Dalc'h mad! -3: Dă-i drumul odată, dacă îţi spun!

Cu mâna sigură a celei care tocmai se pregăteşte să facă o mare tâmpenie, Dahut îi intinse cheia călăreţului roib:

- Na poftim. Nu vreau să am vreun amestec în chestia asta.

Rânjind, streinul cu privire sfredelitoare deschise larg porţile cetăţii destrăbălate.

Numaidecât, se stârni o furtună soră cu moartea şi un val cât sediul unei bănci centrale îl înghiţi pe dumnealui, Dracul.

Dahut rămase să dreagă singură şi cum o duce-o mintea prăpădul ce se anunţa ireversibil.

***

Astfel fuse rasă de pe faţa pământului splendida balivernă de la Ys.

Dar povestea mai are şi o urmare, ceva mai obscură, în care bunul rege Gradlon ar cam vrea să o cruţe pe nesăbuită de osânda care i se pregătise.

Călare, riga Gradlon ţine zdravăn hăţurile, gonind de mama focului prin spuma de sare înspre coastă.

Oriunde, numai aicea nu.

Dalc'h mad, îi zice din vreme în vreme. Ţine-te bine în şa - asta înseamnă româneşte.

Dar sfântul Gvenoleu, adică personagiul din stânga, nu se învoieşte la aşa ceva de strigător la cer.

- Dă-i drumul odată, dacă îţi spun, îi tot spune cu glas de spijă regelui de treflă.

La un moment dat, mâna slăbeşte. Calul rigăi Gradlon ezită. Dahut se prăvăleşte înspumat şi - evident - se face sirenă.

Cam asta a fost cu cetatea Ys, cea putredă şi pe veci pierdută.

***

Pictorul pompier de ne aduse aminte de ea are un patronim absolut colosal, însă: Evariste-Vital Luminais.

E una din acele creaturi cuminţi, sârguincioase şi terne, cu un vremelnic succes la saloanele oficiale ale sfârşitului de secol nouăsprezece. Obsedat de meroveii cei puturoşi, ne mai dete încă o pânză cu un nume ce ne înverzeşte de invidie narativă: Les énervés de Jumièges.

Dar despre asta, la întoarcere. Până luni la prânz - silenzio stampa, sunt la Varat.

Nu la Taşkent- dar ajungem, ajungem şi acolo!

Dalc'h mad! -2: Nu se poate, domnule. Cheia e la tata

Cetate blestemată, Ys crescu - zice povestitorul cu ochii pe biletul de tren - din capriciul şi hatârul duducăi Dahud. Căreia i se năzărise la un moment dat că are neaparat nevoie de un loc de oricalc şi verdeaţă, să se joace aşa cum i-o pofti inima.

Inima, şi mai ales vintrele duducăi Dahud pofteau foarte multe şi foarte deodată. Astfel încât şi cum ai zice sardină de Douarnenez, Ys se făcu poate cel mai mare lupanar pe care mintea bardului merovingian şi-l putea închipui, în cele mai neruşinate şi naive viziuni posibile.

Asta explică, fie vorba inter nos, şi de ce aflarăm despre toate lucrurile astea din surse profane, populare şi vorbite. Doar n-o să adăugăm povestirii şi blasfemia de a ne imagina tulburarea înfricoşată a vreunui copist benedictin, silit să le rescrie frumos pe hrisov!

Este momentul ca în poveste să intervie chiar dumnealui Dracul, spre straşnică restabilire a echilibrului cosmic.

***

Pe dumnealui Dracul, mintea de alaltăieri ni-l prezintă destul de convenţional. Noi i-am pune cipici de lac şi tuxedo, care sunt însă groaznic de fin-de-siècle şi de care Bretania veacului de mijloc habar nu are.

Să ne mulţumim, deci, cu un cal roib - cum altfel?- şi cu mantila roşcată a călăilor dintotdeauna.

- Hum.... şi dacă ai deschide dumneata porţile alea mari de aramă? o întreabă iezuit Dracul pe Dahut.

Trebuie neapărat gândit că Dahut, în ciuda reputaţiei de muiere dată în paşte de care se bucură până în zilele noastre, e un fel de EBA, doar că blondă.

Privirea sfredelitoare a streinului o tulbură cu totul. Bingo: iată numaidecât un răspuns stupid; şi, desigur, un început de capitulare.

- Nu se poate, domnule. Cheia e la tata.

- Păcat, retează coerent călăreţul. Şi eu care voiam să te duc la Taşkent!

***

Dahud nu minte defel. Riga Gradlon chiar doarme cu cheia cetăţii atârnată de gât, ca nu cumva să se întâmple vreo nenorocire pe timp de furtună. Ys se prelinge în toată nemernicia ei de pahare sparte şi dimineţi soioase undeva sub nivelul maritim - asta ar mai lipsi!

Bon, poate că dracul n-a pomenit chiar de Taşkent, în poveste. Ci doar de Luxeuil, mai accesibil şi credibil. În orice caz, pe Dahud chestia asta o lasă visătoare:

- La Taşkent? Grozav!

Oh, şi ce? Parcă e mare lucru să furi o cheie?

Dalc'h mad! -1: Cel mai straşnic garum din tot Imperiul

Vânturam adineauri nişte arhive şi deterăm peste chestia asta, delicioasă.

Episodul e mai mult de trei sferturi minciună celtică, dar are miezul lui. Care se leagă de dispariţia apocrifă a unuia din acele locuri ideale şi măreţe şi nemaipomenite.

Şi tocmai pentru că sunt ideale şi măreţe şi nemaipomenite, despre Atlantida sau Ys - în cazul de faţă - ştim foarte puţine amănunte. În aşa hal de puţine şi de precare, de-altfel, încât am ajuns să ne întrebăm dacă nu cumva le-am visat.

Atlantida, Ys, Xanadu. N-avem statistici: mitologia nu e nici ştiinţă exactă, nici democraţie.

***

Cu toate astea, nu prea se pot închipui pe lumea asta poveşti mai deştepte decât cele ale celţilor. Acolo unde fraţii Grimm simt nevoia burgheză de a regla conflictul psihanalitic prin intervenţia salutară a unui nemernic de pădurar, simţul fabulatoriu atlantic are să invente cu siguranţă altceva.

Un altceva mai întotdeauna de o delicată şi tandră tessitură. Ştii că e poveste, dar zău că o crezi până la capăt şi cu totul - e, doar, atât de frumoasă!

***

Fugăreala asta dramatică din stânga intervine în povestea cetăţii Ys. Pe care unii o cred pierită pe undeva prin împrejurimile unui orăşel breton somnoros şi placid, unde lumea face cu mare regularitate pipi în rigola municipală în fiecare praznic de toamnă posibil. Am numit Douarnenez, atât de dispreţuit de restul judeţului, că locuitoarelor sale li se spune capete de sardele, fără îndoială din cauza şervetului dantelat ridicat ecvestru în creştetul capului.

Oh, şi până nu uit şi pentru că mai e nu chiar aşa de mult şi pleacă naibii trenul: la Douarnenez se făcea, zice-se, cel mai straşnic garum din toate bucătăriile Imperiului. Miam, heh - astăzi, ca să înţelegem cam ce gust avea, trebuie jefuite tarabele din Saigon.

Cine ştie, cunoaşte: ca să fie totul clar, pentru Serai Imperiul dintâi e ăla de la Roma. Altfel, nu primim. Însă - şi să nu mai spuneţi la nimeni - toate ne plac şi ne pişcă. Rău: chestie de ego, fără îndoială.

Hop, şi-acum povestea, heh.

Merită, zău.

In A Kingdom By The Sea

Motto:

"Every evening the young Fisherman went out upon the sea, and threw his nets into the water."

(Oscar Wilde, The Fisherman and His Soul)

Despre ultimele ceasuri ale Bălcescului la Trinacria, ne spun nişte unii până la saturaţie indignată că s-au petrecut în mare lipsă pecuniară şi deşert sufletesc.

Mai aflăm, dacă dăm crezare iscoadelor post factum, că otelul palermitan unde îşi adunase junkerul puterile măcinate de beteşugul cel ciudat al domnului Koch era un fel de bolgie. Pudoarea tardivă a exegetului neputincios o numeşte însă, nu se ştie din ce motiv, pensiune.

Pe care şmechera maică Vauquer n-ar fi dispreţuit-o nicicum. Cititorul poate ghici lesne spectacolul neglijenţei dezolate, într-o scenografie de tranzit din care ospitalitatea a şters-o demult.

Iată anume: în mai puţin de cinci rânduri şi probabil câteva sute de semne, croşetăm din vârful creionului povestioara foarte dezamăgitoare a unei înfrângeri.

Nu, nu credem că lucrurile s-au întâmplat deloc aşa, în realitate.

***

Nu credem, de pildă, că în dimineaţa zilei de 29 noiembrie 1852 ploaia cădea ursuz peste Gioaria rigăi Ruggero. Şi nicidecum că undeva, în coasta cişmelei Pretoria, se putea auzi, absurd şi fără spor, vaierul picnit de guturai al unei flaşnete.

Crăpând cu fereală uşa camerei numărul opt niţel înainte de amiază, dumneaei băbătia Concetta Palma simţi că o ia cu ameţeală.

Din aşternuturile răvăşite până mai ieri de frisoane şi oftaturi ilizibile, îi izbise nările un straşnic miros de sare şi iod, aproape în batjocură.

...şi dacă...?

Şi dacă puşlamaua adunată aproape din milă cu vreo două săptămâni în urmă de la Vucciria o ştersese englezeşte?

