A pleines dents, 59:Balık ekmek, sau invers...

...dar nu de oricare. Slavă domnului, hatârul ăsta mi-a ieşit mai bine decât m-aş fi putut aştepta.

Aşadar: ajunsesem în Pera cu gândul vivace de a căuta şi găsi, dacă nu toată treimea de librării preferate de mine, atunci macar mitica Librairie de Péra, fostă Hachette, pentru care eram gata să iau tramvaiul şi să împing până înspre Galip Dede Caddesi.

Istiklal fiind un loc foarte aparte, anume făcut pentru Passagenwerken, am aiurat niţel pe la Çiçek Pasajı, Avrupa şi Atlas, cu o stare de deochi din ce în ce mai flamboiantă - mais chut, heh, nu-mi place să mă miorlăi, ştim bine. Şi-apoi, e Pera, dumnezeule mare! Însă în momentul în care domnul Lumix a început să facă pe nebunul fix în faţă la Rumeli Pasajı - care e preferatul meu, pentru că acolo nu s-a mişcat nimic de pe la 1909 toamna - ... şi umbrela mi s-a fărâmat în mâini.... şi m-au luat nişte frisoane de toţi dumnezeii, ei bine: am fost silită să arunc prosopul pentru seara asta.

Bombănindu-mă crunt.

Urgh, fraiero. De zăcut niţel, preţ de un ceas: un ange passe et Woland aussi.

***

Trebuie totuşi să recunosc că pişcăturile dumitale s-au primit într-o stare de furie neputincioasă. Sigur că ai dreptate, dar heh: ai idee cum a plouat toată ziua, la ăştia? Până la ciuciulete, ceea ce nu s-a putut rata, bineînţeles.

Nici eu nu mă omor după bazaruri, şi asta încă de prima dată, când îmi aduc foarte bine aminte criza de bilă de o zi şi ceva, numai văzând cum stăteau lucrurile în cel mare: infect şi prolix. Dar în fine, să nu deviem de la subiect, aşadar: da, m-am enervat, şucărit şi bombănit... dar de supărat, tot n-am reuşit să mă supăr.

Mai mult de-atât, şi fără îndoială pentru că sunt o năroadă, am reuşit chiar să mă bucur că nu mai ploua chiar în halul de adineauri, şi-am luat-o pe jos înspre debarcaderul de la Eminönü, fără niciun alt merit decât al liniei de tramvai care te scoate fix unde trebuie.

Pe sclifosiţii cu paiete i-am găsit despuiaţi de habit de lumière şi pregătindu-se să închidă taraba. Halal! Dar, heh, dar... doar ce trecusem pe lângă trei gratargii perfect de fără autorizaţie care miroseau ca la balamucul nou de îmbietor.

***

Paranteză: nu suport roşiile şi nu mă omor deloc după peşte. Hatârul fiind hatâr, nu se putea însă ocoli, mai ales că implica o foarte mare doză de subversiune. I pak să ştii, uneori mă şi mir cum de dumnezeu cad aşa repede la învoială. Pft.

Un gratar pe roţi - Asie oblige. Legume tăiete direct pe ziar, doradă. Şi de-ai şti, heh, de-ai şti cu câtă recunoştinţă m-am uitat la lopeţile murdare ale telalului, habar nu ai d-ta!

Pâine, ceapă, pătrunjel, salată verde. Fix atât.

Dumnezeiesc. Şi da, nu mă omor după peşte, în continuare. Ăsta nu e însă de orice fel, encore une fois, şi - ca lucrurile să fie fix după Scripturile lui Frimaire din Tribulaţie - aş pune pariu că pe clandestini i-a fluierat înadins Pantazi.

Mâine dimineaţă. Asia. Scutari. Şi un rest de Pera, dacă avem vreme. My last offer, zise ea rânjind.

A pleines dents, 58: Ploaia den Bizanţ

Primul hatâr al zilei pare greu, dar e simplu: unde dumnezeu ai mai putea găsi bulbi de lalele Abu Hassan, dacă nu în Ciçek Pazari, fix lângă bazarul cu mirodenii de Eghipet?

Cu condiţia să mergi până în vintrele pieţei - nu e foarte întinsă, dar cere insistenţe - şi să nu te laşi înşelat de gureşenia primilor telali, foarte dornici să te înveţe în zece minute toate culorile Bizanţului - beyaz, kırmız şi alte asemenea.

Şi plouă, plouă torenţial, smintind fulgarinul şi udând până la piele. N-are a face: cu superbie, tocmim un kil de roşcove în teacă şi încă un kil de praf de salep, care - mind you, Milord - seamănă tulburător cocainei.

Dulceaţa de vişine, rahatul lokum şi drajeurile de şocolată învelite în cacao sunt de la Haci Bekir. Dar baclavaua, şocolata caldă şi zama de naramze se iau de la bagaboantele blajine ale lui Hafiz Mustafa, aproape vizavi de grozăvia dumitale.

Înapoi în garnizoană pentru un duş fierbinte. Promisesem Pera de dimineaţă, are să fie de după-amiază. Tant pis: deşi ritmul e încetinit, nu am cum să nu îţi mulţumesc pentru una din marile mele fericiri de care pesemne habar nu aveai.

Să stai şi să asculţi cum plouă. La Istanbul, numai şi numai aşa ai să ştii de Bizanţ.

Dont acte. De n-ar fi muezinii de vizavi: oh, fericire îndoită.... and cut.

Reviu, cu nişte librării - am şi eu treimile mele, beizadea. Excusez du peu, heh.

PS: Găsit debarcaderul de la Eminönü, cu ilice avec paillettes cu tot. Se face diseară, fără greş.

Later edit: Găsit bombănelile d-tale. Nu mă rugasei defel, nici expres şi nici implicit: o pot dovedi, dar fie, ca să îţi fac hatârul, am să modific. În altă ordine de idei, nu ştiu dacă dondurma e o idee bună la trei milimetri de pneumonie, şi nu glumesc absolut deloc; fie de ajuns cazna de a te uita şi nu putea atinge. De povestea cu diacriticele, I stand corrected and rest my case: ştiu foarte bine că sunt scrise aiurea, doar ce mă gândisem să corectez acasă.

Le "ş" était de trop, soit. Nu işlice, fireşte - ah, măcar să fi râs d-ta niţel de năroadă -, ci ilice, după cum am de gând să povestesc imediat ce mă întorc.

În fine, dacă ortografia mea e proastă şi notele pe fugă, febra e mare. Din nou, fără nicio metaforă: nu sunt deloc în zaua mea, tant pis et on s'en fout.

În cinci minute ies pe uşă, spre Bosfor. Dacă ar fi la mijloc orice altceva, ar fi nu, cu treizecişinouă febră. Just a token of good will, on va dire.

A pleines dents, 57: Birtul din Herculanum

Dacă ne-am putea imagina, preţ de vreo cinci secunde, cum ar fi trebuit să arate birtul din Herculanum imediat înainte de apocalipse, atunci răspunsul cel mai plauzibil cu putinţă ar suna cam aşa: fix ca birtul de cuţitari din Kumkapı.

În regretul că halul antibiotic în care mă aflu – şi care, anunţând culoarea, compromite orişice traversare caiacgie a Bosforului – îmi interzice cu desăvârşire să mă ating fie şi de umbra unui ţoi de Yeni Raki. Dar în răscumpărarea că am în farfurie o fioroasă frigăruie de espadon; sub nas, rânjetul simetric a două miletine ciunge; iar în urechi, pesemne cea mai uleioasă manea ţambalagie ce s-a egzistat pe Bosfor de la Cantemiroglu încoace.

***

Aşadar, şi dacă mai era cumva nevoie de amănunţite prezentări: vorbim despre un monument, hénaurme şi binevoitor, de kitsch turistic liric şi cu totul premeditat, înfipt în miezul maidanului de cuţitari de la Kumkapı. Însă rareori loc aparent atât de – comment dire? – stupid ar putea fi susceptibil de atâta vocaţie narativă. Fireşte, manelele ajută cu prisosinţă: în cheie orfică, până şi lighioanele anglo-picte de la masa de alături, ce nu sunt genetic programate pentru tânjeli levantine, se lasă prinse în laţul stării aproape bahice şi cu totul ucronice. De care se poate face vinovat, au hasard, vreun parşiv peşrev.

Harababură de nedescris: în birtul ăsta nu vom găsi nimic de iasomie, fireşte. Dimpotrivă – totul fornăie, şuieră, bombăne, fluieră şi ţiuie. Ţechinii curviştinelor blondasses care se preling pe scară dinspre sala dela etaj. Tacâmurile zvârlite a sangvin siktir de chelneri pe tablaua bucătăriei. Tinichelele lăutarilor – oh, foarte XVIIe, du coup, şi asta nu vom auzi în nicio sală de concert din lume. Vreascurile din ţestul desfăcut în colţul din stânga al sălii. Bacşişurile mărunte, în vintrele de catifea ale cutiuţei sidefate… şi tot aşa…

***

Ce sont de très vieilles ficelles, vieilles comme le monde. Cela peut s’appeler, entre autres, Karagöz. Prenez garde, cependant: il est bien plus sérieux qu’il n’en a l’air.

