Diptyque en veille - 2: This Ain't London

În ciuda aparenţelor frugale, aceasta nu este o vedută londoneză, deşi uliţa e probabil proaspăt stropită de una din acele ploi rapide şi colerice ale începutului maritim de primăvară.

Pervazele vorbăreţe şi prăpădul de pe drum ne lămuresc imediat: nu ne-am mişcat nici jumătate de milă mentală; iar pe caldarâm, de-abia vreo doi metri liniari.

Birja, simigiul şi cadâna cu bariş galbin se plimbă prin Pera, fireşte. În capătul străzii, silueta unui aşezământ de ghiauri.

***

Tot aşa, selecţia superficială a memoriei colective ar vrea să vadă în turla cu ascuţimi de miazănoapte semnul parohiei sfântului Anton, un loc halucinat şi halucinant, unde nu întotdeauna contează cui te închini, dar întotdeauna semnul că ţi se răspunde.

Seraiul crede altceva, măcar de dragul reperelor. Şi anume că e biserica - protestantă - memorialului de război din Crimeea. Pietrele sunt malteze, pomelnicele - coloniale.

La Stambul, se poate orice.

Elogiu tardiv și rutina de duminică

Ajuns acasă, deocamdată fără poze dar cu spor(t).

Elogiul tardiv și deocamdată frugal se datorează principatului cu pereți de plută ce se întinde alene de la Trocadero și până înspre frontierele apocrife ale avenidei Henri Martin.

Astăzi, giratoarea din capăt învelită cu totul într-un soi de ceață dervișească du meilleur effet. Un secret: Parisul nu e niciodată mai profund ca în aceste începuturi de după-amiază de noiembrie târziu. Noii-veniți nu le știu gusta, mie îmi sunt mai dragi chiar decât diminețile conspirative de mai.

Du Londres sans Londres, ainsi soit-il.

Al Șaisprezecelea de la numărătoarea en escargot a Parișilor. Litotă? Heh, ar fi prea simplu: sinecdoca i se potrivește cu mult mai bine și mai lesne.

***

Nu mi-e rușine și nici nu retrag ceea ce am putut să scriu cândva, în preistorie, cu orgoliul capulet cuvenit celor șase ani de haimanalâc pe malul stâng. Așa cum e, anume snob, superficial și gureș, Rive Gauche face parte din mine și e cu neputință de aruncat la coș. Mais soumets-nous à la tentation, cum am obiceiul să scriu din toată inima: astăzi, și cu marea bucurie datorată lucrului fără de preț, îi adaug și necesara sublimare a principatului de vizavi.

Între noi fie vorba, ar fi fost și greu să scriu altfel, după un desant succint și intens la Carette, probabil una din cele mai bune tarabe de ispită patiseră din sistemul ăsta solar. N-am șezut și n-am jelit, în Vavilonul ăsta opiaceu, pentru că ora prânzului se apropia vertiginos și telefonul începuse să se alarmeze zdravăn. Dar ces fichus macarons au făcut, ca de obicei, ravagii; și șase fins connaisseurs foarte, foarte fericiți. Et le delice aux framboises finit de nous achever: sclavie, numele tău e pesemne Troca, heh.

Seara, o expoziție pe care eu o recomand cu mare căldură, cui de drept întâi și pe urmă plimbăreților de ocazie. De Byzance à Istanbul, la Grand Palais, până pe 25 ianuarie viitor. Am să reviu cu de-amănuntul, pentru că merită. Nițel superficială, soit: dar da, am rânjit și bombănit pe îndelete față cu miniatura din argint a cișmelei sultanului și a unor vedenii ale lui Van Mour. Ah, să fii tu al naibii... and so forth.

***

Slujbă la Saint-Germain des Prés, crăpelniță și roiul acasă. Fericirea fiind că am reușit cu toții să convingem Fregata să nu se mai ducă la Châteauroux. Et tsoin, heh.

Adineauri, janela - la care nu prea am un acces grozav pe noua râșniță - îmi bombăne ceva de Angelina. Recunosc: m-a pufnit râsul complice, beizadea, pentru că heh, Angelina este... hum... o veche cunoștință culpabilă.

Dar despre asta, în zilele ce vor urma. Deocamdată, foarte somn și acea lene bună. Acasă, vous dis-je, cu ai mei.

A bon entendeur, Rive Gauche, zise ea rânjind.

Diptyque en veille -1:Naivităţi stambuliote

Dublul aperitiv pentru un seasonal Passagenwerken e una din cele mai delicate şi, în cazul năroadei, neaşteptate descoperiri de flâneur la colţ de stradă.

Locul, aşa cum prevenisem deja, este Stambul, iar cele două steme din care astăzi dezvălui numai una, luminează stins o faţadă coşcovită de infinit potenţial narativ. Reperul, slavă domnului, nu e extraordinar de cunoscut şi ne-am strica pofta primei zile de decembrie vorbind prea în amănunt despre el. Dar cine ştie, cunoaşte deja, pentru că muierea năroadă nu s-a prea priceput să-şi ţie gura cum se cade.

***

Bosforul e matricea acvatică în jurul căreia se încearcă de mai bine de un mileniu şi jumătate o iluzorie ordine în timp şi spaţiu. După câteva drumuri, fie şi neatente, constaţi că dezideratul e imposibil şi mai ceri un rând de cafele cu narghilea cu tot, în timp ce în jurul tău totul se mişcă şi nimic nu se clinteşte.

Mais Stamboul a la grâce infinie du pachyderme blanc et une sorte de fébrilité qui annonce déjà la forêt des pluies en larmes de nacre de cet Ailleurs dont nous parlâmes tant.

Fix ca în vedenia asta măruntă, de mână sârguincioasă şi nesigură. Aferim!

Planuri şi conspiraţii

Azi după-amiază plec acasă, pentru o săptămână, entracte genevois inclus. De la Cometei la Etoile, ar trebui de fapt să scriu, într-o piruetă îndoielnică şi înduioşată.

Ca de obicei, întreprinderea implică pişcături, liste şi conspiraţii. Liste de cărţi, ucazuri diverse şi liste tout court de nenumărate lucruri de făcut.

Gioconda croşetează la Madrid, o lăsăm în pace. Urmează numărătorii trei personagii pe care nu le cunoaşteţi deocamdată, însă care sunt destul de importante. Trufaşa principesă tutsi lucrează pentru Obama la New York, la fille du consul schimbă scutece la Rio. Iar pe Strelnikov, care în povestea asta nu are decât o legătură complice cu Antipova, îl lăsăm să-şi isprăvească naibii odată teza de doctorat, de sminteala şi groaza căreia devine nepoliticos telefonic.

Ah, Strelnikov: omul care nu dă bună ziua, dar cu care te împrieteneşti brusc într-o după-amiază de cincisprezece ceasuri, splendid exemplar tehnocrat de sinceră scârbă cu prostimea pretenţioasă, mare amator de catacombe şi cobai peripatetic în îndelungi taclale pe rue Soufflot, alt loc al meu.

În fine, dacă Spandoni ar binevoi să lase naibii mesajul ăla d'accueil în chineză - so perfunctory, by the way - presupun că s-ar învoi să-şi mişte ticăloasa somă până la o cafea de armistiţiu, după foarte mulţi ani. Drept vorbind, contrariul m-ar ferici cu asupra de măsură: după trei ore de arheologii personale şi topografice, constat că ar trebui împărţită vremea pe minute.

Iată anume.

***

Duminică se dă cu şi pe măsură cui a cerut ziua asta. Este ocazia unor îndelungi stabilizări de sistem monetar personal, pentru că am de gând să tai cu foarte mare voioşie un îndelung şir de zerouri din sarcasmele datorate până mai ieri - eheu, fugaces - arondismentului Şaisprezece. Da, aţi citit bine: se trece Sena, punct.

Luni e ziua Fregatei, în toate sensurile cuvântului. Îndelung negociată, o călătorie la Châteauroux de jumătate de zi. Ce caută neamţul în Bulgaria? Dar năroada de mine în Berry? Aflăm la întoarcerea la Bucureşti, cu desvăluirea imediată a totalei lipse de sulf din tărăşenie.

Rămasă KuK de marţi pe vineri, încep demenţa devotată unuia din cele mai dragi proiecte personale: Passagenwerken.

***

Am numărat, sunt cu totul douăzeci, la prima strigare. Li se adaugă încă patru, stambuliote şi de ruşine restante: de la Orient la Occident, desigur.

Douăzeci plus patru, douăzecişipatru. Atâta lucru poate să adune şi năroada, heh.

Ce înseamnă asta?

Heh. Calendrier de l'Avent pe anul în curs. Pentru pravoslavnici, înseamnă că deschidem în fiecare zi, de la 1 la 24 decembrie curent o fereastră spre ceva altfel: pasagii şi pasaje. En attendant les vœux - le-am ales şi făcut deja - de Crăciun, urbi et orbi, şi - pentru că începem deja să ne cunoaştem cât de cât - ceva mai puţin impersonale decât până acum.

Marţi şi miercuri, Passagenwerken, pe îndelete şi cu carnetul în mână.

Joi, în fine, se cumpără cărţi. Multe cărţi, ca de obicei. Şi se coace pe îndelete mănuşa pe care am eu de gând să o arunc pe măsură de data asta. A bon entendeur, rive gauche. Pentru asta însă e nevoie să măsor eu cu pasul nişte circumstanţe şi să ţes, la nevoie, altele. Cartierele sunt mediocre, soit: cu atât mai delicioasă perspectiva alegerii din puţine satisfăcătoare.

Vous savez quoi? De ce côté du miroir, l'exercice fait terriblement sourire. Da, acum încep şi eu să pricep cum naiba e să te plimbi cu mintea de colo dincolo, măsurând posibilităţi cartografice. Şi nu, nu e simplu, cuiva ce le ştie pe toate.

Măcar de s-ar învoi.

Vineri, sâmbătă şi duminică, precum Capet pe paişpe iulie - rien. Cred că după trei zile şi ceva zeci de kilometri încăpăţânaţi, am mare nevoie de peizagiul spelb al Genevei.