Geamăna neştiută a maicii Vauquer îşi mai scuipă o dată în sân, dacă mai era nevoie de aşa o didascalie. Se îndoia ca de dracul ghem, uitând cu desăvârşire că absolut nimeni nu coborâse scara şubredă a Trinacriei în dimineaţa aceea.

Şi-o păzise ca pe sfinte: nu de alta, dar ştiţi - se mai întâmplă.

Măi să fie!

***

Şi dacă ceasul junkerului n-ar fi stat cu totul, aşa cum vrea să ne mintă istoria mare a literaturii române, cu mâna muiată ireversibil de febra spumie a putregaiului pulmonar?

Dacă, de pildă, din paginile desfirate ale cărţii de o ţinea cuminte pe pledul ecosez din păr de cămilă dete de ieşi fără zarvă Annabel Lee?

Aiurit, Bălcescul nu mai putu să îngaime nici macar salamalecul franţuzesc, de rigueur.

Annabel Lee intinse mâna.

Nici nu prea e nevoie de mai multe amănunte, în poveste.

Erau lumi întregi în podul palmei de nălucă. Duşumeaua se podi îndată cu travertin verziu, iară bietele perdele se făcură desiş de corali şi codru de alge.

***

De-atunci încolo, în fiecare dimineaţă a praznicului sfântului Saturnin, cel târât de taur pe străzile Tolosei, se poate vedea preţ de vreun sfert de ceas năluca junkerului ce-şi întinde năvoadele.

L-a văzut chiar şi un irlandez distrat, aşa să ştiţi. Iar din asta a putut chiar ieşi o întreagă poveste, sigur mai dibace decât a mea.

Favoloso

Na poftim, via adorabila Anca P., o chestie colosală. Deci barocă.

Barocă, deci colosală - nu ne-om mai sătura.

Telemann este de regulă pentru connaisseur, un fel de meşter drege-tot. Botez, congres, patinaj artistic - merge la toate şi încă niţel pe-atât. E greu să-l guşti după Bach, nu-i lesne să dai de el dacă harta sonoră personală a Luminilor nu te duce mai departe de a doua pe dreapta.

Adică Vivaldi, cel atât de siluit de liftierii de pretutindeni.

***

Un Kapellmeister sârguincios, cu posibilităţi remarcabile. O anumită reţinere faţă cu dihăniile ritmice din vintre nu-l prea ajută, şi uite-aşa se întâmplă că nu de puţine ori sabiduria domnului T. se pierde în previzibil.

Vârtejul presto al concertului în mi minor pentru Blockflöte, traversieră, coarde şi basse continue (TWV, 52:e1) e o patentă neruşinare estivală, numai bună să ne aducă aminte de sine. Prin dreptul minutului unu şi patruzeci de secunde, se întâmplă o chestie splendidă: timidul domn Telemann îndrăzneşte.

Rondoul se face ceardaş, sambă, bătută pe călcâie. Băiatul de ţine flautul cel vertical are o privire de derviş - înţeleg perfect, e starea de surescitare jubilatorie în care mi se întâmplă rar să scriu lucruri poate nu foarte proaste.

E simplu, suculent şi scandalos.

Así me gusta, heh.

***

Straşnica Matilda, muiere care ştia ce vrea şi ce spune, ar fi mirosit cu siguranţă ceva cu miez în toată trăznaia asta sonoră.

Mai bine moartă, decât călâie - expressis verbis, altă folositoare deviză de târg dunărean, ce de pe strada Sfânta Vineri, numărul treisprezece ne vine.

Nădăjduiesc din suflet să nu o dezamăgesc niciodată.

Later edit: Însă pentru Timişoara tot mai bun şi mai bun e un peşrev.

Fiul pitarului

... te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul, scrie visător şi la un moment dat Nicolae B., fiul pitarului Barbu şi al serdăresei Zinca.

Oh, comme c'est beau et comme c'est inattendu!

Pe cel care scrie chestiile astea considerabile şi umane se cade să-l cauţi, aşadar şi printre rânduri. Nicidecum stafia ftizică de pe bancnota de o sută de lei de acum câteva ceasuri, pierită la otelul palermitan Alla Trinacria. Şi jelită insistent de manuale sub această efigie ipocrită: iacă, îndrăznim să credem că minte cu desăvârşire.

***

Şi asta pentru că Bălcescul e un fel de Junker, şi defel traviată. Până şi episodul final are panaşul lui renascentist şi rostul simbolic de care nu prea se ştie. Că trinacria siciliană, sub sangeacul căreia expiră aproape întâmplător Nicolae B., soră îi e triskelului de la miazănoapte.

După cum credulele puşlamale paşoptiste nu sunt nimic altceva decât genitorii dihăniilor de la Curtea Veche.

Treimi, altfel.

Ceva îmi spune că o să mai auzim despre chestiile astea. Nu peste o mie de ani şi cu apăsată călcătură insistentă.

Următoarea staţie, Varat. Peronul pe partea dreaptă

Vinerea asta, vilayetul se dă de trei ori peste cap şi se face eyalet. Sinonim aproximativ: paşalâc; variantă mai tehnică - sancak, adică pur şi simplu stindard. În care stinge lumina şi răspunde la telefon un beylerbey.

Cu alte cuvinte, Oradea. O droaie de toponimii paralele ce transpiră cosmopolitism in flagrante. Şi porecle ungureşti ghiotură. Cea mai melanholică - Oraşul Zilei de Ieri. Cea mai dragă Seraiului - Compostela austro-ungară.

Oradea, pe Crişul cel Repede. Un pasaj şi un caravanserai de Zweig, o biserică selenară, o stradă cu nume înşelător, un bazar de ville d'eau. Şi poate un desant la Felix, dacă am vreme duminică.

Ceva îmi spune însă că acolo pasul trebuie iar să se lenevească.

De-abia aştept, heh.

***

Şi pentru că aud întotdeauna bombănelile şi pişcăturile, avem şi un ghid mental, de data asta.

N-aş fi crezut niciodată, dar iată - în bagaj punem cu sârg un fascicol din Bălcescu, altădată odios: Ardealul din fresca de o delirantă rigoare cu şi despre hahalera cu bardă şi cuşmă. Că noi lui Mihai Viteazul nu i-am putut rezista niciodată: non mais, cât tupeu!

Dar despre tupeu şi viziune extraterestră a lumii de după colţ o să vorbim destul de la Craiova.

Deocamdată, fie-ne de răsfăţ o proză care pare mult mai puţin fioroasă în 2009 decât, să zicem, în ajunul tezei la română din 1988.

Janelas - 6: Domnişoara Timişoara?

Indiferent dacă se vântură în voiaj de plăcere sau de nevoie, călătorul ajuns la un moment dat în gara Timişoarei va pricepe foarte rapid câteva amănunte fundamentale.

Mai întâi, că diminutivul toponimic e teribil de înşelător, pentru că în răspărul aparenţelor grafice, oraşul e volubil şi bărbătesc. Asta e foarte departe de mitul copilăresc al domnişoarei Timişoara, ce şade uşor ruşinată într-un zdravăn fotel Biedermeyer croit să reziste şi celui mai devastator seism, înşirând frontalier interminabile pasienţe habsburgice.

***

Iar dacă dulceaţa iscusită a Ieşilor l-ar fi putut amuza măcar preţ de vreun sfert de ceas pe Arouet, aş pune oricând prinsoare că persiflajul bine temperat, curiozitatea polifonică şi relaxarea conştientă a purtărilor de pe Bega nu i-ar fi displăcut defel lui Jean-Jacques R.

Combinaţia e fastă, pesemne: toate circumstanţele de peste Carpaţi ce i se par meridionalului rebarbative şi uşor sclivisite - de la papistăşeli şi până la haleala aparent greoaie - se îmblânzesc numaidecât şi ca prin farmec. De pildă slujba jacobită de la Dom, unde nimereşti absolut întâmplător şi cam pe la jumătate, are fast şi culori toscane.

La sfârşit, te pomeneşti că ai lăsat ceva acolo - nu e puţin lucru, pentru o primă întâmplare.

***

Bărbătesc şi colectiv - nuanţă extrem importantă şi paradoxală, într-un loc al larmei politicoase şi curteniei permanente. Mulţumesc, vă rog, dacă se poate sunt lucruri ce se spun cu poftă onestă; şi asta da, e ceva proaspăt minţii.

Aşa cum sunt lăsate pe lumea asta, străzile Timişoarei nu sunt potrivite plimbării singuratice de toamnă. Ci tămbălăului nevinovat şi nocturn, de sfârşit de chef sârbesc şi început de zi mahmură. Una peste alta, oraşul e locuit de jacobini joviali, ce nu dispreţuiesc defel berea - alcool de husari şi la nevoie, pâine lichidă.

Câteodată lucrurile o iau razna şi devin eroice. Însă vedenia iconografică atât de uzată după douăzeci de ani a oraşului martir, pururi tânăr înfăşurat în manta-i, e pur şi simplu o gogoriţă de propagandă stângace.

***

Departe de biletul ăsta intenţia de a nega sau de a ciunti. Însă Timişoara e atât de vie şi ageră, încât toată funinginea sinistră, plângăreaţă şi uşor jignită a discursului public care o cheamă în ajutor şi când trebuie şi când nu se cuvine, pur şi simplu nu rezistă unui elementar reality check.

Timişoara nu e Guernica. E ireverenţioasă şi descurcăreaţă, binecrescută şi şmecheră, principială şi candidă.

Aţi citit bine - toate astea dimpreună. Ce nevoie ar avea de praporii pietăţii naţionale şi parastasului oficial? În loc de asta şi fără hărmălaie, oraşul merge înainte, cu o energie de care puţine locuri româneşti sunt în stare.

