Non nobis, Domine

Zi neobişnuită, pe care o încep - e ceva nou? - în răgete pentru Baroul Bucureşti. Un lucru pe care îl detest funciar; întotdeauna am preferat acizii - bazelor acute.

Et ce coup-ci, cela marche.

Lucrurile încep să se mişte perceptibil. Gargola a început să dea înapoi. Deocamdată nu de tot, însă sperietura e a ei, nu a mea; e zdravănă şi, se pare, cu folos viitor.

***

Chestia asta m-a costat o vară din viaţă - vor mai urma, dar resortul e declanşat şi tocmai asta era problematic - şi probabil o criză a deşertului narativ de care sunt cu totul conştientă.

Nu prea aveam de ales, dar ştiu sigur că merită.

Despre cele trei lucruri pe care le am de gând în ziua imediat următoare deslegării ghemului de rele, nu ştiu decât trei oameni aleşi deliberat şi pe măsura propriei mărimi de sine - et encore, il me semble que l'un d'entre-eux ne sache pas tout pour l'instant.

În rest, nu veţi citi niciodată şi nicăieri nimic, cu şi despre. Şi am să ţin ca pentru cel care îmi e cel mai dureros de drag dintre toate să nu se ştie niciodată nimic precis, ca o boare balsamică peste o plagă cicatrizată avec les moyens du bord.

De la întoarcere încoace, am ajuns să ştiu exact ce am de făcut. Am calculat destul de multe variabile şi ştiu în linii mari care sunt paşii spălării unui blestem greu, de spiţă.

Ce e de făcut, cu cine ar trebui vorbit, cum ar trebui desluşite şi mai ales că drumul e probabil greu. Dar l-aş face de o mie de ori dacă e nevoie, fără să-mi pot explica asta altfel decât prin povestea vieţilor de care ne aducem aminte doar în somn.

Nu se egzistă altă soluţie. Din tot sufletul, şi cu dorinţa profundă ca gestul meu, poate ridicul, să fie egal neruşinatelor fericiri de care am avut şi am încă parte.

***

O mare uşurare, senină. Undeva, la antipozi, ploaia bate lent obloanele verzii de la That Dam - şi de-abia asta schimbă totul, din punct de vedere frastic.

Sunt deja acolo, mai mult decât aţi putea crede. Dincolo de Levant, într-o veselă despuiere de toate peceţile zilei curente.

En bon truc de fratrie: eşti de vină, beizadea. Şi asta da, în română înseamnă ceva mai mult decât mulţumesc, aşa cum le şade bine celor de-şi taie degetul la răspântie.

Să nu te îndoieşti, niciodată.

Non nobis, Domine, non nobis...

PS: Toujours est-il que Battambang, c'est le foudroiement. Ainsi soient-ils, et nous aussi - tant et si peu, avec une joie sobre et lucide.

Lento misterioso assai.

Later edit: Încă şase zile libere. Tehnic vorbind, asta se numeşte reşută - şi viroză de pulmon. On s'en fout, car l'Indochine est de plus en plus proche.

Tribulaţia de sâmbătă, şaizecişidoi ter: Şi deci aşa, dumneata eşti fiziocrat, hm?

Motto:

"Vous avez deux choses à perdre : le vrai et le bien, et deux choses à engager : votre raison et votre volonté, votre connaissance et votre béatitude; et votre nature a deux choses à fuir : l'erreur et la misère. Votre raison n'est pas plus blessée, en choisissant l'un que l'autre, puisqu'il faut nécessairement choisir. Voilà un point vidé. Mais votre béatitude ? Pesons le gain et la perte, en prenant choix que Dieu est. Estimons ces deux cas : si vous gagnez, vous gagnez tout ; si vous perdez, vous ne perdez rien. Gagez donc qu'il est, sans hésiter."

(Blaise Pascal, Pensées)

- ... c'est non.

Şi Abd'allah se înroşise cumplit la ideea că ar fi putut să treacă drept un nefericit de comis-voiajor.

Amănuntul plăcu pe loc:

- Bien, bien... écoutez, il faut que je raccroche... oui...non...en fait, il y a quelqu'un qui rougit assez scandaleusement... ah la la...mais puisque je vous dis que je ne me fiche pas de vous... hein...? Allez, hop...c'est cela, vous n'y manquerez sans doute pas....

Sigur că da: circumstanţa era suficient de ciudată în sine. Întâi că se oprise în faţa uşii ca să asculte un ciot de Schumann şi o conversaţie de o suspectă şi ilizibilă vervă. Iar asta nu se face, se certase numaidecât Scolasticul, cam fără convingere. Pe urmă, pentru că fusese privit dinspre frontierele umărului stâng cu o expresie greu de povestit - şi uşor de ţinut minte - care probabil oscila între mirare sarcastică şi iritare jovială.

Hm. Fie şi comis-voiajor, se pare că sunt un eveniment, oftase pe dinăuntru.

- Vai de mine, mai apucase să îngaime româneşte, copleşit de ideea că se făcuse probabil definitiv de râs.

Într-unul din cele mai absurde şi lipsite de imaginaţie feluri cu putinţă.

I se răspunse cu un torenţial hohot de râs.

- Pe toţi dracii, dar dumneata eşti de-acasă, te pomeneşti!

Abd'allah ameţi.

- Straşnică treabă: să dai tocmai peste mine, atât de puţin....hum...cum să spun...? Dar în fine, nu sta ca argaţii pe couloir... pofteşte niţel... eh bien, ça alors!

Fără să mai apuce să mulţumească, sau să se scuze sau să dispară pur şi simplu, Scolasticul se pomenise că se aşează docil pe divanul înfăţat cu un tartan roşietic, din lână foarte aspră.

- Poate vrei un ceai, nu de alta - vezi bine în ce hal plouă, nu?

Pft.

***

În ciuda unui dressing înghesuit în geometria lucrurilor de ambiţiile raţionale ale donatorilor, camerele de la mansardă erau destul de meschine. Iar cucoana cea volubilă avea cu siguranţă vocaţia balamucului baroc şi emotiv, în materie de amenajări interioare.

O odaie de vreo duzină de metri patraţi, în care se presupune că trebuie să-ţi petreci niţel mai mult de două treimi de an contabil, ridică întotdeauna o problemă spinoasă de grijeală. Faţă cu spoiala cam tristă a pereţilor lunii octombrie, locatarul de nevoie are de operat alegerea drastică dintre depozit şi crisalidă.

Expeditivă şi fără sentiment, prima variantă implică juxtapuneri nepăsătoare, resemnate şi câteodată de-a dreptul periculoase de accesorii de scris, efecte de îmbrăcăminte, tichete de cantină, maculatură sârguincioasă, afişe distribuite gratis de apsarale cu privire moale şi burată de ploaia din faţa staţiei de metrou, sau cotoare de cecuri nu întotdeauna cu datorată acoperire. Bilete de tren către provincii mai mult sau mai puţin obscure, vizitate didactic - o escapadă la Vézelay, Yonne, în căutarea unui manuscris obscur şi greu clasabil al jupânului Théodore de Bèze sau poate doar cercevelelor sezoniere ale domnului Inghelbrecht.

***

Inghelbrecht, Désiré-Emile, 1880-1965. Bunic belgian, mamă englezoaică: Comment on ne doit pas interpréter Carmen, Faust, Pelléas; Diabolus in musica; Le chef d'orchestre parle au public, şi asta numai pentru prozele de ocazie. O operă în trei acte, după Musset - La Nuit vénitienne. Şi un întreg calabalâc încrezător de lucrări diverse, cu titluri ce o amuzau întotdeauna pe Zăpăcită - cum, cum? oh!

Poftim: la Bonne, El Greco, le Diable dans le beffroi...

- După bietul Poe, nu?

- Astea toate sunt de balet, puncta de fiecare dată din vârful arătătorului Abd'allah, în rezultate discutabile.

Désiré-Emile! Ei cine dumnezeu ar mai avea astăzi curajul să se cheme astfel, rânjise Zaza la un moment dat, amuzându-se monstruos cu deosebire de cele Şase danţuri suedeze ce le datorăm individului, de la 1929 încoace.

- Ştii ceva? Nu e de-ajuns că sunt din '29, dar mai sunt şi suedeze - închipuieşte-ţi, poftim!

- Ce să-mi închipui, întrebase cu făţarnică nevinovăţie Abd'allah.

- Dragă..- Zaza rânjea cu poftă subţire -.nu ştii nimic, zău... uite, dacă vii la mine şi îmi vinzi şase danţuri suedeze, am să mă gândesc întotdeauna la cum îi pune piedică Ulvaeus năroadei de Fältskog.

- Zău?

- Absolument. Anni-Frid avea aerul ceva mai trează pe lumea asta, nu ştiu cum. Şi ce e mai grav, e că în mintea mea sunt cu toţii îmbrăcaţi în costume de metalurgişti.

- ... şi cu o pancartă de gât, pe care scrie Will Work For Food...nu?

- Oh, asta mi se pare obligatoriu.

***

În ciuda veselei bunăvoinţi, era însă aproape sigur că proprietara vremelnică a camerei cu numărul Şaizecişinouă - ai crede? nimeni nu o vroia! mă întreb de ce...- nu se îndeletnicea nici cu metalurgia, nici cu topografica bisericilor cisterciene şi nici cu gimnastica scandinavă.

Aş spune chiar dimpotrivă, pentru toate cele trei circumstanţe din listă, conchise Scolasticul trăgând rapid cu ochiul primprejur.

Trebuie că se închină celei de-a doua variante a Chiriaşului Grăbit. Şi-şi face din bivuac palazzetto, cum s-o nimeri şi cu condiţia necesară şi suficientă a inimii largi de-acasă.

