobis...

PS: Dacă nu mă înşel, raksmey înseamnă umbră în limba khmeră şi în rezerva unei litere k - roşu stins, postav şi pitaya - mai mult sau mai puţin apocrife.

Adică nălucă.

Franchement, Messire. Ai mai văzut nălucă în aşa hal de fenomenală încât să-şi semneze cu atâta poetică biletele naive pentru clienţii mai de soi?

Amănunte - 35: Madame Brazil and the Sales' Ladies

Prima descindere la Angkor se face neaparat seara, pe la vreo patru şi jumătate.

Ca să nu pierzi prea multă vreme la coada pentru permisele de intrare. Una, trei sau şapte zile - turiştii scandalagii bombăne că preţul e piperat, ceea ce e o mare prostie.

Rând compact, totuşi. Poze de buletin, făcute pe loc şi la ghişeu - air ravi, sourire en tapinois.

Nebunia începe a doua zi dimineaţă. Trezire devreme şi o raită fantasmagorică, pe întuneric şi nedeşteptată cu totul, care are aerul unei cavalcade furtive.

***

Primul hatâr al zilei e cu Kipling şi lui i se cuvine nota separată a contravizitei emotive. După nesăbuinţa scansiunii englezeşti americane şi înainte de plimbarea pe dos de elefant pe care o aştept cam dintotdeauna, trebuie neapărat halit şi târguit ceva.

E cu neputinţă să te eschivezi - la Angkor, totul e ceremonie. Şi alegi instinctiv să vezi în asta nu ceea ce pare, anume jecmăneală alimentară, ci antiquitas rediviva.

Nălucile adorabile ale zilei de azi nu au vârstă. Partea prozaică a minţii ştie că birjarul te îmbie la şopron - şi tu nu vrei, pentru că nu poţi fizic înghiţi nimic la opt dimineaţa - pentru că e înţeles dinainte cu propietăreasa. Mintea din suflet ştie că trebuie să vadă altceva în asta.

De ce nu o dimineaţă khmeră foarte veche, la umbra unui şantier de satrap năzuros?

Multe, prea multe lucruri nu s-au schimbat defel de-atunci încoace.

Meet the natives, cucoană. Au un humor nebun şi dacă de lao ţi se strânge inima, pe ăştia îţi vine pur şi simplu să-i ciupeşti de derier, complice.

Javre, javre, javre. Fermecătoare javre, trebuie adăugat imediat.

The sales' ladies, for instance.

***

Sunt trei, iar capriciul minţii le acordă vârstele impare ale primei copilării. Cinci, şapte şi nouă ani.

Tot mintea le aşează, înduioşată, deopotrivă cu puradeii ceacei Tudora din ţigănia personală - nani, nani, puiul mamii şi-al cocoanii. Pe Tudora, oarbă şi diabetică, ai luat-o în braţe cu mare stângăcie atunci când ţi-a pupat mâna frântă de şale; bre, eşti cucoană dă Paris, acuma, mânca-te-ar ceacea.

Din cauza unei pirande despre care habar nu au, le dai voie să te facă borş la portofel. Cu o expertiză aiuritoare şi un simţ dramatic fermecător.

Prima care apare la negocieri e Raksmey, care şi semnează cu pixul biletul ăsta din stânga. Mimează indiferenţa totală, dar coşul de rafie e doldora de amulete din alamă, brăţări, hârţoage şi evantaie de tifon ţipător.

Mersul e absolut fantastic, însă. Ca toate muierile indochineze, are acea graţie care pe tine, emancipata şi puternica planetei, te face să-ţi laşi nasul în jos, a înfrângere.

Ştii că e un lucru inconştient, dar dumnezeule mare, e atâta sfidare calmă în felul în care i se aştern paşii încât te pomeneşti dorindu-ţi să se oprească şi la masa ta.

Nicio grijă. Raksmey şi ceata au pus ochiul pe tine încă de când te tocmeai cu domnul mahout, la doi paşi spre miazănoapte.

Cette petite peste se laisse éhontément désirer.

***

În Cambodgia nu se egzistă vă rog. Comunicarea redevine imperativă, iar nuanţele de voce - faded to mute în Laos - preiau energic locul cuvenit în retorica peizajului.

Aşa că Raksmey se postează furtiv în faţa povestitorului aiurit de - au choix - lumina piezişă şi niţel tulbure a începutului de dimineaţă, staza poetică în care se răsfaţă de vreo câteva zile la rând şi gândul pofticios la împlinirea unor hatâruri. Şi emite o întrebare, vertiginos de previzibilă:

Where are you from?

Brazil, răspunzi cu aerul plictiselii pe jumătate jucate. Domnul Souphom rânjeşte înţelegător - el ştie foarte bine că ai scris altceva în catastiful de la hotel.

Chestia asta are darul să înveselească teribil vânzătoarea:

Oh, madame Brazil! Buy from me and I'll tell you the capital of Brazil.

Double-cross'd, dar cu graţie infinită.

Pe muşamaua albastră cam roasă se răstoarnă numaidecât şi cu un gest expert o grămăjoară atipică de amulete.

Baby Ganesha, very kind to Madame. Madame buy. Buy baby Ganesha from me. Sell you good price.

Luăm şi pe Ganesha de buzunar, răsfirat aproape impudic a popou prosper pe vreo carpetă fermecată de pe aiurea. Şi apsaraua care aduce bani. Şi pe doamna naga. Şi pe Siddharta care ţine de şase ploii.

Sunt vii, pentru că Raksmey ştie ce face. Poftim de vezi, tocmai şi-a poftit cu o ademenire subtilă acolitele de rigoare.

Tricou. Nu avem verde, dar avem altceva mai frumos. Fără poză dubioasă? Nu-i problemă, aduce aia mică, din şopron. Carte? Opt coco, trăi-ţi-ar.

Încetul cu încetul, tocmeala nu mai e tocmeală, ci alegorie: oh, East is East. And West is West, heh. Şi Raksmey cântă tocmindu-se şi gesturile tustrele nu sunt întâmplătoare defel, pentru că sunt ale zilelor de ieri şi de mâine.

In saecula saeculorum, cum obişnuiesc să spun ori de câte ori povestesc despre Angkor.

***

Can you tell me the capital of Spain?

Allez, au pif.

Şi Raksmey închide ochii strâns, să-şi aducă aminte.

Madrid, se alintă singură. Et ce disant, ce n'est plus tout à fait elle qui parle. Mais une sorte de petite divinité du hasard, au bord d'une route mouchetée de la poussière des heures.

Habar nu ai tu cât îţi mulţumesc pentru asta, javră mică.

C'est du sur mesure. Cum altfel?

Toate astea au şi revers. Şi transcriere. Şi chiar şi traducere.

Numaidecât, să fumez şi eu o ţigare.

Tovarăşa Villegas

De astă seară încolo, şi preţ de vreo câteva zile pe puţin, casele din spate sunt hispanofone. Aproape pe nepusă-masă şi cu purtările fermecătoare care sunt ale lor dintotdeauna, au debarcat peste noi prietenele latino ale Fregatei.

O cucoană porteña ceva mai puţin cunoscută mie. Şi inoxidabila, veşnica, baroca tovărăşă Villegas, după cum se încăpăţânează să-mi sune în urechi - sunt ani, de-atunci - patronimul ei cu sonorităţi de umbrelă desfăcută cu mişcări lente şi elegante.

Pentru că venea dintr-o ţară cât o fâşie de rips a Iberamericii, capetele seci de miliţian care îi ştiau deja suficient de bine excentricităţile, şi-o închipuiseră inofensivă şi utopică. În realitate, însă, personajul - despre care am mai scris acum multă vreme - nu are absolut nimic colectivist sau sovietic.

Dimpotrivă.

***

Nu cred că am să aflu niciodată ce s-a putut întâmpla cu precizie în mintea cucoanei bine venite de la capătul lumii la tratament balnear, undeva în România cea atât de lipsită de culoare a mijlocului anilor Optzeci. După pierderea aberantă a unui fiu aviator într-un exerciţiu de rutină, consolarea venită pe neaşteptate a călătoriei europene a ajutat-o cu siguranţă să-şi rescrie propriul echilibru.

Dacă ar trebui neapărat să vorbesc despre mine, aş spune că s-a întâmplat cu ea cam ceea ce s-a întâmplat cu mine la Luang Prabang, cu diferenţa şi restul că rănile mele erau mult mai vechi şi mai ciudate de-atât. Şi că încă mă costă, câteodată până la paralizia nervului scriptic; dar nu asta e lucrul cel mai important, fireşte.

De-atunci, tovarăşa Villegas cea atât de puţin tovarăşă revine la Bucureşti cu inocentă obstinaţie măcar din trei în trei ani.

Şi cu credinţa tare că locul ăsta înseamnă pentru ea ceva fundamental. Căci atunci când tovarăşa Villegas vorbeşte despre mi patria, nu la Chile se referă. Ci la România, oricât ar părea de bizar lucrul ăsta.

***

Este una din cele mai frumoase apariţii ale copilăriei mele. Zâna bună pe care nu o mai aştepta nimeni, cu purtări imperiale născute şi nu făcute şi cu curajul nebun cu care alesese să înfrunte privirile bănuitoare ale sectoristului, vameşilor şi hahalerelor plătite cu ziua pentru ca să şadă la noi. Pe care ne adoptase, cu toţii.

Şi noi pe ea, e drept. Povestindu-ne unii altora, asumându-ne circumstanţele personale ca pe ceva în totul firesc.

Et cela fait bientôt vingt-cinq ans que cela dure.

Dar nu ştii vorbi mai deloc româneşte, ce te faci dacă te opresc ăştia pe scară, întrebase naiv Fregata.

Oh, dacă voi credeţi că asta e important, părea să spuie privirea de un senin albastru-violet. Păi dacă mă opreşte cineva să mă bată la cap, o să-i spun scrumira, vă rog - singurele vorbe româneşti pe care le poate lega, de bine de rău.

Ce, crezi că nu merge?

Sigur că mergea. De fiecare dată.

***

Graţie neprevăzutului, m-am mutat cam până pe duminică în fostul meu birou al caselor din faţă, cu sentimentul unei vacanţe neaşteptate.

Şi cu Nabokov, pentru că era nevoie.

Şi cu bucuria măruntă a găsirii unei hârtii deştepte de învelit mărunţişuri. Il est assez probable que je n'aie pas forcément démérité.

Aş minţi dacă aş spune că nu mă bucură circumstanţa, domnule.

Contrajurnal indochinez - 15:The Remains of the Day

Io am înţeleees, începe duduia de la cosmetică să-şi ia avânt frastic, că-în-Cambodgia-e-foarte-mare-sărăcie-domne.

Este, mârâi şi tu ca să spui ceva, în timp ce mâinile ei pufoase te însiropează într-un şuvoi de lavă caramel.

Destinaţie exotică - după mintea sârguincioasei din capătul străzii- şi concluzie rapidă, din cuţitul cu şabloane mestecate de gata.

Poate şi din cauza asta e foarte simplu să scrii despre ea.

Sau foarte complicat, c'est selon.

Deocamdată însă, nu mai socoteşti necesar să insişti cu şi despre. Ritualurile de înfrumuseţare - care sună cum sună, scrise româneşte - nu sunt neapărat un lucru simpatic.

Ba dimpotrivă, hm.

***

Sosirea la Siem Reap e neaşteptat de domoală, şi asta se întâmplă numai şi numai graţie curteniei aviatice viet. Du reste, întinderea argintie a iazurilor de la Angkor, zărită de peste umăr fix înainte de aterizare e un spectacol suficient de maiestuos ca să îţi ia minţile pe neaşteptate.

Aşteptări nu prea ai; dar, spre deosebire de celelalte opriri, mintea se poate sprijini de cârjele unor lucruri ştiute.

Formalităţile sunt rapide, fără farafastâcuri. E deja suficient pentru ca să îţi dai seama cam pe ce lume ai ajuns: surâsul niţel ironic al vameşului şi un mănunchi de nuanţe din aerul rar al aerogării nu îţi par chiar aşa de noi.

Truc possible?

Truc possible - aeroportul din Siem Reap, cu magazinele lui bine pieptănate şi birjarii înşiraţi răbdător în holul de la Sosiri e pur şi simplu o propunere de Otopeni.

Bancomatul scuipă dolari, într-o veselie. Cred că am mai povestit asta, însă nu strică: rielii sunt de ocara mărunţişului de tejghea.

N-ai timp de amănunte. Te arunci într-un taxi şi ceri englezeşte să ajungi la Shadow of Angkor, Unu.

Şi găseşti loc la Shadow of Angkor, Doi. Dihania bombăne - nu e defel ce trebuia, cucoană.

Şi are dreptate. Umbra dintâi e un deliciu colonial atât cât trebuie de dărăpănat încât să nu crezi cumva că se ia în serios. Umbra de-a doua, o ticăloşie hrăpăreaţă.

Timpul se reîntoarce cu paşi foarte repezi. Birjarul tocmit cu ziua ca să poţi vedea câte ceva din grozăviile khmere ţine de program cu mare sfinţenie. Tocmeli diverse - uf, două ceasuri libere numai bune de tras sufletul.

***

Timpul. Un parametru important, dacă îl extindem la scară istorică.

Cambodgia toată trăieşte, creşte şi se hrăneşte - aşa cum apucă şi dă pronia- din rămăşiţele ospeţelor de satrapi ale zilei de ieri.

Siem Reap e vitrina, plămânul foşnitor care aspiră banii drumeţului şi-i transformă, lent şi cu mari şmechereli, în drumuri, poduri, şcoli şi farmacii.

Economie de asistenţă - peste tot, poveştile fracturate ale unora şi improvizaţiile diurne ale tuturor. Şoferul de ricşă e poliţist, doamna de la recepţie - profesoară.

Ne descurcăm, mulţumim lui dumnezeu.

Rings a bell?

Heh. Dar fireşte: într-o cronologie paralelă, Siem Reap şi Phnom Penh bat cu precizie cadenţa anilor Nouăzeci bucureşteni.

***

Întâlnirea cu ei e impresionantă şi duioasă. Deşi ai momente în care îţi vine să-ţi iei câmpii.

În special atunci când eşti întrebat cu o stupefiantă energie pe vipia care sare de patruzeci de grade la umbră, şi a cinci suta oară pe ziua în curs, dacă nu cumva vrei apă, pliante, birjă, haleală, fleacuri sau masaj.

Pentru că ai înţeles însă că legăturile dintre circumstanţe au misterul, farmecul şi slava lor, nu se cade să te enervezi.

Bine-ai ajuns, aşadar. Încă habar nu ai, dar aici ai să înveţi ceva esenţial.

Ai să înveţi să dai. Pentru că aşa se cade, pur şi simplu.

PS: De la numărătoare lipseşte aparent mijlocul drumului, de la Battambang. De fapt nu lipseşte, însă e cu totul la o parte de restul. Sper să am vreme să explic pe îndelete diseară de ce nu l-am amintit aici.

A Picture's Worth a Thousand Words

Se numea Neda, adică voce în farsi. De vreo două zile încoace, o întâmplare, absurdă şi finală pentru ea, a făcut-o din pieton - icoană media.

Muceniţă si bien nommée, în paharul cu apă tulburată al Teheranului zilei de azi, Neda Agha Sultan nu făcuse totuşi decât imprudenţa de a-şi trage maşina pe dreapta. Şi de a se întreba în gura mare ce dumnezeu e cu agitaţia asta de pe stradă.

1979 în răspăr? Nu ştiu, sau mai degrabă ar trebui să fim rezonabili şi să admitem că nu ştim nimic, cu toţii cei de pe margine. Pentru că o ţară al cărei ochi treaz e atât de întors spre sine, e tare greu de descifrat.

Un éléphant, cela trompe énormément. Et un niqab, encore davantage.

***

Neda Agha-Sultan nu purta nici măcar hijab, cea mai subtilă nuanţă de ocultare posibilă într-un univers care măsoară graţia feminină vizibilă în centimetrii patraţi ai imprudenţelor mai mult sau mai puţin tolerate de bunăvoie. Putem foarte lesne, şi din nimic, să-i creionăm rapid unul din acele destine tăcute, de fiinţă în totul moderată, cuminte şi previzibilă. Pasiuni mărunte, nimic scandalos. Şi un logodnic care nu poate înţelege când, cum şi de ce lucrurile au putut deraia ireversibil.

O moarte stupidă, o instrumentalizare făţişă şi imediată. Imagini greu de privit, viaţa care se duce - legată cu aţă, bombănea Matilda, care văzuse destule într-un secol şi niţel de respiraţii - undeva, pe un caldarâm. Fraze inutile, pe care nu le mai poate auzi.

Dar Neda înseamnă şi voce, aşa cum scriam la început, iar simbolul onomastic e pur şi simplu irezistibil. Du pain béni pour l'opposition et enfin, une ébauche de Jeanne d'Arc. Un peu métonimique, mais peu importe.

***

În cât timp au să o uite, oare?

Iată o întrebare foarte reacţionară, dar asumată cu totul.

Ar mai fi, mai multe. Văd, în poveştile astea din Teheran, semnele unei lumi noi.

Şi nu prea seamănă cu ce scriu ziarele, excusez du peu.

Azi

Vreme bizară, între zăduf şi furtună stropşită. Cu neputinţă de luat în serios.

Agie, hârtii pe nepusă masă. Bilet khmer început, lăsat deoparte în bombăneli.

La prânz, o pişcătură de revent. Mă aşteptam să nu fie cartea aia de thai ce trebuie - am avut la un moment dat un Teach Yourself Cantonese pe care l-am dat de-a dura cadou; strângea din cale-afară de mult praf.

Mă aşteptam şi la sarcasmul aferent - de fiecare dată, în contondente concizii.

Foarte bine; nu e ce trebuie cu siguranţă. Dar care să fie, atunci?

Later edit: Treburi urgente de rezolvat. Reviu pe seară, târziu.

Even later: Cinci ore de chin muieresc, pesemne util. Foarte somn.

Un gest

Astăzi e încă o zi bucureşteană de luni. Şi una din cele trei de curăţenie generală a caselor din faţă şi spate.

La siesta de la întoarcere - ştiu că au cadenţe şi frecvenţe bizare, dar există o explicaţie şi pentru aşa ceva - găsesc, exhumat de sub saltea, trântit languros printre perinile din firidă şi învelit cu graţie aproape maternă un exemplar din Bucureştii la 1906 ai franţuzului Damé.

