Una specie di primavera soprannaturale

După turnul de aramă, e rândul turnului de fildeş.

Dincolo de jurnalul ars de setea timidă a îndoielii, de conversaţiile interminabile de la Schifanoja şi de fugărelile de ciută a cărei privire e prinsă în laţul privirii pătrunzătoare de mare şi leneş leopard, Maria Ferres aduce cu sine o calmă şi copleşitoare doză de substanţă.

Nepriceput într-ale prerafaeliţilor, D'Annunzio ne-o anunţă iniţial în contururi resemnate de tondo florentin quattrocentesc.

Ar fi prea puţin, fireşte. În momentul cristalizării, Maria Ferres apare cu totul şi cu totul din altă sorginte onirică:

"Portava un abito d'uno strano color di ruggine, d'un color di crocco, disfatto, indefinibile; d'uno di que' colori cosidetti estetici che si trovano ne' quadri del divino Autunno, in quelli dei Primitivi, e in quelli di Dante Gabriel Rossetti."

***

Prerafaelită, aşadar. Şi cu circumstanţa agravantă a divinei Beata Beatrix, la rândul ei icoana sfinţită şi străvezie a duducii Bice Portinari.

Aluzia e foarte clară, circumscrisă aproape chirurgical de celebrissimul acces de febră dantescă al primei viziuni de nălucă: ecce Deus fortior me, qui veniens dominabitur mihi.

Mais ce n'est pas exactement cela non plus, il me semble. Slavă domnului, Maria Ferres nu e doar un foşnet grăbit de mătăsuri, zărit frugal undeva în coasta parohiei Santa Margherita de'Cerchi.

Dimpotrivă - dar asta merită îndelungi reveniri.

***

De aceea şi nu numai de aceea, i-am găsit sunetele ce i se potrivesc mănuşă cucoanei melomane.

Sunt foarte departe de Bach sau Salieri sau Chopin, cu care la Ferres se joacă în deplină inconştienţă de sine, dintr-un fundamental reflex de a da. Şi a se da, fără nicio împotrivire.

Retorica nu are ce să caute, aşadar, în modesta şi onesta villanellă a anonimului neapolitan de secol Şaisprezece. Vorbe sărace, poveste ce aminteşte mai degrabă de Boccaccio - din nou, nicio importanţă, în faţa vibraţiei sonore, absolut tăiate pe măsura personajului:

Alla Trinità de' Monti? Voi felice!

De duminică încoace, total căpiată de d'Annunzio - et ce n'est que justice.

Şi recidivă a descoperirii reparatorii, care aşează circumstanţa livrescă la locul dintotdeauna cuvenit. Foarte sus, cu nuanţa că povestea lui Sperelli e una care te trezeşte din somn, en sursaut délicieux.

Pentru că te bântuie, cu toată trâmba de năluci strălucitoare şi platoşele aurite, de mare şi frivolă ţinută. În care până şi amănuntul grotesc - şi nu degeaba pomenit destul de insistent- al bietului japonez umilit de atâta şampanie perfidă şi suavi diftongi, capătă un fel de duioşie mată şi de sfinţenie în răspărul oricăror legităţi narative.

Cât despre cucoane... heh, aicea problema se complică în cheie abisală. Contrastul acut dintre la Muti şi la Ferres, anume dintre divina idioată şi cea numită cu o metaforă liturgică de gracilă eleganţă turris eburnea. Iar imposibilitatea sintezei dintre cele două ipostaze atrage, foaie după foaie, certitudinea că asistăm la un duel madrigalesc.

Amândouă descind din Renaştere, cu acea graţie insuportabilă şi nedreaptă a amănuntului biografic de drept divin. În totul absolutiste, deşi cu polaritate opusă şi contrast fotografic extrem de îngrijit, în cheie absolut premeditată, de narator. Şi lăsându-ne, în fine, să oftăm îndelung în tribune: prea de tot căzută în lume, muierea de secol douăzecişiunu a uitat demult că aşa se cade, şi nicidecum altfel.

Trei zile la rând am căutat fluiericile susceptibile să vi le aducă la îndemână mai grabnic decât orice citat.

Şi cred că le-am şi găsit.

***

Elena Muti, la Muti - ca violetera indimenticabilă sau primadona mofturoasă - sau ducesa di Scerni?

Distincţia e volatilă şi chiar complet deplasată, am impresia. Serafică şi perversă, bocnă de proastă în ale minţii şi suprem rafinată în ale trupului, schimbătoare în stări şi monocordă în conversaţie, nu se poate să nu te facă să urli. Bref să te revolţi, muiere straşnică şi cu panaş şi soupe au lait şi căpoasă şi... în fine, nu asta e important, fireşte.

De aceea am şi numit-o divina idioată. N-am sta la taclale cu dânsa; dimpotrivă - ne-am feri ca de naiba, am spera să o putem face să dispară cumva, am blestema ziua intersecţiei fortuite cu vreun posibil avatar.

Qu'importe ce que pense la lectrice, franchement. Cu trena ei de abur şi cumplitele replici secante pe care le mânuieşte ca pe un snop de cuţite aruncate aproape în joacă în jurul efigiei de Sperelli, la Muti irigă toată intriga. Învăluie totul într-un parfum persistent de crini imperiali, mătură toate convenienţele, calcă în picioare cu suveran dispreţ toate tânjelile, tot afectul, toată lirica.

Frumuseţea ei profund necinstită îi dă toate drepturile şi puterile de pe lume. Înadins D'Annunzio ne-o arată sub masca smintitoare a lui Danae, aşteptând ferecată în turnul ei de aramă ploaia de aur care să o mântuie şi să-i împlinească sorţii.

Estimp, Sperelli îi poate zdrăngăni sub pervaz o arietă asasină a lui Orlando di Lasso, fericit că poate minţi preţ de vreo cinci minute că habar nu are de Petrarca:

Hum

Evitat în ultima secundă un carambol infernal pe Eminescu, între un nemernic de taximetrist, autobuzul 331 şi maşinul personal. Conţinând Fregata pe locul din dreapta faţă, inutil să insist cu şi despre.

Noroc de frâne, reflexe şi cafeină. Ajunsă pe Cometa, toată şandramaua de compostură flegmatică se duce naibii pe pustii, fireşte.

Mare nevoie de somn, să se spele şi să se ducă pe pustii. Vineri - Atena, circumstanţă ce merită o doză veterinară de vitalism.

Αέρηδες

Complet furată de Il Piacere, ladă de trotil narativ.

Pentru aşa ceva, se cere răzbunare, de preferinţă elegantissimă şi stăruitoare.

Nu, n-am crăpat - revin însă după un îndelung jam session de rumegat, cam pe mâine după-amiază.

Între timp, rezolvat caravanseraiul de Tirana - la Arber, după ucaz. Praştia de Roma, plus fantasma de rigueur de la Trinità dei Monti. Cu amendamentul rocadei între Roma şi Chişinău.

La Atena să înceapă, la Roma să se isprăvească vâjâiala tomnatecă.

PS: Pentru Stambul, mare poftă de văzut dervişii rotitori, ce presupun că nu mai are nevoie de nicio explicaţie.

El que bebe vodka se equivodka

Du rififi en el buen Retiro: în vizită oficială la ONU, Zapatero se trage în poză cu domnul care a însoţit-o pe Michelle Obama în plimbare la Met.

Seulement, problème. În fotografia oficială apare şi glorioasa progenitură a primului ministru spaniol... cu nişte acutramente cum să spun, heh... self-explanatory?

Asta nu ar fi o problemă, în ciuda protestelor nemaipomenit de catolice venite dinspre dreapta. Să nu fim ipocriţi: la urma urmelor, duduile n-au decât să se îmbrace fix cum poftesc. Cu excepţia situaţiei oficiale - ce qui, malheureusement, fut d'ailleurs bien le cas.

Bien mal leur en a pris, heh.

Când vorbim de chestii oficiale, trebuie să ne aşteptăm la reproşuri contribuabile: banii mei, ce-aţi făcut cu ei? C'est vilainement jacobin, mais c'est d'aujourd'hui et on n'y peut pas grand'chose.

Mai iute de picior, El Mundo publică poza pe prima pagină. Horreur et mazette, asta displace la Moncloa, care dă repede ordin să nu se mai răspândească pozele de beizadele în cele patru zări, pentru că deoarece viaţă personală, cică.

EFE îngheaţă poza în arhive, numaidecât. Le Monde face gargară, cu şi despre - din nou, lucru normal. Şi blogosfera friki se dă de toţi pereţii minţii să găsească poante cu şi despre - ma foi, si le goût est douteux, ça a l'air assez efficace.

Că povestea de privacy nu prea ţine în picioare, mi se pare absolut de bun simţ. Că domnişoarele Zapatero ar fi putut să se abţie de a arăta în context ca două adunate din lada de gunoi vestimentară - ibidem, fată.

Totuşi, foiletonul cu Berluska e mai haios, nu ştiu cum.

Poza de la sursă, credits given.

Juste un battement d'abanico

Motto:

"Vedremo stasera la principessa Issé?"

(Gabriele d'Annunzio, Il Piacere, Libro Primo, II)

Eh bien, la voici.

Juste un battement d'abanico et cet obscur frisson de la soie dont seul serait capable un kimono qui se prend au sérieux.

Point besoin de rajouter quoi que ce soit de plus. Cela gâcherait certainement cette insigne science, insidieuse et souvent délicieusement indécise, de la juste proportion entre son et spectre.

