Dalc'h mad! -3: Dă-i drumul odată, dacă îţi spun!

Cu mâna sigură a celei care tocmai se pregăteşte să facă o mare tâmpenie, Dahut îi intinse cheia călăreţului roib:

- Na poftim. Nu vreau să am vreun amestec în chestia asta.

Rânjind, streinul cu privire sfredelitoare deschise larg porţile cetăţii destrăbălate.

Numaidecât, se stârni o furtună soră cu moartea şi un val cât sediul unei bănci centrale îl înghiţi pe dumnealui, Dracul.

Dahut rămase să dreagă singură şi cum o duce-o mintea prăpădul ce se anunţa ireversibil.

***

Astfel fuse rasă de pe faţa pământului splendida balivernă de la Ys.

Dar povestea mai are şi o urmare, ceva mai obscură, în care bunul rege Gradlon ar cam vrea să o cruţe pe nesăbuită de osânda care i se pregătise.

Călare, riga Gradlon ţine zdravăn hăţurile, gonind de mama focului prin spuma de sare înspre coastă.

Oriunde, numai aicea nu.

Dalc'h mad, îi zice din vreme în vreme. Ţine-te bine în şa - asta înseamnă româneşte.

Dar sfântul Gvenoleu, adică personagiul din stânga, nu se învoieşte la aşa ceva de strigător la cer.

- Dă-i drumul odată, dacă îţi spun, îi tot spune cu glas de spijă regelui de treflă.

La un moment dat, mâna slăbeşte. Calul rigăi Gradlon ezită. Dahut se prăvăleşte înspumat şi - evident - se face sirenă.

Cam asta a fost cu cetatea Ys, cea putredă şi pe veci pierdută.

***

Pictorul pompier de ne aduse aminte de ea are un patronim absolut colosal, însă: Evariste-Vital Luminais.

E una din acele creaturi cuminţi, sârguincioase şi terne, cu un vremelnic succes la saloanele oficiale ale sfârşitului de secol nouăsprezece. Obsedat de meroveii cei puturoşi, ne mai dete încă o pânză cu un nume ce ne înverzeşte de invidie narativă: Les énervés de Jumièges.

Dar despre asta, la întoarcere. Până luni la prânz - silenzio stampa, sunt la Varat.

Nu la Taşkent- dar ajungem, ajungem şi acolo!

Dalc'h mad! -2: Nu se poate, domnule. Cheia e la tata

Cetate blestemată, Ys crescu - zice povestitorul cu ochii pe biletul de tren - din capriciul şi hatârul duducăi Dahud. Căreia i se năzărise la un moment dat că are neaparat nevoie de un loc de oricalc şi verdeaţă, să se joace aşa cum i-o pofti inima.

Inima, şi mai ales vintrele duducăi Dahud pofteau foarte multe şi foarte deodată. Astfel încât şi cum ai zice sardină de Douarnenez, Ys se făcu poate cel mai mare lupanar pe care mintea bardului merovingian şi-l putea închipui, în cele mai neruşinate şi naive viziuni posibile.

Asta explică, fie vorba inter nos, şi de ce aflarăm despre toate lucrurile astea din surse profane, populare şi vorbite. Doar n-o să adăugăm povestirii şi blasfemia de a ne imagina tulburarea înfricoşată a vreunui copist benedictin, silit să le rescrie frumos pe hrisov!

Este momentul ca în poveste să intervie chiar dumnealui Dracul, spre straşnică restabilire a echilibrului cosmic.

***

Pe dumnealui Dracul, mintea de alaltăieri ni-l prezintă destul de convenţional. Noi i-am pune cipici de lac şi tuxedo, care sunt însă groaznic de fin-de-siècle şi de care Bretania veacului de mijloc habar nu are.

Să ne mulţumim, deci, cu un cal roib - cum altfel?- şi cu mantila roşcată a călăilor dintotdeauna.

- Hum.... şi dacă ai deschide dumneata porţile alea mari de aramă? o întreabă iezuit Dracul pe Dahut.

Trebuie neapărat gândit că Dahut, în ciuda reputaţiei de muiere dată în paşte de care se bucură până în zilele noastre, e un fel de EBA, doar că blondă.

Privirea sfredelitoare a streinului o tulbură cu totul. Bingo: iată numaidecât un răspuns stupid; şi, desigur, un început de capitulare.

- Nu se poate, domnule. Cheia e la tata.

- Păcat, retează coerent călăreţul. Şi eu care voiam să te duc la Taşkent!

***

Dahud nu minte defel. Riga Gradlon chiar doarme cu cheia cetăţii atârnată de gât, ca nu cumva să se întâmple vreo nenorocire pe timp de furtună. Ys se prelinge în toată nemernicia ei de pahare sparte şi dimineţi soioase undeva sub nivelul maritim - asta ar mai lipsi!

Bon, poate că dracul n-a pomenit chiar de Taşkent, în poveste. Ci doar de Luxeuil, mai accesibil şi credibil. În orice caz, pe Dahud chestia asta o lasă visătoare:

- La Taşkent? Grozav!

Oh, şi ce? Parcă e mare lucru să furi o cheie?

Dalc'h mad! -1: Cel mai straşnic garum din tot Imperiul

Vânturam adineauri nişte arhive şi deterăm peste chestia asta, delicioasă.

Episodul e mai mult de trei sferturi minciună celtică, dar are miezul lui. Care se leagă de dispariţia apocrifă a unuia din acele locuri ideale şi măreţe şi nemaipomenite.

Şi tocmai pentru că sunt ideale şi măreţe şi nemaipomenite, despre Atlantida sau Ys - în cazul de faţă - ştim foarte puţine amănunte. În aşa hal de puţine şi de precare, de-altfel, încât am ajuns să ne întrebăm dacă nu cumva le-am visat.

Atlantida, Ys, Xanadu. N-avem statistici: mitologia nu e nici ştiinţă exactă, nici democraţie.

***

Cu toate astea, nu prea se pot închipui pe lumea asta poveşti mai deştepte decât cele ale celţilor. Acolo unde fraţii Grimm simt nevoia burgheză de a regla conflictul psihanalitic prin intervenţia salutară a unui nemernic de pădurar, simţul fabulatoriu atlantic are să invente cu siguranţă altceva.

Un altceva mai întotdeauna de o delicată şi tandră tessitură. Ştii că e poveste, dar zău că o crezi până la capăt şi cu totul - e, doar, atât de frumoasă!

***

Fugăreala asta dramatică din stânga intervine în povestea cetăţii Ys. Pe care unii o cred pierită pe undeva prin împrejurimile unui orăşel breton somnoros şi placid, unde lumea face cu mare regularitate pipi în rigola municipală în fiecare praznic de toamnă posibil. Am numit Douarnenez, atât de dispreţuit de restul judeţului, că locuitoarelor sale li se spune capete de sardele, fără îndoială din cauza şervetului dantelat ridicat ecvestru în creştetul capului.

Oh, şi până nu uit şi pentru că mai e nu chiar aşa de mult şi pleacă naibii trenul: la Douarnenez se făcea, zice-se, cel mai straşnic garum din toate bucătăriile Imperiului. Miam, heh - astăzi, ca să înţelegem cam ce gust avea, trebuie jefuite tarabele din Saigon.

Cine ştie, cunoaşte: ca să fie totul clar, pentru Serai Imperiul dintâi e ăla de la Roma. Altfel, nu primim. Însă - şi să nu mai spuneţi la nimeni - toate ne plac şi ne pişcă. Rău: chestie de ego, fără îndoială.

Hop, şi-acum povestea, heh.

Merită, zău.

In A Kingdom By The Sea

Motto:

"Every evening the young Fisherman went out upon the sea, and threw his nets into the water."

(Oscar Wilde, The Fisherman and His Soul)

Despre ultimele ceasuri ale Bălcescului la Trinacria, ne spun nişte unii până la saturaţie indignată că s-au petrecut în mare lipsă pecuniară şi deşert sufletesc.

Mai aflăm, dacă dăm crezare iscoadelor post factum, că otelul palermitan unde îşi adunase junkerul puterile măcinate de beteşugul cel ciudat al domnului Koch era un fel de bolgie. Pudoarea tardivă a exegetului neputincios o numeşte însă, nu se ştie din ce motiv, pensiune.

Pe care şmechera maică Vauquer n-ar fi dispreţuit-o nicicum. Cititorul poate ghici lesne spectacolul neglijenţei dezolate, într-o scenografie de tranzit din care ospitalitatea a şters-o demult.

Iată anume: în mai puţin de cinci rânduri şi probabil câteva sute de semne, croşetăm din vârful creionului povestioara foarte dezamăgitoare a unei înfrângeri.

Nu, nu credem că lucrurile s-au întâmplat deloc aşa, în realitate.

***

Nu credem, de pildă, că în dimineaţa zilei de 29 noiembrie 1852 ploaia cădea ursuz peste Gioaria rigăi Ruggero. Şi nicidecum că undeva, în coasta cişmelei Pretoria, se putea auzi, absurd şi fără spor, vaierul picnit de guturai al unei flaşnete.

Crăpând cu fereală uşa camerei numărul opt niţel înainte de amiază, dumneaei băbătia Concetta Palma simţi că o ia cu ameţeală.

Din aşternuturile răvăşite până mai ieri de frisoane şi oftaturi ilizibile, îi izbise nările un straşnic miros de sare şi iod, aproape în batjocură.

...şi dacă...?

Şi dacă puşlamaua adunată aproape din milă cu vreo două săptămâni în urmă de la Vucciria o ştersese englezeşte?

Geamăna neştiută a maicii Vauquer îşi mai scuipă o dată în sân, dacă mai era nevoie de aşa o didascalie. Se îndoia ca de dracul ghem, uitând cu desăvârşire că absolut nimeni nu coborâse scara şubredă a Trinacriei în dimineaţa aceea.

Şi-o păzise ca pe sfinte: nu de alta, dar ştiţi - se mai întâmplă.

Măi să fie!

***

Şi dacă ceasul junkerului n-ar fi stat cu totul, aşa cum vrea să ne mintă istoria mare a literaturii române, cu mâna muiată ireversibil de febra spumie a putregaiului pulmonar?

Dacă, de pildă, din paginile desfirate ale cărţii de o ţinea cuminte pe pledul ecosez din păr de cămilă dete de ieşi fără zarvă Annabel Lee?

Aiurit, Bălcescul nu mai putu să îngaime nici macar salamalecul franţuzesc, de rigueur.

Annabel Lee intinse mâna.

Nici nu prea e nevoie de mai multe amănunte, în poveste.

Erau lumi întregi în podul palmei de nălucă. Duşumeaua se podi îndată cu travertin verziu, iară bietele perdele se făcură desiş de corali şi codru de alge.

***

De-atunci încolo, în fiecare dimineaţă a praznicului sfântului Saturnin, cel târât de taur pe străzile Tolosei, se poate vedea preţ de vreun sfert de ceas năluca junkerului ce-şi întinde năvoadele.

L-a văzut chiar şi un irlandez distrat, aşa să ştiţi. Iar din asta a putut chiar ieşi o întreagă poveste, sigur mai dibace decât a mea.

Favoloso

Na poftim, via adorabila Anca P., o chestie colosală. Deci barocă.

Barocă, deci colosală - nu ne-om mai sătura.

Telemann este de regulă pentru connaisseur, un fel de meşter drege-tot. Botez, congres, patinaj artistic - merge la toate şi încă niţel pe-atât. E greu să-l guşti după Bach, nu-i lesne să dai de el dacă harta sonoră personală a Luminilor nu te duce mai departe de a doua pe dreapta.

Adică Vivaldi, cel atât de siluit de liftierii de pretutindeni.

***

Un Kapellmeister sârguincios, cu posibilităţi remarcabile. O anumită reţinere faţă cu dihăniile ritmice din vintre nu-l prea ajută, şi uite-aşa se întâmplă că nu de puţine ori sabiduria domnului T. se pierde în previzibil.

Vârtejul presto al concertului în mi minor pentru Blockflöte, traversieră, coarde şi basse continue (TWV, 52:e1) e o patentă neruşinare estivală, numai bună să ne aducă aminte de sine. Prin dreptul minutului unu şi patruzeci de secunde, se întâmplă o chestie splendidă: timidul domn Telemann îndrăzneşte.

Rondoul se face ceardaş, sambă, bătută pe călcâie. Băiatul de ţine flautul cel vertical are o privire de derviş - înţeleg perfect, e starea de surescitare jubilatorie în care mi se întâmplă rar să scriu lucruri poate nu foarte proaste.

E simplu, suculent şi scandalos.

Así me gusta, heh.

***

Straşnica Matilda, muiere care ştia ce vrea şi ce spune, ar fi mirosit cu siguranţă ceva cu miez în toată trăznaia asta sonoră.

Mai bine moartă, decât călâie - expressis verbis, altă folositoare deviză de târg dunărean, ce de pe strada Sfânta Vineri, numărul treisprezece ne vine.

Nădăjduiesc din suflet să nu o dezamăgesc niciodată.

Later edit: Însă pentru Timişoara tot mai bun şi mai bun e un peşrev.

Fiul pitarului

... te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul, scrie visător şi la un moment dat Nicolae B., fiul pitarului Barbu şi al serdăresei Zinca.

Oh, comme c'est beau et comme c'est inattendu!

Pe cel care scrie chestiile astea considerabile şi umane se cade să-l cauţi, aşadar şi printre rânduri. Nicidecum stafia ftizică de pe bancnota de o sută de lei de acum câteva ceasuri, pierită la otelul palermitan Alla Trinacria. Şi jelită insistent de manuale sub această efigie ipocrită: iacă, îndrăznim să credem că minte cu desăvârşire.

***

Şi asta pentru că Bălcescul e un fel de Junker, şi defel traviată. Până şi episodul final are panaşul lui renascentist şi rostul simbolic de care nu prea se ştie. Că trinacria siciliană, sub sangeacul căreia expiră aproape întâmplător Nicolae B., soră îi e triskelului de la miazănoapte.

După cum credulele puşlamale paşoptiste nu sunt nimic altceva decât genitorii dihăniilor de la Curtea Veche.

Treimi, altfel.

Ceva îmi spune că o să mai auzim despre chestiile astea. Nu peste o mie de ani şi cu apăsată călcătură insistentă.

Următoarea staţie, Varat. Peronul pe partea dreaptă

Vinerea asta, vilayetul se dă de trei ori peste cap şi se face eyalet. Sinonim aproximativ: paşalâc; variantă mai tehnică - sancak, adică pur şi simplu stindard. În care stinge lumina şi răspunde la telefon un beylerbey.

Cu alte cuvinte, Oradea. O droaie de toponimii paralele ce transpiră cosmopolitism in flagrante. Şi porecle ungureşti ghiotură. Cea mai melanholică - Oraşul Zilei de Ieri. Cea mai dragă Seraiului - Compostela austro-ungară.

Oradea, pe Crişul cel Repede. Un pasaj şi un caravanserai de Zweig, o biserică selenară, o stradă cu nume înşelător, un bazar de ville d'eau. Şi poate un desant la Felix, dacă am vreme duminică.

Ceva îmi spune însă că acolo pasul trebuie iar să se lenevească.

De-abia aştept, heh.

***

Şi pentru că aud întotdeauna bombănelile şi pişcăturile, avem şi un ghid mental, de data asta.

N-aş fi crezut niciodată, dar iată - în bagaj punem cu sârg un fascicol din Bălcescu, altădată odios: Ardealul din fresca de o delirantă rigoare cu şi despre hahalera cu bardă şi cuşmă. Că noi lui Mihai Viteazul nu i-am putut rezista niciodată: non mais, cât tupeu!

Dar despre tupeu şi viziune extraterestră a lumii de după colţ o să vorbim destul de la Craiova.

Deocamdată, fie-ne de răsfăţ o proză care pare mult mai puţin fioroasă în 2009 decât, să zicem, în ajunul tezei la română din 1988.

Janelas - 6: Domnişoara Timişoara?

Indiferent dacă se vântură în voiaj de plăcere sau de nevoie, călătorul ajuns la un moment dat în gara Timişoarei va pricepe foarte rapid câteva amănunte fundamentale.

Mai întâi, că diminutivul toponimic e teribil de înşelător, pentru că în răspărul aparenţelor grafice, oraşul e volubil şi bărbătesc. Asta e foarte departe de mitul copilăresc al domnişoarei Timişoara, ce şade uşor ruşinată într-un zdravăn fotel Biedermeyer croit să reziste şi celui mai devastator seism, înşirând frontalier interminabile pasienţe habsburgice.

***

Iar dacă dulceaţa iscusită a Ieşilor l-ar fi putut amuza măcar preţ de vreun sfert de ceas pe Arouet, aş pune oricând prinsoare că persiflajul bine temperat, curiozitatea polifonică şi relaxarea conştientă a purtărilor de pe Bega nu i-ar fi displăcut defel lui Jean-Jacques R.

Combinaţia e fastă, pesemne: toate circumstanţele de peste Carpaţi ce i se par meridionalului rebarbative şi uşor sclivisite - de la papistăşeli şi până la haleala aparent greoaie - se îmblânzesc numaidecât şi ca prin farmec. De pildă slujba jacobită de la Dom, unde nimereşti absolut întâmplător şi cam pe la jumătate, are fast şi culori toscane.

