Amănunte, 50: Swing Low, Sweet Chariot

Mers măcar două ore cu trenul (sau nori) în Cambodgia.

J - 15, în casele din faţă.

Z., povestind cu însufleţire: ... şi după aia, o să merg cu trenul de bambus...

Fregata: Cu trenul de bambus? Cum o arăta?

Z.: Oh, cum nu te aştepţi arată.

Fregata: Are pereţi de bambus, nu? Trebuie să fie grozav!

Z., cu neruşinare, pentru că ştie: Cam aşa ceva, hm.

***

Trenul de bambus nu are pereţi, ci numai podele din bambus împletit, peste care domnul din imagine -adică Vanh şi canistrele lui de rachiu- tocmai a trântit o rogojină surprinzător de confortabilă, îmbiindu-te să te urci stând turceşte în... cum să-i spunem? Platformă, vagon?

Compartiment, mai degrabă.

Sub podele, terasamentul. De care te desparte lăţimea infimă a patru roţi mititele - cu totul, poate treizeci de centimetri. Rezultatul atât de comod, surprinde şi este indispensabil dacă te gândeşti că linia ferată nu are decât un singur sens de mers.

În momentul în care două trenuri ce vin din sensuri contrarii se întâlnesc, unul dintre ele trebuie imediat demontat cu totul pentru a-i face loc celuilalt.

Genial, nu?

***

Nori, aşa cum se numeşte chestia asta neobişnuită, e semnul victoriei spiritului descurcăreţ asupra traumatismelor istorice. Nu ştiu dacă vă aduceţi aminte, dar la un moment dat, povestisem că întreaga reţea khmeră de căi ferate a fost distrusă - cum altfel? - de Pol Pot şi ai săi.

Ca şi Laosul, Cambodgia este, deci, o ţară fără trenuri. Dar din cu totul alte motive.

Gândiţi-vă: nori e singura soluţie pentru a transporta copii şi mame, bătrâni şi oameni zdraveni, medicamente şi zarzavat înspre depozite, spitale, şcoli, slujbe diverse.

Este cel mai vesel şi curajos tren în care m-am suit vreodată.

***

Plimbările de plăcere durează cam un ceas. Negociind binevoitor, poţi dubla timpul cu destul de mare uşurinţă. Nu ştiu dacă oprirea în vreo gară e obligatorie sau dacă ăsta e norocul de care am avut parte, al hatârului dublu.

În orice caz, trebuie explicat şi ilustrat pe îndelete cum stă treaba. Fiindcă altfel, n-o să mai înţelegeţi nimic.

Amănunte, 49: Battambang, deux rives

Sosit pe râu la Battambang şi fabulat diferenţele dintre rive droite şi rive gauche.

Rive droite, rive gauche. Iată o summa divisio brutală şi aparent absurdă, într-un peizaj de un calm imperturbabil.

La Paris, despre care putem pomeni pentru că e matricea nepăsătoare a lucrurilor coloniale ce le avem sub ochi, diferenţa dintre malul stâng şi cel drept al Senei înseamnă în primul rând un drastic antagonism de vederi asupra lumii. Fireşte, amendând ceea ce e de amendat, malul drept va avea întotdeauna o reputaţie de persistenţă a Vechiului Regim, de lucru reacţionar, de ordine socială şi rezistenţă la sindicalisme. Dimpotrivă, turbulentul mal stâng, cucerit târziu şi prin efracţia adăugirilor urbane, nu e niciodată la adăpost de zavere şi revendicări diverse, chiar atunci când aerul burghez al unor cartiere fin-de-siècle ni-l arată îmblânzit, aproape inocent.

La Battambang, diferenţa dintre malul drept şi cel stâng e una de cronologie.

***

Malul stâng trăieşte, în răspărul modelului metropolitan, în reveria amniotică a anilor Treizeci. Am putea merge chiar mai departe de-atât şi scrie că pe străzile 2, 3 şi 4 ale urbei dimineaţa pur şi simplu nu există. Sau cel puţin nu e perceptibilă ca elanul vesel şi gimnastic al trezirilor de fiecare zi.

În loc de asta, ai parte de o lungă, nesfârşită, voluptuoasă stare de după-amiază.

Hărmălaia, maneaua şi starea de ştire apar imediat ce treci pe partea cealaltă a podului de piatră. Unde regăsim aceeaşi zarvă irezistibilă pe care o ştim de la Bangkok, de la Angkor şi cu care ne vom întâlni aproape imediat la Phnom Penh, aceeaşi dinamică a străzii mult mai bine codificată decât pare la prima vedere.

Un amănunt important face legătura dintre aversul şi reversul stampei. Podul zis de Fier al oraşului, care apare întrerupt pe toate hărţile. Şi care chiar e impracticabil cu piciorul, de când a fost dinamitat de hoardele lui Pol Pot.

Pricepem uşor de ce, într-o lungă plimbare per pedes. E cea mai convenabilă cale de legătură dintre cele două maluri atât de diferite.

Şi nimeni nu a mai reparat-o, de-atunci încoace, ca şi cum ar fi vorba nu numai de istorice indolenţe, neputinţe şi lipsuri financiare, ci şi de un pact tacit.

***

De când m-am întors, mă tot întreb cum s-ar putea traduce zarva urbană asiatică în sunete. Nu am găsit alt echivalent decât cel al vibraţiei unui foc de hârtie şi vreascuri subţiri.

Dar asta e foarte greu de transcris pe vreo foaie. Ar trebui să fiu Satie. Şi nu sunt.

Contrajurnal indochinez - 17: Battambang, le sabre disparu

Heh. Despre Battambang se pot scrie foarte multe lucruri, în ciuda aparenţelor. Dar se ceruse jurnal de bord. Eu am să dau la schimb un articol de dicţionar confabulatoriu şi sentimental.

Şi o concluzie, speculativă.

***

/ dicţionar ad hoc:

Battambang, populaţie de 145.000 locuitori, prefix telefonic 053. Al doilea oraş ca mărime, pondere şi importanţă al Cambodgiei. Nod de cale ferată fantasmagorică. Gară cu ceas care a stat locului din 1975, la orele opt şi două minute, fără ca nimeni să-l mai întoarcă vreodată.

Psar Nat, adică Piaţa Centrală, ruină vivace a arhitecturii voluntariste de ani Şaizeci. Cubică şi funcţională, are un aer desperecheat de restul clădirilor de pe splaiul stâng, perfect coloniale. Lemn de teck, obloane soporifice şi meşteşuguri înduioşătoare: cioplitori în lemn, fotografi de ocazie unde te poţi prosti să te tragi în poză în chip de apsara cu backpack.

Câteva hoteluri, din care cel mai la îndemână e Royal, unde am avut onoarea să descalec. Nu am putut recupera poza camerei cu un irezistibil aer de Intourist, halită de hachiţele aparatului de fotografiat; dar recepţionera m-a informat cu aerul cel mai firesc de pe lume că citeşte Shakespeare pentru că e frumos, ceea ce le iartă toate păcatele posibile.

La Villa nu poate fi decât hors-concours. Pentru că La Villa e un loc cu totul chintesenţial şi care respiră aproape aberant într-o mahala fermecătoare, dar foarte rive droite. Cu acoperişul de sticlă al grădinii ei de iarnă în mijlocul cocioabelor de paiantă şi bambus, la Villa e suprema insolenţă dandy ce se poate închipui. O poartă în timp şi spaţiu complet neaşteptată - atenţie, chestia asta poate provoca dependenţă!

Trafic rutier aproape inexistent ziua, dar care explodează seara din motive de discotecă, bişniţă şi alte activităţi recreative. Mai deloc ricşe, lucru care surprinde pe foarte multă lume ce se aşteaptă probabil la strigăturile tradiţionale ale birjarilor după clienţi.

Croit pe principiul tablei de şah, cu străzi paralele care se întretaie funcţional, oraşul întreg dă impresia unui splai veşnic şi universal, unei margini de drum şi de lume. Elongaţia stradală te împinge şi pe tine la lene, la fumat tutun pe vreo terasă de birt - Smokin' Pot e... potabil, dar spectacolul culinar de la White Rose -adică de vizavi- e de neînlocuit, din pricina baletului cărucioarelor cu care ţi se aduce şi debarasează comanda. Iar seara, când se aprind beculeţe mii şi stele făclii, vitrina cu pacheţele de primăvară capătă culorile de un fermecător kitsch ale festivităţii involuntare.

Battambang înseamnă în khmeră sabia care dispare; pentru că toponimele au întotdeauna relevanţă, nu se poate imagina un loc mai paşnic pe lumea asta.

Asta nu înseamnă că e cu totul lipsit de nuanţe. Şi chiar de antagonisme subtile.

/ articol de dicţionar

Contrajurnal indochinez - 16: Old Man River

Sosit pe râu la Battambang şi fabulat diferenţele dintre rive droite şi rive gauche.

Dinspre Siem Reap, poţi ajunge la Battambang pe şosea, cu un microbuz de un confort acceptabil al companiei locale Capitol Tours. Este soluţia cea mai simplă, la îndemână şi sigură.

Sau cu o mică ambarcaţiune de pasageri care face legătura dintre cele două oraşe preţ de opt ore, plecând foarte de dimineaţă şi ajungând undeva în jurul orelor cinci, şase, opt...heh, ale serii. De departe, soluţia cea mai dificilă, aleatorie şi poetică.

Preţurile sunt echivalente, intenţia şi rezultatele - total opuse. Prima soluţie implică un drum destul de obositor pe o şosea fracturată, în care ai toate şansele să vezi ceea ce ai mai văzut şi până acum. Şiraguri de biciclete, cu cele mai fantasmagorice atelaje şi încărcături posibile, de la televizoare şi cuşti de păsări şi până la animale vii legate de şea. Maşini, aproape întotdeauna în format pick-up şi tot aproape întotdeauna pline de lume foarte zâmbitoare. Copii care ies de la şcoală, trântori care şed pe şanţ, mamaie care vând diverse chestii de-ale gurii. Case tipice, suite pe stâlpi parcă din ce în ce mai înalţi, ca să previe stricăciunile de inundaţii - m-am întrebat dacă nu cumva lungimea şandramalei de susţinere are legătură cu înlesnirea la pungă a proprietarilor. Tarabe, tejghele, palmieri, praf.