Il Giapponese - 3: ... et sa solitude de bonsai

Motto:

"All' Asiatico scintillarono di malizia i lunghi occhi, ancor più rossegianti sul rossor fosco che i vini gli accendevano ai pomelli. Fino a quel momento, egli aveva guardato la duchessa di Scerni, con l'espressione estatica d'un bonzo che sia nel conspetto della divinità."

(Gabriele d'Annunzio, Il Piacere, Libro Primo, II)

Speranţele bietului Sakumi înspre divina idioată sunt, evident, deşarte. În plină eră Meiji, nu putem vorbi despre farmece bursiere şi nici despre irezistibila forţă de atracţie a portofelului bine îngrăşat de microprocesoare. Legatul japonez nu e decât - şi naratorul insistă vehement în privinţa asta - un objet de genre, menit să întregească panoplia cabinetului de curiozităţi al marchizei amfitrioane.

În Roma vesperală a sfârşitului de secol nouăsprezece, Japonia e deopotrivă departe în timp şi spaţiu. Coborât dintr-un Ev Mediu ilizibil, amestecând optimist italiana, franceza şi engleza în speranţa de a fi tolerat, Sakumi nu are nicio şansă.

Fără iluzii, fără suspine, asta nu îl împiedică să pândească inadmisibilul, din tocul ferestrei.

Sperelli nu aştepta mai mult:

"- Quando eravamo seduti accanto al pianoforte, egli dal vanno d'una finestra guardava continuamente le vostre mani che giocavano con un'arma del suo paese destinata a tagliar le pagine d'un libro occidentale."

Şi nu cred să mă înşel cu totul: c'est ici que tout bascule, sans retour.

Mai precis, ăsta e momentul în care la Muti începe să-l şi vadă pe Sperelli.

Exit Sakumi - maurul şi-a făcut datoria...heh.

***

Sakumi şi singurătatea lui de bonsai pierdut în foşnetul chiparos al unei toamne romane cum alta nu vom mai apuca niciodată.

Ţi se rupe sufletul. Câţi dintre noi am fost Sakumi, la un moment dat al poveştii, sprijinindu-se pierit de un pervaz, aşteptând fără să spere?

O altă nălucă simetrică, trece păşind inaudibil în fundal.

Principesa Issé. Dar ea n-are nevoie de atâtea vorbe.

Il Giapponese - 2: ... et ce petit sourire ironique...

Recitim, oftând pe îndelete:

"Un servo annunziò:

- Il cavalier Sakumi!

Ed apparve l'ottavo ed ultimo commensale.

Era il segretario della Legazione giapponese, piccolo di statura, giallognolo, con i pomelli sporgenti, con gli occhi lunghi ed obliqui, venati di sangue, su cui le palpebre battevano di continuo. Aveva il corpo troppo grosso in paragon delle gambe troppo sottili; e camminava con le punte de' piedi in dentro, come se una cintura gli stringesse forte le anche. Le falde della sua giubba erano troppo abondanti; i calzoni faccevano una quantità di pieghe; la cravatta portava assai visibili i segni della mano inesperta. Egli pareva un daimio cavato fuori di una di quelle armature di ferro e di lacca che somiglian gusci di crostacei mostruosi e poi ficcato ne' pani d'un tavoleggiante occidentale. Ma, pur nella sua goffagine, aveva un espressione arguta, una specie di finezza ironica agli angoli della bocca.

A mezzo del salone, s'inchinò. Il gibus gli cadde di mano."

Jobenul care se prăvăleşte. Farmec şi cruzime, aşa cum se şi cade situaţiei, personagiului, cronologiei.

Dar echipa de volei Ferres nu poate primi una ca asta.

Nu, nu şi nu.

***

Reducând personajul la scara crochiului, d'Annunzio pare să-l vadă aşa cum ne apăruse adineauri iazma înzăuată a paznicului cu pumnal de la Kasuga.

Mi se pare nu numai puţin, ci şi nedrept.

Et je dirais même plus: l'acte narratif manqué est ici fort transparent.

Într-adevăr, se ratează o minunată ocazie de a vorbi cu extratereştrii de la Soare-Răsare.

În cheie justiţiară şi răspărul descrierii, l-am putea vedea cu totul altfel. Sigur, atunci n-ar mai fi secretar de legaţie; ci, aşa cum vrea poza din stânga, vânzător de mangal din Tokushima.

Asta înainte de cumplita scenă a pugnalului, foarte departe de Cio-Cio-San.

Il Giapponese - 1: Al optulea conviv

Motto:

"- Venite qua, Sakumi, qua, accanto a me!"

(Gabriele d'Annunzio, Il Piacere, Libro Primo, II)

Chiar şi cu sublimă iscusinţă, o descriere de boudoir pe măsură de dihanie nu ar fi suficientă pentru a te sminti cu totul.

Iar după vreo duzină de pagini în care Andrea Sperelli se agită în cheia furtunosului de-abia perceptibil pietonului necuminecat în nuanţele fin-de-siècle, se simţea nevoia acută să ajungem dumnezeului undeva.

Oriunde, numai în iatacul împestriţat de suspine ale comitelui Fieschi d'Ugenta - nu.

În romanţul lui d'Annunzio am avut marea surpriză a reintrării prin efracţie. Deja circumstanţă delicioasă, fie. Şi dacă îi adăugăm şi consistenţă asiată, atunci şi ei bine - letală, de-a binelea.

Primul capitol se rezumă cu eufonia franţuzească meritată, de regulă, de un vin bun, drept capiteux. Revederea Elenei Muti e dificilă, dureroasă şi chiar în totul pe placul lui Sacher-Masoch: cine alta decât divina idioată - nu, nu pot să o sufăr pe cucoană pentru că eu joc, fireşte, în echipa de volei a duduii Ferres - ar putea fi desăvârşitul avatar al lui Venus im Pelz?

Dar ca să înţelegem ravagiile ilizibile ale deschiderii înşelător de liniare, trebuia neaparat povestit momentul în care totul se duce de-a dura, sublima descreierare în tonuri autumnale de la serata marchizei d' Ateleta.

E suficient să silabisim toponimul, şi ne miroase deja a pumnal: palazzo Roccagiovine.

Sau, chiar în vorbele de peste umăr ale lui Sperelli: la vittima è pronta.

Vraiment, pe lângă chestiile astea, Tosca e un ceva înfiorător de cuminte.

***

La Muti apare: mănuşi până la cot, conversaţie suficient şi îngrijit de sumară pentru a se putea spera inteligentă. Bref - Elena Muti e trop, din toate punctele de vedere ale cărnii şi foarte puţin substanţială într-ale minţii. Şi Sperelli are o reacţie foarte franţuzească, de cristalizare imediată, ce ar putea fi rezumată în cheie plebee şi brutală cam aşa: il se prend la tête.

Son monde tourne de l'œil: câtă mirare şi câtă subtilă greaţă putem măsura, presupunând că şi trebuie, în impulsul ăsta e un lucru cu totul şi cu totul indiferent.

Cel puţin deocamdată.

Dar ca jettatura să se poată da de trei ori peste cap şi să devie incantesimo, trebuie neaparat să intre în scenă un subtil catalizator fără de voie.

Il cavalier Sakumi, dragul de el.

Al optulea conviv.

Ἀνερρίφθω κύβος

Ca de obicei înainte să-ţi faci vânt pe vreun şotron desenat abil cu creta pe caldarâmul anului civil, apare imediat un colosal reflex de lăcomie geografică. Dimpreună - cum altfel?- cu suavul acces piretic al plimbăreţului pişcat până la fibră de ispita luatului cu drumul.

Drumul la Atena nu are cum să fie oarecare pentru nimeni, deşi foarte mulţi îl iau în deşertul plictiselii comode, escalei la îndemână sau pur şi simplu în batjocură expeditivă.

Ar putea fi totuşi foarte lesne de cucerit: nul besoin d' y jouer les grands-clercs. Şi nici umilinţa calpă cu care te prefaci a contempla lucrurile de ieri, încercând să fluieri nălucile care se pitesc în spatele vreunei cariatide sceptice. Vraiment, atitudinea asta fals inspirată, retezată de emoţii şi - în fond fără surprize- perfect muierească, pe mine m-a amuzat întotdeauna - deşi niciodată fără un subtil iz de silă subînţeleasă.

***

Dar asta pare să fie capcana oraşelor în care istoria se dă de trei ori peste cap şi se face geologie: puzderia de monumente şi vedute de manual şcolar are harul, pervers şi contondent, de a scoate ce e mai mic şi mai siropos în sinele colectiv.

Jale ipocrită după illo tempore, impresia fugace de a păşi în Arcadia la comandă - dar nu şi pe măsură. Şi curvăsăreală enciclopedică simţindu-se datoare să-şi explice, să înţeleagă, să compare. Pătimos, torenţial, până la borborigm savant şi raznă proastă.

Din ce în ce mai clar şi neaparat după Angkor, am impresia că toate pretextele astea nu sunt decât game mediocre, bune de pus pe focul amănuntelor lesne dispensabile. Din prea mare lăcomie, uiţi de tine - şi asta e foarte prost.

Mediocritate pietonală - formula e tare bine găsită... şi nu e a mea decât printr-un pied de nez de traducere liberă. Grâces lui soient rendues, domnul Pantazi se pricepe la chirurgia aforistică mult mai bine decât subsemnata, et je n'en attendais pas moins.

Aş merge chiar mai departe de-atât, răspunzând biletului scris cu siflante diacritice - am să reviu, aşa ceva cere şampanie. Dintr-un elegant reflex caritabil, beizadeaua se mulţumise să constate că Atena e un oraş ce displace mediocrilor, pentru că - adaugă dumnealui - e o urbe cu totul şi cu totul virilă.