Ici, tout est allégorique. Mais cet endroit fort improbable nous ouvre brusquement les yeux et nous fait comprendre que Stamboul, c’est la capitale mondiale de l’oxymore.

A pleines dents, 56: Extrema Europă

Rezumând, scriem aşa: Turcia este extrema Europă, iar cine nu pricepe foarte rapid amănuntul ăsta e sortit cecităţii tehnocrate, care nu poate duce niciunde admisibil.

Absenţa ei de la mesele continentale de joc ne aduce tuturor aminte laşitatea istorică a Occidentului; prezenţa, chiar sub forma asta laică şi republicană atât de fragilă din ultima vreme, ar stârni din nou toate spaimele istorice ascunse frugal sub macatul Raţiunii, Mandatului Democratic şi Ordinii Publice.

Dimpreună sfidare, fantasmă şi capcană. A-i întoarce spatele ar fi o eroare pragmatică; a da liber la bunăvoinţe, înspre Bruxelles, un atentat terorist asupra acelui simţ liric încă posibil pe străzile stambuliote. Înlocuind caligrafiile de firman cu alineatele directivei, am nesocoti blasfematoriu ordinea seculară a unor realităţi de drept divin şi mirungere trecută prin foc şi pară.

Deja, orori mărunte şi de complezenţă ronţăie sagace din mantila visului de chioşc maritim: legea anti-fumat e una dintre ele, destul de recentă.

Sans illusions, la foule suit.

A pleines dents, 55: Mvai....

... o droaie de diacritice, pentru Stambulul de data asta.

Şi bagajele încă nefăcute - en avant, marche, până nu aterizează S.

Plecata sum. Cu toate notate cumsecade şi - insist - râşniţă la purtător.

Hum, iar pe domnul ăsta o să-l vedem în tot locul.

Pe foarte curând, zise ea aiurită.

Later edit: Mvai de mama zilelor mele. Cu diacritice, chiar.

Ajuns la conacul prescris. Odaia 404, et on ne discute pas: cadâna de la recepţie pare fioroasă - dar e inimă moale, destul de rapid. Heh, de parcă n-am şti cum funcţionează lucrurile pe la Imperiul Otoman.

Plouă ca naiba, ceea ce are infimul avantaj de a face dureros de ispititoare toate culorile covoarelor şi preşurilor din pazarul Arasta. Une toute petite hallucination, quoi.

C'est bon. Off to town: it's been a while.

Even later: Cişmeaua - repriza dintâi a dăţii ăsteia. Ayasofya- pentru că de acolo începem. Meşale - cu narghilea cu tot. Diseară, oprit masă la Kumkapi la opt jumătate, chemat birja.

I've got the world on a string. Reviu, deşi ar trebui dormit, de parcă ar fi cu putinţă - mâine dimineaţă mă aşteaptă Pera, aşa să ştii d-ta.

Foarte devale: Birtul serii are deja un capitol special în carnet. I pak să ştii, şoferii de drezină stambuliotă nu sunt ce par. În afară de asta, adormit îmbrăcată şi lemn de vreo jumătate de ceas. Nurofen şi corrigenda.

A pleines dents, 54: Étoile de la mer voici la lourde nappe

Nu vorbesc deloc uşor despre densele minute de vorbit cu sine, care sunt partea necesară şi cu adevărat spor a oricărui hagialâc.

Nici poza asta nu e simplu de arătat - on se montre difficilement en train de demander des grâces. Jamais pour moi - à ce jeu du mérite, je suis très mauvaise, et je le sais.

Fără să ştie, Pantazi anticipase aproape desăvârşit unul din momentele de profund adevăr al fiecărei călătorii romane: urcatul Scalei Santa de la Lateran.

În genunchi, altfel nu merge. Mais on s'en fiche de l'indulgence plénière et, d'ailleurs, ce n'est pas pour cela que je le fais.

De la un moment dat încolo, toate reprizele mele romane se isprăvesc aşa.

***

Douăzecişiopt de trepte, cât Himalaya. Efectul e, în orice caz echivalent. În timp şi cu puţină pricepere, nu ai să ai întotdeauna nevoie de balustradă; însă ai cu siguranţă nevoie de un ceas, poate şi mai bine.

Nu se urcă uşor, pe treptele deformate de milioane de alţii înaintea ta. Atât de deformate, încât după primul sfert, începi să simţi toate denivelările - în aşa hal încât, deşi ştii foarte bine ce te aşteaptă, la un moment dat ai da orice să o iei la sănătoasa. Anywhere, but there.

De data asta, două imagini suprapuse te ajută să treci mai departe - ultreia, apoftegmă de pelerini.

***

Mais pourquoi, alors pourquoi le premier quart des marches fut donné à Marizibill, cette pute de Cologne venant de Formose?

Quoi qu'il en soit, cela ne dure pas et finit par s'effacer lentement.

Il faut autre chose, qu'en temps ordinaire je n'aime pas vraiment. Heh, mais ici, ce ne sont pas des heures ordinaires - et les vertus consolatrices de ce pauvre Péguy sont redoutables:

Quand nous aurons joué nos derniers personnages,
Quand nous aurons posé la cape et le manteau,
Quand nous aurons jeté le masque et le couteau,
Veuillez vous rappeler nos longs pèlerinages.

Du reste, vous ne lirez absolument rien ici. Il suffit de dire que je prie mal, assez distraitement et jamais pour moi-même.

***

Îţi datoram asta, beizadea.

Foarte puţine sunete se potrivesc locului şi circumstanţei. Astea de mai jos, se impun de la sine, pentru că deoarece:



PS: În câteva ceasuri, Stambul. Un pui de somn, dar nu plec până nu scriu hatârurile. Şi da, de data asta am râşniţa cu mine, ca să fiu sigură.

A pleines dents, 53: Loc de furat acasă

Palazzo Spada.

Sau ar trebui să oftez dinainte, scriind cu poftă mai degrabă aşa: oh, Palazzo Spada!

Ştiu că e stupid, dar întotdeauna cu un rost clar: deşi e foarte, foarte aproape de Farnese şi extrem de simplu de găsit, întotdeauna - dar absolut întotdeauna, până acum - mi s-a întâmplat să bâjbâi ca năroada în jurul clădirii. fără să găsesc intrarea, ori să ratez stradela dinspre piaţă.

Du vrai, du glorieux trompe l'œil, extensible aux environs.

***

Odată înăuntru, dispreţuieşti pinacoteca, pentru care nu ai niciodată vreme. Ignori avertismentele care te opresc de la pozat, bombăni amabil Fregata care se teme pro forma că vom sfârşi încuiate în curtea Consiliului de Stat....

Vezi cam patruzeci de metri lungime - sunt şapte, de-abia. Şi în capăt, o dihanie - e o chestie foarte riquiqui, de talia evanghelistului de buzunar de la Madrid.

Oh, comme c'est dévergondé: et délicieux. Et terriblement dandy.

On en redemande.

De ciudă, Fregata fură două portocale. Cred că nu le poţi hali, sunt date cu chimicale.

Pft, dragă: n-ai înţeles nimic. E furt din principiu.

Heh, poftim!

Spune-mi şi mie, zău. În aşa un loc, ce dumnezeu poţi să faci mai bine de-atât?

Are dreptate, rareori se înşeală. Palazzo Spada e un loc de furat.

Mai precis, un loc de furat acasă.

A pleines dents, 52: Deslegare la Petrarca

Motto:

"tra la spiga et la man qual muro è messo?"

(Francesco Petrarca - Se col cieco desir che'l cor distrugge, Il Canzoniere, LVI)

La Lincei, foarte puţine lucruri sunt ceea ce par, de stare civilă.

Aceasta nu prea este o Academie de Ştiinţe, cu fotolii jupuite cast în care moţăie agale specialişti în fizică cuantică şi cibernetică aplicată: ci un smintitor lupanar de tămâie.

Încă îmi place să cred că nu sunt mulţi norocoşii care ştiu ajunge acolo. Deşi zgomotoasele hoarde nemţeşti - oh, après avoir vu tellement d'Allemandes, qu'une vraie vache fait donc plaisir, mârâia Claudel după un voiaj berlinez ceva mai agitat - năruie gândul reacţionar al circumstanţei cu circuit închis.

Tot aşa, Lincei pare - şi nu este - una din acele bomboniere Rinascimento de care se face atât de vinovată Florenţa. Oh, iată anume un spaţiu dezamăgitor, cu care te simţi obligat să cazi subit în dragoste, pentru a-l regăsi la un moment dat complet desumflat de pneumă seducătoare. Or, la Lincei Renaşterea îşi trăieşte în fiecare zi, cu splendidă exuberanţă, prefixul gramatical care schimbase, odinioară, aproape totul în ordinea de până atunci a lucrurilor.