Reluând şi sucind înspre nuanţe o platitudine a anilor Nouăzeci, Timişoara este într-adevăr, jumătatea mai bună a mentalului nostru, deşi nu din motivele ţepene ale monumentului cu fanfară.

Şi-atunci scriem doar atât:

Lucrurile de la jumătatea lui decembrie 89 nu puteau începe decât acolo. Într-un loc pe care e imposibil să-l duci de nas.

C'est probablement la faute à Rousseau, encore une fois.

Ceci n'est pas une...

Cum să vă spun... să dai cu nasul de aşa ceva într-o staţie de tramvai de la vreo cinci sute de kilometri de casă are probabil un aer de conspiraţie.

Je vois comme je deviens raisonnable, heh.

En temps et heure voulues.

Jacta est, fiindcă asta e chiar culmea. Deşi subtil explicabilă printr-o simplă şi ternă analiză de flux migrator.

Naivităţi

Există, fără nicio îndoială, un fel de naivitate imprescriptibilă şi irefragabilă a vitrinei provinciale. Descendentă directă a iarmarocului volubil şi mezalianţei de nevoie istorică şi cooperatistă ce nu se putea evita, janela comercială de provincie nu prea se încurcă în iţele complicate ale marketingului, promoţiei şi edulcoraţiei de packaging.

Le zice lăutăreşte şi pe şleau, arătând candid în bătaia augurilor capricioşi ai muşteriului de ocazie toate haruspiciile de telalâc.

Şi muşteriul, fie el hapsân sau plictisit sau stenahoric, nu prea are de ales. Pasul îngheaţă îndată, gâtul se suceşte aproape împotriva voinţei proprii: ia de vezi, cucoană, au ţoiuri!

Inventaire minutieux des calibres à l'appui. Litră, cinzeacă, ruşinică de han câmpenesc - ci sono tutte qui. Şi juxtapunerile suprarealiste pot continua, în acelaşi registru veşnic sfâşăiat între exigenţele de neocolit ale zestrei fermiere - albituri, oale minune cu fluier pentru rasolul duminical, lâneturi trainice - şi ceea ce fabrica îşi închipuie că înseamnă persistenţa retiniană a turistului.

O piedică în calea uitării, scria odinioară pe nişte demenţiale vederi sotz din staţiunea Eforie Nord. Tarabele de pe Corso comfirmă şi se iscălesc fără nicio jenă: rânjit foarte insistent ca tâmpita la vederea unor căni pline de hemoglobina stirpei lui Vlad Dracul.

Cum altfel?

Later edit: Mais non, nu de localisme în trening era vorba.

Ce-o fi fost în mintea mea, habar nu am.

Fac amendă onorabilă şi-mi crapă obrazul de ruşine. Eu nu m-am priceput, dumneata n-ai înţeles.

Dau la schimb o salbă de galbini ţigăneşti...aşa merge?

Revent

Oh bon, quoi. Frate, frate - dar reventul e pe bani.

(bref, n-am obiceiul, dar asta chiar e o chestie fără noimă şi nefericită - in fine, o gafă de toată jena şi migrena şi se taie cu spor)

Ai început să scrii ca Dimitrie Cantemir, pişcă un inorog ce citea Sportul Popular în staţia tramvaiului cinci.

Ei ce n-aş da şi eu să fiu acuma nice mai mult şi nice mai puţin decât capuchehaie...habar n-ai dumneata!

Chiar dacă şi luată la mărunţiş, cel mai straşnic şi mai straşnic tot ar fi fost să mă ducă mintea să scriu şi eu vreun kitab de peşrevuri.

Janelas-5: O uşă foarte verde

Ca şi cum locul s-ar putea cumva sinchisi de părerea sau stările de spirit ale plimbăreţului, capătul pieţei pare să îşi propuie să liniştească ameţelile cu o vedută ceva mai logică.

Nu, nu e vorba despre laşitate narativă în atâtea aproximaţii şi piruete prudente însăilate pe cât ne lasă mintea de dibaci. Ci doar de relatare cinstită, cu pasul şi fără ceas.

La un moment dat, anume peste vreo sută cincizeci de metri liniari, tot va trebui ajuns şi în Piaţa Unirii - altă cartolină care se încasează beneficiar în plex. Aşa că, pentru moment cel puţin, strada se calmează niţel şi devine ceva mai previzibilă, cu un iz legitim şi chibzuit de Mitteleuropa.

Trage-ţi sufletul, preţ de o jumătate de uliţă - Alecsandri, mi se pare. Alecsandri, Basile - pariu că n-a călcat în viaţa vieţilor dumisale pe-aici, altfel decât din goana scăpărătoare de praf a poştalionului de Karlsbad?

Dar aşa a voit sistematizarea lui Dej: nucă în perete patriotică peste toponimul cutumiar. Pft.

***

Taclale însufleţite, capăt de stradă care te ia de ciuf şi te vâră într-un sfârşit de secol nesigur şi cuminte. Tunuri turceşti, îngropate cu gura în jos de superstiţia vreunui husar. Astăzi, arată mai degrabă a acadele metalice, de care nărozii leagă bicle - pietatea edilitară uşor tâmpă le şterge îndată memoria, cu totul.

Aproape imediat în faţă, o fereastră nouă. Piaţa Unirii. Piaţa, tout court.

***

Un exerciţiu de perspectivă fără cusur. Şi aici, italienisme subînţelese în economia spaţiului. Vadul are tăietură fermă şi precisă, din croi larg care lasă luminii loc de răsfăţ şi piciorului chef de plimbare comodă. Nimic rece, în cheia impersonală a bătăturii de ghildă hanseatică. Ba chiar neruşinări naive, cum e biserica sârbilor ce se uită la noi cu spatele.

Scară omenească - Timişoara nu e oraş de zei, ca Petrogradul din nălucile de dinainte de culcare.

Ah, şi de hatârul pofticioşilor: cea mai bună limonadă din toată raiaua. Cu mentă şi fără niciun complex de supradoză, vreo cinci lei mi se pare.

Tacla, ca grecii la puşcărie, vreo cinci ceasuri.

Janelas - 4: Versatilităţi, capricii şi intarsii

Se dă -perfect retoric, de-altfel- o întrebare simplă şi legitimă, de cititor dus de nas încă de-aseară:

Unde, sau mai precis pe ce lume mentală respiră oraşul ăla?

Răspuns contondent şi perplex - habar nu am.

Începutul plimbării, pe splaiul Titulescu, e când de un calm batav - canale şi poduri fragile, aproape în glumă inginerească pe gustul lui Eiffel. Când de o insolentă torpoare khmeră - cheiul, praful şi umbrarele sale vegetale, cum altele nu mai văzurăm de multă vreme, prin Valahia.

Parcul Central ne zvârle cu sufleţii înspre Madrid. Aşteptam festivităţi pentru alămuri nemţeşti, dar ne trezim într-o rosaledă destul de onestă. În capăt, tramvaiul numărul şase şterge faţade berlineze şi face un fermecător cot vienesc.

În Piaţa Victoriei, lucrurile devin extraordinar de complicate. Pe stânga şi cum te uiţi înspre Opera aterizată dumnezeu mai ştie din ce imaginaţie de arhitect, trotuarul de duminică al puşlamalelor de bună extracţie şi risipitor buzunar - Corso. Pe dreapta, poteca furişată insolent a ordonanţelor din Regat şi slujitoarelor săcuice - o cheamă, absolut cu premeditare de o năpraznică ironie, Surogat.

Am evitat-o cu nepăsare în tot răstimpul, deşi antipozii de ieri s-au plictisit demult în uitări colective. Tertium non datur.

În capătul promenadei, tot nu pricepi nimic. E ramblă, e bulivar, e passeggiata... ei ce mama naibii e?

Ceva altfel, şi încă niţel pe deasupra, pesemne.

Bun venit, aşadar, într-un loc unde se poate orice. Ca şi cum pierdusem bunul învăţ pentru din astea, heh.

Janelas - 3: Fără formă fixă

Fără formă fixă: aşa se simte şi se întâmplă Timişoara, în răstimpul unei destul de concise descinderi. Şi întrucât voia cea de pe urmă prescrisese capriciul unei şederi pe unul din splaiurile Begăi - mai degrabă insinuare, decât reţea hidrografică serioasă - de versatilităţi şi surprize are parte flâneurul, încă de la gară.

Lumina dintâi a dimineţii nu mai e răstită - citească-se: moldo-valahă. Dulceaţa ei mângăie sufletul aiurit de noutate şi împrieteneşte spontan pulsul cu locul de gata. Găsim aici o nuanţă streină asumată blajin, ce te duce cu mintea mai degrabă înspre Lombardia - şi cu câtă dreptate instinctivă!

Ne plimbăm pesemne prin cel mai italienesc oraş al României, această realitate voită şi croită în evantaiul fermecător al contrastelor dintre mahalageli violetere de capitală şi oblomovisme de Ieşi, dintre bidonul de gaz lampant al Olteniei şi patiseriile pudrate de pe cele trei Crişuri ... şi paralela inegală ar putea continua probabil multă vreme.

Con gusto, con fuoco, senza misura.

Însă Timişoara scapă din şir - pur şi simplu, nu ne iese la socoteala cinstită de iarmaroc levantin, deşi ne e mai pe măsură şi mai la îndemână decât multe alte destinaţii dinspre vest. Iar aici, suntem din punct de vedere strict cartografic, într-un fel de finister compozit.

Oare cum să ştie de echivalenţe?