Adaug, aplaudând a nu ştiu câta oară acuitatea feroce a diagnozei, că mi s-a părut întotdeauna un oraş urgisit tocmai de emotivităţile astea feminine pe care le-am pomenit adineauri. Leşinul la un semn, mirarea fragilă şi spăimoasă şi vorbele nesuferite de genul mirific, magnific şi - oh, insist! să nu uităm de veşnicul... - superb îi fac un rău incomensurabil.

Mvai, cât de superb! Se poate spune aşa ceva pe Erechteion? Bof; astea sunt emoţii de servitoare, zău.

O pereche de palme şi roiul, bande d'ignares.

Aşadar... unde fugim de-acasă?

***

Hic sunt leones?

Mais non. Leii sunt la Veneţia, in saecula saeculorum.

Hic sunt dracones?

Mais non. Balaurii sunt în orezăriile de jad.

Hic est caput mundi?

Mais non. Y a Roma por todo, zice Saavedra.

Se egzistă numai un singur răspuns bine simţit, dintotdeauna.

Hic est praecursor dilectus. Adică una dintre răspântiile pe care ai face foarte bine să ţi le ştii asuma.

Alors forcément, on parle aussi d' un truc de vêpres: Athènes leur va si bien...

***

Un exemplu grăitor - şi trebuie să recunoaştem, inteligent - al decepţiei feminine vizavi de circumstanţele ateniene, ar fi anecdota povestită cui vroia să o asculte de beguma franţuzoaică a celui de-al treilea Aga Khan. Un personaj fermecător, de-altfel, cu o remarcabilă şi monstruoasă poftă de a exista, fără nicio concesie şi fără capitulări. Şi cu o poveste pe măsură, dar asta e cu totul şi cu totul altceva, ce ne-ar duce departe, destul de personal şi de hors-sujet.

Întrebată cum de voiajul grecesc îi displăcuse în cheie virulentă, se întreba - cu filistinismul jovial de care numai les gens du Midi sunt în stare - la rândul ei, cum de şoferii de taxi se puteau numi, acolo, Pericle.

O înţelegem, fără să o putem ierta. În fond, pe mintea de muiere straşnică, este şi ăsta sfârşitul unei iluzii.

PS: N-am apucat să-ţi spun îndestulat la tacla. Dar heh, ai crede că scrise siflant şi din bună născare, vorbele dumitale sunt infinit mai feroce decât cele româneşti?

Zău pune mâna şi scrie, zise dumneaei, destupând şampania.

Punën e sotme mos e lër për nesër

Pesé et très emballé, heh.

Găsit bilet de Tirana cu 70 de coco dus-întors.

Aplauze? Drumul arnăuţesc trece prin Budapesta.

C'est bon, c'est fait.

Înspre caravanserai, nu mă arunc deocamdată.

C'est Skanderbeg qui va être content, sans aucun doute.

Poza e de pe Flickr, cucoana - spre casă, numaidecât.

Je crains ce que j'espère

Motto:

"Habere, non haberi."

(Gabriele d'Annunzio, Il Piacere, Libro Primo, II)

Ce s-ar fi întâmplat dacă, la un moment dat al domnului Beyle, Julien Sorel i-ar fi înşirat doamnei de Rênal replicile pe care Andrea Sperelli şi le îngăduie în faţa manşonului de lutru al Elenei Muti?

Pesemne că n-am mai fi avut parte de ceea ce încă ne poate spăla cinic sufletul, din vreme în vreme şi în funcţie de capriciile meteorologiilor de toamnă. Inadmisibile în franţuzeşte, vaierele de adio bilateral şi pe jumătate neluate în serios de nimeni. Falimentară, pe Sena, retorica de cazinou cu care se îmbrobodesc minţile cucoanei devenită simultan Ding an sich şi Ding fuer mich. Rizibile, în fine, dacă le măsurăm în yarzii fermecător de fluşturateci ai puşlamalei de Wilde, nesfârşitele şi epuizant de voluptuoasele monologuri interioare ale eroului principal.

Căutasem săptămâna trecută o traducere franţuzească din Il Piacere tocmai pentru că, încasând imediat în plex - şi în respiraţia care îi aparţine cu sangvină dreptate - insuportabila graţie a vasului de trandafiri de la Borghese, bănuisem imediat una ca asta.

Din mimbar, mi se răspunsese - nu e prima oară - cu un ghiont plictisit de coregrafia dinainte inutilă: nu merită una ca asta, cucoană. Stick with what you've got.

Versiunea originală, anume. Cred şi eu, domnule - cu vorbele ei cântărite cu perversă grijă, scăpările perfect calculate şi subtila distanţă dintre naratorul reacţionar şi personagiul său aproape ucronic, Il Piacere nu se va mai putea niciodată numi L'enfant de volupté.

***

Iar din atlasul improvizat al dandysmelor, ne lipsea una din cele mai fermecătoare planşe: dihania înfăşurată în frac, prăvălită pe un triclinium întârziat zdravăn în poveste, în felină aşteptare de circumstanţe.

Aşa ceva nu trebuie căutat la Paris. În timp ce des Esseintes îşi chinuie fermecător ţestoasa, Andrea Sperelli se închină din toţi sufleţii unei Fata Morgana cu ezitante mănuşi şi patentă inconsistenţă, amatoare de bric-à-brac şi posesoare de tulburătoare mitologii fizionomice.

Evident, ne-am putea opri aici, neştiutori că se poate mai mult şi mai bine de-atât. Foaie după foaie însă, lucrurile se complică până la migrenă, odată cu apariţia Mariei Ferres. Iar ceea ce începe cu o fluierice de Puccini se răsfaţă în mii de nuanţe, neaparat verdemare, pentru care sunetele cele mai potrivite sunt cele ale lui Respighi.

De la nemernica de Tosca şi până la pinii de pe Via Appia e cale lungă. Fiece segment isprăvit are densitatea deceniului respirat pe îndelete - proza e densă, cu elegante medievisme şi furtişaguri poliglote.

Juste ce qu'il faut pour que le connaisseur soupire d'aise, il me semble.

Vămile lui d'Annunzio se trec greu. Cu dubiul că uiţi amănunte esenţiale şi tentaţia aproape fizică a reîntoarcerii la paginile de pe care ţi-au surâs egoiste şi somptuoase scenografii de boudoir, sublime harababuri de salle des ventes, pătimoase vedute georgice care sunt orice altceva - numai atlas botanic nu.

Şi cu groaza că, furat de peizaj, n-ai să mai simţi la sfârşit decât o boare de migdală amară, un gust de cenuşă şi regretul de a nu te fi priceput desluşi.

***

Rezultat paradoxal? Pe cât par dialogurile de oarecare, pe atâta se întâmplă să vrei să-l tragi pe Sperelli de mâneca pelerinei căptuşite cu mătase vişinie: deschide, domnule, rogu-te, un geam!

On y étouffe, par moments. Et le pire, c'est qu'on se surprend à aimer ça.

Asta nu e poveste. Ăsta este deochi ottocentesco.

De-aia e bine să-l faci să dureze cât mai mult cu putinţă. Până ajungem la Roma, pe puţin. Şi cu presimţirea că oraşul, înainte cucerit în cheie clasicistă, are să arate cu totul şi cu totul diferit, de data asta.

De-abia aştept, habar n-avem în ce hal, de-altfel.

Habere, non haberi. Simplă diateză pasivă.

Heh - vi se pare simplu?

Mie nu.

Colportaj

De dimineaţă, la Aviatorilor, stranie scenă de gen. În care două chivuţe se chinuiau să plaseze - haidi bre, macar aşa, de saftea - şoferilor plictisiţi deja de drumul spre biurou câte un exemplar din Donna Alba a lui Gib Mihăescu.

Se vinde într-o groaznică ediţie democrată, dimpreună cu un jurnal foarte prost, în sistemă Mondadori.

Că de la Lefter Popescu şi veséla cu dungă conabie arvunită imprudent de nevastă-sa e un progres, asta e cert. Şi nici macar nu e de mare mirare că şatra a ajuns să ne îmbie, în rânjete perlate ce de pe Gange ne vin, la trufandale interbelice.

***

Du reste, de săptămâna viitoare şi în fiece week-end, Seraiul joacă în deplasare şi pe pişcatelea.

Des villes à pleines dents, et en toutes lettres.

Lista o mai las niţel pe foc, dar e neschimbată, i pak.

Prima etapă e Atena, de vineri dimineaţă până duminică după-amiază. Amănuntele - diligenţă, calabalâc şi caravanserai - deja aranjate şi arvunite.

Qui vive, cum ar întreba Gracq.

Waltzing Fregata, fireşte.

Solicit o audienţă, aşa să ştii dumneata.

Later edit: Aw shawks, ce mai contează?

Poftim lista, botezată October Madness - tiens, je me demande bien pourquoi, heh.

02/10: Atena.

15/10: Tirana.

23/10: Istanbul.

30/10: Roma.

06/11: Chişinău.

Atena OK, Tirana a priori OK. Se pregătesc Stambulul şi Roma. Imediat, noi aventuri la ghişeul Tarom pentru Chişinău, stay tuned.

Later edit: Nu dormeam, beizadea - cum aş putea, pe avenida Kiseleff?

Cazarea spălătoresei ateniene? Heh - aici, să trăiţi.

Trei poveşti bulgăreşti - 3: Maudite Mathilde, puisque te v'là

Nouăzeci de ani mai târziu, waltzing Matilda e încă prezentă.

Chiar foarte prezentă, judecând după acribia perfidă cu care ne toca minţile după-amiezelor de vară.