De data asta, Parisul se întâmplă fără Cluny. Trebuia să mă pedepsesc eu cumva pentru ticăloşia anului, care mă priveşte numai şi numai pe mine şi încă mă face să oftez, Nesemnatule.

***

M'en vais de ce pas. Doar n-am să las taraba goală cât lipsesc. Şi pentru că beizadeaua a bombănit, tant pis. Punem Zăpăceala de Octombrie în carantină până mă întorc: et pour le reste, car ce n'est qu'un calendrier de rien du tout, on essaie de faire court. Amen, heh.

De isprăvit, tot am să o isprăvesc însă. Ne ricanez pas, je vous prie: je vous vois d'ici.

October Madness, 9: Dites-le avec du vent

Motto:

"I musici umani hanno modi
lor varii, dal dorico al frigio:
divine infinite melodi
io creo nell' esiguo vestigio."

(Gabriele d'Annunzio, Undulna)

En récidive de contre-sens, Fustel de Coulanges ne sait pas voir que le ressort d'antithèse urbaine ne se joue pas, à Athènes, entre l'aréopage et son annexe fourmilière. Alchimiquement vôtre, ce qui est en haut se trouve aussi en bas: il y a davantage d'Acropole à Monastiraki et, réciproquement, autant d' Evripidou aux Propylées.

Entre astu et chôra la différence n'est, en réalité, que purement incantatoire. Le monde grec est celui des fenêtres ouvertes et des draps en bataille et les Anciens font du Marché et du Temple les vases communicants en constante tension créatrice de leur quotidien. Apanages féminins, le Foyer et le Ménage sont des zones de mystère et presque de non-droit: l'isonomie socratique est inconvertibile dans la réalité sarcastique de Xantippa.

***

Cela étant, le vrai axe de la ville est bien celui que l'on n'attendait pas. A demi enfouie dans les sédiments de l'oubli lors du passage de Chateaubriand, la Tour des Vents n'apparaît pas dans ses notes. Et - gaudeamus - à peine de nos jours, dans les promesses d'évasion astucieuse des guides pour flâneurs entendus d'avance.

On dirait qu'elle est là par le plus grand des hasards de la syntaxe, avec ses airs de conspiration spéculative en plein milieu de l'agora romaine, alors qu'il n'en est rien. Cet endroit pose le doigt du secret sur les lèvres d'un monde volubile où presque tout, des assemblées bouleutiques aux mystères du savoir, se joue dehors. En cela, il verse les arrhes d'un Avénement crépusculaire, opposable à l'Evénement permanent et diurne qui est le spectacle de cette ville.

Et c'est bien vrai: à Athènes, on a constamment l'impression que quelque chose vient, est en train de ou ne manquera pas d'arriver.

Voilà qui n'aurait pas déplu à Gracq, que nous allons retrouver dans à peine un instant, et pour cause. A tel point que, devant ce temple de l'Attente mesurée, on a presqu'envie de réfléchir à voix haute: s'il est vrai que cette tour descend d'un Ailleurs, est-elle venue sur ses jambes ou bien en chaise à porteurs?

***

Dans cette ville de grandioses niches et de passages vertigineux, la Tour des Vents est une proposition d'axiologie. Non pas seulement de par sa forme verticale, certes; mais encore, en ce qu'elle persiste et signe la permanence préeminente du rêve éveillé sur toutes les illusions du réel.

Nous disons, avec Guillevic: il y a quelqu'un, dans le vent. Car le Vent, c'est aussi le Souffle, donc la Parole qui sème et qui crée. La Tour est ainsi née sous la bonne étoile des navigateurs et des poètes, et son immense volonté d'être explique sans doute pourquoi elle est restée debout, s'accomodant d'un air impassible et insolent de la chute des empires et des respectueuses profanations des derviches tourneurs.

A la différence de sa jumelle diachronique de Belém, blanche falaise des Indes, le regard de l'Horloge est tourné en dedans et les océans qu'il nous tend en partage sont ceux de nos songes.

***

C'est un bon endroit pour se raconter des histoires. Et davantage meilleur pour dire des choses importantes que l'on oubliera aussitôt.

Dites-le avec du vent. Et la prochaine fois que vous passerez par là, remerciez le hasard, cette petite foutaise pour matheux: même s'il n'existe pas, il ne fait jamais les choses à moitié.

PS: L'endroit a nécessairement sa musique. En octobre, elle est bien loin du sirtaki de rigueur.

Du Brahms déguisé en Elgar, quoi d'autre?

October Madness, 8: A Town With A View

Motto:

"Les Grecs croyaient, comme les Italiens, que l'emplacement d'une ville devait être choisi et révélé par la divinité. Aussi quand ils voulaient en fonder une, consultaient-ils l'oracle de Delphes. Hérodote signale comme un acte d'impiété ou de folie que le Spartiate Doriée ait osé bâtir une ville sans consulter l'oracle et sans pratiquer aucune des cérémonies prescrites, et le pieux historien n'est pas surpris qu'une ville ainsi construite en dépit des règles n'ait duré que trois ans."

(Fustel de Coulanges, La Cité antique, Livre III La cité, Chapitre IV, La ville)

Şi vicontele se pregăteşte mai departe să dea nas în nas cu dihăniile ateniene, cu sârguinţa ce-l apropie poate mai mult decât ar fi gata să recunoască de Jean-Jacques R., cel veşnic picat în dragoste după nurii austeri ai Spartei. Sau, în cheie diacronică, de mediocrul şi superficialul Fustel de Coulanges, un fel de Michelet fără frecvenţă, însă autor cu mare succes de casă de opuri analitice erga omnes.

Ca şi Jean-Jacques, René simte enorm şi vede monstruos, călătorind istovitor prin teritorii ciuruite de un colosal reflex de sete. Caută, ca şi atâţia alţii, potcoave de cai morţi şi - tot ca alţii - ne lasă impresia că subiectul e în aşa hal de copleşitor şi vedenia atât de aproape de neuroni, încât de dragul harului zilei de ieri, nu se mai vede aproape nimic din clipa curentă.

Bref - Eteria e după colţ, în timp ce René le face melancolice bezele Atrizilor pe care Schliemann nu i-a descoperit încă:

"Toutefois je crains bien que les Grecs ne soient pas si tôt disposés à rompre leurs chaînes. Quand ils seraient débarrassés de la tyrannie qui les opprime, ils ne perdront pas dans un instant la marque de leurs fers. Non seulement ils ont été broyés sous le poids du despotisme, mais il y a deux mille ans qu'ils existent comme un peuple vieilli et dégradé. "

Tambourgi, i se răspunde rânjind de pe uliţa Cometei.

***

Silit de împrejurare, trage ba în casă de spion deghizat în consul sau în caravanserai englezesc, unde - pentru că globalizarea începe odată cu drezinele mânate de aburi - i se aştern sub nas vin de Porto şi roast-beef. Are parte, graţie deliciosului culot personnel, de întrevederi cu notabilităţile de raia şi se plânge - deja! - de preţul cerut de ţăranii din Kalamata pentru un snop de antice cioburi. Bântuie neobosit printre arcade crăpate şi capiteluri jumulite, zărind la un moment dat - o, mores! - semnătura în creion a perisabilului zugrav de subţire Fauvel, sub călcâiul unei cariatide.

Toate circumstanţele, până la amănuntele cele mai mărunte sunt trase de mânecă şi transcrise în cheie homerică: de dragul lui Agamemnon, vicontele nu reuşeşte să simtă deloc aerul tare şi înţepător de suav harţag al Balcanilor fără de moarte.

***

Sosirea la Atena capătă astfel croiul larg al proporţiei epice, deşi efectul pentru cititorul blazat al anului 2009 e destul de relativ: enfin, le grand jour se leva, scrie cu poftă stârnită plimbăreţul. Ca şi cum am vorbi de întâlnirea unei fiinţe vii îndelung şi răbdător aşteptate, dimpreună cu gestul înduioşător al primenirii hainelor şi atelajului: "Nous avions mis nos beaux habits pour la fête ; le janissaire avait retourné son turban, et, par extraordinaire, on avait frotté et pansé les chevaux."

Now, that's dandy!

Prima vedenie e şi cea definitivă. Din nou, ne uităm peste umăr, întrebând:

Serait-ce la ville d'un seul panorama ?

Iat-o anume şi pe măsură: "La première chose qui frappa mes yeux, ce fut la citadelle éclairée du soleil levant : elle était juste en face de moi, de l'autre côté de la plaine, et semblait appuyée sur le mont Hymette, qui faisait le fond du tableau. Elle présentait, dans un assemblage confus, les chapiteaux des Propylées, les colonnes du Parthénon et du temple d'Erechthée, les embrasures d'une muraille chargée de canons, les débris gothiques des chrétiens et les masures des musulmans."

Tiranică acropole, de smintitor efect şi început de razne! Fustel o crede ou primordial, fără de care oraşul n-ar fi putut exista, iar teoria lui riscantă încă pluteşte şi astăzi deasupra duşumelelor de gimnaziu mustind a petrosin. Mai mult de-atât, ni se mai explică în vulgata asta de curs secundar, întreaga şandrama socratică ar fi luat naştere în ritm de Berceni, din capriciul tiranului şi iscusinţa subalternă a edililor săi.

***

Et c'est la faute à qui?

C'est la faute à Rousseau, sans doute. Et à cette connaissance essentiellement livresque - donc de seconde main - dont dispose leur temps et qui se prête merveilleusement bien à l'exercice de l'affabulation émotive.

În aşa hal încât plimbăreţul pică într-un ghem de multiple proiecţii. Găzduit de Fauvel într-una din acele improvizaţii de bârlog, pe jumătate boudoir dandy şi pe jumătate atelier, René trebuie că se simte niţel Buonaparte la Cairo şezând cu ochii în tavan pe un pat de campanie.