***

Banatul nu e Ardeal. Ardealul nu e Banat. Aici, umila roşie se scrie şi se spune cu toată pofta gurii părădaisă. Bastardlâc fonetic austro-ungar, lucire conspirativă şi ispititoare în rezultat, ilizibil urechii munteneşti. Ce se amuză - însă doar pe jumătate - de jocul de vorbe: să nu mai spuneţi la nimeni, fireşte, însă suntem teribil de invidioşi în cheie pofticioasă pe astfel de găselniţe.

Şi graiul peltic zdravăn se prelinge pe lângă ureche şi zău dacă nu e contagios. În secunda în care raportezi sârguincios în Sud că misia e gătată cumsecade şi mai şi închei cu no, asta-i, ţi se răspunde cu un colosal hohot de râs.

Ţi-am zis, da?

Ah, dar ştiam. Ei lasă, ne răstim cât om pofti acasă, după rostul dialectologic al Bucureştilor.

Janelas-2: Un faux-air de Retiro

Parcul Central, un faux air de Retiro. Statui sotz cu şi despre veterani de răzbel, al doilea - poate ultimul?

Jucători de zaruri insistente şi inofensive. Pe o bancă, taclale aprinse şi revoltate despre o gâscă grasă, nedeterminată nicicum în context.

Janelas-1:Vilayetul de Meissen

Timişoara, de-altfel cu totul încântătoare. Vorba e potrivită, doza nuanţei - cum nu se poate mai firească. Placajul formei fixe şi orăşeneşti e - cum altfel?- kaiserlich und koeniglich.

Însă sufletul şi miezul, profund otomane.

Imediat, impresia niţel fuliginoasă a nevinovatei escrocherii sentimentale.

Oraş de graniţă?

Ar fi mult prea puţin, i pak: oraş-graniţă, şi gata.

***

Respirând fără să ştie în secolul optsprezece, Timişoara este şi rămâne vilayetul de alaltăieri. Une petite turquerie, peste care deceniile de după au turnat un pic de criteriu cu gust de cezarism patronal à la Krupp.

Sufletul e în batista mică, de se face plimbăreţ în de-abia jumătate de ceas alene, de la catedrala ortodoxă - oribilă, dacă mă întrebaţi pe mine, cu acoperişurile ei de carpetă şi aerul uşor intimidat, de fundal oficios - şi până înspre străzile dinspre Fabric.

Merită mai multe şi mai amănunţite de-atât.

Tren de noapte

Videle. Alături, parlamentări interminabile cu însoţitoarea de vagon, solubile în bacşiş: eu când vă zic că nu e bun biletul...

Una peste alta, senzaţie misterioasă, de care probabil că doar trenurile sunt în stare. O fereastră care se deschide.

Fleaşcă de căldură, aer condiţionat precambrian care se deşteaptă alene - până la Lugoj, va deveni absolut insuportabil, bineînţeles. Dar până la Lugoj, se doarme tun, un noroc neaşteptat tagmei celor care se foiesc interminabil, de regulă şi în principiu.

Aiurită de scenografia nouă cu irezistibil parfum Seventies, fug niţel în văzutele şi nevăzutele franţuzeşti ale secolului nouăsprezece.

Şi adorm buştean, cu becul aprins jilav pe scoarţă.

***

Şase dimineaţa. Imposibil să fii prost dispus într-o cuşetă feroviară. Pur şi simplu stai întins alene şi pe sub nas defilează cu spor o droaie de toponime.

Primul, pe ziua de sâmbătă - Cruşovăţ, haltă fermecătoare cu perdele din muşama vineţie.

Şase şi jumătate, spre Cazane. Prin vintrele telefonului curg deja unde sârbeşti.

Gară, cuşetă, prolog

Vineri seara, caniculă muribundă şi considerabil leşioasă. Birja care te lasă, aproape în regrete - da' iar plecaţi? - undeva incert, înspre casele de bilete.

Plimbare de nevoie, de-a lungul şi latul geamandurilor feroviare. Pe mâna dreaptă şi imediat, terasa Pamir rânjeşte pseudo-caspic. Sârba plictisită din difuzoare e însă moldovenească sadea - ei i se cade să-i zâmbeşti cu neîncredere şi de peste umăr.

***

Tarabă cu de de toate, curve înduioşătoare în pantaloni de culoarea oului de raţă, târguind alene baclavale ce de-abia respiră pe un colţ translucid de tejghea. O cafea scurtă şi eficientă - pantofii uitaţi la o nuntă ploieşteană o să ajungă în sfârşit acasă. Jumătate de pachet de ţigări dat de pomană unui sfert de şatră industrioasă, care taxează fără nicio milă, zâmbind ştirb şi cu urdori.

Cuşetă clasa întâi, parte muierească, număr par. Două zăvoare, cald de mori. Imediat, pe partea dreaptă, portative spanioleşti - e în concediu, vine de la şmotru în provincia magna, nu are reţea inalámbrica, no da' dracu mai şcie ce însamnă asta, hai fată suerte şi ce sun când o fi.

Fals furnir de nuc, lavabo bătut în ţinte magnetice destul de ezitante, mochetă pauperă însă demnă. Aşternuturi călugăreşti, miros de la Nufărul - îl crezusem uitat: pap, aracet şi fier încins. Înduioşări, cu gândul la rapidul de Nong Khai: în fond, e frate cu acceleratul ăsta cu patru cifre. Nu?

Gone fishin'

La Timişoara, până duminică la miezul nopţii. Ferestre noi, şine de tren dilatate insuportabil.

Later edit: Fără net, dar cu carnet.

Mulţămind cu plecăciune tuturor de bunele urări şi doriri, implicite au ba.

La gare du Moulin-Galant

Motto:

"Après le dîner qui a été gai, quoique traversé par des conversations sombres, une très jolie femme, blonde avec des yeux bleus, Mme Limonet, femme d'un médecin de Corbeil, m'a dit: Si jamais on vous poursuit, venez à Corbeil. Je vous cacherai."

(Victor Hugo, Choses vues, le 24 mai 1848)

Fără nicio îndoială, sfârşitul de după amiază era tulbure, voluptuos şi foarte lent.

Fără nicio îndoială, conversaţia şchiopăta din vreme în vreme, atunci când circumstanţele zilei îşi epuizaseră, asemeni caşetelor de migrenă, măruntul efect analgezic.

Fără nicio îndoială, ofiţerul de dragoni de vizavi rânjea cam prea apăsat şi din te miri ce.

Dar convivul din dreapta o fermecase, cu purtările sale lipsite de inhibiţie şi frâu retoric. Nu că ar fi priceput extraordinar de bine ce se vorbea...

... însă mă întreb, Messieurs, oare voi ştiţi, în fond, despre ce mama naibii combateţi acolo cu atâta mânie despuiată de vreo trei sferturi de ceas?

***

Une petite dame fort convenable, cam asta trebuie să fi fost buna doamnă doctor Limonet. Realitatea s-ar traduce liber şi româneşte prin muiere la locul dânsei, timidă în conversaţii şi dibace la dulceţuri de tot felul, în stare să zdrăngăne cuminte la pian şi la cerere festivă vreun ciot de romanţă veştedă.

Transparente, tellement et désespérément transparente, qu'elle ne pourrait jamais être Emma Bovary.

Il faudrait Flaubert et ce soir, on dîne avec Hugo.

Et un mari pharmacien et un peu falot, alors que son Charles à elle porte encore pas mal et pourrait même resservir, au besoin.

A elle l'infime gloire de la note de bas de page, dont on s'émeut par hasard.

***

Hum-hum, tuşeşte sfios doamna Limonet din vreme în vreme. Mai mult ca să se simtă fiinţă vie, iară nu supieră amabilă, în context.

Aşa se cade, doar. Numai ce v-am spus.

În jurul dânsei, tablaua vuieşte. Pe stradă se întâmplă lucruri, se crapă catapetesme, vin revoluţii industriale, vâjâie aspru clipperele din Colonii, se dau decrete şi se scuipă proclamaţii, se conced linii de drum de fier şi se adună bani. Undeva, la Londra, o lampă de gaz se prăvăleşte de lehamite peste o podea. Undeva, la Ha Noi, un mandarin îşi face vânt agale şi mai cere o pipă de opiu.

Cu mâinile adunate pe şervetul din poală, doamna Limonet se uită fix înspre acele pendulei tutelare, aşteptând ca dineul să se isprăvească.

***

...je ne suis pas républicain, dites-vous?

Quel est ce républicain, de celui qui veut faire aimer la République ou de celui qui veut la faire haïr? Si je n'étais pas républicain, si je voulais le renversement de la République; écoutez: Je provoquerais la banqueroute; je provoquerais la guerre civile; j'agiterais la rue; je mettrais l'armée en suspicion; je mettrais le pays lui-même en suspicion; je mettrais la garde nationale en suspicion...

Dumnezeule mare, dar cum poate cineva să fie în halul ăsta de...?

Şi doamna Limonet demite imediat gândul mârşav din paragraf.

Convenable, vous dis-je.

Dar ar fi prea simplu, bineînţeles.

***

Aşa că la sfârşitul crăpelniţei, cu un curaj de care nu se credea în stare, doamna Limonet se adună aşa cum poate şi, deşi chestiile politice n-au interesat-o nicicând, se aude pur şi simplu vorbind.

Undeva, de foarte departe:

- Ecoutez, monsieur, si jamais on vous poursuit, venez à Corbeil. Je vous.... euh....je vous...

Oh, ce să-i spună? Şi de ce să-i spună? Şi mai ales cum?

Pe doamna Limonet o taie în două ferăstrăul de gheaţă al panicii muiereşti. Şi e prea târziu: pentru că de-abia acum o vede existând, convivul cu privire blândă şi discurs aprig, o măsoară pe jumătate amuzat din creştet şi până spre vârful botinei.