Tandreţuri galeşe şi sârguincioase ale Cocăi, fireşte.

Trebuie să admit că m-au înduioşat.

Later edit: Praştie de somn. Reviu mâine dimineaţă.

Visele altora

Cu Madelin am stat la taclale - după ce ne răstisem una la cealaltă, ca pe şanţ, la mamaia - de vreo două ori până acum.

Madelin e un om normal. Şi cu purtări delicioase.

Madelin visează mult şi în culori. Iar acum ceva vreme poftim că m-a visat pe mine.

Cum anume, m-a amuzat de toţi dumnezeii.

***

"Mă întâlnisem cu Z. la şosea şi bârfeam amândouă câte-n lună şi stele. Priveam live o cursă de carting. Până la urmă carturile s-au transformat în masinuţe de Orăşelul Copiilor, apoi într-un dragon verde (paradă de Anul Nou chinezească), care se ondula în jurul nostru. Apoi noi am intrat într-un Rolls care era plin cu apă, şi stăteam înăuntru că două sirene, deja eram în costumele de baie dintr-o piesă. Eu m-am întins un pic în apă şi am oftat că nu am loc mai mult să înot. După aia am coborât, eram îmbrăcate în haine uşoare, de vară, şi am intrat pe o alee scurtă la capătul căreia era librăria aia cu ceaiuri Cârţu*eşti. Am intrat înăuntru exact când o vânzătoare îi povestea unei doamne afabile că o să aducă piei de oaie săptămâna viitoare. Pe umeraşe atârnau haine vintage pe care ne-am apucat amândouă să le răscolim cu entuziasm. Io am găsit o fustă cloche, roşie, şi am întrebat cât costă. Z. privea concentrată nişte ceşti cu buline care erau la reducere. Apoi ea a ieşit brusc din magazin, supărată şi grăbită oareunde, zicând aşa:

Când îşi pune în cap clica neagră să ne afereze, e de la ei. A bon entendeur”.

***

Effectivement. Aş fi putut oricând trânti o tâmpenie din asta, fix la ieşire/despărţire/plecare. Deşi recunosc, iar Madelin habar nu avea, că s-a putut întâmpla să-i cumpăr Fregatei un set de ceşti cu buline de la Cărtureşti. De-altminteri, un loc detestabil - dar la îndemână.

Pentru că deoarece.

Să te vezi scris de alţii e o chestie cel puţin ciudată, însă. Şi n-aş fi spus despre mine că eram supărată. Ci mai degrabă bombănicioasă pro forma. Chestie de afereză, heh.

Mulţumesc.

Amănunte - 34: Esprit de l'escalier

Crezusem că am isprăvit cu Laosul, dar vedeţi - ce e simplu pe lumea asta?

Drumul spre casă - azi foarte lung şi complicat, pentru că au trebuit hrănite şi adăpate pisicile lui Aquiu care joacă în deplasare; ştiu, mai am niţel şi mă sfinţesc. Dar cine o să-mi ţie mie locul la toamnă, când o luăm iarăşi cu drumul, hm?

Donc, on voit bien - c'est assez mercantile, en fait.

Dacă tac ocnă cu şi despre deocamdată, nu înseamnă că nu mişc nimic, Messire. De fapt, peste vreo două săptămâni mă gândisem să m-apuc deja de luat bilete şi chestii.

15-30 septembrie, zic. A bon entendeur, justement.

În sfârşit, nu despre asta voiam să povestesc eu. Le Laos vaut bien une messe.

Sau cel puţin merită o concluzie.

***

Care ar putea fi imaginea chintesenţială despre o ţară atât de altfel?

Mintea e pusă la grea încercare. Dimineţile de la Nam Phou? Apusurile de la Khounta? Crucea după-amiezii de pe rue Settathirat? Focurile de Paşti din curtea bisericii catolice a capitalei? Baieramul de funcţionari în costum gris-pétrole din coasta stupei de la That Dam, care joacă mărunt pe călcâie vreo manea locală, cu aerul că oficiază un ritual de adus ploaia? Trecătoarea elegantissimă de la intersecţia la care s-au oprit numai şi numai ricşe, cu mersul ei mărunt şi precaut şi umbrela verde bizantin ce o apără precar de soarele ucigător? Turbanele matriarhale ale unui loc pe care nu îl poţi numi, pentru că ţi-a fost dat în dar cu mare premeditare şi pentru că altfel l-ai face poate să dispară cu totul? Robele şofranii şi nevinovate ale bonzilor de la Prabang?

Tante cose, Messer Pantazi. Tante cose.

Aşa că am ales-o pe asta din stânga. Poate şi pentru că e un început de sinteză.

***

Pioniera şi băiatul cu tricou Beerlao, care se descurcă. Legenda grăbită a putut scrie, de-altfel, contrastul cu vorba grea de cocalar. Care în realitate nici nu e măcar convertibilă contextului, aşa cum îl ştim.

Reflexul de a compara e cu totul şi cu totul inoperant. Iar seducţia e atât de intensă, încât - şi aşa cum mărturiseam la prânz - de-acum încolo călătorul are să compare pe puţin jumătate din lumea proprie cu ceea ce i-a fost dat să vadă, ca prin visul de pe gaura cheii.

Pioniera şi băiatul care se descurcă. O formă fără fond şi o fragilitate prezentă şi viitoare, aşezate întâmplător una lângă cealaltă pe o bancă din faţa groaznicei arătări de la Pha That Luang.

Se apropie ora închiderii, şi deja acea lumină tulbure şi incertă a amurgului care nu se mai dă dus nicicum.

***

Revenind, heh...

Forma fără fond e a improvizaţiilor ideologice de ieri. Cu toate că vom vedea probabil în continuare seceri şi ciocane mai peste tot, nu cred să fi călcat până acum în vreo ţară mai absolut şi seniorial indiferentă oricărui joc ideologic.

Este, fireşte, loc de contradicţii. Deşi nu a avut parte de cutremurătoarele dinamici vietnameze sau khmere, domnia celor din Pathet Lao este totuşi un regim de stânga, cu intarsii autoritare. E suficient să frunzăreşti broşurile care vântură meritele guvernului în materie de toleranţă religioasă, în vânzare liberă şi cu lehamite la taraba de la Wat Si Saket. Sau pur şi simplu să staţionezi niţel mai mult decât trebuie pe Lane Xang, în faţa gheretei de miliţie de la colţul unei intersecţii ceva mai importante.

Numaidecât, o mână binevoitoare şi înfăşurată în uniformă are să te prindă de cot şi să te treacă strada.

Ştiu ce spun. Pe trotuarul celălalt, am rânjit unii la alţii complice, miliţianul şi cu mine. Pentru că împărţisem un simulacru mărunt al vigilenţei diurne.

Vitrinele regimului sunt şi de o cuceritoare naivitate. Există ceapeuri, miliţie populară, librării de stat cu case de marcat ca pe vremuri - însă ştii, simţi că asta e numai o concesie pasageră, un avatar fără consecinţe asupra adevărului profund al locului care este unul şi singur.

Profunda indiferenţă, pe alocuri uşor ironică, faţă de cifre. Timpul, banii şi vârsta nu mai au nicio importanţă acolo.

Bucură-te, aşadar, cea plină de harul mărunt al cămeşei albe şi bine călcate de-acasă. Cravata de pionier e numai recuzită. Iar istoria nu te poate ciunti.

Scriu şi aici, ceea ce scriam şi acolo, într-o stare de bulversare inexplicabilă:

Reste donc comme tu es.

Este absolut iluzoriu, ştiu.

***

Băiatul care se descurcă aşa cum poate. Care a trecut pesemne podul în Thailanda ca să agonisească vreun ceva. Care o rupe niţel pe engleză, atât cât să-şi facă viaţa mai simplă. Care face cu ochiul la schimbul valutar de la Talat Sao şi-ţi deblochează dezinvolt ultima sculă de telefonie mobilă.

Cu toată naivitatea absolută a improvizaţiei vitale, de care nu ne putem îndoi - a lui e lumea de mâine. Lumea cu trotuare noi şi fântâni care cântă la ore fixe, cu spitale aduse din China şi predate la cheie, cu hoteluri de douăzeci de etaje care şăd ca un falus de sticlă şi oţel drept în coasta unei linii de perspectivă altfel perfectă, în totul feminină.

Nu demult, la Savannakhet, se deschise primul cazinou de teapa Vegas din Laos.

Nu e de bine. Reste comme tu es, je te dis.

Plec înspre Cambodgia cu senzaţia unuia din ultimele trenuri posibile. Şi voinţa de cremene să-l apuc pe ultimul, care o fi şi când o fi.

Să-ţi mulţumesc pentru asta?

Ar fi prea meschin, domnule.

PS: Furtună bucureşteană. Pană de net. Termos de cafea. Stay tuned.

Amănunte - 33: Luang Prabang.O plecare

Ai fost în Laos?

Da.

Nu te-a schimbat deloc?

Nu.

Atunci, n-ai fost în Laos.

***

Ceci n'est pas un départ. Ceci est un arrachement.

Deşi curiozitatea e mare, aşa se şi simte. Ai vrea să nu decolezi. Să fie rost de-o pană de carburant.

De unde şi deviza - deşteaptă şi inocentă - a oficiului naţional de turism: stay another day.

China e matricea. Thailanda e camera de decompresie. Dar termenul de comparaţie, în Laos o să-l găseşti.

Pentru că nu sunt sigură că m-am întors de tot, nu pot promite că n-o să mai auziţi nimic despre el.

***

Cu Cambodgia e cu totul şi cu totul altceva. Dar putem începe spunând că e un fel de Valahie indochineză.

Deraiată şi iraţională, şmecheră şi poetică, deşteaptă brici şi puturoasă cu panaş.

Odată trecută osia hagialâcului, e momentul să reintroduci nuanţe. În Laos, nu e loc de aşa ceva.

În Laos, e loc de visat cu mintea pe toţi pereţii, în mare linişte.

Şi mai aflu ieri din Cambodge Soir, că administraţia Obama ar fi scos cele două ţări de pe lista neagră a guvernelor marxist-leniniste.

A Vientiane, on s'en fout; les journaux ignorent. A Phnom Penh, on commence déjà à compter les sous, hypothétiques.

Mă întreb dacă e o ştire chiar aşa de bună pe cât pare.

***

No exit tax for you, Miss, zice grănicerul şi-mi face cu ochiul.

Am învăţat să nu mă mai mir de absolut nimic. Întrebat cu o zi înainte, hangiul pomenise de ceva bătut în cuie - săptămâna trecută, nu mai departe de-atât trebuia plătită.

Cam aşa se-ntâmplă toate, în cheie lao: à la tête du client.

Unii drumeţi se plâng - sunt reci, sunt distraţi, sunt opaci. Nu am priceput nimic, nu am găsit camere, n-am halit nimic remarcabil.

Îmi pare foarte rău pentru ei.

La tejgheaua asta, totul e pe dos. Când un loc îţi dă senzaţia că tu scrii foarte apăsat o realitate care există datorită propriei măsuri, atunci înseamnă că se întâmplă ceva formidabil.

În Laos, eşti primit. Nu jecmănit, nici tolerat.

Zeci de mii de mâini întinse.

Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată.

***

Conversaţie aeroportuară auzită de peste umăr:

So, why on Earth are you crying?

Because - domnişoara îşi trage nasul foarte oropsită, şi o cred. Because... this was too much.

Cred şi eu că da.

Amănunte - 32: I pak de departe, revers

...şi drumul continuă, iniţial într-o linişte absolută. Tant pis, fibrilaţia e din ce în ce mai insuportabilă. Şi de neînţeles, pentru că nu e nici prima şi cu siguranţă nici ultima oară când vezi fâşia asta curgătoare şi indolentă, de culoarea ciocolatei.

Soit. Însă în dimineaţa cu pricina, totul pare altfel.

Convenţional în cheie administrativă la Nong Khai, Mekongul se leneveşte şi se face scump la vedere, la doar câţiva kilometri mai încolo. Musonul uscat aduce cu sine munci agricole ce nu ar fi displăcut defel salahorilor de piramide şi irezistibilele improvizaţii ludice ale copilăriei de pretutindeni.

Tout ceci est charmant, certes; mais nous sommes encore loin de l'étourdissement.

Où êtes-vous, Marguerite D., avec vos chaussures usées à paillettes, votre robe élimée qui fait scandale et ce chapeau mou que vous détestez autant?

On nous aurait donc menti avec autant de grâce inutile?

Sigur că e bizar că te gândeşti la asta în timp ce încerci din răsputeri să nu-ţi pese, mormăind cu aparentă convingere un ceva de samba.

Chestie de mistificare asumată, nu?

***

Deocamdată nu se întâmplă absolut nimic. Nicio catapeteasmă nu se crapă cu de la sine putere, nici măcar desişurile verzi ale terasamentului nu se agită. Zăduf tropical. Birjarul care conduce zâmbind cine ştie cui prin oglinda retrovizoare.

Vraiment rien?

« Ce que j'appelle cristallisation, c'est l'opération de l'esprit, qui tire de tout ce qui se présente la découverte que l'objet aimé a de nouvelles perfections ».

Al naibii domnul Beyle ăsta. Et comme ils ont réponse à tout, ces français, c'est d'un ennui...

Rien ne se passe. Tout se passe, et c'est sans retour.

Mas que nada, sai da minha frente, eu quero passar.

Heh, chiar aşa.

***

După o răspântie apocrifă, apărută - din nou, poftim! - pe neaşteptate în mijlocul şoselei, economia drumului se schimbă drastic. Pantă roşietică pieptişă, aproape verticală - on dirait une montagne russe, seulement en vrai, cette fois-ci.

Pe bancheta din spate ameţelile continuă, cu certitudinea foarte calmă a unei răspântii vitale.

Ei şi la naiba cu domnul Beyle, bombăni aproape în ciudă.

Nu se poate. E un amărât de construct cultural. O inducţie nemernică. Trebuie raţionalizată treaba, mi se pare de bun simţ. Nu se poate - păi ce ne facem, cucoană, ne spunem poveşti din astea colonial-previzibile? Are să te-apuce şi pe tine epifania lumilor noi şi dimineţilor calme, ca pe toate zăpăcitele care lasă totul baltă şi se duc în ashram?

A quoi tu joues là, hein? A du mauvais Pascal, si je ne m'abuse?

Şi de ce, mă rog, să nu se poată, hm?

Hm?

***

Un sat, ca foarte multe altele. Tarabe cu mătăsuri, hârtie de dud şi sticle de lao lao făcut în cazanul din curte.

Doar că peste toate astea pluteşte ceva definitiv. Şi nu e numai lipsa de grabă, liniştea de sine şi dispreţul făţiş faţă de timp - cu astea ne obişnuisem.

Treci de-ţi ia bilet de traversare, cucoană. Într-o şalupă lungă şi îngustă, la firul apei, care se clatină îngrozitor şi în care calci cu pas somnambul.

Puls suspect. În jur, foarte multe zâmbete festive - e sărbătoare de familie, înainte de toate.

Fără să pun vorbe pe circumstanţă, încep să pricep de ce beizadeaua mă îndemnase să caut nu marinar de apă dulce. Ci fix pe Charon.

***

Pak Ou, aşadar. Urcuş laborios, mai ales până la peşterile de sus. Aparent dezamăgitoare.

Extraordinara eleganţă a ritualului budist de mulţumire, pentru că de fericiri binevoitoare e vorba în pelerinajul de la Pak Ou, nu de disperări expiatorii.

Ideea de târg cu lucrurile de deasupra e complet exclusă. Dă, doamne - aşa ceva nu există în Asia, care nu se tocmeşte niciodată cu principiul creator, într-o totală lipsă de exhibiţie.

Nu se tocmeşte - ci constată.

Asta este considerabil.

La coborâre, mâna tremură foarte rău pe foaia cu tuş. E nevoie de trei încercări de crochiu naiv - am ales-o pe cea mai puţin emotivă.

Cu creionul ne descurcăm ceva mai bine. Coperta, pesemne - câteodată ajută.

There are more things.

PS: Unu şi jumătate dimineaţa. Trag oblonul, deocamdată. Zile calme, ţinem cadenţa diurnă dintotdeauna.

Amănunte - 31: I pak de departe

Biletul de la întoarcere al beizadelei bombănise aşa: heh, este interesant să fi mers tocmai astăzi la un loc care se numeşte Pak (Pâques) Ou, cu toate că Paştele catolic se scursese agale şi poetic de vreo săptămână încoace.

Iar hatârul care mă trezise destul de dimineaţă ca să prind o şalupă disponibilă pentru mersul la peşterile de pelerinaj budist din preajma oraşului era încă o invitaţie la desemnuri:

Desenat cu creion priveliştea la Pak Ou şi BS sau Ban Phatang.

***

Foarte bine. Urlătoarea îşi face datoria la şapte fix, ca de obicei. Şi deşi eşti în Asia şi nimeni nu sună la uşă ca să te împingă cu mare elan înspre diverse fugăreli diurne, parcă nu-ţi vine totuşi să leneveşti în nesimţirea fragilă a celor cinci minute de ambrozie suplimentară.

Nimeni nu sună la uşă. Dar cineva aşteaptă - asta e foarte important, chiar dacă de-abia nimereşti bombănind periuţa de dinţi.

Pe uliţă e o dimineaţă cum numai în Indochina se pot întâmpla, cu zgomotele pe jumătate somnoroase ale unor vietăţi pe care nu le-ai mai auzit niciodată şi cu un miros de proaspătă curăţenie foarte greu de scris pe foaie.

Farmacia cu de de toate de vizavi încă doarme. Dorm şi dugheana cu cărţi pentru copii, şi restaurantul indian şi prăvălia de pe colţ de unde desfaci cutia poştală.

***

Faci stânga înspre chei, cu gândul unei cafele foarte tari cu doză dublă de lapte condensat din şoproanele de la Pasaneyom. Cafeaua e ucigător de amară, laptele face toţi banii - combinaţia e foarte obscenă şi ar trezi din amorţeală un întreg regiment de soldaţi din teracotă. O suspectez de virtuţi uşor halucinogene, deşi ştiu perfect ce pune în ea zilnic vestala cea botoasă - eu aş pune prinsoare că e soră cu doamna Memish, din Slatina - care trânteşte de mama focului strecurătoarea peste plita încinsă unde se face şi se desface totul.