La sfârşit, te pomeneşti că ai lăsat ceva acolo - nu e puţin lucru, pentru o primă întâmplare.

***

Bărbătesc şi colectiv - nuanţă extrem importantă şi paradoxală, într-un loc al larmei politicoase şi curteniei permanente. Mulţumesc, vă rog, dacă se poate sunt lucruri ce se spun cu poftă onestă; şi asta da, e ceva proaspăt minţii.

Aşa cum sunt lăsate pe lumea asta, străzile Timişoarei nu sunt potrivite plimbării singuratice de toamnă. Ci tămbălăului nevinovat şi nocturn, de sfârşit de chef sârbesc şi început de zi mahmură. Una peste alta, oraşul e locuit de jacobini joviali, ce nu dispreţuiesc defel berea - alcool de husari şi la nevoie, pâine lichidă.

Câteodată lucrurile o iau razna şi devin eroice. Însă vedenia iconografică atât de uzată după douăzeci de ani a oraşului martir, pururi tânăr înfăşurat în manta-i, e pur şi simplu o gogoriţă de propagandă stângace.

***

Departe de biletul ăsta intenţia de a nega sau de a ciunti. Însă Timişoara e atât de vie şi ageră, încât toată funinginea sinistră, plângăreaţă şi uşor jignită a discursului public care o cheamă în ajutor şi când trebuie şi când nu se cuvine, pur şi simplu nu rezistă unui elementar reality check.

Timişoara nu e Guernica. E ireverenţioasă şi descurcăreaţă, binecrescută şi şmecheră, principială şi candidă.

Aţi citit bine - toate astea dimpreună. Ce nevoie ar avea de praporii pietăţii naţionale şi parastasului oficial? În loc de asta şi fără hărmălaie, oraşul merge înainte, cu o energie de care puţine locuri româneşti sunt în stare.

Reluând şi sucind înspre nuanţe o platitudine a anilor Nouăzeci, Timişoara este într-adevăr, jumătatea mai bună a mentalului nostru, deşi nu din motivele ţepene ale monumentului cu fanfară.

Şi-atunci scriem doar atât:

Lucrurile de la jumătatea lui decembrie 89 nu puteau începe decât acolo. Într-un loc pe care e imposibil să-l duci de nas.

C'est probablement la faute à Rousseau, encore une fois.

Ceci n'est pas une...

Cum să vă spun... să dai cu nasul de aşa ceva într-o staţie de tramvai de la vreo cinci sute de kilometri de casă are probabil un aer de conspiraţie.

Je vois comme je deviens raisonnable, heh.

En temps et heure voulues.

Jacta est, fiindcă asta e chiar culmea. Deşi subtil explicabilă printr-o simplă şi ternă analiză de flux migrator.

Naivităţi

Există, fără nicio îndoială, un fel de naivitate imprescriptibilă şi irefragabilă a vitrinei provinciale. Descendentă directă a iarmarocului volubil şi mezalianţei de nevoie istorică şi cooperatistă ce nu se putea evita, janela comercială de provincie nu prea se încurcă în iţele complicate ale marketingului, promoţiei şi edulcoraţiei de packaging.

Le zice lăutăreşte şi pe şleau, arătând candid în bătaia augurilor capricioşi ai muşteriului de ocazie toate haruspiciile de telalâc.

Şi muşteriul, fie el hapsân sau plictisit sau stenahoric, nu prea are de ales. Pasul îngheaţă îndată, gâtul se suceşte aproape împotriva voinţei proprii: ia de vezi, cucoană, au ţoiuri!

Inventaire minutieux des calibres à l'appui. Litră, cinzeacă, ruşinică de han câmpenesc - ci sono tutte qui. Şi juxtapunerile suprarealiste pot continua, în acelaşi registru veşnic sfâşăiat între exigenţele de neocolit ale zestrei fermiere - albituri, oale minune cu fluier pentru rasolul duminical, lâneturi trainice - şi ceea ce fabrica îşi închipuie că înseamnă persistenţa retiniană a turistului.

O piedică în calea uitării, scria odinioară pe nişte demenţiale vederi sotz din staţiunea Eforie Nord. Tarabele de pe Corso comfirmă şi se iscălesc fără nicio jenă: rânjit foarte insistent ca tâmpita la vederea unor căni pline de hemoglobina stirpei lui Vlad Dracul.

Cum altfel?

Later edit: Mais non, nu de localisme în trening era vorba.

Ce-o fi fost în mintea mea, habar nu am.

Fac amendă onorabilă şi-mi crapă obrazul de ruşine. Eu nu m-am priceput, dumneata n-ai înţeles.

Dau la schimb o salbă de galbini ţigăneşti...aşa merge?

Revent

Oh bon, quoi. Frate, frate - dar reventul e pe bani.

(bref, n-am obiceiul, dar asta chiar e o chestie fără noimă şi nefericită - in fine, o gafă de toată jena şi migrena şi se taie cu spor)

Ai început să scrii ca Dimitrie Cantemir, pişcă un inorog ce citea Sportul Popular în staţia tramvaiului cinci.

Ei ce n-aş da şi eu să fiu acuma nice mai mult şi nice mai puţin decât capuchehaie...habar n-ai dumneata!

Chiar dacă şi luată la mărunţiş, cel mai straşnic şi mai straşnic tot ar fi fost să mă ducă mintea să scriu şi eu vreun kitab de peşrevuri.

Janelas-5: O uşă foarte verde

Ca şi cum locul s-ar putea cumva sinchisi de părerea sau stările de spirit ale plimbăreţului, capătul pieţei pare să îşi propuie să liniştească ameţelile cu o vedută ceva mai logică.

Nu, nu e vorba despre laşitate narativă în atâtea aproximaţii şi piruete prudente însăilate pe cât ne lasă mintea de dibaci. Ci doar de relatare cinstită, cu pasul şi fără ceas.

La un moment dat, anume peste vreo sută cincizeci de metri liniari, tot va trebui ajuns şi în Piaţa Unirii - altă cartolină care se încasează beneficiar în plex. Aşa că, pentru moment cel puţin, strada se calmează niţel şi devine ceva mai previzibilă, cu un iz legitim şi chibzuit de Mitteleuropa.

Trage-ţi sufletul, preţ de o jumătate de uliţă - Alecsandri, mi se pare. Alecsandri, Basile - pariu că n-a călcat în viaţa vieţilor dumisale pe-aici, altfel decât din goana scăpărătoare de praf a poştalionului de Karlsbad?

Dar aşa a voit sistematizarea lui Dej: nucă în perete patriotică peste toponimul cutumiar. Pft.

***

Taclale însufleţite, capăt de stradă care te ia de ciuf şi te vâră într-un sfârşit de secol nesigur şi cuminte. Tunuri turceşti, îngropate cu gura în jos de superstiţia vreunui husar. Astăzi, arată mai degrabă a acadele metalice, de care nărozii leagă bicle - pietatea edilitară uşor tâmpă le şterge îndată memoria, cu totul.

Aproape imediat în faţă, o fereastră nouă. Piaţa Unirii. Piaţa, tout court.

***

Un exerciţiu de perspectivă fără cusur. Şi aici, italienisme subînţelese în economia spaţiului. Vadul are tăietură fermă şi precisă, din croi larg care lasă luminii loc de răsfăţ şi piciorului chef de plimbare comodă. Nimic rece, în cheia impersonală a bătăturii de ghildă hanseatică. Ba chiar neruşinări naive, cum e biserica sârbilor ce se uită la noi cu spatele.

Scară omenească - Timişoara nu e oraş de zei, ca Petrogradul din nălucile de dinainte de culcare.

Ah, şi de hatârul pofticioşilor: cea mai bună limonadă din toată raiaua. Cu mentă şi fără niciun complex de supradoză, vreo cinci lei mi se pare.

Tacla, ca grecii la puşcărie, vreo cinci ceasuri.

Janelas - 4: Versatilităţi, capricii şi intarsii

Se dă -perfect retoric, de-altfel- o întrebare simplă şi legitimă, de cititor dus de nas încă de-aseară:

Unde, sau mai precis pe ce lume mentală respiră oraşul ăla?

Răspuns contondent şi perplex - habar nu am.

Începutul plimbării, pe splaiul Titulescu, e când de un calm batav - canale şi poduri fragile, aproape în glumă inginerească pe gustul lui Eiffel. Când de o insolentă torpoare khmeră - cheiul, praful şi umbrarele sale vegetale, cum altele nu mai văzurăm de multă vreme, prin Valahia.

Parcul Central ne zvârle cu sufleţii înspre Madrid. Aşteptam festivităţi pentru alămuri nemţeşti, dar ne trezim într-o rosaledă destul de onestă. În capăt, tramvaiul numărul şase şterge faţade berlineze şi face un fermecător cot vienesc.

În Piaţa Victoriei, lucrurile devin extraordinar de complicate. Pe stânga şi cum te uiţi înspre Opera aterizată dumnezeu mai ştie din ce imaginaţie de arhitect, trotuarul de duminică al puşlamalelor de bună extracţie şi risipitor buzunar - Corso. Pe dreapta, poteca furişată insolent a ordonanţelor din Regat şi slujitoarelor săcuice - o cheamă, absolut cu premeditare de o năpraznică ironie, Surogat.

Am evitat-o cu nepăsare în tot răstimpul, deşi antipozii de ieri s-au plictisit demult în uitări colective. Tertium non datur.

În capătul promenadei, tot nu pricepi nimic. E ramblă, e bulivar, e passeggiata... ei ce mama naibii e?

Ceva altfel, şi încă niţel pe deasupra, pesemne.

Bun venit, aşadar, într-un loc unde se poate orice. Ca şi cum pierdusem bunul învăţ pentru din astea, heh.

Janelas - 3: Fără formă fixă

Fără formă fixă: aşa se simte şi se întâmplă Timişoara, în răstimpul unei destul de concise descinderi. Şi întrucât voia cea de pe urmă prescrisese capriciul unei şederi pe unul din splaiurile Begăi - mai degrabă insinuare, decât reţea hidrografică serioasă - de versatilităţi şi surprize are parte flâneurul, încă de la gară.

Lumina dintâi a dimineţii nu mai e răstită - citească-se: moldo-valahă. Dulceaţa ei mângăie sufletul aiurit de noutate şi împrieteneşte spontan pulsul cu locul de gata. Găsim aici o nuanţă streină asumată blajin, ce te duce cu mintea mai degrabă înspre Lombardia - şi cu câtă dreptate instinctivă!

Ne plimbăm pesemne prin cel mai italienesc oraş al României, această realitate voită şi croită în evantaiul fermecător al contrastelor dintre mahalageli violetere de capitală şi oblomovisme de Ieşi, dintre bidonul de gaz lampant al Olteniei şi patiseriile pudrate de pe cele trei Crişuri ... şi paralela inegală ar putea continua probabil multă vreme.

Con gusto, con fuoco, senza misura.

Însă Timişoara scapă din şir - pur şi simplu, nu ne iese la socoteala cinstită de iarmaroc levantin, deşi ne e mai pe măsură şi mai la îndemână decât multe alte destinaţii dinspre vest. Iar aici, suntem din punct de vedere strict cartografic, într-un fel de finister compozit.

Oare cum să ştie de echivalenţe?

***

Banatul nu e Ardeal. Ardealul nu e Banat. Aici, umila roşie se scrie şi se spune cu toată pofta gurii părădaisă. Bastardlâc fonetic austro-ungar, lucire conspirativă şi ispititoare în rezultat, ilizibil urechii munteneşti. Ce se amuză - însă doar pe jumătate - de jocul de vorbe: să nu mai spuneţi la nimeni, fireşte, însă suntem teribil de invidioşi în cheie pofticioasă pe astfel de găselniţe.

Şi graiul peltic zdravăn se prelinge pe lângă ureche şi zău dacă nu e contagios. În secunda în care raportezi sârguincios în Sud că misia e gătată cumsecade şi mai şi închei cu no, asta-i, ţi se răspunde cu un colosal hohot de râs.

Ţi-am zis, da?

Ah, dar ştiam. Ei lasă, ne răstim cât om pofti acasă, după rostul dialectologic al Bucureştilor.

Janelas-2: Un faux-air de Retiro

Parcul Central, un faux air de Retiro. Statui sotz cu şi despre veterani de răzbel, al doilea - poate ultimul?

Jucători de zaruri insistente şi inofensive. Pe o bancă, taclale aprinse şi revoltate despre o gâscă grasă, nedeterminată nicicum în context.

Janelas-1:Vilayetul de Meissen

Timişoara, de-altfel cu totul încântătoare. Vorba e potrivită, doza nuanţei - cum nu se poate mai firească. Placajul formei fixe şi orăşeneşti e - cum altfel?- kaiserlich und koeniglich.

Însă sufletul şi miezul, profund otomane.

Imediat, impresia niţel fuliginoasă a nevinovatei escrocherii sentimentale.

Oraş de graniţă?

Ar fi mult prea puţin, i pak: oraş-graniţă, şi gata.

***

Respirând fără să ştie în secolul optsprezece, Timişoara este şi rămâne vilayetul de alaltăieri. Une petite turquerie, peste care deceniile de după au turnat un pic de criteriu cu gust de cezarism patronal à la Krupp.

Sufletul e în batista mică, de se face plimbăreţ în de-abia jumătate de ceas alene, de la catedrala ortodoxă - oribilă, dacă mă întrebaţi pe mine, cu acoperişurile ei de carpetă şi aerul uşor intimidat, de fundal oficios - şi până înspre străzile dinspre Fabric.

Merită mai multe şi mai amănunţite de-atât.

Tren de noapte

Videle. Alături, parlamentări interminabile cu însoţitoarea de vagon, solubile în bacşiş: eu când vă zic că nu e bun biletul...

Una peste alta, senzaţie misterioasă, de care probabil că doar trenurile sunt în stare. O fereastră care se deschide.

Fleaşcă de căldură, aer condiţionat precambrian care se deşteaptă alene - până la Lugoj, va deveni absolut insuportabil, bineînţeles. Dar până la Lugoj, se doarme tun, un noroc neaşteptat tagmei celor care se foiesc interminabil, de regulă şi în principiu.

Aiurită de scenografia nouă cu irezistibil parfum Seventies, fug niţel în văzutele şi nevăzutele franţuzeşti ale secolului nouăsprezece.

Şi adorm buştean, cu becul aprins jilav pe scoarţă.

***

Şase dimineaţa. Imposibil să fii prost dispus într-o cuşetă feroviară. Pur şi simplu stai întins alene şi pe sub nas defilează cu spor o droaie de toponime.

Primul, pe ziua de sâmbătă - Cruşovăţ, haltă fermecătoare cu perdele din muşama vineţie.

Şase şi jumătate, spre Cazane. Prin vintrele telefonului curg deja unde sârbeşti.

Gară, cuşetă, prolog

Vineri seara, caniculă muribundă şi considerabil leşioasă. Birja care te lasă, aproape în regrete - da' iar plecaţi? - undeva incert, înspre casele de bilete.

Plimbare de nevoie, de-a lungul şi latul geamandurilor feroviare. Pe mâna dreaptă şi imediat, terasa Pamir rânjeşte pseudo-caspic. Sârba plictisită din difuzoare e însă moldovenească sadea - ei i se cade să-i zâmbeşti cu neîncredere şi de peste umăr.

***

Tarabă cu de de toate, curve înduioşătoare în pantaloni de culoarea oului de raţă, târguind alene baclavale ce de-abia respiră pe un colţ translucid de tejghea. O cafea scurtă şi eficientă - pantofii uitaţi la o nuntă ploieşteană o să ajungă în sfârşit acasă. Jumătate de pachet de ţigări dat de pomană unui sfert de şatră industrioasă, care taxează fără nicio milă, zâmbind ştirb şi cu urdori.

Cuşetă clasa întâi, parte muierească, număr par. Două zăvoare, cald de mori. Imediat, pe partea dreaptă, portative spanioleşti - e în concediu, vine de la şmotru în provincia magna, nu are reţea inalámbrica, no da' dracu mai şcie ce însamnă asta, hai fată suerte şi ce sun când o fi.

Fals furnir de nuc, lavabo bătut în ţinte magnetice destul de ezitante, mochetă pauperă însă demnă. Aşternuturi călugăreşti, miros de la Nufărul - îl crezusem uitat: pap, aracet şi fier încins. Înduioşări, cu gândul la rapidul de Nong Khai: în fond, e frate cu acceleratul ăsta cu patru cifre. Nu?

Gone fishin'

La Timişoara, până duminică la miezul nopţii. Ferestre noi, şine de tren dilatate insuportabil.

Later edit: Fără net, dar cu carnet.

Mulţămind cu plecăciune tuturor de bunele urări şi doriri, implicite au ba.

La gare du Moulin-Galant

Motto:

"Après le dîner qui a été gai, quoique traversé par des conversations sombres, une très jolie femme, blonde avec des yeux bleus, Mme Limonet, femme d'un médecin de Corbeil, m'a dit: Si jamais on vous poursuit, venez à Corbeil. Je vous cacherai."