Ochiul nu se poate odihni, mintea nu se poate aduna.

Nu numai din fidelitate ludică aşadar, am refuzat ispita rapidităţii.

***

Alternativa porneşte de pe râul - stung, în khmeră - Siem Reap. Traversează fabuloasa zonă - unii vorbesc despre un sistem hidrografic în toată regula- de la Tonlé Sap, satul plutitor de puşlamale şi pescari de la Chong Kneas, sanctuarul natural şi ornitologic de la Prek Toal. Şi sfârşeşte prin a coti pe un alt curs de apă, râul Sangker, unde la un moment dat monotonia se rupe agale, pentru că am ajuns la destinaţie.

Din punct de vedere ergonomic, chestia asta e grozav de peste mână, pentru că ai la dispoziţie şezutul unei bănci de lemn care la un moment dat începe să te jeneze înfiorător. De ieşit pe punte poţi ieşi fără probleme, dar de urcat pe acoperiş e imposibil. Eşti muiere şi asta poartă ghinion.

Exerciţiul de stoicism are totuşi răsplata considerabilă a peisajului fabulos, imposibil în varianta rutieră. Satul - satele? - pescăresc, cu frontiere aleatorii, ce pare că nu se va mai termina niciodată. Casele cu pereţi de bambus şi verande emoţionante: toată lumea munceşte, cu diferenţa că bătătura e un lan de lotuşi. Viaţa şi agoniseala întreagă a menajului - câteva oale de inox, năvoadele, aşternuturile şi plita tradiţională cu mangal- sunt ţinute la vedere, atârnate pe sfoară sau în vreun cui al bucătăriei improvizate din tindă. Rătăcită, dar cu totul potrivită contextului, o biserică papistăşească văpsită albastru deschis taie calea drumului. E normal, Chong Kneas e locuit în majoritate de anamiţi.

Viaţă lentă, dulce şi aparent lipsită de griji. Şalupa se opreşte des, după ce rămăsese înţepenită într-un grind inoportun la mai puţin de o jumătate de ceas după plecare. Piciorul firav al barcagiului care se opinteşte cu o prăjină ca să puie în mişcare toată şandramaua. Surpriza că povestea asta merge şi că trei oameni ştiu cum şi unde să împungă malul incert pentru ca situaţia să se dreagă. Acupunctură acvatică. Şi foarte mult calm colectiv.

***

Doamna cu basma şi pălărie de pai care se aşează lângă tine. Două sarsanale pline cu peşte - curios lucru, nu miroase urât defel. Haleală învelită cuminte în hârtie de jurnal - o foaie de bananier, hârtia de împachetat a Indochinei, în care se află un fel de colivă de orez cu de de toate, dar sărată. Se numeşte bobor şi e micul dejun tradiţional khmer. Foarte săţios, hrană de plugari şi de preoţi.

The honeymooners, din stânga. Italieni, ea citeşte nepăsătoare o revistă femeiască, ştergându-şi din vreme buza de sus cu un şerveţel. Când şerveţelul se isprăveşte, cere mirelui din ochi altul, de rezervă. În afară de asta, niciun sunet între cei doi, pe toată durata voiajului.

Ornitologistul englez cu binoclu, barbă şi ochelari fumurii. Nu vorbeşte cu nimeni, doar se tocmeşte cu marinarii să-i dea voie să se mute pe acoperiş. Fericit, suie scara de frânghie cu mare grijă de materiale, în căutarea stolului perfect.

În general nimeni dintre albi nu vorbeşte cu nimeni, poate de somn sau poate de lehamitea căldurii, cine mai ştie.

Khmerii. Puşlamaua torse nu care se urcă într-un hamac agăţat în fundul cabinei şi acolo rămâne, până la destinaţie. Pipa de opiu i-ar mai lipsi, în rest e imaginea perfectă a nefăcutului nimic, cu tâlc. Domnul de la primărie care apare la un moment dat, înspre Prek Toal, cu o servietă căpătată la o conferinţă despre politici hidrografice zonale de la Hanoi. Anul este 2004.

***

Imediat ce schimbăm cursul de apă, priveliştea se schimbă aproape imperceptibil. Devine parcă şi mai melancolică şi lină şi dulce.

Deşi te dor încheieturile de toţi dumnezeii, ţi-ai dori să nu se mai isprăvească niciodată.

Ochiul devine şi mai atent la detalii. Ştii ce înseamnă asta: înseamnă că timpul începe din nou să se destrame alene.

O turmă de bivoli placizi, de culoarea fildeşului sub soarele de amiază.

O pagodă - va trebui scris, la un moment dat şi nu prea târziu, ceva separat şi despre asta, dar doar după ce contravizita se va isprăvi.

Schiţa geografică din plimbarea pe Chao Phraya de la Bangkok se desfăşoară acum în toată splendoarea ei lentă, maiestuoasă şi calmă.

Ssst.

***

La un moment dat, ştii că trebuie să ajungi. Opririle sunt mai dese. Doamna cu pălărie şi basma vorbeşte la celular. Era şi vremea, căci după vreun sfert de ceas, două perechi de codiţe împletite strâns o aşteaptă pe mal, făcând cu mâna: ce ne-ai adus?

O mai vedem urcând sprinten cărarea de ţărână bătătorită care se pierde leneş undeva, într-un desiş de palmieri.

Putem începe măcar o nuvelă de la amănuntul ăsta.

Un pod. Două poduri. Case, insistente, de-o parte şi de alta.

Am ajuns în Laos la Battambang.

En avant, toute - nu cu tribulaţia. Ci cu fabulaţia.

Amănunte - 48: Matriarhat

Banteay Srei. Cel mai elegant şi probabil şi cel mai răsfăţat de soartă dintre toate templele de la Angkor.

Proporţii perfecte, restaurare spectaculoasă şi precoce, pentru care s-au croit pe măsură tehnici noi. Rezultatul e extraordinar de vivace - dintre toate, ăsta e locul care are aerul că se află doar într-o foarte scurtă recreaţie.

M-am tot întrebat de ce dumnezeu e ăsta templul preferat al beizadelei. Dincolo de frumuseţea lui specială, cred că e şi din cauza numelui, modern şi apocrif.

Banteay Srei înseamnă cetatea femeilor, excusez du peu.

***

Şi ar mai fi, desigur şi probabil, şi anecdota cu foarte multă vâlvă a furtului de patru panouri cu devate, pe la 1923.

N-a ţinut figura. Însă pe hoţ îl chema Malraux.

Fără niciun fel de ranchiună şi cu ironia antifrastică pe care o ştii de-acasă, khmerii - sau prostia franţuzească- l-au făcut cârciumă. Una foarte bună, se spune - n-am avut chef şi nici timp să o încerc.

PS: Probleme mari cu calculatorul de-acasă. Zdrăngăne de parcă a venit sfârşitul lumii şi se mai şi opreşte când are chef. Evident, supraîncălzire; vara nu ajută deloc. Şi ventilaţie precară.

Până apare cineva să-l dreagă, cred că deocamdată e mai bine să-l trimet niţel la culcare. Mâine, chiul neruşinat.

Amănunte - 47: În care nu ne pasă deloc de Lara Croft

Parcă e un blestem: toată lumea care ajunge la Ta Prohm întreabă neapărat numai şi numai un singur lucru, ca şi cum timpul ar fi stat în loc de la scena de cinema din 1996.

Încă din capătul aleii elegante cu lagerstroemia indica, aici la ei acasă şi de proporţii colosale ceea te pişcă de cord imediat, zvonul se răspândeşte peste creştetele de pullman şi peste zâmbetele ironice ale vânzătorilor de pliante şi nimicuri: the tree... yeah, that movie.... right, haven't seen it yet.... nah, it's not worth it... but still... the tree... Lara...


Da, ştim: Lara Croft. Din păcate, heh.

Ta Prohm, elogiu matern adus tot de nesuferitul de Jayavarman al Şaptelea, e mult mai mult decât butaforie binevoitoare pentru uzul domnişoarei Jolie. Glaize aşa l-a vrut, în orice caz: ca pe un fel de mărturie a stării în care au fost zărite pentru prima dată de privire europeană templele de la Angkor.

Et cela marche.

***

Privirea călătoriei indochineze se desfăşoară aproape întotdeauna pe orizontală. Excepţia apare la Angkor şi Beng Mealea, pentru că trebuie neapărat savurată stupoarea cu care ai impresia imediată că, printr-un moft monstruos al firii, te-ai dat de trei ori peste cap şi ai devenit minuscul.

Rădăcinile au proporţii aviatice şi ziduri groase cât piciorul se fărâmă melancolic fără ca nimeni să poată opri asta de tot. Oricâte eforturi ai face şi oricâţi bani ai investi pentru treaba asta, Ta Prohm nu se va mai însănătoşi niciodată, pentru că nimeni nu se poate măsura cu jungla care înghite tot.

Ta Prohm est un endroit en sursis. Il est donc naturel que la respiration soit, elle aussi, coupée net.

La Vientiane, jungla e o posibilitate apocrifă. La Luang Prabang, un element simbiotic.

Peste tot în Cambodgia, vegetalul îţi lasă însă impresia permanentă că eşti pur şi simplu tolerat.

Domesticire cu bilet de voie. Asta dă de gândit, dar nu e nici timpul şi nici locul să ne afundăm în speculaţii metafizice.

***

Dincolo de toate astea, mintea se poate opri asupra unui amănunt fermecător.

La un moment dat şi la o parte de incinta principală se ghiceşte silueta delicată a unei clădiri de proporţii ceva mai modeste, dar de o duioasă şi desăvârşită armonie a formelor.

Îmi pare rău că nu am fotografii - dar cine caută house of fire, va găsi ceea ce trebuie, de pildă aici.

Nimeni nu ştie cu precizie la ce ar fi putut folosi încăperile astea. Dar există cel puţin două teorii scolastice, dintre care una este încântătoare.