Vestală, insist - nu e puţin spus, pentru că locul are ceva absolut mitologic. Când totul se va sfârşi, isprăvi şi sminti pe lume, Pasaneyom are să rămâie imperturbabil pe loc. Împărţind cu acelaşi aer blazat şi secret invincibil cafeaua neagră şi tare la pahar de sticlă, de-abia curăţat cu zel de o pionieră cât o acadea.

O nuanţă şi o taină desvăluită - trebuie neapărat gândit că până în momentul întâlnirii cu cafeaua toate culorile scenografiei se pierd naiv în aburii somnului. Priceperea divinităţii mărunte de la tejghea e însă suficientă pentru a readuce tabloului echilibrul de nuanţe care îi lipsea până atunci cu desăvârşire.

Iniţial fără chef, pasul devine elastic şi mintea fericită. Credeţi că e puţin lucru? Hm.

***

Zece minute mai devale - catastrofă! Niciun barcagiu disponibil, hărmălaia de An Nou continuă să dea peste cap toate lucrurile ştiute ale oraşului.

Unde să se ducă? La loc comanda, înspre Sakkarine - să fluiere o ricşă, pardi.

Singura vizibilă la orizont, de-altfel - zece coco şi se rezolvă imediat hatârul dumitale, beizadea.

***

No no no, madame. No money for me today

Samlorgiul refuză orice schiţă de bacşiş, ruşinat că te-a trambalat doar preţ vreo două sute de metri până la o birjă mai zdravănă, fără ataş. Cu care de-altfel o să te duci până unde trebuie.

Товарищ, adaugă vizitiul în ruseşte, neîntrebat dar perspicace, arătând relaxat spre încă un individ despre care nu aş şti să vă spun de unde se ivise. Fix în momentul vorbirii.

Că şi ăsta e un amănunt interesant, cred - în Laos şi nu o dată, oamenii care te descurcă apar brusc, parcă ieşiţi din caldarâm.

Drôle de didascalie!

***

Just you?

Păi doar eu şi o grămadă de nazuri voluptuoase, dai să răspunzi a uşurare. Însă e prea complicat să formulezi aşa ceva ad usum, aşa că dai din cap şi safteaua e gata.

Cât?

Not now. Pay when back.

Drôles de gens que ces gens-là.

***

Drum aşternut temeinic, pe şoseaua dinspre aeroport. Mintea reţine o catapeteasmă verde, la ieşirea din oraş, două pagode - niciuna cu lotuşi, uăf!

Şi lehamitea administrativă a filtrului rutier. Dat jos cu zel, birjarul scrie ceva cu cârlige într-un catastif oarecare: data, ora, un pasager. Female, caucasian - din astea.

Şi o grămadă de nazuri voluptuoase, încă o dată. Iar asta nu se explică - se simte, din plin.

Propun un toast, heh.

***

Pe mâna stângă, trei universităţi judeţene - oh, nevinovăţie birocratică! Politehnică, Drept şi Poliţie, parcă. Foarte multe beculeţe şi reclame la Beerlao.

Lighenele şi furtunurile de circumstanţă încă dorm tun, pesemne.

La un moment dat, nu se ştie cum, în fundal se insinuează ceva.

Adică nu ceva.

Cineva.

Mekongul.

Cu sentimentul imediat că e o fiinţă vie, de-abia trezită din somn.

Despre povestea locală care vrea ca oraşul să fie păzit din adâncurile fluviului de o foarte înţeleaptă naga am aflat la întoarcere.

Mi se pare absolut normal să fie cu totul şi cu totul credibilă.

Răgaz

Foarte mulţumită că am apucat să îndeplinesc, şi culmea - cu mare poftă, încă nişte hatâruri.

În cumpănă: să mă duc au ba la meciul ăla de rugby de la Şosea, de vreme ce Scolasticul tot vrea să-şi spele pacatele de fiinţă ocupată?

Mnu. Crez că nu, pentru că hatâruri mai sunt şi pentru că, de data asta, nu mai pot eu să aştept să le scriu.

Deocamdată, o primblare cu maşina şi o cafea scurtă.

Avem şi tribulaţie. În fine, cred. Adică nu, sunt sigură - doar că nu mi se leagă ceva, aşa că o las să mai respire niţel singură.

Oricum ar fi, în seara asta dă dumnezeu şi trecem graniţa khmeră. Hm - să vedeţi acolo hatâruri, heh.

Amănunte - 30: În care domnul Pantazi ne face la portofel

Învăţat a recunoaşte şi deosebi triburile lao şi yao.

Aparent, nu trebuia căutat mult mai departe de zona neutră a portofelului cu mărunţiş personal. Pe bancnota de o mie de kip lao - zece minute de internet, dacă nu mă înşel - sunt trase în poză trei cucoane.

Fundalul, de mare excepţie şi angajament patriotic e infecta hărăbaie aurie de pagodă de la Pha That Luang, gara Vientiane - full stop, după cum ştim. De văzut numai în amurg - avem poze pe dinafară, pentru că nu ne-a frânt inima defel. Prin urmare, nu ne-am mai obosit.

***

Aşadar şi pe hârtie, doamna cu turban e munteancă yao, cu turbanele ei colorate elegant şi paftalele sau cerceii de argint care sunt mândria meşteşugarilor din Prabang şi nu numai. Cea din mijloc e o elegantă citadină lao cu eşarfă în bandulieră şi probabil fustă de se cheamă sinh. A treia e hmong, ucaz poruncit iniţial şi lăsat la o parte în momentul în care capriciul convenit bilateral a adăugat încă trei zile de Vientiane.

Dar ar fi fost prea simplu, heh.

Chiar şi aşa, cele două cucoane de pe bancnotă sunt deja, în mitologia Seraiului, cu vârf şi îndesat năluci.

***

Prima, în trei variante de generaţie - douairière, cucoană şi pionieră - mi-a luat minţile cu gentileţea ei neînduplecată. Mi-a deschis uşa fără multe vorbe. M-a hrănit, la rând cu lumea casei ei. Mi-a aşternut să dorm şi mi-a lăsat apă curată şi potrivită să mă spăl. Mi-a zâmbit fără calcul şi fără încetare.

Femeia yao, chinezoaică izgonită de nevoi din ce în ce mai departe de matrice, e o cucoană mândră, iar vorba asta e scrisă cu foarte mare intenţie şi à propos. Supunerea domestică a dumneaei e numai aparentă. Ţine casa fără cusur, e o mamă desăvârşită şi fără dichisuri inutile. Poate niţel cam rece - dar cum înţelegerea mea e bocnă, e foarte posibil să-mi fi scăpat nuanţe esenţiale - dar mereu prezentă, fără ca lucrul ăsta să fie apăsător niciun moment.

Domnii yao mi se par şi acum maiestuoşi şi destul de scumpi la vorbă. Par a se mişca atât cât e necesar, deşi la socoteală cinstită tot despre muncă grea, de orezărie uscată vorbim.

Seamănă cu lucruri deja ştiute? Trebuie să semene, domnule. Trebuie neapărat, pentru că altminteri cum dumnezeu am putea explica certitudinea unei insolente apropieri mentale de amănuntele copilăriei proprii?

***

Pe cea de-a doua, am tot văzut-o şi revăzut-o în diferite ipostaze stradale. A croit impecabil fusta ciocolatie care e obiectul unei mari mândrii sentimentale. Pare niţel mai emancipată decât prima, pentru că a apucat să urce la oraş, din cauza mişcărilor sociale de după revoluţia marxistă de la 1975 şi a lipsei unor comodităţi elementare.

Pe doamnele în vârstă nemaipomenit de distinse zărite în strana bisericii din Vientiane în noaptea Învierii nu le pun la socoteală. Sunt aproape sigură că sunt anamite de spiţă veche, ale căror familii au fost aduse de francezi ca să mai pună un pic de ordine şi infrastructuri în mandarinatul ăsta din cale-afară de liniştit.

De-atunci încoace, doamna lao a devenit ingineră, profesoară de engleză sau directoare de spital. Nu ştiu - şi nu cred - că e neapărat şi numai din cauza asta nemaipomenit de fericită. Sigur că are o mare dulceaţă în purtări - dar şi un fel de tristeţe difuză, de care neamul de haiduci yao nici măcar nu ştie că există, probabil.

Oricum ar fi, din cele trei, ea e cea mai vizibilă - o siluetă lao de vreo trei stânjeni şi ceva ne dă bineţe, încă de la frontieră. O ghicim de neocolit în toate spectacolele folclorice şi deschide cu multă bunăvoinţă şi artă a mişcării îndelung studiată parada Anului Nou.

După cum nu este domn lao fermecătorul Ho Chi Minh de la Talat Sao. După ochii albaştri, genitorul e probabil galic, iar tenul mai deschis ar putea fi de la vreo doamnă mamă din Saigon.

Însă bineînţeles că lucrurile astea nu prea mai au nicio importanţă.

***

Şi pentru că nu rezist, poftim ceva de ascultat care te poate face să miorlăi pe furiş. E un dans tradiţional al doamnelor şi domnilor yao, de o delicată frumuseţe. Furat cu neruşinare la Hollywood, dat de trei ori peste cap şi transformat în chestia asta, stoarsă de orice urmă de poezie şi fibrilaţii blânde.

Slavă domnului, versiunea de azi e clasică, a Orchestrei Tradiţionale Radio Pekin:

Amănunte - 29: Cum vorbim, cum scriem

Învăţat de a deosebi cele cinci accente tonale thailandeze şi a-l recunoaşte pe cel de-al şaselea, laoţian.

La dihania magna, didactică pe măsură. Întrucât chinurile mele nici măcar teribil de sârguincioase în vederea învăţării unor structuri de bază ale limbii thai păreau că au naufragiat - fermecător, ricanasei dumneata, iară eu m-am înroşit ca proasta în târg, fireşte - într-o paralizie a urechii muzicale, hatârul e considerabil.

Însă de ce este, totuşi, nemaipomenit de important să ştii măcar rupe două vorbe?

Ca să nu mori prost, ar răspunde mahalaua de la galerie. Şi ca să cazi mai repede în dragoste cu ceea ce ţi se întâmplă, zicem cu mâna pe inimă şi acum.

Evident, mai ţin minte câteva lucruri esenţiale de supravieţuire. Dar stârneala e reală, în aşa hal încât acuma aştept să-mi sosească prin poştă fix asta, sperând că e ceea ce trebuie.

***

De ce numai şi numai thai, deocamdată? Păi e destul de simplu: cu toată bunăvoinţa din lume, khmera nu cred să se poată învăţa ca lumea niciodată. Mi se pare nu numai imposibil de citit - asta e clar. Dar şi imposibil de pronunţat, cu vorbele ei foarte zemoase - şi cred că şi pline de calambururi, iar asta un călător cu ceva experienţă poliglotă trebuie să simtă - pe jumătate înghiţite la graniţa glotei.

În tot cazul, dacă încă nu ştiţi cum sună khmera de Phnom Penh, poftim de-aici Dengue Fever pentru că asta mi se pare cât se poate de clar. Cu o anticipaţie: aia de Battambang, mi s-a părut la ureche niţel mai molcomă, un fel de moldovenească duioasă. Dar probabil delirez cu graţie - şi mai sunt şi hors-sujet. Zâmbeşti cumva? heh - măcar asta să ne fie safteaua.

Bref. Pe urechea de la plecare, thai sunase de groază - uă-mi-uă, remember. Dar khmera sună până în ziua de azi a deraiere de trem de bambus, anume ndong-ndong-ndong, ceea ce e probabil irecuperabil.

Zise ea oftând ruşinată. Închidem paranteza zeloasă de Cambodgia.

***

Realitatea istorică e destul de simplă. Limba thai, cu cele cinci accente de iasomie ale ei e o ficţiune centralizatoare, o tentativă monarhică de Ordnung u. Disziplin în hărmălaia minunată de graiuri tribale.

Iar varianta lao, cu cel de-al şaselea accent al ei lipsă la numărătoare, e pur şi simplu dialectul provinciilor thai din nord - cu precădere Issanul, traversat cu trenul înspre Nong Khai - suit peste Mekong la rang de normă lingvistică de Vientiane.

Asta scriu cărţile, cel puţin şi dacă am priceput bine.

Pentru ureche, lucrurile sunt ceva mai complicate de-atât. Dar nicidecum imposibile, cum crezusem în adânci dileme.

***

Din momentul ăsta încoace, am putea să ne plictisim îngrozitor unii pe alţii cu diverse scheme şi săgeţi. Cinci accente thai presupun intonaţii care merg de la foarte sus la foarte jos, trecând prin mediu, întrebător - rising - sau uşor ocluziv, cel puţin aşa mi-a sunat mie ceea ce manualele numesc falling.

Rezultatul cântă în permanenţă şi conştient, iar impactul e devastator. Nu pare, este seducţie - ai vrea şi tu să poţi reproduce, dar mai ai încă multe de priceput.

Bref şi după înţelegerea mea, pronunţia thai cea de toate zilele pare să fie norma posh în toată zona, un fel de British English al Asiei de Sud-Est.

***

Ce ne facem cu cel de-al şaselea accent ce trebuia vânat şi găsit numai şi numai în Laos?

Mi-am smuls părul din cap în mare linişte până la plecare, cu şi despre chestia asta, pentru că tehnica suna de-a dreptul ameninţătoare. Iar un simplu falling tone nu ne era de-ajuns: în Laos, el se sparge în high falling - ceva mai abrupt - şi low falling, mai veşted şi mai languros. Depinde de unde exact, în economia respiraţiei locutorului, vine de-şi face vânt inflexiunea ucigaşă şi fermecătoare.

Totuşi cred că diferenţele sunt aproape imperceptibile urechii străine şi noi. Ceea ce se simte însă din plin e senzaţia de limbă arhaică şi mai potrivită litaniei decât regulamentului organic, de eleganţă desuetă, de lingoare bine temperată.

Ca să fiu sinceră, habar nu am dacă e cât de cât clară toată povestea asta, beizadea. Însă i pak să ştii nu numai că am ţinut neapărat să mâzgălesc manu propria pe foaie primele mele cârlige de mulţumire.

Mi-a luat două ceasuri. Perfecţionistă, analfabetă, dar cu onest elan. Şi cu mare bucurie.

Ci şi că, fie şi în lipsa unei lămuriri fermecătoare din punct de vedere ştiinţific, aplicat şi didactic, inima mea ştie de-acum să recunoască şi cu ochii închişi cum stă treaba cu accentul ăsta buclucaş şi pretenţios, rupt în două dintr-o toană de mandarin leneş.

Aşa, fix ca domnia dumitale.

PS: La scris, cel puţin, cârligele lao mi s-au părut mai logice. Şi mai elegante.

Eu tot spun că sunt defectă, însă am impresia că nu mă crezi.

Amănunte - 28: Apneică

Când scriu despre Asia, vrând de la mine mai puţine porniri emotive şi mai multă ordine în mirări, nu vorbele îmi dau cea mai mare bătaie de cap.

Ci pur şi simplu apare reflexul de căutat aer, tout court.

Treaba asta are un sadism fermecător. Şi o explicaţie foarte precisă.

Într-adevăr, beizadea: dacă Asia nu se poate simţi cumsecade în lipsa condiţiilor atmosferice de-acolo, tot aşa cred că se întâmplă şi cu scrisul ăsta pe foaie.

***

Am fost. Ne-a stat mintea în loc. Ar fi putut rezulta, de pildă, o carte de bucate amabilă - unul din proiecte ar fi şi ăsta: încă un traseu, dar de data asta cu câte o zi rezervată ucenicitului la cratiţe. Este sau mă rog, poate fi nu numai o alfabetizare pe cât se poate de nimerită - persist să cred că legătura dintre ceea ce e pe farfurie şi mentalitate e mult mai strânsă decât pare, iar asta e valabil absolut peste tot - ci şi un exerciţiu social extraordinar.

O colecţie de aforisme - ştiu că asta te-ar fi încântat probabil cel mai mult, diferenţa esenţială dintre scrisul meu şi al dumitale fiind concentraţia cofetului. Fiind muiereşti, ale mele simt nevoia câteodată să se boteze; şi nu e neapărat ceva bun.

Sau o mărturie, pentru că din prima şi cu atât de puţine în cămările minţii, exerciţiul nu poate fi decât unul foarte naiv. Chiar mă gândeam acum ceva vreme, într-una din lungile mele plimbări la volan prin oraşul golit de vară, cum dumnezeu de ceea ce se putuse la Madrid e atât de brusc delicat la Bangkok.

***

Unul din răspunsuri e simplu, şi e restul dintre ceea ce ştii de-acasă şi ceea ce ţi se dă în dar pe nepregătite.

Nu numai că sunt datoare vândută. Mă tem că intru dumnezeului în faliment, heh.

Amănunte - 27: Luang Prabang, Manhattan în răspăr

Luang Prabang este şi nu este capitală, după voia unei istorii lao complicate de intrigi, supărări cu secesiune şi protectorate de operetă - ceea ce nu e deloc un lucru de ocară, ci un fenomenal puseu de lene colonială.

Luang Prabang este şi nu este oraş. Imediat ce coteşti de pe vreuna din arterele principale, care nu are decât cel mult două fire direcţionale de mers, piciorul calcă ţărâna roşie a uliţei pierdute sub catapeteasma verde a copacilor. Habar nu avem de care şi nu am căutat defel să aflăm. Mintea poate ghici abstract duzi şi palmieri, dar mai departe de-atât etichetele capitulează. Iar puturoşenia cu sentiment e singurul omagiu posibil care i s-ar cuveni unui astfel de loc.

Luang Prabang este şi nu este sistem solar. De banii pe care îi aduc hangiii şi cârciumarii depinde teoretic supravieţuirea fiscală, ordinea publică şi bunăstarea sanitară a întregii provincii. Infrastructurile sunt bazice, uneori aleatorii - asta nu te mai preocupă: te bucuri că ai closet şi plasturi, însă nu sunt deloc importante. Ai crede că lipsa prafului, cojilor de seminţe şi hârtiilor mânjite şi călcate în picioare e un mister de nepătruns, dacă la plimbarea foarte matinală de pe splaiul Khem Khong nu te-ai lămuri că totuşi cineva adună inaudibil gunoiul citadin de peste noapte.

***

La Luang Prabang, ideile de terorism muzeal şi cursă turistică de patru sute de metri garduri nu mai sunt convertibile. Nu ai decât opţiunea Palatului Regal, de fapt un complex cu aer tihnit de plantaţie în care nu calci deocamdată. Diferenţa de scară cu echivalentul siamez e uriaşă: privirea înhaţă veduta dintr-un foc, mai ales dacă e suită în coasta dealului de la Phu Si.