Pe divan zăcea aruncat un trenci verde din pânză ceruită, o servietă de aceeaşi culoare în care cineva înghesuise aproape cu furie o ediţie foarte anotată din infectul eseu al lui Robert Dérathé, Le Rationalisme de Jean-Jacques Rousseau - non, mais! il court comme un dératé! scria cu tuş mărunt şi nervos în mijlocul copertei. C'est d'accord, zâmbise Abd'allah, ce nu-l prea avea la suflet pe filosoful cu tocă de samur şi cincizeci de pisici orfeline, şi-şi continuă inspecţia.

Vârtej de hârtii pe masă şi teancuri indisciplinate de cărţi de toate felurile şi aparent fără noimă - de la utilul Bescherelle - Conjugaison espagnole - la ce i-o fi trebuind? - şi până la Flaubert, Les Mémoires d'un fou. Novembre - din nou, la ce i-o fi trebuind, pe masa de lucru? Un covor din pai de sisal cu margini tăiate auster de coloarea ciocolatei, o vedută venetă a lui Turner prinsă cu pioneze categorice pe bucata de plută de deasupra biroului.

Pe poliţa neobişuit de lungă ce slujea destul de elegant de noptieră şi vide-poches, o droaie de poze. Un domn melancolic în uniformă de ofiţer de infanterie ce părea pierdut în brumele unor vremi foarte tulburi şi cu totul nepotrivite personagiului. Privirea asasină şi pătrunzătoare a unei puştoaice deghizate în hoţ de cai. O tânără cu păr renascentist şi aer aproape irlandesc, înfăşurată într-o haină de piele şi zâmbind cu poftă nevinovată în faţa arcadelor de la Martinho. Aceeaşi, probabil ceva timp mai târziu, purtând un hanorac tricotat abil şi batic de mătase subţire, pe o balustradă: de la Izvorul Mureşului, lămurise Zaza - şi e mumă-mea. Jumătatea dreaptă a pozei fusese virulent tăiată, dar se putea totuşi desluşi apucătura posesivă a unei mâini indolente, cu ten foarte măsliniu. În fine, gazda însăşi - pantaloni chino beige, pulover Paul & Shark verde şi bleu-marine cu dunguliţe stacojii subţiri, cămaşă englezească - proptindu-se sceptic de braţul drept al ochelarului, în faţa unei vitrine de acutramente judecătoreşti ale Curţii Supreme de la Washington.

Îar în creştetul bibliotecii în care nu puteai arunca niciun ac, cutia de pique-nique spre care ea se întinsese abil din vârful unui taburet, conţinea un ceainic Wedgwood blue jasper dip şi toate cele de trebuinţă ieşitului recurent la iarbă verde.

- Vrei dumneata şi nişte fours-secs, poate?

***

- Păi eu...nu vreau să deranjez cumva...

- Se poate? Sunt făcute chiar de mine...

Şi Abd'allah explicase timid că trebuia neaparat să ajungă la bibliotecă, dat fiind incidentul taiwanez al după-amiezii. Ah, cred că tocmai au închis... şi ai să vezi, nu are să moară absolut nimeni, nu te preocupa.

- Gregorovius ăsta al dumitale e un cretin cu pretenţii, decretase Zaza fără niciun alt preambul.

- Serios?

- Oh, fără îndoială. Sunt foarte puţine lucruri pentru care merită să-ţi dai foc pe lumea asta, cred.

...

- Şi în niciun caz un învăţăcel din Nidzica. Non, mais quelle pouf, cette Mei-Mei!

- Ah?

- O ştiu foarte bine. Face pe dişteapta. Şi deci aşa, dumneata eşti fiziocrat, hm?

- Teolog, mai degrabă.

- Fermecător şi inutil, bineînţeles.

Asta deschisese prima întrebare mirată a Scolasticului, dintr-un şir pentru care ar fi probabil nevoie de o nouă metrică.

- Cum aşa...inutil?

- Dragă... ceea ce faci dumneata cu atâta zel încât să înghiţi pe nemestecate aşa o porcărie nemţească se cheamă contabilitate de năluci. Dar fireşte... ce te miră aşa? Dumneata vrei să faci administraţia Raiului şi să ne dovedeşti ca la şcoală nişte lucruri pe care e absolut necesar că le ştim din prima, nu?

- Cucoană, eşti sigură?

- Că există? Dumneata nu eşti sigur?

- Ştiu că nu ştiu.

- Pe naiba. Dacă nu există, atunci nu există nici Woland - corect?

- Cam sumar, dar ... mă rog... corect.

- Ei, vezi? Ori să mă ierţi... una ca asta pur şi simplu nu e cu putinţă.

***

Pe la vreo două şi ceva dimineaţa, aiurit şi relativ fericit de găselniţă, Scolasticul hotărâse să se retragă, cu promisiunea multor nerozeli viitoare.

Foarte multă vreme după aceea, totuşi, Abd'allah se întrebase de ce Zaza simţise nevoia să-i strângă mâna foarte categoric în pragul uşii.

Şi mai ales să adauge, cu un zâmbet din care nu lipseau intarsiile unei calme maliţii:

- Ascultă Scolasticule... să nu cumva să te îndrăgosteşti, auzi?

Duminică fără bilete?

Încă o duminică fără bilete, mutilată în cioburile nevralgiei matinale, din nou neanunţată de absolut nimic.

Desantul plănuit înspre Câmpulung Muscel - piaţă fabuloasă, îmi explică Fregata la întoarcere - eşuat lamentabil între pernele caselor din spate. Lecturi cu un ochi şi Bizet, renunţând să mai anunţ urbi et vorbi că zac - de ce să mai îngrijorez aiurea lumea, hm?

***

Pescuitorii de perle, descoperiţi târziu. Charmante chose, cu ceva mai multă ţinută naivă decât Carmen - şi, de-altfel, ceva mai bine strunită. Cândva ştiută pe de rost, Carmen sfârşeşte prin a se pulveriza în curat seppuku de plictiseală, cinci minute după extraordinara cabriolă gitană din cvartirul lui Lillas Pastia.

Et vous verrez, seigneur, comment je fais claquer ces morceaux de faïence!

Oh, de mai bine de douăzeci de ani mă bântuie scena asta de private dancer a zilei de ieri; minutul e 6:36, dacă nu mă înşel, şi by Jove, merită întotdeauna. Nu durează mai mult de trei minute cu totul, însă sigur că da - et plutôt trois fois qu'une - impactul e de napalm amabil.

Car qu'est-ce donc que ce moment de basculement un rien brutal et certainement dérisoire, sinon le claquement de cauris en faïence?

Nu prea are importanţă. Ceea ce începe atât de firesc şi de fericit măsurat, încât şi conversaţia de trei lei dintre Micaela şi brigadierul Morales poate fi fermecătoare, se isprăveşte într-un universal şi omnipotent reflex de căscat feroce.

În secunda în care hangerul deşiră dantela cernită a nemernicei.

O chestie foarte Lorca, dacă mă întrebaţi pe mine, heh.

Une certaine idée de l'Espagne y sera toujours. Et je mentirais sans charme si je la reniais prudemment et prudement.

***

Cu Pescuitorii de perle, răspărul e perfect. Nu mai mult de două arii de ales pe sprânceană din ceea ce se anunţă, fără nicio pretenţie de-altminteri şi de la bun început, drept un demers de circumstanţă.

De l'indiennerie en chintz, d'une innocence absolue et d'une émouvante stupidité narrative. Sub pretextul unei drame cu paiote şi fecioare horticole, înghiţim fără crâcnire zeci de minute de recitativ înfiorător de explicativ, într-o retorică de căi ferate şi birou topografic în totul caducă şi chiar de neînţeles în 2009.

Un exemplu, pentru că nu rezist. Splendidul duet Au fond du temple saint - care aduce cu sine mai nou intense momente de prostraţie fericită, cu creierii pe peretele asiatic al minţii - nu se poate egzista în timp şi spaţiu, după mintea libretiştilor, fără un soi de interogatoriu prealabil de o delicioasă bezmeticenie, între Nadir şi Zurga.

Mais franchement quelle étrange sorte de bonheur que de l'entendre. Et de le comprendre, enfin.

Niciodată de-acum înainte fără un nod zdravăn în dreptul inimii. Nu numai pentru că deoarece s-a putut întâmpla să ne plimbăm fundamental pe la Angkor, ceea ce schimbă vertiginos scara lucrurilor.

Ci şi pentru că ştii că e aria preferată a Mândrei, care pretinde în general cunoştinţelor naive că se prăpădeşte după Rigoletto, punct.

***

Preferinţele de operă ale oamenilor importanţi nu sunt niciodată cu totul şi cu totul nevinovate.

Chestie de proiecţie de sine, fără îndoială.

Numărând nu neapărat pe degete, mintea îşi aduce aminte cu evlavie de Faust, care e numai şi numai al Colonelului. De Tosca Fregatei, întotdeauna la maximum şi cu toate uşile din casă crăpate larg. De Pescuitorii Mândrei, pe care o suspectez că se gândeşte la Stegărescu ori de câte ori închide ochii rânjind la romanţa bietului Nadir. Şi chiar şi de Nibelungii tatei, neapărat înveliţi în nişte valuri dulcege de tutun chinezesc.

Despre mine, aş vrea să pot spune cu detaşarea ambiguă a personagiilor lui Bulgakov că mă prăpădesc după Aida - în realitate, e fix pe dos pentru că nu îl prea înghit pe Verdi. Dar dacă trebuie neapărat să fiu demascată undeva, atunci să fie Puccini.

Defel Cio-Cio-San, cum credea Paşadia la un moment dat fără să se înşele decât foarte puţin.

Turandot, fireşte.

PS: E absolut evident că ne vom mai întâlni cu lucrurile astea, şi chiar foarte curând.