Haleala turcită displace, după cum călătorul nu se poate mulţumi cu farmecele eliptice ale vedrei de Retsina. Dar spălătoreasa spartană este, slavă domnului, după colţ. Riscăm din nou citatul, pentru că am rânjit sincer şi pentru că evident, nu se poate deloc rezista:

"Comme il fallait bien que je fusse dédommagé par quelque chose, il me fit remarquer l'habillement de la femme qui nous servait : c'était absolument la draperie des anciennes Grecques, surtout dans les plis horizontaux et onduleux qui se formaient au-dessus du sein et venaient se joindre aux plis perpendiculaires qui marquaient le bord de la tunique. Le tissu grossier dont cette femme était vêtue contribuait encore à la ressemblance ; car, à en juger par la statuaire, les étoffes chez les anciens étaient plus épaisses que les nôtres. Il serait impossible, avec les mousselines et les soies des femmes modernes, de former les mouvements larges des draperies antiques : la gaze de Céos, et les autres voiles que les satiriques appelaient des nuages, n'étaient jamais imités par le ciseau."

L'Incroyable s'en fiche des Merveilleuses: non, mais!

***

Aproape că am fi de acord. Dar, ca de obicei, ar fi prea simplu.

Lipseşte ceva. Şi acel ceva explică absolut tot restul.

Este adevăratul ax în jurul căruia se învârte tot oraşul şi pe care vicontele nu a ştiut să-l vadă, deşi aş pune oricând prinsoare că a trecut fix pe sub nasul lui.

October Madness, 7: Où monsieur le vicomte se monte la tête

Motto:

"Les climats influent plus ou moins sur le goût des peuples. En Grèce, par exemple, tout est suave, tout est adouci, tout est plein de calme dans la nature comme dans les écrits des anciens. On conçoit presque comment l'architecture du Parthénon a des proportions si heureuses, comment la sculpture antique est si peu tourmentée, si paisible, si simple, lorsqu'on a vu le ciel pur et les paysages gracieux d'Athènes, de Corinthe et de l'Ionie. Dans cette patrie des Muses, la nature ne conseille point les écarts ; elle tend au contraire à ramener l'esprit à l'amour des choses uniformes et harmonieuses."

(François-René de Chateaubriand, Itinéraire de Paris à Jérusalem, Première partie, Voyage en Grèce)

Să nu ne înşele aperitivul: spre deosebire de nerozii de astăzi, gata oricând de aplauze complice din te miri ce, beizadea Chateaubriand e un plimbăreţ dificil. Poate - sigur - şi pentru că acuză cu panaş unul din simptomele fundamentale ale spiritului galic, anume harul bombănelii funambuleşti. Soit, nu în halul deseori răutăcios de fără acoperire al mai măruntului Custine, a cărui călătorie rusească rămâne un model de game imprecatorii mai mult sau mai puţin izbutit pitite sub preşul persian al lexemelor de cancelarie. Şi, amănunt ce răscumpără imediat toate erorile de diagnostic, de sinceritatea fără reproş a adevăratei şi bunei reacţiuni.

Dintru început, René explică în felul său altfel intenţia şi sistemul călătoriei de la Paris la Ierusalim. Citim zâmbind aproape cu tandreţe, căci vorbele lui sunt un pic şi ale noastre:

"Il peut paraître étrange aujourd'hui de parler de vœux et de pèlerinages ; mais sur ce point je suis sans pudeur, et je me suis rangé depuis longtemps dans la classe des superstitieux et des faibles."

Superstiţioşi cu inimă moale, de cin umanist şi politică externă dandy. Pentru ca un banal voiaj să se dea de trei ori peste cap şi să se facă hagialâc, trebuie reunite măcar două spiţe din troica asta de condiţii. Este şi cazul meu, silită de genetică să nesocotesc ultima exigenţă: nu se egzistă femmes-dandy şi nici tambur-major neurochirurg.

***

Chiar şi aşa, destinaţia e exigentă şi călătorul e perfect conştient de asta. Graţie voluptăţii lente a călătoriei pe mare, sosirea e descrisă cu deliberate precauţii şi elegante irizări de nuanţe: monsieur le vicomte se monte la tête et ma foi, il adore ça.

Traversarea lombardă şi venetă îi procură atât cât trebuie de mult spleen pentru a se mentaliza pe îndelete şi cu discernământ poetic pentru ceea ce va urma. Şi rezultatele nu întârzie să apară, fiindcă iată ce notează în seara zilei de 4 august 1806:

"Le 4 nous tombâmes en calme ; le mistral se leva au coucher du soleil, et nous continuâmes notre route. A deux heures, la nuit étant superbe, j'entendis un mousse chanter le commencement du septième chant de la Jérusalem : Intanto Erminia infra l'ombrose piante, etc."

Nous tombâmes en calme: sună şi este extraordinar de potrivit stării de spirit cu care se poate ajunge cu profit în Grecia. Deşi o ricanare sceptică ne face totuşi să privilegiem ipoteza ficţiunii auditive cu bună ştiinţă, cât priveşte frumoasa scenă spondaică a cântăreţului din strana punţii.

Peu importe: ce 4 août 1806, le vicomte s'apprête - comme tout nouveau venu en Grèce - de se heurter à son propre régiment de fantasmes.

***

Un exerciţiu riscant, pentru că aproape întotdeauna sorţii vor avea grijă să te dea cu capul de toţi pereţii minţii, în momentul primei descinderi greceşti. Şocul dintre construct şi real e uneori atât de contondent, încât e suficient să cristalizeze dureroase constatări - e cazul vicontelui - ce pot merge până la îndoială de sine.

Primul meu hagialâc grecesc, de pildă, e şi una din rarele expediţii feroviare din vremurile nerăbdărilor adolescente ce nu se împacă teribil cu şezutul aspru în derier pe muşamaua clasei a doua de cefereu. Intrarea prin efracţie în gara din Salonic a semnat imediat refuzul ţăndăros de a vedea amănuntele străzii, deşi e limpede că nu aşteptam nici măcar la vârsta aia aiurită şi credulă controlori de bilete înfăşuraţi în mantii peripatetice. Am binecuvântat atunci flâneriile frugale, ca în ipoteza oricărei vânzoleli scout: desantul aprofundat ar fi isprăvit, credeam, să mă deznădăjduiască definitiv.

Un lucru similar - bineînţeles, la cu totul altă scară şi altitudine mentală - i se întâmplă şi călătorului de la 1806. În drum spre Atena, Chateaubriand ajunge la un moment dat şi în Sparta, mirându-se amar de cumplita amnezie locală:

"Voilà Misitra, disais-je au cicérone : c'est Lacédémone, n'est-ce pas ?

Il me répondait : " Signor, Lacédémone ? Comment ?

Je vous dis Lacédémone ou Sparte ?

Sparte ? Quoi ?

Je vous demande si Misitra est Sparte.

Je n'entends pas. "

Me voilà replongé dans toutes mes perplexités, mărturiseşte dezarmant călătorul. Recunoaştem şi astăzi senzaţia, socotind că ea se datoreşte nu atât desăvârşitei lipse de memorie. Cât inapetenţei balcanice pentru sinapse istorice, solubilă în eternul vaier cu şi despre illo tempore.

Născocirea exclusivă şi fără criteriu este totuşi, o soluţie limitată şi perisabilă, pe termen lung. Deşi Atena reuşise să spele cu brio insidios primele dezamăgiri ce astăzi mă fac să rânjesc, întrebarea stăruia:

Serait-ce la ville d'un seul panorama ?

October Madness, 6: Antiteze gemelare

Motto:

"Eternos moradores do luzente
Estelífero pólo, e claro assento,
Se do grande valor da forte gente
De Luso não perdeis o pensamento,
Deveis de ter sabido claramente,
Como é dos fados grandes certo intento,
Que por ela se esqueçam os humanos
De Assírios, Persas, Gregos e Romanos."

(Luís Vaz de Camões, Os Lusíadas, Canto Primeiro, XVIII)

Pentru că sunt alegeri de sine şi nu simple translaţii geometrice între două repere născute moarte, hagialâcurile importante implică adesea ample şi febrile rumegări. E un semn bun, deşi întârzierile irită cititorul şi transformă scribul într-un simplu resort perplex al propriilor simptome de ceea ce se numeşte, cu suavă brutalitate englezească, writer's block.

Crezându-mă sincer deja pe malul celălalt, e momentul să mărturisesc fără nicio ruşine somptuoasa, senina şi splendid emotiva senzaţie de înfrângere cu care te lasă, într-o primă instanţă, experimentul cursei meridionale de o sută de metri garduri. Nu neapărat cu de la sine putere, am ales - ca niciodată până acum - să las vorbele să vină la mine când şi cum s-ar fi priceput: dincolo de ele şi încă de la Atena, apăruse ispita nouă a pasului înapoi şi momentului de respiro ad rumegandum.

Prelungit până dincolo de civilităţi, soit. Dar nemaipomenit de util.

Vorbim, în fond, despre reflexul bunului-simţ, pentru că despre astfel de lucruri nu poţi scrie oricum. De prea puţin folos ne-ar fi notaţia grăbită, butada simpatică şi - am realizat pe parcurs - chiar reperul fix.

Antiteze care nu sunt neapărat antiteze şi un precedent asimetric ne vor lămuri probabil îndestulat.

***

Antiteza amniotică ne vine de la miazănoapte, din mâna de poker septentrională. Şi da, a vorbi despre ea nu e deloc de prisos, pentru că - mai scriem o dată - Atena şi Lisabona sunt oraşe gemene, în răspărul oricărui alt reper.

Ne amintim: întoarcerea la Lisabona îi stârnise Seraiului o logoree absolut dezarmantă şi curajul analfabetului teoretic. E normal să se fi întâmplat aşa, pentru că picajul suav şi ireversibil de-acolo se datorează imensului privilegiu de a te fi născut în casă cu circumstanţele astea. Chiar dacă nu le ştii preţui la un moment dat, ele îţi aparţin definitiv şi irevocabil. După cum are să stăruie, până la dispariţie, amintirea solară a după-amiezilor în care ţi se înşirau ilizibile siflante şi ameţitoare nazale, dintr-o lume pe care nu o văzusei niciodată şi despre care nici habar nu aveai cât îţi este de tăiată pe măsură.