Unii spun că erau remize pentru vestalele tuciurii şi mlădioase care astăzi te fac la portofel cu mare antren, după cum ştim. Cu alte cuvinte, că în astfel de locuri se păstra recuzita ceremonială pentru uzul ritualurilor crude şi complicate ce puneau în scenă focul sacru.

Alţii cred totuşi că e vorba pur şi simplu de refugii pentru pelerini, drumeţi istoviţi şi puşlamale pietonale- Iar asta nu se poate să nu te înduioşeze, fireşte.

Amănunte - 46: Privirea zilei de ieri

Pierre Loti soseşte la Angkor în ziua de sâmbătă, 23 noiembrie 1901. Nu se poate să nu pomeneşti despre vizita asta ratată, în momentul în care te apuci şi reiei propriile bântuieli.

Călătorul ajunge să calce curţile bunului rege Norodom dintr-o Franţă care habar nu prea are de ceea ce se ascunde în fundul sertarului cu delicatese indochinezeşti. Graba asimilării populaţiilor credule, în numele principiilor laice şi republicane, dominaţia economică deja picnită de indolenţe opiacee şi imposibilitatea de a pricepe nişte amănunte esenţiale umplu deja de putregai elanul colonial.

Aşa că, fragila creatură - criaturita, ar zice tovarăşa Villegas, cu vocea ei tabagică de cucoană binevoitoare - care se încumetă să dea nasul cu dihăniile de la Angkor nu prea are de ce să se agaţe mental, spre deosebire de plimbăreţul de astăzi. La ora vizitei, neobositul Maurice Glaize nici măcar nu şi-a dat încă bacalaureatul, aşa că desţelenirea scenografiei pare încă o întreprindere imposibilă.

Asta e un lucru bun pentru dimensiunea siropoasă a impresiei artistice, însă catastrofal pentru o minimă perspectivă didactică.

În clar, Loti calcă locuri despre care habar nu are, nimic. Uneori, lipsa de context duce la lucruri comice.

***

Cu alte cuvinte, Loti se miră şi el cum poate şi cât îl duce mintea. Probabil fix aşa cum s-ar mira de trăznăile pariziene de la Palais des Mirages - o nălucire cu perdele, liane şi oglinzi. Foarte eficientă pentru politica onirică a cameristelor sârguincioase şi domnilor plictisiţi purtând baston.

Au fait, c'est javanais ou bien d'ici?

Pft, quelle importance: c'est tellement, délicieusement, voluptueusement exotique, dites.

Sigur, impresia de rătăcire oarbă prin zeci şi poate chiar sute de universuri paralele şi strict asimetrice, de delir împins până la nevinovăţia detaliilor şi de talmeş-balmeş ornamental rezistă şi astăzi. Şi pentru că timpul e înainte de orice altceva o chestiune de scară a lucrurilor, e destul de lesne să ne închipuim ce hărmălaie trebuie să se fi produs în mintea franţuzului prea iscoditor.

E suficient să înmulţim voltajul zilei de azi de vreo zece ori şi jumătate.

***

Logica nevrotică a spaţiului, în care totul e aşezat înadins - chiar şi dezordinea aparentă - şi unde nimic nu e de prisos - nici măcar floarea care răsare zâmbind din guşa autoritară de makara - îi este cu totul străină. Nu că astăzi am şti mai multe, şi totuşi: deşi amintirile sfârşesc prin a se topi în impresia colosală a unei nesfârşite herghelii de fum, sinapsele încă funcţionează şi simt că fiecare centimetru patrat povesteşte ceva cu tâlc.

Aşa cum pereţii catedralelor medievale ţin prostimii loc de telenovelă, carte de vise şi breviar moral, la fel şi aici. Letopiseţurile nu sunt numai cele din litere şi silabe de pe terasa de la Preah Poan, iar Ramayana de pe culoarele de la Wat nu e numai o fantezie biruitoare şi cosmogonică. Printre şarje de cavalerie şi descăpăţânări, se mai strecoară şi câte un şirag de doamne care păşesc mărunt, ţinând în mână care o oglinjoară şi care vreun şirag de mărgele. Vreunul din războinicii lui Rama e surprins într-o neaşteptată stare de visare, care nu are nimic de împărţit cu bătălia de la Lanka, dar totul cu emoţia unui paznic sau rândaş sau soldat de acum nouă veacuri. Altundeva şi aleatoriu, nişte negustori se tocmesc aspru pe câte o sarcină de vreascuri.

Instrumentalizare extremă, până la confiscarea mitului, şi inocenţa detaliilor cotidiene. O retorică ilustrativă pe care o regăsim peste tot şi care corespunde nevoii de posteritate.

Pentru că privirea zilei de azi e îndeajuns pentru a le face să respire din nou. Iar dacă privirea zilei de ieri se miră, cea de astăzi recunoaşte.

De aceea, trebuie să te întorci. Nu numai pentru că amănuntele de la Angkor nu au început şi nici sfârşit. Însă cine ştie, poate că undeva, în vreun colţ neştiut de nimeni, cineva a povestit chiar povestea ta, fără să te fi cunoscut niciodată.

Amănunte - 45: O şa verzie

E foarte blând şi bun. Şi habar nu am cum dumnezeu îi cheamă pe amândoi, de parcă asta ar mai conta.

Un amănunt care înduioşează e totuşi pielea crăpată de pe grumaz, din cauza insistenţei cu care lectica râcâie în permanenţă spatele gol al elegantului.

Vizitiul a zâmbit - cucoană, o iei razna - eliptic. Elegantul e pachiderm, n-are nicio întristare şi niciun suspin de la chestiile astea.

Amănunte - 44: Prasat Bayon, pe dos de elegant

Cam aşa se vede uşor sinistrul crâng de piatră de la Prasat Bayon şi de pe dosul binevoitor al unui elefant cu şa verde bizantin. Jur că n-am făcut chestia asta special, era singurul atelaj disponibil şi, curios lucru, lumea nu prea se înghesuia la plimbare.

Văzut aşa, Prasat Bayon - unul din cele mai vizitate temple din tot complexul de la Angkor - e mai degrabă un fel de fortăreaţă. Suntem foarte departe de graţia aproape vegetală a pagodelor din Luang Prabang, pentru că peisajul de aici numai liniştea inimii nu ţi-o poate stârni.

Iar la Bayon, capriciul devine supliciu curat şi deraiere arhitectonică: pe toate turnurile citadelei se află două sute şaisprezece capete ale aceluiaşi personaj, privind în cele patru puncte cardinale.

***

Trebuie neapărat crezut că Jayavarman al Şaptelea, fiindcă de el e vorba în propoziţie, era un fel de Kim Ir Sen al zilelor sale. Comparaţia asta, care înadins nu pomeneşte lucruri europene mai apropiate nouă pentru că nu are cum, e destul de fertilă. Acelaşi gust pentru mistificare neruşinată a propriei biografii, în care putem găsi inclusiv bănuielile mai puţin graţioase ale uzurpării de titlu dinastic. Delirul arhitectonic cu centru civic, pentru că Prasat Bayon e parte a unui ansamblu mai întins, Angkor Thom, cu toate dotările şi funcţiile urbane posibile şi imaginabile. Şi acelaşi impuls de a se sfinţi pe picioare fără să întrebe pe nimeni - cel puţin teoretic, feţele care rânjesc de pe muchiile de turn sunt ale unui suav avatar al lui Siddharta: Lokesvara, cel iubitor de flori de lotus.

Nici mai mult, nici mai puţin.

***

Vaierul de cărăuşi siluiţi şi de preoţime timorată răzbate până la tine. E imposibil să nu-l auzi, dimpreună cu impresia că peste locul ăsta a trecut o mare şi inadmisibilă urgie absolutistă de proastă rasă, dar istorică legitimitate.

Dar elegantul cu şa verzie se leagănă docil. Lumea se uită ca la urs, în timp ce desfaci uşurel o banană din ciorchinele indispensabil şi o întinzi rânjind vizitiului cu pălărioară.

Oamenii uită repede. Istoria, ceva mai greu.

Teleologii

Călătoria în Asia nu e niciodată o circumstanţă neutră.

Pentru că taie în două biografiile care i se supun. Înainte de, şi mai ales după - diferenţă şi rest.

Telalii şi dregătorii în voiaj de nevoie nu se adaugă la numărătoare.

Ar putea fi un minunat proiect hibernal. Cu deosebirea fundamentală de ceea ce facem acuma la tejghea ca lucrurile să fie scrise încet şi neapărat pe foaie curată.

Cu un creion bine ascuţit şi o ceaşcă de ceai fumé de-a dreapta.

Nimic altceva pe birou, de-altfel. Am în plan să car în casele din spate pachebotul meu preferat, anume biroul american şi pe măsură al lui Radu T., croit la New York pe la 1925.

Ar fi foarte frumos dacă în ziua aia ar ninge.

Atât de frumos că doar ipoteza m-a trezit din somn cu un fel de puseu de spaimă bună.

PS: Mă fascinează în continuare două reacţii persistente. Cei care nu mă cred întoarsă nici când le răspund la telefon. Şi cei care au crezut nevinovat că am fost cu treabă.

Amănunte - 43: Furtişag

Comandat, la Butterflies deci, nişte frigărui khmere pe cotor de trestie de zahăr.

Orezul este evident, imposibil de evitat.

Sosul e veşnicul şi atotputernicul prahoc. Nu se vede în poză, dar eu încă îl miros şi acum - peşte fermentat şi sublimat, în toată splendoarea.


Ambele, colosale.

Cu intruziunea de rigoare, să fie primit.

PS: Mâine dimineaţă, trei temple alese pe sprânceană. Şi gata cu Siem Reap şi Angkor, e timpul să luăm un longboat fără niciun dispozitiv de siguranţă şi să ajungem la Battambang.

Acolo, avem întâlnire cu domnul OK - se pronunţă americăneşte, cu australianul Brett, cu şeful de gară de nicăieri, cu un trem de bambus - ndong ndong ndong, heh. Şi cu vreo patru javre mici, care deschid cartea de ghicit la Ek Phnom.

Oh, Battambang, de când aşteptam să te povestesc onorabil!