E anotimpul ei, din comoditate filială şi cutumă, motiv pentru care Colonelului i se mai putea întâmpla să deie subtil ochii peste cap.

Iar asta are darul să o nemulţumească grozav pe Mândra: pui ochii-n tavan de parcă ne-ar călca turcii, zău. Şi ce rău o fi făcând Muma, în calea cui stă, hm?

Mais je t'en prie, donc. Fais entrer.

Şi Matilda soseşte. Imperturbabilă, monolitică, imperială. Capoadele ei de mare ceremonie, din diftină cu delirante buline şi frunze de agavă. Ciorapii din aţică neagră, traşi pe piciorul uscat ce nu mai ştie călca de vreo jumătate de deceniu încoace. Basmaua ce ţine doliu încăpăţânat după blândul şi transparentul Manole, care s-a simţit să dispară fix înainte să se ducă totul de-a dura, imediat după Rebeliune.

Coboară din Skoda vişinie a rubedeniilor, cu infinite precauţii. Skoda e raclă, iar Matildei i-ar surâde pesemne să ajungă într-o zi, cu osârdie şi panaş, moaşte. Experte şi curând uşurate de povara lunilor de iarnă, mâinile se fac iute jeţ, iar mărinimiei sezoniere îi miroase deja a vacanţă şi chiul.

Aşezată de-a latul aleii ce aleargă din poartă şi până în pragul terasei cu iasomie, Coana Mare îşi aşteaptă bombănind lectica de nevoie. În realitate şi aproape întotdeauna, un scaun înfăţat în postav roşietic, din garnitura sufrageriei pseudo-rustice luate cu banii de CAR.

Pft. Nărodul!

***

Nărodul e Colonelul, care în fiece an se preface nevinovat a uita de hatârul soacră-sii, căutând interminabil vehicolul cel mai potrivit.

Să nu se spargă, să nu-şi rupă naibii vreun picior. Manquerait plus que cela, tiens.

Şi minutele trec, a lene glaciară.

Primul apare scaunul, ţinut cu fermitate uşoară în podul palmei drepte. Dacă ar îndrăzni să sufle în faţa ei, clanul colateral ar aplauda cu siguranţă, în fericire uşurată: acuşi scăpăm, să vezi.

Stropeşte-mă, Doamne, cu isop. Ptiu. Aliluia. Acuşi. Gata, ce să mai.

Suită cu fereală, purtată pe umeri, strămoaşa taie agale teritoriul curţii dinspre stradă. Şirul de trandafiri puşi de fie-sa, de fason şi dulceaţă. Straturile de primule, crăiţe şi cârciumărese periate cu grijă maniacală: în fiece dimineaţă, Mândra înhaţă coşul în care zac vraişte pălăria de pai şi şorţul din muşama verde, foarfecele cu arc şi grebla în miniatură.

Şi mănuşile din pânză groasă, fireşte. De gunoier, cucoană, glumeşte Colonelul, stârnind arţag necăjit.

Ia te rog pe dumneata! Vezi-ţi naibii de vie, ce? Eu mă amestec?

Nu că sunt ale noastre - dar sunt cele mai frumoase flori de pe uliţă.

Nuntă, botez, parastas - şi veşnica jelanie sclavagistă din faţa porţii: dă-ne bre, şi nouă, trăi-ţi-ar...

Şi Mândra bombăne, ca mumă-sa.

Bombăne şi dă, pe degeaba.

Ruşine nu mi-o fi, să iau bani de la ăştia?

***

Dar despre dărniciile fie-sii, Matildei nu i se povesteşte absolut nimic, niciodată. Şi asta nu pentru că ar fi hapsână, doamne fereşte. Dar nu prea ştii niciodată cum e mai bine să o iei.

Cam ţăndăroasă, Coana Mare, hm. Doar ce-i lipise Mândrei un dos de palmă deunăzi, scurt şi secant, pentru că i se păruse că-i răspunde niţel cam prea repede.

Chestia asta îl amuză teribil pe Colonel: la vremea faptelor, Mândra are şaizeci şi şase de ani, bătuţi pe muchie.

Şi Matilda trece eliptic, printre circumstanţele astea de nimica toată ascunse cu grijă sub preşul de fiece zi. Din mers, poala capodului de culoarea otravei mătură creştetul tufei de trandafiri de ceai cu zgomot mat.

Procesiune barbară, devotamente calpe.

Are să şadă la noi trei luni.

Trei luni. Vă închipuiţi una ca asta?

Pe mintea de-atunci, nici eu.

PS: Primit pişcătura - oh, le perfide!

Răspund şi eu zâmbind, asemeni Colonelului: faites entrer, Messire. Faites entrer.

Trei poveşti bulgăreşti - 2: Aidi, ţaţo, peste bulgăroaică...

Octombrie, 1895.

În curţile bine strunite ale herghelegiului Paraschiv Simion din Turnu Măgurele e jale mare, cu prapori şi dric.

Matilda merge pe şase ani, soră-sa Lina - pe unsprezece.

Dimpreună cu ele - încă patru băieţi, pe care letopiseţele nu-i reţin decât frugal.

Matilda e îndesată, negricioasă şi plină de nerv; Lina - mai clorotică, bălană şi cu melancolii pre-adolescente destul de previzibile şi siropoase. Spre deosebire de străbunică-mea, are să dispară destul de repede din ecuaţia genealogică, secerată în mare linişte de o febră puerperală, pe la 1929.

Pentru amănuntele astea e însă destul de devreme. Deocamdată şi peste noapte, Matilda şi restul spiţei au rămas orfani.

- S-a dus mă-ta, ce să-i faci, jeleşte sobru Paraschiv.

Lina oftează neconsolată, trăgând de beteliile de priveghi. Mai pragmatică, Matilda îndeasă numaidecât cuiul problemei logistice:

- Şi pe noi cine ne-o spăla, bre tăticule?

Întrebare retorică?

De ajuns ca să desfire un ghem întreg de circumstanţe, pesemne.

***

Pe trotuarul de vizavi, adică la Nicopole, domnişoara Lucia Stamboleva - cela non plus, ne s'invente pas - nu mai aşteaptă pe absolut nimeni.

Poate de aceea, domnişoara Stamboleva s-a apucat de fumat, la treizecişicinci de ani şi o zi.

Fără să recunoască asta în ruptul capului.

Şi nici nu trebuie, la 1895 şi în lumea mică de batist a iarmarocului fluvial, unde vorba umblă repede, cu gură slobodă şi iubitoare de hiperbole.

Din întrebarea Matildei se naşte o scrisoare peţită straşnic, în vorbe stângace.

Fără să se mai uite înapoi, Lucia Stamboleva înşfacă trei sarsanale şi se repede cu primul bac, vizavi.

Şase copii! Chiar aşa: pe ei cine să-i spele?

***

Varianta idilică ar fi prea simplă, desigur. Nu cum ne-am aştepta şi pe măsura elanului altruist, primirea e absolut glacială.

Matilda nu avea să-şi ierte niciodată neajunsurile primelor zile. Cum se făceau că nu pricep nimic, rostogolind acru strachinile cu mâncare de-a latul mesei din tinda botezată orăşeneşte suflagealie. Cum o trezeau pe nemernica de bulgăroaică în fiece noapte, crezându-se în ceasul din urmă al bubei dulci şi bâzdâcului plenipotenţiar. Cum îi piteau la naiba ghem şi cu infinită graţie pieptenele de os cu care Stamboleva avea obiceiul să-şi ţie părul strâns casnic.

Ducă-se, venetica. Ducă-se pe pustii şi să nu se mai întoarcă, peste balta dracului şi de unde-a venit.

Ba să vie când oi chema-o io, retezase scurt mezina.

Ne lipsim: ea nu e ca noi.

Şi pentru că suntem la Dunăre, trebuie neaparat fanfară şi draci pe ţambal. O scenă demonstrativă, fără echivoc şi fără ezitări, care să lămurească pe toată lumea.

***

La orele zece şi jumătate ale serii, se subînţelege că toată lumea doarme tun.

Matilda n-are somn. N-a prea avut, niciodată; dar asta e altă poveste.

C'est ce soir ou jamais.

- Aidi, ţaţo, peste bulgăroaică, ispiteşte galeş.

- Aş! De ce?

- Că să vie când oi chema-o io, i se răspunde încăpăţânat.

- De ce, bre, de ce? Mie mi-e somn, protestează moale Lina.

Şi Matilda şade şi se gândeşte, cu pumnul strâns.

- Fumează, bre. Popa Pandele a zis că e lucrul dracului.

Ei, dacă a zis Popa Pandele una ca asta... atunci...

Două năluci în cămeşoaie cu râuri se furişează asasin şi fără lampă, să-şi facă dreptate nejudecată.

***

De aici încolo, lucrurile devin neclare, pentru că Matilda nu s-a mai sinchisit să le povestească nimănui până la capăt.

Întrebată, zâmbea cu zgârcenia celei care a văzut îngeri pe firmamentul de parmaclâc al unei seri de octombrie.

Se ştie totuşi că, puse pe harţă şi zaveră din nimic, pe urlat din rărunchi şi jumulit intruşi, pe murit la comandă şi urgisit grabnic, se pomeniseră luate în braţe şi adormite pe loc.

Fără mare ceremonie, a descântec scit pentru alungat frica de lucrul nou şi bun.

Aşa le şi găsise Paraschiv, în zorii zilei, pe amândouă. Atârnate posesiv de grumazul nemernicei, căreia aveau să-i spuie până la dispariţie numai şi numai mamă.