De aceea, îi mulţumesc Fregatei că mi-a citit atunci fără nicio explicaţie sau tălmăcire diverse pagini alese probabil capricios, din nemulţumirea luxaţiei de gleznă ce reclamă repaus prelungit şi frugalitatea jubilatorie de care numai adevăraţii cunoscători sunt în stare. Invitată de un ucaz care numai întâmplător nu este, le desfir acum cu sentimentul metempsihozei.

Fericirile sunt greu de descris, pentru că sunt cele ale cordului intuitiv. De tot restul, oraşul lui Ulise se ocupă de minune, până la sublimări.

Iată de ce, una din cele mai emoţionante fotografii ale literaturii române este cea în care Lucian şi Dorli Blaga împart preţ de câteva minute o atitudine înscăunată pe un jeţ manuelin. Locul este probabil Sintra, iar anul - cu siguranţă 1939. Iar splendidele mirări sfioase pe care le putem găsi acolo îmi aparţin, cu totul.

***

Ei bine, la reîntoarcerea ateniană s-a întâmplat fix pe dos, deşi senzaţia e aceeaşi. Una şi singură, anume ceea ce eu numesc destul de eliptic stârneală maritimă.

Une marée basse, ce coup-ci. Iar asta da, merită explicaţii.

Pe cât e lucrul lusitan de invariabil, pe atât poveştile greceşti sunt versatile şi uneori contradictorii, ascultând de reperul vârstelor la care aleg să ţi se arate.

Pe cât e Lisabona de firească, pe atât Atena bântuie încărcată de pulberea de aramă a amintirii laborioase şi încrâncenate, cu nopţi fumate peste diverse lucruri citite şi intrate parşiv pe sub piele. Nu e probabil nimic original în a scrie că monada greacă îţi forţează pur şi simplu mâna, la un moment dat al trecerii minţii tale prin lume. De la Stagirit încoace, suntem într-o veşnică tocmeală, lipsită de certitudinile calme şi violentele afecte rezervate cu prisosinţă circumstanţelor romane.

***

Antiteză istorică şi mentală: Elada şi Latium - chiar trebuie ales?

Mi se pare imposibil, fireşte. Dar rivalitatea greco-latină are tâlcurile ei.

Vedeniile copleşitoare de care Atena se face vinovată nu sunt decât subsumarea permanentei şi conştientei tensiuni între palpabil şi proiecţie, pe care orice amator luminat de lucruri clasice trebuie să o fi simţit măcar o singură dată.

Romei îi dăm privilegiul de drept divin de a începe absolut toate paragrafele preumblărilor noastre sublunare: este, aşa cum spun întotdeauna, Capvt Mvndi şi induce reflexul frunţii plecate cu foarte mare sentiment.

Atenei îi aparţine însă neliniştea riguros premeditată a stării de întrebare şi suflul apneic al visului cu ochii deschişi. Este, aşa cum scriu acum dimpreună cu Ficino, Capvt Mentis.

A higher soul, aşa cum traduc uneori expresia - nu fără emoţie- englezii.

Ei i se cuvine, pesemne, străvechea politeţe orientală a mâinii ce survolează pudic spaţiul aerian al cordului.

***

Iată de ce, nevoia imperioasă a pasului dinapoi. Nu sunt nici prima şi nici ultima: altcuiva, mult mai priceput decât aş putea fi vreodată, i s-a întâmplat fix acelaşi lucru.

Anul este 1806. Iar prin acţiune şi reacţiune, ciceronele este acelaşi ca şi la Roma: năzuroasa beizadea Chateaubriand.

Decodorul şi condica de reclamaţii

Parafrazându-l pe Marx, o fantomă bântuie Europa, iar feşele ei pietrificate de Istorie se iţesc uneori acolo unde le aştepţi cel mai puţin.

Spectrul turmentat e cel al jupânului Maximilien de Robespierre, fără îndoială cel mai celebru caz de luxaţie a mandibulei din istoria europeană zisă modernă. Şi pe care constat - nu fără îngrijorare - că am început să îl pomenesc din ce în ce mai des: nu e un lucru bun.

Acum vreo câteva zile, întrebasem retoric dimpreună cu vicleanul Sieyès, ce dumnezeu înseamnă faimosul Tiers-Etat, cel fără de nădragi? Este, o scriu şi acum, nu atât iarba fiarelor cât cheia viselor ţării Franţa: cu alte cuvinte, piatra de temelie a întregii construcţii mentale de sistem, mitemul care le ia în spate pe toate şi resortul de proiecţie a imaginarului colectiv.

Nu credeam să revin atât de rapid la poveştile mele cu spălătorese spartane şi sanchiloţi stomatologici.

Iată anume.

***

Două din cele mai trâmbiţate realizări ale Revoluţiei, anume şi în ordine complementară, decretul d'Allarde şi legea Le Chapelier, suprimă dintr-un foc sistemul de documente interne de circulaţie asimilabile paşapoartelor şi breslele de meşteşugari. Un amănunt extraordinar de curios, dar de strategică importanţă este că aparatul judiciar simetric, seraficii échevins pe care îi vedem rugându-se la Cluny pe altarul portativ al clanului Jouvenel des Ursins, au fost lăsaţi bine mersi în pace până în ziua de astăzi, sub o formă sau alta. Asta dacă bineînţeles lui Nicolas S. nu îi trăzneşte vreuna din ideile extrem de luminoase de care se face responsabil în ultima vreme.

Una peste alta, trecerea de la breaslă la Stare este strict echivalentă violului colectiv. 1789, cette immense tournante: cosmogonique même, excusez du peu. Şi neapărat însoţită de refluxul esofagian al amneziei, care aparent le şterge şi le spală pe toate. De la poetica meşteşugărească a traistei în băţ şi până la odioasele, infectele şi lacomele mase cu privire golită de sens din Germinal mai e doar un pas.

Veriga lipsă?

Eh bien, voyons: monsieur Homais.

Cele două legi care schimbă totul în ecuaţie sunt expresia bătută în cuie a revendicărilor insistente scrise de la obraz în caietele de doleanţe deschise oricui se pricepea iscăli.

Şi chiar şi lui Gracchus Babeuf, heh.

Ori ce citesc eu astă-seară la gazetă?

***

Aflu - a câta oară, nu mai contează - că istoria se repetă, şi că din iniţiativa redacţiei Le Monde se egzistă un blog, zis Les Décodeurs, care îşi propune să verifice declaraţiile publice ale unora de pe sticlă ajutându-se de cititorii ziarului. E mai mult de un simplu forum, unde oricine poate să spună orice: ci mai degrabă un hibrid între caietele de doleanţe şi programul de protecţie a martorilor.

Mais comme on s'y retrouve, dites!

Într-un bilet de azi, redactorii fac bilanţul primelor două săptămâni, dacă mă întrebaţi pe mine -destul de oarecare. Graţie acribiei unor contabili, a fost prins nu mai ştiu cine spunând nu ştiu ce dude bugetare. Şi - ah, nous y venons - fireşte, duda de diamant a lui Nicolas S. care minte că fusese la Berlin în ziua de 1989 a Zidului. Much ado about nothing, to cut the crap.

Reacţii, emoţii - destul de numeroase. Nimănui nu îi tună prin minte măcar un crochiu simetric de acum nu douăzeci, ci două sute douăzeci de ani. Şi nimeni nu vede - măcar de s-ar făli cetăţeneşte - că e destul de aiurea: cvi prodest?

Austriaca i-ar fi trimes la oase halit brioşe. Nicolas S. are să îi recupereze discret pe cei deja ştiuţi, deja volubili, ceva mai articulaţi: forces vives, partenaires sociaux, dialogue structuré, siktir.

***

În secunda în care dialogul iese din formula checks and balances, o ştim de la Popper: avem o problemă la tabloul electric al oricărei democraţii. Şi mă întreb ce dumnezeu urmează: blogul Comitetului de Salvare Publică?

Chiar aşa: cum e să fii jacobin într-o lume în care delaţiunea ta mititică şi înflorată de statistici nu mai călătoreşte cu diligenţa, ci prin lasoul de fire ADSL?

Ăsta e fondul problemei. Nu bun, fireşte: cu diferenţa şi restul că acum nu mai vorbim de Afacerea Colierului, ci de matrapazlâcul Elf Aquitaine.

Şi totuşi... ce mama naibii e, le Tiers-Etat?

Bon, alors

Cu Beit al Mamlouka full fix la începutul şi sfârşitul hagialâcului, am fi avut probabil o problemă de viză.

Singură, n-aş fi avut probleme să mă trambalez două străzi mai la stânga: am mai făcut asta, fără niciun suspin - dimpotrivă. Mais il y a un mais...

Ce să fie de făcut? Pare că s-a spart ţeava sezonieră cu maroniţi... ou bien c'est moi qui se trompe? Cert este că, pe picior şi cam la spartul târgului, am mai găsit doar la Cham Palace şi la încă vreo două - Four Seasons are preţuri destul de neruşinate - caravanseraiuri care nu arătau deloc grozav.

Nu bag mâna în foc, dar măcar de data asta am impresia că o să rămânem cu formula Cham Palace: Seventies gen. Pft.

Măcar la Al-Nafura să ajung. Pentru că da, trebuie.

Gata. Joi dăm vizele la făcut. Ein Mann, ein Wort.

Strada Cometa - 3: Dalla fama, la fama è sotterrata

Motto:

"Dans cet immeuble-ci, où il y a un vieil ascenseur presque toujours en panne, l'escalier est un lieu vétuste, d'une propreté douteuse, qui d'étage en étage se dégrade selon les conventions de la respectabilité bourgeoise: deux épaisseurs de tapis jusqu'au troisième, une seule ensuite, et plus du tout pour les deux étages de combles."