Luang Prabang e un loc cu capricii, agravate de săptămâna liberă a Anului Nou. Birturile, băncile, poşta şi prăvăliile se închid şi se deschid după pofta proprietarilor, personalului, uteceului. Orele sunt imprecise, nimeni nu te poate lămuri dinainte: maybe today, tonight, tomorrow.

Maybe, heh.

***

Hatârul dihaniei prescrie două pagode pe zi. Una dimineaţa - cu puţin noroc şi disciplină, poţi prinde ceremonia pomenilor bonzeşti. În cazul meu, se întâmplă vizavi de Sayo, la Wat Xiengmouane - de fiecare dată, mi-a fost jenă să fac poze.

Procedeul e simplu, imperturbabil şi de o infinită graţie. Pentru că Gautama s-a despuiat pe sine de toate poftele lumeşti ca să afle căi, amănunte, cauze şi simptome, tot aşa şi ucenicii lui de astăzi se simt datori să iasă în lume curăţaţi de toată recuzita vieţii laice.

O robă de culoarea şofranului legată cu o cingătoare. În picioare nimic, cel mult veşnicii şlapi. O traistă în care se adună fie cele esenţiale de trebuinţă dacă bonzul îşi aşterne de drum sau un fel de sufertaş din aramă care seamănă grozav cu o tobă pentru haleala dată de pomană a fiecărei dimineţi.

Asta e tot şi de-ajuns. Două şiruri paralele care trec şi se petrec unul pe celălalt într-o cadenţă lentă. Femeie şăd pe trotuar, haleala din castron sau lighean a fost isprăvită discret cu o seară înainte - ştii asta, pentru că ai văzut la plimbarea de după masaj cum se aprind plitele şi focurile din curte peste care gazda pune la fiert un căzănel cu orez. Bonzii trec uşor prin faţa lor. Un wai de o nesfârşită graţie şi doar dacă muierea e foarte pioasă, cu mâinile împreunate deasupra frunţii care se pleacă aproape ruşinată. Şi un pumn de haleală care aterizează în coş cu încetinitorul.

Nimeni nu schimbă o vorbă. Nimeni nu atinge pe nimeni - pe bonzi nu poţi pune mâna defel, iar dacă vrei să le dai orice altceva, inclusiv bani, va trebui să-l laşi undeva la mijloc între tine şi ei, mulţumind şi aşteptând să fie primit.

Putem să vedem niţel din chestia asta de pildă aici. Şi da, zâmbesc, pentru că deşi imaginea e ce trebuie, totuşi îi lipseşte ceva. Şi nu e vina strădaniei celui care a furat scena - însă cum să scrii pe peliculă impresia totalei lipse de valoare a timpului, biruit de cadenţă?

După ce asişti la aşa ceva - rareori mai mult de o jumătate de oră, dar alegoria datului şi datinii îţi lasă impresia unei zile întregi - plimbarea e răbdătoare, adunată şi calmă.

Reculeasă, am putea spune.

***

De fapt, am putea să o ţinem aşa cât e ziua de lungă. Plimbări scurte, pe îndelete şi foarte dense. Locul nu e foarte întins, îl putem isprăvi în pas elastic în mai puţin de jumătate de zi - dar ar fi păcat, fără îndoială.

Pe harta de acasă, Luang Prabang aduce cu Manhattan, al cărui opus diametral şi este.

Un sublimat de stări personale. Un echilibru concentrat de sminteli. Nimic nu e în plus, dar scoateţi din cadru măcar o frunză şi vă asigur că s-ar simţi imediat, fără să pot explica asta.

E secretul locului în aşa hal încât te întrebi dacă nu cumva asta e o anumită idee a perfecţiunii.

Sigur că răspunsul e afirmativ, judecând după efecte. La Luang Prabang începi, cu greu e drept, să pricepi cam ce înseamnă conceptul de loka.

Ştii că de fapt Luang Prabang - apropo: douăzecişişase de mii de fericiţi locuitori - nu se află decât întâmplător în provincia omonimă a unei ţări aproape fictive din sud-estul asiatic. Ci în tusita loka sau judeţul cu fericiri celeste, cum am traduce liber şi nici măcar pe sfert.

Şi e absolut normal ca altcineva să fie o treaptă mai sus, în nimmanarati, adică locul dihăniilor care se bucură de propria ispravă.

Ăsta este fix momentul în care, în timp ce bei foarte calm o cafea la Pasaneyom, decizi să dai şi să te dai cu totul drumului.

Pentru că ai primit deja enorm de mult şi pentru că toate astea trebuie să aibă un sens pe lume.

A şaizecişiopta scrisoare de la Ulan Bator: Pariul invers

Motto:

"Ca şi din India, am plecat din China cu sentimentul unei pierderi, dar totodată şi cu ceva ce semăna a fugă conştientă. Trebuia să fug, pentru că întâlnirea mea cu această lume, nouă, până acum necunoscută, începea să mă atragă în orbita ei, să mă înghită cu totul, să mă domine maniacal, să mă supună de-a binelea. Dintr-o dată m-a cuprins un soi de fascinaţie, o dorinţă arzătoare de a cunoaşte, de cufundare totală în această lume, de dispersare în ea a propriului eu, de identificare cu ea. De parcă aici m-aş fi născut şi format ca om, aici aş fi început să trăiesc. Îndată mi-am dorit să învăţ limba, mi-am dorit să citesc o grămadă de cărţi despre această ţară, să cunosc fiecare colţişor al acestui tărâm necunoscut.

Era un fel de boală, un soi de slăbiciune periculoasă, pentru că în acelaşi timp îmi dădeam seama că aceste civilizaţii sunt atât de uriaşe, de bogate şi diferite, încât pentru a cunoaşte fie şi numai un fragment al vreuneia dintre ele, măcar o frântură, ar fi trebuit să-mi consum întreaga viaţă. Pentru că aceste lumi sunt ca nişte clădiri cu un număr nesfârşit de camere, coridoare, balcoane şi mansarde, aranjate în asemenea meandre şi labirinturi, încât, dacă intri în vreunul dintre ele, nu mai există ieşire, întoarcere, mişcare înapoi."

(Ryszard Kapuściński, Călătorind cu Herodot, Gândirea chineză)

De la Z., către P., la Macau

Ryszard Kapuściński e un călător onest, fără a fi neaparat şi unul subţire. Lucrurile care îi trăznesc mintea în momentul în care i se întâmplă să dea cu ochii de ghicitorile chinezeşti şi de nălucile indiene sunt transcrise pe foaie cu o cinste de care probabil că foarte puţini sunt în stare.

Vânturat biografic la Pekin pe la sfârşitul anilor cincizeci, plimbăreţul descoperă numaidecât protocolul spartan al planetei Mao. Şi privilegiul eficient, permanent şi din oficiu al unui însoţitor. Tovarăşul Li, de la unul din zecile de săptămânale de propagandă ale Partidului, îl însoţeşte până şi la hotel, unde ocupă camera de vizavi. Afabil şi serviabil, de o perfectă mânuire a politeţii în limba rusă în text, el are totuşi ciudatul obicei de a lăsa neîncetat crăpată uşa dinspre culoarul de trecere. De-altfel, niciuna din căile de acces ale stabilimentului nu se închide cumsecade, ceea ce are bineînţeles o explicaţie poliţienească.

Toate întrebările streinului sunt primite fără nicio umbră de uimire şi notate îngrijit într-un carnet, cu promisiunea unui răspuns rotund după consultări colegiale cu activul politic. Lucrul ăsta nu se întâmplă niciodată. Dar asta nu prea mai are nicio importanţă, pentru că - nu-i aşa - intenţia prietenească e amănuntul discriminant, iar primul contact cu o altă planetă e şi-aşa destul de contondent.

Conjunctura e bizară. Prin voia aranjamentului de schimburi internaţionale, polonezul ar trebui să ocupe un post de corespondent de presă într-o ţară ideologic prietenă şi pentru un răstimp imprecis. Cu fiecare zi ce trece, liniştea senină a gazdelor care îl duc imperturbabil înspre ispita crăpelniţelor, îl plimbă şcolăreşte prin ceapeuri model şi îi arată pe îndelete Marele Zid, dar nu îi deschid niciodată redacţia sau uşa vreunui birou sau capacul vreunei maşini de scris, sporeşte o stare de tensiune nerostită. Oaspetele se consolează cum poate, încercând să înţeleagă pe picior cât se poate înţelege la prima strigare din complicatele teorii tao, arvunite de ocazie în tranzitul de la Hong-Kong.

Probabil că studiul Cărţii Schimbărilor e o idee bună, deşi nu suficientă, pentru a nu-şi pierde minţile la foc mic. Cititorul ajunge de-altfel, să se întrebe şi el în mai puţin de două pagini şi jumătate, dacă nu cumva acest divertimento sinologic nu s-ar putea isprăvi printr-una din acele subtile înscenări expiatorii atât de dragi scenariştilor de filme americane cu palpitaţii exotice.

Dar, lovitură de teatru: o scrisoare din Varşovia sfârşeşte prin a ateriza în lumea asta de pâslă binecrescută. Şi odată cu ea şi biletul de întoarcere abruptă, după voia noilor jocuri lumeşti care vor ca restul lagărului socialist să se despartă discret de aventurile noilor mandarini.

***

Cu atât mai remarcabilă concluzia din antet. Dincolo de orice disconfort sau nedumerire, călătorul reuşeşte măcar să formuleze una din mizele fundamentale ale oricărui hagialâc.

Şi cu asupra de măsură, ale unui hagialâc asiatic.

Plec sau stau? Mă supun sau mă retrag? Mă dau cu totul sau încă mai ţiu aşa de tare la mine însumi încât socotesc mai nimerit să aştept şi să rumeg ceea ce este de rumegat?

În cazul ăsta al zilei de ieri, dilema e solubilă în reflexul demisiei intelectuale. Ăsta e pragul meu mental cel de sus şi peste el îmi e cu neputinţă să trec, pare să ne spuie Kapuściński. Vreau mai mult, nu am timp şi mai ales - nu mă cred în stare. Pentru că doar ce v-am povestit că nu sunt decât un ţărănuş din Pinsk aruncat de sfârşitul celui de-al doilea război mondial pe băncile facultăţii de istorie. Unde aflu ca prin vis de existenţa unui tip mort demult prin Grecia - oare unde-o mai fi şi asta? - căruia i se întâmplă un lucru formidabil şi derizoriu: să vrea să povestească oricui absolut tot ce poate afla despre lucrurile întâmplate altora, de la facerea lumii şi până în ziua de astăzi.

Amănuntele astea uşor didactice sunt oarecum importante, însă. Fără ele, nu ne-am mai mira, pentru că am presupune că vorbele sunt scrise de cineva cu o solidă deprindere a călătoriilor.

Şi nu e aşa, ceea ce e minunat.

Nu poţi fi de acord cu concluzia autorului. Dar candoarea înţeleaptă a sintezei întrebătoare e un început de indulgenţă aproape admirativă.

Întrebările astea sunt cu adevărat imposibil de ocolit - înainte, în timpul şi mai ales după ce te întorci.

Dacă te întorci şi cum te întorci ar trebui să scriem, de fapt.

***

Faptul că în Asia drumurile sunt - ca peste tot pe lume - drepte, e doar o iluzie optică. În realitate, economia spaţiului e piezişă.

Ca să ajungi la rostul şi inima lucrurilor, trebuie să începi să te uiţi pe tine însuţi, să laşi de la tine şi să nu te mai miri de nimic. Aşa este, domnule Dumneata: povestirilor asiatice nu li se potriveşte conjugarea la persoana întâia, singular şi eventual feminin.

E nevoie de umilinţă bună, de despuiere de adjective şi de sobrietate aproape impersonală.

Şi dacă dilema onestă a polonezului apare fix din cauza neputinţei de a te descotorosi de blestematul ăsta de eu? Şi cât din ea se leagă de eroica tentativă de asimilare a exigentelor căi tao, care tocmai la renunţare şi impasibil îndeamnă?

Cu teoria stăm brici, probabil. Practica ne omoară.

Dar nu ne lăsăm.

***

Prin stările lui Kapuściński am trecut şi eu. Sentimentul delicios şi difuz al conspiraţiei universale - totul se întâmplă pentru tine, pe măsură şi pe nepregătite. Letal - cum să rezişti? Senzaţia că dacă mai stai o singură zi o să prinzi rădăcini definitiv, cu toate că un rest de luciditate te îndeamnă să rezolvi lucrurile imediat presante de-acasă şi să te pregăteşti temeinic de întoarcere. Certitudinea că nu ştii nimic şi că era de-altfel inutil să încerci să-ţi construieşti dinainte un început de sistem, de părere sau - cum se mai spune astăzi - vreun orizont de aşteptări.

E copleşitor. Să cazi în patima unui loc e mult mai redutabil decât aiureala din tramvai de la cinşpe ani, în care controlezi fie şi imperfect scenografia, didascaliile şi uneori chiar şi intriga.

Acolo nu controlezi nimic. Ieşirea din contextul bilingv de pildă, te face să redescoperi puterea veche a semnelor simple, a inimii care curge leneş în palmă în încercarea de a împărţi câte ceva. Reuşita te face să te smiorcăi nedemn lângă hârdăul cu apă de ploaie, sperând că nu te-a văzut absolut nimeni.

Pentru că ai refuzat uneori principiul hărţilor de voiaj, te trezeşti nevoit să caşti ochii peste tot. Asta te constrânge să descoperi amănunte pe care le-ai fi nesocotit, cu mintea după a doua stradă dinspre stânga, careul D5. Şi să ai şi tu sentimentul labirintului simetric şi inconsistenţei distanţelor convenţionale.

De aceea, fericirea de a te fi descurcat cu bine te face să crezi din ce în ce mai apăsat că Pascal minte cu neruşinare. Le cœur a ses raisons que la raison connaît parfaitement; seulement l'ennui, c'est qu'en Europe elle feint souvent le contraire.

Şi ca totul să fie cât mai distractiv cu putinţă, întoarcerea complică al naibii lucrurile.

***

Pleci analfabet şi te întorci uşor incoerent. Constaţi că e foarte dificil să scrii pe hârtie ceea ce inima şi mintea au priceput din prima secundă. Creierul e îndărătnic, ar vrea să se folosească de amănunte şi asta nu prea îi prieşte. Ar mai vrea de-altfel, cu o lăcomie care se cere înţărcată ascetic, să afle cât se poate de multe din ce s-a spus şi s-a scris cu şi despre, poate şi pentru că simte nevoia de cârjele simpatice ale unor confirmări solidare.

Citeşti o vreme, până ce evident primeşti o pişcătură curtenitoare care îţi zvârle cartea din mână. Nu te obosi, nu merită. Înţelegi iniţial că e un capriciu - de fapt, e indispensabil ca să nu te risipeşti în prostii fibrilante.

Între timp, rutina de dinainte încearcă să se reinstaleze. Rezişti, observând că reacţiile au început să se schimbe drastic - nu mai simţi nevoia să te răcoreşti înjurând fără poftă şi de-altfel, poate că ar fi mai bine să mai aştepţi niţel până să reacţionezi. Când ţi-e greu sau îţi pierzi firea, dai o fugă în minte până la Khounta - acolo şi nicăieri altundeva - şi faci frondă în mare linişte.

Lumea se miră - dar cum să-i lămureşti cumsecade?

Încetul cu încetul, alegerea de la capătul lumii - căci alegere e atunci când îţi dai sângele la propriu şi cu mare elan - roade suav toată şandramaua de dinainte. Şi e spre binele tău.

E momentul în care apare dilema: rămâi acolo cu totul sau mergi mai departe?

Suntem deştepţi à la basque, cum îi place domniei tale să spună. Rămânem acolo mergând mai departe. Luăm Indochina de suflet şi ne ducem cu ea prin lume, ca să ne putem întoarce lucid.

Cine ştie, poate că într-o bună zi o să putem totuşi scrie câte ceva potabil. Deocamdată, povestim căutând cuvinte. Fără antrenament la sală, nu se egzistă competiţie - iar scrisul e curat pentatlon.

Nu e destul, dar e tranzitoriu şi foarte necesar. Altfel, am da bir cu fugiţii, ca polonezul naiv şi descurcăreţ din poveste.

Important e să ridici mănuşa.

Z.

Amănunte - 26: Casele din spate

Casele din spate sunt, se pare, vechile odăi ale personalului dintr-o altă viaţă a hanului.

Et tout cela a un charme fou, bien que nous soyons côté cour.

Plasa de ţânţari ce se întinde voluptuos în fiecare seară. În lipsa ta, cineva a pudrat-o cu ceva, poate chiar DDT. Foarte eficace.

Aranjamentul e simplu, eficient şi duios.

Se egzistă şi un cufăr ce se încuie de bunăvoie cu lacăt şi funcţionează pe post de safe. Şi apă caldă, să fie primit.

Şi în imediata apropiere a amănuntului de ieri, o plasmă prin care poţi să afli, dacă ai chef, ce se găteşte la Pekin, cine şi ce mai cântă la Londra - Susan Boyle, moment în care zici amin, fără recidivă.

Une paix royale.

E momentul să vorbim niţel despre ordinea lucrurilor din oraş.

Amănunte - 25: Casele din faţă

So, do you have any free rooms today?

Yes, madame, we have. Răspuns entuziast, cu gura până la urechi - deşi lumea cam cârteşte despre purtările hangiilor, rareori mi-a fost dat să întâlnesc primire mai sinceră ca improvizaţia de la Luang Prabang.

Yes, we have. Yes, we can. Mantra e gata şi e una de o sublimă naivitate, pentru că în Asia negaţia e de mare ruşine.

Din păcate nu în clădirea asta albă a caselor coloniale din faţă, singura diferenţă şi rest fiind mărimea camerei şi o sumă de alte mărunte detalii absolut neglijabile, la care nici măcar nu am putut fi atentă.

Foarte bine, aşadar. Unde e banga? Niţel mai gios, pe Sakkarine. Sunt, de fapt, nu unul - ci două bancomate, amănunt esenţial într-o ţară cu atât de puţine infrastructuri vestice. Spre uzul cui o mai avea fericirea să calce pe-acolo, situaţia din aprilie curent era cea a unei fermecătoare firide cu acoperiş de pagodă dinspre BCEL, ce se închide la ore aleatorii cu lacăt. Şi, la vreo sută de metri înspre stânga, altă scuipătoare de arginţi ceva mai ferită, lângă birtul indienesc Nazim. Birt de-altfel foarte bun - dar parcă tot mai bine e la Nisha, despre care o să povestesc fix după cină.