Tribulaţia de sâmbătă, şaizecişidoi bis: Appelez-moi Frimaire

Motto:

"In Ind and about Ind be more than 5000 isles good and great that men dwell in, without those that he inhabitable, and without other small isles. In every isle is great plenty of cities, and of towns, and of folk without number. For men of Ind have this condition of kind, that they never go out of their own country, and therefore is there great multitude of people. But they be not stirring ne movable, because that they be in the first climate, that is of Saturn; and Saturn is slow and little moving, for he tarryeth to make his turn by the twelve signs thirty year. And the moon passeth through the twelve signs in one month. And for because that Saturn is of so late stirring, therefore the folk of that country that be under his climate have of kind no will for to move ne stir to seek strange places. And in our country is all the contrary; for we be in the seventh climate, that is of the moon. And the moon is of lightly moving, and the moon is planet of way; and for that skill it giveth us will of kind for to move lightly and for to go divers ways, and to seek strange things and other diversities of the world; for the moon environeth the earth more hastily than any other planet."

(Travels of Sir John Mandeville, Chapter XVIII, Of the customs of isles about Ind. Of the difference betwixt idols and simulacres. Of three manner growing of pepper upon one tree. Of the well that changeth his odour every hour of the day; and that is marvel)

- Hm... ia să vedem ... şase şi cu trei fac nouă, zise Pantazi, adunând alene cifrele de pe muchia de sud-est a zarurilor ce tocmai se rostogoliseră cu zgomot din păhărelul arabesc.

- E de bine, conaşule... nu? întrebase niţel nesigur Skanderbeg.

...Nouă zile şi nouă nopţi şezuse Odin între ramurile copacului Yggdrasil, sieşi dat spre jertfă. Iară după cele nouă nopţi, taina şi rostul runelor i se arătaseră în toată strălucirea şi slava lor de jăratec rece...

Ehrm. Am luat-o razna, te pomeneşti.

- Da, dragă. E de foarte bine.


Ah, si j'étais dieu... quelle idée merveilleuse, voyons...mais qui? .... et où?... et surtout comment?

Oh, well. J'aurais dû naître aux bords du Gange, je suppose.

- Beizadea, ai grijă ce-ţi pui în minte. S-ar putea, nu-i aşa, să ţi se şi întâmple una ca asta.

Fireşte, de drag şi zel, Skanderbeg habar nu are ce spune. Însă dacă toate lucrurile astea ar fi ceva mai abil documentate din punct de vedere istoric, am putea trage numaidecât concluzia evenimentului aparent mărunt, ce coincide unui splendid şir de circumstanţe.

Asta dacă nu cumva le provoacă.

Oricum ar fi, legătura de la cauză la efect este, în speţă, un aspect în totul secundar, jucărie scolastică pentru zile ploioase şi mofluze.

Ceea ce putem şti însă cu destul de mare certitudine, este că guguştiucul nu apucase să isprăvească bine complimentul pe măsură şi Le Sémillant începuse să plutească deasupra pânzei de ulei a Canalului de Suez.

Şi fireşte, aşa ceva nu mai miră pe absolut nimeni.

Întrebat, Pantazi preferă să mărturisească imprudentului de ocazie că sfârşise pur şi simplu prin a adormi cu un păhărel de sherry în podul palmei stângi.

***

Lumina veselă şi clară a dimineţilor cu privire oblică îi trezise pe amândoi după îndelungate insistenţe. Mai ales Skanderbeg făcuse nazuri, pretextând că mai are ceva de lămurit cu o anume Aziza care îi vânduse o pereche de butoni de manşetă de factură îndoielnică în piaţa centrală din Izmir.

- Asta e marfă americană când am să fiu eu struţ, auzi dumneata?

De la sine putere sau poate anume aşezat acolo de capriciul nu se mai ştie cui, Le Sémillant sfârşise aparent prin a se împotmoli fix în mijlocul unei limbi de nisip, la vreo sută de metri de mal.

- Ei poftim, nisip ne mai trebuia acuma, bombănise dezamăgit guguştiucul.

Însă dihania pare cu totul şi cu totul fascinată de privelişte:

- Nu e nisip, dragă. E praf de oricalc.

Necitindu-l pe Platon, Skanderbeg nu poate răspunde alfabetizat:

- Poate să fie şi vată de zahăr, conaşule. Noi cum dracului ieşim din strâmtoarea asta, hm?

Oh, heh. Strâmtoare, zici?

Je t'en prie. Impossible n'est pas Pantazi.

Just watch me.

Şi beizadeaua nu se lasă prea mult rugată. Scara de sfoară se desfoaie numaidecât, cu mişcări sigure şi extrem de precise. Sarongul e înlocuit rapid cu un pantalon uşor de bumbac, imediat suflecat deasupra genunchiului.

Poftim, Skanderbeg. Dacă ţi-e aşa de frică, n-ai decât să urci pe umărul meu drept - cela fait un peu pirate, mais bon.

Pantazi nu merge pe apă - ar fi semn rău, iar malul e scandalos de aproape. Savoarea fermă a călcăturii ar fi însă probabil neschimbată pe parchetul de miere sălbatecă al unui salon din Petersburg.

***

Scenografie - o plajă tropicală, aşa cum se poate vedea pe toate cărţile poştale ale verilor asimetrice. Numărăm aleatoriu palmieri şi cocotieri, tufişuri cu frunze grase şi lacome pe care nu ştim niciodată cum le cheamă exact, un şirag foarte lung şi prudent de geamanduri din plută, o jumătate de duzină de luntre de pescuit în care nimeni nu-şi face vânt cu ziarul.

Ponton, gheretă, poştă restantă, ghişeu vamal, fabrică de gheaţă, cherhana - ioc.

Skanderbeg e pesemne niţel dezamăgit. Ceva nu se potriveşte în toată chestia asta, deşi nu e nimic sinistru în priveliştea de lene nepăsătoare şi plenipotenţiară cu care tocmai îşi clăteşte mintea.

Aşa sunt Tropicele? Bof, atunci.

Unde... dar unde dumnezeu s-a pitit toată figuraţia?

Unde sunt telalii şi cămătarii de rigoare, unde sunt jucătorii de barbut şi scriitorii de stradă? Unde sunt curvele cu păr verde şi sihaştrii rătăcitori cu boccea ergonomică? Unde sunt vameşii cu acreli de vintre şi ghicitorii în stele ce şed pe preş aşteptându-şi la nimereală muşteriul credul? Unde se ascund birtaşii şi hoţii de cai, conţopiştii de la Creditul Forestier şi culegătoarele de flori de indigo, bragagiii şi papucăresele, ucenicii brutari şi băeţii de prăvălie, vardiştii şi dobitoacele, lăutarii şi pedichiuristele? Sfetnicii şi recepţionerii, lustragiii şi hierofanţii, măcelarii şi...?

... şi nu mai ştiu, se ruşinează în gând guguştiucul arvanit.

Da' să nu mai spuneţi la nimenea aşa o grozăvie, da?

***

Şi totuşi... dacă beizadeaua şi guguştiucul s-ar uita mai cu luare aminte - iar de Pantazi nu ar fi uitat binoclul de sidef la Valletta, cu atât mai mult - ar putea distinge o siluetă înfăşurată într-un soi de togă - crede Skanderbeg, bineînţeles - aur şi verde, care aleargă cu foarte mare elan înspre dumnealor.

Comme c'est original d'avoir prévu même un comité d'accueil, hein?

Mai puţin previzibil însă, silueta sfârşeşte prin a se arunca în genunchi fără niciun preambul imediat ce beizadeaua cu pantaloni suflecaţi pescăreşte ajunge în sfârşit pe mal:

- Par les vaches sacrées du Gange et la prunelle de mes yeux! Je le savais, oh je le savais! Oh, mon père et ma mère, que n'êtes-vous pas ici pour me voir confiée l'insigne grâce de toute une vie de vertus! Et voici la parole du Livre qui enfin se révèle, car il y est bien écrit qu'Il se montrera à l'humble pêcheur de perles et qu'Il descendra vêtu de blanc et sans chapeau aucun.

- Să mă ierţi, conaşule, dar... domnul ăsta o fi în toate minţile?

- Probabil că nu. Dar nu strică să aflăm măcar unde dumnezeu am mai aterizat de data asta, hm?

***

- Bonjour, monsieur.

Însă interlocutorul pare că a amuţit cu totul, sub imperiul unei absolute şi contondente stări de beatitudine devotată.

- Euh... monsieur... voulez-vous une gaufre?

- Nu fi nemernic, Skanderbeg, je t'en prie.

- De ce conaşule, ce-am spus?

- Nimic grav. Doar l-ai întrebat dacă vrea o napolitană, fireşte, lămuri Pantazi, regretând aproape numaidecât relaxarea cu care încercase să-l înveţe franţuzeşte după o metodă intuitivă ce-i aparţinea.

Dar gluma se îngroaşă, fără îndoială, pentru că domnul cu sarong aur şi verde scoate imediat din baierele cingătorii de mărunţiş o cărticică de mărimea unui degetar, în care se apucă să caute febril:

- Ah, tout est écrit, vraiment. Regardez, tout y est:

Şi chiar aşa şi e, pentru că Pantazi poate desluşi, cu destulă surprindere, ceva de genul:

"9.15 Et alors, l'Oiseau se mit à parler. Et il demanda au pêcheur de perles
s'il ne voulait pas une Gaufre.
Et le pêcheur de perles entendit et crut.
Et l'Oiseau ne dit plus rien, car il ne connaissait guère la langue des anges."

Oh, bon. Du blasphème de pacotille, en somme: on dirait l'Almanach Vermot qui aura fait la mauvaise rencontre de Therese Neumann.

Ia să vedem ceva mai departe, heh:

"10.02 Et lui rendant le Livre, Il lui parla ainsi, d'une voix de cymbale et de miel, et
lui demanda comment il voulait qu'on l'appelle."

Şi niţel mai încolo:

"10.04 Et il Lui répondit que Sa volonté soit faite et qu'il s'appellerait Frimaire."

Ah, ah - de încercat, tărăşenia.

- Et alors, comment doit-on vous appeler, monsieur?