(Georges Perec, La Vie mode d'emploi, Première partie, Chapitre 1, Dans l'escalier, 1)

Faţadă pretins toscană, număr stradal uşor de ţinut minte. Şi edificiu mult mai complicat decât pare, cu aerul de burghezie conjuncturală pe care îl arată oricui, în desăvârşită asumare de sine.

Atitudinea mijlocaşă i se trage, cu siguranţă, din industrioasa iniţiativă a proprietarilor ce s-au gândit să se folosească pe cât de bine posibil de un teren adus în coşniţa cu zestre a unei nurori insuficient documentate istoric. Zeci, poate sute de faţade bucureştene poartă pecetia entuziasmului pentru astfel de scenografii ce respiră recentă expansiune, carieră relaxată şi acea buona fama indispensabilă imobilului de raport.

Impostură fără istorie, cu călcâie înfipte ilegitim în troacele mahalalei primordiale, falsul ricercare e deopotrivă agasant de lipsit de letopiseţuri şi înduioşător prin voia şi farmecul legendelor mărunte, de palier. Cercevelele nostalgice şi ţevăria aproximativă ce nu s-a mai revizuit sistematic de la 1944 încoace, îl fac incomod; spaţiile tăiate larg şi cu criteriul luminii calme de după-amiază, teribil de primitor taclalelor, crăpelniţelor şi conspiraţiilor de tot felul. Casa scărilor acuză un fermecător început de cifoză, amănunt ce nu face viaţa uşoară musafirului brusc înveselit, instalatorilor, cărăuşilor sau cititorilor de contoar. Tavanele prea trufaşe înseamnă că nu e foarte simplu de încălzit pe vreme de iarnă, în vreme ce dinamica uşor dispneică a instalaţiei electrice denunţă climatizarea estivală aproape inexistentă.

Un parvenu, certes: mais quel parvenu attachant, que cet immeuble, en somme parfaitement quelconque!

Iar dacă Perec stabilise, la un moment dat, frontiere de castă în funcţie de opulenţa traverselor scalinate, plimbarea - substanţial monotonă, din punctul ăsta de vedere - dinspre vintrele subsolului până în pod traversează fulgurant mai mult de jumătate de secol.

***

Împărţirea topografică ascultă de legile simple ale profitului imediat. Subsolului i se dă privilegiul încălţat al centralei termice autonome, o extravaganţă absolută într-un interbelic sortit suspinului sobelor de tuci, siflantelor ironice de terra cotta şi şemineelor sorbonarde. Azi încă în picioare dar cu desăvârşire învinsă de istoria mică a normelor de siguranţă domestică, centrala e un fel de pachebot eşuat în vreun liman apocrif de Amazon. Behemot poate lipsit de bunăvoinţe, în fond profund inofensiv, furnalul urban face parte din zona aproape haiducească a părţilor aflate în liniştită şi deplină coproprietate, ca să vorbim pe limba Codului Civil.

Fie vorba între noi, numai liniştită nu este, poate şi din cauză că e nemaipomenit de deplină, justement. De aparenţă umilă şi resemnată; în realitate, teatrul orgoliilor clanice faţă de care întrecerea turnurilor din San Gimignano e doar un amărât de mizilic pentru fraieri. Şi asta pentru că în vintrele extreme ale şandramalei de pe Cometa se desfăşoară, pesemne dintotdeauna, multiple şi complicate operaţiuni de gherilă urbană. Frisoanele de Blitzkrieg iscate peste noapte prin siluirea unilaterală a zonei exclusive de întins rufe alternează cu subtile stratageme de poziţie, indisociabile de contenciosul improvizaţiilor alimentare de toamnă. Vietnam de uscătorie, tranşee de murături, suspecte negocieri în faţa cutiilor poştale, arbitraj imposibil.

Raţionamentul angelic de împărţire administrativă în boxe suverane se împiedică întotdeauna de tentaţia enclavei, de bicicleta şchioapă exilată în siberia palierului decăzut din drepturile sale locative, de incidentul internaţional al infarctului de tablou electric.

***

În toată harababura asta, o singură excepţie: pimniţele dandy ale lui Radu T., ale căror chei croite la Londra s-au pierdut definitiv pe la 1991, prin grija unei menajere cleptomane pasionate de macrameu şi treninguri din fâş ţipător. Mintea încă mai ştie povesti vertiginoasa senzaţie de falie temporală a primei întâlniri cu încăperea scundă şi spoită cu humă. Pe pereţi, nepăsarea sportivă a unchiului nostru atârnase vreo două rachete de tenis Dunlop crăpate pe la 1935, o crosă de hochei pe iarbă fără niciun pedigree şi harnaşamentul complet al unei măşti de gaze de uz comun. Dintr-un fişet îndesat croit din foaie subţire de alamă, curgeau volubile role de hârtie de calc, foarte folositoare mătuşă-mii şi un snop rătăcit de hărţi alpine pentru cunoscători prudenţi.

Odaia nu avea duşumea şi nici linoleum, ca toate celelalte anexe: sub tălpi scârţâia insolent un soi de pietriş moale şi friabil, venit de foarte departe, dintr-un timp suspendat între acele ceasornicelor. Fără să vrei, amănuntul antrena viziunea geologică a prafului de oricalc; iar întregul, vestiarul frugal şi ciudat de ospitalier al lui Gilles de Rais.

Chiar dacă Radu T. nu a purtat în viaţa lui barbă, dovedind în schimb ciudate tendinţe de fetişism pentru nasturii de sidef, şanurile de pantofi croite pe măsură şi lamele englezeşti Wilkinson. Dar asta este o altă poveste: toate la vremea lor.

Old Cows Like Young Grass

De văzut, neapărat.

Voyage à Naypidaw, capitale fantôme de la junte birmane
LEMONDE.FR | 04.11.09

©

PS: Brăduţ Florescu e un tip care şi-a luat un an sabatic şi a şters-o niţel Acolo. În zilele bune, biletele lui au şi câte douăzeci, treizeci de comentarii.

C'est normal, cela fait rêver.

Ieri sau alaltăieri, o cursă ferry ce lega Dumai de Batam s-a evaporat în larg, cu mari pagube. Întâmplător sau nu, e fix aceeaşi pe care autorul o luase cu numai o zi înainte.

Biletul are un singur comentariu. CQFD, je suppose.

Ca alors...

Embêtée. Très embêtée: la Mamlouka au odăi libere în tot restul săptămânii damaschine, cu excepţia serilor de vineri şi sâmbătă.

Care anume, mailul de adineauri n-a mai spus. Presupun că de Revelion: odioasă treabă.

Assez pour me faire tout plaquer? Certainement pas.

Oh, well. Am să întreb cum stă treaba precis. Nu e clar: ce e clar zilele astea? Pe culoarele agiei bate vântul demenţei inerte; ceci expliquant autant que faire se peut, heh.

***

Dacă nu, mai caut. Fără farmec, asta e.

Destul de hărtănită, conciliabule insipide - dar indispensabile - cu şi despre lucruri de care în fond mi-e profund madagascar de silă. Runda următoare în chestia Gargolei: 14 decembrie.

Tenir bon, car sous les pavés - la rizière.

În cheie imediată şi - ştiu de acum - jubilatorie.

Ceva periculos

Motto:

" Farfuridi: (luând vânt) Când zicem dar 64, zicem plebicist, când zicem plebicist, zicem 64... Ştim, oricine dintre noi ştie ce este 64, să vedem ce este plebicistul... (cu tărie începând fraza.) Plebicistul!..."

(Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul III, scena 1)

Heh, bineînţeles că am fost să votez, până la urmă. Şi am făcut asta pe ultima sută de metri, căsăpind vijelios cina în oraş pentru cel mai batjocorit motiv al circului general din ultimele două luni, pe puţin.

Tăcerile de izolator electoral neinteresând pe nimeni - mă amuză, de-altfel, să constat de fiecare dată cum sictirul se dovedeşte solubil în realitatea imediată fix în momentul ştampilei . Pot doar scrie aici şi fără farmec: nu am votat cum mă aşteptam. Restul nu are nicio importanţă - e o alegere fără suflet şi fără chef, punct.

Nu sunt foarte fericită de ea; de-aia probabil că nici nu m-a entuziasmat perspectiva ieşitului din casă. Mai bine trei ceasuri cu Gracq şi Farghestanul, de control afectuos.

***

Motivul pentru care te hotărăşti totuşi să arunci brusc şervetul cinei e cel referendar. Răspopitei i se pare bizară tocmai asurzitoarea linişte ce i-a învăluit miza, care numai nevinovată nu era.

Pe gustul meu, votul cenzitar e singura soluţie viabilă - mateină, dandy, elegantă şi da, reacţionară - cu putinţă în ipoteza eşecului democraţiei directe şi proporţionale. Principatele fiind însă ce sunt, asta ar însemna să avem drept mari electori pe Poponeţ, pe Columbeanu, pe Bote, pe EBA, pe ...heh, mai înşirăm mult?

Nu e cazul, CQFD donc.

Antipatia pentru Parlament se cunoaşte. Este un sindrom normal şi explicabil prin înlocuirea oligarhiei de serviete stacojii cu o alta, genealogic strict fidelă şi atavică par ailleurs, ce poartă brăţara de aur a corupţiei pe bani şi urechelniţă fără fir. Platitudinea desbaterii ascunde destul de stângaci tocmeala prealabilă, simonia dregătorească şi porcăria prostitută a indiferenţei de sistem. Cu vigoare şi tupeu, praxisul despoaie teoria de alegorie: şi asta e foarte grav şi foarte trist, fireşte.

Dar a reduce numărul de parlamentari, cu samavolnică bună ştiinţă, de la o cotă rezonabilă înspre nanismul aplaudac este o jignitoare ticăloşie. Majorităţi mai lesne controlabile, subreprezentare a nevoilor de circumscripţie: fenomenul e strict simetric transformării salonului de recepţie în salon de pedichiură.