***

Cu gândul că stau două nopţi, nu m-am mai mişcat de la Sayo. Dintâi, pentru că habar nu aveam la ce să mă aştept dinspre partea Cambodgiei - şi bine am făcut, pentru că destinaţia e bugetar imprevizibilă. Şi pe urmă pentru că primirea e chiar exact ce trebuie şi cum trebuie - un sans-faute. Şi în fine, pentru că la Luang Prabang ţi se confirmă plenar voluptatea lenei imperiale şi senzaţia de putere asupra amănuntelor cotidiene.

Personalul de la Sayo are purtări fanteziste. I-am văzut refuzând cu seninătate noi veniţi neanunţaţi dinainte, pretinzând că nu mai au niciun loc liber - şi nu era aşa. Spre seară, spiritul festiv şi probabil cinsteala zdravănă cu lao lao îi mai pirotea inocent. Dar suntem în Laos, loc poetic cu totul - adunate, amănuntele astea sunt în fond atât de profund omeneşti, că mai degrabă zâmbim cu mare indulgenţă.

Nu ştiu de ce şi probabil că nu se egzistă vreo explicaţie ştiinţifică pentru asta, dar cu mine s-au purtat impecabil.

În Laos, răsplata inimii deschise e perpetua senzaţie a unei conspiraţii pozitive.

Eşti victima şi ţinta directă.

Bucură-te. Alt loc ca ăsta nu vei mai găsi decât foarte greu.

Contrajurnal indochinez - 14: Luang Prabang, căldură mare

Despre fosta capitală dinastică lao nu se poate pesemne scrie decât în certitudinea absolută a ficţiunii asumate cu ochii deschişi.

Rumegând consolator fărâmele de ceasuri de-acolo, ajungi destul de rapid să te întrebi ce dumnezeu o fi fost în mintea ta atunci când scrisesei fără să clipeşti cam aşa:

Pentru că dacă aş mai avea trei luni de trăit, aş şterge-o urgent din Cometei- după ce mi-am vândut toată biblioteca prin Mica Publicitate.

Nu oriunde. Ci la Luang Prabang, după o oprire la Pakbeng, adică in the middle of nowhere.

Ce-aş face acolo, nu încape la tejghea. Dar ar fi cu siguranţă mai cu folos decât toate foile de pe lume.

Asta sugera pesemne că locului i se potrivesc stoice aşteptări.

Ce-al naibii de simple par toate din fotoliul caselor din spate! Zdrang - o etichetă foşnitoare; şi gata, pesé et emballé.

Aiurea. Cu mintea de-acum, Luang Prabang nu e numai osia cerească a hagialâcului. Dar şi înainte de orice altceva, locul în care au început multe lucruri definitive.

Iar asta e foarte departe de resemnări, despuieri, examene de conştiinţă.

***

Încă vreo cinşpe kilometri, ultimii. Interminabili.

O fabrică de îmbuteliat bere, pe partea stângă a drumului. Nişte pancarte din tablă - foarte comuniste în cheie turistică şi care ne anunţă că mai avem niţel şi-ajungem unde trebuie. Şi că e patrimoniu UNESCO, ceea ce e foarte puţin şi naiv recomandat.

Pentru Luang Prabang nu se egzistă, mă tem, nici paralelă. Nici echivalent. Nici precedent.

Luang Prabang e suveran, point barre.

Deocamdată nimeni, dar absolut nimeni din microbuz - cu excepţia englezoaicei unijambiste - nu are rezervare niciunde.

O preocupare paralizantă, despre care e ruşine să scrii. Dar care are tâlcul ei foarte adânc: care e parola de la cartea de credit?

Patru cifre, trei sunt la fel. Dar în ce ordine? Combinaţiile sunt nesfârşite, evident - poţi să o iei cu nervii.

Bani gheaţă - cam pauză. Opa, la dracu ghem. Scoate pixul. Şi o foaie.

Prima teoremă: dacă ai ajuns până aici, atunci cifrele nu mai au nicio importanţă. O iau pur şi simplu la sănătoasa din cap - au trebuit înduioşătoare sârguinţe scriptice pentru ca să ştim şi acum detalii vulgare şi de nevoie. Cât costă, gen.

Dar mai ales, şi asta chiar e imposibil: ce distanţă e din punctul A şi până în punctul B al hărţilor.

Undeva în zare, autogara. Aicea să viu la noapte dacă totul e plin în Betleemul ăsta, zic.

***

Şi odată cu autogara, două posibilităţi binare scoase cu forcepsul memoriei de congaie. Ori e una, ori e cealaltă - la a treia, ţi se blochează teşchereaua şi aleluia.

Allô, maman? Mais je t'entends très mal... écoute... je viens de... au fait, tu ne pourrais pas...

Slavă domnului, n-am avut onoarea.

Parola de la chimir nu e foarte diferită de o linie bucureşteană de autobuz. Sauvée. Dezmăţ. Bancomat. Ka-ching, heh.

Fără cifre. Şi fără puncte cardinale, defel - cam aşa mi-a apărut oraşul în plimbarea interminabilă după culcuş.

Sub o ploaie neîntreruptă de hârdaie şi pungi şi castroane şi lighene şi căni şi cofe şi pahare şi sticle de cola - lipeşte ca naiba - deşertate la răspântii perfid şi pe sub tricou - copil de cinci ani, privire nevinovată: să scoţi cuţitul sau să-l pupi?

Pi Mai Lao. Hai la mulţi ani, neamule.

***

Sayo, croncăn atunci când tot restul plutonului e cu totul şi cu totul risipit a nonşalanţă pe trotuarele măturate de un soi de candidă furie festivă.

Păstrând proporţiile, Anul Nou se scrie aici în cheie carioca. Iar samlorgiul încearcă să mă facă, de-altfel cu un soi de fermecător fatalism:

Here, madame - arătând cu mâna un ceva pe care nu scrie defel ce caut.

Mvai, dar nu. Sayo, zic şi rânjesc încurajator.

Sayo no good.

Sayo perfect. Doar aşa era ucazul - restul de creier e pe undeva prin şovarca de bumbac vărgat şi chiar nu am chef să caut acuma. Vedem mâine, dacă e.

Sayo full. Here good.

Sayo not full. Habar nu ai, evident - dar nu strică să încerci.

Departe de capitale, aerogări şi prefecturi, engleza se despoaie de caracter. Şi de tropi frastici. Primele se evaporează conjugările - samlorul, tejgheaua şi ghişeul trăiesc pur şi simplu într-un prezent continuu, unde nu are nicio importanţă ce văzuseşi alaltăieri sau ce vei fi făcând mâine la ora asta.

După care şi de nevoie, ţi se palmează mărunţişul conjunctiv - when, but, and, so, yet, for - care nu rezolvă absolut nimic şi nu te mai interesează nici măcar pe tine.

În fine, se retrag cu torţe adverbele ceva mai complicate, gradele de comparaţie şi superlativul relativ. Aici nu se mai egzistă decât chestii absolute, ne scuzaţi.

Aşadar, şi de dragul simetriei:

Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii?

Înainte, birjar!

Birjarul oftează. Scribul e leoarcă. Dâre de rambutan se preling a lipici pe toată şovarca - fusta! matasa! cafeaua!

Mvai.

Vizavi, o babă ştirbă şi o mitralieră din plastic gălbui: sunt prietene, e anul nou. Pac!

Europenii ăştia sunt ceva de groază, hotărât lucru. Dar până şi şmenarii sunt mult prea bine crescuţi în Laos ca să mai insiste, baremi în agresivităţi.

***

În capătul unei uliţe extraordinare - oare cât am mai mers: cinci minute? trei ore? o lună? - vedenia otelului are un ceva de pachebot.

Şi au camere libere, cum să nu. În casele din spate - doar ne-am obişnuit.

Au fait, unde era harta aia?

N-avem, ce fericire.

Un lucru bun

Şi o coincidenţă onomastică parţială, cu şi despre la grande petite personne de mon filleul. Găsită de mumă-sa dumnezeu mai ştie prin ce vrafuri de catastife ale zilei de ieri.

Doar din prima secundă am ştiut că are să fie altfel, fireşte.

Tare bine mi-a picat. Şi zău aveam nevoie.

Later edit: De-abia izbăvită din hărţuieli diverse, nu prea mai ştiu de unde mama naibii să reapuc firul poveştii.

Cred că am să o scriu niţel de mână. De obicei, aşa se duce pe apa sâmbetii crampa copistului.

Studiu pentru vioară şi pick-hammer

Despre casa mutilată cu sălbăticie de pe strada Visarion, colţ cu Lascăr Catargiu - fostă Ana Ipătescu, această Valentina Tereşkova a puşlamalâcului paşoptist - am scris de foarte multe ori. Ca de pildă aici, într-una din cele mai frumoase luni mai personale.

Crezusem că desluşesc, în streşinele ei verzii, năluca debaralelor ticăloşite ale Arnotenilor.

Astăzi aflu şi eu în sfârşit - şi zău ar fi trebuit să fi ştiut mai devreme de-atâta - despre o iniţiativă uşor ridiculă a Agiei.

Pentru contra speculei, un concert în aer liber - curat instrumentalizare, coane Fănică!

Stradivarius contra pick-hammer. Alexandru Tomescu vs. Dorele, las-o bă la punctu mort.

Toate astea sunt de o duioasă gogomănie. Pluteşte peste ele un cucernic aer nemţesc, atât de nepotrivit că mă ia cu friguri.

Concert în aer liber. Ce mizerie balneară, ce utopie marxistă - cum de nu s-au gândit, oare?

Pft.

***

Avem nevoie de legi, punct. În loc de asta, ni se propune parastas cu fanfară şi muzică de cameră. Şi cartea de rigoare, cu hârtie glasată şi pixeli bine periaţi - mişto saftea, aferim.

Cartea Neagră a Patrimoniului, lansată astăzi. Nu m-am dus, aveam palpitaţii. Pe bune.

Dar am citit prefaţa, în diagonală. Şi m-am îngrozit.

O minte presupusă brici, bine apretată pe nişte străzi vecine mie, la un moment dat. Ce ne spune, fără să clipească şi fără să se scuture - că patrimoniu vine de la patriotism.

Nu e neapărat minciună. Dar nu e destul. Déçue.

Pe limba mea, patrimoniul se mai cheamă şi universalitate. De fapt, e o categorisire cam seacă a unui inventar de efecte mărunte şi personale.

Cratiţa. Opincile. Urlătoarea. Pergamuta. Valiza. Scoarţa. Perina. Stiloul. Din astea.

Dimpreună şi cu afect, pot să fie îndeajuns ca să vieze o lume.

De ce mama naibii să-i pui zăbala unei graniţe puerile, asta n-am să înţeleg niciodată şi nici în ruptul capului.

Şi apropo, mi se mai întâmplă să cred ceva: spre deosebire de Iaşi, de pildă, Bucureştiul nu respiră deloc patriotism. Să ne ierte dumnezeu, dar farmecul e tocmai în hărmălaia asta vânturată şi-adunată.

***

Se ştie, doar. Am pentru Bucureştiul de carne şi sânge: nu afect, ci de-a binelea patimă. Memoria lui e şi memoria mea.

Pentru că ardelenii ne dau peste nas, cu oraşele lor - fermecătoare, de-altfel - bine scrobite şi devreme acasă.

Pentru că streinii rareori se opresc - aucun intérêt, je te dis. Dar şi când se întâmplă asta şi cel puţin în ceea ce mă priveşte, îndată li se iartă tot şi li se dă cu asupra de măsură.

Am pentru Bucureştiul sinestezic profunda şi emotiva afecţiune pe care o pot stârni brânza bună în burduf de câine, repetentul genial, sarcasticul binevoitor, invalidul de război şi javra descurcăreaţă.

În felul său, asta şi este.

A trebuit să ajung la Phnom Penh ca să îmi dau seama cu totul cât de importante sunt lucrurile astea.

Păstrând proporţiile, cele două haimanale seamănă nepermis de mult. Şi cu cât stau şi-mi aduc aminte, cu atâta îmi spun că dacă fericirile sunt în Laos şi zăpăcelile, într-adevăr la Bangkok, Cambodgia are meritul emoţionant al ghimpelui bun din minte.

Iar aşa ceva nu se uită niciodată. Pentru că nu are cum. Şi nu, nu se poate mulţumi îndeajuns, oricât de oneste ar fi intenţia, criteriul, proiectul...

Divanul persian

Motto:

"D'où vient que notre législateur nous prive de la chair de pourceau et de toutes les viandes qu'il appelle immondes ? D'où vient qu'il nous défend de toucher un corps mort, et que, pour purifier notre âme, il nous ordonne de nous laver sans cesse le corps? Il me semble que les choses ne sont en elles-mêmes ni pures ni impures: je ne puis concevoir aucune qualité inhérente au sujet qui puisse les rendre telles. La boue ne nous paraît sale que parce qu'elle blesse notre vue ou quelque autre de nos sens; mais, en elle-même, elle ne l'est pas plus que l'or et les diamants. L'idée de souillure contractée par l'attouchement d'un cadavre ne nous est venue que d'une certaine répugnance naturelle que nous en avons. Si les corps de ceux qui ne se lavent point ne blessaient ni l'odorat ni la vue, comment aurait-on pu s'imaginer qu'ils fussent impurs?"

(Montesquieu, Lettres persanes, Lettre XVII, Usbek au même)

Pesemne că fiecare dintre noi poartă cu sine câte un perete asiatic al minţii. Pe care începe foarte devreme şi aproape pe neştiute să scrie o fermecătoare vraişte de amănunte sentimentale.

În privinţa asta, antipatia şcolară pentru lucrurile otomane rezistă probabil până la prima farfurie cu salată de vinete a verii. Sunt, de-altfel, un caz asumat de precoce trădare de patrie, şi asta pentru că mintea mea nu putea în niciun chip să înţeleagă cui şi mai ales cum ar fi putut apărea drept fioroase şi asupritoare naivele - şi în fond extrem oropsitele - cadâne din Mangalia, de pildă. Despre care am scris, la un moment dat, cu tot dragul datorat unor avatari simpli de bunătate omenească.

Foarte multă lume a crezut, citind, că suntem rude. Regret negaţia viguroasă - avem alte metisaje la purtător, după cum se ştie, dar pe ăsta şi din păcate, deloc. Suntem însă mai altfel de-atâtul lucrurilor previzibile, juxtapuşi într-o nesmintită prietenie de vreun sfert de secol, care nici măcar nu are nevoie de frecventări asidue sau de ore irosite în taclale telefonice. F. şi restanţele ei pe puncte de la ASE, fotbalistul pramatie, jocul de-a statul în gazdă pe strada Cometei, mofturile mele patriotice. Nu mănânc de la voi, miorlăiam ghiaureşte înspre pachetul trimes de-acasă de blânda şi transparenta Fewzié; după care şi fără pic de demnitate, tăbăram neruşinat pe toate mărunţişurile sufertaşului osmanlâu.

***

Câteodată şi numai pe timp de vară, primeam ca pe un fel de binecuvântare nemeritată şederile scurte în spatele bucătăriei de vară a spahiilor inofensivi. Până la Cernavodă, mistificam într-o veselie, aproape ajungând să credem că plecam, de fapt, înspre Balcic. Iar dacă visarea era precară şi hagialâcul expeditiv, este poate şi pentru că nimic nu ne putea spăla de înduioşătoarea stinghereală pe care aveam să o regăsesc foarte mulţi ani mai târziu undeva, spre capătul hărţii.

Elanul ospitalier de la Mangalia nu cunoştea precedente sau echivalări culturale, iar asta sfârşea inevitabil prin a ne izgoni elegant prin vreun otel din apropiere. Odată intrat pe poarta cu olane, dădeai semnalul unei fojgăieli neîntrerupte de harem aferat, sub ordinele deseori ilizibile ale unui paterfamilias veşnic tolănit într-un peş pe priciul bucătăriei de vară. Sub macatul cu păuni unde pietatea familială aşezase o poză veche în care tovarăşul inginer mecanic de marină - Babaia, adică - zâmbea cu zulufi şi încredere din faţa Academiei de ştiinţe Mihail Vasilievici Lomonosov.

Domnule M., îngânasem politicos îndată ce făcuserăm cunoştinţă.

Aide bre, de unde dracu domn? Ce, păi eu am obraz să fiu domn? Zi tovarăşu Babaia şi gata.

Estimp însă, se cădea supravegheată cadenţa roabelor personale, prilej pentru o aiuritoare lecţie de antropologie aplicată. În ciuda echilibrului precar în care se găsea întotdeauna şi neaşteptând niciodată replica salamalecului de rigoare pentru oaspeţi - oh, perfidia poetică a complimentelor tătărăşti! - gazda începea numaidecât să strige după muierile disponibile. Şi să dea ordine complicate şi interogative: unde e ghiudemul? unde e halelul? aţi încălzit apa? aţi umplut lighenele? unde e chiseaua? apă la gheaţă avem?

Şi mai ales - ô, exquise féodalité: le-aţi spălat pe picioare pe doamnele?

Peste momentul ăsta, despre care nici măcar nu ştiu dacă era vreo cutumă capricioasă a clanului sau vreun obicei de-al locului, nu se putea trece defel.

Fewzié aducea prosoapele de la Stambul, de se ţineau în camera bună, printre mormane de marfă de contrabandă şi sticle goale de whisky.

Selma căuta săpunul. Lux să fie mami, vezi în sertar. Avem Fa de la shop, merge?

În bucătărie se improviza numaidecât un conciliabul complicat: o fi de-ajuns?

Namilă blândă cu ochi de fiere aurie şi coadă împletită gros pe tot spatele, Gülnaz aducea lighenele zdravene, de email verde.

Sarcina tulbure îi revenea însă de regulă lui F. Iar memoria reţine ca prin vis senzaţia absolutistă şi nevinovată a scenei de gen, în penumbra aurie a dormitoarelor pentru oaspeţi. Câte unul de persoană, să se ajungă, loc avem şi când ne-o fi mai rău - ca acuma să ne fie, heh.

Evident, protestam. Da' n-aveţi de ce, e ceva normal, zâmbea Gülnaz. Ete na, n-au de lucru şi dumnealor; auzi tu, Fewzié, ai mai pomenit aşa ceva? reteza Babaia.