(Victor Hugo, Choses vues, le 24 mai 1848)

Fără nicio îndoială, sfârşitul de după amiază era tulbure, voluptuos şi foarte lent.

Fără nicio îndoială, conversaţia şchiopăta din vreme în vreme, atunci când circumstanţele zilei îşi epuizaseră, asemeni caşetelor de migrenă, măruntul efect analgezic.

Fără nicio îndoială, ofiţerul de dragoni de vizavi rânjea cam prea apăsat şi din te miri ce.

Dar convivul din dreapta o fermecase, cu purtările sale lipsite de inhibiţie şi frâu retoric. Nu că ar fi priceput extraordinar de bine ce se vorbea...

... însă mă întreb, Messieurs, oare voi ştiţi, în fond, despre ce mama naibii combateţi acolo cu atâta mânie despuiată de vreo trei sferturi de ceas?

***

Une petite dame fort convenable, cam asta trebuie să fi fost buna doamnă doctor Limonet. Realitatea s-ar traduce liber şi româneşte prin muiere la locul dânsei, timidă în conversaţii şi dibace la dulceţuri de tot felul, în stare să zdrăngăne cuminte la pian şi la cerere festivă vreun ciot de romanţă veştedă.

Transparente, tellement et désespérément transparente, qu'elle ne pourrait jamais être Emma Bovary.

Il faudrait Flaubert et ce soir, on dîne avec Hugo.

Et un mari pharmacien et un peu falot, alors que son Charles à elle porte encore pas mal et pourrait même resservir, au besoin.

A elle l'infime gloire de la note de bas de page, dont on s'émeut par hasard.

***

Hum-hum, tuşeşte sfios doamna Limonet din vreme în vreme. Mai mult ca să se simtă fiinţă vie, iară nu supieră amabilă, în context.

Aşa se cade, doar. Numai ce v-am spus.

În jurul dânsei, tablaua vuieşte. Pe stradă se întâmplă lucruri, se crapă catapetesme, vin revoluţii industriale, vâjâie aspru clipperele din Colonii, se dau decrete şi se scuipă proclamaţii, se conced linii de drum de fier şi se adună bani. Undeva, la Londra, o lampă de gaz se prăvăleşte de lehamite peste o podea. Undeva, la Ha Noi, un mandarin îşi face vânt agale şi mai cere o pipă de opiu.

Cu mâinile adunate pe şervetul din poală, doamna Limonet se uită fix înspre acele pendulei tutelare, aşteptând ca dineul să se isprăvească.

***

...je ne suis pas républicain, dites-vous?

Quel est ce républicain, de celui qui veut faire aimer la République ou de celui qui veut la faire haïr? Si je n'étais pas républicain, si je voulais le renversement de la République; écoutez: Je provoquerais la banqueroute; je provoquerais la guerre civile; j'agiterais la rue; je mettrais l'armée en suspicion; je mettrais le pays lui-même en suspicion; je mettrais la garde nationale en suspicion...

Dumnezeule mare, dar cum poate cineva să fie în halul ăsta de...?

Şi doamna Limonet demite imediat gândul mârşav din paragraf.

Convenable, vous dis-je.

Dar ar fi prea simplu, bineînţeles.

***

Aşa că la sfârşitul crăpelniţei, cu un curaj de care nu se credea în stare, doamna Limonet se adună aşa cum poate şi, deşi chestiile politice n-au interesat-o nicicând, se aude pur şi simplu vorbind.

Undeva, de foarte departe:

- Ecoutez, monsieur, si jamais on vous poursuit, venez à Corbeil. Je vous.... euh....je vous...

Oh, ce să-i spună? Şi de ce să-i spună? Şi mai ales cum?

Pe doamna Limonet o taie în două ferăstrăul de gheaţă al panicii muiereşti. Şi e prea târziu: pentru că de-abia acum o vede existând, convivul cu privire blândă şi discurs aprig, o măsoară pe jumătate amuzat din creştet şi până spre vârful botinei.

Aşteptând urmarea, fireşte.

Oh, de-ar şti cum a secerat-o, cum a lipsit-o de suflare şi cum a năucit-o în de-abia zece minute de tiradă indignată şi perfect inutilă... oare?

-...je vous cacherai.

C'est cela, monsieur, parfaitement. Ouf, l'honneur est sauf et je pourrai toujours passer pour une oie aimable, tiens.

La gândul prigoanei dinainte anunţate şi date pe gură ca în somn, pe doamna Limonet o apucă aşa, un fel de suavă sfârşeală.

E ştiut doar că genul ăsta de circumstanţe are mare, mare succes la dame de tot felul.

***

Pe conviv îl pufneşte râsul. Rotund, solar, vital.

- Mais voyons, madame, je n'y manquerai décidément pas. Surtout que vous me le dites avec une telle douceur...oh, charmante....vraiment charmante....mai zice dumnealui, ca pentru sine.

Interzisă, lichefiată, doamna Limonet pur şi simplu nu mai ştie ce dumnezeu se cade să mai adauge.

Galanteria de puşlama - întotdeauna un noroc:

- ...et vous êtes, donc...? mai întreabă dânsul ridicând o sprânceană binevoitoare.

- Oh, Aspasie Limonet. Je suis... euh...l'épouse de....

- Je vois, taie dumnealui vesel. Eh bien madame, espèrons tous deux que la République nous survivra.

Şi gata.

Et effectivement, la République leur survécut. A tous les deux.

Incertae sedis

Sandra G. ne zice la revedere şi îşi mută tejgheaua pe altă stradă şi cu altă marfă.

Pe Sandra o cunosc de vreo douăzeci de ani, ceea ce e matusalemic. În felul lor, Pensées-lutzele au fost, fără să ştie, catalizatorul Seraiului de mai devale şi vector involuntar de întâmplări fără echivalent posibil.

Pentru asta, nu se poate să nu mulţumeşti. Şi pentru că nu prea ştii cui, propui şi tu un toast, cum ne-am deprins şi cu panaş.

***

Îi promisesem marginal proprietăresei un remember illo tempore despre care sper din tot sufletul că a uitat cu desăvârşire. Din vremurile tulburi şi credule în care nu exista Internet, nici caiete de pixeli, nici batoane USB, nici aparate de poze deştepte pentru fotografi nărozi, nici flânerii.

Însă existau deja, în 1995, galicismele la purtător - lucru firesc, atunci când ţi se interzice să vorbeşti româneşte în recreaţie, fumatul bezmetic, discuţiile fără şir dar cu temă fixă, codoşlâcul înduioşător, chiulul de la ora de mate, orgiile cu bani de buzunar aduşi de-acasă, Kurt Cobain, ţoalele englezeşti.

***

Poza asta - îţi mai aduci aminte, cucoană?- e un soi de sfidare. Fumai ca şi azi, dar în ultima secundă ai pitit ţigarea în mâna stângă care spânzură moale din umăr. Dacă vede mama, eu ce mă fac?

Purtam cravată - asta e aia cu elefanţi, pe gustul dubios al vremii - ceea ce e o mare prostie nevinovată. Am mai purtat cu încăpăţânare încă vreun an şi ceva, după care s-a dus naibii şi chestia asta. Şi şedeam bizar pe canapeaua de vinilin, aşteptând pesemne să ne-aducă dinspre bucătărie ceea ce ceream de fiecare dată.

Era o zi de chiul, dacă nu mă înşel, de la meditaţiile de germană de pe strada general Coandă. Unde o doamnă simpatică şi cu patronim grecesc ne citea dumnezeieşte nişte chestii foarte triste din Hölderlin, fără nicio legătură cu programa şcolară. Sau cu gusturile tembele ale vârstei care nici măcar nu se sinchiseau de Empedocle.

Tot mai bine la Pizza Hut. Imitatio dei - ca în californiile din televizor.

***

Habar n-aveam de multe cu şi despre. Şi habar n-aveam că habar n-aveam.

Toate astea sunt foarte deloc Curtea Veche, dar să nu se înşele ochiul: multe din ele acolo încep, neştiute şi imprevizibile la timpul lor.

Făcurăm poza şi ne umflă râsul, pe loc. Rânjesc şi acum, fireşte şi ştiu că rânjeşti şi dumneata.

De-abia asta e important, nu ştiu cum.

PS: Primit pişcătura. Creditele se subînţelegeau, nu?

Pe bune

...drept pentru care şi încă de dimineaţă, destule de scris.

Tristeţuri de genelev

Zürafa e girafa otomanilor, aşa cum urechea de Stambul trebuie să fi auzit dintâi vorba din franţuzeşte. Pe lângă asta, strada omonimă a oraşului are o reputaţie cu mult mai puţin serafică decât s-ar putea crede. Înfiptă obraznic în coasta Cornului de Aur, uliţa Girafei e în aşa hal de despuiată, încât cu greu te-ai mai putea gândi la lucruri nevinovate.

Bref - pe strada Girafei se află, şi nu de ieri, cele mai nemernice şi neîndurătoare bordeluri din Imperiul Otoman. Zâmbiţi? Heh, n-ar trebui - e totuşi greu de găsit dimprejur o realitate mai vie de-atât.

Cu necesara şi suficienta condiţie de a şti cum să te uiţi, fireşte.

***

Ochiul plimbăreţului prin vintrele Perei - oh, e ceva vreme de-atunci, iar asta este o ispită intolerabilă - are întotdeauna de unde să-şi fericească pofta de fantasme. Expansivă, dezmăţată, deseori năroadă şi ireproşabil poetică, strada devine brusc mai puţin stambuliotă. Şi din ce în ce mai morganatică: de la bâtardise avec panache, pour ainsi dire.

Nu ştii dacă eşti la Chios, cu un sfert de ceas înainte de razne istorice. La drept vorbind, reperul este, în context, cu totul şi cu totul indiferent.

E magma primară şi dinafara vremii a Sudului fără de moarte. E pegra însăşi, de o neaşteptată lipsă de vină - nu, nu e totuna cu nepătarea şi nici cu nevinovăţia.

Toate astea îţi dau sinele de toţi pereţii minţii. Cel asiatic se află, doar şi cel puţin din punct de vedere strict tehnic, la o aruncătură de băţ de locul faptei. Peste Bosfor: aici e Galata cea putredă, în toată fericirea ei mişcătoare foarte.

***

În ultima vreme, se tot vorbeşte prin diverse gazete de închiderea fără preaviz a stambulimentelor de profil. Ar fi o mare dezamăgire, în numele sfintei Treimi de la Bruxelles, de bună seamă.

Ziarele se miră. Şi pentru că trăim vremuri ciudate, chiar se înduioşează. Ză lucru turcilor, ză sorţii fetilor. Nişte vorbe cam urâte şi cam pe dos: readaptare socială, reconversie, violenţă simbolică - zău, la ce ne folosesc?

Totuşi, aşa cum ne învaţă Ilf şi Petrov, cineva va trebui să stingă lumina. Iar când se va întâmpla aşa o grozăvie, în numele progresului şi armonizării legislative, e foarte probabil ca şi fermecătoarea summa divisio dintre genelev şi kerhane o să se ducă pe apa uitării lexicale.

Ca şi poveştile, multe şi relativ colosale, despre neînduplecata şi arţăgoasa de Matild Manoukian, această madame Claude a Orientului ferice. Veşnic înhăimurată în delirante pulovere ce-i dădeau aerul unei băbătii resemnate. Avară până la demenţă senilă, dar cu ciudate şi progresiste filantropii. Armeancă sadea însă feroce susţinătoare a nălucii fundamentale care este şi rămâne Atatürk.

Cineva va trebui să stingă lumina. Şi nu e lucru de laudă, dimpotrivă.

Later edit: Genelev, kerhane. Am avut scandal feutré - le ador şi da, dormeam buştean. Totuşi, nu e de prisos să spunem că nu le-am învăţat din Cosmos şi născare. Ca de obicei, mâna e împinsă de alta.

Iar dacă textul e tăiat pe măsură asta înseamnă multe, domnule complice şi frate şi ce dumnezeu mai eşti, zise dumneaei zâmbind. Pentru că pur şi simplu nu se poate supăra pe cineva de-l ţine de un alt eu însumi, dintotdeauna.

Când sună ceasul

Heh. Nu, nu credeam să mă întorc la Budapesta - o destinaţie ţinută de plicticoasă şi ilizibilă, la cinşpe ani - anul ăsta, şi unde mai pui, cu atâta elan.

De dimineaţă încoace vântur insistent netul. Ideea e de escapadă scurtă şi perfect egoistă, cam de joi pe luni dimineaţă. Cu trenul, neapărat şi cu o şedere scandaloasă, la destinaţie.

Scandaloasă, parfaitement. Una din calităţile ascunse ale oraşului de câmpie nu e oare vocaţia relaxată şi de neşters a dezmăţului?

Aşa că...

***

Va trebui, nu neapărat în ordine, un caravasar avec cachet, o cofetărie mitică, nişte băi turceşti, o plimbare de după-amiază undeva improbabil, un tramvai bezmetic şi o librărie bună.

De-acasă ştiu însă că mi se va cere o jumătate de duzină de plicuri cu Delikát, allez savoir qui et pourquoi. După atâta vreme, încă îmi e imposibil să îi explic Mândrei că gustul e acelaşi, peste tot.

Deocamdată, o veste nu bună - foarte bună. La Gellért au camere pentru trei lulele - preţ de criză, bag sama.

Trei nopţi, fără nicio altă discuţie.

Respublica

Suzanne e una din acele nenumărate muieri bune la toate ale Parisului de secol nouăsprezece. Normandă zdrahoancă, dată de vânzare cu ziua de când a lăsat-o trenul pe caldarâmul niţel soios al gării Saint-Lazare, speră şi dânsa în situaţie şi destin. Sau macar funcţie narativă de adjuvant nemilos coşniţei bisăptămânale şi naiv cu vânzătorul de ventuze din uşă în uşă, un tip cu papagal şi lavalieră în culori parcă prea tari ca să fie credibile.

Se poate totuşi considera că Suzanne a avut ceva baftă vitală, prin jurul anului 1848. Peste care trece în mare graţie curăţind în bombăneli cotidiene cartofii şi alpacaua domnişoarei Drouet, Minou pentru intimi şi hahalere imprudente.

***

Zău ar fi putut nimeri infinit mai prost, la nişte unii burtăverde ce-şi numără acru mărunţişul de gaz şi sare. Sau la vreun holtei ursuz şi abstrus, niciodată lizibil şi în veci adjudecabil. Sau la vreo casă cu mulţi musafiri, copii nărozi şi câine de vânătoare melancolic. Dar aşa, domnişoara Minou stă toată ziulica încuiată în iatac, cerând din vreme în vreme câte o infuzie purgativă de umori sau ceva leşie pentru tuşul măzgălelilor diverse. La care se dedă cu uşa bine încuiată, de parcă ar fi lucru de ruşine.

Dracu s-o mai înţeleagă şi pe cucoana asta, trebuie că-şi mormăie în barbă din vreme în vreme Suzanne. Însă una peste alta, chiar nemulţumită nu pare să fie cu totul. Ciupeşte, cu criteriu şi sistem, atât cât trebuie fără să se ajungă la demascări. Râneşte - dumnezeu şi sfântul Anton să mă ţie, că de restul mă duce mintea. Şi din vreme în vreme, i se mai poate întâmpla şi una din acele mărunte scene de gen, în care dă replica pentru ziua de poimâine, fără a se sinchisi de posterităţi.

***

Pe la jumătatea lunii martie, Suzanne e foarte contrariată de un amănunt domestic de doi bani.

Nu mai merge defel hârdăul de spălat vase - o lovitură mortală, fără nicio dispută posibilă. Sufletul de jandarm amabil ţine cu casa, onoarea domnişoarei Minou e în primejdie şi dânsa habar nu are. Ce să ştie, fraiera, din vârful iatacului de unde ronţăie bomboane cu violete: am pişcat şi eu vreo trei alaltăieri, dar are nişte ochi, zici că le numără, nu altceva!

Aşa că, la un moment dat neştiut istoriografului de ocazie, Suzanne îşi face vânt şi bate la uşă, pur şi simplu.

Entrez, îi răspunde o voce de migrenă şi suferinţe diafane. Je le vis, je rougis, je pâlis ...ah, ce n'est rien... e doar dobitoaca de la bucătărie....

Et pourtant, la règle des trois unités voudrait bien que hum, n'est-ce pas....?

***

Alors, bon:

"Suzanne. - Madame, la fontaine ne peut plus aller.

Madame. - Eh bien, Suzanne.

Suzanne. - Il faut en acheter une autre.

Madame. - Impossible, Suzanne.

Suzanne. - Mais regardez! Elle est toute fêlée! L'eau fuit!

Madame. - C'est égal, Suzanne. Je n'ai pas d'argent pour en acheter une autre.

Suzanne. - Alors, si c'est comme ça, la République!"

Domnişoara Minou rămâne inflexibilă, lepădând-o pe Suzanne în menghina îndoielilor ideologice fără sfârşit. La cină, îi va povesti totuşi lui Totor le bon mot de cette vaurienne, care va ajunge până la noi prin zelul diaristului, fireşte.

***

L'air de rien, amănuntul ăsta mai are totuşi o oarecare convertibilitate şi pe vremurile noastre. Căci în felul dânsei beteag de minte şi nedus la biserică, Suzanne pune degetul pe ditamai deziluzia inconştientului colectiv.