Aşteptând urmarea, fireşte.

Oh, de-ar şti cum a secerat-o, cum a lipsit-o de suflare şi cum a năucit-o în de-abia zece minute de tiradă indignată şi perfect inutilă... oare?

-...je vous cacherai.

C'est cela, monsieur, parfaitement. Ouf, l'honneur est sauf et je pourrai toujours passer pour une oie aimable, tiens.

La gândul prigoanei dinainte anunţate şi date pe gură ca în somn, pe doamna Limonet o apucă aşa, un fel de suavă sfârşeală.

E ştiut doar că genul ăsta de circumstanţe are mare, mare succes la dame de tot felul.

***

Pe conviv îl pufneşte râsul. Rotund, solar, vital.

- Mais voyons, madame, je n'y manquerai décidément pas. Surtout que vous me le dites avec une telle douceur...oh, charmante....vraiment charmante....mai zice dumnealui, ca pentru sine.

Interzisă, lichefiată, doamna Limonet pur şi simplu nu mai ştie ce dumnezeu se cade să mai adauge.

Galanteria de puşlama - întotdeauna un noroc:

- ...et vous êtes, donc...? mai întreabă dânsul ridicând o sprânceană binevoitoare.

- Oh, Aspasie Limonet. Je suis... euh...l'épouse de....

- Je vois, taie dumnealui vesel. Eh bien madame, espèrons tous deux que la République nous survivra.

Şi gata.

Et effectivement, la République leur survécut. A tous les deux.

Incertae sedis

Sandra G. ne zice la revedere şi îşi mută tejgheaua pe altă stradă şi cu altă marfă.

Pe Sandra o cunosc de vreo douăzeci de ani, ceea ce e matusalemic. În felul lor, Pensées-lutzele au fost, fără să ştie, catalizatorul Seraiului de mai devale şi vector involuntar de întâmplări fără echivalent posibil.

Pentru asta, nu se poate să nu mulţumeşti. Şi pentru că nu prea ştii cui, propui şi tu un toast, cum ne-am deprins şi cu panaş.

***

Îi promisesem marginal proprietăresei un remember illo tempore despre care sper din tot sufletul că a uitat cu desăvârşire. Din vremurile tulburi şi credule în care nu exista Internet, nici caiete de pixeli, nici batoane USB, nici aparate de poze deştepte pentru fotografi nărozi, nici flânerii.

Însă existau deja, în 1995, galicismele la purtător - lucru firesc, atunci când ţi se interzice să vorbeşti româneşte în recreaţie, fumatul bezmetic, discuţiile fără şir dar cu temă fixă, codoşlâcul înduioşător, chiulul de la ora de mate, orgiile cu bani de buzunar aduşi de-acasă, Kurt Cobain, ţoalele englezeşti.

***

Poza asta - îţi mai aduci aminte, cucoană?- e un soi de sfidare. Fumai ca şi azi, dar în ultima secundă ai pitit ţigarea în mâna stângă care spânzură moale din umăr. Dacă vede mama, eu ce mă fac?

Purtam cravată - asta e aia cu elefanţi, pe gustul dubios al vremii - ceea ce e o mare prostie nevinovată. Am mai purtat cu încăpăţânare încă vreun an şi ceva, după care s-a dus naibii şi chestia asta. Şi şedeam bizar pe canapeaua de vinilin, aşteptând pesemne să ne-aducă dinspre bucătărie ceea ce ceream de fiecare dată.

Era o zi de chiul, dacă nu mă înşel, de la meditaţiile de germană de pe strada general Coandă. Unde o doamnă simpatică şi cu patronim grecesc ne citea dumnezeieşte nişte chestii foarte triste din Hölderlin, fără nicio legătură cu programa şcolară. Sau cu gusturile tembele ale vârstei care nici măcar nu se sinchiseau de Empedocle.

Tot mai bine la Pizza Hut. Imitatio dei - ca în californiile din televizor.

***

Habar n-aveam de multe cu şi despre. Şi habar n-aveam că habar n-aveam.

Toate astea sunt foarte deloc Curtea Veche, dar să nu se înşele ochiul: multe din ele acolo încep, neştiute şi imprevizibile la timpul lor.

Făcurăm poza şi ne umflă râsul, pe loc. Rânjesc şi acum, fireşte şi ştiu că rânjeşti şi dumneata.

De-abia asta e important, nu ştiu cum.

PS: Primit pişcătura. Creditele se subînţelegeau, nu?

Pe bune

...drept pentru care şi încă de dimineaţă, destule de scris.

Tristeţuri de genelev

Zürafa e girafa otomanilor, aşa cum urechea de Stambul trebuie să fi auzit dintâi vorba din franţuzeşte. Pe lângă asta, strada omonimă a oraşului are o reputaţie cu mult mai puţin serafică decât s-ar putea crede. Înfiptă obraznic în coasta Cornului de Aur, uliţa Girafei e în aşa hal de despuiată, încât cu greu te-ai mai putea gândi la lucruri nevinovate.

Bref - pe strada Girafei se află, şi nu de ieri, cele mai nemernice şi neîndurătoare bordeluri din Imperiul Otoman. Zâmbiţi? Heh, n-ar trebui - e totuşi greu de găsit dimprejur o realitate mai vie de-atât.

Cu necesara şi suficienta condiţie de a şti cum să te uiţi, fireşte.

***

Ochiul plimbăreţului prin vintrele Perei - oh, e ceva vreme de-atunci, iar asta este o ispită intolerabilă - are întotdeauna de unde să-şi fericească pofta de fantasme. Expansivă, dezmăţată, deseori năroadă şi ireproşabil poetică, strada devine brusc mai puţin stambuliotă. Şi din ce în ce mai morganatică: de la bâtardise avec panache, pour ainsi dire.

Nu ştii dacă eşti la Chios, cu un sfert de ceas înainte de razne istorice. La drept vorbind, reperul este, în context, cu totul şi cu totul indiferent.

E magma primară şi dinafara vremii a Sudului fără de moarte. E pegra însăşi, de o neaşteptată lipsă de vină - nu, nu e totuna cu nepătarea şi nici cu nevinovăţia.

Toate astea îţi dau sinele de toţi pereţii minţii. Cel asiatic se află, doar şi cel puţin din punct de vedere strict tehnic, la o aruncătură de băţ de locul faptei. Peste Bosfor: aici e Galata cea putredă, în toată fericirea ei mişcătoare foarte.

***

În ultima vreme, se tot vorbeşte prin diverse gazete de închiderea fără preaviz a stambulimentelor de profil. Ar fi o mare dezamăgire, în numele sfintei Treimi de la Bruxelles, de bună seamă.

Ziarele se miră. Şi pentru că trăim vremuri ciudate, chiar se înduioşează. Ză lucru turcilor, ză sorţii fetilor. Nişte vorbe cam urâte şi cam pe dos: readaptare socială, reconversie, violenţă simbolică - zău, la ce ne folosesc?

Totuşi, aşa cum ne învaţă Ilf şi Petrov, cineva va trebui să stingă lumina. Iar când se va întâmpla aşa o grozăvie, în numele progresului şi armonizării legislative, e foarte probabil ca şi fermecătoarea summa divisio dintre genelev şi kerhane o să se ducă pe apa uitării lexicale.

Ca şi poveştile, multe şi relativ colosale, despre neînduplecata şi arţăgoasa de Matild Manoukian, această madame Claude a Orientului ferice. Veşnic înhăimurată în delirante pulovere ce-i dădeau aerul unei băbătii resemnate. Avară până la demenţă senilă, dar cu ciudate şi progresiste filantropii. Armeancă sadea însă feroce susţinătoare a nălucii fundamentale care este şi rămâne Atatürk.

Cineva va trebui să stingă lumina. Şi nu e lucru de laudă, dimpotrivă.

Later edit: Genelev, kerhane. Am avut scandal feutré - le ador şi da, dormeam buştean. Totuşi, nu e de prisos să spunem că nu le-am învăţat din Cosmos şi născare. Ca de obicei, mâna e împinsă de alta.

Iar dacă textul e tăiat pe măsură asta înseamnă multe, domnule complice şi frate şi ce dumnezeu mai eşti, zise dumneaei zâmbind. Pentru că pur şi simplu nu se poate supăra pe cineva de-l ţine de un alt eu însumi, dintotdeauna.

Când sună ceasul

Heh. Nu, nu credeam să mă întorc la Budapesta - o destinaţie ţinută de plicticoasă şi ilizibilă, la cinşpe ani - anul ăsta, şi unde mai pui, cu atâta elan.

De dimineaţă încoace vântur insistent netul. Ideea e de escapadă scurtă şi perfect egoistă, cam de joi pe luni dimineaţă. Cu trenul, neapărat şi cu o şedere scandaloasă, la destinaţie.

Scandaloasă, parfaitement. Una din calităţile ascunse ale oraşului de câmpie nu e oare vocaţia relaxată şi de neşters a dezmăţului?

Aşa că...

***

Va trebui, nu neapărat în ordine, un caravasar avec cachet, o cofetărie mitică, nişte băi turceşti, o plimbare de după-amiază undeva improbabil, un tramvai bezmetic şi o librărie bună.

De-acasă ştiu însă că mi se va cere o jumătate de duzină de plicuri cu Delikát, allez savoir qui et pourquoi. După atâta vreme, încă îmi e imposibil să îi explic Mândrei că gustul e acelaşi, peste tot.

Deocamdată, o veste nu bună - foarte bună. La Gellért au camere pentru trei lulele - preţ de criză, bag sama.

