Ză lucru turcilor...

Aceasta e imaginea cu care se isprăveşte fără îndoială unul din cei mai sweet and sour, fiindcă deopotrivă splendid şi convulsiv, ani ai subsemnatei.

În franţuzeşte, une fois n'est pas coutume, nu sună grozav: année-charnière, heh.

Este puţin şi nedrept spus, fără îndoială, despre un răstimp cu densităţi cosmogonice. Nici măcar nu ştim bine ce să scriem: a început cu o aţipeală de Petrograd sau cu o găleată de apă rece în creştet la Prabang?

A fost de unde n-a fost. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti, fireşte. Iar eu mă bucur, înainte de orice altceva, de formidabilul elan cu care am ştiut ridica mănuşa, mai de fiece dată: nu, nu era scris dinainte, defel.

De aceea, e foarte greu să pot scrie contabil, unde şi cum am putut fi fericită. Poate în suspinele vreunei orezării neştiute decât de serafimii dialecticilor complicate. Poate în vreun iarmaroc de ţărână roşietică şi strictă obedienţă castă: solitudo, Laorum pars. Poate la capătul aleii cu tei de la Peterhof. Poate la capătul cu aer de cazemată al digului de la Durazzo...

Vraiment, Messire et vous tous que voici: World's mine oyster.

Credeţi că e puţin lucru?

Nu, nici eu nu cred asta.

***

Trei regrete, cependant: n-am ajuns la Tiraspol - dar am să ajung, aşa cum am promis. N-am deslegat cronograma celor doi sultani, altfel decât apocrif şi analfabet - dar am să mă încăpăţânez, pentru că e importantă, foarte. Şi n-am luat drumul Damascului: ar fi fost colosal, nu mă îndoiesc de asta.

Toate la vremea lor, desigur.

***

Mă aşteaptă, deocamdată şi imediat după colţ, Viena - în trecere scurtă. Madridul, pentru că am acolo un cucon formidabil de care va trebui să mă ocup cumsecade, în momente foarte grele pentru Gioconda: oricum ar fi, la greu n-o las. S'il a une marraine, alors que ce soit au moins une marraine indignement convenable, hm.

Budapesta şi Paris fără număr, pentru că nu rezist.

Februarie: Damasc. De aranjat la Mamlouka repede!

Martie: OVIR şi Tiraspol. Sau invers?

Aprilie, mai şi iunie, prime trei luni de sabatic: ştim deja, Centrasia. Cum se spune că lucrul pe care îl faci în prima zi nouă de an, ai să-l tot faci până la capăt, rezerv privilegiul răscroiului final pentru ziua de mâine.

Uitasem să spun - şi da: ăsta e asul meu de sub jabou- că prevăzusem întoarcerea în Europa prin Petrograd. La ţanc pentru nopţile albe, cred.

Champagne? Noisettes! Dar altfel, nici nu se poate şi da, asta este de mare şi volubilă fericire.

Iulie şi sub ploaie musonică: Laorum pars. Aşa, de ziua Năroadei.

August şi septembrie: candidaturile n-ar lipsi. Ar putea fi o raită îndelungată, feroviară şi balcanică. Muntenegru, Bosnia, Kosovo, Macedonia. Şi, cum altfel, arvaniţii de rigueur.

Mai departe, nu ştiu. Ispite sunt multe, printre picăturile unor croieli de finanţe noi. Chiar şi aşa, nu e rău.

***

Deocamdată, e Pi Mai de Bucureşti, deşi la Capşa nu se mai egzistau vişinele bete de care n-am ştiut să-mi aduc aminte la momentul ucazului.

Sunetul noului an trebuie neaparat că e ăsta, nimic altceva:



Dumitale, aferim şi salamalecurile de cuviinţă, dintotdeauna. Afectuoase şi complice, socotesc recunoştinţele subînţelese, pas vrai?

Tuturor şi fără nicio ezitare: să fiţi întregi şi fericiţi!

Iară mie, un ghiont istoric: Centrasia aşteaptă, ce naiba.

Heh.

PS: La doişpe fix, ca în fiecare an, Estudiantina lui Waldteufel. Nimic altceva admisibil.