Şi Paraschiv îşi scuipase în sân a lucru mare, tocmind numaidecât cele de trebuinţă.

N-au mai avut alţi copii - la asta, bulgăroaica nu se mai pricepuse.

Iar cine nu are stamboleve, să şi le cumpere.

***

De la ea încolo, în casă se fumează întotdeauna fără nicio oprelişte.

Şi se găteşte cu un iz altfel, fără limite şi cu perverse jubilaţii.

Poftim o reţetă de nimica toată, dar de vertiginos efect.

E bulgărească, e a Stambolevei.

Aşa ceva nu vei găsi nicăieri în Principate, beizadea:

Salată de ardei copţi, ca la Nicopole

Se rad două roşii zdravene, fără să se strecoare sâmburii. Se amestecă rezultatul cu o ceaşcă potrivită de ulei de măsline şi se lasă la călit pe foc moale, până se pătrunde bine şi începe să scadă.

Se dă deoparte şi se lasă la răcit. Între timp, se face un mujdei gros, numai din usturoi şi sare.

Se amestecă totul, se dă la rece cel puţin trei ceasuri. Altfel n-are niciun gust.

Se toarnă peste ardeii fripţi la jar sau flacără şi curăţaţi.

Şi se haleşte, la kilogram şi fără nicio ruşine.

Trei poveşti bulgăreşti - 1: Stela lui Dobrotici şi clătitele Matrionei

Uneori, e de-ajuns un petec de trotuar pentru ca frontiera nescrisă niciunde să atârne mai greu în minte decât orice ghiulea de artilerie ori salbă de mărunţiş istoric.

Însă amănuntul valabil adeseori în cheie de tragice contondenţe pe Mekong devine pur şi simplu un nonsens, pe firul capricios şi teribil de sentimental al Dunării.

Cu cât ne apropiem de vărsare, cu atât graniţele devin mai poroase, până la răspărul bun al glumei geografice. Fireşte, ne putem gândi abstract şi cât om pofti la salamandre statale, cum ar fi mult legănatul în cheie protocronistă Imperiu Româno-Bulgar.

În fond, o ciobănie duioasă şi vitează ce nu i-ar fi displăcut defel lui Becali, au hasard.

Sau la triumviratul voievodal - e mult spus, zău - pe jumătate înghiţit de utopie: Balică, Dobrotici, Terter. Stela celui din mijloc de numărătoare se mai putea vedea, pe la jumătatea anilor Optzeci, în spatele curţilor lipovencei Matriona din Vama Veche, numai şi numai în nopţile cu lună plină ale lunii iulie.

Mi-a arătat-o taică-meu, pe când ieşisem pe plajă la un bain de minuit, în răspărul calm al mişunatului grăniceresc de la o aruncătură de băţ distanţă.

Povestea succintă şi emotivă începuse aici.

Nu e o idee rea să-i adăugăm niscaiva amănunte.

***

Cum spusesem atunci, Matriona Ivanovna locuia într-o casă văpsită siniliu. Cu ea se isprăvea, cel puţin teoretic, vertiginoasa raia de la Vama Veche, dimpreună cu teritoriul administrativ al Republicii Socialiste Românica.

Matriona Ivanovna se îndeletnicea cu trei lucruri: băutul impasibil de spirt medicinal, metaniile interminabile către jumătate de sinaxar stilit şi confecţionatul de clătite pentru care luau drumul Vămii şi nesuferiţii de textilişti de la Doi Mai.

Ar fi putut foarte bine să rămână şi acasă, în principatul rival, familist şi infinit mai cuminte. În ciuda aparenţelor blajine şi sedate, Matriona nu deschidea poarta oricui, pretinzând cu perfectă şi ţaristă rea-credinţă că ştie desluşi de la o poştă cine e omul robit Satanei.

Şi a fortiori, cui îi miroase gura a flori.

Ferească dumnezeu şi apără să te fi întâmplat pe la ulucile Matrionei în pantaloni scurţi sau - oh heh - costum de baie. Osânda venea scurt şi sonor, cale de şapte curţi: ia-ţi drumul Iadului, căcănarule!

Ptiu, scuipa inofensiv şi cu ostentaţie stăpâna clătitelor.

Umilit, textilistul dezinvolt se-ntorcea à reculons din bolgia de unde venise, fără îndoială.

***

- Şi unde s-a dus, bre? întreba iezuit gazda noastră, foarte autenticul acordeonist toscan Giuseppe.

- La radio, răspundea imperturbabil Matriona, privind gânditoare şi circumspectă la antenele cocoţate apocaliptic pe acoperişul postului de grăniceri.

Curios lucru, Matriona avea o inepuizabilă simpatie pentru nudişti, pe care nu-i oropsea niciodată şi nici nu-i trimetea în regatul de tranzistori al lui Woland.

- E şi dânşii copiii Domnului, ce să le faci?

Trebuie să recunoaştem: logica e impecabilă.

***

Cât despre noi, fără să spunem nimic nimănui - şi în niciun caz Matrionei - tocmai pactizasem cu Necuratul.

Mituit cu trei pachete de Kent lung, grănicerul din tura de seară ne lăsase să trecem la bulgari, preţ de câteva minute, poate o jumătate de ceas.

Amintirea e vie şi azi - solară şi amăruie, ca orice lucru ilicit.

Şi o poală de caise Early Blush, adunate direct de pe marginea şoselei.

Habar n-aveam, pe-atunci, că Bulgaria din podul palmei începuse cu mult mai devreme de-atât.

Anul e 1895.

Şase minute. Şi o lume întreagă

Cu asta a început concertul cu circuit închis dat de chinezi pentru sărbătorirea a şaizeci de ani de relaţii diplomatice bilaterale.

Foarte timpurii şi aproape imediat simultane începutului de pumn de fier al lui Mao. De unde şi privilegiul inestimabil, la scară personală, al bâjbâielii instinctive pe peretele asiatic al minţii.

Întâi octombrie - o dată delicată, la scara zilei curente, care scuipă european cu mintea la drama reală a Tibetului. În amnezia fluşturatică a detaliului evident pentru orice plimbăreţ cu mintea pragmatică în Asia extremă.

China este de neoprit, să ne intre bine de tot în minte. Şi - slavă domnului au ba - nu se va isprăvi niciodată, pentru că una ca asta nu e cu putinţă. Doar un imens reflex de lene subtilă, care a înţeles că nu e nevoie de asimilare pentru a trage sfori planetare, o împiedică să ne cumpere de tot şi pe noi, şi pe Miazănoaptele cu trotuare tivite de platani, şi pe cheiurile Nevei, şi pe stepele ugro-finice.

Lista ar putea continua. Deocamdată, Beijingul ronţăie tot ce-apucă la scară continentală - e suficientă o plimbare trează cu ochii după sacii de marfă din Talat Sao şi o flânerie de Battambang.

Aşa, de moft şi miză măsurată a partidei de mah-jong cu sine însuşi. Fermecătoare monstruozitate istorică şi lucidă formă de frumuseţe - China să te cheme, aşadar!

Are tot timpul din lume, fireşte.

Şi ca de obicei, în seara asta, românetul a călcat iar în străchini, cu înfiorătoare neştiinţă şi jenantă uşurătate.

***

Discursul ambasadorului - foarte rece, de la Imperiu la nişte unii de peste gard. Ştim bine că toate puseele termodinamice de cancelarie mandarinală ascultă de milenare nuanţe impecabil stăpânite. Personal, am avut parte de imense lecţii chinezeşti de bunăvoinţă şi tulburătoare politeţe individuală. Aşa că ştiu pur şi simplu că numai un ageamiu putea citi curtenie destinsă în spatele vorbei de o delicioasă perfidie cu care trimisul de la Miazăzi o făcuse ad hoc ministru pe biata conţopistă de la Relaţii, ce s-a mulţumit să latre - pe repede înainte - nişte complimente de carton presat.

Şi nu se face - Milescul ştia el ce ştia, heh.

Mi-a crăpat obrazul de ruşine anonimă, domnule Dumneata. Iar când biata creatură s-a frânt de spete într-un wai ce se spera Knicks, n-am mai rezistat să mă uit la una ca asta.

Chinezul - impasibil. Noi - cu firma în cap, inconştienţi şi analfabeţi.

Pe gustul lui Nabokov, pesemne că la Xi'an un fluture cât jumătate de gubernie s-o fi împiedicat de firele de telegraf, în aceeaşi secundă.

Hic svnt dracones?

Au venit cu ce-aveau mai bun la îndemână, i pak. Orchestra radiodifuziunii din Pekin şi un nemaipomenit virtuoz de la Hong-Kong, năucitorul Li Chuanyun.

Şi noi nu ne-am priceput.

Clătească-ne orezăria fără de moarte. Şi valsul Serenadei lui Ceaikovski, redat cu o mare impertinenţă cuminte.

Să mai adaug că suna şi se simţea ca la Shanghai, în noiembrie 1930?

Ştii dumneata mai bine decât mine, cu siguranţă.

***

Deocamdată, însă, programul se deschide cu un lucru yao atât de drag sufletului, că -heh - recunosc fără ruşine: m-a umflat plânsul ca tâmpita, pe muteşte.

Imediat, torenţial şi fără preaviz.

Ia să ne-aducem niţel aminte:



- Ţi-e rău, ai păţit ceva, dă Fregata un ghiont.

- S'il te plaît, comprends.

- Huh?

Ce dumnezeu să-i explici, cu lumina stinsă şi shamisenul de fum care te ia şi te dă cu capul de toţi pereţii minţii şi te întoarce pe Şoseaua numărul Treisprezece?