Trei nopţi, fără nicio altă discuţie.

Respublica

Suzanne e una din acele nenumărate muieri bune la toate ale Parisului de secol nouăsprezece. Normandă zdrahoancă, dată de vânzare cu ziua de când a lăsat-o trenul pe caldarâmul niţel soios al gării Saint-Lazare, speră şi dânsa în situaţie şi destin. Sau macar funcţie narativă de adjuvant nemilos coşniţei bisăptămânale şi naiv cu vânzătorul de ventuze din uşă în uşă, un tip cu papagal şi lavalieră în culori parcă prea tari ca să fie credibile.

Se poate totuşi considera că Suzanne a avut ceva baftă vitală, prin jurul anului 1848. Peste care trece în mare graţie curăţind în bombăneli cotidiene cartofii şi alpacaua domnişoarei Drouet, Minou pentru intimi şi hahalere imprudente.

***

Zău ar fi putut nimeri infinit mai prost, la nişte unii burtăverde ce-şi numără acru mărunţişul de gaz şi sare. Sau la vreun holtei ursuz şi abstrus, niciodată lizibil şi în veci adjudecabil. Sau la vreo casă cu mulţi musafiri, copii nărozi şi câine de vânătoare melancolic. Dar aşa, domnişoara Minou stă toată ziulica încuiată în iatac, cerând din vreme în vreme câte o infuzie purgativă de umori sau ceva leşie pentru tuşul măzgălelilor diverse. La care se dedă cu uşa bine încuiată, de parcă ar fi lucru de ruşine.

Dracu s-o mai înţeleagă şi pe cucoana asta, trebuie că-şi mormăie în barbă din vreme în vreme Suzanne. Însă una peste alta, chiar nemulţumită nu pare să fie cu totul. Ciupeşte, cu criteriu şi sistem, atât cât trebuie fără să se ajungă la demascări. Râneşte - dumnezeu şi sfântul Anton să mă ţie, că de restul mă duce mintea. Şi din vreme în vreme, i se mai poate întâmpla şi una din acele mărunte scene de gen, în care dă replica pentru ziua de poimâine, fără a se sinchisi de posterităţi.

***

Pe la jumătatea lunii martie, Suzanne e foarte contrariată de un amănunt domestic de doi bani.

Nu mai merge defel hârdăul de spălat vase - o lovitură mortală, fără nicio dispută posibilă. Sufletul de jandarm amabil ţine cu casa, onoarea domnişoarei Minou e în primejdie şi dânsa habar nu are. Ce să ştie, fraiera, din vârful iatacului de unde ronţăie bomboane cu violete: am pişcat şi eu vreo trei alaltăieri, dar are nişte ochi, zici că le numără, nu altceva!

Aşa că, la un moment dat neştiut istoriografului de ocazie, Suzanne îşi face vânt şi bate la uşă, pur şi simplu.

Entrez, îi răspunde o voce de migrenă şi suferinţe diafane. Je le vis, je rougis, je pâlis ...ah, ce n'est rien... e doar dobitoaca de la bucătărie....

Et pourtant, la règle des trois unités voudrait bien que hum, n'est-ce pas....?

***

Alors, bon:

"Suzanne. - Madame, la fontaine ne peut plus aller.

Madame. - Eh bien, Suzanne.

Suzanne. - Il faut en acheter une autre.

Madame. - Impossible, Suzanne.

Suzanne. - Mais regardez! Elle est toute fêlée! L'eau fuit!

Madame. - C'est égal, Suzanne. Je n'ai pas d'argent pour en acheter une autre.

Suzanne. - Alors, si c'est comme ça, la République!"

Domnişoara Minou rămâne inflexibilă, lepădând-o pe Suzanne în menghina îndoielilor ideologice fără sfârşit. La cină, îi va povesti totuşi lui Totor le bon mot de cette vaurienne, care va ajunge până la noi prin zelul diaristului, fireşte.

***

L'air de rien, amănuntul ăsta mai are totuşi o oarecare convertibilitate şi pe vremurile noastre. Căci în felul dânsei beteag de minte şi nedus la biserică, Suzanne pune degetul pe ditamai deziluzia inconştientului colectiv.

Aşa e, domnule: între Platon şi regatul lui croit din urzeala formelor perfecte şi Aristotel ce vine şi ne trânteşte în moalele capului cu didactica şi sistemica şi legătura dintre cauză şi efect, sunt prăpăstii de netrecut.

Iar Aristotel e un nesuferit, aşa să ştim cu toţii. Un trouble-rêve, ceea ce e de neiertat.

Respublica, polisemie periculoasă. Nicicând aceeaşi vorbă n-a avut ecouri mai drastic opuse pentru cele două locutoare.

Pentru Minou Drouet, Republica e visul de aur al lui Totor şi promisiunea unui dezmăţ laic şi justiţiar - poate cine ştie, dă doamne?

Pentru Suzanne, Republica e iazma care-i strică bunătate de ustensilă, îi înroşeşte mâinile şi-i coace aspre resentimente.

Minou Drouet o poate juca de pofteşte oricând pe Doña Sol, fără să creadă o vorbă din puhoiul hexametric. Dar Suzanne, cu mâinile ei indignate, ştie să simtă mai bine ca domnişoara mofturoasă sentimentul de orfelinat al prăbuşirii Vechiului Regim.

Aşa toantă cum e, Suzanne a priceput pesemne că lucrurile de ieri au marele privilegiu emolient şi regresiv al ficţiunii copilăreşti, în cel mai profund şi mai nobil sens al cuvântului.

***

Alors, si c'est comme ça, la République!

Faites attention: c'est un cri du cœur.

Şi unul din motivele pentru care, de bună seamă, reacţiunea este, slavă domnului, o realitate inoxidabilă.

Vingt ans après

Răzgândeală târguită: nu mă mai duc la Sulina acum. De-altfel, ce-ar fi viaţa fără bruşte schimbări de ultim moment, hm?

Zarurile au decis - Timişoara, vingt ans après. Ce-a mai rămas? A mai rămas?

Răspunsul de vineri încolo, cu trenul de noapte, cuşetă clasa întâi. Întoarcere duminică seară, spre mieznoptică, din Inter City de după-amiază.

Probabil Hotel Victoria. Mă mai gândesc, mai socotesc. În orice caz, the reshuffling was a good idea - dar puţin ar folosi să dau acuma rutele schimbate, fiindcă ar însemna să dezvălui şi restul de permutări.

Iar de aiasta n-am niciun chef, deocamdată. Fie suficientă păstrarea unor fundamentale şi calificarea în semifinale a unor noi destinaţii capricante: Budapesta şi Târgu Jiu.

Later edit: Gata, am luat biletul de tren. Cuşetă, clasa întâi şi întoarcerea aşa cum socotisem.

Even later: Poftim, ca să nu nemulţumesc pe nimeni. Timişoara, Oradea, Budapesta, Haţeg, Craiova, Orşova, Târgu Jiu, Dorohoi, Medgidia, Babadag, Sulina.

Strict în ordinea de mai sus, dimpreună sau separat, dar fără rabaturi.

La Metoc

S-a îmburghezit. Se vorbeşte în şoaptă, désormais - ştiţi, avem nişte vecini cam supărăcioşi. Nu vă supăraţi, nu? Fetele cu tablale nu mai au tablale, şi nici baticuri. Tăvi de lemn - bobo, écolo, trendy.

Şi şlapi, heavy duty.

Altminteri, locul are rostul său în continuare, cum l-a lăsat logica echilibristicii universale pe care unii o ţiu de Pronie. De n-ar fi locuit, ar fi perfect: un desiş în afara timpului, în care să te pierzi cu ceasurile. Aşa, e doar o stampă urbană care abia mai respiră fără aparate.

Vrei să scrii, ai întârziat teribil. Conversaţiile se insinuează de peste umăr.

Florilège suit.

***

"...şi în gară, la Cannes...trebuie să cauţi în interiorul tău acel scop, ştii?...ei, se vedea că omul e militar, carevasăzică îngrijit, pedant chiar...DSLR, ăsta e viitorul....la un moment dat, se-ntoarce brusc, şi...la meeting au dat cu noi de toţi pereţii...ah, aia a fost memorabil, se spălau cu apă din tren... şi zi aşa, vrei să repari tu moara lui Assan?...în India, e bine să nu te speli pe dinţi cu apă de la robinet...avem o listuţă cu şerbet, doriţi?...doar constat, nu dau cu parul...nu m-a convins, avea un râs neplăcut...el nu zicea de yoga în general, vorbea doar de mişcarea aia...aş aprecia dacă ai avea mai multă încredere în ce-ţi spun...un tip burtos, mai tuciuriu, cu lanţ....ei şi ce-are dacă-ţi spun la telefon, plăteşti tu?...mă uit la tine şi văd o fată de valoare...nu, nu merge; tu ai alt ten, că tu eşti blond...ceva de mâncare...mă înroşisem toată....o shaorma relativ decentă găsim la Coşbuc...putea să fie şi în gară la Kaliakra, dragă, la câte hârtii erau pe jos..."

Bughi Mambo Rag, cum ar veni. Cam ca în Steinhardt, cu diferenţa că puşcăria e ceva mai întinsă. Conţine corporaţie, supermagazin şi rate lunare.

De mizerie, plicticoasă.

Am luat ultimul şerbet de zmeură disponibil. Şi un mate pampero, de care nu m-am atins cu prea mare insistenţă - în larma aia moartă, suna a fluierat în biserică.

La un moment dat, un semn discret: vorbiţi mai încet, avem vecini...Ştiu povestea, retez: aveţi vecini supărăcioşi.