Later edit: 19:22, au început deja esemesurile. Good Lord, la dracu ghem. Do I have to answer?

De la marelle et des autres démons

Heh. Din seria Urzeli în văzul lumii, may I bring you tonight...

...tobe, fireşte...

Scolasticul, la RFI, într-o chestie riscantă de care am aflat abia ieri: cică dezbatere despre realismul fantastic de Iberamerica.

Trei doamne, şi niciunul pare-se adăpat direct de la sursă. Traduttore, tradittore şi Dumnezeu mi-e martor: cel puţin în cazul lui Llosa, se pierd nuanţe colosale.

Mais ne soyons pas chichiteux, voulez-vous?

***

Ascultăm înduioşaţi fix aici. Cu rânjetul de rigueur în secunda în care Scolasticul se trezeşte vorbind de inorogul cerând o ţigare pe bulevard: nu dragă, citeşte Sportul, de câte ori să-ţi spun, i-am reamintit în după amiaza asta, la o cafea.

Cu enervarea retorică a subsemnatei: cum să îl amestecaţi pe Hesse în toată chestia asta, că e scriitor responsabil, nu ca ăştia? Şi de unde până unde chestie esenţialmente stângistă? Vraiment, ai văzut pe cineva mai reacţionar decât Borges?

Slavă domnului: nu, se înroşeşte Scolasticul.

***

Fondul problemei e însă altul, şi ca de obicei, zeii se amuză de nu se mai poate. Prin voia unor circumstanţe, mă pomenesc vorbind două ceasuri despre încredere et tout le toutim, cui avea, se pare, mare nevoie de una ca asta.

În fond, realismul fantastic pe asta se sprijină, îmi pare. Une question de confiance, jamais de croyance.

Îi mai povestesc şi despre Sicilia mică. Bizarul obicei al locurilor de a vorbi neîntrebate, la propriu, despre amănuntele esenţiale ale plimbăreţului. S-a întâmplat deja de două ori: Slatina, Târgu-Jiu. Impiegat CFR, babă ştirbă pe trecerea de pietoni. Heh şi zău: ce mai urmează?

Există, spun foarte sigură pe mine.

Ce anume, rânjeşte Scolasticul.

Desfac mâna larg: toate astea, toate. Nu e minunat?

Şi rânjim, cu minţile la antipozi: asta e sigur.

În staţia de autobuz, strângere de mână: eşti singurul om care m-a putut ajuta.

Haidem, dragă, termină cu prostiile.

Tu... tu nu te îndoieşti niciodată?

Cum nu...ehrm... uite ce e: important e să nu te opreşti.

Hum?

Te opreşti, crapă ceva în tine. Ştiu sigur.

***

Nu ştiu ce are să i se întâmple seraficului Scolastic. Îi mulţumesc însă felului în care împrejurarea mi-a adus un răspuns foarte important: aşa e, important e să nu te opreşti, niciodată.

Asta ne-ar mai lipsi, heh.

Croială şi răscroială

Pentru că s-a bombănit îndestulat - şi vae, eu doar dădeam o mână de ajutor unui Scolastic îngrozitor de confuz! - reviu cu noua variantă, poruncită şi - să spunem - negociată.

Batem în cuie? Habar nu am, heh. Mais le jeu vaut la chandelle, me semble-t-il.

Bucureşti, Gara de Nord, 1 aprilie 2010. Tren de noapte.

Istanbul, Sirkeci, dintr-o bucată. Răgaz în caravanseraiul ştiut. 2 aprilie 2010.

Haydarpaşa şi Transasiaticul care va hali în două zile jumătate Ankara, Tatvan şi Van, în drum spre Tabriz. Numărăm deci până în jur de 6 aprilie.

Tabriz, pe îndelete: 6 - 9 aprilie.

Tehran, tot pe îndelete: 9-14 aprilie.

Isfahan, en gourmet: 14-19 aprilie.

Mashhad, 19-22 aprilie.

***

Aşgabat, 22 aprilie - 2 mai .