Pi Mai. Pi Mai Lao.

Miliţianul care râde, cu hârdăul de apă în mâna dreaptă. Bolul de orez. Rogojina şi priciul. Banii de pe caldarâm.

Şi surâsul senect, esopic şi care ştie tot fără să-i spui nimic.

Şase minute şi o lume întreagă, din toţi sufleţii şi definitiv. Într-adevăr, foarte greu de explicat: il faut le faire, il faut le vivre.

Chiar aşa, beizadea: când mama naibii am de gând să mă-ntorc?

PS: La final, emulaţie românească pentru Hora Staccato, cu care chinezul pur şi simplu se jucase impertinent.

Şi sună un celular, fireşte.

Bis, ovaţii, nesimţire.

La potpuriu, chinezul reia zâmbind în miez de impromptu soneria furtivă de Nokia. De aşa ceva, numai o minte de Soare Răsare e capabilă.

C'est nous les Barbares, on ne le sait que trop bien.

En vrille, heh

Detestabilă vrie, de toţi dumnezeii, la Agie.

Astăzi şi mâine.

Reviu diseară, după un nu ştiu ce concert chinezesc la Operetă. Vă daţi seama cum sună, fireşte; dar la lucrul chinezesc n-am putut niciodată rezista, heh.

Trei poveşti, nu ştiu dacă să le spun bulgăreşti au ba. Două din ele, cel puţin, cu siguranţă.

Soyons fous şi să cânte lăutarii, desigur

Aş fi scris eu de bună seamă chestii în după masa asta, dar a trebuit să car pisoii la veterinar.

Chestia neplanificată e că expediţia a durat vreo trei ceasuri şi ceva. Zorro Vizir de Châtelet les Halles, în fond un mahalagiu de toată jena, urcat pe camera de supraveghere a clinicii, înjurând şi scuipând snopul de vaccine, de nepotolit cu pătura şi de netranchilizat.

Haidi acasă, băeţi - ne-am făcut de baftă şi la ăştia, heh.

După care, Rahova - după pământ de flori. Ştiu cum sună, dar heh: oare cum să se prindă jaful din serele de la Balcic, hm?

***

Şi după care, epuizaţi, la un birt bun din Giuleşti. Potcoava arată ca dracul ghem de Gasthaus, în care pe vremuri găseai trei sfeturi de refuznici din galeria Rapidului, desgustaţi de hoţomănia mieroasă a celor de la Giuleştina.

Trebuie neapărat făcut abstracţie de decor - chinezării rococo, imunde coji acuarelistice de beţivi şi ţigariere, cadâne prăvălite pe vreun preş şi într-un peş, bref: din alea supărate - şi la fel de neapărat încercată haleala.

Aia nu s-a prostit, depuis le temps. Destul de frustă, dar eficientă. Gulaşul - pe cât de extraordinar poate să sune în Valahia Magna.

Dar dacă vă spun că desertul casei e un ceva cu zmeură proaspătă, peste care se toarnă cremă de vanilie şi peste care se egzistă un gheţuş de caramelă, ei bine şi heh: am ispitit destul?

PS: Ispite, justement, la pervaz. S-au primit, se rumegă.

Al naibii să fii, de-altfel - am să mă răsbun, ai să vezi.

Nişte caldarâm şi pesemne ceva pe deasupra

N-a fost o întoarcere demult cuvenită, ci de-abia o timidă verificare de puls. Fără nicio altă pretenţie narativă şi cu un puseu leneş de lăcomie emptrice, de se cerea potolit numaidecât.

Una peste alta, Parisul săptămânii trecute n-a avut, de data asta, mai mult de câteva sute de metri patraţi, între rue Saint-Julien-le-Pauvre şi capătul de miazăzi de la Jardin du Luxembourg.

Câteva sute de metri patraţi în totul şovini, ştiuţi pe de rost şi chintesenţiali pentru fermecătorul dezechilibru al malului stâng.

***

Deşi miroase a rutină, cadenţa foielii diurne se adună vertiginos la numărătoare, atunci când realitatea e convertibilă în ani de zile. De aceea, ştiu precis de câte respiraţii calme e nevoie ca să ajungi dinspre buchinişti înspre grădinile cucoanei de Medicis.

Trei sute şaizeci şi şase, câte zile într-un an bisect. Fără nicio mirare şi fără nicio grabă; dar cu disciplina elastică şi veselă a pasului de plimbare care, mă tem, e posibilă şi spontană numai şi numai acolo.

O chestie înşelătoare, de-altfel.

Indochinele - am din ce în ce mai clară impresia că sunt mai multe, heh - sunt departe, deşi reflexul de atenţie frivolă e suficient pentru ca pasul pătimos şi galeş de la Prabang să fie cu putinţă şi aici.

De pe peretele asiatic al minţii, ne zâmbeşte o siluetă cu brâu galbin.

Foşnetul e de pipal, iar povestea lui - aproape neverosimilă.

***

Este şi asta o predare de ştafetă, i pak: însă de la mare mistificator la umilă jigodie cu ambiţii, aşa povestesc letopiseţele caselor din faţă. Fie suficient, în cheie explicativă, să povestesc doar că e o indiennerie dată cu largheţe volubilă lui taică-meu, la un moment dat, într-un atelier de pe strada Clepsidrei.

De negăsit în Bucureşti, dar cu tot sensul din lume dacă o traducem franţuzeşte.

Cine i-a dat-o? Heh, şarada nu e chiar aşa de greu de desluşit.

Răspunsul trebuie neapărat căutat într-un singur loc de pe lume.

Banteay Srei. Restul povestim la vremea potrivită şi nicicum aici. Dar se cerea, pentru că fir-ar a naibii de viaţă, totul are legătură cu totul.

Şi dacă tot vorbeam insistent de predare de ştafetă, să fie asta partea mea dintr-o simetrie percepută la scară destul de colosală - aflând povestea de foarte puţină vreme, nu se putea să nu mă cutremur.

Ceci est certainement une histoire de fratrie et je me demande ce que j'ai donc pu faire, encore une fois.

Seceriş - 4: Liste de courses, bis

Revenind la lista de cumpărături franţuzeşti, nu se putea ca subiectul rusesc promis să rămână neatins, a frustrare rea.

Întâmplător, din ediţia crestomaţiei lui Claude de Grève - Le voyage en Russie - am picat peste un sfert de pagină din memoriile lui Casanova de Seingalt.

Pe cuvânt de pionier că merită, pentru tonul care o rupe cu miorlăielile progresiste ale lui Custine - vai cât de acre şi de nedrepte, ştim bine, îi sunt descrierile petersburgheze! - şi pentru clarviziunea diagnozei, de care bineînţeles că habar nu are.

Citim aşadar din Veneţian, cu acelaşi appétit piqué au vif cu care am diseca o centurie a lui Nostre-Dame:

"Je crois n'avoir encore rien dit de cette ville déjà si célèbre et dont l'existence pourtant me semble toujours précaire. Il fallait un génie de fer comme celui de Pierre pour donner un démenti à la nature, en forçant un terrain de boue, une terre sans consistance à supporter des édifices énormes en marbre et en granit, et fonder sa capitale au milieu de cet amas de palais que l'on ne peut élever qu'avec des frais énormes. On me dit qu'aujourd'hui cette ville est déjà adulte, et gloire en soit à la Grande Catherine; mais en l'année 1765, elle était encore dans l'enfance, et tout me semblait construit dans le but puéril d'avoir beaucoup de ruines. On y pavait les rues avec la certitude de devoir les réparer six mois plus tard. Tout montrait une ville qu'un despote puissant avait fait élever à la hâte, et, en effet, Pierre le Grand en était accouché en neuf mois, quoiqu'il eût mis peut-être beaucoup plus de temps à la concevoir.


Pour être durable, Pétersbourg exigera toujours des soins constants et de grandes dépenses; car la nature ne perd jamais ses droits et se hâte de les reprendre dès qu'on cesse de la contraindre. Je prédis que, tôt ou tard, le sol sans consistance sur lequel on a élevé cette masse immense s'affaissera sous un poids qui n'est pas en rapport avec sa force de résistance. (Casanova de Seingalt, Mémoires, chapitre XIX)."

Descifrarea superficială nu ne-ar ţine de foame. Casanova pur şi simplu trebuie că simte, la Petersburg, acea delicioasă politică statală a lipsei de măsură ori de frâu meschin şi cu o copleşitoare inflaţie de nuanţe. Sigur că e perfecţiune reacţionară, şi unde mai pui una dintre cele care te fac să îţi spui, cu invidie niţel sceptică însă bună, că aşa ceva nu se poate să dureze la infinit.

Şi Casanova pricepe, cât îl ţine mintea timpului, încă nedeprinsă de tot revoluţiilor. Dând vina aiurea în diligenţă pe neajunsurile arhitecturii - şi nu are dreptate - dar cu o ciudată pertinenţă dacă mutăm imaginea în spectrul cromatic al lucrului diurn şi politic.

Westward, ho!

***

Et donc, Constantinople.

Pentru că deoarece, acuşi ajungem şi acolo.

Şi de ales, am ales pe măsură o trăznaie povestită pe la 1705 de un anume Guillaume-Joseph Grelot. Despre domnul ăsta Zurgălău - că asta înseamnă, româneşte - nu prea ştim mare lucru, cu excepţia amănuntului că l-ar fi însoţit la Stambul pe un anume Jean Chardin.