Aşa e, domnule: între Platon şi regatul lui croit din urzeala formelor perfecte şi Aristotel ce vine şi ne trânteşte în moalele capului cu didactica şi sistemica şi legătura dintre cauză şi efect, sunt prăpăstii de netrecut.

Iar Aristotel e un nesuferit, aşa să ştim cu toţii. Un trouble-rêve, ceea ce e de neiertat.

Respublica, polisemie periculoasă. Nicicând aceeaşi vorbă n-a avut ecouri mai drastic opuse pentru cele două locutoare.

Pentru Minou Drouet, Republica e visul de aur al lui Totor şi promisiunea unui dezmăţ laic şi justiţiar - poate cine ştie, dă doamne?

Pentru Suzanne, Republica e iazma care-i strică bunătate de ustensilă, îi înroşeşte mâinile şi-i coace aspre resentimente.

Minou Drouet o poate juca de pofteşte oricând pe Doña Sol, fără să creadă o vorbă din puhoiul hexametric. Dar Suzanne, cu mâinile ei indignate, ştie să simtă mai bine ca domnişoara mofturoasă sentimentul de orfelinat al prăbuşirii Vechiului Regim.

Aşa toantă cum e, Suzanne a priceput pesemne că lucrurile de ieri au marele privilegiu emolient şi regresiv al ficţiunii copilăreşti, în cel mai profund şi mai nobil sens al cuvântului.

***

Alors, si c'est comme ça, la République!

Faites attention: c'est un cri du cœur.

Şi unul din motivele pentru care, de bună seamă, reacţiunea este, slavă domnului, o realitate inoxidabilă.

Vingt ans après

Răzgândeală târguită: nu mă mai duc la Sulina acum. De-altfel, ce-ar fi viaţa fără bruşte schimbări de ultim moment, hm?

Zarurile au decis - Timişoara, vingt ans après. Ce-a mai rămas? A mai rămas?

Răspunsul de vineri încolo, cu trenul de noapte, cuşetă clasa întâi. Întoarcere duminică seară, spre mieznoptică, din Inter City de după-amiază.

Probabil Hotel Victoria. Mă mai gândesc, mai socotesc. În orice caz, the reshuffling was a good idea - dar puţin ar folosi să dau acuma rutele schimbate, fiindcă ar însemna să dezvălui şi restul de permutări.

Iar de aiasta n-am niciun chef, deocamdată. Fie suficientă păstrarea unor fundamentale şi calificarea în semifinale a unor noi destinaţii capricante: Budapesta şi Târgu Jiu.

Later edit: Gata, am luat biletul de tren. Cuşetă, clasa întâi şi întoarcerea aşa cum socotisem.

Even later: Poftim, ca să nu nemulţumesc pe nimeni. Timişoara, Oradea, Budapesta, Haţeg, Craiova, Orşova, Târgu Jiu, Dorohoi, Medgidia, Babadag, Sulina.

Strict în ordinea de mai sus, dimpreună sau separat, dar fără rabaturi.

La Metoc

S-a îmburghezit. Se vorbeşte în şoaptă, désormais - ştiţi, avem nişte vecini cam supărăcioşi. Nu vă supăraţi, nu? Fetele cu tablale nu mai au tablale, şi nici baticuri. Tăvi de lemn - bobo, écolo, trendy.

Şi şlapi, heavy duty.

Altminteri, locul are rostul său în continuare, cum l-a lăsat logica echilibristicii universale pe care unii o ţiu de Pronie. De n-ar fi locuit, ar fi perfect: un desiş în afara timpului, în care să te pierzi cu ceasurile. Aşa, e doar o stampă urbană care abia mai respiră fără aparate.

Vrei să scrii, ai întârziat teribil. Conversaţiile se insinuează de peste umăr.

Florilège suit.

***

"...şi în gară, la Cannes...trebuie să cauţi în interiorul tău acel scop, ştii?...ei, se vedea că omul e militar, carevasăzică îngrijit, pedant chiar...DSLR, ăsta e viitorul....la un moment dat, se-ntoarce brusc, şi...la meeting au dat cu noi de toţi pereţii...ah, aia a fost memorabil, se spălau cu apă din tren... şi zi aşa, vrei să repari tu moara lui Assan?...în India, e bine să nu te speli pe dinţi cu apă de la robinet...avem o listuţă cu şerbet, doriţi?...doar constat, nu dau cu parul...nu m-a convins, avea un râs neplăcut...el nu zicea de yoga în general, vorbea doar de mişcarea aia...aş aprecia dacă ai avea mai multă încredere în ce-ţi spun...un tip burtos, mai tuciuriu, cu lanţ....ei şi ce-are dacă-ţi spun la telefon, plăteşti tu?...mă uit la tine şi văd o fată de valoare...nu, nu merge; tu ai alt ten, că tu eşti blond...ceva de mâncare...mă înroşisem toată....o shaorma relativ decentă găsim la Coşbuc...putea să fie şi în gară la Kaliakra, dragă, la câte hârtii erau pe jos..."

Bughi Mambo Rag, cum ar veni. Cam ca în Steinhardt, cu diferenţa că puşcăria e ceva mai întinsă. Conţine corporaţie, supermagazin şi rate lunare.

De mizerie, plicticoasă.

Am luat ultimul şerbet de zmeură disponibil. Şi un mate pampero, de care nu m-am atins cu prea mare insistenţă - în larma aia moartă, suna a fluierat în biserică.

La un moment dat, un semn discret: vorbiţi mai încet, avem vecini...Ştiu povestea, retez: aveţi vecini supărăcioşi.

PS: Poza e de-acum doi ani. Am să reviu peste încă doi, la metocul dinspre Armenească - ia să vedem, va mai fi rămas ceva? Heh, I rest my case.

De luni

Azi noapte, valpurgie de proximité - biata Brunhilda n-a plăcut, pesemne. Aşa că am avut dreptul la integrala anilor de aur hip-hop, până pe la vreo trei şi ceva.

Ei cum naiba să croşetezi ceva convenabil? Heh, don't ask.

De necaz, citit din Choses vues cu furie lacomă, până când am început să văd cruciş şi să am sentimentul depăşirii scandaloase a dozei îngăduite. Asta înseamnă câteva sute de pagini, pentru că şi de-altminteri Hugo se citeşte întotdeauna foarte uşor. Omul e plimbăreţ, vede tot şi cu miezul detaliului neaşteptat - una peste alta, o plăcere minuţioasă şi un pretext pentru câteva basme franţuzeşti nouvelle manière. De gândit, de săpat şi de scris. Neapărat.

***

Scolasticul, întors de la Sulina ca de la Vientiane. Foarte senin, demite cu un gest moale furtişagul. Nişte puradei, la vreme de noapte, dar se rezolvă.

Amin. Felicitat propria inspiraţie de plecat acolo vineri dimineaţă la prima oră. Felicitat mai puţin, du coup, cefereul care nu are tren convenabil - adică mă rog cum, plecare din Bucureşti Nord la două dimineaţa şi ajuns la Tulcea la prânz? Şi aproape hotărât drum cu microbuzul, care oricum nu pierde patru ceasuri în Medgidia, absolut de prisos şi tristeţe văratecă.

Cum e la Sulina, întreb. Păi tot oraşul e un trotuar, mi se răspunde. Ah, şi au cel mai bun café frappé din România - cinci lei, numai la terasa cu scaune din împletitură metalică, poate singura.

Senzaţional, soro, mai zice şi face ochii mici. E greu să te-ntorci de-acolo, ştiu. De unde ştii? Din Laos, dragă. Ah, heh... Vezi? Mda.

Marile fericiri plimbăreţe nu se potrivesc cronicii amănunţite, aşa e.

***

Scolasticul zâmbeşte nălucilor din cimitirul marin. Eu, dimineţii de la Pasaneyom.

C'est tout. După care, ne punem la loc masca isprăvnicească, fiecare în biroul lui unde sună - destul de timid - telefonul şi bate soarele unei zile care sărbătoreşte carele de foc.

PS: Janela scandalos de defectă. Mă tot gândesc la înlocuitori. Dacă nu-şi revine, fluier un Digsby.

Later edit: Haram harap ce porcărie diplomatică la Chişinău, iarăşi şi din nou.

Pe muchie de cuţit, dites? Păi cam aşa se vede, de la Bucureşti. Iar articolul ăsta din România Liberă e cu totul şi cu totul suprarealist. Nu numai că nu am priceput mare brânză, însă trebuie să recunoaşteţi că sintagma "patroana unei săli de fitness din Căuşeni " sună pur şi simplu madagascar de califragilistic.

Omul negru

În locul crupierului, deasupra caselor din spate a venit de s-a mutat Omul Negru.

Crupierul era laconic şi sulfuros. Omul Negru e îngrozitor de volubil, la orice oră din zi şi din noapte şi locuieşte cu nevastă şi copil într-un spaţiu croit pentru aventuri dubioase de după-amiază.

De vreo trei săptămâni şi fără să pot opri chestia asta, la culcare mă leagănă cu o insistenţă înduioşătoare de tembelism isprăvile în ciocate şi blugi strâmţi ale lui Chuck Norris.

Date la maximum, cu toate ferestrele deschise - evident, e groaznic de cald.

***

Plânge plodul? Heh, avem soluţie: trei scatoalce, două răgete şi încă o bară de amplitudine în plus, dinspre boxe.

Fie şi numai pentru asta, i-aş turna aracet în clanţă.

Domnul A., care de obicei nu tolerează chestii de genul ăsta, tace suspect. Întrebat, ridică din umeri oftând cu neputinţă. Păi chiar aşa, ce să-i faci?

Res fanariota curată: din cauză că Omul Negru e realmente altfel şi pentru că vine probabil din străfundurile de peste apă, lumea face fix ce-ar fi făcut şi la 1809.

Scuipă-n maieu, bombănind ceva cu ucigă-l toaca şi în niciun caz nu se vâră.

Later edit: După patruzecişiopt de ore de trafic acustic greu (Bruce Lee se întoarce, Jackie Chan dă şuturi multiple în fund, reclama tâmpă pentru bere Ciuc - o dată, de două ori, de patruzecişicinci de ori, copilul rage, MTV Weekend, sofaua rezistă, Kill Bill, batem şi un cui în baie), am rezolvat problema à la Leni Riefenstahl.

Ho-jo-to-ho, heh. Cu boxele de mortieră pe geam, başii apăsaţi şi totul la maximum.

Cinşpe minute, pe ceas. Şi ieşind din casă, evident, altfel mă lua Salvarea.

De o jumătate de oră, zici că au crăpat cu toţii.

Et merci qui?

Voyons, heh. Merci Brunehilde.

Gata, acuma pot să mă reapuc de scris. Janela, tot în pioneze. La dracu, evident.

Nouă jumate: Merde, quoi! Au găsit soluţia. Run DMC la maximum, heh.

Ceci n'est pas une pipe. Ceci est la Guerre des Mondes.

Vue de Delft

"Rembrandt n'aimait pas qu'on regardât sa peinture de près. Il repoussait les gens du coude et disait: - Un tableau n'est pas fait pour être flairé."

(Victor Hugo, Chosese vues, le 3 mars 1847)

***

Il aurait fallu que quelqu'un le dise à Bergotte, j'imagine.

Quoi qu'il en soit, et sans le petit pan de mur jaune de Chine, la même vue de Delft se retrouve, de nos jours, totalement dépouillée de mystère.

PS: Guturai, notiţe, somn tocat. Janela nu merge, fir-ar a naibii viaţa.

Muncă independentă - 1: Cîţi lei costă biscuiţii?

Tot azi găsit şi privit îndelung nişte caiete de acum, heh, 25 de ani - da, trec repede şi cam fără să se uite peste umăr. Dimpreună cu un colosal şi regizat letopiseţ pionieresc al unui detaşament de şcoală elementară din 1965, care se va scana conştiincios şi selectiv, pentru că pur şi simplu nu prea se poate rezista la din astea.

Caietul de matematici e al meu, dintr-o perioadă de tulbure cuminţenie, sărăcie lucie şi lipsuri generale, recitări patriotice şi sărit elasticul în curtea de la Clemenţa.

M-a înduioşat, cu toate că nu am nostalgii - numai scene vivante - şi nici instinct matern.

Caietul de agit-prop e al Fregatei, eleva Mândrei în perioada dată şi inocentă comandantă de detaşament. Cu cazne şi gândindu-se la prostiile Şaureilor şi răsfăţurile de ţigănie ale Dinichii, trebuie să fi scris ceea ce se cădea. Ceea ce se cerea, mai precis - toate tâmpeniile, ar fi oftat zdravăn mumă-sa, dar tu scrie acolo că vine naibii Inspecţia de la raion şi...heh.

Aşa cum sunt, aduse de memoria sedimentelor de prin sertare până în zilele noastre, foile astea scriu şi ele două talere sotz ale colectivei de ieri.

Stay tuned. M-aş apuca pe loc, dacă n-ar fi în halul ăsta de cald. Însă pentru că e, lenea e şi dânsa foarte mare.

Ceva ciudat

Aflu astăzi, total întâmplător, că Etienne R., mare pramatie delatoare şi care avusese, la un moment dat, o vorbă grea de spus în ceea ce priveşte unele circumstanţe vitale ale subsemnatei, îşi dete demisia din baroul parizian.

Pentru care şi-a vândut sufletul şi turcit prietenii. Amin, mai mult nu merită insistat.

A făcut chestia asta franţuzeşte - adică în zgomot şi fără explicaţii.

Daţi-mi totuşi voie să nu mai înţeleg nimic.

Pe ziua curentă, Etienne R. face treizeci de ani.

Les glaces de Monsieur Teste

Ştiam de povestea fumătoarelor înrăite de la Versailles, date de gol de un snop de lulele cam prea exuberante şi pârâte pentru eternitate de nemernicul de Saint-Simon.

Recitit adineauri un alt amănunt, de data asta cu totul de sezon.

Nu rezist, poftim.

Ziua povestirii este 16 mai 1841, iar vremea întâmplării prima jumătate a lui aprilie din acelaşi an. Cu un dublu amendament explicativ: nu era neapărat mai cald atunci decât în zilele noastre. Dar - vom vedea imediat - este aproape sigur că îngheţata regelui burghez nu era nici pe departe la fel de contondentă ca astea de le vinde, au hasard, domnul Nelu.

"Le mois dernier, le roi Louis-Philippe a demandé un soir des glaces. Il n'y en avait pas au château. On en a envoyé chercher au café de F... Au bout d'une heure, on a apporté douze glaces. Le roi en a pris une; M. Vatout, une autre. La reine a refusé. Cinq minutes après, le roi redemande une autre glace. Il n'y en avait plus. Toutes avaient déjà été revendues en bas, au limonadier des Tuileries."

Povestea e - cum altfel? - a lui Hugo, din Choses vues, care m-a deviat cu totul de la Proust.

Şi merită un comentariu, fireşte.

***

Se dă situaţia simplă a unui capriciu nevinovat. Şi zău aşa, ce poate fi mai spălat de păcate decât o biată îngheţată?

Ei bine, doamnelor şi domnilor: amărâtul - se scrie cu dreptate, în aşa hal de oropsit e personajul - descendent al infectului regicid şi sperjur Philippe-Egalité nici măcar de mărunţişul ăsta nu are parte cumsecade.

Niciun fir de îngheţată în tot palatul: oare să-l credem pe Hugo?

Mvai, dar ce mizerie inadmisibilă. Principesa mofturoasă a fraţilor Grimm şi-ar da salteaua de-a dura prin tot iatacul, de nervi şi obidă. Domnişoarele şi domnişorii cucoanei Rostopchine ar trage cu zdravănă jale coarnele caprei de la castel, suspinând în plastroane şi ştergând depresia în cine ştie ce bazaconie cu premeditare. Şi tot aşa...

***

Ludovic-Filip nu are însă defel vocaţia fermecătoare a basmului. Nu e bunul rege Dagobert, cu nădragii dandaratelea. Şi nici şoitarul de bearnez care fugăreşte, ciupeşte, furgăseşte şi se ciondăneşte cu te miri cine. În paranteză fie spus şi de departe preferatul Seraiului: cine, dar cine ar mai avea în 2009 curajul să-i scrie ţiitoarei - o cheamă Diane de Poitiers şi asta înseamnă totul- ceva de genul de grâce, ma Mie, ne vous lavez donc pas?

Şi în fine, nicidecum ilustrul strămoş chisnovat, regele al Paişpelea, cu peruca şi jilţul cel găurit şi cu ceremonialul mandarinal de culcare şi sculare şi mâncare şi plimbare. Şi fornicare, mais chut!

Le corps du Roi, c'est le corps du Roi. Non?

Peste ţeasta de pară a domnului Ludovic-Filip şăd două umbre ameninţătoare: Napoleon B. şi Maximilien de R. Primul ricanează dintre valtrapurile cu albine violet de la Domul Invalizilor, iar al doilea îi strică nopţile cu siguranţă, cu hârca lui fără de maxilar. Asta dă dispepsie şi dualism constituţional.

Cum ar putea să voiască vreo lovitură de stat, vreo zaveră europeană sau cel puţin vreun impozit mai de doamne-ajută?