Cu două intermezzi: Merwa, 25-27 aprilie, la cerere. Şi Türkmenbaşy, 28 -30 aprilie.

Jerbent şi iurtele lui, 2 - 5 mai.

Derweze, 5 - 8 mai.

Daşoguz /Köneürgenç, 8-11 mai.

Nukus/Mo'ynoq, 11- 12 mai.

***

Hiva, 12-16 mai.

Buhara, 16-20 mai.

Samarkand, 20-23 mai.

Taşkent, 23 - 26 mai.

Kokand, 26-28 mai.

Osh, 28-30 mai.

Sary-Tash, 30 mai- 2 iunie.

Kashgar, 2 - 7 iunie.

***

Tash-Rabat: 7- 9 iunie.

Song-Köl,: 9-10 iunie.

Ysyk- Köl: 10- 13 iunie.

Bishkek: 13-16 iunie.

Almaty: 16- 19 iunie.

Heh. Acuma merge, beizadea?

După imprimatur, demarăm chestia vizelor. E cu totul şi cu totul vitală, fireşte. Şi al naibii de complicată.

Oblomoveli

Chestia aur şi bleu roi din poză se scrie หมอนขวาน. Se spune siameşte muong-kwan, unde g se pierde prin glotă şi uă se miorlăie după pofte. Şi s-ar putea traduce, cu o fermecătoare aproximaţie, prin conceptul de perină ciocan.

Pesemne din cauza căpătâiului triunghiular, no pun intended whatsoever.

Eu cred că sunt perini de afumătoare de opiu. De-altfel, la Vang Vieng pe aşa ceva am fi poftiţi să şedem pentru cină în fabuloasele dughene cu haleală aproximativă şi triclinium de nuiele împletite. Unii şi fumează: Năroada, nu - ştim bine de ce - admiţând totuşi că după jumătate de ceas de birt sfârşeşti prin a duhni şi tu a trafic de stupefiante, perfect pasiv.

Iată de ce, am rotunjit scenografia cu pipa mea de opiu. Muierească, feciorelnică pentru că nefolosită şi imposibil de datat cu precizie istorică. Prabang, piaţa de chilipiruri nocturne şi - cum altfel - direct de sub becul mamaiei muntence.

Oh, bonheur.

***

Oricum ar fi, nu se poate imagina vreun ceva mai confortabil, în cheia poetică a citelilor culpabile de după-amiază. Am crede? Salteaua asta e în stare de imponderabilitate, iar până la carpeta sburătoare de la Buhara, ne mulţumim şi cu asta.

Multe tribulaţii din urmă s-au scris în cap pe ea: cotul nu amorţeşte, cheful de poveşti vine de la sine. De cumpărat, am luat-o aproape de pe Khao San Road, între negustorul de fructe presate - potroacă incluse, pentru că în Siam se pune sare în zama de naramze - şi librăria cu diverse. Ştie beizadeaua care, spre capătul de la Soi Rambuttri. Unde dai colţul ad litteram şi de mare fericire, sub privirea sceptică a samlorgiilor, neguţătoarei de brăţări hippie şi alte rânduri de frigărui suspecte, cincizeci de bahts treimea.

Să ţi-o împacheteze ca lumea, se înduioşase dihania. I pak aşa au făcut. Iar eu am stat cu sufleţii la gură, doar să ajungă acasă teafără.

Nenorocire măruntă, acum toţi oaspeţii caselor din spate vor muong. Cine şade pe el la taclale, pleacă oftând. Dar cum să explicăm mai îndelete: aşa e toată Indochina care vindecă vieţi, iar ăsta e chepengul meu nu chiar atât de secret, pentru ceasurile uleioase de mare sevraj asiatic.

***

Estimp şi în marea mea munificenţă, mă ocup de lălăiala pentru baieramul de Anul Nou. Întotdeauna şi dintotdeauna, cu stupizeniile celor de la Boney M. De-altfel, porecla de la ruskoff se trage de la un foarte reuşit număr de cazacioc personal - ehrm, inutil de întrebat în ce hal de alcoolemie - şi traumele stupefiate ale lui Spandoni.