Nu pictorul, fireşte, care n-a pus în viaţa lui piciorul în afara Parisului; ci una din acele fermecătoare japiţe dix-huitième care treieră hărţile, fără să ştim foarte bine dacă sunt au ba iscoade tocmite cu luna, ucenici zoroaştri sau comersanţi de diamante.

Oricum ar fi, Zurgălău are simţ de observaţie; şi ne povesteşte în seara asta cum era să o păţească francezul neştiutor de rele - şi probabil beat cui - cocoţat pe coloana lui Arcadius:

"Un voyageur que je ne nomme point, beaucoup plus heureux que sage, eut il y a quelques années la permission d'y monter, et quand il fut dessus, il fut assez imprudent pour se montrer tout à découvert, contre l'avertissement qu'on lui avait donné de prendre garde qu'on ne l'aperçût; et même pour faire quelque chose de plus, il s'amusa à écrire son nom au haut de cette colonne, et faire même plusieurs signes avec son mouchoir qu'il avait attaché au bout d'une canne qu'il portait. Tous ceux qui passaient pour lors dans ce quartier-là, ou qui avaient des maisons dans le voisinage, furent extrêmement surpris de voir contre l'ordinaire un homme monté sur le sommet de cette colonne, et plus encore, quand ils s'aperçurent que c'était un Franc, qui avait son chapeau en tête. En un instant, la rue fut pleine de monde, et tout le quartier en émotion. Les uns y accouraient en foule, poussés par la curiosité de voir cette nouvelle figure, croyant que ce fut l'âme de celui qui avait fait élever cette colonne qui revenait pour reprendre la place que sa statue y avait autrefois occupée.

(...)

Chacun donc, excité par les divers mouvements que pouvait lui causer la passion, accourut à cette colonne, assiégea la maison où le Franc était rentré dedans, et l'ayant fait descendre au plus tôt, le conduisit à grands coups de poings et de babouches jusques à la maison du Subachi ou commissaire de quartier. (Grelot, in Alain Servantie, Le voyage à Istanbul) "

Westward, ho!

***

În care se revine de unde plecaserăm adineauri, cu un lucru demult pândit şi în fine luat cu japca din mijlocul tarabei de trotuar.

Picătura ce umplu paharul, kilogramul în plus - ce mai contează?

Să fie deci Emile de la Labedollière şi monumentalul său Le nouveau Paris, de la 1860, cu ilustraţiile lui Gustave Doré. Clasată pe arondismente, tărăşenia e delicioasă şi extrem de amănunţită.

Poftim deci, în seara asta, un pic de Jardin du Luxembourg.

On l'aura rarement mieux vu, et pour cause:

"Lorsque Monsieur, frère de Louis XVI, vint habiter le palais, il le mit gracieusement à la disposition du public. On y entrait par trois portes: celle du château, celle de la rue d'Enfer et celle de la rue de Vaugirard, en face de l'église des Carmes-Déchaussés. Les premiers habitués du jardin, suivant le témoignage des contemporains, furent des bourgeois de quartier, des ecclésiastiques, des moines, des gens de lettres et des bonnes d'enfants. La grande avenue et quelques allées latérales, avec des bancs pour s'asseoir de distance en distance, c'était tout ce que les amateurs de la promenade y trouvaient d'attrayant. Point de symètrie, nul point de vue: rien ne captivait les regards, que bornaient de tous côtés des maisons ou de tristes murailles. L'hiver et le printemps, on se réchauffait au soleil du midi sur des chaises qu'une loueuse avait rangées, en petit nombre, devant la façade du palais. (...) Quelques étudiants ou quelques abbés erraient çà et là, un livre à la main, dans les allées les plus reculées. A la brune, quelques femmes équivoques s'asseyaient timidement sur un banc ou sur une chaise adossée contre un arbre.

(...)

En 1781, les dames s'afflublaient de robes dites lévites, imitées de celles avec lesquelles on représente les enfants de la tribu consacrée à la garde de l'Arche sainte. On essaya d'en faire à queue de singe, c'est-à-dire munies d'un long appendice très-long et très-tortillé. La comtesse de Francourt, en se montrant, le 2 juin, dans le jardin du Luxembourg avec un lévite de ce genre, attira un rassemblement si compacte autour d'elle que les Suisses de Monsieur la mirent à la porte."

A treia ispită, de nicăieri

Fix în mijlocul lui nicăieri, o tentativă de răspuns - primită cu frână spontană şi un sonor bogdaproste, Sarsailă - pentru neobrăzarea KuK de la T.

Et comme le hasard - cette vaste connerie philosophique - fait bien les choses, la lettre est carrément voisine.

Vous me donnez un T.

Je vous renvoie la balle, avec un S.

Sans clafoutis, mais somptueux.

Esul meu e tătărăsc.

Sâc, justement?

Noisettes!

Later edit: Cafea intravenoasă, însă fleaşcă de somn. Mâine, ioc traktir - anume chiul.

A doua ispită, de raznă bună

Turtucaia, bre efendi.

Asta da, este o descoperire fabuloasă, smintitoare, definitivă.

Et je pèse vraiment mes mots, c'est dire.

Şi încă una, dacă tot ne deterăm sama că odată cu semnalizarea de Silistra încăpu în poză şi căpăţâna nălucească a subsemnatei...

Prima ispită, cu totală premeditare

...şi se cerea, heh.

Acuma cum să vă spun... hm. După homerica sesiune de cumpărături - smochine, papuci, Lagerstroemia indica, halva, sugiuc, levănţică şi alte tâmpenii, nevinovate şi feminine, mintea sănătoasă şi convenţională cerea paşol acasă prin General Toşevo şi Vama Veche şi autostradă.

Oh, mais non. L'occasion fut trop belle et nous ne fûmes jamais des chochottes, me semble-t-il.

Aşa că am luat-o prin Silistra. Care în ziua de azi e plină de blocuri sotz ca naiba ghem - am dovezi!

Habar n-am dacă ăsta e răspunsul, beizadea. În tot cazul, nice try, indeed.

Şi drumul, de-a latul întregului Cadrilater - minune cerească.

But even nicer, I think, would be.... heh....

În care pur şi simplu...

...ne-a furat peizagiul, heh.

Cu planuri zgomotos făcute de întoarcere sâmbătă până la căderea serii, am constatat că nu se poate şi nu se poate. Cu niciun chip.

Aşa ceva se numeşte capitulare, am impresia.

Şi-am mai rămas o zi şi jumătate.

La Balcic, normal.

Ştiu că s-a bombănit, se aude până la Kaliakra. Dar, heh... ca să mă răscumpăr, poftim imediat nu una - ci trei ispite fugace, despre care am de gând să povestesc imediat ce beau o cafea de resuscitare.

Şi ce termin lista de cumpărături, comme de bien entendu.

Seceriş - 3: Liste de courses

Două japoneze, de firavă contondenţă.

Urabe Kenkô, Les heures oisives, suivi de Kamo no Chômei -notes de ma cabane de moine. Anul e 1350, iar suflul e geamăn lui Montaigne:

"XXXV. Si l'on a une mauvaise écriture, mieux vaut écrire ses lettres tout de go, sans fausse honte. Les faire écrire par d'autres, à cause de cette maladresse est un fâcheux expédient. (Les heures oisives, Premier Volume)"

Ihara Saikaku, Vie d'une amie de la volupté, mizerii curtezane scrise cu extraordinară acuitate, pe la 1645. Et heh, voici sur ce que je viens de tomber - să mai zici că sunt prostii, chestiile astea întâmplătoare!

"A l'exception d'une lettre, il n'y a guère d'autre moyen qui lui soit comparable pour connaître les sentiments d'autrui. Quel que soit l'éloignement du pays, le pinceau exprimera les pensées. Une lettre aura bien comporter une longue succession de phrases: si elles sont trompeuses, on se lassera naturellement de sa lecture et on ne regrettera pas de la jeter. La marche d'un pinceau sincère ira naturellement droit au cœur: on aura l'impression d'une rencontre réelle avec l'écrivain. ( Livre deuxième, Chapitre III, Concubine d'un bonze de temple séculier)"

Şi Fregata, mare amatoare de haiku şi de japonezării, a surâs subţire: ştiam eu...

Westward, ho!

***

Şi Indochina, ca şi cum am mai fi avut nevoie de comfirmări, heh.

Se deschide cu un puhoi de materie juxtapusă într-o elegantă ediţie colectivă a celor de la Omnibus, Indochine, un rêve d'Asie. Boissière, dar şi - curat bulimic - Farrère, Loti, Daguerches, Pouvourville, Drouin, Wild, Cocteau, Jean d'Esme sau Dorsenne. Pe Marguerite D. o bombăne, până la excludere totală: mi se pare firesc, locul ei e nicăieri şi peste tot.

"Un mardi, Fierce se trompa d'heure, et arriva trop tôt. La rue était déserte, les voitures habituelles absentes et le factionnaire tonkinois endormi dans sa guérite. Fierce distrait passa sans rien voir. Le palais du lieutenant-gouverneur de Saigon imite un temple allemand de la nouvelle-Athènes: c'est laid et riche, avec des colonnes corinthiennes. Fierce gravit le perron; les boys annamites le regardèrent avec surprise et le laissèrent entrer: un indigène n'ose pas arrêter un Européen, même sous le toit de son maître; Fierce arriva sans obstacle jusqu'au salon et seulement alors, devant les fauteuils vides, il comprit son erreur: la pendule de la fausse cheminée marquait cinq heures moins cinq. (Claude Farrère, Les civilisés, 16)"

Se continuă cu nişte repere esenţial de pus în ordine, Philippe Héduy, Histoire de l'Indochine, la perle de l'Empire 1624- 1954. Dar citatul ar fi foarte greoi.