Amănunte - 42: O vedută

Totuşi, ca să fiu dreaptă, poftim o vedută de pe cheiul Pokambor pe care l-am bombănit atâta azi după-amiază.

Foarte colonială şi foarte Indochina, nu ştiu cum.

Şi foarte puţin aglomerată, ceea ce - credeţi-mă - pentru Cambodgia e lucru mare.

După colţ, adică imediat în stânga pozei şi ieşind din cadru e un bloc nou cu administrator şi apartamente goale puşcă. Iar lângă el, birtul Butterflies care sprijină nişte orfelinate. Au o grădină minunată, cu balansoare foarte gringo, un macac recalcitrant pe care îl cheamă Grumpy Ol' Joe - imediat arătăm cum ne haleşte din farfurie cu neruşinare - şi o plasă deasă de sârmă pentru fluturii care teoretic se egzistă peste tot.

How romantic, heh.

Când am ajuns eu însă, nu mai era niciunul disponibil.

Oh madame, se scuză stacojiu chelnerul, cu un zâmbet fermecător. Butterflies are on a sick leave today.

Amănunte - 41: La Sindicate

Cam aşa arată camera de la Shadow of Angkor II.

Foarte curată - nimic de zis - dar definitiv nu. Aşa-i că arată ca la sindicate, pe vremuri?

Îi lipseşte ceva.

Am iertat-o de toate păcatele însă, dintr-o singură raţiune fără nicio logică.

Terasa, unde peste psalmii citiţi cu oftaturi se auzea cu mare insistenţă şi cu aer de muezin maneaua aia khmeră de niţel mai jos.

De la garajul din dosul hotelului, precis. Iar combinaţia de sunete e letală - mi-a plăcut.

O idee

Ca să poţi înfrunta cumsecade Calcutta, Rangoon sau Tanger trebuie niţel antrenament. Nu e acelaşi lucru cu o dimineaţă lenevoasă pe Quai de Conti, au hasard.

Vine vara, ce facem cu ea?

O idee bună ar fi să mergi şi să vezi lucrurile de lângă tine, de care nu te-ai interesat absolut niciodată.

Principiul croit ad hoc de mintea proprie ar fi cam aşa:

Se dă un loc obscur de pe harta Principatelor, pe care nu le cunoşti deloc onorabil, de-altfel.

O pereche de zaruri - ştiu, ştiu că e fumată: dar trebuia niţel hazard.

Mă gândesc să pornesc la drum în cadenţă strânsă de fiecare week-end de la întâi august. Până atunci, mai am multe de rezolvat şi probabil şi nişte deplasări.

Primele mele două propuneri, din care zarul o va alege precis pe cea mai bună sunt:

Sulina (sumă pară)

Caracal (sumă impară).

Nu râdeţi, că nu aveţi de ce. Întotdeauna am vrut să aflu curat dacă puşcăria chiar e pe strada Libertăţii, în oraşul ăla.

Însă fie vorba între noi, dă doamne să fie Sulina.

Rendez-vous le quatorze juillet pour le tirage au sort.

Amănunte - 40 ter: Untamed

Pentru că nu rezist, poftim - nu neapărat ca bonus - priveliştea răsăritului pe drumul înspre Beng Mealea.

Ceasul e probabil patru şi un sfert.

E o bună ilustrare calmă a ideii de năpraznic.

Cel puţin în efecte.

Amănunte - 40 bis: Ἐπιφάνεια

Admirat un răsărit şi un apus la Angkor Wat.

Pe îndelete, între o dimineaţă la Beng Mealea şi o întorsătură bruscă din drum cu sentiment şi panaş împlinit, se cuvenea o vizită de amurg la Angkor.

Ceea ce afli, dincolo de emoţia sinestezică indispensabilă circumstanţei este că lucrurile încep, încetul cu încetul, să capete sens.

Angkorul le adună pe toate cele răsfirate în podul palmei sale de laterită. Nu degeaba ai plecat fără să pui nimic în cumpănă şi fără să te mai uiţi în urmă. După cum nu degeaba ţi-a fost dat să te bucuri de momentul de cristalizare cvasi-amoroasă de la Pak Ou. Când ai priceput cât de multe lucruri deodată înseamnă pentru tine pământul roşietic şi setos pe care îl calci.

Surpriza e cu atât mai mare cu cât nu existau - după cum bine ştim - proiecţii, tânjeli, îndemânări bine cultivate.

Faci poza. Te întorci pe călcâie ca să auzi cum te strigă cineva, la capătul lumii, unde nu mai are cine să te strige pe stradă:

Madame Braziiiil!

Heh. Ce vă spuneam eu?

PS: Baterii pentru momentul de virulent apus nu am mai avut. Dar asta e o poză tare dragă, pentru lumina de sifon neşters şi sminteală patentă a amurgurilor. De-acolo.

Intermezzo

Din siesta caselor din faţă - tablă, cercevea extimă şi pisoi insistent - m-a trezit ploaia.

Şapte şi douăzeci, lumină ca-n palmă. Plouă neruşinat.

Totul foarte simplu, solemn, solar.

***

Auzul peste umăr al străzii, imposibil în casele din spate, cu ochiul balconului întors înspre placidele remize ale zilei de ieri.

Dimineaţă - zaveră cu jandarmi. Resturile de acoperiş al fostului cămin de fete de la ASE au ars cu totul peste noapte. Un decor numai bun pentru Mrs. Havisham.

Rămâne năluca, azi dezafectată cu tulumba, unui vicleim naiv - bişniţă, demixtare, restanţe - jucat seară de seară dindărătul geamurilor de sticlă mată. Cel din stânga extremă, cu o crăpătură relaxată şi constantă, de la 1985 şi până în prezent.

Amănunte - 40: Dimineaţa câştigată

Admirat un răsărit şi un apus la Angkor Wat.

Înadins nu trebuie aleasă o privelişte mai convenţională, de-altfel atârnată cu entuziasm la vremea ei pe răboj.

Ca peste tot în Indochina, ochiul nedeprins se plimbă agale, peste panorama care se desface brusc la picioarele tale. Economia şi destinul peizajului sunt complet diferite de cele ştiute, îmblânzite deja cu sentiment de-al casei.

Un peizaj european este, înainte de toate, extrem previzibil. Foarte rar, poţi distinge şi altceva în spatele unor farmece bine aliniate drumului, unor codri cu bilet de voie sau unui lac măsurat cu stânjeneala ruletei.

Doar două exemple, pentru a nu plictisi: terasa Almudenei de la Madrid într-adevăr e cu totul spectaculoasă. Aşteptarea maritimă dinspre loggia care dă spre nicăieri nu poate fi contrariată decât de vreo bătătură nepotrivită. În răspăr, piazza del Campo sieneză atrage valul răzleţ înspre faleza cu orologiu a lui Palazzo Publico.

Trecut prin filtrul propriei minţi, peizajul european nu poate exista fără tine.

***

În Asia, şi în special la Angkor, Battambang - j'y viens, sans me hâter - şi Vientiane, se întâmplă fix pe dos. Realitatea lucrurilor e atât de copleşitoare, încât publicul nu mai are absolut nicio importanţă posibilă pentru stabilirea unui echilibru cosmic.

Dar hai să nu mai batem câmpii. Cu alte cuvinte, mai limpezi poate: la Angkor şi Vientiane nu tu eşti cel care priveşte peizajul.

Peizajul se uită la tine.

De aceea, nu poate fi privit - ai dreptate. Ci numai admirat.

Mirari, infinitivul latinescului miror. Sigur că da: iazul de la Angkor este oglinda lumii, nu-i aşa?

Mirari, miror. Mirata sum, ce să mai.

O lumină serafică, o dimineaţă câştigată.

Dimineaţa tuturor versurilor şi universurilor acestora, dacă ne gândim bine.

Amănunte - 39: O cavalcadă mezza voce

Pentru că hatârul următor e despre răsărit şi apus de soare, poate că se cuvine şi o prolegomenă foarte scurtă.

Siem Reap e un oraş-debara, am mai scris asta, lovit de congestia cerebrală a turismului de masă.

Asta nu înseamnă totuşi că trei zile acolo sunt un supliciu. Cu condiţia să le iei cu humor şi să te bucuri de ceea ce se poate vedea ca prin vis, la ore mai dubioase, cu sentimentul că te uiţi pe gaura cheii.

Iată de pildă priveliştea fugace a îngrozitorului - în cheie diurnă - chei Pokambor, care lungeşte albia râului Stung Treng, redus aici la faţeta de simplu reper de orientare. Într-adevăr, la orele prânzului, veduta e absolut lipsită de interes narativ. Balustradele sunt noi, băncile plictisite.

Grădinile regale somnolează. Iar miticul Grand Hôtel des Ruines se uită la lume, prin arşiţa de amiază, cu un fel de blefarită resemnată şi care-i face rău călătorului subţire.

***

Surprinzător, dimineaţa - să fie fericirea cu anticipaţie a întâlnirii cu Angkorul? - până şi detaliul ăsta indiferent capătă un soi de solemnitate melancolică aproape petersburgheză.

Nu prea e însă timp de mare filosofie. Deşi e de-abia cinci fără un sfert dimineaţa, oraşul începe să se trezească, în genul ăsta de sunete:



Pardi Messire, on dirait les Violettes impériales de Scotto.

Not Angkor's beat, however charming.

Amănunte - 38:Rainha da noite

Gustat două fructe indochineze: durian şi pitaya.

Despre durian, am povestit pe loc. O surpriză extraordinară, un gust extravagant, baroc şi fragil, pentru că imposibil în varianta exportabilă a magiunului solid. Pe încercatelea, deşi cumpărat de pe stradă, nu de la aeroport, durianul îmblânzit de pasteurizare nu mai reţine decât mirosul de şosete expirate. Nu şi gustul de rai nemernic, atât de numai şi numai al lui.

Pitaya, aşadar. Mult ai mai bombănit, teribil ai mai aşteptat. Poftim, aşadar - dar să ştii că o să fie nevoie de un briceag iscusit, care să taie repede şi dintr-o mişcare fină a încheieturii noduroase a mâinii drepte coaja ţepoasă şi lustruită de culoare roşietică.