- Oh, Seigneur! Mon père et ma mère me prénommèrent Nadir - cum altfel, heh rânji pentru sine Pantazi - mais que Ta volonté soit faite et appelle-moi Frimaire.

Spoiler: Ca să se facă voia domniei sale Pantazi, Frimaire dă şi cămaşa proprie. Pe drumul spre Taj, ne lămurim că am nimerit într-o conjunctură foarte delicată. Papi şi antipapi, Reformă şi Frondă, dispute de lexic şi apocrife.

Toate într-un pahar cu apă.

Însă deocamdată, pe Le Tasse lucrurile încep să se mai anime. Oh, mon Dieu, comme c'est curieux et comme c'est bizarre!

Tribulaţia de sâmbătă, şaizecişidoi: La transparence et l'obstacle

Motto:

"On en déduira quelque chose qui est sans doute l'ultime vérité du puzzle: en dépit des apparences, ce n'est pas un jeu solitaire: chaque geste que fait le poseur de puzzle, le faiseur de puzzle l'a fait avant lui; chaque pièce qu'il prend et reprend, qu'il examine, qu'il caresse, chaque combinaison qu'il essaye et essaye encore, chaque tâtonnement, chaque intuition, chaque espoir, chaque découragement, ont été décidés, calculés, étudiés par l'autre."

(Georges Perec, La Vie mode d'emploi, Préambule)

Deocamdată însă, se făcuse un pic răcoare. Pesemne toamna - balsamică şi îmbietoare, se gândi neîntrebat Scolasticul, disimulând abil o schiţă de oftat.

- Dumneata cine eşti, în fond? rupse tăcerea Zaza.

- E un joc, doamnă?

Bună întrebare, dacă îmi daţi voie să intervin. Cine sunt, heh. Şi aproape automat după aia - de unde vin, fireşte.

Pentru dumneaei se pare că e importantă chestia asta, întotdeauna.

- Oh, deloc. Încântată de cunoştinţă, domnule ...hum...domnule... chiar aşa, fir-ar să fie... domnule...?

- Chiar nu-ţi mai aduci aminte, cucoană?

Zaza ridică o sprânceană cam stânjenită.

- Ar trebui? Ehrm, să mă ierţi - însă totuşi cred că ne-am mai văzut undeva.

Şi Abd'allah zâmbeşte.

Fiindcă da, el îşi aminteşte cu siguranţă perfect fiecare amănunt de gabardină al după-amiezii în care nimeni nu se gândise să facă prezentările, aşa cum se cade.

***

Coridorul auster al pavilionului universitar nu se bucura de infrastructuri prea primitoare. Fireşte şi pe tipicul franţuzesc, toate aparenţele opulenţei fuseseră păstrate fără cusur posibil, iar din holul impozant învelit cu piatră de râu de culoarea şofranului urca indolent o pereche de scări de marmură vânoasă şi trainică.

Danie americănească, ricanase Scolasticul poate chiar cinci minute mai târziu, suind anevoie treptele tăiate mai degrabă pe gustul fără dileme al canotorilor de performanţă. Nicidecum pentru ucenici obosiţi de atâtea fişe de lectură strepezite în crucea nopţilor fără de stârneli şi mitologii.

Elanul caritabil al titularului de vanităţi siderurgice se evaporase pe nepregătite încă din dreptul celui de-al doilea etaj. Eliberată de constrângerile mai mult formale ale menţinerii vreunui piano nobile, administraţia - veşnic strânsă la pungă - turnase pur şi simplu linolea peste ceea ce odinioară fusese cu siguranţă un pardos mai onorabil.

Linolea ipocrită şi suferitoare, în tonuri neutre, fervent şi constant înjurată cam de două ori pe săptămână de menajerele din Colonii, ce se îngrijeau cam fără tragere de inimă de confortul spartan al muşteriilor de mai scurtă sau insistentă şedere.

Iar în acea după-amiază de joi, Abd'allah luase şi dânsul în deşert numele Profetului.

De mai multe ori.

Dintâi, pentru că nu izbutea deloc să isprăvească un conspect destul de al naibii ce vorbea despre virtuţile austere ale dieteticii sihastre de secol V. Şi mai devale, pentru că telefonul sunase iarăşi, în rugămintea de a înapoia fără întârziere bibliotecii singurul exemplar disponibil din nesuferitul tratat al lui Gregorovius Geschichte der Stadt Athen im Mittelalter. Von der Zeit Justinians bis zur türkischen Eroberung.

Nu de alta - o epigrafistă taiwaneză ameninţase calm că avea să-şi dea foc în semn de protest ireversibil, în faţa stabilimentului, dacă preţiosul volum nu avea să-i parvină în cel mai scurt răgaz cu putinţă.

Abstrus şi iritat de întrerupere, Abd'allah - ce nu fusese botezat încă astfel - nu realizase defel că încurcase definitiv drumul, ajungând nu în faţa ghişeului de împrumut.

Ci fix la mansardă.

Sous les combles, quoi.

Truc possible!

***

Din întortocheata şi timida pregrinare îl oprise, la un moment dat, o mână de sunete.

Schumann, mai precis. Kinderszenen, dacă trebuie neapărat să fim tipicari în poveste.

Ah, tiens. Von fremden Ländern und Menschen - numai că din toţi rărunchii, cu o poftă aproape sălbatică şi cu totul nepotrivită unei bucăţi mai degrabă croite pe folosul veşnicei nuanţe discrete.

Amuzant şi neprevăzut. Pe negândite, Abd'allah se pomeni că se străduie să-şi închipuie cine dumnezeu ar fi în stare de aşa ceva.

Nu, hotărât lucru nu văd deloc cine... chimista din Phnom Penh, care nu iese cu zilele din casă şi găteşte chestii de nedescris? Prea bleagă.

Specialista niţel mustăcioasă în tanagrete din Paros? Cam prea ţoapă, zău.

Invertitul din Dorset de la Ecole des Chartes, şi teza lui de doctorat despre monumentalul conflict din 1897 de la Bureau des Longitudes? Fără îndoială, prea ocupat să demonstreze, odată pentru totdeauna, că propunerea lui Poincaré de adoptare a sistemului metric de evaluare a distanţelor fusese o idee revoluţionară. Iar varianta de compromis aleasă în finalul dezbaterilor - suficient de aprinse pentru a interesa un săptămânal atât de frivol ca L'Illustration - de toată ruşinea.

În afară de şiragul de perle nemţeşti - linişte deplină.

Und das Telefon klingelt.

Se putea altfel?

***

- Allô...? Allô...? Allô...? Ah, Spandoni, c'est vous. (zgomot de pachet de tutun deşirat sangvin) Eh bien, j'espère que c'est la dernière fois que vous me faites ce coup de l'arlésienne téléphonique...mais fichtre, quoi, vous savez bien que je déteste ça... (piatra brichetei nu e grozavă, probabil - e nevoie de vreo şase încercări până la primul fum tras cu sete)... et puis dites, vous verrez, un jour ce truc va m'exploser entre les doigts, je finirai bien comme Eltsine... oui, c'est cela, deux doigts en moins...ne faites pas l'idiot, c'est gênant... ah tenez, comme c'est commode, vieux...vous m'entendez tout à coup très mal...changez donc de portable...

Vocea uşor tabagică pare că ascultă atent o explicaţie destul de complicată.

- Et... mais où êtes-vous donc...il y a un raout de tous les diables... au Baltard...? Alors, il faudra encore mentir à madame votre mère avec beaucoup d'aplomb, j'imagine. Mais assurément, nous sommes tout à fait entendus. Oui, je les enchaîne comme un sapeur, mes clopes..qu'est-ce que cela peut bien vous faire? ...Ne changez pas de sujet, je vous prie...c'est clair, je vous aurai retenu à la maison ce soir et tutti quanti...

Aparent, mizanscena e puţin mai elaborată de-atât. La capătul celălalt al firului, Spandoni dă amănunte suplimentare şi probabil necerute, neuitând totuşi de legităţile elementare ale conversaţiei.

- Oh, accessoirement comment je me porte? Tout à fait éhontément, comme d'habitude. Jean-Jacques est un type épatant... il me happe, me retient...bref, m'excite énormément...Heu non, pourquoi? Mais non, je ne me fiche pas de vous, voyons...Si je vous dis que Starobinski a tout faux, vous me croirez par politesse, au moins...

Et vlan! În toată hărmălaia asta de vorbe foarte bine periate, Scolasticul strănută, torenţial şi irepresibil.

Iar interlocutoarea are pesemne auzul foarte fin.

Şi atenţie distributivă.

- Ne quittez pas. Je crois qu'il y a quelqu'un sur le pallier...

Prea târziu. Uşa se deschide brusc şi:

- Si c'est encore pour des abonnements à la Gazette du Palais, c'est non.

Zaza.

Deturnări

Ieri şi alaltăieri, descinderea niţel impromptue a adorabilei L. în Bucureşti mă poftise la diverse taclale prin oraş, toate fermecătoare şi cu miez.

Astăzi la prânz însă, în colţul unei fraze despre dicţionarul foarte fouillé pe care Bezviconi îl lăsase despre un loc odinioară nesuferit - am numit cimitirul Bellu - mă paşte o criză acută de deturnare levantină

L. explică amabil că mi-a comandat la Chişinău cartea vişinie cu pricina, la care mă reped lacom căutând repere personale. Corneliu T. este în pomelnic, de pildă, cu numele şi civilităţile exact redate. Imediat, regăsim şi un anume Radu T., general - de artilerie - al Armatei Române, moment în care surâdem amintirii descendentului omonim, cu infinit mai mult panaş.

Dragul şi insuportabilul de Radu T. - dandy dedulcit adulterin la nurii lui Erszi şi gentleman de Je m'en fous.

Cum singur se şi prezentase, de-altfel, cu tuş chinezesc ce se voia pesemne extrem machiavelic, pe spatele unei fotografii sur mesure.

Numai şi numai de la studiourile Julietta.