Şi acuma, pentru că tot suntem pe pilot automat: zău, ce poate fi mai colosal - în afară de Puceanca, fireşte- pentru o stare bovină şi lăcrimoasă, de alcool tare, decât Brown Girl In The Ring, eh?

Aura-t-on jamais vu quelque chose de plus involontairement con et, pourtant, efficace comme pas permis?

Heh. Forget about Brahms, ahem: how can we sing a song of joy in a strange land?

Vocea de ţignal CFR mi se pare obligatorie, by the rivers of Babylon. Freeze! I am Ma Baker, heh.

For-mi-da-bil. Put your hands in the air. Non, mais!

***

În acelaşi registru, de fermecătoare şi lipicioase tâmpenii, anul ăsta şi cu insistenţă pe Khao San Road, zdrăngăneala reggae de mai jos:



Sigur că rânjesc, cum naiba altfel? E chiar sancta simplicitas, în cea mai splendidă desfăşurare cu putinţă.

Heh. Ceva mai jos de Peter André, dacă mă întrebaţi pe mine. De data asta totuşi, ne abţinem de la trash pe faţă, aşa că - pentru varietate şi momente intelectuale - o să strecor şi Dengue Fever.

O propunere

Aşadar et sans plus attendre, primul croquis. E doar o propunere, rânjeşte dumneata şi nu da cu parul:

Bucureşti, Gara de Nord, 1 aprilie 2010. Tren de noapte.

Istanbul, Sirkeci, dintr-o bucată. Răgaz în caravanseraiul ştiut. 2 aprilie 2010.

Haydarpaşa şi Transasiaticul care va hali în două zile jumătate Ankara, Tatvan şi Van, în drum spre Tabriz. Numărăm deci până în jur de 6 aprilie.

Tabriz, pe îndelete: 6 - 9 aprilie.

Tehran, tot pe îndelete: 9-14 aprilie.

Isfahan, en gourmet: 14-19 aprilie.

Mashhad, 19-22 aprilie. De aici încolo, se duce pe pustii domnia trenului. Maşina, marşrutka şi catârul sunt de bază. De aceea şi cu sârguinţă, Năroada are de gând să treacă de pragul infantil al trapului pe ponei binevoitor: altfel nu se poate. Călărie, deci, în doze veterinare. Tiens, fort jouasse.

***

Asgabat, 22 - 26 aprilie. Dar prevăd prelungiri, heh. Je me demande pourquoi, d'ailleurs.

Erbent şi iurtele lui, 26- 30 aprilie.

Darvaza, 30 aprilie - 3 mai.

Daşoguz, 4- 6 mai.

Köneürgench, 6- 8 mai.

Nukus, 8-10 mai.

Mo'ynoq, 10-12 mai.

***

Hiva, 12 - 15 mai.

Buhara, 15-19 mai.

Samarkand, 19-23 mai.

Taşkent, 23 - 26 mai.

Kokand, 26-28 mai.

Osh, 28-30 mai.

Sary-Tash, 30 mai- 2 iunie.

Ah şi acum...şi tobe... şi vlan:

Kashgar, 2 - 7 iunie.

De ce tobe? Ei bine: din cauza unor hum, să le spunem intuiţii? Heh.

***

Tash-Rabat: 7- 9 iunie.

Song-Köl,: 9-12 iunie.

Ysyk- Köl: 12- 15 iunie.

Bishkek: 15-17 iunie.

Almaty: 17- 19 iunie.

De-abia aştept. Deja bombănit şi încă nescris, amendamentul celor două zile la Merw. Aferim şi banco, am să le strecor în planul de bătaie pentru Asgabat.

PS: Poza de la ăştia. Credits given accordingly, până vin ale mele.

... et, d'ailleurs...

Adorabil apostrof de la Iaşi: se cuvine răspuns.

Insomma, L. scrie aşa: "Bine că s-a terminat! Ai culă?"

Dragă L.,

Nu am culă de Guărji. Dar am fâneţe.

Poate că lui Proust i-ar fi plăcut, de n-ar fi fost alergic şi la chestiile astea.

Deocamdată, e imposibil să realizez cam ce înseamnă amănuntul.