Apoi, povestea parlamentului unicameral este o aberaţie plutocratică. Am pentru ideea de Senat o afecţiune profundă, apostolică şi romană: dispariţia camerei a doua e o mare mârşăvie lipsită de tradiţie, educaţie şi eleganţă. Şi să se cheme cum: Divanul Trebilor Dinăuntru? Asta face fanariot. Marea Adunare Naţională? Asta face NKVD.

Este mult mai al naibii decât credem. Este furtişag ordinar de tarabă, numerar pierdut într-o duminică fără cafele şi împuţenie de birt.

Eu, nu. Dar trei sferturi neatente de masă electorală, da. Inexplicabil.

***

Să nu am dreptate, deci. Să nu se dea pedeleul de trei ori peste cap şi să se facă PRI. Să nu mai avem încă cinci ani de sindrom puerperal: este epuizant să nu ştii cui să dai mai departe hârtia pentru care tu ai vorbit la telefon până la vomă, este jignitor să ţi se spună da, dar nu mai ştiu cât mai stau pe aici, în post.

Să nu am dreptate, punct.

PS: Şi gata cu agorele, cum nu ne stă în fire. Vedem ce mai scoatem mâine dimineaţă: poate strada Cometa, poate chiar ceva atenian, poate amândouă. Graţie gogoriţelor de criză, mă aşteaptă trei zile de lucru şi zece de şomaj tehnic, iresponsabile şi plimbăreţe. CQFD, par ailleurs.

Urgent nevoie de isprăvit răspărul orelor de dormit. Zilele subterane - nu bun, heh.

Later edit: Nimic de la Mamlouka, deocamdată. Hum, mâine sun carrément. Slavă domnului, n-avem niciuna vize prohibitive în rândul ăsta de ausweisuri.

Ah. Şi de făcut ordine în sertarele tejghelei mâine dimineaţă. Lipsesc fix astea de octombrie - şi merită, pentru că ne întoarcem la ele înainte de flâneria franţuzească.

Corpus regni şi secţia specială

Alegeri. M'en fous, am stins iar la şase jumătate ca să mă trezească fluiericea pe la prânz.

O zi în care şandramaua pseudo-glam de rigoare face un pas în spate. Interstiţial, favela de la Voluntari, bronxul Gării de Nord, georgicele în galenţi de pe aiurea. Vizibile şi îndelung analizate: vot universal direct, nu?

O ţară de secţii speciale, s-ar spune. Din voia sindromului Marmeladov, sunt singurele ce înşiră interminabile cozi, în timp ce pe aiurea ai parte numai de larma liniştii şi hăul puturoşeniei şi siktirului colectiv.

Ei bine, azi nu sunt un cetăţean model, deşi s-a putut întâmpla să stau şi eu de vreo două ori pe la cozi din astea consulare.

***

2000, rue de l'Exposition. Şi o atmosferă cu totul diferită de '96, când se mai putea respira fumul candid al revanşei istorice.

Turul doi: e grav şi absurd.

- Alors tu y vas, tu fais quoi, întrebase Spandoni la desert.

Învârţi linguriţa de cafea în jurul axei sale:

- Ecoutez, c'est la mouise...

- Tu veux pas qu'on aille faire un tour du côté de Monceau, plutôt?

- Certainement, mais après. Ca m' énerve, je sais pas quoi faire.

Într-adevăr: nimic mai împuţit decât lipsa de alegere reală. Dar Spandoni ştia mai bine, ricanând cu poftă: ah, Germaine, t'es émouvante avec tes trucs...

- ...et ennuyée, dites...

- Hum. Tu sais quoi? En fait, c'est simple. Tu y vas et tu rayes tout. Et puis après tu mets Voltaire dessus.

Zis şi făcut.

- Alors, alors?

- Oh, heh. J'ai mis Rousseau.

- C'est politiquement nul, évidemment...

- ...c'est toi qui le dis, camarade Spandoni.

- Mais en même temps, j'aurais mis ma tête à couper que tu ferais ça. Allez, petite coco, on va voir les fabriques de Monceau? Y'en a marre de votre goulag de Béhagues, va.

***

Astăzi, nu l-aş mai scrie pe Jean-Jacques: câţiva ani în plus, ajută. Şi alte suave molime, deasemenea.

Întrebată, aş vota cu Bhumibol. Dar aşa ceva chiar nu se poate. Se poate însă lunga plimbare la locul faptelor de săptămâna viitoare: de data asta, am gândit-o cu Passagenwerken şi Rambouillet, ceea ce eu cred că este a fair offer.

Rambouillet: plimbarea perfectă de sfârşit de toamnă.

Est-ce assez Rive Droite? A bon entendeur, heh.

PS: La Chişinău, cozi vibrante. Naivităţi, fireşte, într-o ţară capabilă de alegeri imperceptibile ca Moldova.

Şi nu, nu sunt indisponibilă deloc, beizadea. Doar că lucrurile succesorale se precipită un pic, chestie care îmi dă peste cap toate serile în discuţii şi împărţeli interminabile. Urgh.

Duels en miroir, 3: Cizmele de echitaţie de la Oranki

- Repet întrebarea: sunt chiar cizmele dumitale?

Interpelat mai degrabă pe tonul cuvenit ordonanţei năroade, ofiţerul de cavalerie nu ştia dacă să se arate sincer şi năucit. Sau retoric indignat, pe măsura întrebării cel puţin curioase.

- Sunt chiar cizmele mele, da, răspunse moale.

Poate că n-ar mai fi trebuit să se mire atât: în ultima vreme, timpul începuse să joace tuturor sinistra festă a aritmiei discreţionare. Rapide şi dramatice, ambuscada şi procedurile sumare ale începutului de prizonierat. În lentă şi incomodă batjocură, transportul de marfă până la destinaţia penitenciară provizorie.

În aşa un sfârşit de lume, ce mai contează o pereche de cizme englezeşti de călărie, extrem confortabile şi cu valoare sentimentală?

Interlocutorul păru descumpănit. Un om oacheş şi scund, cu aparenţele patrate şi lipsite de imaginaţie ale genistului sârguincios. Poate uşor pedant, cu siguranţă insistent: a good fellow, fără surprize şi fără străluciri, genul care era în stare să construiască răbdător căi ferate în plin deşert la ordin şi posesor al unei strângeri de mână cam prea ferme. Şi - aici cavaleristul îşi înghiţi cu greu schiţa unui surâs - care se prostea măsurat cu muierile periferice garnizoanei, bând cu frică şi pricepând ultimul poantele humorului de popotă.

- Pesemne m-am înşelat, zise simplu genistul întorcându-se pe călcâie.

***

- Dumneata eşti absolut sigur că sunt cizmele...?

O dată, de două, de treizecişitrei de ori şi zile la rând.

Şi exasperat, cavaleristul cel sangvin isbucnise:

- Dar cum mama dracului să nu fiu sigur! Sunt cadou de la nevastă-mea.

Suficient de logic pentru a reteza orice altă insistenţă.

Aş!

- Fii dumneata amabil şi întoarce carâmbul.

Ei poftim acum, ce toană absurdă: să întorc carâmbul, ceea ce implică descălţare. Pe frigul şi pe noroiul ăsta!

Dar genistul cel îndesat insista, cu furie seacă:

- Eşti bărbat şi ofiţer român? Descălţarea!

Poate că în acea după-amiază mohorâtă de noiembrie nu s-ar fi întâmplat nimic iremediabil. Poate cavaleristul ar fi rânjit, întorcându-se nedumerit la spartul de lemne sau interminabila târâială de traverse sau orice alt divertisment letal programat cu grijă prealabilă de Soviete.

Perechea de palme era oricum exclusă, inter pares. Şi zău aşa: ce mai contează, o pereche de cizme?

Dar lumea se strânsese, în ciorchine curios şi vorace de ceva nou. Tertium non datur şi să isprăvim odată circul ăsta inutil: oftând agasat, cavaleristul se descălţă, privind cu uimire cum necunoscutul înşfăcase fără nicio altă ceremonie perechea dreaptă a preţioaselor încălţări.

***

Imediat, un răget. Fluvial:

- Ah, eram sigur! Eram sigur! Poftim, poftim de vezi cu ochii dumitale! Sunt iniţialele mele, eu am pus ordonanţa să mi le scrie. Astea sunt cizmele mele! Ale mele!

Cavaleristul privi cu neîncredere. Bietul om, uite cum îi tâmpeşte pe unii lagărul...

- Imposibil. Doar am spus că sunt cadoul de nuntă al nevesti-mii.

- Care nevastă, ce nevastă? Stela? Care nevastă? Stela e nevasta mea, astea sunt cizmele mele. Să spui imediat de unde le ai, că... Să spui imediat de unde le ai!

- Vă înşelaţi, domnule. Stela este nevasta mea cu acte în regulă.

În povestea asta, toată lumea are, din păcate sau din fericire, dreptate. Stela cea fără de patronim este o foarte inocentă şi neştiutoare bigamă: cel crezut mort la Cotul Donului şi cel surghiunit la Iaşi tocmai s-au întâlnit la Oranki, fără prea multe formalităţi.

Bref: une petite veuve un peu trop pimpante, peut-être, et ses deux maris, bien légitimes. Pourquoi faire simple, quand on peut faire compliqué et que la guerre s'en mêle?

Iar în situaţii din astea, cizmele devin brusc casus belli, la rândul dânselor. Este, de-altfel, momentul în care întâmplarea iese din sfera relativ controlabilă a simplei coincidenţe.

Pentru că, nu-i aşa....

- Onoarea trebuie reparată, zise genistul gâfâind.

Onoarea cui ar trebui reparată şi pentru ce anume, atunci când vorbim în fond despre unul din miile de accidente ironice ale stării beligerante este un aspect cu totul secundar. Iar când se pierde totul mai rămâne doar panaşul, înţelegând prin asta graţia deopotrivă subtilă şi inutilă a gestului afirmativ, împotriva oricui şi tuturor.