***

On y voit ce monsieur, autrement fort respectable, en costume chinois et moustache lettrée de pacotille, portant haut une sorte de béret outre-mer, retrouvé intact dans sa boîte.

Etiquette comprise: béret chinois, pour bal costumé seulement.

Iar când ultimele ecouri ale balului mascat se vor fi stins cu totul, Radu T. se apucă de ţinut cartea de imobil, cu acribia cu care odinioară pariase pe cele mai splendide hetaire din urbe.

Povestea lui va trebui neapărat scrisă, şi asta cât de curând.

Janelas, 47: Tertium non datur

Ultima treime a bulevardului se întâmplă obligatoriu per pedes.

Iniţial o interesantă reinterpretare a liniilor franţuzeşti de perspectivă, scenografia îşi ia insidios distanţe sensibile faţă de canonul ştiut dintotdeauna. Iar ceea ce ar fi putut asculta de forma muzicală a sonatinei de asfalt, se transformă încetul cu încetul în concert.

De la Oktogon şi până la Hősök tere, rondurile marchează fericit momentele de mirare şi neruşinări obscure ale trecătorului, urmând logica aproape cardiacă a numărului impar de paşi aşternuţi alene pe caldarâm. Perspectiva se deschide, linia de orizont pare mai vastă şi indubitabil mai impunătoare, în subtila gradaţie a pavajului festonat discret cu verdeaţă aleasă pe sprânceană.

***

Un exemplu de elegantă şi echilibrată strălucire e răgazul cu premeditare de la Kodály körönd, fix la jumătatea distanţei dintre cele două capete de pod pe care tocmai le-am pomenit. Chiar şi greu ciuntite de trecerea vremii, faţadele italienizante curăţă mintea şi bucură ochiul cu fericirea calmă de care numai şi numai supravieţuirile sunt pesemne în stare.

C'est vraiment beau, d'une calme et stable proportion.

Şi se mai întâmplă un lucru neobişnuit, de-a lungul ultimului segment al bulevardului.

De fapt, nu neapărat un lucru - ci o stare, ce s-ar putea rezuma printr-o neaşteptată volubilitate fictivă a decorului.

Extensibilă mai ales străzilor din împrejurimi, ecouri vivace ale seducătoarei zile de ieri. E o lume urbană altfel, în care unitatea de măsură scenică nu mai e defel pastişa de hôtel particulier parisien. Ci acel klein Pavillon atât de nimerit pentru facerea şi desfacerea intrigilor ternare pentru evantai şi orchestră consulară, atât de dragi lui Lehár.

C'est, comme souvent, une question non seulement d'échelle; mais encore et surtout, d'insoutenable légéreté des êtres et des choses.

Et c'est ainsi que Dieu - enfin, cela aussi se discute - créa l'opérette.

***

Iar cel mai neobrăzat exemplu de klein Pavillon e de găsit - bineînţeles şi previzibil - la Gundel, doamnelor şi domnilor.

Dacă nu la Premier, heh. Să mi se ierte entorsa, însă nu am avut onoarea - măsuram faţade niţel mai în spatele locului strategic.

Janelas, 46: Teoria navigaţiei

Ehrm. Mais voyons - c'est absolument entendu d'avance.

Pe bulevardul Andrássy nu te plimbi rimbaldian, cu mâinile în buzunare, pândind detaliul de răscumpărare a vremii istovite atât de fermecător, surâsul statuetelor de bronz sau binecuvântarea cariatidei din staţia de tramvai.

Bref - întâlnirea cu neprevăzutul.

Pe bulevardul Andrássy navighezi.

Şi neprevăzutul vine la tine, chiar în secunda în care îţi spui că hotărât lucru, am mai văzut noi din astea.

***

La Operă e un şantier de toată frumuseţea zeloasă, dar asta nu te împiedică deloc să zâmbeşti pe dinăuntru unui moment de inspiraţie răsplătit cu vârf şi îndesat, la vremea lui.

Ştii că ai nimerit în plex. Şi te bucuri fără nicio ruşine - privilegiu mărunt şi dispensabil, fără îndoială.

Mais vous savez sans doute mieux que moi, monsieur - à chaque fois, c'est pareil. Et c'est comme cela et pas autrement.

Şi pentru că de data asta nu e stagiune - ah, aş fi înghiţit şi nereuşita poveste a mandarinului fermecat pentru una ca asta - se cere o consolare foarte cafeinizată.

Nu chiar vizavi, şi evitând stabilimentul Callas, o chestie care nu inspiră decât rezerva cuvenită pastişei eşuate comercial.

Ci niţel în diagonală, la Művész.

***

Totuşi, ca să-ţi crape cordul definitiv, iei un cortado leche y leche; de-altfel foarte onest - dar niţel lipsit de panaş.

Haleala şi răsfăţul energic nu sunt punctul forte al casei.

Nemaipomenita capacitate de a trage sforile scenografiei, însă - da şi cu prisosinţă.

Cu scaunele lui de împletitură niţel meschină, pledurile Ikea stacojii aruncate încrezător pe spetează spre confortul muşteriului şi meniul cu intarsii retro bine strunite, Artistul e cel mai germanopratin stabiliment din cele trei ale numărătorii.

De la serviciul uşor obraznic şi până la mirarea veche a indulgenţei cu care rânjeşti.

Un truc de connaisseur - pantomima e absolut necesară, fix în cheia şi doza asta.

Şi strada devine imediat lizibilă.

***

Un călăreţ de jeep pune frână cam prea tare la stop, şi doamna în vârstă - aer vienez, şirag de perle, portofel écaille ţinut straşnic şi dextru - dă ochii peste cap, aparent exasperată de aşa întrerupere din conversaţia cu multe neologisme perfect transparente.

Où il est question - assez curieusement, d'ailleurs, pour un dimanche - de Descartes.

Alături, o ceartă de-abia strunită. Acute joase, foarte multe fricative. Dezamăgirea pare sigură, iar înjurătura - întotdeauna torenţială, în ungureşte - e veştedă. Cineva, nici nu mai contează cine anume, aruncă abstract nişte mărunţiş. Şi povestea se isprăveşte pe caldarâm, fără coloană sonoră şi cu ferme direcţii opuse ale avenidei.

Şi patru cucuiete, vizibil în tranzit. Nu mai mult de un secol dimpreună, cu avantajul delicioasei nerozeli în purtări şi vina superficialităţii conversaţionale. Multe exclamaţii: şi ele leche y leche.

Naratorul rânjeşte, cu mintea înspre o terasă a zilei de ieri. Şi altor interjecţii de jacobin exces şi despuiată naivitate.

Pentru că da, Budapesta e la modă. Mercurialul blajin şi purtările impecabile ajută, fără îndoială.

It's the evergreen little black dress of the European Rumspringa.

Ainsi soit-il? Non, mais. Quel dommage que ce caquet, franchement.

Time to move on.

Janelas, 45: Cafeaua, birja...

Orice explorare cinstită a avenidei Andrássy nu poate începe, în mod necesar şi aproape suficient, decât din cinstitele curţi ale metocului nemernic de la Gerbeaud.

Un loc hoţesc, pentru că foarte greu de clasat după fermecătoarea summa divisio locală între étterem, vendéglő, kávéház şi cukrászda.

Teoretic, lingvistul de ocazie are sub nas o subtilă gradaţie de la foarte rafinat la foarte relaxat, de vreme ce étterem e sinonim chisnovelii gastronomice elegante şi variate. Vendéglő - poftei trainice de tradiţie pişcătoare şi pe săturatelea. Kávéház -uzanţei vieneşti a cafelei şi, în cheie perfect metonimică, întregului cod de atitudine socială aferent. Iar cukrászda - ispitei de la colţul străzii, degrabă consolatoare de glicemii.

***

Gerbeaud se scrie singur şi de la sine putere în toată gama asta de semitonuri, fără să ne mintă defel. Are pretenţia legitimă a locului istoric, galantarul austro-ungar de rigoare şi purtările impecabil de leneşe ale miezului de după-amiază, la aproape orice oră convenţională a zilei în curs.

Iar pe deasupra, uneori impecabile interpretări ale unui complicat evantai de perversităţi papilare. Chiar dacă şi pe gustul propriu patiseriile s-au cam vândut pesemne vizigoţilor, de ceva vreme.

Şi te cam fură la cântar, fără nicio ruşine.

Un amănunt de nimica toată răscumpără îndestulat începutul de dezamăgire - zăpăceala pe jumătate jucată a vestalelor cu fuste înflorate şi horbote, întotdeauna delicioasă şi iubitoare de bacşiş. O instituţie pestană cu arcane complexe: niciodată azvârlit pe masă, ci dat în mână şi - oricât ar părea de ciudat - relativ sonor.

Asie, quand tu nous tiens.

Tablalele de malachit verziu. Şi liniştea de dimineaţă, în hăul rococo pour cuivres et gare centrale, golit cu totul de larma ceasurilor mai coapte ale zilei.

Fără preţ.

***

După aşa o neobrăzare, birja ar fi o eroare de tir.

Trebuie neapărat încercată o plimbare cu metroul. Unul din cele mai frumoase posibile, cu condiţia suspensivă a liniei galbene ce pleacă fix din buza cafenelei şi ajunge ceva mai la vale de Grădina Zoologică.

La Londra, metroul e agresiv şi curat prolo. Îmbâcsit, sournois şi total peste mână. Niciodată la timp şi deseori închis de la o oră la alta, cu nazuri sindicale. Îi vom prefera întotdeauna fără preget soluţia de jaf a taxiului smolit, cu deliciosul paravan şi geamlâc de lemn dintre şofer şi muşteriu, ce te aruncă imediat înapoi în timpul regăsit al scuarului, porticului georgian şi cărămizii cu electrocardiograme.