De citit A la recherche în vreo căpiţă însă, ştiu sigur că e colosal.

Cât despre Gorj, să spunem că e poveste veche. Şi un lucru dat şi primit cu marea bucurie a celor care ştiu pricepe. A bon entendeur, surtout...

PS: De-altfel, primul gest posibil nu e cel de încasare bancară. Primul gest posibil e de desfăcut lada cu manuscrise, atâtea câte mai sunt.

Later edit: Hum, complicat traseu. Evenimentele de la Teheran mă îngrijorează destul încât să mă întreb dacă în aprilie vor fi posibile cele zece zile pe care le rezervasem în principiu Persiei. Tossing and turning and pondering, of course.

Cu totul, douăzecişiopt de opriri. Două luni jumătate? Mi se pare rezonabil aşa. Deocamdată, e vitală croiala, pentru că de ea depinde pasul doi: vize, diligenţe OVIR, etc. De început deja imediat după Anul Nou: vom vedea pesemne cu toţii că e partea cea mai minuţioasă din tot restul preparativelor.

Dar de prisos de vorbit în punga pungilor camerei de decompresie post-traumatică. Propun o tacla, pe îndelete, salamalecs inclus.

Quitus sans couac

Gata cu Gargola, s-a isprăvit. După un an de convulsii, e momentul să se aşeze toată mizeria acolo unde pesemne că merită. Nu sub vreun preş al memoriei: ar fi, nu-i aşa, prea simplu. Ci într-o remiză peste care pui zăvor. Peste care pui lacăt. Peste care pui, în fine, alarma.

Şi arunci cheia, definitiv.

A durat ţigăneşte: de la prânz şi până acum un ceas şi ceva. Cu suceli, îndoieli, pertractări, chitanţe, parafe, comisioane, insinuări, insistenţe, procentaje, hectare, participaţiuni, dividende, venin extravilan şi intravilan, frustrări construibile.

Şi, mai ales, necerute tentative de explicaţie.

***

Ca de obicei, e vina mortului.

Înţelege, nu te-a mai vrut.

Înţeleg că sunt un palton. Iar tu, o jigodie.

Nu mai rezistă. Într-un an de zile, stresul furtişagului i-a rupt aproape buzele de restul feţei: prea mult botox, acum zece ani. Neplăcut.

Asta...asta... asta....trebuia să ţi se întâmple peste douăzeci de ani, nu acum!

***

Asta înseamnă, în mare, ceea ce şmecheria văduvei nu a izbutit să dosească în timp util, pe teritoriul dragelor noastre Principate de Fum. Detaliile ar fi sordide şi nu le vom taclagi niciodată. Ceea ce se poate însă spune, este că toate viceregatele de la Asan-Aga şi toate dominioanele olteneşti sunt acum ale Năroadei. Cum ar fi voit cu siguranţă Sultana, care probabil că rânjeşte cuminte dindărătul barişului negru.

Nu le vrei, întrebasem perfid la un moment dat, intrigată că nu se ţigăneşte.

Nişte jeguri, miorlăise ea uitând de româna spălată.

Heh. Eu cred că de frică nu le vrei.

Cred şi eu. Nu prea ne plac botoasele cu botox, în Sicilia mică.

***

De tot restul, nici măcar nu mai trebuie pomenit, pur şi simplu pentru că e vorba de lucruri contabile. Ca să nu ţi se suie la cap, e neaparată nevoie să fie luate fix ca atare: detalii, discriminante poate, însă doar şi strict atât. Sigur, va fi nevoie de formalităţi, transcrieri, subrogări, cadastru, impozite, brokeraj, speculă şi alte câteva amănunte ce riscă să schimbe, încetul cu încetul, tignafesul zilnic ştiut al arsului de gaz cu sistemă dregătorească.

Şi sigur, unul din primele gesturi ale noului an are să fie măsuratul cu pasul al locurilor. Nu e simplu: sunt multe, dar sunt frumoase şi ticăloşite, deopotrivă. Deci şi în felul lor, fulminante.

Purgatoriu? Experienţă!