E un loc elegant fără a fi impersonal, pofticios fără niciun pic de vulgaritate, aluziv fără niciun trait d'expression de prisos.

Şi da, e cel mai puţin roman dintre giuvaerurile Cetăţii majuscule.

***

La Sala delle Prospettive îţi poţi pierde cu succes minţile, aşezat preţ de ceasuri fără de număr în lectica de stejar din stânga intrării.

Numai de acolo pereţii au să înceapă să respire, pietrele să se încălzească şi duşumelele de nicăieri să fluiere.

De fiecare dată, e o altă poveste. Şi de fiecare dată, se uită imediat ce ai trecut în sala de alături. Pe care Sanzio n-a mai apucat s-o isprăvească, din cauza suavului borfet fornarin.

Aşadar, iarăşi şi din nou, cu slavă: "tra la spiga et la man qual muro è messo?"

Nessun muro, nessun dorma. Heh.

A pleines dents, 51: Missi dominici

Motto:

"1º preámbulo. El primer preámbulo es composición viendo el lugar, será aquí ver con la vista imaginativa sinagogas, villas y castillos, por donde Christo nuestro Señor predicaba."

(San Ignacio de Loyola, Ejercicios Espirituales, Segunda Semana, El llamamiento del rey temporal ayuda a contemplar la vida del Rey Eternal)

Gurile rele sunt categorice: se pare că una din cărţile de căpătâi ale lui Djugaşvili erau fix Exerciţiile spirituale ale lui Íñigo López de Loyola. Aflând asta demult, de la Fregata - care ştia de la Colonel, aşadar ar trebui întrucâtva crezută pe cuvânt - mărturisesc păcatul unei fobii absolute şi posibil imbecile către orişice sutană neagră a Companiei lui Isus.

Trop c'est trop. Iar acoliţii bascului sunt pur şi simplu trop tout ce que vous voudrez, en ce vaste monde. Nu e vorba de repulsie, ca în cazul celor de la Opus Dei - oh, cu câtă oroare amuzată am putut târgui duminica trecută, dela Savelli, o zdrăngănea cu mutra tehnicoloră a lui Escrivá de Balaguer!

Ci mai degrabă de profundă mefienţă: da - chiar eu, naiva şi fraiera, sunt în stare de chestii din astea. Ceva te reţine să te dai cu totul: poate fix acel ceva care te ia de ciuf şi te aruncă definitiv în sutana aspră a poverelilor de la Assisi, unde am găsit întotdeauna vorba bună şi simplă care te spală.

***

Şi nu mi-e ruşine să recunosc: car cu mine în tot timpul şi locul câteva stanze ale lui Giovanni Bernardone. Sigur se ştie deja care sunt - însă i pak, întotdeauna mă fac să bâzâi de inexplicabilă fericire, ca proasta în târg.

Heh - ştii d-ta cum se citesc la Phnom Penh? Cu totul copleşitor: şi dacă nu ai făcut-o până acum, în curtea strivită de la Saint-Joséph, poate nu e timpul pierdut, beizadea.

Simetria m-ar onora, din tot sufletul.

***

Revenind la armata lui Loyola şi până nu mă evapor de tot.

Trop intelligent, quasi direi. Et pas assez humain, à mon goût. Am putea prelungi elogiul: într-un secol Şaisprezece de efervescent panaş hispanic, Loyola are intuiţii care sparg, în intensitate şi amplitudine, barierele temporale.

Nu putem şti - şi tocmai din cauza asta ne putem îndoi - cât de onestă a fost conversiunea lui Íñigo. Dar recunoaştem aproape cu verde invidie geniul calm cu care îşi scrie colosalele Exerciţii. Găsim înăuntru, despuind retorica metalică pentru a merge drept la ţintă, un simţ extraterestru al strategiei: unde răsboinicul eşuează, predica dă ultima fiolă de cianură a capitulării.

Sunt irezistibile celui ce caută şi ar vrea să se cureţe. Odată ridicată mănuşa examenului de conştiinţă, nu prea cred că mai ai scăpare. Iar unde Bernardone ştie să aibă nesfârşită bunătate fără de moarte, epeistul de Loyola pare mai convins de nevoia de a trece cu plugul peste creierul de dinainte.

Şi sunt irezistibile pentru că sunt, înainte de toate, extrem cinematografice. Catolicismul, la care ţin din răsputeri pentru că e una din foarte puţinele mele constante, nu putea găsi scenarist mai eficient, strateg mai desăvârşit, haimana mai sobră.

Bref - Loyola e un bun duşman: leal şi cu panaş. Este aproape o fericire să îi rezişti, pe cât te ţine mintea.

***

Un lucru la care nu poţi rezista e bazilica lui romană. Nu-l căutaţi acolo pe Răstignit: momentan, nu suntem în aria de acoperire.

În ciuda faţadei austere, e un edificiu trufaş, aproape cu totul închinat cultului personalităţii fondatorului Companiei. Dar cum iezuiţii sunt fiinţe de rafinată scolastică - asta ca lucrurile să şadă şi mai rău, nu-i aşa? - toate astea se întâmplă într-o cheie atât de subtilă, încât evidenţa inadmisibilului nu te pocneşte decât la câteva ore după vizită.

Oui, c'est du stupre. Du stupre en trompe l'œil - d'une horrible et insolente magnificence. Ceea ce del Pozzo reuşeşte, cu tavanul aproape perfect plat care pur şi simplu zboară pe deasupra capetelor aiurite ale noastre - s'envole, serait plus exact - este absolut fără echivalent posibil.

Aproape ascunsă şi stupid demascată în artificii liniare dacă faci tâmpenia devoţiunii la picioarele diverşilor sfinţi pentru vădane şi ajungi la ea dinspre laterale, cupola secundă e lovitura de graţie, pe gustul personal.

Un semn de punctuaţie, simetric.

Foarte spaniolească treabă, n-am ce zice.

Îndărăt pe uliţă bombăn, aproape exasperată. Ca de fiecare dată, ca întotdeauna.

A pleines dents, 50: În care pur şi simplu nu avem de ales

Aşa e, beizadea: vine o vreme când trebuie neaparat să alegi. Elvis sau Beatles - protestez, ăsta este un sofism ordinar şi şarmant! - spui dumneata.

Iar eu adaug: tifosi de pe Vespa sau javrele fermecătoare din coupé?

Nu e chiar aşa simplu pe cât ne-ar cere bunul simţ. Diferenţa şi restul dintre Greco şi Sant'Eustachio s-ar asemăna celei dintre rugby şi futbol, aşa cum a rezumat-o baronul de Coubertin.

Rugby - sport de javre jucat de domni. Iar futbol - sport de domni jucat de javre.

De regulă şi fără niciun fel de scrupul, rag entuziast la ambele.

***

Ştim de-acum unde se răsfaţă iazmele din caretă, pe perini de catifea scandaloasă şi pe pereţi cu multiple ireverenţe subtile pe care le-am strica, de le-am povesti clinic la tejghea. Panaramele cu fulgarin şi pleava volubilă n-au loc în cadru: pentru ele se egzistă, de la 1938, Sant'Eustachio, îndărătul Panteonului.

Am putea continua antagonismele la nesfârşit, însă n-ar fi prea folositor. În ciuda purtărilor absolut bovine ale personalului - ştii d-ta ce e aia vrere de căsăpire imediată? heh, sigur că ştii - aici se face cu siguranţă cea mai bună cafea din Roma.

Faptul că e proletară n-ar trebui totuşi să îi procure acel gust foarte neplăcut şi foarte Rifondazione, dacă mă întrebaţi pe mine - care ştiu ce spun, cu toată vehemenţa pocăitei - de mizerie în fond costisitoare şi aroganţă repetentă în purtări. Contraexemplul cel mai strălucit şi fibrilant la care te gândeşti imediat, în recunoştinţă absolută, e cel de la Pasaneyom: georgic, straniu, botos şi magistral.

Amin şi futu-i. Fix aşa.

A pleines dents, 49: Pentru sfârşitul lumii, întrebaţi la ghişeul numărul treisprezece

De Chirico pretinde, cu suficienţa metafizică şi pertinentă dintotdeauna, că la Caffè Greco se poate aştepta sfârşitul lumii, în mare linişte. Şi cunoscătorii rânjesc, ştiind la rândul lor de la Strindberg, că Roma aşteaptă dintotdeauna aşa un splendid moment.

The Close of the First Millenium, de pildă. Insist, persist călduros şi semnez şi azi, ca dintotdeauna: an excellent read.