Ah, dar la Pesta contrastul e absolut perfect. Staţiile liniei galbine sunt îmbrăcate în faianţă moale şi curată, lemnăria nu e mincinoasă. Şi unde mai pui, cu puţin noroc, are să miroasă fix ca la Paris - ceva foarte greu de definit, însă probabil la jumătatea drumului dintre pegră amabilă şi comerţ cu amănuntul.

Iar asta da, poate da dependenţă.

Şi coborâm la Operă. Nu numai pentru că am scris despre ea cu semnificativă emoţie.

Ci şi pentru că vizavi avem a doua cafenea din cele trei anunţate, fireşte.

Poftim de chestie

Doar ce stau trei zile la rând în casă şi încep să se întâmple nimicurile tembele de rigueur.

Iată, numai acum câteva secunde, telefonul care sună fix la cinci centimetri de halba de cafea. Fireşte, o să mi se spună că întotdeauna telefonul trebuie să sune, la un moment dat. Sau, venind de la cunoscători, că aşa începea cursul de germană din zănatecul an de Quatrième: Das Telefon klingelt, din păcate fără indispensabilul şi previzibilul heh tipărit sincer pe foaie.

Şi se cerea, zău.

La capătul firului, Băiatul de la Compania de Asigurări.

Ei, şi?

Sigur că da, ne putem indigna - în aşa hal de lipsă de inspiraţie să fi ajuns cucoana, încât să ne povestească despre toţi amărâţii care pun de nevoie mâna pe receptor să sune clienţii la cele mai idioate ore cu putinţă?

Mais, il y a un mais.

***

Vocea e foarte proaspătă şi pare, du coup, teribil de binedispusă. E una din acele voci anume croite pentru gloria veşnică a pastei de dinţi, ce nu ştiu de mizeria aspirinei şi ravagiile universale ale tabacului. Mai rău de-atât, aş putea pune oricând prinsoare că peste douăzeci de ani, va întreba neobosit, imperturbabil şi aleatoriu, aceeaşi tâmpenie de tejghea.

Cu aceleaşi inflexiuni de o insuportabilă onestitate şi rotundă dicţie.

Sigur că o ştim. E vocea aia care zâmbeşte tot timpul a fericire şi care nu are niciodată nevoie de umbrelă. Niciodată fleşcăită de bănuieli sau speriată de vreun cutremur.

Sunny side up. Trăiască - oricât de sictirit ai fi pe moment, nu-ţi vine să o dai pe uşă afară.

***

Întrebarea e suculentă, şi perfect involuntară:

- Vă pot răpi câteva minute?

Och, so. E momentul doar să ne umfle un monumental, un colosal şi faraminos răget vesel: dumneata ştii cu cine stai de vorbă?

Bietul de el, habar nu are; et c'est tant mieux ainsi.

Ce dumnezeu să-i răspunzi, aşadar şi rânjind brusc prin desişul de Nurofen forte?

- Ehrm, păi tocmai ieşeam pe uşă...

C'est faux et circonstanciel. Et juste un peu coupable - comment, mais comment rejeter la voix Colgate?

Peste toată situaţia pluteşte un aer de vodevil improvizat de toţi dumnezeii posibili. Asigurările vorbesc fix ca la 1930 toamna, iar scuza mea e de un penibil cercat şi grijit pe îndelete.

Dezamăgirea e aproape imperceptibilă, dar urechea exersată o pricepe repede:

- Atunci lăsaţi, să ştiţi că nu vă mai deranjez niciodată.


Tout cela respire une logique sans faille, dites.

***

Ia să vedem: mai întâi mi se propune o răpire, chestie care sună cum sună, pe strada Cometa.

Ca şi cum ai vinde castraveţi grădinarului, uite-aşa sună. Hihi, sans commentaire.


Je ne moufte pas. Et il est définitivement déçu, le monsieur.

În aşa hal încât, cu lista de clienţi peste chitanţier călcând, nu o să ne mai deranjeze niciodată.

This is what I'd call over-reacting.

***

Nu e prima, şi probabil nici ultima dată în care am conversaţii absolut aiuritoare cu tot felul de personagii de genul comisului-voiajor telefonic. Seraiul îşi aduce aminte, de-altfel, cu destulă precizie de un astfel de personaj ce vindea abonamente la reviste juridice franţuzeşti, purtând numele fabulos şi plin de promisiuni de Dante Montessori.

Şi o voce de spahiu ruşinat, jignit că trebuie să-şi câştige existenţa şi cu aşa ceva.

Cred şi eu. Un tip pe care îl cheamă Dante Montessori e sau aghiotantul lui Al Capone, sau nimic.

Dar o conversaţie ca asta de adineauri, mai rar.

PS: Din uşă, Fregata îmi aduce alte aiureli din oraş.

- Ţi-am văzut avocatul la coafor.

- Huh?

- Da - surâs indescriptibil - îşi făcea şuviţe.

Mon dieu, mais c'est la fin du monde.

Mais non

Que tout le monde se rassure, donc.

N-am crăpat şi nici nu iau Tamiflu. Doar o gripă zdravănă şi neaoşă, cu frisoane şi febră imbecilă şi acea stare leşioasă în care nici măcar nu se poate sta cu mintea foarte departe de clasica şi enervanta senzaţie de disconfort.

Deja de ieri, stări ceva mai potabile. Şi liber până luni, ceea ce ar fi fost mai bine folosit pe vreun voiaj.

La naiba. Tot scap eu pe undeva, qu'on se le dise.

Janelas, 44: Câte ceva despre un bulevard

Iar după un impromptu atât de intens, apare nevoia unei încetiniri voluptuoase.

Plimbarea e improvizată şi pe măsură. Şi când se întâmplă una ca asta, hatârul se împlineşte de fiecare dată cu mare curiozitate bine stârnită dinainte. Şi cu bucuria anticipată şi fragilă a nimerelii de şaradă.

Pentru că nu se poate închipui Budapesta fără bulevardul beizadelei Andrássy, un personaj de sublimă eleganţă diplomatică al secolului nouăsprezece KuK.

Un siècle qui en a certainement vu tant d'autres. Mais rarement autant de toupet ingénieux, dont acte.

***

Aşa ceva se întâmplă într-o lume atât de formală, încât naivitatea măruntelor ritualuri de audienţă ale rubedeniilor mai mărunte de la Bucureşti stârneşte zâmbete înţelegătoare. Într-un astfel de cadru, contele Gyula de Andrássy de Csíkszentkirály et Krasznahorka are curajul extraordinar de a impune, dacă nu un model, măcar o măsură nouă a prezenţei publice. Nedespărţindu-se niciodată de prestanţa rece de care e în stare numai o imensă doză de luciditate personală, viitorul bulevard navighează cu o dexteritate aiuritoare printre feroce şi foarte bizantine intrigi de curte şi sforăria extrem complicată a gestiunii treburilor unui Imperiu mult mai fragil decât pare.

Dincolo de dramele provinciale şi de conflictele intestine ale unei societăţi multiculturale insuficient digerate, realitatea austro-ungară e minată de foarte devreme de pecinginea delicioasă din punct de vedere literar a utopiei. Este aproape sigur că lucrurile nu sunt atât de monolitice pe cât am putut învăţa, expeditiv şi şcolar; iar ceea ce aduce o suspiciune zdravănă de poetică în calcul, trebuie că e foarte dificil şi obositor de suportat şi înţeles la scara fiecărei zile.

Spre deosebire de veşnica oglindă germanică, colosala întreprindere administrativă chezaro-crăiască nu are drept punct de sprijin acea reţea de fermecătoare principate cu comunităţi chivernisite şi orgolioasă conştiinţă de sine. Dimpotrivă, pentru că este rezultatul paradoxal al compromisului pragmatic, adică de nevoie, noua şandrama de la 1867 are importante fragilităţi de sistem ce riscă să-i facă viaţa imposibilă pe termen mediu şi lung.

***

Însă nu mi se pare oportun şi nici elegant să vorbim aici despre lucrurile la care destulă lume încă se mai gândeşte, de o parte sau alta a graniţelor - care oricum mai înseamnă astăzi doar foarte puţin. Ci mai degrabă despre o problemă insolubilă de adecvare între două lumi perfect paralele: dezordinea vivace şi crescândă dinspre Est şi Levant, faţă cu obsesia măsurii şi ordinii venită cu anasâna dinspre Miazănoapte.

Cum să explici, aşadar, rostul calmelor virtuţi metrice într-o monadă ce pare veşnic sortită versului alb, echivocului, tocmelii polisilabice?

Prins în menghina cinstită a civilizaţiei, tramvaielor, apei curente, higienei publice şi resentimentelor colocatarilor de nevoie, Imperiul e condamnat la performanţă rapidă şi randament aproape fordist, într-un context şi pe o lume în care însăşi formula care îl poate legitima începe să fie din ce în ce mai ameninţată de o lentă şi dureroasă îmbătrânire. Efortul de a croi câte ceva şi pe cât se poate trebuie măcar recunoscut cu duioşie sinceră, pentru că într-un răstimp foarte scurt la scară istorică, energia şi încăpăţânarea edilitară îşi fac ireproşabil datoria.

De la Pécs la Braşov, şi de la Sopron la Zagreb.

***

Iar imaginea e greu de vândut, cu agitaţia noastră perpetuă şi uşor aerofagă, cu intrigăraia rusească şi eternele strănuturi turceşti.

Gyula de Andrássy nu are vocaţia duelului, ci a corupţiei vizionare. Recitirea scrisorii către Înalta Poartă de la 31 ianuarie 1876 e un straniu exerciţiu de călătorie în timp: pornind de la pretextul unei răscoale bosniace, reţeta puşlamalei pestane e o foarte curioasă anticipare a mizelor şi - mai ales - neputinţelor acordurilor de la Dayton ce aveau să intervină mult, foarte mult timp mai devale.

Cu mantaua sa de husar şi zâmbetul îngheţat sarcastic în colţul stâng al gurii uşor dispreţuitoare, contele Andrássy înţelesese pesemne ceea ce încă astăzi nu ne e foarte clar.