Tsss, ce credeam: omul nostru ar fi fericit şi cu îngheţată.

***

Şi la mama naibii ghem, nici aşa ceva nu au slugile grijit dinainte. Vatel şi-ar fi făcut felul, de necaz; dar bucătarul anonim de la Tuileries fluieră moale vizitiul şi-l trimete la cafeneaua de boarfe lirice şi dandy cinici de peste drum.

Au bout d'une heure, on a apporté douze glaces. Euh, ne scuzaţi: cum adică, un ceas întreg pentru douăşpe îngheţate?

Hugo rânjeşte şi odată cu dânsul rânjim şi noi. Fenomenal: regele francezilor - nuanţa e importantă, ca toate nuanţele - să şadă cuminte cu mâinile resemnate în poala redingotei, aşteptând desertul din comerţ?

Doamne, feri: Mavrogheni le-ar fi tăiet capul de şapte ori, de la şi până la.

***

Într-un sfârşit ajunge şi dulciul, cum ar spune Sanda Marin. Marie-Amélie nu gustă il gelato, pentru că pesemne e un nesimţit de surogat pe care îl dispreţuieşte. Probabil o doare şi capul, ceea ce e dezagreabil pentru destin şi obraznic pentru naraţiune.

Ludovic-Filip oftează pentru prima oară.

Domnul Vatout, o pramatie amabilă care se ocupă vaguement de conversaţie princiară, monumente istorice şi dănţuitoare din Alger, haleşte fără ruşine şi porţia reginei de ghindă. C'est bien, mon petit, tu iras loin.

Ludovic-Filip oftează pentru a doua oară.

Şi ar mai vrea o porţie: dacă se poate, dacă se mai egzistă. Să nu greşesc, heh.

Oh, păi să vedeţi că nu mai avem, i se spune cu miere pe buze. Bişniţa, trăi-o-ar Sfântul, a măritat deja resturile preacucernice ale seratei eşuate, în casele din dos.

Asta e un ceva foarte levantin. De uluială, Ludovic-Filip mai oftează o dată şi ultima.

Cititorul pufneşte în râs niţel sardonic: Pantazi i-ar trimite de unde-au venit, pe ăia din bucătărie. Fără cupeu.

Finis rerum historiae. Dar şi la urma urmei... ce dumnezeu puteam aştepta de la un rege învelit în postav contabil, al cărui singur merit e de a fi împânzit provinciile Franţei cu nenumărate - şi groaznice - sarcofage pentru tacâmuri din lemn de esenţă moale?

A quoi cela tient

Dacă tot amân Kavkazul pentru anul viitor, sperând vremuri mai liniştite şi clare, gândul unui drum la Chişinău nu mă părăsise cu totul.

Mais il y a un mais, heh.

Auzisem eu ceva de răscoalele cămeşeşti moldave, prin aprilie. Dimpreună cu veştile de o simetrie stinsă ale jacqueriei cămăşilor roşii lui Thaksin Shinawatra, de-altfel. Însă cum să vă spun, hum... când citeşti chestiile astea căscând de beatitudine pe terasa lui Scandinavian Bakery sau dintr-o cafiné digitală de pe rue Settathirat, tare nu-ţi prea vine a crede.

Distanţa asiatică are marele privilegiu, unic din câte ştie mintea mea plimbăreaţă, de a şterge cu desăvârşire orice urmă de didascalie din evenimentele exterioare locului strict în care te afli. Aşa că nu le-am luat în serios, pe niciuna.

***

Or, se vede treaba că dacă lucrurile de la Sanam Luang se mulţumesc să dea niţel peste cap circulaţia din Bangkok la ore de vârf, cele basarabene par mai dubioase de-atât.

Scurt pe doi: habar nu aveam că trebuie viză. Că mai nou, orişice titular de paşaport albăstrui oficial e întors avtomaticeşte de la Ungheni, care fiindcă nu se egzistă - cel puţin teoretic - nevoie de viză, pentru că deoarece nu se cade scandal diplomatic înainte de alegerile repetate. Nu? heh.

Bun. Scoatem halatul laborantin şi sunăm la consulat - mais je vous en prie, hm: Ana Popescu mă cheamă, să avem pardon, ad usum.

O voce peroxidată, zglobie, cu acşient: alio?

Bună ziua, aş avea nevoie de nişte informaţii. Etc.

Vî trebuiaşti invitaţie.

De unde?

Di la Biroul di Migraţii.

Huh? Hmph, certes: de la Ministerul Treburilor Dinăuntrul. MTD, cum ar veni.

Ce qu'on était bêtes, hein?

Aşadar. Nimic nou faţă de pachetul de prostii de pe foaia ambasadei, deci. Moment din care, orice tentativă de negociere cu ghişeul vorbitor se dovedeşte perfect inutilă.

Pot avea oricând adversari inteligenţi. Cu proştii - pur şi simplu nu merită.

***

Cine mama vieţii să invite plimbăreţul rumân la Moldova, dacă nicio firmă şi niciun agent nu vând nimic înspre acolo? Dacă trenurile sunt pline dinspre ei şi goale dinspre noi? Dacă paşaportul oficial stârneşte furie şi cel normal birocraţie idioată, cu geometrie variabilă şi ifose râncede?

Geme netul, curg bârfele despre cutare care nu-şi poate vedea mama, fratele, copilul şi canapeaua decât cu mare greutate, cu mare întârziere, cu mare amărăciune.

Păi aiasta nu sî poati, sî ni hie cu iertari. Că de folos, nice nu poate fi vorba.

E mai simplu în Birmania, pariez. Un ghişeu fluorescent de pe Khao San îţi rezolvă în trei zile problema. Ca să ajungi la Orhei trebuie însă, şi nu neapărat în ordine, să dai bani unui băştinaş cupid, care să facă mii drumuri la MTD - orar cu publicul, două ore zilnic; centrală telefonică decavată; servicii email inexistente. Să ai o răbdare excedentară păresimilor clasice.

Recapitulăm. Pilă - canci. Bacşiş - mulţumim, dar însă asta nu schimbă termenul revoltător de prelucrare. Polcovnicia - circumstanţă agravantă. Tsoin-tsoin, fraierilor.

Se numeşte pur şi simplu conjuraţia imbecililor.

Och, so. Unde să se ducă, unde să seducă?

***

Cernăuţi. Asta da, oricând. Cu toate nălucile Colonelului.

Se egzistă tren direct, fără de tranzit prin principatul ăla bezmetic.

I call this a fair offer none could refuse.

Nu mai devreme de ieri seară jurasem cu mâna pe inimă, la o masă întinsă, că n-am puterea să mă duc acolo. Prea ciudat să te plimbi pe lângă casele armencelor Adelei, cea prăpădită de inimă rea după netrebnicul de Octav.

Acuma sunt atât de furioasă pe prostia basarabenilor şi pe neputinţa Fanarului de buzunar, că iată: alea jacta vlan.

Pentru ei, cei de ieri. Şi niţel pentru noi, cei de azi. Şi cu asupra de măsură, pentru cei de după colţ.

Sunt prima care îndrăzneşte. Şi probabil ultima. Dar lumănările ce se cad aprinse acolo ard deja demult în inima mea. Şi asta n-are preţ, fireşte.

PS: Veşti din Sulina. Scolasticului i-au palmat razant laptopul şi telefonul, probabil la cherhana. Aferim bre, începe splendid tabăra de medievistică.

Deux petites Anglaises -2: Un vrai gentleman ne se permettrait jamais de...

Or voici qu'un an et demie après la première édition des Choses vues, une bien étrange lettre parvint à l'éditeur peu regardant, dont la postérité taira le nom dans une sorte d' élan charitable.

Elle était d'autant plus étrange qu'elle venait de loin - le cachet cireux des postes coloniales semblait provenir de Simla - et qu'elle était adressée directement à l'institution nationale qu'on avait promenée en grande pompe pieuse deux ans auparavant.

Sur les lieux mêmes de la miniature de jadis.

***

Une transcription hâtive donnerait, encore une fois, à peu près ceci:

"Simla, le 14 juillet 1889

Cher monsieur Hugo,

C'est avec grand intérêt que j'ai pu lire, dans votre dernier recueil de souvenirs (sic!), l'évocation d'un épisode datant du 24 juillet 1830, que feue ma mère se plaisait à nous raconter bien souvent.

Permettez-moi de m'opposer avec vigueur à la version des faits que vous présentez aux lecteurs des Choses vues. A toutes fins utiles, je vais tenter de rétablir la vérité sur cette affaire d'importance pour la mémoire de ma mère, qui vient de nous quitter sans avoir pu elle-même prendre la plume.

En effet, il est vrai que ma mère, c'est à dire milady Strathmore, se promenait bien aux alentours du terrain Beaujon, le 24 juillet 1830, sur le coup des huit heures du soir. Seulement, elle était alors âgée d'environ douze ans et non pas déjà nubile, comme votre récit semble le suggérer.

Il est absolument certain que les deux personnes en question étaient parfaitement seules.

Sa gouvernante, Mrs. Baker, avait pris le deuil non pas de Sa Majesté George IV, mais d'une lointaine tante qu'elle venait de perdre dans le Lincolnshire. C'est par sympathie pour sa peine que ma mère avait décidé de son propre chef de prendre également une tenue plus appropriée aux circonstances.

C'est sans doute pour tromper son ennui que Mrs. Baker avait décidé d'emporter lors de la promenade un petit carnet de croquis, qui se trouve aujourd'hui en ma possession. Il est exact qu'il y inclut une esquisse du moulin Beaujon datée de ce jour. En revanche et selon le témoignage constant de ma mère, ce croquis est uniquement de la main de cette gouvernante.

C'est alors que ma mère remarqua votre présence, ce sur quoi Mrs. Baker décida de rentrer immédiatement à la maison. Milady Strathmore croyait se souvenir, en effet, que cette excellente femme lui avait expliqué après dîner qu'un vrai gentleman ne se permettrait jamais de regarder avec une telle insolence deux dames en promenade. Et que vraiment, la pauvre France était appelée à un fort médiocre avenir, si un personnage de votre carrure - Mrs. Baker avait été instruite de vos activités professionnelles lors de la représentation d'Hernani, le 7 mars de la même année, au Théâtre-Français - pouvait agir de la sorte.

S'il est néanmoins vrai que le propre de la postérité est bien le palimpseste, j'ai l'honneur de vous prier par la présente, cher monsieur Hugo, de bien vouloir réviser votre relation des événements dans une prochaine édition de cet ouvrage. La mémoire de ma mère et votre réputation n'en seraient que grandement améliorées.

Sincèrement vôtre,

Leonard Strathmore, Esq., OBE, KCSI, KCIE, CVO

***

Non mais quel imbécile, ce Strathmore, se dit l'éditeur peu regardant en se frottant violemment les tempes, avec un arrière-goût d'ennui postprandial.

Et il déchira la lettre.

Deux petites Anglaises- 1: Facts First

Sur des feuillets épars, retrouvés avec peine après sa disparition par des éditeurs peu regardants, Victor Hugo écrivit, le 24 juillet 1830, à peu près ceci:

"Aujourd'hui, à huit heures du soir, au moment où un magnifique soleil se couchait derrière l'arc de l'Etoile, j'ai vu deux charmantes Anglaises, avec des figures comme un grand poète n'en saurait rêver de plus belles, qui toutes deux dessinaient sur leur album un ridicule moulin d'un faux gothique qu'on a bâti sur le terrain Beaujon. Elles admiraient donc cela! J'en ai eu une peine réelle. Si belles, s'extasier pour si peu! Si jamais elles lisent ceci, j'espère qu'elles auront honte. Elles étaient toutes deux en deuil, sans doute pour George IV. Un jeune homme les accompagnait."

***

De cette délicieuse miniature d'un bréviaire pour grisettes on retiendra bien de choses. Que l'arc de l'Etoile n'y était ni de triomphe, ni même majuscule, ce qui en dit long sur le sort capricieux des toponymes. Que si l'homme fut sans doute charmé par cette apparition assez Vermeer pour émouvoir, l'écrivain prit en horreur le geste innocent du croquis sans discernement. Que ce détail d'attitude, d'une parfaite transparence en nos temps cyniques, suffisait alors pour enclencher le sarcasme de la perception. Et qu'enfin, la relation écrite est délibérément menteuse, car le lecteur avisé flaire le collage de l'ombre masculin sur la toile de fond.

Effectivement. Il y a fort à parier que ce jeune homme, sur lequel le regard s'arrête si peu et presqu'à regret, n'existe dans ce décor que par souci d'équilibre.

***

Mais aussi astucieuse et pertinente fût-elle, la lecture du jour d'aujourd'hui ne serait rien sans la petite histoire.

Et puisque dans ce cas elle n'existe pas, il suffit de l'inventer.

Fermons les yeux, nous verrons mieux.

Folding Roadmaps

Ce e în spatele caselor din spate?

Tehnic vorbind, fostul garaj al anilor Treizeci, transformat în spaţiu de locuit.

Altfel vorbind, Românica întreagă.

Nu prea ne cunoaştem, defel - o lipsă ce se cere neapărat remediată.

Înainte de orice altă urticarie de Wanderlust - de-ar sta finanţele mai bine, heh.

Azi îndeplinesc o promisiune plimbăreaţă de acum câteva săptămâni.

***

Iniţial, voisem să las zarurile să vorbească. Mais si un coup de dés jamais - on connaît la suite, il me semble - alors pourquoi ne pas les piper, hum?

Şapte opriri româneşti, de vineri pe luni şi de-a lungul verii întregi. Locuri despre care nu ştii nimic, dar care te-au stârnit la un moment dat sau care au legături mai mult sau mai puţin misterioase cu propriile circumstanţe.

Traseul arată cam aşa:

24-27 iulie: Sulina, amânată de vreo doi ani de zile. No reservations - dă doamne să găsesc la lipoveni.

31 iulie - 2 august: Oradea. Passagenwerken et l'Hôtel des Trois Faisans.

7 - 9 august: Craiova, un hotel Belle Epoque, poate singurul din Oltenia.

14- 17 august: Haţeg şi puzderia de locuri dimprejur - Densuş, Sântămăria Orlea, Colţ. Şi dacă suntem foarte cuminţi, un monumental tupeu dacic.

21-23 august: Orşova. Din păcate, fără Ada Kaleh. Dar putem fabula.

28- 30 august: Timişoara. Fiindcă fără, e ruşine mare.

4-6 septembrie: Dorohoi, cu o mare curiozitate şi pădurea mea de argint.

The Taxi Dancers

Motto:

"Taxi dancer, noun, c. 1927 - a person employed by a dance hall, café, or cabaret to dance with patrons who pay an amount for each dance."

(Merriam Webster's Thesaurus )

23 august 1926, undeva înainte de prânz. Într-o policlinică new-yorkeză dispare în mare linişte splendida puşlama numită Rudolph Valentino.

Jelania prerafaelită din stânga e chiar clişeul cu copârşeu al ceremoniilor de adio.

Pugliese cu tupeu, binaţional şi bigam, alogen înfipt cu de la sine putere în coasta de celuloid proaspăt a Californiei începutului de secol douăzeci, Rodolfo Alfonso Raffaello Piero Filiberto Guglielmi lasă în urma lui o grămadă de filme proaste şi de fantasme de aşternut. Este primul individ pensat şi grimat după care suspină cu mare încăpăţânare pedichiuriste din Galaţi şi violetere de la Londra, mame de familie cam timide din Bangalore şi gheişe smintite din Osaka.

Într-o vreme în care, să ne aducem aminte, scenele denumite - cam naiv - excessive and lustful kissing nu fuseseră încă dezavuate de codul deontologic al domnului Hays.

O batistă tremurătoare. Un decolteu cuminte. Lacrimi de parafină şi tristeţi muiate în nitrat de argint.

Astăzi, rânjim drastic sincerităţilor naive ale zilei de ieri. Însă tot distanţa asta temporală firească ne dă dreptul erezului cu beneficiu de inventar.

Que reste-t-il d'un roucoulement très Années Folles?

Nu numai memoria lesne impresionabilă a peliculei şi nici măcar neapărat emoţia colectivă, fără de număr şi fără de limită a retezării de destin.

În felul lui naiv şi monocord, Rudolph Valentino este the taxi dancer. Cel plătit de bunăvoie pentru a înşfăca nu fără tupeu graţios lumea zilelor sale.

Ca să mai viseze niţel. Era şi mare nevoie de una ca asta, după ce nonşalanţele Belle Epoque se vor fi isprăvit.

Le temps d'un stomp, heh.

Este considerabil mai mult decât pare.

***

Câţiva luştri mai devale, dar tot într-un sfârşit de august, apare pe lume un ciudat specimen umblător: Michael Joseph Jackson. Locul este Gary, Indiana - adică în mijlocul lui nicăieri şi la sfârşitul acceselor de friguri ale deceniului patru.

Deşi ar fi mai degrabă un soi de silent tap dancer, firava creatură are probabil mai multe de împărţit cu predecesorul lui de alaltăieri.

Alteritatea, prost digerată în ambele cazuri. Infantilismul mental, adică refuzul de a creşte mare. Şi o anumită idee a graţiei, niţel androgină şi mai mult de-atât, deseori de un gust îndoielnic.