O găsiţi în toate ierbarele mai de soi: inutilă deci, planşa didactică.

***

I se mai spune şi Hylocereus undatus, dragonfruit, poire de chardon. Sau în fine, pitaya - aşa cum o ştie mai toată Indochina.

E posibil însă ca porecla mai crocantă să ne vie din Brazilia, fireşte. Rainha da noite - de multe ori, o întâlnim în pieţele Orientului fie la răsăritul soarelui, fie la apus.

O găseşti destul de rar la Bangkok, şi cel mai la îndemână sub avatarii îmblânziţi ai shakeului matinal.

Din lene, din nepricepere şi din zăpăceală, am lăsat să se întâmple hatârul ăsta în două tranşe. Prima, la Vientiane, într-unul din acele şoproane care miros a praf bun, aspirină tocată şi plită încinsă de pe rue Samsenthai.

Nu se pune, a mârâit exigent - şi eficace - cutia poştală câteva ore mai devale.

Şi trebuie să recunosc - iniţial, nu m-a dat pe spate defel. Eram, pesemne, mult prea ocupată cu piesa de artilerie sol-sol din stânga pozei, o banală baguette colonială, cu zarzavaturi proaspetissime şi alimente de raţie de război.

Fenomenală.

***

Mântuirea a venit furtiv, în piaţa de de toate din Siem Reap. Psar Chaa o cheamă, şi seamănă al dracului de bine cu bâlciul de la Ciolpani. Recunoştinţa pentru tarabă este fără margini, ca şi pentru baba cu pricina, admirabilă şi cabotină în demonstraţii chirurgicale.

Face cu ochiul, îndesând repede-repede cele două hemisfere tăiate cu japca în podul palmei, fără niciun alt detaliu de infrastructură ajutătoare - şerveţel, gen.

Haleşti pe loc şi la varice, privind cu duioşie o altă babă care vindea găini în prizonierat.

***

Trăgând linie, experiment pervers şi regresiv. Pervers, pentru că iniţial puhoiul de seminţe care asediază le palais - heh, vezi, zău trebuia să le scriu franţuzeşte - îţi lasă senzaţia frustrantă a unui fel de kiwi pentru scopiţi. Înspre gâtlej însă, pe măsură ce papilele gustative îşi revin din hărmălaie, fireşte, te pomeneşti cu un iz atât de obscen, încât îţi vine să te urci pe toţi pereţii.

Povestitorii academici mint ori sunt eu un caz izolat de halucinaţie gustativă. Ni se vorbeşte despre un părelnic gust de pere şi gutui - nu pot să le sufăr, pe amândouă. Eu însă am citit revent şi caisă. Şi încă un ceva, neştiut - imposibil să-mi dau seama ce anume.

Fericiri. Singura problemă e că nu se egzistă niciun perete disponibil.

Şi regresii, pentru că din prea mare lirism îţi dai seama că zerul ţi se prelinge neruşinat pe bărbie, de ruşine estetică şi socială.

Baba zâmbeşte. Înghiţi - humph - şi zâmbeşti şi tu ca toanta fraternă, ştergând cu dosul palmei prisosul de vitamine.

Ca pe vremuri, în Ţigănie. Uite-aşa.

***

Rainha da noite. Aşa să-i rămâie deci, pecetia: o fructă ca o cucoană care bombăne. Şi în care e foarte puţin Mozart. Pentru că e plebee, mai degrabă Bartók.

Sau şi mai bine de-atât, Puceanca.

A şaizecişinoua scrisoare ter de la Ulan Bator: ...et la source d'imitation

Motto:

"- Ayatollah, would you be so kind and tell us how you feel about being back in Iran?

- Nothing. I don't feel anything."

(Khomeini to Peter Jennings, February 1st, 1979)

De la Z., către P., la Versailles

Nu de prisos pomenisem, vorbind despre Duras, neplăcutul sindrom cu picioare reci, epidermă uscată şi nelinişti metafizice, numit în cheia convenţiei clinice hipertiroidie retorică.

Căci în general Asia - şi în special incertele fâşii de limes care sunt Persia sau Indochina - ridică o problemă de metabolism al percepţiei. Sentimental sau nu, racordul ulterior e fragil, aleatoriu şi supus deseori ţintei greşite. Asimilarea, adjudecarea şi detaşarea de care are neapărată nevoie scriitura clară nu pot veni decât după vreo câteva insistenţe zdravene ale tropăielii sistematice şi o disciplinată încăpăţânare a memoriei. Iar dacă mai adăugăm la asta efectul neplăcut şi paralizant al mizerabilelor contrarietăţi cotidiene - un telefon care sună prea insistent, o veste administrativă proastă, boala cuiva apropiat - obţinem pauze lungi ad rumegandum et refugio, care pot nemulţumi sau mai rău, înfuria.

Cei doi conjuraţi ai distileriei de la Neauphle nu cred să împartă astfel de probleme, care ar ţine mai degrabă de vectorul contrar. Ce se scrie greceşte cu ajutorul unui prefix uşor ridicul, şi cu un irezistibil iz de bestiariu.

Hipo -. Culoare, verde bolnăvicios. Gust, fad. Consistenţă, neted-umedă.

***

Duras, Khomeini. Doi ayatollahi aparent opuşi, cu angoase retorice gemene.

Teoretic, Khomeini ar fugi ca dracul de tămâie de scenele - nici măcar toride, ci doar de langoare călâie - descrise de ea. În secret, probabil că ar putea totuşi tânji cu gândul că astfel de lucruri sunt cu putinţă - ghiaurii neruşinaţi ştiu că sub anteriul aspru zace foarte multă ipocrizie.

Tot teoretic, Duras ar fi prima care s-ar cocoţa civic pe meterezele primitoare ale tribunei de presă, scrisorii deschise, petiţiei cu sute de semnături canonice şi indignate. Cu imprecaţia peste ticăloşie călcând, s-ar sugruma în triluri măiestre - ei, şi? De fapt, ideea unei dictaturi postmoderne, cu săli de cinematograf în care lumea ar veni să vază numai şi numai India Song şi ziare care i-ar descrie frământările sau angoasele cu lexicul potrivit lui Djugaşvili nu i-ar displace defel.

Foarte, foarte trist. În cheie logomahică.

***

Logomahia lui Khomeini e uşor mai complicată, căci Coranul poate fi o nesfârşită cauză de nelinişti interogative. Consecinţele, aplicaţiile şi corolarele sunt foarte practice, iar certurile scolastice privitoare la lungimea poalelor femeieşti se transcriu uneori foarte repede în reguli vitale a sute şi mii de persoane.

Nu se poate să nu te pasioneze una ca asta. Pentru turbanul cel auster a cărui mare dramă este că nu se numeşte probabil Averroes, căutarea unui sens duce la hipertrofierea viziunii. Khomeini simte enorm şi vede monstruos. O moschee plină nu e destul - ca şi Guevara, are să facă o mie de Vietnamuri dacă unul nu e suficient Revelaţiei.

Reacţia, la sosirea pe aeroportul din Teheran după nişte ani de prigoană molatecă, e nedumeritoare şi previzibilă.

E reacţia unui înfrânt de propriile vorbe, ce să fie mai mult de-atât?

Poate de aceea, putem regreta lipsa întâmplării convergente din cele două biografii paralele despre care vorbirăm.

Ar fi avut ce să-şi spună. Iară eu le-aş fi întins câte un careu de cuvinte încrucişate - se pare că limpezesc mintea.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a şasea zi a lunii lui Tir

PS: Întotdeauna m-am întrebat cum dumnezeu aş arăta în poza înfofolită absolut necesară vizei persane. Fiţi sigur că dacă am să aflu, o atârn imediat la tejghea.

Merită, heh.

A şaizecişinoua scrisoare bis de la Ulan Bator: La pute de la côte normande

Motto:

"Mon histoire, elle est pulvérisée chaque jour, à chaque seconde de chaque jour, par le présent de la vie et je n'ai aucune possibilité d'apercevoir clairement ce que l'on appelle ainsi: sa vie."

(Marguerite Duras, La vie matérielle)

De la Z., către P., la Versailles

Oh, domnule - iată o frază foarte indochineză, poate cea mai lucid apăsată dintre toate, aruncată aproape la nimereală într-un colţ al foii de hârtie cu care Duras s-a războit o viaţă întreagă.

Nu e puţin spus. Cucoana asta trăieşte drame multiple. Unele se ştiu cu vârf şi îndesat, pentru că se citesc destul de lesne printre rândurile tocate mărunt ale romanelor, scenariilor cinematografice şi chiar textelor de circumstanţă. Cum este, de pildă, acel bizar, paranoic şi foarte pueril eşafodaj jurnalistic legat de afacerea judiciară Villemin - un infanticid rural cu accente Mauriac. Şi un colosal prilej de delir retoric, pe prima pagină a foii de la Libération: cu judecata încă nedezghiocată cum trebuie, Duras îşi permite să ştie ea mai bine decât restul lumii şi să condamne cu seninătate mama victimei.

Sublime, forcément sublime, heh.

Şi dacă adevărata şi sfâşăietoarea problemă a domnişoarei Donnadieu nu e legată neapărat de mumă-sa cea abuzivă, nici de moartea sfinţită de absurd a mezinului solidar, nici de chinezul cel cinic şi laconic din Cholon şi nici măcar de băutura care o mistuie la foc mic?

Au trebuit opt mii de kilometri ca să încep să pricep şi eu că, dincolo de toate astea punctul nevralgic e cu siguranţă în cu totul altă parte.

***

Dincolo - haidem, domnule, iată o bârfă fără nicio acoperire - de ciuda eternă de a nu se numi Françoise Sagan, problema fundamentală la Duras e un curios soi de hipertiroidie retorică.