Un reflex foarte puţin românesc, ce pune legea nescrisă înaintea tocmelii. Şi în cazul genistului, nevoia de a spăla dubla grozăvie a furtului şi raptului in absentia.

Mi-ai furat cizmele, mi-ai suflat nevasta. Reflex medieval, fireşte: rien que du déraisonnablement lucide, dans tout cela.

Deocamdată însă, cavaleristul se miră colosal:

- Vrei să spui că...

Şi cizma aterizează uşor ridicul la picioarele tâlharului.

- Ai o zi, domnule...

- Elefterie...

- Ai o zi, domnule Elefterie.

***

Amănuntele zilei următoare sunt foarte greu de reconstruit în absenţa martorului ocular. Ascultătorii ocazionali ai poveştii sunt de acord cu ipoteza unei forme uşoare şi poetice de delir colectiv: aparent nimeni nu apucase măcar să se întrebe cum ar putea să obţină satisfacţie genistul cel jignit.

Departe de sofisme deplasate, o simplă chestiune de logistică: ciot de sticlă, toporişcă sau hanger de bucătărie?

Au urmat, ni se mai povesteşte, dezbateri interminabile despre numărul de paşi, scepticele competenţe în materie de prim ajutor ale unui stomatolog neamţ imediat disponibil, probabilitatea amânării sine die din raţiuni meteorologice, impactul dizenteriei asupra acurateţei tirului. S-au ţinut, probabil, sobre prelegeri de amplasament şi topografie, subterfugiu şi pantomimă: însă nimic despre arme şi muniţii, ca şi cum tocmai subiectul ăsta ar fi fost lipsit de orice importanţă.

Trei zile mai târziu, într-o linişte de piatră, o voce ternă numără paşii de rigoare.

Uităturile celor doi se măsoară pe îndelete, la rece şi fără ură: în felul lor, sunt dincolo de orice, acum.

Şi de-abia atunci cuiva îi dă prin minte să întrebe, afon:

- Păi cum aşa domnilor.... duel fără arme?

Sigur că se poate: este, de-altfel, avatarul dintâi.

Însă întrebarea asta nepoftită e suficientă minimei logici şi principiului de realitate. Cavaleristul e primul care cedează, întinzând mâna armistiţiului necondiţionat: poate ar fi, totuşi, mai la îndemână să stăm de vorbă...

***

Au stat de vorbă. Prin voia disperării bine temperate şi nebunia derogatorie a detenţiei nejudecate prealabil, au devenit chiar nedespărţiţi.

Şi s-au întors împreună la domiciliul din acte. E foarte posibil ca Stela să fi leşinat văzându-şi mortul în prag şi viul întreg, după atâta timp.

Alegerea s-a făcut, povestea Colonelul, aproape imperceptibil, odată balamucul de stare civilă cât de cât desluşit.

La un moment dat, genistul cel îndesat şi uşor pedant - a good fellow, indeed - s-a suit în tren, şi gata.

Cu alte cuvinte, de data asta Jacques le Gris a avut câştig de cauză.

Duels en miroir - second entracte:Trei negaţii

Motto:

"Soluţia întâi: a lui Soljeniţân

În Primul Cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.

Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor."

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Testament politic)

Oranki, toponim. Regiunea Nijni-Novgorod, undeva înspre punctul de întâlnire al fluviilor Obi şi Lena: aşadar, Siberia. Mânăstire şi schituri de obşte exclusiv aristocratică şi petersburgheză; loc de pelerinaj ţarist, dar şi legături apocrife ce irigă legenda unui anume Grigori Efimovici Rasputin. Icoană făcătoare de minuni - Hristos pe drumul Golgotei, privire fixă şi de peste umăr - descrisă de Tolstoi în Воскресение. Lagăr de concentrare pentru prizonierii provenind din statele Axei, cu Japonia cu tot. Şi pentru naivele resturi de brigăzi POUM ce ştiau pesemne prea multe amănunte spanioleşti echivoce.

Colonelul englez din Indii nu vorbea aproape niciodată din proprie iniţiativă despre ceea ce putem numi, nu fără tandru cinism, singurul său sejur în străinătate. Un sejur prelungit, neaşteptat şi cu neaşteptate, laconice ecouri.

***

- Cum era, întreba Mândra căpoasă.

- Cum era unde?

- Ah, dar ştii foarte bine. Acolo, dragă.

Şi Colonelul, altfel om de fin calembour şi sobră ironie, se simţea dator să tacă agale. Înţepeneam: nu îi apucasem solemni, pe niciunul.

- Gata, ai isprăvit Mica Publicitate, încerca Colonelul, tuşind uşor.

- Nu schimba vorba, Mişule.

Căpoasă, da. Şi după vreo jumătate de minut, cu nesfârşită tandreţe: ... te rog.

Şi Colonelul ridica din umeri. Chiar aşa: ce se poate povesti despre patru ani de zile într-un iad uşor altfel, pentru că tăiat de mână de om, în care - o să vedem - singurele lucruri libere sunt mintea şi o sumă ameţitoare de nuanţe?

- Inélégant, c'est tout.

- Poftim?

Căpoasei, Colonelul îi traducea liber a ghilotină edulcorată:

- Oarecare, dragă.

Gata, Mândra. Audienţa s-a isprăvit. N-ai să afli mai mult azi. Altădată, poate, dacă ar mai avea chef de aşa ceva.

***

Patru ani de zile ce ar fi putut fi doi: trimeasă în turneu misionar, Ana Pauker promisese totul în schimbul întoarcerii. Reabilitare, dregătorii, siguranţa amneziei colective, echivalările Transnistriei în livretul militar cu alte campanii, vestice. Fără succes, deşi arhivele ne vorbesc despre brigăzile Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan.

- Comme c'est drôle: o parte din evrei, legionarii, ţiganii şi poponarii, tranşase Colonelul cu o stacojie, neaşteptată virulenţă într-o după-amiază. Eu, nu.

El nu: aşa scrie şi în livretul militar - prizonier război URSS, 1944- 1948. Este culmea conspiraţiei în biografia extrem de misterioasă a unui individ de asiatică discreţie. Şi momentul în care trebuie neaparat - se cere, chiar - să mă pufnească miorlăiala, care i-ar fi displăcut teribil: voyons, puişor, cu din astea-mi vii?

Eu, nu. Este prima din cele trei circumstanţe în care l-am auzit sau aflat vehement, revoltat şi în general negând ceva.

***

- Ce-ai mai făcut pe la facultate?

- Nişte numerale.

- Zău? Poftim!

Şi Fregata numără spanioleşte cu plictisită sârguinţă, crezând că vorbeşte cu pereţii.

- Ah, attention, tu te trompes.

- Tu...

- Oh, de l'écorce de bouleau...juste quelques mots comme cela... mâna dreaptă flutură... enfin...

Pe masă, o carte.

- Turgheniev?

- Nu el m-a trimis acolo. Ehrm.

Tonul e foarte apăsat. Nu ştiu dacă îţi dai seama, adaugă Fregata întotdeauna.

...dar cu Tata nu prea se putea glumi, pe tema asta.

***

12 octombrie 1986. Radio România, programul doi: e difuzorul din care nu urlă chiar tot timpul comunicatele cu performanţe agricole.

Şi sunetele de mai jos, cu neputinţă de uitat:



Suntem în bucătăria sumară a caselor din faţă. Colonelul fumează: ah, tiens! Faust. Dă mai tare, te rog.

Poftim: ştii că Faust e preferatul lui, dintotdeauna.

Dar încântarea se stinge cu mare repeziciune: e corul Armatei Roşii, iar asta schimbă totul. Alămuri proletare, elan strunit fără nicio iscusinţă.

Şi îl auzi de undeva, de foarte departe, din zaţul vremurilor pesemne. Un ton posac: nu mai am chef. Dă mai încet, te rog.

Dai mai încet. Cu o mişcare neaşteptată, îţi prinde încheietura mâinii, vorbindu-ţi româneşte, în continuare:

- Nu aveţi ce căuta în Rusia.

Şi taci, uluită. Rusia e ceva simpatic: sunt pozele din cărţile cu Petersburg, sunt poveştile cu Neznaika, sunt caramelele rare şi imposibil de găsit în comerţ pe care le-ai primit cândva de la taică-tău. Pas de quoi tuer un chat: inexplicabil şi prosteşte, mintea ta nu face legătura.

Înghiţi saliva, pentru că ştii că e ceva grav. Cu câteva zile înainte te prevenise, în felul lui foarte calm, că s-ar putea să nu vă mai plimbaţi prin Parcul Bonaparte.

Şi tu nu pricepusei nimic.

- Promite-mi, te rog.

A-t-on vraiment idée? Non, pas à huit ans.

Mais on promet.

Uşurat, adaugă zâmbind:

- Puişor. Rusia nu bun, deocamdată.

Peste două zile, Colonelul englez din Indii pleca puţin să-şi vadă hărţile niciodată parcurse cu piciorul.

***

La rândul meu, adaug a patra negaţie: ... şi să ştii că nu te-am trădat mergând acolo.

Şi am să mai merg. Dar Colonelul ştie precis deja toate lucrurile astea.

Aşadar, Oranki. Nu e simplu, dar o să scriem şi asta.

Duels en miroir - 2: L'outrance de Jacques Le Gris

Motto:

"Et pour ce que la matière du champ mortel se ensuivit, laquelle faict moult à merveiller et que moult de peuples du royaume de France et ailleurs informés de la merveille vinrent de plusieurs pays à la journée du champ à Paris, je vous en déclarerai la matière, si comme je fus adoncques informé."

(Jean Froissart,Chroniques, Chapitre XLIV, Comment deux champions joutèrent à Paris à outrance. L'un avait nom Messire Jehan de Carrouge et l'autre Jacques Le Gris)

Odată cu Froissart, întâlnim din nou o strălucitoare excepţie de la regula nescrisă ce ar vrea ca toţi cronicarii Evului Mediu galic să fie epeişti, aristocraţi, nu întotdeauna în largul lor în faţa foii de pergament - Commynes este, de-altfel, exemplul clasic şi antrenant de cronicar eliptic şi timid - şi neapărat cruciaţi.