Pentru că se ştie - atunci când patru minţi complicate se chinuie să deslege o problemă, e neaparat nevoie de o a cincea.

Când lucrurile o iau razna, e nevoie de un dandy. Iar husarul din poveste e un splendid dandy diplomat, cu neruşinarea bine temperată şi simţul nonşalant al deşertăciunii de care e întotdeauna mare nevoie într-o situaţie de casse-tête.

Şi de aceea, e pasionant să îţi închipui măcar preţ de un sfert de ceas ce s-ar fi putut întâmpla dacă scrisoarea către Înalta Poartă ar fi fost citită la Stambul cu mintea mai informată - dacă nu cumva mai deşteaptă- a zilei de astăzi.

***

Un personagiu în toată puterea cuvântului. Şi o promenadă fabuloasă, ce-i duce memoria mai departe, cui ştie să o asculte, cu o splendidă adecvare dintre toponim şi scenografie.

Despre scenografie, justement, merită povestit ceva mai cu de-amănuntul.

Janelas, 43: Gubernia de fum

Un sprint zdravăn înspre gara minusculă şi foarte Fifties de la Kelenföld spală ruşinea aproximativă a zăpăcelii matinale.

Ouf, nous y sommes.

La drept vorbind, am mai zăbovi îndestulat şi probabil chiar profitabil în sala de aşteptare niţel afumată şi scorojită a filialei feroviare. Cu ghişeul de răcoritoare, beţivii aferenţi ieşiţi să se dreagă din birtul staţiei de tramvai şi ţâşnitoarea de pe peronul foarte paşnic.

Din visare te scoate acceleratul de Dunaújváros, din care trebuie pur şi simplu sărit la un moment dat al traseului şi urcat vijelios în cursa indolentă de Pécs.

Cu un rânjet de imprescriptibil triumf şi nicio certitudine în privinţa trenului ales la întâmplare dintr-o salbă de şine a răscrucii de comitat.

Controlul de bilete apare foarte târziu în ecuaţie, atunci când starea delicioasă de aşteptare a toponimului împărţit pe din două e cu neputinţă de şters.

Una din cele mai frumoase jumătăţi de ceas posibile şi de până acum, dacă mă întrebaţi pe mine.

Inutil să adaug că era să cobor la următoarea.

C'est tout bête, une paire de lunettes, vous savez.

***

Gara are un aer subtil şi cu totul imaginar de Rusie albă, iar reperele ei pot fi aşezate foarte lesne în altă parte şi în răstimpul tulbure al anului 1918.

Am putea chiar aştepta, cu totul abstract, argatul şi birja de trebuinţă. Sau alege să facem drumul pe jos.

Prima variantă presupune ficţiuni. A doua, devotamente.

Ceea ce se şi întâmplă, fără nicio idee despre lucrurile ce vor urma.

Stolul de gâşte de la prima intersecţie se încasează în plex.

Vasăzică aşa... eh bien, vous l'aurez certainement voulu ainsi, il me semble.

***

Una din virtuţile locurilor în care nu se întâmplă aparent nimic, e posibilitatea existenţei mai multor adevăruri simultane.

Primul e simplu şi relativ oarecare: T. e una din acele aşezări inadmisibil de liniştite şi de dichisite, cu gospodari cuminţi şi afabili ce se prăpădesc după flori şi cu un irezistibil parfum de naivitate şi nevinovăţie, la tot pasul.

Din vreme în vreme, un amănunt altfel rupe monotonia calmă a flâneriei de suprafaţă, cum ar fi steagul australian agăţat acum cine ştie câtă vreme deasupra uşii unui birt abandonat. Perdeaua de muşama tăiată cu foarfeca a buvettei Dzsóker, ce apare din stradă cu totul şi cu totul cotropită de un monumental acces de lene. O casă părăsită de culoarea tutunului vechi, în buza şanţului verziu cu sălcii în care ghiceşti albia resemnată a unui fir de apă - fundal bucolic minunat pentru o poveste cât o batistă de Jouy. Cuibul de barză de pe linia de telegraf...

... oh, e mult de-atunci, aşa să ştii.

Însă îţi mulţumesc pentru asta, ca întotdeauna, întrebându-mă perfect retoric de-altfel, cum dumnezeu le ştii dumneata pe toate.

***

În momentul şi la nivelul ăsta al percepţiei, am fix cinci ani şi jumătate. Drumul până la Şcoala de peste şosea e întotdeauna foarte lung şi plin de evenimente de măruntă importanţă. Bomboanele sticloase de la cooperativă zac lipite în borcanul filetat de un kilogram şi jumătate - da, iar îi cumpără toate prostiile, pesemne.

Vezi, uite-aşa o să-şi strice asta dinţii. Şi tu, şi ea - nişte nărozi. Om în toată firea, te pui la mintea ei.

Pft.

La frizerie e deschis, însă azi nimeni nu are chef să se tundă. Statuia lui Tudorică dorobanţul are proporţii ciclopice.

În curtea bisericii Sfinţilor Împăraţi, unde ei se duc câteodată şi tu te plictiseşti îngrozitor, apare o chisea de dulceaţă. Cireşi albe - ceva nemernic şi rar.

Ispitele dracilor en mosaïque de pe pereţi trebuie să arate precis aşa, şi nu altfel.

***

Ieşitul de pe şosea şi de pe drum e o datorie de onoare faţă de ziua de ieri.

Şi omagiul cuvenit miniaturii de astăzi.

Les très riches heures.

Cum altfel? La T., vremea are densităţi de brocart greu.

Iar eu mă aşteptam la orice, numai la asta - nu.

***

La 1410, Lumea Veche habar nu are că se egzistă porumb.

Însă asta nu are nicio importanţă narativă.

Îndelungată şi impulsivă, plimbarea îmi aparţine cu prisosinţa sentimentului unei absurde regăsiri.

Într-un decor năucitor, de miniato conspirativ.

De aceea, sufletul se întoarce în timp unde fusese trimis, presupun, cu bună ştiinţă.

Cu sunetele anunţate de ieri, ce prescriu neaparat beatitudini de pudică virulenţă.

Şi sigur că piciorul se despoaie de haina sa diurnă şi civilizată.

C'est peut-être la faute à Rousseau, mais la bonne sauvage que je suis se déchausse d'instinct, à chaque fois qu'elle se met à écrire.

Que la flânerie laisse une trace sur la route. Et si le vent l'emporte, tant mieux.

Janelas, 42: Mai întâi nişte sunete, prego

Iată ce se poate auzi la amiază, într-o porumbişte filigranată, undeva în Mitteleuropa.

Sigur că-ţi scoţi mocasinii şi o iei agale desculţă pe drumul cu praf solar şi moale.

Tout cela est somptueux et confus, dites.

Janelas, 41: De quelques cornes d'abondance

A doua catedrală profană a oraşului e cu siguranţă fenomenalul iarmaroc de la Nagycsarnok, în coasta podului verziu ce taie Dunărea lenevită dimpreună cu şinele tramvaiului Patruzecişinouă.

Se dau aşadar şi în strictă ordine atent gradată - un pod cu fermecătoare steme, un tramvai galbin - echivalentul liniei 28 lisboete, pe gustul propriu. Şi o şandrama de cărămidă, cu un fermecător acoperiş policrom.

De Zsolnay, spun cunoscătorii. Adică din porţelanul cel mai fin, ceea ce este o minunată risipă bine calculată dinainte.

Altă specialitate a urbei, fireşte.

***

Cu puţină bunăvoinţă a minţii, e foarte simplu să ajungi numaidecât într-un altfel de fin-de-siècle. Şi în acea lume incertă a dobitoacelor, ordonanţelor, vizitiilor cu mustaţa în furculiţă şi cărătorilor didascalici de tablale.

Nu o întâlnim decât foarte precar şi furtiv în afara scenografiei sinalagmatice a târgului, răscrucii şi tarabei.

Momentul este, aşadar, preţios. Şi se cere savurat pe îndelete, cu tot fastul nepăsător şi nerozia jovială cu care alege să ţi se arate pe ziua în curs.

De prisos ar fi să povestim aici tejghele cu de-amănuntul. Însă este şi rămâne surâsul georgic al dimineţii de sâmbătă.

Pe care amiaza avea să-l întregească în cheia dintotdeauna a marilor accese de febră bine strunită.

Un verde foarte verde

Juste un coup de pinceau.

Vif et emporté.

Et important.

Janelas. 40: Dimineaţă cu prisos

Poza e de la Nyugati Pályaudvar fireşte - dar de la ea ni se trag o droaie de jumătăţi de circumstanţă ale zilei de sâmbătă.

Gara de Miazănoapte, cum ar veni româneşte toată afacerea. O altă trăznaie Eiffel, nu atât de somptuoasă ca nemernica Gară de Miazăzi.

Însă zăpăcită şi poetică. Şi de şatră, dacă e să ne luăm după amoniacul înţepător şi insistent dinspre casele de bilete.

Şi cu lemnărie de un minunat verde, greu de întâlnit în Europa. Imediat şi telegrafic, à coups de pinceau.

***

Deocamdată şi vineri, casa de bilete de la Miazănoapte e foarte zâmbăreaţă şi târâie delicios, a lălăială de valkyrie, întrebarea de rigueur:

- Where?

- T., dau eu drumul la grafeme cu socotinţă conspirativă şi accent ce se speră lizibil.

Restul conversaţiei ascultă de sabirul şi ştiinţa de carte a bunghelii internaţionale. Ea nu ştie de verbe, eu mă despoi de dânsele ca să o ajut pe cât se poate.

Fatal. Pentru că din aşa mărunţiş, alegi să pricepi că trenul de mâine dimineaţă pleacă şi din Gara de Miazăzi.

C'est faux, mais commode. Pentru că Déli, adică aia meridională, e ascunsă bine de tot - şi cu aere Sixties de ruşine - undeva prin coclaurile feminine ale Budei.