Dispariţia lui recentă aduce cu sine bizare simetrii de comportament colectiv şi - poate mai tulburător de-atât - de anecdotică personală.

Ceremoniile mamut de despărţire: a lui Valentino, în două reprize înduioşătoare, la New York şi Beverly Hills. Muieri cu nervi biciuiţi, defenestrări stupide şi o patrulă de false cămăşi negre, despre care cineva a avut grijă să spuie cui şi când trebuie că ar fi fost chiar plătite de însuşi Mussolini. În fapt, figuraţie în toată regula şi travesti cucernic. E de presupus că nu i-ar fi displăcut: unii oameni se nasc cu un simţ ireproşabil al operetei, iar Valentino era fără nicio îndoială unul dintre ei.

Ca şi cum nu ar fi fost de-ajuns numai atât, amintirea mai ştie şi de colosala criză de nervi şi cocaină a Polei Negri, în faţa sicriului desfăcut. Dar şi de interminabilele pertractări de înhumare, făcută din grabă şi provizoriu, într-o criptă împrumutată de altcineva.

Numai provizoratul e definitiv - princepele regimentelor de florărese doarme şi astăzi încropit şi din bunăvoinţa donatarilor.

***

Sounds familiar? Heh - ar trebui, zău. Deşi amănuntele curente au cerut becurile cu halogen de la Staples Center, îngerii de ipsos ai discursului de regrete veştede, coralele gospel în halat de matasă şi atelajul pe rotile ce nu mai avea absolut nimic euharistic, aşa cum fuseserăm obişnuiţi.

În felul lui pueril şi de o nefericire transpirantă, Michael Jackson a scos şi el la dans credulii şi hrăpăreţii ani Optzeci.

Raznele deceniului următor, de la They Don't Care About Us şi până la History, pur şi simplu nu merită.

La pierre blanche

Ieri. O zi despre care nu am de gând să povestesc nimic, poate doar un mărunţiş lăsat pe colţul tejghelei pentru cine are urechi de auzit.

O zi salutară şi limpede, pentru care se mulţumeşte calm. Cu bucuria disipării confuziei şi sentimentul unui drum lung şi formidabil, altfel.

Adsum, cum obişnuiesc să spun în circumstanţele astea.

Lucrurile date nu se mai iau niciodată înapoi. Iată de ce, ziua de ieri, splendidă şi clară nu schimbă nimic, într-adevăr.

Dau la schimb afecţiunea fratriei profunde şi neschimbate.

Cu alte cuvinte, un omagiu lucid, ca întotdeauna.

***

Ţineam să scriu asta, după o noapte de somn liniştit.

Pentru că da, din când în când mă mai cheamă şi Scarlett O'Hara.

Azi e o zi nouă. Şi rândul meu să cer iertare răspicat cuiva pe care l-am rănit fără să-mi dau seama. Din fericire, acum nu prea multă vreme.

Ţineţi-mi pumnii. Chiar am nevoie de chestia asta.

Cât despre Serai, ei bine - e simplu.

Autorul se întoarce. Doar nu vrem să devie orfelinat.

Tribulaţia de sâmbătă, şaizeci bis: Des escarpins en vair

Motto:

"Cu toate că locuia în hotel de doi ani de zile, rar se întâmpla ca doamna Edith von Coler să dea ocazie lumii de la Athénée Palace să se uite la ea. Nu prea se aşeza la bar şi nici în hol, permiţând curioşilor să o zărească atunci când trecea repede prin vestibul sau când conducea pe Calea Victoriei lungul ei Mercedes argintiu. (...) Lumea din hol îi spunea pe franţuzeşte la de Coler şi se zvonea că ar fi soră cu Heinrich Himmler. "

(R.G. Waldeck, Athénée Palace, Coloana a cincea)

Din carnetul lui Pantazi:

"Ils étaient deux, tout à fait comme l'avait décidé ce livre qui commençait à dater dès qu'il fut publié, un de ces télégrammes incertains où la réalité toute nue le dispute au mensonge mielleux de la psychologie introspective. La plume était féminine, journaleuse et donc pressée: l'œil faisait maladroitement le tri entre ragot et émotion et le jugement personnel sans intérêt tombait parfois à pic au milieu d'une de ces délicieuses miniatures de la vie d'hôtel.

C'était un livre de bonne volonté, fortement alimentaire de surcroît. Il fleurait bon la nymphomanie discrète et la mission d'espionnage économique; que son improbable lecteur ne s'étonne donc pas si madame Waldeck finit par se prendre pour Dieu vers la fin des péripéties. Mais sa stupidité était précieuse, car même ainsi c'était un des rares témoignages d'un temps qui n'existe que pour ceux qui savent le réinventer.

Assis confortablement en vis-à-vis de mon poste d'observation, ils me faisaient miroir. Le premier, moins âgé et visiblement plus entreprenant, lorgnait d'un air assez rassis sa tasse de café turc, en feignant d'écouter le babil enjoué de l'autre.

***

La petite de Coler, dis donc, quelle insolence!

Hum?

Je l'ai vue acheter des chaussures en vair, chez les juifs de Sabego. Nu prea-i cuşer, conclut-il en roumain.

Bah, allons donc...les affaires sont les affaires. Qu'est-ce que cela peut bien lui faire?

Oui, mais bon, quand tu penses à ce qu'ils disent...non?

Oh, je t'en prie donc. C'est des veaux et elle le sait tout aussi bien que nous. Nonobstant, je ne lui pardonnerai jamais d'avoir des mollets aussi maladroits.

Tu trouves?

Absolument.

Mais paraît qu'elle assure, vieux.

Ah bon? Qui te l'a dit, Ionică?

Tu n'as qu'à voir par toi-même. Chambre 413.

Non, merci. Jamais je ne pourrais coucher avec une fille qui se prend pour Cendrillon. Fût-elle de la Propaganda Staffel.

***

Ils étaient donc deux et je les connaissais d'instinct. Sous mes yeux, ils rejouaient la vieille saynète de la fin d'un monde qui m'attirait à tel point que j'aurais pu sans regret aucun m'y égarer à l'infini.

Ils le faisaient pour moi, qui ne le savais pas encore. Et j'avais cessé de m'intéresser vraiment à ce qui se tramait autour de cette table basse, pour regarder d'un air ahuri. Le plastron. Les guêtres. Le reflet de platine morte de la chaîne de montre à contre-jour. L'éclat soudain de la chevalière un peu trop large sous l'ampoule fatiguée.

Je désirai immédiatement la petite de Coler et fis le plan de me consoler comme je pouvais avec la petite fleuriste du coin. Et je la désirai d'autant plus que me venait à son intention un vague mépris mélancolique, un précipité de déception visqueuse et la volonté de lui faire mal.

Hélas! j'avais soixante ans de retard, et ne le savais que trop bien.

***

...mais cet exercice de déplaisir l'avait déjà épuisé, tu t'en doutes. Et c'est alors que son père se résout enfin à rompre le silence de plomb, en lui proposant de sa voix enjouée qui annonçait toujours d'énormes concessions, une petite flânerie alentour.

Et?

Il obéit en traînant des pieds, naturellement.

Ma bouche était toute sèche et j'eus du mal à respirer. Comment osaient-ils donc? Comment le savaient-ils?

Objectivement, ce n'était pas possible.

Je me frottai les yeux, sans vouloir encore comprendre.

Ils étaient toujours là.

Pire encore, le plus âgé demanda soudain, en minaudant pour la forme:

Oh, tu penses qu'il peut même nous voir?

Je vidai mon verre brusquement. En heurtant mon palais, cela me fit l'effet d'une vague qui vient se rompre sur un lointain promontoire.

Et je venais, moi aussi, de très loin. Ceci est tout à fait exact.

***

Alo...domnu'... restu'... entendis-je juste derrière moi.

Je refis le même geste mou, cette fois avec conviction et bienveillance.

En passant devant mon vis-à-vis de tout à l'heure, j'eus l'impression qu'il flottait encore dans l'air un arôme de papier d'Arménie et de pourriture de bonne extrace.

Je pris distraitement la clef que me tendit un bell boy plutôt mal en point.

Impossible d'ouvrir ma chambre.

Comment aurais-je pu, d'ailleurs?

Sur le pourtour ébréché, je lus bien 413.

Mon sang ne fit qu'un tour.

***

Il importe peu si cette nuit-là j'arrivai à sortir la petite de Coler de son oubli et de sa fange.

Le lendemain avait tout remis à plat.

Bucarest vivait dans ma chair.

J'avais fini par entendre sa musique, comme mon père m'avait demandé, il n'y avait pas si longtemps de cela.

1456. 1745. 1812. 1911. 2005.

Quelle importance pour ces dates prises au hasard?

Aucune, bien évidemment, si ce n'est qu'elles sonnent toutes en moi. Je les fais exister à volonté.

Le temps d'une gnossienne pour piano seul.

La vieille photo de foire se trompe, ceci dit. Souvenons-nous: je ne m'arrimais jamais à sa main - nous marchions plutôt côte à côte, tels de vieux complices...

Ainsi soit-il.

Ainsi soient-ils, même."

Tribulaţia de sâmbătă, şaizeci: Diacritic nocturn

Motto:

"Fostele Excelenţe apăreau la Athénée Palace la masa lor favorită în fiecare zi înainte de amiază. Cu o singură întrerupere între dejun şi cină, ei stăteau până la miezul nopţii, bând cafele turceşti şi comentând tot ce vedeau. N-am putut crede niciodată că fostele Excelenţe aveau o casă şi un pat ca toată lumea; probabil că se topeau în văzduh când se stingeau luminile după miezul nopţii, numai ca să se materializeze din nou a doua zi la amiază, echipaţi cu ghetre de pânză albă şi cu monoclul cu ramă neagră prin care ochiul lor experimentat examina femeile."

(R.G.Waldeck, Athénée Palace, Athénée Palace)

Din carnetul lui Pantazi:

"Ceci dit et aussi étourdissante qu'elle fût, une simple paire de chevilles entrevue en fin de matinée sur un trottoir ne suffit pas à emporter ma conviction. Certes, la chair avait dit oui tout de suite et de façon fort enthousiaste; mais mon esprit se plaisait encore à sortir son grand jeu sceptique et un rien moqueur.

Je n'avais pas encore capitulé pour de bon. Cette ville m'était plus qu'agréable, mais je persistais à me dire que je pouvais plier bagage à tout moment et que rien n'était encore acquis. Que j'avais déjà vu ce qu'il me restait à voir, que j'avais commencé à faire le tour de ses innocentes tricheries.

Ce jour là, je parlai aux chevilles avec une gourmande mignardise, en feignant avec soin de poser une question bien absurde et presque révoltante. En fait et pour cause de la paire de gifles attendue par les circonstances, j'eus droit au sourire d'une éclatante candeur de la propriétaire et à bien d'autres bontés imprévues.

Hum, mais encore...? Vois par toi-même, alors: une simple possibilité...est-ce assez pour te faire douter ? Et que reste-t-il de tout cet après-midi vertigineux, sinon le goût bergamasque d'une défaite par avance annoncée? Et le son de la pluie, soudainement irrésponsable sur un oreiller naguère bien sage? Et ma peine, furtive et maladroite dans la station de bus, quelque part sans importance aucune, dans un lieu-dit sans passé ni avenir?

Perdu dans des affres de jaspe froid, c'est ainsi que j'arpentai la Calea Victoriei d'un pas faussement calme. Autour de moi, le mois de juin sonnait l'heure de l'hiver. Une sorte de grande lassitude semblait flotter dans l'air moite; et puis encore, un coup de bruine - au demeurant, assez mal assuré - me fit penser qu'il me fallait absolument boire quelque chose.

Je m'engouffrai en silence dans la porte tambour du palace. Lui aussi, avait imperceptiblement changé, depuis le temps.

Et sa décrépitude résignée qui m'avait tant charmé jadis me sautait maintenant aux yeux, avec ce bruit de rupture sèche dont seule est capable une forte crise de grande lucidité.

***

Autour de moi, le monde n'arrêtait plus de chavirer, depuis un bon moment. Lointaine, la guerre attirait les augures les plus fantaisistes des vendeurs de journaux et des apprenties coiffeuses. C'était un de ces conflits un peu trop sérieux, une rixe toute bête et sans charme de marchands de tapis. D'un califat étourdi dans ses sables nous parvenait, par exemple et avec une inepte constance, le reflet ralenti de l'artillerie et le génie sans intelligence du guet-apens sur balise.

Pas de quoi tuer un chat; et pourtant, les nerfs étaient à vif. Des marchés finissaient par s'évanouir, le temps d'un soupir de la Bourse. Au coin de la rue, on découvrait des joies toutes syndicales et la réaction portait haut des jeans et baskets élimés: tant de naïveté me fit l'effet d'une horreur jouasse.

Aucune envie de monter tout de suite. Par conséquent, je longeai machinalement la coque de la réception et m'assis sur un de ces canapés mélancoliques du lobby, abîmé dans ces permutations sans conséquence.

***

Oh, comme il avait changé, dites-moi, depuis le temps. Mon regard mesurait maintenant avec tiède mépris le fil électrique de la publicité pour boisson gazeuse plantée avec nonchalance sur le stuc défraîchi. En d'autres lieux et en d'autres heures, cela m'aurait moyennement intéressé, peut-être même brièvement amusé.

Or je me surpris à le prendre personnellement et plutôt mal, d'ailleurs.

Tout ceci était suspect, car ce qui m'avait tant déplu alors s'en était presqu'allé pour de bon, si ce n'est cet air toujours aussi révêche et indomptable de la dame au comptoir:

Alo...domnu'... restu'... je l'entendis aussitôt gazouiller âcrement en roumain sous le nez luisant d'un Grec trop bien en chair qui venait de quitter son fauteuil avec brusquerie, en semant derrière lui une misére en petites coupures.

Elle claqua sa langue d'un air mécontent - mais repu - et vint se poser juste devant moi:

Ia ziceţi... ce să fie...?

Je lui décochai un regard sinistre et un sourire de glace: oh, tu verras tout de suite, chèrie.

Amalfi tradiţional, ce altceva?

Elle eut l' air décontenancé. Tu vois comme tu deviens raisonnable, mon petit?

N-avem pă meniu, să ştiţi.

Sa voix suppliait, je fis un geste vague.

Ei! Te descurci dumneata cumva.

***

A ma grande surprise, elle n'eut pas vraiment l'air affolé. Avec ce qu'il me sembla être une lenteur experte, elle alla chercher les bouteilles d'alcool sur une petite table d'appoint aveugle. Moins d'une minute plus tard, un de ces verres carrés et dodus aterrit devant moi avec un bruit mat. Je le pris avec reconnaissance, en me demandant combien cette insolence allait bien pouvoir me coûter.

La désagréable s'en alla avec ennui à ses mots croisés. Je me tins donc très droit sur le canapé couleur de sable sale et je décidai de prendre mon temps.

La moquette élimée et tachée m'émut, sans trop savoir pourquoi. A vrai dire, je n'avais pas vraiment envie de comprendre, juste de me laisser aller sans aucune gêne. Je sombrais et me donnais tout entier au moment qui venait de s'offrir à moi sans aucun préalable, ni cérémonie particulière.

Maintenant, je sais qu'il n'aurait pu en être autrement. Alors, je me contentai de contempler longuement, interminablement, l'ambre inerte au fond de ce verre douteux. Je m'apprêtais à boire un alcool interdit par l'Histoire, un breuvage pour cocotte défunte et un reste d'enfance me fit sourire:

Tiens, si je l'avale d'un trait...il se passe quoi?

Et c'est ainsi que je finis par les apercevoir."

Spoiler: Se egzistă bis. Se va şi scrie - dimpreună, erau trop.

Back on Tracks

Înapoi în casele din spate - heh da, acuma pesemne pricepem de ce nu se auzise nicio zaveră de artilerie ieri seară. Şi cu o nouă chestie de balamuc pe creieri, adică dresul râşniţei ăsteia de pe care scriu.

Nouă fără un sfert, problemă informatică parţial rezolvată. Repriza a doua pesemne mâine, cu sursă nouă cu tot.

Restanţe multe, o lene pe măsură. J'accuse réception de la pique, ceci dit: dar cum mama naibii să fi auzit când dormeam chiar tun?

Amănunte, 60: Fără poze

Ales o zi (nici prima, nici ultima) fără poze, pentru o contemplare adevărată.

Imposibil de adus aminte ce dumnezeu ai putut să faci vreme de şase zile acolo, una peste alta.

În afara apusurilor de soare fabuloase.

Şi răsăriturilor.

Şi vânatului de cărăbuşi şi jigănii prin bungalow, la două noaptea. Pocnită cu Biblia, javra rezistă încă două zile - remarcabil!

Şi peştelui proaspăt din fiecare seară. Aşchii subţiri de coriandru şi mentă, zvârlite pe jăratecul moale din butoiul de tablă.

Înainte de toate, o colosală nepăsare, foarte departe de tensiunea de prost gust a cărţii lui Garland.

***

Cine să mai aibă nevoie de poze, hm?

E foarte simplu, vraiment: puneţi toate fantasmele lenevoase şi estivale pe vreun perete al minţii. Înmulţiţi cu treizecişişase şi aveţi puţină răbdare.