PS: Poza e de-acum doi ani. Am să reviu peste încă doi, la metocul dinspre Armenească - ia să vedem, va mai fi rămas ceva? Heh, I rest my case.

De luni

Azi noapte, valpurgie de proximité - biata Brunhilda n-a plăcut, pesemne. Aşa că am avut dreptul la integrala anilor de aur hip-hop, până pe la vreo trei şi ceva.

Ei cum naiba să croşetezi ceva convenabil? Heh, don't ask.

De necaz, citit din Choses vues cu furie lacomă, până când am început să văd cruciş şi să am sentimentul depăşirii scandaloase a dozei îngăduite. Asta înseamnă câteva sute de pagini, pentru că şi de-altminteri Hugo se citeşte întotdeauna foarte uşor. Omul e plimbăreţ, vede tot şi cu miezul detaliului neaşteptat - una peste alta, o plăcere minuţioasă şi un pretext pentru câteva basme franţuzeşti nouvelle manière. De gândit, de săpat şi de scris. Neapărat.

***

Scolasticul, întors de la Sulina ca de la Vientiane. Foarte senin, demite cu un gest moale furtişagul. Nişte puradei, la vreme de noapte, dar se rezolvă.

Amin. Felicitat propria inspiraţie de plecat acolo vineri dimineaţă la prima oră. Felicitat mai puţin, du coup, cefereul care nu are tren convenabil - adică mă rog cum, plecare din Bucureşti Nord la două dimineaţa şi ajuns la Tulcea la prânz? Şi aproape hotărât drum cu microbuzul, care oricum nu pierde patru ceasuri în Medgidia, absolut de prisos şi tristeţe văratecă.

Cum e la Sulina, întreb. Păi tot oraşul e un trotuar, mi se răspunde. Ah, şi au cel mai bun café frappé din România - cinci lei, numai la terasa cu scaune din împletitură metalică, poate singura.

Senzaţional, soro, mai zice şi face ochii mici. E greu să te-ntorci de-acolo, ştiu. De unde ştii? Din Laos, dragă. Ah, heh... Vezi? Mda.

Marile fericiri plimbăreţe nu se potrivesc cronicii amănunţite, aşa e.

***

Scolasticul zâmbeşte nălucilor din cimitirul marin. Eu, dimineţii de la Pasaneyom.

C'est tout. După care, ne punem la loc masca isprăvnicească, fiecare în biroul lui unde sună - destul de timid - telefonul şi bate soarele unei zile care sărbătoreşte carele de foc.

PS: Janela scandalos de defectă. Mă tot gândesc la înlocuitori. Dacă nu-şi revine, fluier un Digsby.

Later edit: Haram harap ce porcărie diplomatică la Chişinău, iarăşi şi din nou.

Pe muchie de cuţit, dites? Păi cam aşa se vede, de la Bucureşti. Iar articolul ăsta din România Liberă e cu totul şi cu totul suprarealist. Nu numai că nu am priceput mare brânză, însă trebuie să recunoaşteţi că sintagma "patroana unei săli de fitness din Căuşeni " sună pur şi simplu madagascar de califragilistic.

Omul negru

În locul crupierului, deasupra caselor din spate a venit de s-a mutat Omul Negru.

Crupierul era laconic şi sulfuros. Omul Negru e îngrozitor de volubil, la orice oră din zi şi din noapte şi locuieşte cu nevastă şi copil într-un spaţiu croit pentru aventuri dubioase de după-amiază.

De vreo trei săptămâni şi fără să pot opri chestia asta, la culcare mă leagănă cu o insistenţă înduioşătoare de tembelism isprăvile în ciocate şi blugi strâmţi ale lui Chuck Norris.

Date la maximum, cu toate ferestrele deschise - evident, e groaznic de cald.

***

Plânge plodul? Heh, avem soluţie: trei scatoalce, două răgete şi încă o bară de amplitudine în plus, dinspre boxe.

Fie şi numai pentru asta, i-aş turna aracet în clanţă.

Domnul A., care de obicei nu tolerează chestii de genul ăsta, tace suspect. Întrebat, ridică din umeri oftând cu neputinţă. Păi chiar aşa, ce să-i faci?

Res fanariota curată: din cauză că Omul Negru e realmente altfel şi pentru că vine probabil din străfundurile de peste apă, lumea face fix ce-ar fi făcut şi la 1809.

Scuipă-n maieu, bombănind ceva cu ucigă-l toaca şi în niciun caz nu se vâră.

Later edit: După patruzecişiopt de ore de trafic acustic greu (Bruce Lee se întoarce, Jackie Chan dă şuturi multiple în fund, reclama tâmpă pentru bere Ciuc - o dată, de două ori, de patruzecişicinci de ori, copilul rage, MTV Weekend, sofaua rezistă, Kill Bill, batem şi un cui în baie), am rezolvat problema à la Leni Riefenstahl.

Ho-jo-to-ho, heh. Cu boxele de mortieră pe geam, başii apăsaţi şi totul la maximum.

Cinşpe minute, pe ceas. Şi ieşind din casă, evident, altfel mă lua Salvarea.

De o jumătate de oră, zici că au crăpat cu toţii.

Et merci qui?

Voyons, heh. Merci Brunehilde.

Gata, acuma pot să mă reapuc de scris. Janela, tot în pioneze. La dracu, evident.

Nouă jumate: Merde, quoi! Au găsit soluţia. Run DMC la maximum, heh.

Ceci n'est pas une pipe. Ceci est la Guerre des Mondes.

Vue de Delft

"Rembrandt n'aimait pas qu'on regardât sa peinture de près. Il repoussait les gens du coude et disait: - Un tableau n'est pas fait pour être flairé."

(Victor Hugo, Chosese vues, le 3 mars 1847)

***

Il aurait fallu que quelqu'un le dise à Bergotte, j'imagine.

Quoi qu'il en soit, et sans le petit pan de mur jaune de Chine, la même vue de Delft se retrouve, de nos jours, totalement dépouillée de mystère.

PS: Guturai, notiţe, somn tocat. Janela nu merge, fir-ar a naibii viaţa.

Muncă independentă - 1: Cîţi lei costă biscuiţii?

Tot azi găsit şi privit îndelung nişte caiete de acum, heh, 25 de ani - da, trec repede şi cam fără să se uite peste umăr. Dimpreună cu un colosal şi regizat letopiseţ pionieresc al unui detaşament de şcoală elementară din 1965, care se va scana conştiincios şi selectiv, pentru că pur şi simplu nu prea se poate rezista la din astea.

Caietul de matematici e al meu, dintr-o perioadă de tulbure cuminţenie, sărăcie lucie şi lipsuri generale, recitări patriotice şi sărit elasticul în curtea de la Clemenţa.

M-a înduioşat, cu toate că nu am nostalgii - numai scene vivante - şi nici instinct matern.

Caietul de agit-prop e al Fregatei, eleva Mândrei în perioada dată şi inocentă comandantă de detaşament. Cu cazne şi gândindu-se la prostiile Şaureilor şi răsfăţurile de ţigănie ale Dinichii, trebuie să fi scris ceea ce se cădea. Ceea ce se cerea, mai precis - toate tâmpeniile, ar fi oftat zdravăn mumă-sa, dar tu scrie acolo că vine naibii Inspecţia de la raion şi...heh.

Aşa cum sunt, aduse de memoria sedimentelor de prin sertare până în zilele noastre, foile astea scriu şi ele două talere sotz ale colectivei de ieri.

Stay tuned. M-aş apuca pe loc, dacă n-ar fi în halul ăsta de cald. Însă pentru că e, lenea e şi dânsa foarte mare.

Ceva ciudat

Aflu astăzi, total întâmplător, că Etienne R., mare pramatie delatoare şi care avusese, la un moment dat, o vorbă grea de spus în ceea ce priveşte unele circumstanţe vitale ale subsemnatei, îşi dete demisia din baroul parizian.

Pentru care şi-a vândut sufletul şi turcit prietenii. Amin, mai mult nu merită insistat.

A făcut chestia asta franţuzeşte - adică în zgomot şi fără explicaţii.

Daţi-mi totuşi voie să nu mai înţeleg nimic.

Pe ziua curentă, Etienne R. face treizeci de ani.

Les glaces de Monsieur Teste

Ştiam de povestea fumătoarelor înrăite de la Versailles, date de gol de un snop de lulele cam prea exuberante şi pârâte pentru eternitate de nemernicul de Saint-Simon.

Recitit adineauri un alt amănunt, de data asta cu totul de sezon.

Nu rezist, poftim.

Ziua povestirii este 16 mai 1841, iar vremea întâmplării prima jumătate a lui aprilie din acelaşi an. Cu un dublu amendament explicativ: nu era neapărat mai cald atunci decât în zilele noastre. Dar - vom vedea imediat - este aproape sigur că îngheţata regelui burghez nu era nici pe departe la fel de contondentă ca astea de le vinde, au hasard, domnul Nelu.

"Le mois dernier, le roi Louis-Philippe a demandé un soir des glaces. Il n'y en avait pas au château. On en a envoyé chercher au café de F... Au bout d'une heure, on a apporté douze glaces. Le roi en a pris une; M. Vatout, une autre. La reine a refusé. Cinq minutes après, le roi redemande une autre glace. Il n'y en avait plus. Toutes avaient déjà été revendues en bas, au limonadier des Tuileries."

Povestea e - cum altfel? - a lui Hugo, din Choses vues, care m-a deviat cu totul de la Proust.

Şi merită un comentariu, fireşte.