A scrie pe foaie aşa cum ai miorlăi pe stradă, fără ruşine şi fără de filtru. Deseori în dispreţul celei mai elementare logici cognitive, ceea ce e niţel mai mult şi mai îngrijorător decât simpla destructurare a discursului narativ. Tot aşa, o putem găsi fără multă tocmeală extrem de fermecătoare, pentru că de fapt cea care vorbeşte e şi o mare escroacă sentimentală. Care are neruşinarea de a povesti despre posibilitatea maritimă a sexului trei rânduri după ce îşi suflase nasul în plină uliţă. Şi fără nicio legătură aparentă cu tot restul, în firescul insolent de care numai ţigăncile, nebunii şi curvele sunt în stare.

Şi uite-aşa ne fură, domnule, la cântar. Iar secretul cel mai teribil este că nici ea nu ştie cu precizie unde vrea să ajungă. De aceea, e probabil natural să citim printre rânduri nu neapărat - sau nu numai - dureri freudiene, ci şi ecourile unei colosale logomahii a naratoarei cu sine însăşi.

Atunci când Duras scrie, de pildă, că ştie cu precizie unde se află Asia Parisului, minte cu neruşinare şi-şi face curaj.

Eu cred că habar nu are, pentru că eu cred că nici măcar nu a mai ieşit niciodată din dormitorul internatului Chasseloup-Laubat de la Saigon.

Scriind aşa cum îi vine la gură, muceniţa Marguerite mărturiseşte poate inconştient eterna problemă a îndrăgostitului de Indochina: cum să împaci carnea vorbelor cu eterul stării din spatele mâinii?

La o ananghie similară a dat Kapuściński bir cu fugiţii, ne aducem bine aminte.

***

Marguerite D. nu poate să o şteargă englezeşte din propria matrice mentală, din păcate. Însă e probabil pedepsită să şadă, ca toţi repetenţii recalcitranţi, pe coridorul umed şi întunecos al borborigmei sentimentale.

De aceea, L'Amant nu e o carte a înfrângerii cuprinse într-un episod biografic, căci nu chinezul o chinuie pe autoare. Vorbele o chinuie, şuvoiul de vorbe nechemat într-un context cultural care se potriveşte eleganţei epigramatice, nu vomei confesive.

Şi Marguerite se supără pe subiect, deşi pretinde că se face dunăre pe bietul regizor tocmit cu ziua. Şi Marguerite rescrie, harşti, toată povestea care se cheamă acuma L'Amant de la Chine du Nord.

E infinit mai proastă - pentru că mai nesinceră - decât prima.

KO.

Indochina, 1 - Marguerite D., 0.

***

Khomeini. Eh, cu el lucrurile stau aparent altfel.

Oare?

Asta merită o scrisoare cu ter, domnule.

Z.

De la Ulan Bator, în cea de-a şasea zi a lunii lui Tir

PS: Allons donc, toată lumea ştie că Indochina Parisului e la Trocadéro.

A şaizecişinoua scrisoare de la Ulan Bator: Les conjurés de la distillerie...

Motto:

"Ce n'est pas la peine d'aller à Calcutta, à Melbourne ou à Vancouver, tout est dans les Yvelines, à Neauphle. Tout est partout. Tout est à Trouville (...). L'Asie aussi, à s'y méprendre, je sais où elle est à Paris."

(Marguerite Duras, Les yeux verts)

De la Z., către P., la Versailles

Neauphle le Château e aparent unul din acele locuri somnolente şi mulţumite de propriul destin care creionează fără glorie, dar cu stăruinţă, frontierele cele mai de miazănoapte ale Parisului. Câteva sute stabile de locuitori, o biserică de naiv orgoliu şi apocrif Ev Mediu restaurată - sau mai degrabă, cârpită - zdravăn la un moment dat, în industriosul secol nouăsprezece. Şi distileriile tejghelei care produce, de suficientă vreme pentru ca asta să nu mai aibă nicio urmă de ilicit, un lichior dulceag cu iz deopotrivă citric şi leşios - Grand Marnier.

Deşi se scrie mai înainte de orice altceva drept un remarcabil exerciţiu de supravieţuire, satul sau oraşul - numai dumnezeul birocraţilor ar mai şti să răspundă unei asemenea dileme - suferă totuşi de acea melancolie jilavă a pierzătorilor cuminţi. E ca în basmele anume croite pentru a adormi guvernante: un ochi pare să jelească pe muteşte Vechiul Regim, iară celălalt are acea vitalitate de un ludic suspect a banilor bine îndesaţi sub saltea.

Ochiul ce jeleşte pare să se întredeschidă duminica, la ora prânzie a slujbelor din capela călcată de vreo câteva babe cu frică de dumnezeu şi de vreo două sau trei familii tradiţionaliste. Le recunoşti de departe pe primele după acel amestec înduioşător şi recalcitrant de naftalină, urină de cotoi şi pulbere de cometă. Iar pe cei din urmă, cu siguranţă după cărarea pe mijloc unsă vigilent de scuipatul matern botezat cu briantină, pantalonii şi rochiţele cu delicate imprimeuri Liberty care se plimbă nonşalant de la primogenit la mezin şi aerul de autoflagelare în totul resemnată, ce se străduie să traducă din toate puterile acea idee a virtuţii pentru care zilele de harţi sunt totuşi o intolerabilă concesie adusă Jivinei universale.

Ochiul cel vivace are criteriu, sistem şi ambiţii. Dacă nu senatoriale, atunci măcar cenzitare. Argintărie nu îndeajuns de veche prin dulapurile mortuare cu ţeste de sfinx astmatic - ah, stilul ăla Empire atât de naiv şi de siluit, în provincia magna a ţării Franţa. Şi orare fixe, insuportabil de bine aşezate în cadenţa oarbă a zilelor.

Ei bine, domnule Dumneata, este cu atât mai mare mirarea să ştii că la un moment dat şi la Neauphle au putut respira juxtapus două personaje nu chiar atât de diferite pe cât par.

Chiar mă întrebam insistent, în răstimpul unei cafele pe rue Sakkarine, cu ochii ţintă la clădirea şcolii elementare laice şi republicane din vremurile coloniilor în care tare mi-ar fi plăcut să bem o cafea la şopron: truc possible?

***

Se dau doi locatari, cu chirie. Amândoi stau, chipurile provizoriu, în acele apartamente absolut sinistre zise de raport, nu foarte departe de biuroul poştal. Singurul eveniment planetar e demisia unei ţevi a sălii de baie; dar şi-aşa, suspansul e meschin, căci putem presupune că instalatorul portughez e om de treabă şi harnic, ce nu se dă în lături de la intervenţia salvatoare în plină după-amiază de duminică.

Ea le cam are cu băutura, chiar zdravăn dacă stăm să ne gândim. Lentilele groase ale ochelarilor par asediate de rama pestriţă şi sobră de bagà, şi trebuie să recunoaştem cinstit că se îmbracă la fir-ar norocul, pentru că nu are niciun gust şi nicio aplecare înspre aşa ceva. Nu-şi scoate niciodată inelul cu diamante de la degetul mic, nici atunci când spală vase, întotdeauna cu mâna. Călătoreşte la Trouville cam de două ori pe vară, unde cere de fiecare dată aceeaşi cameră cu vedere spre nicăieri de la Hôtel des Roches Noires. Pe toată durata şederii, perdelele nu se desfac niciodată; iar clienta fumează ca un turc, e mai tot timpul beată cui şi, par renfort de potage, are patima plimbărilor nocturne îndelungate, cu o hărăbaie veche şi peticită condusă incert.

El are o figură de aramă şi sânge închegat. La prima vedere şi nesocotind nesăbuit turbanul şi anteriele cernite, l-am putea crede unul din acei moş Crăciun tocmiţi cu ziua la vreme de praznic, a căror mască se autodistruge cu de la sine putere la sfârşitul programului. Calcă ţeapăn şi preocupat şi rareori se arată singur: pentru cineva ca dânsul există întotdeauna o umbră îndatoritoare şi plină de recunoştinţă, oricând dispusă să soarbă vorace cioburile de parabolă pe care le împarte cu mare parcimonie şi absolută premeditare. Căci omul nostru vorbeşte rar şi niciodată franţuzeşte. De-altfel, Neauphle e doar o convenţie - scena s-ar putea duplica întocmai la Geneva, la Stockholm sau în orice alt loc nu chiar atât de naiv pe cât pare de primitor proscrişilor de pretutindeni.

***

Marguerite, Germaine, Marie Donnadieu. Căsătorită Antelme, morganatică Mascolo, zisă şi Duras. Şi chiar şi Durasoir, pentru neprietenii maliţioşi.

Şi Ruhollah Musavi Khomeini. Ayatollah şi seid al dulcii Persii cu nume de piersică şi puf de păcat.

Respirând juxtapuşi la Neauphle le Château - autant dire, nulle part - undeva pe la sfârşitul anilor şaptezeci ai ultimului secol.

Ştiind asta, sigur că te întrebi, în timp ce soarele după-amiezii cerne stins pulbere de aur şi melancolii de ceai peste zidurile decente şi leproase ale şcolii coloniale din Luang Prabang: truc possible?

Se seraient-ils simplement croisés, ne serait-ce qu'une seule fois? Et où et comment et quand? Se sont-ils salués seulement, avec cette froideur entendue des gens qui viennent de trop loin pour pouvoir s'entendre?

Et ce fut où? Chez cette dame bouchère bigote qui ne dit mot ou chez le buraliste qui en place toujours une de travers?

***

Scrisă cu tuş pe maculatorul cu coperţi de vinilin negru, întrebarea râcâie al naibii de vreo două luni încoace.

O crezusem uitată. Mi-am reamintit de ea aseară, înainte de a adormi.

Sigur, demersul e perfect retoric. Şi chiar indiferent, din punctul de vedere sec al Istoriei majuscule.

Nu e mai puţin adevărat însă că Duras şi Khomeini nu sunt chiar ceea ce par: două entităţi antitetice venite dinspre Soare-Răsare.

Sunt conjuraţii orientali din poala primitoare a distileriei. Care o fericeşte de ruşine tainică pe prima şi aţâţă dispreţul uscat al celui de-al doilea.

Am de gând să explic pe îndelete asta diseară. Acum, mă grăbesc înspre o cafea.

Z.
De la Ulan Bator, în cea de-a cincea zi a lunii lui Tir

Amănunte - 37: As a Maiden Plays With a Glove

Citit The Ballad of East and West de faţă la Angkor Wat.