Acuma vedeţi şi voi ce-am văzut eu, asta e clar.

***

C'est la faute à Rousseau, dites?

Heh, aiurea - nici măcar a mea nu este, cu totul. Doar ce vă spusesem: mâna care scrie e împinsă cu bună ştiinţă de alta.

Care bombăne, ce să facă şi ea?

E mână de scriitor sadea. Născut, şi nu făcut.

Mă înclin, domnule, atât cât trebuie.

Şi poate mai mult decât aş recunoaşte de bunăvoie.

Contrajurnal indochinez, 21: Ko Lipe sau teorema huzurului

La Ko Lipe eşti, fără nicio exagerare şi niciun complex, departe de oriunde altundeva pe lume. Un loc în care hărţile sunt în adevăr nefolositoare şi o ruptură brutală şi absolută de restul decorului asiatic pe care de-abia ajunsesei să îl deprinzi.

Drumul te obişnuise cu linii domoale de perspectivă, întotdeauna uşor incerte. Cu paranteza improvizaţiilor urbane anacronice răsărite brusc, în spatele perdelelor din fibră de sticlă. Cu măruntele ritualuri din afara timpului şi vremurilor civile. Iar dacă la Ko Lipe nu mai contează nimic din ceea ce credeai că ştii sau că tocmai ai sfârşit prin a pricepe, linia de fractură e cea sintetică a abandonului desăvârşit în suc propriu şi liniştită, amplă nesimţire juisivă.

***

Deocamdată însă, dimineaţa e uşor ceţoasă înspre Bangkok şi volanul taxiului - pe dreapta. Ca să ajungi într-un punct nu neapărat fix al Oceanului Indian, între matricea hindusă şi altoiul siamez, mai e nevoie de două ceasuri de zbor, un tranzit niciunde, patru ore de maşină până pe coastă şi încă vreo trei ceasuri de navigaţie pe care le dormi cu nesimţire.

Un drum foarte lung şi foarte viu. Zborul extrem de civilizat, în foială cuminte şi fără nicio anticipare. Hat Yai, un burg pe jumătate malay şi pe jumătate chinez - înseamnă Big Beach şi fireşte, nici vorbă de aşa ceva pe uliţele aţipite din jurul gării. Bancă islamică şi la ghişeu, cadâne serviabile şi timide care nu prea ştiu vorbi thai. Cămătăriile chinezeşti fără vârstă. Tarabele de haleală misterioasă - farmacopee sau reţetar? diferenţa nu e foarte clară.

Deja nu mai suntem în Siam, ci într-un soi de cordon sanitar între Asia cu ferestre oblice şi cea de piele de culoarea cafelei cu lapte. Frontiera e foarte aproape, amănuntele diurne nu sunt defel simple - locul e mai înverşunat decât pare, scânteile se pot isca din nimic.

Speculă înduioşătoare: n-aveţi niscaiva ringgit? N-avem, să trăiţi - trebuie? Heh, nu neapărat; însă probabil ieşeaţi mai eftin. Azi nu merge microbuzul, nu strânserăm lume; vă duce băiatul cu maşina noastră.

Lasă-te, desfoaie-te de toate grijile. Aşa e Asia - fără calcule. Ori ai pesemne, un noroc chior.

Din drumul spre Pak Bara, reţii o nesfârşită şi insolentă perdea verde închis. Junglă, frontieră, capăt de drum.

E punctul cel mai îndepărtat în care te-ai găsit vreodată singură cuc.

Asta nu poţi să uiţi.

***

Câteva ore mai târziu, încă nu ţi-e foarte clar unde te afli.

Probabil în Tribulaţia de sâmbătă, pe una din acele poteci sans histoire unde vin de se întâmplă tot felul de taclale şi însemnări furtive.

Soare de plumb. Căutări febrile de culcuş. Îl găseşti chiar sub unul din acoperişurile albastre din stânga, pe una din uliţele satului de chow lair şi înspre Pattaya Beach - pe cât e omonimul de agitat, pe atâta asta e de calmă şi fără suspin.

Ko Lipe - de-abia câteva sute de suflete. Tribul malay de ţigani ai mării, pescari şi piraţi dacă e nevoie: nicio grijă cu şi pentru bani, pescuit alene şi matinal, grătarele care încep să se încingă înspre sfârşitul după-amiezii. Foarte rar, câte un zumzet radiofonic - electricitatea e scumpă şi aspru restricţionată, la vreo câteva ore pe zi.

E momentul să te desparţi de ultimele scorii de ruşine şi de circumstanţe identitare. Aici nu mai contează nici măcar cine eşti - important e că te egzişti şi că ocupi un loc în spaţiu. Iar bunăvoinţa e în aşa hal de universală, încât e absolut normal să uiţi ziua, luna şi anul.

Comerţ aproape absent, iar unde se întâmplă asta, cu totul galeş. Reflexul de a plăti cu pietre sau scoici, deloc deplasat - e aproape sigur că ar încasa cu aceeaşi nepăsare suverană.

Contrajurnal indochinez, 20: Southward Ho!

Pentru că este cu mult mai intensă decât pare, realitatea lucrurilor de la Ko Lipe ar avea neapărat nevoie de iscusinţa prozei dense şi mustind a nevinovate sminteli. Nu de reportaj cu intarsii mercantile şi informative - ar fi prea mult, pentru ceea ce trebuie să rămână aproape o taină - şi nici de stanze oftate, cu creierul dus alene după raiul rătăcit în vreun colţ de batistă.

Dacă la Phnom Penh îţi poţi dori să te cheme Satie ca să ai şi tu priceperea transcrierii sunetului în stare, posibilitatea Insulindiei s-ar folosi cu bun prisos de fermecătorul şi naivul snobism al doamnei de Noailles intitulându-şi amintirile de călătorie nici mai mult, nici mai puţin decât Exactitudes.

Toponimele sunt importante, iar convenţionalul şi franţuzescul Insulindia ce transcrie realitatea ruptă de ţărm a tropicelor asiate nu se poate să nu placă. E suav, ingenios şi eufonic - un nume pe măsura orizontului leneş şi pe jumătate visat al locului de foarte departe.

Insulindia - seri aromite, văl de batik precar şi zemuri vegetale.

Asta miroase deja a conspiraţie. Pe lângă faptul că nu e defel simplu de ajuns acolo.

***

Iarnă şi tot seară. Cineva se tocmeşte aprig - la caprice vaut bien une messe, heh. Apariţia propunerii insulare la capătul unui parcurs al naibii de exigent surprinde şi - acum pot să recunosc chestia asta - agasează prodigios.

De ce mama naibii?

Şi şase zile?

Hm. Asta miroase a deturnare, fiindcă pe cât de dragi îţi sunt dintotdeauna insulele geografiilor ştiute, pe atâta vedenia plajei aurii şi uşor făinoase - cu sau fără ape turcoaz şi cocotieri ca lumânarea - nu te-a stârnit niciodată, nicicum.

Ce mama naibii?

Hm.

Dar ai încredere, pentru că ştii că nimic nu e degeaba şi fără premeditare. Întrebându-te deja uşor îngrijorată cum dracului o să umpli vremea - şi mai ales cu ce - semnezi cecul în alb pe care altcineva a scris scorul.

Ca să răsplăteşti cumsecade aşa ceva, trebuie împlinit şi ultimul hatâr făcut.

Ziua fără poze.

Numai de n-aş mai avea febra asta idioată - mă scoate din minţi, nu altceva.

Geografii

Din nou, preţ de vreo câteva zile, în biroul caselor din faţă. Lauda şi tainul oaspeţilor de departe, pesemne.

Lumina stinsă în cheie mecanică vine dimpreună cu un reflex ciudat de sete. Undeva şi uşor indecis, două ceasuri deşteptătoare întoarse cu grijă toacă secundele.

Fiecare ascultă de propria poftă.

Decalaj curios şi aproape imperceptibil, între ele. Impresia că-şi răspund, tocmindu-se interminabil în faţa uşii crăpate a minutului următor.

***

Caldarâm udat cu silinţă de ploaia de seară, cvasi musonică şi răstită. Aproape la oră fixă.

Tout été bizarre emporte l'étonnement.

O maşină, leneşă. Şi încă una, grăbită şi sonoră - îşi face de lucru, pur şi simplu.

Efracţia somnului - pe sfert concesie şi pe sfert iertare de sine.

Amănunte, 59: The Decompression Chamber

The first I heard of the beach was in Bangkok, on the Ko Sahn Road. The Ko Sahn Road was backpacker land. Almost all of the buildings had been converted to guest houses, there were long-distance telephone booths with air-con, the cafes showed brand-new Hollywood films on video, and you couldn't walk ten feet without passing a bootleg tape stall. The main function of the street was as a decompression chamber for all those about to leave Thailand; a halfway house between the East and the West.

(Alex Garland, The Beach, Bitch)

Camera de decompresie de la Wild Orchid Villa, în cel de-al treilea şi ultim avatar, cu câteva minute înainte de plecarea la aeroport.

Versiunea dinamică şi destul de contondentă, pentru cine nu ştie cum arată genul ăsta fermecător de sas între lumea din care vii - adică de-afară, reducând totul la o distincţie uşor puerilă - şi cea în care te pregăteşti să intri, se ştie cu asupra de măsură din filmul omonim. În care infectul di Caprio face tot felul de tumbe educative şi hrănitoare minţii - în fond destul de previzibile, fiindcă infestate de o aprigă intenţie ilustrativă.

Or, dacă un lucru e mai greu de scris pe o foaie sau mâzgălit cu nitraţi pe vreo pânză mişcătoare, i pak atunci trebuie să fie Khao San Road. Văzută de ochiul ameţit al europeanului de la venire.

Şi de cel oftăcios, de la plecare.

E tare greu. Şi tare ne e drag.

Şi zău dacă am pricepe de ce, şi mai ales pentru ce.

***

Din vremea cărţii - 1995, totuşi!- şi până acum, nu prea s-au schimbat multe lucruri. Mai puţine cabine telefonice - Skype e peste tot şi îşi face probabil destul de bine treaba - pentru distanţe lungi. Poate mai multe găletuşe din care curg valuri de alcool şi bere nevinovată - căldura lipicioasă şi vicleană le spală, încetul cu încetul de toate păcatele posibile.

Mai puţină speculă sulfuroasă şi mai multe biurouri de schimb valutar. Deturnarea urbană a cartierului cuminte şi meşteşugăresc subzistă: fără ea, nu am avea lipsa absolută de precedent a unei lumi intermediare cu geografie incertă.

Perfect circumscrisă secţiei de poliţie, farmaciei Boot's, tarabei cu jucării de tablă şi ghicitorului în cărţi de pe rogojina dinspre staţia de autobuz.

Lucrul perfect ciudat este că, revenind pe vreme de noapte, te simţi acasă. Mă întreb totuşi şi azi dacă asta nu se explică prin ploaia musonică, torenţială şi nocturnă: o splendidă partitură pentru petits cuivres, la ore mici.

Iar lucrul şi mai curios este că eşti fericit.

Atât de fericit, încât de-abia aştepţi să te şi întorci, cu surâsul celui care acum ştie.

***

Despre Ko Lipe auzisem însă pentru prima oară încă din casele din spate de pe uliţa Cometa.

Pentru că azi am fost cumplit de răcită, povestim mâine.

Amănunte, 58: Great Expectations

Fireşte, o bombă nenorocită.

Pe bulevardul Monivong, în coasta mahalalei de la Boeng Kak.

Contrajurnal indochinez - 19: Ză lucru khmerilor...

Plecarea din Phnom Penh e pe măsura întregului segment al hagialâcului - grăbită, aglomerată şi lirică.

Şi e un lucru care ne poate mira, pentru că nu ne aşteptam la una ca asta.

Bugetul e micşorat drastic, dar asta nu trebuie să aducă niciun fel de suspin. Ce e dat, e dat cu spor şi din suflet; ăsta e amănuntul cel mai important din toate.

Ca peste tot în Indochina, oamenii şi mai ales întâlnirea cu ei, îţi dovedesc în permanenţă diferenţa şi restul dintre călătorie de plăcere şi hagialâc de soartă.

Două luni mai târziu de-atât, rezistă şi recunoştinţa imposibil de şters pentru un lung şi emoţionant şir de circumstanţe care m-au trimes acolo. Dar şi dorinţa simplă, nebunească şi probabil înduioşătoare, de a da la schimb un număr de ani personali.

***

Un număr de ani personali pe o verandă la Vientiane sau sub un şopron din Luang Prabang.

Un număr de ani personali, agale şi pe sub bolţile de la Angkor.

Un număr de ani personali pe îndelete la Bangkok, pe care tare l-am mai nedreptăţit până acum. Din prea mare poftă - nu ştiam că fericirea poate da aerofagie narativă, tenez.

Ca toate aceste lucruri să fie posibile însă, e nevoie de construcţie răbdătoare şi îndelungată. Dar ar fi plicticos să facem din Serai hanamachi monocord. De aceea, după omagiul cuvenit Insulindiei şi celuilalt oraş al îngerilor de pe faţa pământului, o să încuiem o vreme toate lucrurile astea asiatice sub un văl de mare linişte.

Să nu se piardă, să nu spargă, să nu rămână fără rost.

Alte destinaţii aşteaptă, după colţ. Iar amănuntele diurne conspiră.

Important e să vrei. Şi să crezi. Şi în fine, să te hotărăşti.

Chose faite, sans retour. Şi ţineam să spun asta acuma, fix înainte de ultimele două staţii ale drumului repovestit şi lămurit, atât cât ne-a lăsat soma şi dus mintea.

Care drum se ştie - e mai important decât orice altceva. Şi chiar decât sinele, uneori.

Amănunte - 57: La propriu şi la zigurat

Psar Thmei e unul din cele mai fermecătoare iarmaroace posibile.

Cu toate că bălteşte în neagra mizerie a speculei furăcioase, tarabei tentaculare, bref: indolenţei absolute.

Sau poate tocmai de aceea, de fapt.

Cu multă răbdare, găseşti cam orice. De la tarabe de haleală, întotdeauna proaspătă şi gătită ca la mama acasă, pe mai nimic, la complicate şandramale în care se înghesuie cel puţin jumătate din producţia neoficială a fabricilor de textile şi pielărie ale Cambodgiei.

Claie peste grămadă, boarfe Lacoste şi Banana Republic, pantofăraie sportivă de toate felurile, bagaje contrafăcute şi genţi copiate cu elan. Bijuterii naive pentru încheietura mâinii stângi sau -mai prozaic- telefonul mobil, mătănii din flori vii şi buchete de flori moarte. Ceasuri de perete de pe care face cu mâna nu Mao - cum am văzut la Bangkok - ci primul ministru, Hun Sen. Şi consoarta: tailleur de culoarea fildeşului cu fir de aur, foarte ţeapănă, demnă, pătrunsă de funcţie narativă şi destin. Balamale, crătiţi, animale vii, fructe în piramide ameţitoare, cuţite cu lamă de porţelan japonez - it cuts even your bones, rânjeşte telalul, altfel un bunic foarte calm.

Mi-a plăcut de-am murit, normal.

***

E piaţa Amzei pocnită de acromegalie şi cu certitudine mai mult decât un bazar banal. Aici nu opulenţa calmă ni se arată. Ci sărăcia veselă, relaxată şi descurcăreaţă.

Pierdut cam patru ceasuri, cu mintea pe toţi pereţii şi ochiul spornic înspre filtrele de cafea viet.

La ieşire, ezitat să iau o ricşă trasă de o bicicletă, pe care sufla din greu un amărât filiform. Două doamne anamite însă, mamă şi fiică foarte à la page, n-au avut defel aceleaşi scrupule tâmpite. S-au suit imediat chicotind, au ciripit o adresă oarecare şi duse au fost.

Evident, ele aveau dreptate. Fiindcă birjarul din asta trăieşte şi chiar acolo doarme.

Amănunte - 56:...şi popote

Aşa arată o propunere ca oricare alta de mic-dejun tipic, la unul din cele mai bune restaurante din Phnom Penh, Seven Bright.

Sigur ştim unde e, pentru că acolo e recepţia hotelului lui Depardieu din City of Ghosts.

În castron, se răsfaţă o somptuoasă tocană de capră, lângă care curtenia asiatică a mai adăugat şi nişte farfurioare cu sosuri misterioase şi muguri de soia proaspeţi. Şi ceaiul de iasomie, neîntrebat şi necerut - imposibil de combinat cu cafeaua rece şi cu lapte condensat, aşa cum am învăţat cu recunoştinţă.

Cum se poate hali asta la opt dimineaţa şi -deja!- treizecişicinci de grade Celsius la umbră, e un mister.

Că e bună rău, asta nu mai încape vorbă.

***

Pe mâna dreaptă, un domn citeşte agale un ziar chinezesc. Foarte multă publicitate, parcursă foarte atent.

Linişte. Dar pe strada 13, vizavi de Poşta Centrală şi de restaurantul duducăi Van, e întotdeauna foarte multă linişte, lucru aproape ireal într-un oraş scuturat de friguri.

E ultima zi. Cu pas hotărât, ne îndreptăm spre Psar Thmei.