La rândul său, domnul K./Spandoni, fin cunoscător al unor astfel de chestii, pretindea fără să zâmbească defel, că ăsta e locul în care şi-ar dori să crape. La vremea taclalei, îi deterăm peste nas cu Piazza del Campo sieneză - ibidem et confer supra, încă mai cred că numai acolo se poate dispărea convenabil.

Nu ştiu dacă Luca Spandoni va fi ajuns, la un moment dat, să guste fericirile sieneze aşa cum li se cuvine: aproape călugăreşte şi mezza voce. Însă eu m-am contaminat de cafeneaua pompeiană a doua zi după Scripturi, coborând aiurită din trenul de noapte.

Un tren care pleacă de la Austerlitz şi ajunge la Termini: how dandy is that? Şi ale cărui zori or să aibă întotdeauna pecetia ultramarină a vedeniilor de la Spezia - multe altele nu mai avem, pe lumea asta de dincoace.

***

N-am să uit niciodată acea primă dimineaţă, clară şi nouă, în care cel care ajunge pentru întâia oară la Roma se ştie şi se simte deja ales. Şi, poate tocmai de aceea, deja prins în menghina de catifea a nevoii de pact urban.

Regretul de a fi descoperit lucrurile astea relativ târziu, odată trecută graniţa adolescenţelor, va trebui neaparat răscumpărat de insistenţa fermă cu care semnezi numaidecât alegoricul cec în alb ce ţi se pune sub nas. Odată ce te vei învoi să cazi în perpetuă robie, oraşul te va răsplăti cu nenumărate detalii şi nuanţe aproape invizibile ochiului expeditiv.

Cu vedenia de la Bocca della Verità, una din cele mai orientale ale oraşului. Instinctiv şi dintotdeauna, şopronul bisericii din Cosmedin şi teribilul havuz barbu şi justiţiar mi-au părut înfăşurate mai degrabă în straie de صحن

Şi nu degeaba - iată explicaţia, domnule care bombăni- le-am făcut să-ţi şi vorbească, încredinţată că le vei asculta, dacă nu cu plăcere, atunci măcar cu serafic amuzament.

Cu sunetele ascuţite ale păunilor din grădinile consulatului siriac de lângă Aracoeli: e una din primele voci ale amurgului roman şi, deşi amănuntul pare banal, înseamnă o cumpănă extraordinară. E un moment frugal, care sperie şi farmecă deopotrivă: se ştie, doar, că astfel de game trimet foarte lesne înspre frupt, cu violenţă păcătoasă şi ireversibilă. Heh, dont acte - puţine lucruri pot tulbura mai simplu şi mai sincer decât o volieră descătuşată.

Şi în fine, dar defel la urmă, cu acea senzaţie gourmande et réactionnaire, de putere absolută şi drept divin greu câştigat, cu care calci ferm uliţele oraşului.

La Roma, ceasurile se opresc de la sine şi când au chef. Pietonului îi rămâne imensul privilegiu de a se şti prins între etajele unui ascensor fără început şi fără sfârşit.

La Greco ascensorul a înţepenit definitiv undeva înaintea primului răzbel. Miam.

***

Trebuie neaparat făcut abstracţie de hărmălaia de japoneze pişăcioase, care traversează grăbit cadrul în căutarea unui closet cu panaş, imediat după vizita hrăpăreaţă de la Prada. Ochiul nu trebuie niciodată să creadă, la Greco, circumstanţa ce se zăreşte din stradă: mulţi chemaţi, puţini aleşi.

Trebuie neaparat mers până în salonul stacojiu din spate - e preferatul meu dintotdeauna, doar că mie nu-mi şade bine la masa dinspre vitrina cu miniaturi. Ci fix la intrare, ca să mă pot deochea singură cu siluetele dix-huitième decupate răbdător în hârtie neagră din salonul vărgat cu verde şi care seamănă cu nădragii lui Danton.

În fine, trebuie - în fine, recomand neştiutoare de sicilii - ceruţi cannoli. Nicio grijă, n-au stricnină şi probabil că nu sunt atât de buni ca la Piana degli Albanesi - dar heh, asta avem.

Et puis surtout, laissez-vous aller. Ici, c'est une question d'honneur.

Dacă pierzania lui Spandoni - şi mai ales, a dumitale şi a mea - e Greco, cafeneaua Giocondei este...

A pleines dents, 48: Santo subito

Greu de imaginat un început mai inteligent de zi romană ca micul dejun de la Babington's English Tea Room. Piazza di Spagna, cum altfel?

Cum altfel, de vreme ce delicioasa operaţiune de corupţie a reuşit să roadă şi ultima umbră de reţinere şi fidelitate pentru împrejurimile imediate ale Viei Panisperna, unde trăsesem îndârjit până atunci?

***

Cu motivul uneia dintre cele mai colosale garsoniere burlăceşti posibile în oraş, pitită îndărătul unor ziduri de mânăstire. Şi cu aparenţele - perfecte - ale intersecţiei geodezice între boudoir şi bârlog.

În garsoniera gureşei C. de pe Vicolo de' Serpenti, sala de baie depăşea cu siguranţă în suprafaţă restul spaţiului considerat folositor traiului nocturn. Şi păstra - dintr-un capriciu al cucoanei proprietare - intactele aparenţe ale ultimei renovări de sistem ottocenteşti, fără a înjosi necesarul confort al abluţiunilor cotidiene.

O biată sală de baie faussement vétuste - astfel de fraude echilibrate se mai pot găsi doar la Roma. Dar ale cărei fereşti se deschideau înspre un minunat chiostro din care te izbea, încă în primele zile ale lui martie, o mireasmă suavă şi proaspătă de foi de naramz.

Veşnic haotică, încurcată grozav între şiruri curtenitoare ale simpaticei reacţiuni romane - masculină, abulică şi foarte de stânga - C. îşi ducea viaţa între lungi plimbări de-a lungul Tibrului, povestind pe îndelete istoriile bolniţei Fatebenefratelli, halind infecta anghinare atât de preţuită pe uliţele din Ghetto şi lăsând diverse bilete teribil de în doi peri comensalului din dreapta serii precedente. Prevenită fără greş de sosirile mele matinale la Termini cerea, suav şi telefonic, pâté d'alouette de la Fauchon, Mouton Cadet roşu şi bagheta maicii Dumas, adică din colţul scuarului Comerciului.

Toate astea se haleau fără grabă, dar vorace, direct pe tăblia de travertin a mesei din partea de jos a studioului ciudat, delicios şi alchimic împărţit între hărmălaia de sus şi cea de jos.

Hărmălaia de jos, sumară şi perfect dozată, te făcea să te îndoieşti de harababura pe care tu o întreţineai cu afect la Paris, pentru că dumneaei C., fiinţă frugală, alesese pe măsură doar câteva obiecte extrem de eclectice şi aparent fără şir, ce dădeau odăii farmecul nebun al locului de trecere voluptuoasă şi neglijentă. Înspre tavan, loggia de lemn uşor şi cald a iatacului spartan şi foarte fin-de- siècle, semănând mai degrabă cuşetelor de Orient Express.

Era - încă este! - mai mult decât o simplă alcătuire de bivuac: aproape o parabolă, cu care te poţi lesne consola în momentele debusolate. C. habar nu are - şi nu ar înţelege, în mod cert - de sincera mea recunoştinţă pentru furtul neruşinat al iatacului ei roman. Aterizat, la un moment dat al ficţiunii, în plină Alfama.

***

De toate lucrurile astea îmi adusesem abstract aminte, în acea stare fermecată şi cu putinţă numai cu nasul într-un amestec de ceaiuri al casei englezeşti.

Foarte puţin posterioare lui Sperelli, de-altfel: ceea ce nu are preţ. Şi defel victoriene, ci mai degrabă - şi cu veselia de care cunoscătorii se bucură întotdeauna - ale lui fie-său, Edward.

Restul detaliilor e de prisos. Babington's, primul braţ al primei treimi romane, nu e un salon de ceai oarecare.

E pe cercate, cum se spune la Iaşi. Cine nu-l vede, nu-l crede. Cine îl paşte, îl cunoaşte.

A pleines dents, 47: ...stabilì il suo home...

Nu avem nevoie de motto, pentru bârlogul roman al domnului Pantazi, pentru bunul şi singurul motiv al veracităţii aproape absolute a detaliului.

A-i propune bârlog în Palazzo Zuccari, cel atât de omeneşte adorat de ternarul Sperelli, Andrea - graveur, dandy et poète, de son état - e o soluţie fără mare imaginaţie, dar de necesar bun simţ hagiografic.

Ca de obicei, d'Annunzio o scrie mult mai bine decât oricine altcineva:

Giunto a Roma, in sul finir di settembre del 1884, stabilì il suo home nel palazzo Zuccari alla Trinità de' Monti, su quel dilettoso tepidario cattolico dove l'ombra dell' obelisco di Pio VI segna la fuga delle Ore. Passò tutto il mese di ottobre tra le cure degli addobbi; poi, quando le stanze furono ornate e pronte, ebbe nella nuova casa alcuni giorni d'invincibile tristezza. Era una estate di San Martino, una primavera de' morti, grave e soave, in cui Roma adagiavasi, tutta quanta d'oro come una città dell'Estremo Oriente, sotto un ciel quasi latteo, diafano come i cieli che si specchiano ne' mari australi ( Il Piacere, Libro Primo, II).