Şi gata. Une joie coloniale à rebours, je suppose.

***

În tot timpul, eram un fel de semizei lipsiţi de putere. În criteriu şi proiect, ospitalitatea tătărască este o permanentă stare de asediu, cu un ceremonial extrem de precis şi directive foarte stricte.

Ţinerea amabilă în frâu a oaspeţilor era treabă muierească. Fireşte, erai întrebat de o sută cincizecişipatru de ori la rând dacă perinele fuseseră suficient de moi, dacă dormiseşi bine, dacă nu cumva javra din curte nu comisese sacrilegiul de a te trezi pe neaşteptate - o catastrofă, pentru că ritmul vital se găsea în totală apnee până ce tu nu catadicseai să apari buimac în pragul caselor din faţă. Dacă aveai chef de ceva şi de ce anume - şi-aici, apărea din nou nevoia de a gândi pentru şi în locul veneticului: şerbet? dulceaţă de cireşe amare de la madam Ionescu? vreo prăjiturică din dulap? nişte pastramă uite-aşa, tăietă subţire? o cafea? o limonadă?

Şi să nu cumva să vă deranjaţi. Fiindcă fix aşa li se poruncise: bre, ia vedeţi să nu cumva să se obosească de ceva.

Aşa că zăceam poetic. Iar zăcutul poetic, a lene velită, e unul din cele mai simple şi eficiente resorturi ale fericirii omeneşti.

O spun cu mare recunoştinţă emotivă - acolo am învăţat puturoşenia asta contemplativă.

Savuroasă la Paris, ameţitoare în Indochina.

Şi perfect incompatibilă ţărilor cu ploaie rece şi lume grăbită.

***

Cu puţin noroc, nimereai chiar de Küçük Bayram, ceea ce prevestea dezmăţ diabetic cu tablale ireale de sarailii şi halviţă, cu proţapul scos în mijlocul curţii pe vreme de foamete - o urgie necunoscută probabil în cumintea mahala turcească. Apăreau pe rând diverse rubedenii şi cimotii ce nu păreau să se mai isprăvească, fiecare cu poveşti pasionante din care dusul cu sau fără treabă la Stambul era o etapă obligatorie. Ba chiar şi ghiauri ca noi, ispitiţi de naivele şi delicioasele purtări tătărăşti - numai în Laos am mai văzut atâta relaxare a bunăvoinţei, fără nicio umbră de calcul aparent şi atâta mândrie sublimată şi calmă a adevăraţilor cuceritori.

Haleai în neştire, râdeai fără să te poţi opri. Ţi se dădea impresia că eşti acasă, nicidecum în trecere. În materie de diplomaţie, clanul lui Babaia era imbatabil: venit ţeapăn, plecai turcit.

Muierile plângeau discret, dar lizibil, de parcă te luaseră la oaste. Să mai poftiţi pe la noi, miorlăia Fewzié şi puteai să crezi foarte bine că avea să se zidească în mare cuminţenie pe noptiera vacanţei, uscându-se nostalgic până aveai să te îndupleci şi să te întorci.

Bre astea... doamnele...de ce nu veniţi bre, şi iarna, să vedeţi cum bombăne marea? întreba Babaia.

Aşteptai să dai colţul uliţei, trecând de calea ferată şi te pufnea şi pe tine plânsul iraţional. Te spun, ameninţa Gülnaz - bre, le duci valizili la gară, ai priceput?

***

Evident că la şcoală nu mai pricepeai absolut nimic. Cum să crezi toate poveştile cu fecioare virtuoase şi siluiri hrăpăreţe? Cum să te curenteze fiorul naţional la pomenirea poveştii trimişilor Înaltei Porţi, cărora Ţepeş le bătuse turbanele în cuie pe ţeasta goală?

Nu puteai să-ţi închipui nimic din chestiile astea fioroase, pentru că în loc de cetele furibunde ale ienicerilor şi elanul sângeros al mamelucilor, ei bine - ţi se arătau insidios baclavalele înfoiate şi tăvile de vânătă coaptă în zeamă de berbec de la Mangalia, fireşte.

N-avem oşti, răgeai cu elan la concursul de recitări pe sector - premiul doi, diplomă cu cerneală roşie.

... care nu se înfioară de-a ta faimă, Baiazid!

Ei aiurea, comentase cândva Colonelul, citind răbdător din infamele Povestiri Istorice pe care e aproape imposibil să le uiţi. În cartea asta mare şi nu foarte groasă - trei volume, totuşi, n-ar strica să le dezgrop - se istoriseau toate ororile pământului ză lucru turcilor. În planşe nemaipomenit de sugestive: ai văzut, l-au legat de coada unei iepe nebune şi-a murit aşa, ricana povestitorul de ocazie.

Pe cine?

Păi pe Ioan Vodă cel Cumplit, zic ăştia.

Amănuntul displăcuse. Mă uitam mai degrabă la fireturi.

Fii atentă. Mai bine pun cartea deoparte şi facem amândoi o altă poveste.

Ce anume?

Ce vrem noi. Dar mai întâi ne organizăm.

Câte personaje?

Hmmm... hai să fie trei, în seara asta.

Unde să fie?

Unde vrei tu. Mais, j'insiste: il nous faut un cadre, d'abord.

De undeva, abstract, se auzea ţignalul de provincie istorică al Mândrei:

Ascultă Mişule, ai zis că o culci, nu că staţi ca proştii la taclale până la ora o mie.

***

Multă vreme mai târziu, mi-am adus aminte de ceremonialul ăsta de ceai al fiecărei seri. Iar disciplina de a-şi reaminti sau a reinventa în fiecare zi câte ceva e dovada că voluptăţile obscure de-atunci sunt posibile şi pe zilele astea de praf bezmetic şi mare grabă.

Il suffit d'y croire, envers et contre tout.

Evident, voisem să scriu cu totul şi cu totul altceva. Probabil despre Teheran, pentru că veştile ne pun pe gânduri.

Şi mâine e o zi, domnule Dumneata.

Totuşi, are legătură cu tot restul. Pentru că Asia mea de la Mangalia şi Snagov începe. Şi se cerea asta.

Tribulaţia de sâmbătă, cincizecişinouă - bis: Une fête s’exalte en la feuillée éteinte

Motto:

"Ces nymphes, je les veux perpétuer."

(Stéphane Mallarmé, L'après-midi d'vn favne, Eglogve)

- ... cum să nu? Numaidecât mai aduc, îngână Amiralul, pe jumătate pierit de curiozitate.

Nici nu trebuia mai mult de-atâta: Paşadia se aşternu pe povestit, având mare grijă de pauzele didascalice de cuviinţă.

Până ce isprăvi două pachete de ţigări brune. Fără filtru - de ruşine.

***

...încă înainte de-a ne cunoaşte, într-o circumstanţă care îi e atât de pe măsură că poftim, nu pot să mă abţin să nu zâmbesc, ar fi mai exact să-ţi spun că beizadea Pantazi apăruse atunci când absolut nimeni nu se pregătise pentru una ca asta. Însă nici nu apucase probabil să se instaleze cumsecade în capitală, că bârfele de cucoane ale după-amiezii musteau de zvonuri contradictorii.


Ascultându-le, nu prea ştiai ce să crezi - şi fireşte, ca în toate împrejurările de felul ăsta, adevărul se diluase demult în telefonia fără fir a relatării la mâna a paisprezecea. Aşadar, unele şi-ar fi pus cu de la sine putere degetul sub satâr jurând că privise pofticios trei ţigănci florărese, aiurindu-le cu denumirile latineşti ale saftelei risipite aleatoriu în coşurile de rafie de pe caldarâm. Nici vorbă, dragă, li se bătea numaidecât obrazul: şedea sprijinit parcă în batjocură de canapelele jegoase de la simeză, rânjind încurajator spre biata traducătoare. Care - e cazul să insist? întreba iezuit colportoarea foarte sigură pe dânsa - îşi cam pierduse aplombul şi fâstâcise conjugările, că ştii doar cum e...când i se năzare...


Nu, nu prea ştiam - dar puteam deja să îmi închipui o geografie personală mult mai complicată decât lăsau să se înţeleagă relatările obraznicelor isprăvi târgoveţe. Şi cu cât plecam mai insistent urechea şi dădeam crezare începutului de legendă care se ţesea imperturbabil în buza Podului Mogoşoaei, cu atât sporea impresia că undeva, în zarea circumstanţelor viitoare, se zărea nu doar o simplă prezenţă complice şi agreabilă.


Ci ţărmul încă neclar al unei lumi întregi.


Astfel, după pofta zilei şi probabil a fazelor lunii, beizadea Pantazi aducea a personaj peninsular, reţinut provizoriu în zilele noastre de istmul strâmt al unor mărunte concesii. Ca atunci când smintise cu totul o biată contabilă oacheşă, pe care o făcuse să creadă că plimbarea unei după-amiezi prin calomfirele de la Mântuleasa avusese loc, în realitate, cu vreo jumătate de secol în urmă.

Din ziua aceea, nefericita - pe loc demisă din paragraf - îşi trecea timpul căutând prin vrafuri de ziare dovada fermă a fabulosului eveniment. Şi ne încredinţase pe toţi, cu o sticlire deopotrivă dubioasă şi resemnată pe buzele veştede de aşteptare, că numai pudoarea o mai oprea de a ne destăinui secretul întreg al haimanalâcului diacronic.


Sau a arhipelag de nenumărate posibile, ca atunci când fusese zărit, cu certitudinea care nu suferă vorba-ntoarsă, în locuri tot atât de contrarii ca iarmarocul de flori din Rahova şi vernisajul de artă neagră de pe Bulevard.


În acelaşi ceas al aceleiaşi zile.


Ei ce mama dracului vreţi, oftase înciudată o puşlama bancară oarecare auzind asemenea neruşinări poetice, dar ştiu că petrece straşnic dumnealui!

***

Şi, într-adevăr: apărut parcă de niciunde, părea că sosise de când lumea. Dar vorba e şchioapă, de bună seamă, pentru că beizadea Pantazi pur şi simplu nu soseşte undeva şi gata, ca orice telal transpirat şi expeditiv, de-i vedem cu ghiotura prin holurile de la aerogară.

Bineînţeles că nu: beizadea Pantazi descinde.

Gândul ăsta îl însufleţi pe Paşadia:

...descinde, descalecă, asediază...hm... şi era să adaug: prăpădeşte totul sub tălpile cipicilor de lac, dacă n-am şti foarte bine amândoi că despotul e luminat şi plecarea în jug - cum nu se poate mai suavă.

Asediază. Nu e prea puţin spus, să ştii, pentru că beizadea Pantazi nu numai că petrece straşnic - asta înţelege, evident, bârfa de gang dintr-un chef vital pe care puţini ar şti să-l strunească spornic. L-am zărit, de-altfel, într-un crăpat de ziuă prin mahalaua Silvestrului: nedormit de trei nopţi, însă cu aceeaşi bunăvoinţă graţioasă pe care i-am fi aflat-o în cine ştie ce curtenitoare şi ipocrită adunare de ispravnici.

Luat pe nepregătite, voisem să evit firitiselile obişnuite, când mă pomenii pişcat cu cea mai firească uşurătate cu putinţă:

- Chiar mă întrebam, Măgurene: cum dumnezeu era fraza aia englezească - hell hath no fury like a woman scorn'd?

De parcă ar mai fi contat, la orele cinci şi jumătate ale dimineţii de mai...


Contează, însă - şi-ţi promisesem asta - felul în care aproape că alesese dinainte să mi se arate.

***

Mă rezemasem şi eu cumva abstract, de perinele cam tari ale canapelei de birt englezesc. În jurul mesei, taclaua lâncezea în calomniile de rigoare. Căutam chiar cu înfrigurare un pretext pentru ca să o şterg fără vorbărie şi negocieri inutile, când pe uşa dată mai în tot timpul de perete, ţâşni o cucoană extraordinar de agitată.

O cunoşteam foarte bine şi pe dânsa - îmi povestise cu poftă, de-altminteri, isprava traducerii simultane care o luase razna. Pentru că nu era neapărat deşteaptă, nu prea avea nici simţul umorului.

Iar în după-amiaza aceea, cu atât mai puţin. Spumega.

Îl vedeam pentru prima dată, niţel uluit de faptul că nu se înconjurase de la sine cu un nor de pucioasă sau că nu ţinea în mână trăznetul dreptăţii absolute. Ci doar o banală cupă de şampanie zmeurie, cu care se pregătea pesemne să închine vreun elogiu de efect şi cu desăvârşire dispensabil.

În birt se aşternuse liniştea. Nu se mai simţea decât răsuflarea ieşită din balamale a victimei.

- Mă-mă-măgarule, isbucni la urmă cu un formidabil vaier rănit de moarte, zvârlindu-i conaşului şampania peste nas.

Şi să zicem că ieşise totuşi demn, cu tocurile care se înfundau deja a înfrângere în mocheta grea, de pluş vişiniu.

- Aferim, beizadea Pantazi, se vede treaba că ai scos-o rău din sărite, se grăbi vreunul, consolator.

Ah, carevasăzică dumneata eşti, rânjisem în sinea mea a ciudată bucurie.

Estimp, măgarul ştiuse să-şi păstreze impecabil zâmbetul a cărui ironie aveam să o învăţ destul de repede. Desfăcu fără nicio grabă o batistă de matasă şi-şi îndreptă înainte de orice altceva un zuluf ceva mai credul decât restul composturii:

- Straşnică treabă, dragă. Mi-a plăcut, să ştii.

Spoiler: Defel.

Nu, n-am crăpat

...doar ce m-a ţinut în loc o zi jumătate de migrene, de o feroce monotonie.

Curioasă chestie, nu prea am onoarea.

Ştiu că aşteptaţi Asia, dar heh - de data asta şi nu ştiu exact cum - adică ştiu, pentru că m-a trezit din somn şi lingoare - o să aveţi urmarea povestirii budapestane a lui Paşadia.

Chut, donc. En avant, le crochet.

PS: Ocazie cu care o să aflaţi şi care e versul preferat al subsemnatei din Mallarmé. Şi nu, nu e ăla cu cărţile - ăla e doar pentru sarcasme bine temperate.

Tribulaţia de sâmbătă, cincizecişinouă: L'après-midi d'un fauve

Motto:

"Mon doute, amas de nuit ancienne, s’achève
En maint rameau subtil, qui, demeuré les vrais
Bois mêmes, prouve, hélas ! que bien seul je m’offrais
Pour triomphe la faute idéale de roses —
Réfléchissons…"

(Stéphane Mallarmé, L'après-midi d'vn favne, Eglogve)

- Să nu cumva să deschizi draperiile alea, Kurt, isbucni deodată Paşadia cu opacă iritare.

- Hm?

-...te rog.

- Uăf, futu-i faţa tataie, da' e miezu zilei... Hai dă-o-n spirt, că asta e chiar culmea!

- Nevermore! Nu-mi aduc aminte să te fi întrebat ceva.

I se răspunse cu un foarte tabagic hohot de râs:

- Oh, la naiba ghem, matale te trezişi cu faţa la cearşaf, ai? Păi cum, bre, chiar azi?

Dar Paşadia nu prea avea chef de croncănelile de la miazănoaptea mesei de bridge:

- Nicidecum, dragă.

Într-adevăr, nu exista niciun motiv pertinent pentru dispreţuri sau, şi mai rău, pentru stenahorii ploioase. Dimpotrivă - sfârşitul dimineţii anunţa o duminică perfectă, cum numai la Budapesta se pot pesemne închipui, între cafeaua Mariei Tereza - cam prea sălcie, totuşi, decretase la un moment dat Pantazi, cu dezamăgirea indulgentă a cunoscătorului - şi lumina de o neaşteptată prospeţime leneşă de la Széchenyi Fürdő.

- Aş căsăpi pentru o porţie zdravănă de Esterházy torta, mârâi Paşadia, încântat şi stârnit de perspectiva unui răsfăţ improvizat şi accesibil.

Amiralul ridică o sprânceană surprinsă. Poate că totuşi fierea acră de la trezire nu fusese decât trecătoare. Şi, spre deosebire de cele trei zile din urmă, când Paşadia îşi deşertase cu nesmintit elan doza obişnuită de sarcasme ucigătoare, trecând de la alint otrăvit la apatie anxioasă, duminica asta chiar se anunţa normală.

Sau mă rog, aproape normală. Ca pe vre...dar Kurt îi dete scurt peste gură gândului nepoftit - n-avem timp de lucruri din astea. Şi, ca să-şi facă parcă mai mult curaj, zâmbi pe cât putea de dulceag şi de ispititor:


- Să sun la Gerbeaud, să ne-aducă? Ca pe vre..adică vreau să zic, jumătate de duzină de cornuri Pozsony şi ...ehrm, în rest...ca de obicei?

Of, la dracu - tot nu putuse să se abţie.


Însă Paşadia dăduse din mână aprobator şi aproape părinteşte:


- Ştii ceva? Când vorbeşti de cofeturi eşti aproape neruşinat.

- Ach?

- Da. Aduci a om.

Paşadia se ştia iertat dinainte. Aşa că, fără să mai aştepte, înfipse numaidecât concluzia:

- Mai ştii? La un moment dat, o să ajungem chiar să credem că ai şi tu un suflet.

***

Din carnetul lui Pantazi:

" Il y a des villes qui perdent énormément à se voir dévoilées. A Londres, par exemple, le regard ne fouille guère, comme il le faudrait - il démaquille. Et le lent traquenard hédoniste du flâneur ne défriche plus - il piétine les restes du jour d'avant, comme si on marchait sur les éclats de coquillages d'une plage vidée de la syntaxe des étés.

La joie est mutilée, le triomphe triste. Oui, vraiment: Londres est un de ces endroits trop prisés par les spectres comptables du présent pour pouvoir procurer d'autres voluptés que celle - au demeurant, fort modeste - du regret évangélique.

Enfin bref: l'essentiel dans tout cela est que Londres m'est assez insupportable. Ce macchabée urbain du brave Empire des sportsmen et des flower girls insulte l'idée même que je me fais d'une ville digne de ce nom.

Impossible de lutiner dans un sarcophage, voyez-vous. Mon Empire à moi, je le cherche plutôt à Bombay.