Apărut spre spartul târgului, Jean Froissart cel fără de particulă e un personaj aproape plebeu, şiret şi dat în paşte. Din neguţător de pânzeturi pe la Valenciennes, ne pomenim brusc că deţine - la 24 de ani, ceea ce nu prea e o performanţă, la scara vremurilor sale - o scrisoare de recomandare a regelui Boemiei către Philippa de Hainault, ce tocmai devenise consoarta lui Edward al Treilea.

În perfidul Albion, parvenitului îi merge strună. Din toată salba de povestitori, el este cel care călătoreşte cel mai des: Franţa, Spania, Italia - la nunta ducelui de Clarence cu o demoazelă Visconti, unde asistă Chaucer şi Petrarca: oare ce şi-or fi spus ăştia trei? on peut rêver -, Flandra, Ţara Galilor. Distanţe pe măsură, relatări dense şi spumoase ce nu dispreţuiesc niciodată bârfa asasină şi stăpânesc impecabil ritmul cerut de circumstanţele narative.

Şi nicio cruciadă la activ, pentru că s-au isprăvit demult.

Dacă mă întrebaţi pe mine, e cel mai straşnic din toţi patru. Are viziune şi construcţie tridimensionale, nesăturându-se să înşire doar şi la nesfârşitul plictiselii fapte şi hagiografii. Un impecabil simţ al nuanţei şi o extraordinară ironie de care nici măcar Joinville - the second best - nu se poate prevala.

De citit, cu timp pe mână. Pe lângă Cronici, romanţurile lui Chrétien de Troyes par penibile compuneri.

Deocamdată, dau la schimb una din cele mai bune pagini posibile. Am copia cu totul, dacă n-ar fi lucru de mizerie.

În loc de asta, citim pe îndelete.

***

27 decembrie 1386 e o dată contemporană povestitorului. Şi un eveniment de impactul finalei de fotbal din Liga Campionilor, dacă judecăm diagnosticul pe care l-am agăţat drept motto: laquelle faict moult à merveiller. Nu autocare, ci coviltire - elanul însă e geamăn galeriei de club sportiv de pe orice stadion al zilelor noaste.

Cu câteva nuanţe: golgheterului obosit i se va tăia capul, în prelungiri.

Mulţimea care se adună în poala bisericii Saint-Martin-des-Champs ştie că oboseala şi statul în zloată o să-i fie întreit răsplătite de spectacolul rar al turnirului judiciar. Şi el geamăn baletului de gladiatori, pentru că - insist - nu are decât o singură soluţie posibilă: sorţii decid vinovatul, care plăteşte cu viaţa propria înfrângere.

Rousseau se înşeală, probabil cu bună ştiinţă, atunci când califică, în Contrat Social, astfel de practici judiciare drept abuzive. Pe socoteala scribului, abuzul presupune dimpreună frecvenţă - ne amintim apostroful exasperat al lui Figaro: mais, Monseigneur, il y a de l'abus! - şi disproporţie. Nimic din toate acestea în cazul unei proceduri penale de excepţie - adică speciale - rezervate castei războinice şi numai după o foarte amănunţită anchetă contradictorie.

Lucrurile serioase chiar aşa şi încep, câteva luni mai devreme, la 9 iulie 1386: de Carrouge aruncă mănuşa - heh - iar nemernicul o adună de pe podeaua tribunalului. În rest, nimic extraordinar: jelanii, mărturii, probe, interogatorii, toate în contradictoriu şi toate cu loc de întors.

Ce se întâmplase: pft, un viol în toată regula, ce dumnezeu altceva.

Dar să o ştim şi noi. Şi o ştim şi în 2009, graţie nemaipomenitei mărturii a cronicarului.

***

În primul rând, Froissart nu prea îl înghite pe acuzat, lucru pe care nici măcar nu-i dă prin minte să-l ascundă:

"Et par spécial ce Jacques le Gris étoit tout le cœur du comte [Pierre d'Alençon, suzeranul celor doi adversari] et l'aimoit sus tous autres et se confioit en lui. Si n'étoit-il pas de trop haute affaire, mais un écuyer de basse lignée qui s'étoit avancé, ainsi que fortune en avance plusieurs, et quand ils sont tous élevés et ils cuident être au plus sûr, fortune les retourne en la boue et les met plus bas qu'elle ne les a eus de commencement."

Unu pe unu, Jacques le Gris e un fel de burtăverde cu panaş şi lipsit de pedigree, amănunt care îl va costa probabil foarte scump, într-o afacere care numai simplă nu este.

În al doilea rând, Jean de Carrouge e un tip destul de dubios, care se joacă de-a mercenarul prin Scoţia şi se arată dornic de pricini funciare diverse. Răscumpărarea cu circ a domeniului de la Arnou-le-Faucon, cumpărat de Le Gris cu câtva timp înainte şi care aparţinuse socrului lui Carrouge, dă naştere unui prim proces între cei doi, încheiat prin arbitrajul suzeranului - insuficient.

Asta n-ar fi mare lucru, dacă la un moment dat lui Carrouges nu i s-ar fi făcut poftă să o întindă iar de-acasă. Cronicarul scrie - e savuros şi valabil şi astăzi: "volonté et imagination avoit été prise à messire (...) pour voyager oultremer, car à voyages faire avoit été toujours enclin. " Şi iat-o pe Marguerite de Thibouville, pe care Froissart o vede cam ca pe Născătoarea, rămasă singură cuc. Adică mă rog, cu vreo trei bucătărese surde şi patru scutieri piliţi zdravăn: "entre ses gens, petitement accompagnée."

***

Într-un Ev Mediu unde toată lumea tânjeşte şi se miorlăie a fin'amor pe lăţimea unui tăiş de sabie se întâmplă brusc ceva aproape de neînchipuit, la limita manifestării clinice. Iar pasajul este absolut colosal:

"Advint, vez ci, la question du fait, que le diable par tentation perverse et diverse entra au corps de Jacques le Gris, lequel se tenoit de-lez le comte d'Alençon son seigneur, car il étoit son souverain conseiller; et se avisa d'un très grand mal à faire, si comme depuis il le compara; mais le mal qu'il avoit fait ne put oncques être prouvé sur lui ni oncques ne le voulut reconnoître. Et Jacques le Gris jeta sa pensée sur la femme de messire Jacques de Carrouge (...)."

Bref: lui Jacques le Gris i se pune pata. Suntem în 1386 şi totul e bine, cum ar spune trâmbiţaşul nocturn din turla bisericii. Il jette sa pensée, ne spune Froissart cu fină cunoaştere a mecanismului de proiecţie şi reacţie al stârnelii. Et il la jette noirement, bassement, tel le mauvais œil.

Zis şi făcut: se dau pinteni zdraveni până la Argentan - şi nu Argenteuil, cum se scrie din grabă în letopiseţ. Marguerite e singură, cum spuneam şi nimeni nu are nicio reticenţă în a-l primi pe nemernic: bucătăresele dorm pe prici, scutierii beau de sting în continuare. Iar gazda, ce să facă şi ea, îl ia de mână, îi face conversaţie şi-i arată ghergheful - franchement, la ce ne gândeam? - : mêmement, la dame qui nul mal n'y pensoit le recueillit moult doulcement et le mena en sa chambre et lui montra grand'foison de ses besognes.

Ori e toantă, ori prefăcută. N-are importanţă, Le Gris insistă: Jacques requit à la dame, qui tendoit à sa male volonté à accomplir, que elle le menât voir le donjon; car en partie, si comme il disoit, il était là venu pour le voir.

Azi am rânji; Marguerite, săraca, cică nu se prinde. Urmează ceva între basme pentru bimbo şi Răscoala lui Rebreanu: uşa se închide brusc - vlan!-, Marguerite miorlăie - mvai, ce-o fi fost? -, streinul minte cu neruşinare - vântul, doamnă - şi ea crede tot, poate pentru că şi vrea să crează.

În fine, se întâmplă - de bras roide et léger, formulă cam prea elegantă pentru un nenorocit de delict - gazda plânge puţin, intră scutierul beat care nu pricepe nimic - o fi avut veşti proaste, cine-o mai şti? -, Le Gris pleacă repede-repede şi Marguerite se încuie în iatac cu o ditamai depresia nervoasă, descrisă în cele mai mici amănunte.

Cum ar spune Froissart, une dolente aventure. Să nu sufli o vorbă, că te faci praf, o sfătuise Le Gris. Dar zău, ce muiere proastă ar şti să-şi ţie gura, mai ales în momentul în care jupânul se întoarce acasă.

Balamuc, scandal, proces. Unul foarte politic, de-altfel, în care totul se reduce la porcării de bună vecinătate, un pasiv prealabil niciodată digerat de părţi. Fireşte, nimeni nu recunoaşte absolut nimic. Ca să se hotărască totuşi naibii ceva, suzeranul trimete toată povestea în faţa Parlamentului de la Paris, adică la cremenal.

Restul nu e foarte important. Furia, setea şi dorinţa de răsbunare îl fac terci pe Le Gris. Despuiat de armură - de acolo vine gestul de curte marţială al smulgerii epoleţilor ofiţereşti - leşul e târât prin tot oraşul până la oribila spânzurătoare de la Montfaucon.

Căsăpit a doua oară, să fim siguri.

Mais priez Dieu que tous nous vueille absoudre!

Întrebăm şi noi ca scutierul beat: deci, ce se întâmplă?

***

Se întâmplă că, bineînţeles, Evul Mediu numai feciorelnic nu e. Se mai întâmplă şi că mironosiţa minţise cu neruşinare, din dorinţa de a răsbuna până la sânge povestea funciară de care am pomenit pe la începutul poveştii, ceea ce transformă totul într-o infectă eroare judiciară.

Iar la un moment dat la Oranki, şi cu nuanţele şi proporţiile de rigoare, istoria se repetă.

Anul este, poate, 1945.