***

Se dă situaţia simplă a unui capriciu nevinovat. Şi zău aşa, ce poate fi mai spălat de păcate decât o biată îngheţată?

Ei bine, doamnelor şi domnilor: amărâtul - se scrie cu dreptate, în aşa hal de oropsit e personajul - descendent al infectului regicid şi sperjur Philippe-Egalité nici măcar de mărunţişul ăsta nu are parte cumsecade.

Niciun fir de îngheţată în tot palatul: oare să-l credem pe Hugo?

Mvai, dar ce mizerie inadmisibilă. Principesa mofturoasă a fraţilor Grimm şi-ar da salteaua de-a dura prin tot iatacul, de nervi şi obidă. Domnişoarele şi domnişorii cucoanei Rostopchine ar trage cu zdravănă jale coarnele caprei de la castel, suspinând în plastroane şi ştergând depresia în cine ştie ce bazaconie cu premeditare. Şi tot aşa...

***

Ludovic-Filip nu are însă defel vocaţia fermecătoare a basmului. Nu e bunul rege Dagobert, cu nădragii dandaratelea. Şi nici şoitarul de bearnez care fugăreşte, ciupeşte, furgăseşte şi se ciondăneşte cu te miri cine. În paranteză fie spus şi de departe preferatul Seraiului: cine, dar cine ar mai avea în 2009 curajul să-i scrie ţiitoarei - o cheamă Diane de Poitiers şi asta înseamnă totul- ceva de genul de grâce, ma Mie, ne vous lavez donc pas?

Şi în fine, nicidecum ilustrul strămoş chisnovat, regele al Paişpelea, cu peruca şi jilţul cel găurit şi cu ceremonialul mandarinal de culcare şi sculare şi mâncare şi plimbare. Şi fornicare, mais chut!

Le corps du Roi, c'est le corps du Roi. Non?

Peste ţeasta de pară a domnului Ludovic-Filip şăd două umbre ameninţătoare: Napoleon B. şi Maximilien de R. Primul ricanează dintre valtrapurile cu albine violet de la Domul Invalizilor, iar al doilea îi strică nopţile cu siguranţă, cu hârca lui fără de maxilar. Asta dă dispepsie şi dualism constituţional.

Cum ar putea să voiască vreo lovitură de stat, vreo zaveră europeană sau cel puţin vreun impozit mai de doamne-ajută?

Tsss, ce credeam: omul nostru ar fi fericit şi cu îngheţată.

***

Şi la mama naibii ghem, nici aşa ceva nu au slugile grijit dinainte. Vatel şi-ar fi făcut felul, de necaz; dar bucătarul anonim de la Tuileries fluieră moale vizitiul şi-l trimete la cafeneaua de boarfe lirice şi dandy cinici de peste drum.

Au bout d'une heure, on a apporté douze glaces. Euh, ne scuzaţi: cum adică, un ceas întreg pentru douăşpe îngheţate?

Hugo rânjeşte şi odată cu dânsul rânjim şi noi. Fenomenal: regele francezilor - nuanţa e importantă, ca toate nuanţele - să şadă cuminte cu mâinile resemnate în poala redingotei, aşteptând desertul din comerţ?

Doamne, feri: Mavrogheni le-ar fi tăiet capul de şapte ori, de la şi până la.

***

Într-un sfârşit ajunge şi dulciul, cum ar spune Sanda Marin. Marie-Amélie nu gustă il gelato, pentru că pesemne e un nesimţit de surogat pe care îl dispreţuieşte. Probabil o doare şi capul, ceea ce e dezagreabil pentru destin şi obraznic pentru naraţiune.

Ludovic-Filip oftează pentru prima oară.

Domnul Vatout, o pramatie amabilă care se ocupă vaguement de conversaţie princiară, monumente istorice şi dănţuitoare din Alger, haleşte fără ruşine şi porţia reginei de ghindă. C'est bien, mon petit, tu iras loin.

Ludovic-Filip oftează pentru a doua oară.

Şi ar mai vrea o porţie: dacă se poate, dacă se mai egzistă. Să nu greşesc, heh.

Oh, păi să vedeţi că nu mai avem, i se spune cu miere pe buze. Bişniţa, trăi-o-ar Sfântul, a măritat deja resturile preacucernice ale seratei eşuate, în casele din dos.

Asta e un ceva foarte levantin. De uluială, Ludovic-Filip mai oftează o dată şi ultima.

Cititorul pufneşte în râs niţel sardonic: Pantazi i-ar trimite de unde-au venit, pe ăia din bucătărie. Fără cupeu.

Finis rerum historiae. Dar şi la urma urmei... ce dumnezeu puteam aştepta de la un rege învelit în postav contabil, al cărui singur merit e de a fi împânzit provinciile Franţei cu nenumărate - şi groaznice - sarcofage pentru tacâmuri din lemn de esenţă moale?

A quoi cela tient

Dacă tot amân Kavkazul pentru anul viitor, sperând vremuri mai liniştite şi clare, gândul unui drum la Chişinău nu mă părăsise cu totul.

Mais il y a un mais, heh.

Auzisem eu ceva de răscoalele cămeşeşti moldave, prin aprilie. Dimpreună cu veştile de o simetrie stinsă ale jacqueriei cămăşilor roşii lui Thaksin Shinawatra, de-altfel. Însă cum să vă spun, hum... când citeşti chestiile astea căscând de beatitudine pe terasa lui Scandinavian Bakery sau dintr-o cafiné digitală de pe rue Settathirat, tare nu-ţi prea vine a crede.

Distanţa asiatică are marele privilegiu, unic din câte ştie mintea mea plimbăreaţă, de a şterge cu desăvârşire orice urmă de didascalie din evenimentele exterioare locului strict în care te afli. Aşa că nu le-am luat în serios, pe niciuna.

***

Or, se vede treaba că dacă lucrurile de la Sanam Luang se mulţumesc să dea niţel peste cap circulaţia din Bangkok la ore de vârf, cele basarabene par mai dubioase de-atât.

Scurt pe doi: habar nu aveam că trebuie viză. Că mai nou, orişice titular de paşaport albăstrui oficial e întors avtomaticeşte de la Ungheni, care fiindcă nu se egzistă - cel puţin teoretic - nevoie de viză, pentru că deoarece nu se cade scandal diplomatic înainte de alegerile repetate. Nu? heh.

Bun. Scoatem halatul laborantin şi sunăm la consulat - mais je vous en prie, hm: Ana Popescu mă cheamă, să avem pardon, ad usum.

O voce peroxidată, zglobie, cu acşient: alio?

Bună ziua, aş avea nevoie de nişte informaţii. Etc.

Vî trebuiaşti invitaţie.

De unde?

Di la Biroul di Migraţii.

Huh? Hmph, certes: de la Ministerul Treburilor Dinăuntrul. MTD, cum ar veni.

Ce qu'on était bêtes, hein?

Aşadar. Nimic nou faţă de pachetul de prostii de pe foaia ambasadei, deci. Moment din care, orice tentativă de negociere cu ghişeul vorbitor se dovedeşte perfect inutilă.

Pot avea oricând adversari inteligenţi. Cu proştii - pur şi simplu nu merită.

***

Cine mama vieţii să invite plimbăreţul rumân la Moldova, dacă nicio firmă şi niciun agent nu vând nimic înspre acolo? Dacă trenurile sunt pline dinspre ei şi goale dinspre noi? Dacă paşaportul oficial stârneşte furie şi cel normal birocraţie idioată, cu geometrie variabilă şi ifose râncede?

Geme netul, curg bârfele despre cutare care nu-şi poate vedea mama, fratele, copilul şi canapeaua decât cu mare greutate, cu mare întârziere, cu mare amărăciune.

Păi aiasta nu sî poati, sî ni hie cu iertari. Că de folos, nice nu poate fi vorba.

E mai simplu în Birmania, pariez. Un ghişeu fluorescent de pe Khao San îţi rezolvă în trei zile problema. Ca să ajungi la Orhei trebuie însă, şi nu neapărat în ordine, să dai bani unui băştinaş cupid, care să facă mii drumuri la MTD - orar cu publicul, două ore zilnic; centrală telefonică decavată; servicii email inexistente. Să ai o răbdare excedentară păresimilor clasice.

Recapitulăm. Pilă - canci. Bacşiş - mulţumim, dar însă asta nu schimbă termenul revoltător de prelucrare. Polcovnicia - circumstanţă agravantă. Tsoin-tsoin, fraierilor.

Se numeşte pur şi simplu conjuraţia imbecililor.

Och, so. Unde să se ducă, unde să seducă?

***

Cernăuţi. Asta da, oricând. Cu toate nălucile Colonelului.

Se egzistă tren direct, fără de tranzit prin principatul ăla bezmetic.

I call this a fair offer none could refuse.

Nu mai devreme de ieri seară jurasem cu mâna pe inimă, la o masă întinsă, că n-am puterea să mă duc acolo. Prea ciudat să te plimbi pe lângă casele armencelor Adelei, cea prăpădită de inimă rea după netrebnicul de Octav.

Acuma sunt atât de furioasă pe prostia basarabenilor şi pe neputinţa Fanarului de buzunar, că iată: alea jacta vlan.

Pentru ei, cei de ieri. Şi niţel pentru noi, cei de azi. Şi cu asupra de măsură, pentru cei de după colţ.

Sunt prima care îndrăzneşte. Şi probabil ultima. Dar lumănările ce se cad aprinse acolo ard deja demult în inima mea. Şi asta n-are preţ, fireşte.

PS: Veşti din Sulina. Scolasticului i-au palmat razant laptopul şi telefonul, probabil la cherhana. Aferim bre, începe splendid tabăra de medievistică.