Şi se închide în cheie de manţie. Să fie în sfârşit Ramayana, ediţia de Pléiade legată asasin în verde de Bizanţ şi aur pe cotor.

"Les gouttes d'eau tombées sur les feuilles de lotus ne s'y fixent pas, tout comme l'amitié ne se fixe pas chez les gens sans noblesse. A l'automne, malgré l'averse des nuées grondantes, l'eau n'imprègne pas le sol; de même, l'amitié n'imprègne pas les gens sans noblesse. Par avidité, l'abeille ne s'arrête pas au suc qu'elle trouve; tu es, toi aussi, semblable à elle; pareillement, les gens sans noblesse ne s'arrêtent pas à l'amitié. Par avidité, l'abeille peut bien boire à la fleur du kasa, elle n'en conserve pas le suc; pareillement, les gens sans noblesse ne conservent pas l'amitié. L'éléphant attrape de la poussière avec sa trompe après s'être baigné et s'en souille le corps; c'est ainsi que procèdent les gens sans noblesse avec l'amitié. (Chant VI, Chapitre 16)"

Cum altfel, heh?

Westward, ho!

***

Sans surprise, deux clefs russes.

Bulgakov, Ecrits autobiographiques. Cele mai bulversante sunt scrisorile către Stalin şi jurnalul confiscat, aş pune oricând prinsoare. Însă întâmplarea a vrut altceva, de data asta - şi e rândul meu să rânjesc.

"Quelle ville maudite, que Tiflis! Un deuxième est arrivé! Avec un faux col en bronze. En bronze. C'est ainsi qu'il s'est produit dans une revue parlée. Je ne plaisante pas! En bronze, rendez-vous compte! (Ecrits sur des manchettes, VI. Un col en bronze)"

Şi o foarte voluminoasă antologie de călători francezi acolo, de la 1700 la 1900, ceea ce îmi va lua foarte mult timp şi cu foarte mare fericire.

Heh. Trebuie să o şterg la Balcic şi poate prind totuşi o oră de somn. Reviu duminică - et je ne serai pas en reste.

Later edit. Balcic, revazut dupa douazeci de ani, fenomenal. Reviu sambata dupa masa, cu multe povesti si poate un crap giurgiuvean la carton.

Seceriş - 2: Fără număr, heh

După care, a trebuit cumpărată valiză. Şi începuse destul de prost, la Rieffel unde nu am ochit nimic.

Ei lasă, cucoană: vengeance! După colţ, heh.

Când se pleacă la vânătoare papirofagă, se egzistă listă, măcar din vârful creionului. La Gibert Joséph e însă cu totul iluzoriu să îţi închipui că intenţia rezonabilă are să fie, at the end of the day, şi funcţională.

Pe vremurile mele, abandonasem taraba mezină şi gălbuie din capătul bulevardului Saint-Michel, tocmai din cauza harababurii de nedescris care fiinţa acolo, mai ales la epicul ultim etaj. Gibert Jeune e un fel de Thénardier lovit de strechea profitului şi fără niciun fel de grijă pentru muşteriu.

Ai putea să şi mori, la etajul cinci, strivit de teancurile rufoase de ediţii de buzunar la mâna a doua. La un moment dat, un suflet sperios are să-ţi descopere cu siguranţă stârvul rânjind resemnat dedesubtul stocului curent de San Antonio.

Nasol, deci. Nasol şi îmbâcsit şi fără lumină şi pute a clei. Bof.

În primul semestru de facultate, am trădat, aşadar, fără să-mi pese şi fără să mă uit înapoi. Cu bună ştiinţă - şi ăsta da, era loc moştenit.

***

Bon. La raftul italienesc - stupoare: d'Annunzio, pauză. Nicio traducere disponibilă, deşi pe stoc erau.

Doar ce ţi-am spus, beizadea: eşti de vină. Şi nici măcar nu te-ai ferit, heh şi la naiba.

E nevoie de mai mult ca să opreşti transa patentă.

Patru ore în care am adunat cât pentru un an întreg. După bunul obicei, le dăm aici deschizându-le la întâmplare şi de poftă.

Seceriş - 1: Accesorium sequitur principale

Al nu ştiu câtelea, de când ţinem deschis pentru muşterii. Şi ca de obicei, cu nevinovată cupiditate, răsteli şi întoarceri din buza prăvăliei înapoi înăuntru, opreli fulgerate pe scară - pentru că de peste umăr se vedea ceva interesant pe un colţ de raft - şi tot aşa.

E infinit mai infernal decât târguiala de pantofi. Din decenţă - ştiu, este boală - e preferabil să fii singur cuc, în situaţii din astea.

***

Înainte de librării, n-am rezistat papetăriei, cu droaia de rezerve de stilou - negre, întotdeauna, pixuri cu tuş subţire de 0.7, caiete cu spirală, soufflets şi coperţi de pergament - Clairefontaine le face foarte bune şi îndurătoare, dosare cu panglică şi hârtie de scris.

Heh. Aici, o patimă constantă şi niciodată dezamăgită. Le fournisseur est, depuis Radu T., Georges Lalo.

Vergé de France: ivoire - pentru scrisori, marine - pentru plicuri.

***

Alături, altă ispită - magazinul de discuri. Patru, alese pe sprânceană, preţ de un ceas jumătate.

Sunt pesemne groaznic de previzibile, voyons.

Tirajul din Bach de care tocmai povestisem, unde pe lângă grozăvia cu hautbois mai găsim şi al cincilea Brandenburgic sau Concertul pentru vioară în la minor. Merită spuma cu care s-a căutat, unul câte unul din raft - şi erau multe, nu glumă.

Vecerniile lui Rach, într-o versiune foarte bună, de corală radio şi - rânjim, evident - suedeză.

O trufanda neaşteptată, lepădată cu nepăsare la rebuturi: nişte unii ce-şi zic Constantinople şi cântă evident vechituri orientale. Ce e colosal e peşrevul cantemiresc bine pitit într-un şir de lălăieli sans lien apparent. Şi nu, nu e imnul de stat - e un altceva, Bouselik Peşrev, căruia am să-i găsesc eu loc la tejghea, cândva repede.

În fine, ceva straniu, evanescent şi foarte tandru, pe minte năroadă. Îl pândeam demult, acuma l-am găsit şi heh, bogdaproste Sarsailă?

Tiao Phun Muang - Musique de l'ancienne cour de Luang Prabang.

Mit Sturm und ohne Zdrang, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Timpul inconvertibil

Şi pentru că vorbeam despre chestii din astea - lucru ce s-ar putea prelungi cu orele, dacă insistenţele nu ar fi prin definiţie plicticoase - poftim încă două vorbe şi nişte mărunţiş.

Două vorbe experimentale şi cu miez.

Se dă, ca în cartea de bucate, un ceva de Bach. Nu Brandenburgicele - ar fi prea simplu - şi nici Jesu bleibet meine Freude - mai ales dacă e şi Lipatti în ecuaţie, precis ne lichefiem fără preaviz.

Să fie ceva mai puţin cunoscut, dar ales special. Şi cu perfectă premeditare.

Şi să fie....hum...să fie tot o cantată. Vergnügte Ruh', beliebte Seelenlust BWV 170. Şi să mai fie şi cu Deller, dacă tot am povestit despre dânsul acum câteva zile.

Sst.

***

Heh. Va trebui neapărat să închidem ochii - e greu de savurat altminteri, din fericire.

Bon appétit synesthèsique. Gustul e de sare de mare, iar culorile de lavis. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, hm.

Oricum ar fi, sentimentul că melodia pare ştiută dintotdeauna e neapărat prezent. Mai mult de-atât, în lipsa sau sminteala râşniţei de sunete ajutătoare, am putea colora şi singuri, cu desăvârşită uşurinţă, pasagiile lipsă.

De ce se întâmplă aşa, vorbind de unul din cei mai meteosensibili dervişi sonori, e un mare - însă lesne de risipit- mister al percepţiei.

***

Iar asta depăşeşte cu mult ideea de impecabilă stăpânire a legităţilor geometriei sonore. În cazul lui Bach, o realitate absolută, cu neputinţă de negat. Şi care, paradoxal, îi aduce probabil şi cea mai mare suferinţă posterioară: fiindcă din pricina formei aparent extrem accesibile, până la liniaritate calmă, va fi luat drept ceea ce nu e.

Un contabil cuminte, cu suflet uscat şi tandreţi refulate.

Dar dacă, după o îndelungată cârdăşie afectuoasă, ne-am gândi la imensa şi fragila lui versatilitate? La faptul că niciodată, dar cu totul şi cu totul niciodată, niciuna din bucăţile lui nu are să sune şi să se simtă la fel?

Foarte mulţi alţii vorbesc fără traducere simultană cordului - Debussy, de pildă. Sau minţii - Wagner, voyons, cu forţa vitală a totalitarismului sonor. Sufletul, care le adună pe toate, ascultă intuitiv de frumuseţea moleculară a capelmaistrului din Lipsca.

Cu sau fără Babadag-Pengescu, domnule Dumneata.

***

Bach scrie pentru toţi avatarii lumilor posibile. De aceea, singura sa stemă cu putinţă e probabil spirala de acid dezoxiribonucleic.

Fireşte că n-are preţ. Şi fireşte că, în secunda în care ai priceput chestia asta, ştii că ţi-ar trebui încă o viaţă pe-atât ca să-l poţi dovedi, cu totul.

Are răbdare, cât lumea pe care o ţine calm în podul palmei stângi. Undeva, într-o dimineaţă cu vreme incertă şi timp neconvertibil.