***

Bucarest est bien le contraire de Londres, pour cela. Au premier abord, c'est une ville reître et sans intérêt: la porte qui s'ouvrirait volontiers en pleine rue à Vientiane claque avec un coup sec en Valachie. Derrière les rideaux, des yeux guettent avec un soupçon indigné le moindre bruit du nouveau locataire: ne cherchez pas davantage, c'est probablement la vieille dame du rez de chaussée. Doamna administrator, comme on dit en roumain, qui tue son temps à faire d'interminables additions de kilowatts pour le salut des mortels, avec la componction des vrais tueurs en série.

J'en serais presque jaloux, car voici une de ces divinités qui pourraient menacer sérieusement mon projet théologique. On ne peut lui prêter un âge précis, nul ne sait de quoi elle vit et, par renfort de potage, tous ont l'air complétement subjugués par son insigne et naturelle autorité. Qu'un intrus ose garer sa voiture un peu trop près de ses géraniums et la voilà transformée en kālarātri écumant de rage civique et appelant de son éloquence toutes les plaies et les désastres possibles sur le compte du fauteur de trouble. Mais feignez seulement de vous intéresser ne serait-ce qu'un instant à son ouvrage d'aiguille débile - le Bon Pasteur et ses brebis, ou bien cet énième bouquet d'iris sur étamine qu'elle accrochera d'un air ravi au-dessus de son chevet - ou à son chat un rien borgne et vous la verrez transformée en bhavatarini.

Le courrier vous parviendra indemne, ainsi que le journal auquel vous auriez eu la fantaisie de vous abonner, par ennui ou par ce plaisir obscur de guetter les petites annonces abérrantes. Pour une raison qui me reste totalement inconnue, elles semblent être une subtile spécialité de l'endroit.

Six mois après, lorsque vous aurez décidé que l'expérience du quartier ouvrier a épuisé tous ses charmes, vous retrouverez peut-être, posé au petit matin sur le pas de la porte, un de ces bocaux de sorbet qui sont la fierté et la grâce de toute maison roumaine qui se respecte.

Et vous saurez, tout simplement.

***

Petit à petit, Bucarest m'ouvrait ses bras. En échange, je mis mon cœur à nu, non sans quelques charmantes anicroches.

On s'étonnait encore et toujours, comme si je venais annoncer, à chacun de mes retours, un de ces mariages morganatiques qui font scandale: mais qu'est-ce donc que tu lui trouves, devinais-je la question qui flottait lourd dans l'air de mes conversations européennes.

Oh oui, je savais d'avance ce qu'ils allaient me dire. Que la fiancée était pauvre, qu'elle était mal chaussée et qu'elle sentait un peu trop fort le güveç et la sueur. Que je perdais mon temps, que je ne serais jamais des leurs et qu'à trop se donner je risquais de ne recevoir que les charmes pâlots de la roulotte et du dancing en sous-main.

Ce sont eux qui se trompaient. Après toutes ces années, Bucarest me donne toujours plus que je ne lui concède. Avec en prime un sentiment toujours neuf de pouvoir démesuré et cette bienveillance sans limites du connaisseur apprivoisé.

Alors, je souriais et me bornais à leur dire que l'après-midi était décidément splendide, que les canards barbotaient d'une exquise façon ou bien que mon canotier aurait grand besoin d'être remplacé en toute urgence.

Au fait, tu ne connais pas un endroit correct?

Ce sont mes Principautés. Et ma bonne ville: c'est, d'ailleurs, moi qui l'ai inventée, en faisant miennes sa mémoire et ses hontes.

Tu veux dire que c'est ton jardin secret?

La question tombe à pic. Car si une courtisane pourrait éventuellement m'émouvoir, un jardin me trouble à tous les coups et où qu'il se trouve. Même sous la fange la plus épaisse, il aura toujours de quoi rendre son enthousiasme à une journée ratée.

Les jardins, c'est comme l'écriture. Ne sachant dessiner convenablement les premiers, je m'essaie à la seconde.

Oui, je sais: je suis un sacré vicieux."

***

- Şi... cam de când îl cunoşti?

- Dintotdeauna, cred.

Paşadia rânji:

- E prima oară că întrebi chestia asta, mon Amiral.

- Trebuia.

- Foarte bine, atunci. Mai avem ţigări?

Spoiler: Mais non.

Uf şi mvai

Aiureli, contrarietăţi şi fericiri mărunte, în serie.

Ieri, adormit cu capul pe lângă tastatură, în mijlocul unei fraze. Foarte frumoasă, nimic de zis. Să n-o deochi, parcă n-o scrisesem eu.

Ciuciu dragoane săptămâna asta, lucru de mizerie şi de ruşine. Pe undeva, e mai bine pentru că deoarece până atuncea poate dă dzeu şi isprăvesc contrapoveştile.

Două pene de curent, una după alta, pe strada Cometa. Pierdut jumătate de tribulaţie - nu-i nimic, se rezolvă.

Mai zic?

Ah, şi să nu uit. O cină în oraş, diseară. Buluc de vizite de departe - trei, deocamdată şi pe următoarea lună de zile, cel puţin. Nu poate, ci clar singurul amănunt de foarte bine pe ziua în curs - altfel, stupidă.

Amănunte - 24: Topografică

Nu există mare în Laos. Dar ar merita.

În ciuda detaliului raţional şi dispensabil, adevărul sentimental despre şoseaua numărul Treisprezece încape în coaja de nucă a unei singure fraze, suverane.

Şoseaua numărul Treisprezece are vocaţia promontoriului şi respiraţia răstimpului istoric dispreţuitor de cronologie.

***

Ca să înţelegi asta, trebuie neapărat sacrificată orice veleitate de confort personal pentru restul de drum înspre Luang Prabang.

Nici trei sute de kilometri, dar preţul convertibil în minute e foarte piperat pentru mintea vestică - şapte ore. Şi nu atât din cauza serpentinelor - promontoire, vous dis-je, heh - cât de dragul fermecătoarei cutume şofereşti din Indochina a opririlor pentru haleală în cele mai improbabile colţuri posibile ale hărţii rutiere.

Deocamdată însă, e dimineaţă devreme la Vang Vieng şi aştepţi samlorul care trebuie să vie să te ridice înspre autogară. Şi aştepţi. Şi aştepţi. Şi aştepţi, în mijlocul drumului pe şanţul căruia încep să se înşire primele brigăzi de mercenari cu pistoale de plastic, lighene şi găleţi, pungi cu suc de rambutan şi pungi cu talc şi făină.

E Anul Nou şi se urlă entuziast şi molipsitor, cu participare internaţională leoarcă. Vedre cărate de la râu plus talc egal facies curat kabuki, plus un misterios efect astringent de parcă te-ai fi dat de trei ori peste cap şi te-ai fi făcut şi tu statuie.

Numai de-ar veni mai repede - nu prea am chef să fiu cariatidă pe ziua de azi. Dar deloc.

***

În locul ricşei însă, apare o motoretă astmatică. Călare pe ea, un pionier care mă invită în şa fără prea multe vorbe.

Sorry. Car broken.

Autogară, aglomeraţie. Cursa de Luang Prabang e drămuită de nişte chinezi - după două săptămâni începi să faci distincţii clare: chinezii de transport public sunt, printre alte amănunte, oamenii cu şurubelniţă la degetul mic al mâinii drepte. Microbuzul e aparent proprietatea celor de la Union des Jeunesses Communistes Lao - adică uteceul local - ceea ce e inutil şi impertinent în context.

Şi e plin ochi. Trei texane supărate pe viaţă, o englezoaică fără un picior - cu suita îndatoritoare aferentă, doi indivizi cu barbă şi chitară rece, un el şi o ea din ţara Germania - lectură la purtător: Mario Puzo, Der Pate. Cela ne manque pas de piquant, un peu de Sicile chez les anges du rebours. Pe capotă, în portbagaj şi pe culoarele precare dintre banchete - enorm de mult calabalâc pestriţ. Cu ghiozdanul şi şovarca de bumbac vărgat arăţi a petite joueuse: traveling light, eh? întreabă hodoronc-tronc una dintre americance, fără să aştepte neapărat un răspuns coerent.

Întârziem. În Laos se întârzie, de-altfel cu o voluptate extraordinară şi cu o nevinovăţie detaşată care ar putea fi citită drept aberantă nepăsare - şi nu este. Întârziem - texanele numără minutele, ca la ora de sport: five, ten, fifteen, twenty, jeez these folks are creepy.

***

You think we're gonna leave any time soon?

Dunno what to say. Plus I don't give a shit.

Yeah, same here. As long as there's beer around, you know.

La discuţie în pungă, deznodământ pe măsură. Întârziem, pentru că şoferul - unanim dispreţuit, şi e păcat - încarcă pe bancheta din dreapta faţă, două miniaturi cu cravată roşie şi pre cucoana mama lor.

Sunt - sau mai degrabă, par - frumoase, poate şi pentru că zâmbesc fără încetare, în timp ce restul pasagerilor le aruncă privirile furibunde mai potrivite orei metropolitane de vârf. Nu se poate să nu te gândeşti că lumea asta n-a plecat defel mai departe de graniţele propriei topografii, ceea ce e de ruşine.

Tu oftezi. Tanagreta mezină însă, e mai dişteaptă ca noi. Cu un gest de princiară relaxare, tocmai îşi suflă cu elan languros nasul între degetele mâinii drepte, prin portiera niţel crăpată a plecare iminentă.

Ewww, bombăne demonstrativ muierea din dreapta.

Shut up, sister. Shut up and pray we'd find a room up there.

Heh, cucoană. Cam cum crezi că-şi înlesnea suflarea şi umorile Bice Portinari?

Allons donc. Toată lumea ştie doar că naframa de borangic e cosmetică prerafaelită.

Amănunte - 23: Ergo tua rura manebunt

Aşa grăit-a Zarathustra: "[Locul fără nume pe hartă] este la vreo trei sferturi de oră pe jos pe Rt 13, aşa că n-ar trebui să treacă mai mult de zece minute până îl găsiţi."

Adică eu şi birjarul din Vang Vieng, cum ar veni.

La dus, totul funcţionase impecabil. Probabil că dihania ştie că mi-e întotdeauna imposibil să măsor cu mintea distanţele şi răstimpul, pesemne încă de pe vremea perversităţilor aritmeticii şcolare, de genul celor două trenuri osândite să se întâlnească undeva pe linie.

Şarada conaşului, tropăiala scribului. Şi i pak să ştii - mi-a fost imposibil să-ţi înjur mistificarea, ceea ce e un scandal.

Cu ce viteză circulă trenul X. şi care era vârsta fochistului?

Mister. Însă draga de şosea numărul Treişpe merită măcar un bilet, dacă nu mai mult de-atât şi deocamdată.

***

După noaptea serafică de pe priciul lao al gazdelor de nicăieri, realitatea de la vreo cinci dimineaţa suna cu totul şi cu totul altfel. Nici vorbă de trei sferturi de oră de mers - dimpotrivă, indicatorul vorbea mai degrabă despre amănuntul nevinovat al unei distanţe rutiere de vreo douăzeci de kilometri.

Hm. Calculăm imediat - şi probabil cu totul şi cu totul aberant - că mersul pe jos, fie şi parţial, ar hali dintr-un foc pe puţin vreo şase ceasuri.

Cinci şi un sfert. Şi senzaţia fulgerătoare că dacă nu o întind acuma, nu mai plec niciodată. Nu ştiu alţii cum sunt, de-altfel şi heh - însă pentru mine, minutul fundamental al unor locuri noi e primul din dimineaţa de apoi.

Foarte periculos. Şi întotdeauna cu intuiţie fără de cusur posibil.

În cazul locului fără nume pe hartă, de-a dreptul sfâşâietor. Pentru că în dimineaţa şoselei numărul Treişpe aveam din nou cinci ani jumate.

Cu tot restul amănuntelor de rigoare, vertiginoase.

***

De unde dumnezeu să fi ştiut că mergeam pe firul briciului istoric? Pentru că dincolo de marea cuminţenie georgică din poze, locul e dramatic. Haiduceală muntenească, rezistenţă fără sorţi de izbândă, oropsirea triburilor hmong şi zona specială de la Saisombun - de-abia de foarte puţină vreme deschisă streinilor.

Nu e mai puţin adevărat că în ciuda prăpăstiilor pe care le mai vântură unii zăpăciţi te miri pe unde, singurele chestii fioroase posibile pe şoseaua Treişpe sunt veveriţele jupuite şi afumate de le vând muierile pe marginea drumului. Cui anume nu e foarte clar, însă cu o înduioşătoare încăpăţânare comercială.

Se numeşte, dacă nu mă înşel, economie de subzistenţă. O formulă foarte urâtă ca să scrii de fapt pe foaie liniştitul dispreţ fericit al locului vizavi de tot calabalâcul zilelor noastre.

Fireşte, domnule. În felul lor, ei au dreptate. Nu noi.

Foaie de temperatură

Corectat amănuntul unor nuanţe care sunau cam aiurea în tramvai, după o zi delicios de subterană în care dumneaei Coca mi-a scos boxele din priză fără să previe. Pe când îl necăjeam pe domnul Nelu, care iar nu are paie mentolate la tejghea - păi se poate, domnu Nelu?

N-a venit băiatu dă la firmă. Dracu să-i pieptene şi pe ăştia. To hell, vreau să zic.

Oh, la belle image de grimoire que voici: dracu să-i pieptene, indeed, telalule.

Pft. Merge şi un Dunhill negru. Măcar atâta.

Da' icstremă mai sunteţi, duduie! Azi uşurele, mâine de-asta... cum să zic.... mă scuzaţi da iarbă pişată este, să ştiţi.

Zău?

Zău, duduie. Pe cuvânt de farmacist.

Plătiţi?

Plătesc.

Nu se merită, zic.

Bre, dacă mă las de fumat dumneata pierzi, hm?

Domnul Nelu se uită la mine cu o nesfârşită milă pofticioasă:

Duduie... ce dracu... parcă numa ţigarea e pă lume?

***

Găsit trei pişcături aterizate pe pervaz fix pe când visam ceva complicat, juntă de orezărie gen.

Gotama Siddhatta înseamnă, pe româneşte şi perifrastic, şi cel care şi-a atins scopul. Sigur că e cu premeditare, ca orice retorică teologică. Dar cum să nu te pocnească, înainte de culcarea de la ore mici, jocul de vorbe franţuzeşti nu chiar aşa de eftin între but şi bout, anume între ţel şi capăt de drum.

Găsindu-şi sorţii, Gotama împinge cu de la sine putere ceva mai încolo didascalia unui epilog. E mai mult decât o misiune - e un destin.

Dar aseară eram mult prea praştie ca să mă mai descurc în aşa nişte fineţuri. Plăcerea vinovată în care ai impresia că tragi cu urechea la uşile împărăteşti ale altcuiva e însă cea dintotdeauna.

Şi judecând după reacţie, ar trebui să mă simt şi mai culpabilă de-atâta.

Uite că nu, heh.

PS: Hotărât, pentru că mă roade. Cred că în week-endul ăsta îmi fac vânt şi caut Asia de prin Bucureşti. De la casapii din Pantelimon şi până în dragoane, cum zic ţigăncile care croiesc jiaozi într-o veselie şi cât e ziua de lungă.

Să nu ziceţi că nu v-am spus dinainte.

Tribulaţia de sâmbătă, cincizecişiopt: Et soumets-nous à la tentation...

Motto:

"Cela, notre idéal; et tout idéal, dès qu'il est formulé, prend un aspect désagréablement scolaire. Par bonheur, chez nous la volonté était conduite et soutenue par un désir très vigoureux. Désir de la plus grande liberté possible, et de nous soustraire à toutes les influences (ou du moins de les choisir); désir de nous enrichir; de tout connaître et goûter; d'appliquer tous nos sens à la vie du monde, - et pour cela il fallait se méfier des modes, et des idées mêmes qui semblaient favoriser notre liberté. Il fallait surtout vivre réellement et vivre plusieurs vies, c'est à dire changer de milieux et de pays. Désir de voir beaucoup, et de bien voir, et clair, et loin. Recherche très active non pas du Souverain Bien, mais, - dans ce monde où nul ne peut répondre pour l'âme de son frère, - de notre Souverain Bien. Marche tâtonnante vers ce que, peut-être, un mystique aurait nommé notre salut."

(Valéry Larbaud, Jaune bleu blanc, Paris de France)

Din carnetul lui Pantazi:

"Objectivement parlant, tout aurait dû me déplaire à Bucarest. Du moins lors de ma première descente, aujourd'hui enveloppée dans les brumes cardiologiques du mythe.

A l'époque, je ressemblais encore beaucoup aux personnages de cette délicieuse demoiselle Rostopchine. Mes exquises façons finissaient toujours par me tirer de quelque embarras bien passager. Mon insolence connaissait la ruse de l'imparfait du subjonctif: déjà, on me résistait peu.

Bien entendu, j'avais toujours raison, et cela n'a pas vraiment changé depuis. Bref, j'étais un parfait dictateur poétique des jardins d'hiver, petit satrape tout de tweed accoutré.

Autour de ma chrysalide capricieuse s'empressait tout un peuple de géants aimables, changeant parfois de langue au beau milieu d'une phrase coupée sur la mesure de la conversation pour le thé de cinq heures. J'ouvrais grand les yeux et j'écoutais: me revenait alors cet insigne privilège de la conclusion, que je sus si bien garder depuis. On s'émerveillait. On lisait déjà sur mon visage les signes d'un avenir sans peur et sans reproche, ce qui leur permettait de refaire sans cesse le cours de l'Histoire. Ma propre existence était une sorte d'improbable grâce, le signe certain et tant attendu que le cours des choses n'était pas tout à fait joué d'avance. On feignait de reconnaître dans cette façon que j'ai toujours de prendre la pose tel ou tel attribut d'une généalogie compliquée. Il m'arrivait souvent de m'y perdre, avec le sentiment d'une délicieuse contraction temporelle.

Je plaisais beaucoup et me suffisais à moi-même, car je n'avais pas encore entendu le carrillon des questionnements.

***

Pour l'instant, je venais de découvrir Wagner. Une soirée fort éprouvante à l'Operaház et des émois encore brouillons, dont la silhouette de ma mère découpée fort élégamment sur les dorures éteintes des loges ne fut pas le moindre. Je faillis m'étrangler de bonheur, ce qui finit par me démasquer. Elle fit frémir légérement la ligne parfaite de sa nuque et me pressa délicatement la main.

- Allons donc, ce n'est pas sérieux. Regarde plutôt les pélerins.