Adică piaţa centrală.

Amănunte - 55: Cazărmi...

Alors ouais, on a été malades au Cambodge; mais maintenant, ça va - on gère.

Replica asta, pe care o auzi cu suspectă insistenţă de la Bangkok şi până la Siem Reap, poate să te sperie, sau cel puţin să îndemne la o minimă circumspecţie.

N-am avut niciuna din reacţiile astea, deşi am plătit şi eu preţul digestiv cuvenit călătoriilor imprudente. Însă confortul nu e la îndemâna călătorului subţire, în ţara khmeră. Sigur, alegerea e absolut liberă. Putem pofti de trage într-un caravanserai absolut steril şi somptuos, cu gazon bine periat şi personal îndatoritor. Dar care ar mai fi farmecul?

În călătoria mea indochineză, sorţii nu au vrut asta, deşi fusesem insistent îmbiată înspre luxe et calme. Voluptăţile nu le mai adaug - ele sunt peste tot, acolo, dacă ştii să te uiţi bine dimprejur.

Când m-aş fi învoit, nu mai erau locuri. Şi când erau locuri disponibile, pur şi simplu am simţit că trebuie altceva.

Altfel, ar fi fost un simplu voyage, ca atâtea altele. Nicidecum un hagialâc.

Iară timp pentru din astea mai este, berechet chiar.

***

La Phnom Penh, trebuie lăsată la o parte orice idee de confort, în ciuda avertismentelor plângăcioase. Şi dacă de la Guesthouse Nr. 9, cu asasinul sister al plagiatului scris perfid în coadă, o rupsesem pur şi simplu la fugă, liniştea era disponibilă după colţ.

Pho Paris e un hotel chinezesc, de care nici localnicii nu ştiu prea multe lucruri. Asta implică foarte mult lemn lăcuit, curăţenie decentă şi o idee înduioşătoare a kitschului funcţional.

M-am uitat la poza camerei, e de prisos. Colosal e însă ambalajul periuţei de dinţi. Între floarea de lotus şi la Vache qui rit, sunt lumi întregi. Brandingul de ocazie le combină însă pe amândouă, cu o inocentă nonşalanţă şi misterioasă intenţie.

Se poate numai acolo. Şi e humorul khmer; cu cea mai mare seriozitate din lume, de-altfel.

PS: Miră totuşi, fără să irite, amputarea cornutei de cerceii tradiţionali - mise en abyme incluse. Ar fi meritat, fie numai şi ca omagiu involuntar adus urbei unde se întâmplă toate chestiile astea.

Amănunte - 54: Linişte

În toată ameţeala şi zăpăceala străzii, parohia catolică cu hramul sfântului Iosif e una din rarele oaze de linişte din oraş.

Şi e tare greu de găsit, nu după cum crezusem atunci când am primit hatârul prin poştă.

Ricşa se încurcă rău în drum, semn că indicaţiile în doi peri nu prea funcţionează. Iar de număr nu ne putem nicicum servi, pentru că absolut nimeni nu ştie pe unde să caute.

Bulevardul Monivong trebuie neapărat îmbrăcat de imaginaţia cititorului în culorile pestriţe ale maidanului portuar. Hale şi tarabe diverse, blocuri care se întind leneş peste resturi de cheu paşnic, maidane care rup liniile peizajului în cheie şuie şi se înfundă dumnezeu mai ştie pe unde.

În momentul în care lucrurile încep să semene din ce în ce mai rău cu o zonă industrială orfană, îi fac semn lui Octombrie să facă drum întors înspre oraş.

Că aşa îl cheamă pe şoferul ricşei: Octombrie. Ca pe Vineri al lui Robinson, heh.

***

Cu toate astea, nişte localnici binevoitori bagă de seamă de pe şanţ că pesemne caut ceva şi se milostivesc să mă îndrume: e prima la dreapta, într-un loc părăsit de lume şi uitat de toate, care seamănă mai degrabă cu un lung şir de depozite decât cu altceva.

Crucile săpate în piatră de la intrare lămuresc fără nicio îndoială că am ajuns unde trebuie.

Este un loc crucificat, astăzi plin de speranţe uşor abulice, sigur naive şi înduioşătoare. Urmele profanării şi neglijenţei furioase încă se văd pe toate zidurile şi pereţii.

Dumnezeu se întoarce cam în vârful picioarelor în locul, odinioară frumos şi cu verdeaţă, ce fusese al său.

Verdeaţă găsim şi astăzi, bătând cu piciorul şi oftând printr-un chiostro pe jumătate transformat în dispensar pediatric. Dimpreună cu furioasa nevoie aproape fizică de a da ceva, de a se despuia pe sine de ceea ce e de prisos, pentru ca lucrurile zilei de ieri să nu rămână cuprinse de uitare şi frică resemnată.

Mintea se bucură: hatârul darului ce nu aşteaptă nimic în schimb ar putea fi împlinit chiar aici şi acum.

Iar pentru lucruri din astea, judecata şi forţa minţii nu folosesc la nimic.

***

A doua zi, după o tentativă infructuoasă de asistat la o slujbă cât de cât lizibilă, nimeresc - cu greu - serviciul divin de duminică dimineaţă, în franţuzeşte.

E un moment de cleştar fragil şi mare linişte cuminte. Ceva fără echivalent mental în atâţia ani de educaţie religioasă cu linii de fractură şi şovăială, în fond destul de previzibile.

Fără fast, de o sărăcie demnă şi de o incredibilă frumuseţe a lentorii. Lent e glasul parohului în vârstă - astm, probabil - şi lent e pasul ajutorului cu stihar. Sala, aproape goală, cu aerul că asistă la o formalitate blândă.

Ştiam ce am de făcut. Am făcut-o din toată inima.

Astăzi, îmi e cu neputinţă să mai adaug ceva la ceea ce am scris atunci şi pe loc.

Fireşte, nici nu trebuie.

Amănunte - 53: Sunete

Deşi pare să asculte de legile codificării sonore în game, arpegii şi bemoli, muzica Indochinei nu stârneşte defel acel elan septentrional al fredonatului compulsiv, tropăielii festive sau pişcăturii cardiace pline de miez nostalgic sau pofticios.

S-ar putea spune că sunetele sunt aici reduse la starea de convenţie pură şi simplă. De punct de sprijin pentru o altă poveste, de dedesubt sau de deasupra, care respiră şi se mişcă în ritmul ei, pe îndelete. Odată epuizate în aerul timorat de căldura serii, desfac altceva pe dinăuntru; însă preţul plătit de urechea europeană nedeprinsă cu aşa ceva e unul drastic - al uitării instantanee.

***

De-altminteri, toate sunetele khmere, de la vânzoleala străzii şi până la spectacolul de poveşti şi percuţii - la care ai ajuns crezând că o să vezi pantomima delicată a teatrului de umbre de după cearceaful de mătase al visului - împart aceeaşi nouă didactică auditivă.

Sunete asiatice, de o solară relaxare. Fără nicio grabă, în cheie jubilatorie.

Cea mai potrivită revanşă pentru tot ceea ce s-a putut întâmpla, de-altfel.

Teatrul de umbre va trebui să aştepte următoarea călătorie. Spectacolul de percuţie care m-a făcut iniţial să bombăn este însă croit după chipul şi asemănarea unui loc formidabil de viu.

Există însă şi antipozi neaşteptaţi, la Phnom Penh. Iar unul dintre aceştia se apropie puţin mai mult de sfinţenie liniştită decât tot restul.

Contrajurnal indochinez, 18: Phnom Penh, capitala calcinată

Sigur că da - peste oraşul ăsta a trecut ciuma. Alaltăieri, de-abia; fără să se grăbească, a pocnit uşurel din degete şi-a făcut să dispară toate amănuntele cronologiei de dinainte.

Ca şi cum ai şterge memoria unui calculator ce se încăpăţânează să-ţi arate felurite erori de sistem.

De aceea, Phnom Penh ar putea avea, cu toată legitimitatea martirajului colectiv, acel aer jignit de Istoria mare al locurilor care au suferit mult prea mult.

Şi nu îl are. Deşi încă dinspre autogara de la suburbii te pocnesc în moalele capului şi - din nou - nu neapărat într-o ordine oarecare, un furnicar de magherniţe suspect de vesele, din care se revarsă peste tarabele proptite de caldarâm neobosita melopee a romanţelor tradiţionale şi muzicii de chef. O stare de tensiune difuză, pe sfert interlopă şi mai degrabă aşteptată - şi de negăsit- la Bangkok.

Şi un freamăt, o zarvă, un zumzet comercial care iau de cap şi trimet călătorul foarte departe în timp, până la drumurile mirodeniilor şi mătăsii, chiar dacă impulsul e absolut hors-sujet.

***

Este suprema ironie a unui loc ce arată pe hartă absolut anodin, în planificarea decumană atât de dragă coloniştilor, grijeală urbană perfect funcţională pentru cazărmi, bordeluri, popote şi tripouri. Iar exerciţiul e împins la aşa un rafinament, încât ţinem instinctiv de groma dubioasa porţiune virană din faţa Pagodei de Argint şi a Palatului Regal. Aproape impracticabilă cu piciorul, de-altfel, din lipsa oricărei semnalizări rutiere şi a puhoiului de birje care se fofilează cu o rapiditate înfiorătoare în toate direcţiile, deodată.

O primă surpriză şi o contrarietate pentru plimbăreţii de plăcere este că aici ricşa e absolut indispensabilă, hoţească la preţ şi cu abilităţi aleatorii. Phnom Penh poate speria, din cauza balamucului firesc; sau scârbi, pentru că e un oraş pe puţin la fel de murdar ca Slatina sau Canal Street. În plus, axul drumului e doar o convenţie şi asta chiar e ciudat, dacă stai să te gândeşti că toate priceperile prealabile întru orientare nu mai fac nici două parale in situ. Aşa că plimbările lungi sunt de prisos şi oricum, birjarul se va oferi singur să vă ţie de urât toată ziua. Lucru greu de refuzat, sperând totuşi că am nimerit unul care măcar ştie unde dumnezeu aveţi precis nevoie să ajungeţi.

Nu e deloc o butadă, pentru că hărţile sunt cel puţin misterioase, intersecţiile deseori eliptice sau zăpăcite de-a binelea. Şi în plus de asta, poate apărea surpriza ca pe aceeaşi stradă să vedeţi de două sau chiar de trei ori acelaşi număr al unei case, aruncat la întâmplare sau mă rog, de control, cum s-ar spune prin mahala. Căutând, de pildă, adresa teatrului de umbre tradiţional (sbei tuoi), au trebuit nu mai puţin de trei încercări infructuoase până să nimerim fermecătorul şopron unde se întâmpla halimaua. Căci pe strada 360, numărul 111 poate fi tot aşa de bine teatru, bordel sau birou de consultanţă imobiliară.

***

Una peste alta, Phnom Penh e un oraş cu totul altfel, pe care îl putem bănui că nu se lasă dat pe mâna şi după pofta oricui. Trebuie zâmbit fără încetare şi vorbit foarte rar. Iar dacă aveţi norocul celei care scrie, atunci poate că veţi pricepe la plecare nu numai că e un loc ce v-a plăcut mai mult decât aţi fi dispuşi să recunoaşteţi. Ci şi că nu se vizitează sau asediază sau furgăseşte, ca atâtea altele.

Ci se despoaie, pur şi simplu. Bucată de caldarâm cu bucată de caldarâm şi intersecţie cu intersecţie.

Iată de ce, e de prisos să pierdem vremea prin pagode şi muzee care ne fac să ne simţim cu toţii vinovaţi că respirăm. Ceea ce se desfiră în faţa ochilor e cu mult mai colosal de-atât.

Aruncăm o privire, aşadar.

PS: Poza din stânga şi la cerere voluptuoasă e cu o nălucă din filmul lui Dillon City of Ghosts. Strada 13, peste drum de poştă şi vizavi de Seven Bright. Povestim, nicio grijă.

Amănunte, 52: Battambang. Gara de nicăieri

Mers măcar două ore cu trenul (sau nori) în Cambodgia.

Şi...

Vorbit franţuzeşte cu un localnic în vârstă.

La un moment dat, şandramaua stă locului chiar în faţa unui şopron. Şi domnul Vanh îmi face semn să nu mă sperii, fiindcă va lipsi numai câteva minute, după rachia tulbure şi tare din zonă.

Rezultatul? Mai multe canistre - o nuntă, pesemne.

Mais comme tu as chaud, mon petit, se aude peste umăr.

Huh?

Vous parlez français...euh...madame....hum...mademoiselle? zice domnul cu pantaloni de culoarea nisipului din dreapta pozei.

Si je parle français...tiens donc. C'est toute une histoire.

***

Care nu începe defel cu nemuritoarea replică şcolară bonjour, camarade professeur. Ci mai degrabă cu:

Passe-moi un cintre, s'il te plaît.

Poftim?

Je viens de te le dire: passe-moi un cintre.

Fregata vorbeşte serios şi nu prea are chef de glume tâmpite. De-altfel, pare destul de nedumerită. Sacoul uşor de in, tăiat după oribila manieră a anilor optzeci, atârnă resemnat în vârful degetelor nerăbdătoare.

E momentul pentru un aprig joc de putere ereditar:

Nu vreau. Umeraş nu poţi să ceri?

Linişte. Cinci secunde. Treizeci.

Tant pis.

Fregata miroase a Opium. Costă foarte mulţi bani şi se ia din bişniţă sau rarissim, de sub tejghelele parfumeriei de la Bucur Obor. Nu ştie, dar alaltăieri şi pe când lipsea de-acasă, te-ai jucat de-a tejgheaua şi i-ai vărsat jumătate de flacon. Cu nonşalanţă, în closet - ca să nu se vadă, ai completat cu spirt, mi se pare.

Palma e uşoară şi răcoroasă, ca o frunză uscată la sfârşitul lui august. Fregata se afirmă, nu trebuie dragă să-i cauţi prea rău în coarne, pricepi.

De-atunci, vorbitul franţuzeşte te face să te înroşeşti îngrozitor. Ceea ce se întâmplă cam de vreo patruzecişişase de ori pe zi.

Alors oui, je parle français, monsieur.

***

Je suis le chef de gare, et vous?

Oh, juste une passante.

Hm. Nu, nu vreau să beau nimic, fiindcă oricum e în aşa hal de cald, că ar fi de prisos.

Il y a trois saisons, par ici.

Heh. Ştiam asta, fără să ştiu, nu-i aşa?

Trois saisons?

Oui: la mousson sèche, l'humide et l'entre-deux.

L'entre-deux. Anotimpul intermediar, fireşte. Ceea ce dumneata numeşti la saison du coton égyptien.

Să auzi asta la nouă mii de kilometri de casă este, totuşi, ameţitor.

Şi domnul vorbeşte, cu o mare cuminţenie retorică şi parcă pentru sine. Vorbeşte franţuzeşte ca să nu uite; vous comprenez, je l'ai appris à Aubagne, mon français.

A la Légion, pas vrai?

La maison mère. Oh oui, la maison mère, simte nevoia să repete, oftând din toţi rărunchii.

O mare linişte. Şi la plecare, o întrebare care mă urmăreşte şi acum:

Elle est loin, la France, non?

Oui, monsieur. Elle est honteusement loin de tout en ce moment, il me semble.

***

Persist să susţin că am pălăvrăgit preţ de aproape un ceas. Deşi nu sunt sigură că am şi făcut asta cu vorbe închegate.

De-altfel uneori nici nu e nevoie de una ca asta pentru ca să ştii că datorezi o poveste unui fost infanterist de niciunde.

Amănunte, 51: Politeţe

Dilema de nedezlegat a trenurilor care se întâlnesc pe un singur sens disponibil de plimbare feroviară se rezolvă la Battambang cu unul din cele mai simple şi mai curtenitoare salamalecuri posibile.

Pentru că trenul de bambus e drezină de nevoie, e foarte simplu să te dai la o parte din calea drumului, dacă din sens contrar apare o altă garnitură mai grăbită sau prioritară din raţiuni de elementar bun simţ.

Femeile cu copii în braţe şi sarsanale, bătrânii şi motocicletele cu ataş, ţinute zdravăn de coarne în general de cine te aştepţi mai puţin, sunt astfel de ocazii în care e bine să-i faci însoţitorului semn să se oprească. Şi-atunci, împletitura de bambus e pur şi simplu săltată cu o singură mână uşoară, în timp ce tu ai vreme fix de trei fumuri de ţigare până ce totul se repune în mişcare.

Din gesturi simple, lente şi de o fermecătoare certitudine.

***

Pesemne că ăsta e secretul întreg al trenului de bambus, anume cel de a fi singurul lucru cert dintr-o fabuloasă devălmăşie de puturoşenii aplicate, amănâri a lehamite şi - aşa cum ne învaţă povestea rigăi Sihanouk - compromis istoric.

Peste toate astea plutesc, nu neapărat în vreo ordine, vreo şaisprezece surâsuri care nu seamănă niciunul cu celălalt, un zaţ gros de ulei de peşte fermentat şi un abur ilicit de manea tocată pe călcâie.

La ceas de seară, în praful drumului care a uitat cu desăvârşire de unde vine şi dacă mai are chef să ajungă pe undeva.