***

Amănuntul că astea sunt cele nouă rânduri preferate din toată cartea - şi ea vertiginos prodigioasă, între foarte multe asemenea - e cu totul secundar: şi totuşi, rareori cu putinţă vreun omagiu mai splendid echilibrat între mijloace sobre de scriere şi pulsaţie aproape virulentă a percepţiei. În acele zile apocrife, Roma devine Veneţia Orsenna, purtând în şi cu sine molima suavă a cărnii exacerbate, mirodeniilor fataliste şi principiului dinamic de incertitudine asumată.

Unde, dar unde altundeva ar putea locui cineva pe care îl scrisesem şi numisem, la un moment dat şi în lucidă şi caldă complicitate, petit satrape tout de tweed accoutré?

Et soumets-nous à la tentation, donc. Nul ne l'aura mieux fait, nul ne saura jamais le refaire.

Niciodată, urcuşul scalinatei nu va mai avea acelaşi gust de candidă indiferenţă, de până acum.

***

Pentru aşa ceva, ortodoxia narativă ar cere exuberanţele lui Respighi şi Pinii de la Villa Borghese. Dar ar fi prea simplu: sinceritatea plimbării auzise altceva, pesemne mai potrivit decorului, personagiilor şi ficţiunii paralele.

Să fie o vilanelă a lui Orlando di Lasso:

Deschis veşnic

... astăzi, iarăşi hinghereală. E normal, acuşi vine Consiliul de Miniştri, la naiba ghem. Nu la noi - pentru că la noi, heh - ci la Înalta Poartă.

Qui n'est point Sublime, de nos jours.

Totuşi, înainte să mă schimb şi să mă apuc de scris - nu vrei să ştii cum e să ai treizecişinouă cu cinci, din senin, pe la nouă seara: da, am crezut că de data asta crăp - iată anume:

Bucureşti - Chişinău, pe 5 noiembrie, la 20:20

Chişinău - Bucureşti, pe 8 noiembrie la 14:40.

Cum îi spuneam, din repezeală, cucoanei amabile de la Tarom: aşa, deci - mi s-a chişinit confirmatul?

I pak, chişinitu-s-a. Reviu în zece minute, cu toate restanţele, torenţiale.

Of, fir-ar...

Îngrozitor de răcită, pesemne umblatul relativ despuiat de duminică e de vină - on s'en fout, d'ailleurs.

Răceala fără chiul: stare simetrică ambroziei de Prabang fără lapte condensat.

Nas, înfundat. Migrenă, surdă. Cazne, statice.

Aspirina zilei, de la Istrati citire. Da, era urgent - şi da, e considerabil plexului solar. Ca de obicei, de-altfel.

PS: Păi, şi... te mai duci în halul ăsta la Stambul, întreabă serafic Fregata la cafeaua de dimineaţă.

Hum, poftim întrebare. Pariu că lucrurile se dreg fix cum pun piciorul pe uliţa ceşmelei răcoritoare?

Later edit: Febră, de-a binelea. Un noroc: Zenobia /Coca e încă în garnizoană.

Destupă camforul, fată-hăi: hors de question de laisser tomber un caprice, pas vrai?

Gata, am fugeat să zac. Reviu niţel mai încolo. Treime cabalistică, spuneai d-ta?

Unu dimineaţa, joi: Nurofen, Ibuprofen, kaputt. Dar a meritat cazna - par funcţională, deşi stoarsă ca după maraton.

A pleines dents, 46: What Men Or Gods Are These?

Tărăşenia cu şi despre Keats de la Piazza di Spagna trebuia pesemne neapărat rezervată versantului nocturn al provocării. Aproape deloc pentru ceea ce se rage - nu am nicio concesie vizavi de sine, ca de obicei - entuziast pe marginea trotuarului de vizavi. În dispreţul yankeului nepăsător care vine şi ţine isonul sarcastic spre sfârşitul circumstanţei - et, en bonne Dandin, je l'aurai vraiment voulu... et cherché! - şi al vânzătorilor indieni de roze plictisite în ţiplă ce rânjeau blajin, cu aerul că au mai văzut ei tembeli de teapa asta inofensivă.

Oh, mais non; şi chiar heh, fireşte. Ca şi nopţile indochineze, serile romane sunt în chip necesar şi suficient altfel. Exuberanţele diurne odată liniştite, luminile primăriei - pe care le cred deliberat chioare - dau exact cât trebuie de suav mister celor mai triviale amănunte. Ştiind întreprinderea precară, sperasem să-i pot răscumpăra micimile cu treizeci de secunde din acea grozavă vibraţie a celui mai lucid dintre oraşele ce le aşezăm pe hărţile de hagialâc.

Habar nu am dacă am reuşit, într-un rezultat căruia - pe croiul propriei exigenţe - îi lipseşte în chip ciudat fix doza de lirism ce ar fi putut spăla totul. Reascultându-mă, am impresia pufnitului sangvin în faţa Licornei: e sincer, emotiv şi onest - mais cela pénalise, sans doute.

***

Se ceruse, în cheie perfect ludică, ultima compoziţie a bietului Keats, de citit viva voce drept în faţa casei în care englezul se prăpădise ros de ftizie la 1821. Numărul douăzecişişase, splendidă faţadă de sobru optimism şi banner cât China, să fie clar oricui plimbăreţ.

Or, hatârul ăsta laconic deschidea pe puţin două posibilităţi niciodată clar stabilite de posteritate. Evident, a trebuit neapărat picaj în capcana scolasticii persistente a ultimului sonet oficial, numit aşa probabil pentru că o dispariţie faraonică solicită imediat resortul apocrifelor anecdotice.

Non c'era la mia prima scelta, ca să fiu cinstită. Pişcată spontan şi cu un cec în alb, aş fi pariat mai degrabă pe On First Looking Into Chapman's Homer - much have I travell'd in the realms of gold... Din păcate, total hors champ: pentru asta ar fi trebuit inventată hachiţa pe Acropole. Însă ritornela shakespeariană a reuşit să mă încânte până şi pe mine - what the hell? banco!- în ciuda zvonurilor care pretindeau că ultima pagină de mâna celui pe care Pantazi l-a botezat amabil Junkets ar fi o plângătoare elegie de havuz: To Fanny.

Fanny Browne, qui décidèment n'aura rien capté du fin mot de la chose, m'enfin...

***

Slavă domnului, nu era cazul. To Autumn, se poruncise în cheie absolut capricioasă şi impertinentă - pentru că menţin şi semnez că beizadeaua nu are decât fermecătoarea dreptate a ucroniei absolutiste - dar nu s-a întâmplat aşa.

Şi nu s-a întâmplat aşa pentru că nu ne-ar fi încăput în nenorocitul de telefon, vérification faite.

Hum. Tant pis: la prochaine fois, on mangera de la brioche va acheter un truc plus intelligent. Habar nu am ce, dar văd eu.

Până atunci, poftim - din pură politeţe - ceea ce scrie pe foaie:

Bright star, would I were stedfast as thou art—
Not in lone splendour hung aloft the night
And watching, with eternal lids apart,
Like nature's patient, sleepless Eremite,
The moving waters at their priestlike task
Of pure ablution round earth's human shores,
Or gazing on the new soft-fallen mask
Of snow upon the mountains and the moors
No—yet still stedfast, still unchangeable,
Pillow'd upon my fair love's ripening breast,
To feel for ever its soft fall and swell,
Awake for ever in a sweet unrest,
Still, still to hear her tender-taken breath,
And so live ever—or else swoon to death.

A pleines dents, 45: Vuoi tu far vivere un marmo?

Motto:

"dicebam haec et flebam amarissima contritione cordis mei. et ecce audio vocem de vicina domo cum cantu dicentis et crebro repetentis, quasi pueri an puellae, nescio: 'tolle lege, tolle lege.' statimque mutato vultu intentissimus cogitare coepi utrumnam solerent pueri in aliquo genere ludendi cantitare tale aliquid. nec occurrebat omnino audisse me uspiam, repressoque impetu lacrimarum surrexi, nihil aliud interpretans divinitus mihi iuberi nisi ut aperirem codicem et legerem quod primum caput invenissem. "

(Aurelius Augustinus, Confessiones, VIII. 12)

La Ponte Fabricio, misterul e la vedere şi sub nasul tuturor. N-ai crede, judecând după zarva pietonală, dar e absolut cert că te afli într-unul din cele mai vechi puncte ale oraşului. Nu degeaba l-am numit geodezic: de la Foro Boario începe mai toată partea epică a istoriilor romane.