Je fus désormais incapable d'écouter Tannhäuser sans un arrière-goût de citron vert. Parfait contrepoint de sa parure, en ce soir d'octobre.

***

Trois jours après, je me crus englouti par les affres du plus profond désespoir existentiel, en tirant avec difficulté la leçon de mon premier petit-déjeuner roumain.

La confiture sentait l'huile de foie et le chocolat chaud avait depuis longtemps naufragé dans les eaux territoriales de ma moue dédaigneuse. Du pain rance languissait indignement dans une vasque en maillechort, qui semblait procurer aux adultes une sorte de fascination à la fois amusée et méfiante. Comble de la déchéance, la nappe semblait avoir perdu une longue bataille avec le menu fixe du dîner précédent.

C'était pire qu'une erreur. C'était une souveraine faute de goût et pour cela, l'Athénée Palace avait démarré sur les chapeaux de roues. Depuis les grincements de township du matelas et jusqu'au regard sournois du garçon de salle, faux trompettiste jazz portant de traviole un smoking couleur groseille qui avait vu de jours meilleurs.

Marcel, déchiffrai-je avec désarroi le nom de cet infâme sur une vulgaire plaquette en plastique bleu. Je songeai à Proust, dont on m'avait longuement parlé il n'y avait pas si longtemps de cela. C'en était trop. Je bous en silence, me crus délaissé et dépérir. Pour un peu, j'aurais volontiers jeté à la face de cet horrible endroit tous les gros mots que j'avais entendu un jour par dessus l'épaule, du côté des cuisines.

Mais cet exercice de déplaisir m'avait déjà épuisé. Et c'est alors que mon père se résout enfin à rompre le silence de plomb, en me proposant de sa voix enjouée qui annonçait toujours d'énormes concessions, une petite flânerie alentour.

J'obéis en traînant des pieds.

***

Je finissais toujours par lui obéir, d'ailleurs, même si je prenais un soin absolu de ne rien laisser paraître. Il sentait bon le cuir de Russie et fumait d'une façon fort volubile d'atroces cigarettes couleur fauve, que je haïssais en secret. Je ne m'arrimais jamais à sa main - nous marchions plutôt côte à côte, tels de vieux complices qu'une parfaite égalité juxtapose le temps d'une sonatine pour macadam et portes cochères.

Sitôt sortis, mon père se tut, ce qui n'était pourtant pas vraiment dans ses habitudes. On eût dit qu'une immense joie tendait ses traits de médaille vers quelque chose qu'il était seul à voir. Je me contentai de toussoter timidement, alors même que son regard caressait une façade particulièrement répugnante.

Une grande place vide, baignant dans cette lumière miel de guêpes que je ne retrouvai qu'à Vientiane, bien des années après. Le rouge menteur des oriflammes qui claquaient doucement au vent sur une façade aveugle, d'une balourde stupidité.

Le regard de mon père avait fini par se poser un peu de biais et comme à regret, sur une maisonnette que je n'aurais certainement pas remarqué tout seul. Elle aurait fait le bonheur de quelque bourgeois batave, si elle n'avait été presque dissoute dans la perspective vorace de cet étalage de sous-préfecture. Derrière les croisées, on devinait la porcelaine blanche d'un poêle; mais l'endroit paraissait vidé de tout propos de vie et comme posé là par le simple fait du hasard.

- J'ai soif, osai-je, très peu sûr de moi-même.

Mais mon père mit son doigt devant ses lèvres:

- S'il te plaît. Ecoute la ville chanter, plutôt que de faire le nigaud.

Et c'est alors que je la retrouvai d'instinct, cette petite musique têtue qui m'avait tant étourdi lors de cette soirée d'opéra aigre-doux.

J'en eus le souffle coupé. Ce n'était pas un matin comme les autres, je le sentais bien, mais le glas d'une sorte de pacte de droit divin, auquel j'étais invité. Ou plus exactement, que l'on me transmettait, de façon tacite et parfaitement irationnelle. Je crus comprendre que cette rencontre avait été soigneusement planifiée du début et jusqu'à cet instant de cendre et d'ambroisie, dont on avait longuement mesuré les didascalies et soupesé les effets.

En rentrant déjeuner, je n'y tins plus:

- J'ai besoin de savoir...

Un silence étonné me fit face.

- ... sommes-nous en pélerinage?

Mon père éclata d'un rire en papier de riz:

- Tu apprends vite. Je n'en attendais pas moins.

Je souris, avec la fausse modestie du conquérant.

- Et tu apprendras sans doute davantage.

***

Je n'osai remettre les pieds à Bucarest avant que d'avoir longuement arpenté les mers de ce Sud dont nous viennent les plus subtiles reflets du bonheur, caressé des tissus rares et des visages satinés, abîmé des nuits à déchiffrer des manuscrits démotiques et mes pieds nus dans la rosée cinabre des comptoirs de brousse.

Bien de choses avaient changé, en un simple instant de l'Histoire, si bien que j'eus une impression bizarre, de métempsychose et d'ubiquité. Mon pouls dérailla; un bombardement au demeurant fort calme, car l'Asie m'avait appris la volupté du temps suspendu.

Je dédiai ma toute première promenade à ce matin de naguère et j'attendai un signe.

J'en eus trois, alors que je négociais imprudemment des framboises dans un marché des environs.

***

En cette fin de matinée indolente, les étals avaient les traits cireux. On s'éventait comme on pouvait, à l'aide de mouchoirs mouillés sans joie à l'arrosoir municipal ou bien de journaux pleurnichards. Quelques mouches grasses s'enhardissaient sur les côtelettes de la boucherie. Cela me rappelait Battambang et je souris malgré moi.

Du côté du marchand des quatre saisons, j'aperçus un mendiant qui feuillettait un livre décousu dont je ne pus déchiffrer le titre. Et puis un convoi vert d'eau et jaune canari, sortant d' une église en forme de gâteau d'anniversaire. Les funérailles d'un pauvre hère, sans doute, auxquels la piété locale avait prêté les couleurs de Bahia et les fastes de Byzance.

Et puis, non pas un de ces sâdhu voulus par la légende safranée d'un prince timide du bout du monde. Mais bien la plus troublante paire de chevilles qu'il me fut jamais donné de voir.

Je me dis que le rebours est l'ascèse suprême de ces Principautés et je sautai sur l'occasion inespérée d'y goûter davantage.

Cela oui, c'est bien un souvenir qui me fait à chaque fois sourire d'un air goguenard et entendu d'avance.

Vous n'en saurez pas plus. Tant pis pour mes exégètes.

***

Le nom du prince timide en robe safran se dit en pâli, ce latin des Indes chinoises, Siddhatta Gotama.

Sans le savoir et à l'improviste, Bucarest est bien la plus indochinoise ville du Levant d'à côté.

Je ne sais pas si ces circonstances suffisent à construire toute une mythologie.

Mais....comment vous dire.... cela ne me déplairait certainement pas. Je me le dis à chaque fois que j'y reviens, en prenant bien le soin d'avoir le réflexe strictement contraire de toute retrouvaille résidentielle.

Je tire les rideaux et je déplie mon matelas siamois.

Le lendemain matin, le café n'en sera que plus profitable. Cela aussi, a bien changé depuis le temps."

Spoiler: Mais non.

Începe bine de tot

Luaţi cât e proaspătă.

Amănunte - 22: ...jocurile simple de noduri ale Colonelului şi cărţile cu Lenin

Crezusem că le-am rătăcit pe drumul de întoarcere, şi mă necăjisem - aproape mă blocasem cu totul. Heh, à quoi cela tient, des fois...

Le-am găsit înainte de plecarea la Geneva, darul meu improbabil pentru o cucoană din America şi trei pionieri din mijlocul lui nicăieri.

Cumpărate de la Vientiane, fireşte - şi în cantităţi substanţiale - unde se vând în singura librărie de stat a oraşului, dimpreună cu propagandă vietnameză, cursuri de învăţare accelerată a englezei de afaceri şi literatura colonială de rigoare. Mouhot şi compania, evident - on reste dans le light.

Asta din stânga m-a stupefiat, deşi nu ar trebui. O am şi eu acasă, chiar dacă a mea are altă poveste şi chiar alt titlu. Varianta lao e mult mai condensată şi e o biografie în câteva pagini a lui Ulianov, pe înţelesul copiilor, scrisă de Krupskaia.

Nici urmă de Aleksandra Kollontai, heh.

***

A mea a fost a Fregatei, pesemne de pe la premii sau gen. Mai groasă şi mai variată, se numea Povestind despre Lenin.

Ou comment faire gober l'inadmissible, avec des illustrations bien sages.

Lenin adunând mânătărci. Lenin în şezlong. Lenin şi Krupskaia - o contabilă cumsecade, cu broboadă şi pâslari - în jurul samovarului. Lenin în Octombrie. Lenin pe jos. Lenin la tribună.

Despre tot restul, nicio vorbă. De mare ruşine, şi totuşi: ai crede că a fost cu putinţă ca toate tâmpeniile astea să mi se pară plauzibile?

Amănunte - 21: În care se restabileşte adevărul istoric

Evident, e cu totul şi cu totul altfel.

Şi e unul din cele mai frumoase locuri în care am pus piciorul, dincolo de colosala poveste a bătutului improvizat la uşa unui soi de oameni care în Europa a dispărut poate cu desăvârşire.

I pak să mai ştii dumneata că nu e simplu de vorbit despre asta. Dar aş plăti oricât să pot reproduce mirarea aproape înciudată a publicului de ocazie.

Ar crede şi n-ar prea crede. Ca orice circumstanţă contondentă, le are pe toate - e înduioşătoare, exotică şi te pune pe gânduri atât cât trebuie.

Şi să mai ştii aşa, domnule, dincolo de mulţumirile mele teribil de confuze pentru una ca asta: că mi se întâmplă des să-mi aduc aminte cu o nesfârşită fericire de privirile de rămas bun, de pe şoseaua pe care - ştim deja- nu circulă mai mult de trei vehicule pe oră.

Mă pocneşte în moalele inimii înainte să adorm. Şi oftez ca proasta, ce să fac şi eu - muiere, parcă nu ştiam...

Amănunte - 20: Locul fără nume pe hartă. Propunere de crochiu

Desenat cu creion priveliştea la Pak Ou şi BS sau Ban Phatang.

A fost cea mai grea voluptate, domnule Dumneata. Să ştii că mie mi-e nemaipomenit de ruşine să folosesc creionul sau peniţa de tuş industrial pentru desenat, poate şi pentru că ştiu sigur că nu am nicio aplecare spre aşa ceva.

Mai mult de-atâta, indicaţiile fuseseră clare. Şi pline de nobilă speranţă estetică:

Trebuie, asta da, să fie desene făcute cu creion, cu orientare verticală. Something midway between sumi-e and ukiyo-e will do.

În caietul cu pecten jacobaeus care are o destinaţie separată şi negociată dinainte, creionul vine de la Vientiane şi orientarea e verticală, aşa cum s-a cerut.

În jagardeaua mea emotivă de la 7 Eleven, cu coperţi de hârtie gălbuie pe care am înşirat ciorne de scrisori indirecte şi ciorne de scrisori anticipate, calcule bugetare şi orare de tren şi câte alte prostii indispensabile, orientarea e culcată a răspăr. Şi cu tuş, să nu se facă borş până la întoarcere.

Trebuie să recunoşti că e teribil de mvai de mama lui de desemn. Realitatea aproximativă privită prin lentila de Lumix ne lămureşte imediat.

Dar hatârurile sunt hatâruri. Şi beizadelele, beizadele. In saecula saeculorum.

Si vous riez, Messire, faites-le sous cape. Je n'en serai que plus contente de vous entendre.

Contrajurnal indochinez-13: Vang Vieng, mao lai lai

În lao, asta s-ar traduce destul de liber prin a fi beat turtă, mangă, varză sau pepsi.

Şi e primul lucru care îmi vine în minte şi la îndemână atunci când trebuie să repovestesc despre Vang Vieng, jumătatea drumului dintre Vientiane şi Luang Prabang, unde mai toată lumea se opreşte. Din prea marea fericire a peizajului, cu misie de la beizadea sau pur şi simplu pentru că douăsprezece ore într-un microbuz de pe vremea lui Burebista, cu gabarit depăşit întotdeauna cu graţie, e totuşi foarte enorm de mult.

La faţa locului, bombănisem - iar dihania se întristase pe jumătate citind biletele care vituperau - neînţelegând că lucrurile care se văd nu au, fireşte, nicio importanţă în faţa celor care se simt. Diferenţa dintre locul fără nume pe hartă şi satul năpădit de drumeţi emo era însă atât de scandaloasă, la o distanţă de numai câţiva kilometri, încât nu cred că reacţia ar fi putut fi alta.

La întoarcere, mă pufneşte şi râsul. Dacă Vang Vieng e o tentativă descreierată, ei bine - s-a văzut şi mai rău de-atâta.

S-a văzut Boeng Kak, dar despre asta - niţel mai încolo.

***

Catalogul meu de poze minte cu neruşinare, fiindcă din raita de la mijlocul drumului n-am păstrat decât paranteza celestă a locului fără nume pe hartă şi niscaiva amănunte de pe drum. Jalnică negaţie, pentru că vedenia clientului prăbuşit pe salteaua thai din orice birt de pe marginea drumului merita, cu prisosinţă.

Rezumând, Vang Vieng e un fel de Doi Mai care a luat-o razna sărind peste toţi caii posibili şi imaginabili ai desfrâului etilic şi opiaceu. Localnicii zâmbesc şi fac bani destul de frumoşi, dacă te gândeşti că o pungă de opiu pur din spatele curţii costă cincisprezece dolari şi se vinde la liber în orice cârciumă.

Ajungi, te-aşezi, dai să comanzi. Două meniuri îşi fac apariţia, cu o nevinovăţie extraordinară şi plenipotenţiară. Primul e cel oficial, mediocru şi pe gustul vestic al clienţilor - nu-mi amintesc nimic despre tăieţeii înfulecaţi, ceea ce e semn rău. Al doilea e în mod obligatoriu fericit, ceea ce înseamnă că are toate buruienile de sminteală amestecate prin farfurie.

Happy pizza. Happy shake. Happy noodles. Adică ganja, iarbă, alea şi tot restul.

Cârciumăreasa e foarte surprinsă că nu vrei să ştii de chestiile astea. Dar pentru că Laosul - aşa e bine, beizadea? - e ţara celor mai bine educaţi oameni din lume, nu insistă defel.

Nu scaune, ci priciuri cu saltele - să alunece pesemne mai bine alcoolul de orez roşietic şi să se guste mai cu spor pipa de opiu din trestie care seamănă cu o fluierice inocentă. Şi nu e.

Obligatoriu, televizorul care urlă ceva, orice. Au şi filme, pe pofta inimii. În cazul meu, nişte chestii destul de gore, cerute de un australian pipernicit dar foarte rezistent - părăsit la patru după-amiaza, nu se mişcase deloc pe la vreo zece şi ceva.

La Vang Vieng, toată lumea are ochii roşii şi mâini care tremură.

***

Se mai spune despre el şi că ar fi cel mai periculos loc din Laos. Judecând după naivitatea pe jumătate jucată a restului văzut cu pasul, e probabil adevărat. Da, se borăşte în plină stradă şi mersul împleticit e un lucru normal. Nu, nu se ia absolut nimeni de tine - localnicii nu au purtări khmere, iar oaspeţii sunt mult prea ocupaţi cu găsitul unui şervet sau furtun sau sticlă de rachiu sau....în fine, pricepem repede.

De dormit, putem dormi oriunde. Cu notabila excepţie a răsfăţului foarte eftin cu care suntem ispitiţi la Ban Sabai Resort, cazarea e cam la fel peste tot. Şi se întâmplă, de regulă, la localnicii întreprinzători, ceea ce presupune o scară care scârţâie fermecător, o odaie cu perdele delirante - în cazul meu fuchsia, despre care ştim că e o culoare funebră. În baie, ghivetă - nu merge nici dacă o baţi - şi hârdău de plastic pe care gazda îl umple cu apă de ploaie ca să te poţi spăla în stil lao, ajutându-te de un ibric ceva mai mare.

Ca orice spălat cu apă de ploaie - şi să mi se ierte insistenţa - ăsta este, însă, voluptuos şi nemernic. Voluptuos de nemernic, heh.

Îmi pare îngrozitor de rău că nu am furat luat cu mine regulamentul de ordine interioară tras în ţiplă pe noptieră, care venea de la Ministerul Turismului.

Gambling, intercourse and political gatherings are forbidden in this room.

Excuse me?

Alba neagra înţeleg că nu se poate pentru că deoarece. Iar de conspiraţii - şi mai cu asupra de măsură, dacă ne aducem totuşi aminte că suntem într-un loc închinat secerii şi ciocanului.

Dar, dumnezeule mare, aialaltă pe cine o fi supărat din Ceceul local?

În orice caz, regulile există ca să fie călcate în picioare, deşi încă o dată: nu la prostituţie îţi sare mintea care se întoarce la Vang Vieng.

În fine, dacă totuşi treceţi pe-acolo şi aveţi chef de rai artificial, cică e bine să nu amestecaţi pipa de yaba cu vreun suc nevinovat de lămâie verde. Se pare că se crapă în următoarea oră, pe ceas.

Amănunte - 19: Vientiane, Party People

Patru şi jumătate după amiaza, rue Settathirat. Vizavi, matadorii se întrec în faţa postavului verde al mesei de biliard de la Khop Chai Deu.

Însă pe scrib îl dor picioarele în ultimul hal. Nesocotind avertismentele de-acasă, aterizează la pedichiuristă, în dugheana cu amuzament de acum câteva zile.

Imediat, eşti poftit să iei loc, în ciuda unei aglomeraţii pe cât se poate de explicabile: mai sunt vreo două zile până la Anul Nou, pe stradă se vând în prostie găleţi de plastic şi puşti cu apă fosforescente. Lumea se pregăteşte de sărbătoare, e una din puţinele tolerate de lege şi de data asta durează cu vârf şi îndesat.

La vreo jumătate de metru pe mâna stângă, observi cu coada ochiului cum sosia locală a lui Gong Li se coafează bătând din palme de fericire. Pedichiurista ta e vopsită acajou şi zâmbeşte tot timpul. Ceea ce ajută, în special în momentul în care te spală pe picioare cu un aer de supunere relaxată. Trebuie să recunoşti că nu eşti neapărat obişnuită cu chestiile astea, aşadar te foieşti şi �