E rândul ca dumneata să împlineşti acum un hatâr insignifiant - măreşte poza. E fix ce trebuie şi unde trebuie. Şi când trebuie, anume la răsăritul soarelui.

Cred că e momentul potrivit pentru balada asta de grăniceri, haiduci şi profund omagiu unor lucruri importante.

Tipărite cu grijă la Helsinki, foile au fost cărate sârguincios prin trei ţări şi două continente înainte să ajungă unde poruncisei.

Sunt strofe cu ritm ciudat urechii franţuzite, cu opinteli capricioase şi pauze de respiraţie atunci când te aştepţi mai puţin. Au trebuit citite cu grijă înainte şi de vreo câteva ori: pe cât e povestea matrozului de la Mandalay de volubilă cordului, pe atâta astalaltă poate părea de-a dreptul absurdă, neclară şi indiferentă minţii feminine.

Dar momentul e important, ca toate hatârurile. Aşa că te postezi pe cât se poate de comod în coasta unei balustrade şi desfaci uşor maculatorul cu coperţi de muşama neagră, în care deja s-au strâns tone de hârtii, bonuri şi chitanţe.

Nu te înduri să le arunci. În special pe cele scrise hieroglific - au nu numai valoare sentimentală, ci şi o frumuseţe grafică în totul aparte.

***

Trei paşi mai în spate, şiragul de băeţi drapaţi bleu-marine taie bilete cu mare voioşie. Deja, primele pâlcuri farang încep să toace aleea care pare că se lungeşte la nesfârşit.

Înspre Angkor nu treci doar un iaz. Ci vreo câteva ere geologice.

Şi e normal, cu totul normal, ca în momentul în care traversezi primele şiruri de bolţi să-ţi înclini creştetul, a contaminare supusă.

Ceea ce am şi făcut.

Je vous salue, Angkor pleine de grâce, le Caprice est avec vous.

***

Qui fait vivre quoi exactement dans cette histoire?

Est-ce le vers qui réveille les murs, ou bien l'inverse?

Quoi qu'il en soit, le cortège est en marche.

On n'y rentre plus seul. On y emporte son passé.

***

Din voia dumitale şi a domnului Kipling, multe amănunte de ieri se văd redeşteptate.

Pentru că povestea a priori simplă a întâlnirii dintre egali asimetrici reuşeşte să îi vieze pe Colonelul englez din Indii, şi pe blestematul de Jianu şi pe boierul pofticios de unde se agaţă harta în cui. Pe Dragomirescul de la Plevna, cu Virtutea lui Militară aruncată acru de noră-sa, Matilda, care ura vechiturile, puşlamalele şi spirtierele improvizate.

Şi chiar şi pe timidul Manole, care nu a putut uita niciodată privirea neamţului căsăpit de nevoie cu baioneta undeva, la Mărăşti sau Oituz.

În dimineaţa aia, capriciul dumitale m-a făcut să plâng pe furiş.

N-am să te iert niciodată pentru asta, ceea ce este redutabil.

E de bine, ce credeai?

Later edit: Anulat - did I mention it before?- cumpărătura cursului ăla nepotrivit de thai, dacă tot ai bombănit. Probabil că e mai bine să reiau bazele deja ştiute.

Amănunte - 36: Semnătura unei năluci

A doua zi, în amurg, cineva vine de-ţi taie calea în parcarea de ricşe din faţa dihăniilor de la Angkor Wat.

Raksmey, fireşte. Madame Braziiil, rage nevinovat de la vreo duzină de paşi zdraveni, ca să fie sigură că o aştepţi.

I have a letter for you.

A letter?

From us three. We are the sales' ladies.

Îţi întinde foaia şi o rupe la fugă, nu înainte să-ţi arunce peste umăr un zâmbet. În faţa ochilor minţii tale mai joacă doar o singură vorbă, deja spusă de prea multe ori, ştiu.

Fermecător, domnule, asta este.

Fermecător e o vorbă vert Nil, pe gustul Seraiului. Aşa să ştii.

***

Hello, zice biletul pe care îl citeşti în ricşă, după ce l-ai rugat pe domnul Souphom să mai aştepte niţel şi să nu calce pe acceleraţie prea tare, cum are obiceiul.

Very nice to meet you Thank you for your coming see Angkor wat (sic)

I wish you good luck with your job and all your family

I give you flower for souvenir

I hope you like my flower

I like your smile

I'm very happe (sic) to meet you

I hope to see you again

From Raksmey

***

Nu ştii, şi de-altfel e de-a dreptul indecent să-ţi pese câte bilete din astea scriu cele trei năroade pe zi.

Recunoşti curat că te-a pişcat de inimă, rău.

De aceea şi nu numai de aceea, douăzeci de minute mai târziu opreşti ricşa brutal în faţa Spitalului de copii Kanta Bopha.

Este singurul lucru onorabil şi la îndemână care a mai rămas de făcut, după una ca asta.

Pentru că ai încredere.

Toată încrederea pe mâna hagialâcului şi Hagiului majuscul.

Nu ai cum să te dezamăgeşti.

***

Anyone else, today?

Just you and a Dutch guy, madame.

Non nobis, Domine. Non nobis...

PS: Dacă nu mă înşel, raksmey înseamnă umbră în limba khmeră şi în rezerva unei litere k - roşu stins, postav şi pitaya - mai mult sau mai puţin apocrife.

Adică nălucă.

Franchement, Messire. Ai mai văzut nălucă în aşa hal de fenomenală încât să-şi semneze cu atâta poetică biletele naive pentru clienţii mai de soi?

Amănunte - 35: Madame Brazil and the Sales' Ladies

Prima descindere la Angkor se face neaparat seara, pe la vreo patru şi jumătate.

Ca să nu pierzi prea multă vreme la coada pentru permisele de intrare. Una, trei sau şapte zile - turiştii scandalagii bombăne că preţul e piperat, ceea ce e o mare prostie.

Rând compact, totuşi. Poze de buletin, făcute pe loc şi la ghişeu - air ravi, sourire en tapinois.

Nebunia începe a doua zi dimineaţă. Trezire devreme şi o raită fantasmagorică, pe întuneric şi nedeşteptată cu totul, care are aerul unei cavalcade furtive.

***

Primul hatâr al zilei e cu Kipling şi lui i se cuvine nota separată a contravizitei emotive. După nesăbuinţa scansiunii englezeşti americane şi înainte de plimbarea pe dos de elefant pe care o aştept cam dintotdeauna, trebuie neapărat halit şi târguit ceva.

E cu neputinţă să te eschivezi - la Angkor, totul e ceremonie. Şi alegi instinctiv să vezi în asta nu ceea ce pare, anume jecmăneală alimentară, ci antiquitas rediviva.

Nălucile adorabile ale zilei de azi nu au vârstă. Partea prozaică a minţii ştie că birjarul te îmbie la şopron - şi tu nu vrei, pentru că nu poţi fizic înghiţi nimic la opt dimineaţa - pentru că e înţeles dinainte cu propietăreasa. Mintea din suflet ştie că trebuie să vadă altceva în asta.

De ce nu o dimineaţă khmeră foarte veche, la umbra unui şantier de satrap năzuros?

Multe, prea multe lucruri nu s-au schimbat defel de-atunci încoace.

Meet the natives, cucoană. Au un humor nebun şi dacă de lao ţi se strânge inima, pe ăştia îţi vine pur şi simplu să-i ciupeşti de derier, complice.

Javre, javre, javre. Fermecătoare javre, trebuie adăugat imediat.

The sales' ladies, for instance.

***

Sunt trei, iar capriciul minţii le acordă vârstele impare ale primei copilării. Cinci, şapte şi nouă ani.

Tot mintea le aşează, înduioşată, deopotrivă cu puradeii ceacei Tudora din ţigănia personală - nani, nani, puiul mamii şi-al cocoanii. Pe Tudora, oarbă şi diabetică, ai luat-o în braţe cu mare stângăcie atunci când ţi-a pupat mâna frântă de şale; bre, eşti cucoană dă Paris, acuma, mânca-te-ar ceacea.

Din cauza unei pirande despre care habar nu au, le dai voie să te facă borş la portofel. Cu o expertiză aiuritoare şi un simţ dramatic fermecător.

Prima care apare la negocieri e Raksmey, care şi semnează cu pixul biletul ăsta din stânga. Mimează indiferenţa totală, dar coşul de rafie e doldora de amulete din alamă, brăţări, hârţoage şi evantaie de tifon ţipător.

Mersul e absolut fantastic, însă. Ca toate muierile indochineze, are acea graţie care pe tine, emancipata şi puternica planetei, te face să-ţi laşi nasul în jos, a înfrângere.

Ştii că e un lucru inconştient, dar dumnezeule mare, e atâta sfidare calmă în felul în care i se aştern paşii încât te pomeneşti dorindu-ţi să se oprească şi la masa ta.

Nicio grijă. Raksmey şi ceata au pus ochiul pe tine încă de când te tocmeai cu domnul mahout, la doi paşi spre miazănoapte.

Cette petite peste se laisse éhontément désirer.

***

În Cambodgia nu se egzistă vă rog. Comunicarea redevine imperativă, iar nuanţele de voce - faded to mute în Laos - preiau energic locul cuvenit în retorica peizajului.

Aşa că Raksmey se postează furtiv în faţa povestitorului aiurit de - au choix - lumina piezişă şi niţel tulbure a începutului de dimineaţă, staza poetică în care se răsfaţă de vreo câteva zile la rând şi gândul pofticios la împlinirea unor hatâruri. Şi emite o întrebare, vertiginos de previzibilă:

Where are you from?

Brazil, răspunzi cu aerul plictiselii pe jumătate jucate. Domnul Souphom rânjeşte înţelegător - el ştie foarte bine că ai scris altceva în catastiful de la hotel.

Chestia asta are darul să înveselească teribil vânzătoarea:

Oh, madame Brazil! Buy from me and I'll tell you the capital of Brazil.

Double-cross'd, dar cu graţie infinită.

Pe muşamaua albastră cam roasă se răstoarnă numaidecât şi cu un gest expert o grămăjoară atipică de amulete.