Et dire que, heh.... Et dire que ce ne fut, d'abord et avant toute autre chose, que l'endroit où l'on pesait le bétail.

E Roma de dinainte de SPQR, adică acea iazmă orgolioasă şi detestată de Titus Livius. Care are pentru meroveii etrusci - şi în special pentru Tarquiniu cel Înfumurat - numai vorbe de cumplită ocară şi acru dispreţ. Zâmbiţi? N-ar trebui: în ciuda aparenţelor bine pieptănate, Titus Livius - ca să nu mai vorbim de Plutarh sau heh, Procopiu - are momentele lui de naivă şi delicioasă mahala stilistică.

Şi sunt cele opt capete aproape ţăndări sub dintele vremii, la capăt de pod. Două pătrimi simetrice despre care nu ai cum şti cu precizie dacă sunt spectrele celor patru podari descăpăţânaţi, busola de la care s-ar cuveni măsurate toate hărţile lumii acesteia sau graniţa dintre văzute şi nevăzute.

Un peu de tout cela, j'imagine. Şi ca de obicei, Sperelli d'Ugenta are, poate, un început de explicaţie.

***

Cu circumstanţa pe circumstanţă călcând, Andrea Sperelli se foloseşte de unul din cele mai căpietoare atribute urbane ale Romei aparent pentru a se curăţi pe dinăuntru. Episodul de la Schifanoja, după duelul care putea să se isprăvească teribil de prost, nu e numai μετάνοια pe care o ştim descrisă cu destul de apăsată insistenţă de exegeţii lui d'Annunzio. Ci mai ales foame de sine; şi mai precis, de acel avatar candidvs svper nivem căruia îi ştie atât de bine vorbi Sieneza.

Mai înainte de Ermele cu patru feţe, Himera. Acum nu mai e de ajuns, şi totuşi... mintea arsă de friguri a lui Sperelli pe ea o cheamă dintâi, din aburii de absint ai dublei amintiri ticăloşite.

Mai întâi de toate, baia matinală a teribilei ducese di Scerni: întotdeauna luată în recipientul istoric şi ambiguu, zis şi La Tazza d'Alessandro. Este - cum altfel? - unul din acele obiecte fulgerătoare ale Renaşterii, despre care nu ştii foarte bine dacă e vas de cuminecare sau vector infernal, nemurit de Sperelli într-un acquaforte pe care numai ochii minţii îl pot vedea: şi asta, normal, n-are preţ.

Pe urmă şi mai ferm de nălucile pofticioase ale blondei corregieşti, propriile versuri apocrife ale personagiului, neîntâmplător rupte dintr-un ricercare anterior, Re di Cipro.

Aproape uitate, dar acum cu intarsii de ispită, ne spune d'Annunzio: vuoi divinamente amare?

Vaste programme!

***

Moment de revelaţie sublimată. Turris eburnea, o tachinează latineşte Sperelli pe Ferres. Iar diapazonul e neapărat augustinian.

Tolle lege: astea ne zic Ermele patrate ale lui Sperelli.

Tout y est: et pour cela oui, la gratitude est constamment de mise.

A pleines dents, 44: A.S. Calcographus Aqua Forti Tibi Sibi Fecit

Cu totul la o parte de restul hatârurilor şi ucazurilor beizadelei, două lucruri sur mesure care nu erau deloc simple.

Un minim reflex de bun simţ, fără nicio modestie ipocrită, ar fi trebuit poate să mă oblige să nu le agăţ la tejghea. Nu sunt omul lucrului regizat, ci mai degrabă al impulsului extrem de sangvin, ceea ce Levantul numeşte - nu fără o categorică nuanţă afectuoasă - smuceală şi nărozeală.

Pe urmă, n-am avut niciodată talent la recitări. Tant pis pour ceux qui s'attendaient à du grand théâtre, mais la scansion m'a l'air particulièrement mauvaise.

Et le sonnet de Sperelli méritait davantage qu'une émotion assez hors sujet.

***

Revenind... Se ceruseră, aşadar, două recitări în gura mare şi în mijlocul străzii: lucruri destul de precise, locuri alese pe sprânceană şi în context. Exhibiţionismul n-ar fi problema, în speţă; dar meticulosul afect, da. Constrângerile tehnice - un ucaz capricios de ultim moment şi precaritatea mijloacelor de bord - ar putea fi amuzante: dar ar fi trebuit mai mult şi, fără nicio îndoială, mai bun de-atât.

Ar fi trebuit, poate, o stanză indolentă şi cu minţile pe toţi pereţii unei saltele thai. Cunoscătorii ştiu, doar, că nu e nimic sulfuros în postură, cu excepţia dialogului cerebral dintre două capete de portulan. În loc de asta, avem un impromptu în fulgarin, în cadenţă hachée de marfar astmatic.

Să ni se ierte, dinainte.

***

Din cele patru sonete quadrifronte ale lui d'Annunzio l-am ales pe cel de-al treilea, cum altfel?

Poftim o transcriere, presupunând numaidecât că mormăielile mele oneste nu sunt de-ajuns:

III

Ella, fuor de l' insidie e fuor de l'ire
e fuor de' danni sta pacata e forte
come colei che può fino a la morte
sapere il Male, senza quel soffrire.

- O voi, che fatte tutti i venti aulire,
che avete in signorìa tutte le porte,
io metto a vostri piedi la mia sorte:
Madonna, me'l vogliate consentire!

Folgora ne la pura mano vostra
quell'Ostia desiata, come un sole.
Non vedrò dunque il gesto che consente? -

Ed ella, ch'è benigna a chi si prostra,
communicando dice le parole:
-Offerto t'è il tuo Ben, anzi è presente.

***

Versantul diurn al dublei provocări de beizadea e ceva mai mult de imaginea de Epinal a Întâmplării. Explicaţii, numaidecât.

Good News Is Good News

Gata, poprit cameră stambuliotă, unde s-a poruncit şi - aproape- cum s-a poruncit.

Dacă da au ba iatacul XXX, am să aflu când ajung, pentru că a priori nu e disponibilă - secret éventé, Messire? Pas par moi, en tout cas.

No show de ces autres chanceux? Oremus, dar mira-m-aş.

Bon, înainte cu cele două provocări romane, maintenant. *mumbles*

PS: Poza e de pe Flickr. Credits given.

A pleines dents, 43: Troppo vero!

Découvrant son portrait de la main de Velázquez, Innocent X - pape de son état - se serait exclamé: troppo vero!

L'hommage est ambigu. Cependant le peintre, entre tous préféré, n'eût rien à redouter.

Cela coupe le souffle. Le machin respire, ce regard est vivant et vous suit. Pire encore, il me serait vraiment facile de l'attribuer immédiatement et d'instinct.

Sachez donc que je vous ai regardé à mon tour, d'un air totalement perplexe.

Marţi dimineaţă: Neavând spor cu Fregata ieri după-amiază - heh, cu ea parlamentam, fireşte - m-am apucat să descurc singurelă chestia caravanseraiului stambuliot.

Aştept să-mi şi spuie, în stilul foarte British al casei, dacă se egzistă disponibil ce s-a poruncit. Fireşte că dau de ştire. Deocamdată însă, ne-am încurcat în cabluri USB - aferim, ştii d-ta de ce şi mai ales pentru cine.

Pentru Doria-Pamphilj, o singură mână de sunete posibile. Vivaldi cel bun, adică fără de bietele anotimpuri, heh.

Concertul pentru flaut op. 10 în sol minor, La Notte. Allegro, altfel nu merge: c'est un endroit fait pour les convegni notturni.

Ticăloşii ferice, absolument. Poftim:

A pleines dents, 42: Promenades parallèles

Motto:

"24 décembre 1803:

(...) Paysage de Claude Lorrain. Une fuite en Égypte du même : la Vierge, arrêtée au bord d’un bois, tient l’Enfant sur ses genoux ; un ange présente des mets à l’Enfant, et saint Joseph ôte le bât de l’âne ; un pont dans le lointain, sur lequel passent des chameaux et leurs conducteurs ; un horizon où se dessinent à peine les édifices d’une grande ville : le calme de la lumière est merveilleux."

(François-René de Chateaubriand, Voyage en Italie, La galerie Doria)

La galerie Doria est la fin de ce parcours de croix: les dieux sont cléments, car le regard de René aurait pu tomber ailleurs, et moins bien.

Comme aujourd'hui, c'est un endroit délicieusement magnifique, dont le vicomte choisit de taire l'extraordinaire équilibre entre être et paraître. Cela lui semble tellement aller de soi, qu'il fatigue et désintéresse son lecteur avec des descriptions coupées sur la mesure d'un temps où la photographie n'existe pas.

Le charme manque et on finit par ne pas vraiment s'attarder, entre la copie des Noces Aldobrandines par Poussin, que le scribe trouve un peu médiocre et une fuite en Egypte de Lorrain qui ne trompe plus personne.