- So...is Keleti ok?

- Yes...yes...jól.

Şi aşa scrie de maşină şi pe biletul fantasmagoric ce îl ţin cu o sumă de alte nimicuri şi scrisori în carnetul de muşama: Keleti - T.

***

Pot dovedi oricând. Năluca Gării de la Miazănoapte mi-a vândut cu o infinită graţie un bilet pentru un tren care nu se egzistă.

E drept, valabil o lună întreagă. Şi folosibil de oriunde.

M-am întrebat de multe ori, de sâmbătă încoace, oare ce dumnezeu s-ar fi întâmplat dacă aş fi stat fix o lună, la T.

Şi-mi pare rău că n-am hotărât asta.

***

Sâmbătă dimineaţă, însă, căutarea de trem e absolut fantasmagorică.

- Nem, nem. Nem Keleti - Kelenföld.

- Huh?

- Kelenföld.

Mon dieu, tout se perd. Şi minţile, dacă e cu putinţă.

Foarte bine, deci.

Chiche, hein?

Foarte bine. Asta înseamnă metrou. Tramvaiul 49. Iarmaroc. Şi plecare decalată cu două ceasuri.

Şi e ceva splendid, dacă mă întrebaţi pe mine.

Pentru că la T. nu se poate ajunge decât în ceasul glorios şi iresponsabil al amiezii.

Ştiu eu ce ştiu.

Janelas, 39: ...et en flou

Nu ca de obicei, am să mă folosesc de vorbele altcuiva.

De-acolo e după-amiaza de vineri şi nicăieri altundeva posibil.

Să ştii însă că lucrurile astea respiră plenar pentru cine le ştie discerne cu sufletul întreg e un mare privilegiu.

Care fireşte, obligă.

***

"Les croisées dont les vitres, craquelées, bleuâtres, parsemées de culs de bouteille aux bosses piquetées d'or, interceptaient la vue de la campagne et ne laissaient pénétrer qu'une lumière feinte, se vêtirent, à leur tour, de rideaux taillés dans de vieilles étoles, dont l'or assombri et quasi sauré, s'éteignait dans la trame d'un roux presque mort."

***

Sigur că da. Şi fireşte că şi altceva, în cheie imediată, febrilă şi copleşită cu totul de un fel de vinovăţie foarte greu de definit.

"Un trône se dressait, pareil au maître-autel d'une cathédrale, sous d'innombrables voûtes jaillissant de colonnes trapues ainsi que des piliers romans, émaillées de briques polychromes, serties de mosaïques, incrustées de lapis et de sardoines, dans un palais semblable à une basilique d'une architecture tout à la fois musulmane et byzantine.

(...)

Dans l'odeur perverse des parfums, dans l'atmosphère surchauffée de cette église, Salomé, le bras gauche étendu, en un geste de commandement, le bras droit replié, tenant à la hauteur du visage un grand lotus, s'avance lentement sur les pointes, aux accords d'une guitare dont une femme accroupie pince les cordes."

***

Trecătorul e aiurit şi rămâne cu mintea agăţată la Fontenay.

Ssst. Elementary, heh.

Ceci dit, j'aimerais vraiment être la servante accroupie, dans l'histoire.

Janelas, 38: En clair...

Tare fermecător şi smintitor în cheie duioasă, Budapestul are un secret ascuns cu mare grijă dindărătul valtrapului KuK şi legendei de sine.

E mai degrabă un of, de-altfel, ce sare în ochii pietonului atent cu o mare şi extravagantă putere de scriere a realităţii prezentului continuu.

Vocaţia contrariată a catedralei.

***

Neavând parte decât foarte târziu de spije din miez de vremuri şi nici de geologii dantelate, Budapestul s-a silit să-şi facă dreptate singur.

Într-unul din cele mai elegante rosturi ce se pot închipui.

Catedrale din orice. Din pasaj, iarmaroc, sfat de obşte şi nod feroviar. Din Operă şi birt. Din grădină zoologică şi chiar cimitir.

Cu un panaş nebun, tăiate subţire şi cu chibzuita obrăznicie de care numai şi numai o mare încredere a firii e în stare.

Şi cu un simţ dramaturgic cu totul şi cu totul neobişnuit. De pe altă lume.

***

Descoperit aproape neaşteptat la sfârşitul unei după-amieze cu lumină splendidă ce te scoate din casă şi-ţi schimbă capricios planurile de plimbare, Párizsi udvar e cu adevărat o apariţie.

Aproape o nălucă.

Cu bună ştiinţă sau nu, lumina e de tabernacol. Iar efectul - imediat şi visceral.

Ce n'est pas une découverte. Mais une rencontre.

Şi se mai întâmplă ceva, imediat ce pui piciorul pe dalele de gresie stropite cu aur vechi şi sticlă verzie.

Pasul devine complet inaudibil. De necrezut, pentru un loc pe care îl poţi bănui foarte logic de un formidabil delict acustic.

***

Prin Pasagiul Parizian nu te plimbi. Ci pluteşti ectoplasmic, vreme de vreo jumătate de ceas.

Nu, nu are preţ. Şi nu, nu ştii dacă meriţi.

Uăf!

Brusc. Febră, migrenă şi şale rupte.

Nu, nu cred că e un ceva glamour, gen chestia asta nouă de la televizor. Dar e gripă sadea, ceea ce probabil explică de ce şi pentru ce ramolismentul ritmic.

Doucement le matin, pas trop vite le soir.

Nu ne lăsăm. Şi poftim un avizier de năluci dintr-un loc monogramatic.

Janelas, 37: Privirea de faianţă a Istoriei mari

În ciuda veseliei conştiente a regăsirii, spre Budapesta nu se călătoreşte mental cu foarte mare uşurinţă.

Nu şi dinspre Principatele cele superficiale şi gureşe, prin care mişună argaţi şi cucoane, jupânese sprâncenate cu mantile ce foşnesc votiv şi filosofi de ocazie şi fanfară.

Bref - hahalere de tarabă şi birt.

Sigur că ne sunt dragi, cu toatele şi cu toţii. Fără ele, probabil că nici nu ne-am şti iscăli cumsecade, ceea ce ar fi un mare scandal.

Şi totuşi - ce mare diferenţă şi rest e în toate lucrurile astea, ce-şi aruncă tradiţional privirea de faianţă a unei mari, colosale şi necurate neînţelegeri!

Un beau malentendu. Et de beaux draps historiques; mais ceci est une autre affaire, à laquelle sied parfaitement la litote.

***

Eu pot să spun asta. Am o creanţă uniată şi ardelenească de o sută şi mai bine de ani, pe care am să o lămuresc la vremea potrivită.

Nu de alta - povestea e îngrozitor de complicată şi ne duce foarte înapoi în timp.

Până atunci, haidem să ne facem că nu am văzut nimic.

Estimp, pe drumul spre Budapesta pasul calcă cu destulă fereală. Câteodată şi fără impulsul afectiv bine strunit dinainte, toate reperele KuK nu sunt deloc accesibile minţii ce se scrie cu orgoliu meridional.

***

Ai faţă de Moldova de Sus datoria ce se simte în faţa moaştelor zilei de ieri. Şi amintirile amniotice ale unei lumi şterse cu desăvârşire de pe hartă. Odată cu clavirul vienez al Adelei, tocat cu toporul şi făcut lemn de foc postbelic.

Cu oltenii, o relaţie de dureroasă şi calmă afecţiune, câştigată foarte greu şi după foarte multă neîncredere.

Iar cu Deliormanul, agheazma fiecărei zile ce ne-a rămas dimpreună. Simţul sarcasmului şi privirea din cuţit tandru. Fără ele, nici nu am primi nimic - şi lor trebuie să li se recunoască afectul, şi în somn.

Termostat - de la foarte lin la foarte intens.

Dar cu Ardealul?

Linişte şi pauză. Şi de data asta, nu e nerozie. Ci consecinţa arhivei sentimentale rătăcite în poveşti de spiţă teribil de zgârcite la vorbă.

Până de foarte curând, Ardealul avea parte de puls inert.

Este ruşine - o să înţelegem asta ceva mai târziu pe hartă - dar e strict exact.

***

Alors, cu le cose ungherese lucrurile stau drastic de varză.

Şi totuşi, există un precedent. Unul fermecător şi tulbure, rătăcit în brumele memoriei expeditive de ani Nouăzeci.

Un voiaj foarte scurt, cu un scop ipocrit - catehetic şi parohial, scrisesem onest, pe vremea în care lucrurile astea chiar erau importante - şi cu privilegiul martorului tranzitoriu.

Pe la 1991, Budapesta se trezea anevoie dintr-un puternic puseu de insultă a cronologiilor. Fiindcă răspăr rău şi insultă beteagă e căderea vertigionasă din Imperiu în Organizaţie de Bază.

Jignit oraş! Jignit şi de o resemnare indignată, în ciuda prosperităţii mai chibzuite, confortului acceptabil şi bunei creşteri de-acasă.

***

Budapesta zilei de ieri e fesul revanşard de arap Meinl de la toate colţurile de stradă. Semnele, azi şterse, ale trecerii minţii streine. Patetica lui Ceaikovski - insinuată nimerit în context. O stare de imponderabilitate densă şi fuliginoasă, de care numai sfârşitul de an e capabil - circumstanţă agravantă.

Şi curtenia locală, înainte de toate.

***

Ei ...şi? cum sunt ăia, întrebase medieval Mândra din uşă şi la întoarcere.

Cumsecade, răspunsesem sec, aproape mirată de propria sinceritate.

Ştiam eu.

Sigur că ştie, draga de ea. Ştie tot - şi încă niscaiva pe deasupra.

Momentul e important; şi toarnă, poate, un pic de melancolie în şampanie.

Dar aşa e Budapesta cea fără sfârşit. O şampanie uşor melancolică, atât cât trebuie şi fără tristeţi.

Amănuntele nu se exclud, dimpotrivă.