Baby Ganesha, very kind to Madame. Madame buy. Buy baby Ganesha from me. Sell you good price.

Luăm şi pe Ganesha de buzunar, răsfirat aproape impudic a popou prosper pe vreo carpetă fermecată de pe aiurea. Şi apsaraua care aduce bani. Şi pe doamna naga. Şi pe Siddharta care ţine de şase ploii.

Sunt vii, pentru că Raksmey ştie ce face. Poftim de vezi, tocmai şi-a poftit cu o ademenire subtilă acolitele de rigoare.

Tricou. Nu avem verde, dar avem altceva mai frumos. Fără poză dubioasă? Nu-i problemă, aduce aia mică, din şopron. Carte? Opt coco, trăi-ţi-ar.

Încetul cu încetul, tocmeala nu mai e tocmeală, ci alegorie: oh, East is East. And West is West, heh. Şi Raksmey cântă tocmindu-se şi gesturile tustrele nu sunt întâmplătoare defel, pentru că sunt ale zilelor de ieri şi de mâine.

In saecula saeculorum, cum obişnuiesc să spun ori de câte ori povestesc despre Angkor.

***

Can you tell me the capital of Spain?

Allez, au pif.

Şi Raksmey închide ochii strâns, să-şi aducă aminte.

Madrid, se alintă singură. Et ce disant, ce n'est plus tout à fait elle qui parle. Mais une sorte de petite divinité du hasard, au bord d'une route mouchetée de la poussière des heures.

Habar nu ai tu cât îţi mulţumesc pentru asta, javră mică.

C'est du sur mesure. Cum altfel?

Toate astea au şi revers. Şi transcriere. Şi chiar şi traducere.

Numaidecât, să fumez şi eu o ţigare.

Tovarăşa Villegas

De astă seară încolo, şi preţ de vreo câteva zile pe puţin, casele din spate sunt hispanofone. Aproape pe nepusă-masă şi cu purtările fermecătoare care sunt ale lor dintotdeauna, au debarcat peste noi prietenele latino ale Fregatei.

O cucoană porteña ceva mai puţin cunoscută mie. Şi inoxidabila, veşnica, baroca tovărăşă Villegas, după cum se încăpăţânează să-mi sune în urechi - sunt ani, de-atunci - patronimul ei cu sonorităţi de umbrelă desfăcută cu mişcări lente şi elegante.

Pentru că venea dintr-o ţară cât o fâşie de rips a Iberamericii, capetele seci de miliţian care îi ştiau deja suficient de bine excentricităţile, şi-o închipuiseră inofensivă şi utopică. În realitate, însă, personajul - despre care am mai scris acum multă vreme - nu are absolut nimic colectivist sau sovietic.

Dimpotrivă.

***

Nu cred că am să aflu niciodată ce s-a putut întâmpla cu precizie în mintea cucoanei bine venite de la capătul lumii la tratament balnear, undeva în România cea atât de lipsită de culoare a mijlocului anilor Optzeci. După pierderea aberantă a unui fiu aviator într-un exerciţiu de rutină, consolarea venită pe neaşteptate a călătoriei europene a ajutat-o cu siguranţă să-şi rescrie propriul echilibru.

Dacă ar trebui neapărat să vorbesc despre mine, aş spune că s-a întâmplat cu ea cam ceea ce s-a întâmplat cu mine la Luang Prabang, cu diferenţa şi restul că rănile mele erau mult mai vechi şi mai ciudate de-atât. Şi că încă mă costă, câteodată până la paralizia nervului scriptic; dar nu asta e lucrul cel mai important, fireşte.

De-atunci, tovarăşa Villegas cea atât de puţin tovarăşă revine la Bucureşti cu inocentă obstinaţie măcar din trei în trei ani.

Şi cu credinţa tare că locul ăsta înseamnă pentru ea ceva fundamental. Căci atunci când tovarăşa Villegas vorbeşte despre mi patria, nu la Chile se referă. Ci la România, oricât ar părea de bizar lucrul ăsta.

***

Este una din cele mai frumoase apariţii ale copilăriei mele. Zâna bună pe care nu o mai aştepta nimeni, cu purtări imperiale născute şi nu făcute şi cu curajul nebun cu care alesese să înfrunte privirile bănuitoare ale sectoristului, vameşilor şi hahalerelor plătite cu ziua pentru ca să şadă la noi. Pe care ne adoptase, cu toţii.

Şi noi pe ea, e drept. Povestindu-ne unii altora, asumându-ne circumstanţele personale ca pe ceva în totul firesc.

Et cela fait bientôt vingt-cinq ans que cela dure.

Dar nu ştii vorbi mai deloc româneşte, ce te faci dacă te opresc ăştia pe scară, întrebase naiv Fregata.

Oh, dacă voi credeţi că asta e important, părea să spuie privirea de un senin albastru-violet. Păi dacă mă opreşte cineva să mă bată la cap, o să-i spun scrumira, vă rog - singurele vorbe româneşti pe care le poate lega, de bine de rău.

Ce, crezi că nu merge?

Sigur că mergea. De fiecare dată.

***

Graţie neprevăzutului, m-am mutat cam până pe duminică în fostul meu birou al caselor din faţă, cu sentimentul unei vacanţe neaşteptate.

Şi cu Nabokov, pentru că era nevoie.

Şi cu bucuria măruntă a găsirii unei hârtii deştepte de învelit mărunţişuri. Il est assez probable que je n'aie pas forcément démérité.

Aş minţi dacă aş spune că nu mă bucură circumstanţa, domnule.

Contrajurnal indochinez - 15:The Remains of the Day

Io am înţeleees, începe duduia de la cosmetică să-şi ia avânt frastic, că-în-Cambodgia-e-foarte-mare-sărăcie-domne.

Este, mârâi şi tu ca să spui ceva, în timp ce mâinile ei pufoase te însiropează într-un şuvoi de lavă caramel.

Destinaţie exotică - după mintea sârguincioasei din capătul străzii- şi concluzie rapidă, din cuţitul cu şabloane mestecate de gata.

Poate şi din cauza asta e foarte simplu să scrii despre ea.

Sau foarte complicat, c'est selon.

Deocamdată însă, nu mai socoteşti necesar să insişti cu şi despre. Ritualurile de înfrumuseţare - care sună cum sună, scrise româneşte - nu sunt neapărat un lucru simpatic.

Ba dimpotrivă, hm.

***

Sosirea la Siem Reap e neaşteptat de domoală, şi asta se întâmplă numai şi numai graţie curteniei aviatice viet. Du reste, întinderea argintie a iazurilor de la Angkor, zărită de peste umăr fix înainte de aterizare e un spectacol suficient de maiestuos ca să îţi ia minţile pe neaşteptate.

Aşteptări nu prea ai; dar, spre deosebire de celelalte opriri, mintea se poate sprijini de cârjele unor lucruri ştiute.

Formalităţile sunt rapide, fără farafastâcuri. E deja suficient pentru ca să îţi dai seama cam pe ce lume ai ajuns: surâsul niţel ironic al vameşului şi un mănunchi de nuanţe din aerul rar al aerogării nu îţi par chiar aşa de noi.

Truc possible?

Truc possible - aeroportul din Siem Reap, cu magazinele lui bine pieptănate şi birjarii înşiraţi răbdător în holul de la Sosiri e pur şi simplu o propunere de Otopeni.

Bancomatul scuipă dolari, într-o veselie. Cred că am mai povestit asta, însă nu strică: rielii sunt de ocara mărunţişului de tejghea.

N-ai timp de amănunte. Te arunci într-un taxi şi ceri englezeşte să ajungi la Shadow of Angkor, Unu.

Şi găseşti loc la Shadow of Angkor, Doi. Dihania bombăne - nu e defel ce trebuia, cucoană.

Şi are dreptate. Umbra dintâi e un deliciu colonial atât cât trebuie de dărăpănat încât să nu crezi cumva că se ia în serios. Umbra de-a doua, o ticăloşie hrăpăreaţă.

Timpul se reîntoarce cu paşi foarte repezi. Birjarul tocmit cu ziua ca să poţi vedea câte ceva din grozăviile khmere ţine de program cu mare sfinţenie. Tocmeli diverse - uf, două ceasuri libere numai bune de tras sufletul.

***

Timpul. Un parametru important, dacă îl extindem la scară istorică.

Cambodgia toată trăieşte, creşte şi se hrăneşte - aşa cum apucă şi dă pronia- din rămăşiţele ospeţelor de satrapi ale zilei de ieri.

Siem Reap e vitrina, plămânul foşnitor care aspiră banii drumeţului şi-i transformă, lent şi cu mari şmechereli, în drumuri, poduri, şcoli şi farmacii.

Economie de asistenţă - peste tot, poveştile fracturate ale unora şi improvizaţiile diurne ale tuturor. Şoferul de ricşă e poliţist, doamna de la recepţie - profesoară.

Ne descurcăm, mulţumim lui dumnezeu.

Rings a bell?

Heh. Dar fireşte: într-o cronologie paralelă, Siem Reap şi Phnom Penh bat cu precizie cadenţa anilor Nouăzeci bucureşteni.

***

Întâlnirea cu ei e impresionantă şi duioasă. Deşi ai momente în care îţi vine să-ţi iei câmpii.

În special atunci când eşti întrebat cu o stupefiantă energie pe vipia care sare de patruzeci de grade la umbră, şi a cinci suta oară pe ziua în curs, dacă nu cumva vrei apă, pliante, birjă, haleală, fleacuri sau masaj.

Pentru că ai înţeles însă că legăturile dintre circumstanţe au misterul, farmecul şi slava lor, nu se cade să te enervezi.

Bine-ai ajuns, aşadar. Încă habar nu ai, dar aici ai să înveţi ceva esenţial.

Ai să înveţi să dai. Pentru că aşa se cade, pur şi simplu.

PS: De la numărătoare lipseşte aparent mijlocul drumului, de la Battambang. De fapt nu lipseşte, însă e cu totul la o parte de restul. Sper să am vreme să explic pe îndelete diseară de ce nu l-am amintit aici.