Je me demande si on a vraiment vu le même endroit. Apparemment absurde, la question n'est pas exactement innocente, non plus.

Refaisons l'exercice, avec un peu plus d'entrain.

***

Chapelle baroque, mêlant choses médiocres mais émouvantes - le trompe l'œil du plafond - et détails d'un morbide crédule. Deux reliques enchâssées dans du cristal reposent sous l'autel et juste à l'entrée. A demi-folle, une des princesses Doria ne pouvait se déplacer sans la dépouille grisâtre d'un centurion qui n'aura fait que passer par là, à un moment donné des Grandes Persécutions.

Galleria Aldobrandini. Claude Lorrain, Vue de Delft. L'anti-Vermeer; aucune métaphysique. Naïf - on y traite Delft en Cythère, alors que c'est Charybde.

Galleria degli Specchi. Petite sculpture, de facture romaine assez tardive et somme toute faite prévisible. Dans sa main gauche, la -très - jeune fille tient un rouleau. Elle sourit de tous les plis de sa toge, adossée à une croisée sans âge, hors du temps.

Galleria Pamphilj. Pieter Breughel, scène fictive d'une bataille navale au large de Naples. Aurait très certainement déplu à Gracq. Première fois que Breughel me déçoit: trop de détail tue la fiction.

***

...şi, la o parte de toate acestea...

A pleines dents, 41: Le vicomte n'aura rien vu

Motto:

"23 décembre 1803:

"(...) Des fenêtres du Capitole on découvre tout le Forum, les temples de la Fortune et de la Concorde, les deux colonnes du temple de Jupiter Stator, les Rostres, le temple de Faustine, le temple du Soleil, le temple de la Paix, les ruines du palais doré de Néron, celles du Colisée, les arcs de triomphe de Titus, de Septime Sévère, de Constantin ; vaste cimetière des siècles, avec leurs monuments funèbres, portant la date de leur décès."

(François-René de Chateaubriand, Voyage en Italie, Le Musée Capitolin)

Il en a marre, le vicomte, de ces Antiquités romaines que l'œil français croit sans cesse réinventées, alors qu'il ne s'agit que de l'effervescent artifice du temps volontairement suspendu. Le Piranèse aura su si bien le transcrire dans ses visions hallucinées, qu'en fin de compte on ne sait plus très bien si elles nous montrent des ruines saines ou des indignes prisons à l'usage de nos songes.

Il est vrai que depuis Winckelmann et ses descriptions assez maniaques des intaglii pourris du baron de Stosch, l'Occident se mit à porter un regard de fouine sur toutes ces vieilles pierres que la Renaissance comprenait sans doute mieux. Dans sa naïveté, du Bellay savait encore se pencher avec un singulier sens de la nuance sur ces poudreuses reliques et nous apprendre, avec une impeccable maîtrise de la pneumologie rhétorique, que Rome de Rome est le seul monument. Ce faisant, il reconnaissait au cadre la capacité de susciter ces mélancolies calmes propres à la promenade solitaire et cette légèreté trompeuse dont seules sont capables les grandes catins historiques.

Bien qu'il s'en défende, la ville que du Bellay nous décrit en ces douces nuances incertaines du Jour d'Après est bien plus vivante que celle bridée par l'étiquette sans charme du classement systèmatique.

***

Impossible de bâtir des mythologies avec des simples taxons: agacé par l'accumulation quelque peu écoeurante de repères, Chateaubriand finit par lâcher prise dans ses notes romaines de décembre 1803. Et il leur fait un sort, presque négligemment: comme s'il ressentait le besoin de sortir, au détour d'une conversation un peu ennuyeuse, de l'impasse qui pousse, envers et contre soi, à la confession impromptue.

Il n'en peut plus, le vicomte, et cela se sent. Les kilomètres de galeries que l'on arpente d'un pas à la tristesse résignée, alors que la ville du dehors s'apprête à fêter Noël. Cette obstination quantitative à recenser des narines impériales, en pensant sans cesse au petit caporal dévoyé grâce à qui tout est désormais redevenu possible. Du Vatican au Capitole, le regard fuit, louche et s'étiole. Le devoir de piété étouffe à peine un bâillement respectueux: Vase étrusque. Qui a bu à cette coupe? un mort.

***

Inutile de chercher la vérité de René dans ce regard ahuri, gavé, peu sûr. Elle se trouve ailleurs, sur un petit pan de mur jaune d'une Trinità dei Monti chauvinement retranscrite en Trinité du Mont. Et elle ne se montre, comme tant de secrets romains, qu'au flâneur égotiste battant le pavillon de complaisance des promenades au clair de lune:

Du haut de la Trinité du Mont, les clochers et les édifices lointains paraissent comme les ébauches effacées d’un peintre, ou comme des côtes inégales vues de la mer, du bord d’un vaisseau à l’ancre.

Dans tout cela, la volonté de conquête est indéniable. Mais la synthèse, nécessaire, est pour l'instant ajournée.

Le vicomte n'aura encore rien vu.

A pleines dents, 41: I Would Never Budge Till Spring

Motto:

"One may at the blest end of May say without injustice to anybody that the state of mind of many a forestiero in Rome is one of intense impatience for the moment when all other forestieri shall have taken themselves off. One may confess to this state of mind and be no misanthrope. The place has passed so completely for the winter months into the hands of the barbarians that that estimable character the passionate pilgrim finds it constantly harder to keep his passion clear. He has a rueful sense of impressions perverted and adulterated; the all-venerable visage disconcerts us by a vain eagerness to see itself mirrored in English, American, German eyes. It isn't simply that you are never first or never alone at the classic or historic spots where you have dreamt of persuading the shy genius loci into confidential utterance; it isn't simply that St. Peter's, the Vatican, the Palatine, are for ever ringing with the false note of the languages without style: it is the general oppressive feeling that the city of the soul has become for the time a monstrous mixture of watering-place and curiosity- shop and that its most ardent life is that of the tourists who haggle over false intaglios and yawn through palaces and temples ."

(Henry James, The After-Season In Rome, Italian Hours, 1909)

Instinctiv, spuneam aseară şi de mână, Roma e un oraş în care nu te poţi plimba îmbrăcat oricum. Dacă am fi cu totul şi cu totul reacţionari, am sugera - dimpreună cu Henry James- că hoardelor de forestieri înfăşuraţi în plasticuri foşnitoare şi încălţaţi servitoreşte în pantofi de sport li s-ar cuveni tratamentul aruncătorului de flăcări. Dar cum nu suntem chiar în halul ăla, le dăm - de peste umăr, cum altfel? - dispreţul rece al marilor dezamăgiri sezoniere.

Lucrul interesant, de-altfel, dacă ne încredem preţ de încă vreo treizeci de secunde în austera redingotă a domnului James este însăşi noţiunea de hors-saison, la 1909 şi un secol mai târziu. L'indimenticabile maggio di Roma după care lumea se calcă astăzi în picioare la Pincio este, de pildă, total defazat minţii mondene, new-yorkeze şi fin de siècle. Questo maggio ardente e un sezon mort, în care demimondenele şi nobilimea de principat îndepărtat se retrag altundeva, răsplătind, insistă James, răbdarea celui care ştie simţi şi gusta nuanţele oraşului golit deopotrivă de caquet princiar şi de tristeţile matinale ale jucătorilor de chemin-de-fer.

***

După destule drumuri încât să te ştii dinainte primit amabil - e un detaliu important, căci Roma nu are răbdarea indiferentă a Parisului şi-şi goneşte foarte rapid plimbăreţii impostori - te bucuri de voiajul altfel - în didascalii, criteriu şi pretext. Şi de un loc inaccesibil - în cheie profundă - începătorilor ce se opresc la vitrinele de pe Condotti... şi cam atât.

Odată ajuns la Albergo d'Inghilterra, răsplata cunoscătorului e foarte rapidă. It is - it absolutely has to be so - a bit run-down: do we care?

Not for a penny, so to speak. But I'd gladly bet a sovereign on your thoughts, Sir.

Fericire extravagantă. Şi o plimbare pe măsură, cu arietta dintotdeauna a sosirilor romane.

Pentru că Londra mea începe la Piazza di Spagna. Cum altfel domnule Dumneata?

***

Să fie haină de tweed cu himere Prince de Galles. Guler verde bizantin, catifea. Pantof trainic şi răbdător: unii îi spun Church's. Ăsta nu e - e o fermecătoare impostură madrilenă, foarte confortabilă - nu aş da-o originalului, cam ţeapăn. Pantalon cu manşete suflecate - pentru că putem - bleu-nuit. Cămaşă din poplin, cu dungi subţiri: albastru-închis şi alb.

Şi fulgarin. Un seul ciré possible - et son nom sera Barbour. Un seul trench-coat, de même et Burberry's.

Înăuntru, lânet aspru Novacheck.

Pentru că, excusez du peu: ce e ieftin, e scump. Well now, Sir, how dandy is that?

Oh şi heh: nu mă refer la ţoale. Numai monsieur Jourdain are inconştienţa să strige pe toate acoperişurile secolului Şaptesprezece: je me suis fait faire cette indienne-ci.

A pleines dents, 40: Roma. Cablogramă

Uăf, trebuie neapărat mărită, ca să fie şi lizibilă.

Recunoştinţa pentru croială - ştiu, ştiu că d-ta pomenisei de Borghese primul, et je m'y attendais - se menţine intactă şi intensă. Sigur că ştii, cum altfel?

Moartă de somn. Până seara sper să descurc şi restul de amănunte tehnice. Urmează heh... o să vedem noi ce urmează.

Mari fericiri: despre asta vorbim, domnule Dumneata.

Frolick'd In The Autumn Mist

Oh, heh, beizadea: n-am crăpat, insomma. După cum se vede şi din poza de la faţa locului.

Cu minţile de pe pereţi stăm ceva mai precar, dar e de bine.

E de foarte bine.

Cablogramme suit. Şi până şi hatârul d-tale - şi obiceiul medieval al casei - cu Scala Santa, pentru că deoarece.

***

Cu Latran se isprăveşte, însă. Aşa că începem, fluierând abstract o chestie deşucheată rău la Fiumicino. Slavă domnului, după trei minute de aşa ceva, ai parte fix în timpan de răgetul gringo de please meet your party at the luggage belt. Şi da, trebuie neapărat să te pufnească râsul - irrésolu, heh - în faţa bancomatului.

Et on envoie paître la Birkin.

Totuşi, fără sunete Roma e mai rău decât stearpă - e nulă şi neavenită. Zăpăcite sau la obiect, au rostul lor.

***

Fie deocamdată suficientă constatarea că la întoarcere, în faţa puhoaielor de la filtrul anti-tero, Năroada mormăia - motu proprio şi cu poftă - fix asta:



Dintotdeauna, Roma personală e o experienţă de un îngrozitor egotism. Şi dintotdeauna şi instinctiv, e o experienţă englezească.

Anglomană, mai precis.

Plecăciunile casei cui a priceput asta primul. Şi da, să ştii că te-am auzit bombănind, beizadea, deşi am găsit bombănelile de-abia în casele din spate.

Dont acte, avec beaucoup d'affection.

Aşadar, cablograma - înainte de orice altceva.

... e un po' l'automobilismo

"Non si fa della politica nei circoli e nei ritrovi più frequentati di Roma. La società aristocratica ha i suoi clubs nel Circolo della Caccia, nel Circolo degli scacchi, nel Club del Remo. L'alta borghesia si riunisce al Circolo Bernini. La borghesia alla Società dei Commercianti, al Circolo degli Impiegati, al Circolo Militare, all'Associazione della Stampa. Alle feste del Circolo Artistico convengono specialmente degli stranieri. Sono pochi i salotti politici dove, attorno ad una dama gentile ed intelligente, si raccolgano uomini distinti nelle lettere, nelle arti, nella politica. Il più frequentato è quello della contessa Caetani-Lovatelli: e puó dirsi quasi il solo.

Anche i carnevali romani han perduto tutto i loro splendore. Soltanto la società straniera si distingue per lusso e frequenza di festini. Le dame romane han trovato, da qualche anno, molto più conveniente il sistema delle fieste e dei balli di beneficenza, specie di pique-nique organizzate in uno od in altro dei principali alberghi. Ci vogliono avvenimenti eccezionali come la visita di sovrani esteri, perchè casa Donà, casa Caetani o casa Odescalchi aprano i loro storici saloni con lusso tradizionale d'altri tempi. La passione dell'alta società è oggi la Caccia alla Volpe, e un po' l'automobilismo. (Ibidem, 30 Novembre 1902)"

Heh. Am fugeat - e trei şi jumătate fix. Nu, nu uitasem de Scala Santa - dar ăsta e dintotdeauna echivalentul Acropolei. Aşa cum fără de Sant'Angelo - după care subsemnata nu se omoară - Fregata nu concepe oraşul ăsta palindromic.

Pasquino, sartor resartus

"Il 20 settembre 1870 faceva tacere una voce che da cinque secoli suonava inesorabile, audace, virulenta contre il papato e i vizi della Corte romana: la voce di Pasquino. Il papa re aveva perduto il trono: si poteva parlar forte: e Pasquino poteva riposare.

Narrano il Tibaldeo e il Castelvetro che Maestro Pasquino visse veramente in Roma: ed era un arguto sartore il quale, sul finire del decimoquarto e il principio del decimoquinto secolo, teneva bottega presso il palazzo Orsini, ora Braschi; e presso lui convenivano letterati e poeti ad udire le satire e i motti suoi e, nelle gare, ad aggiungerne altri. La fama del sartore, anche presso il popolino, amantissimo del frizzo e dell'epigramma, crebbe in guisa che la gente cominció a chiamare col nome di Pasquino il luogo dove egli teneva bottega. E là, presso l'angolo del palazzo Orsini, era stato posto, già da lungo tempo, un mozzicone di statua, trovato presso il circo Agonale. Era un torso bellissimo, ma senza braccia, senza gambe, senza naso: e nondimeno gli archeologi volevano riconoscere in quel tronco Menelao o Patroclo o un gladiatore o un generale di Alessandro Macedone; ma il popolo, per uno di quei capricci che sfuggono alla ragione, cominció a chiamarlo col nome di Pasquino. (Ibidem, 16 Febbrajo 1887)"

Les trois noms d'un nom

Pentru că e important, mai înainte de orice altceva, să ştim despre ce vorbim în propoziţie:

"Tre nomi aveva la città: Roma era detta nella lingua volgare: Flora si chiamó nella sacerdotale: e aveva un terzo nome arcano noto solamente ai sacerdoti, che non doveva essere rivelato ad alcuno sotto pena di gravi sciagure: e chi vuole che tal nome sia Amor, anagramma di Roma, chi Valentia cioè Forza che è la traduzione latina del vocabolo di Roma in greco (Ῥώμη, forza): il Munster crede fosse Saturnia, il Sichel Angerona, dea simbolica del silenzio. Il mistero ravvolse questo terzo nome della città, come i prodigi ne ravvolsero l'origine. (Il Secolo, Le cento città d'Italia, 16 Gennajo 1887)"

Bagaje şi căpieri. Minunile gimnasticilor,insomma

Făcut bagajele, adică întors casele din faţă cu fundul în sus. De vreme ce de data asta Fregata a anunţat dinainte culoarea, lucrurile iau o îngrijorătoare - yet, amuzantă - întorsătură merovingiană.

Din valiză, coviltir: on dirait vraiment les Rois Fainéants, heh.

Ceasul pus să sune la trei jumătate a.m, chestie absolut inutilă dacă mă întrebaţi pe mine. Nu prea se doarme, înainte de călătorii. Iar descinderile romane - mai întotdeauna feroviare şi nocturne pe vremea lui Passage des Entrepreneurs - ascultă de vechiul obicei insomniac fără nicio excepţie posibilă.

***

Mai grea se anunţă povestea provocărilor. Din vintrele domnului Lumix vocea se aude ca din Peru. Trebuie să fii apache şi să lipeşti urechea zdravăn de ecranul de cristale lichide: proastă veste!

Şi l-am înnebunit de vreo două ceasuri încoace, răgând bright star prin toată casa, ţopăind ca un fakir bezmetic şi alte cabriole foarte puţin sobre. Ferice de mine că nu mă vede nimeni; şi năroadă că dau din casă - dar heh, de rezolvat tot am rezolvat ticăloşelile astea.

În cheie căpşunărească - se va întâmpla fără îndoială cu telefonul. Cucoană bine, dar năroadă, scenă de gen - aaand... cut!

***

Ca să nu mai înşir tâmpenii en vrac, am dat - tot în casele din faţă - peste o înduioşătoare facsimilă a ziarului milanez Il Secolo. Care a avut, la un moment dat, ideea senzaţională de a scoate un supliment pe numele său Le cento città d'Italia.

Anul e 1887, luna ianuarie. Ceea ce e ameţitor: e ora dionisiacă a lui Sperelli, chestie care insomma dereglează toate sondele Geiger.

Florilegiu triplu, numaidecât - şi merită, evident. Cât despre mine, am să mă strădui să dau de veste pe cât se poate de des.

PS: Isprăvit şi pasquinata. Pentru cine nu întreabă, răsbunarea grafică îmi soldează conturile cu Academia, cu Fuchsia şi cu domnul Spandoni. De trei ori, ca la brigadă. Şi - aflu acum cinci minute - Jean S. nu mai vrea administraţie de biurouri: gloata jacobină poate dormi fericită în HLM, proaspăt sătulă de sânge pseudo-princiar.