Graţie celor treizecişitrei de parafe, anul viitor se scrie cu foarte multe drumuri, aţi ghicit. Nu e numai nevoia de a pune distanţă între toate astea şi mine.

Ci şi jubilaţia că acum da, se poate.

Cel mai amplu e, cum altfel, la Route de la Joie. Am să calculez cu mare grijă o primă propunere de traseu, probabil până la noapte.

Însă cel dintâi în ordine sentimentală e, în mod necesar şi suficient, cel de la capătul din dreapta al hărţilor.

***

Deocamdată însă, victoria e stearpă. Ca să fie rotundă, îi mai trebuie fericirile altora: nu ale mele - sunt prea complicate.

Cum să o speli altfel decât întorcându-te la zmângăleli?

Celor care au avut răbdare şi celui ce sigur i-a adăugat şi un gând bun, întreaga mea mulţumire înduioşată, ca întotdeauna.

Vingt ans après

De dimineaţă veste execrabilă, din cele care te lasă trântind a furie neputincioasă absolut toate uşile.

Nu. Voi vă bateţi joc de mine, aşa-i?

Vient le tour de mon oncle des Amériques de s'en aller. Unchi prin decret bilateral şi în absenţa oricărei legături sangvine, de-altfel; în realitate unul din cei mai formidabili prieteni pe care i-au avut vreodată casele din faţă.

Ultimul mail, de la Luang Prabang: Haimana, eşti în Laos? Colosal!

Scrisese probabil din reanimarea unui spital de Washington. Şi noi nu ne-am priceput să aflăm nimic la vreme.

Ce să povestesc mai întâi? Nopţile de taclale? Expediţiile bucureştene de crailâc? Casa plină de ceramici toscane? Cheia de sub preşul uşii de la intrare? Plimbările prin oraşe: scoate căştile şi-ascultă naibii strada? Clandestinele inocente de la Paris, care cereau complicitate: contez pe tine, am nevoie de un birt cumsecade?

Neînstare de absolut nimic şi cu moalele capului ţăndări, m-am târât cu Fregata până la Capşa, ca să luăm nişte vişine în şocolată. Le ducea întotdeauna acasă cu fericirea naivă de a fi înşelat din nou vigilenţa căţeilor de vamă.

Într-o zi, am să mă pricep să-i scriu povestea. Merită întreit, fiindcă în ea vom regăsi Timişoara, bişniţele feroviare cu piper, treceri de porumbişte şi frontieră, Radio Vatican, Departamentul de Stat, Watergate, Carter, Voice of America, o primadonă de la Scala, o contesă poloneză de meserie arheolog şi de ocupaţie cheltuitoare, Reagan, din nou Timişoara via Novi Sad şi acum douăzeci de ani, de ce-ai plecat acum, Nadia?, la dolce vita, o anumită idee despre dandysm, o alta despre sarcasm, Toscana şi Umbria, Arhivele Statului, un extremism de dreapta bine temperat, o totală lipsă de prejudecăţi, o propunere de East Coast, un taraf sârbesc de ţigani, Observatorul Astronomic...

Deocamdată, duminica de azi e ziua în care toate microfoanele tac. Am dat drumul la Rimski, să bubuie La Grande Pâque Russe şi m-am înfuriat şi mai rău.

***

De-altfel şi nu ca de obicei, n-am mai scris nimic anul ăsta despre 89. Parte pentru că jubileul unui masacru e întotdeauna un eşec en fanfare şi parte pentru că am rumegat de data asta nu detalii - ci esenţe.

Fireşte, se cade întotdeauna mulţumit celor de atunci. Bineînţeles că nu se poate niciodată uita, chiar dacă între timp ni se pare foarte normal să avem celular şi linie ADSL, să citim ziare proaste dar libere, să ţinem paşapoartele acasă, să nu mai avem cuplaj telefonic, să folosim cărţi de credit şi nu cecuri, să fi uitat de programările pentru Dacia 1300, de bananele verzi învelite în hârtie de ziar. Et caetera... sunt foarte multe: ar trebui probabil un dicţionar emotiv, cum plănuisem cu Cheshire, la un moment dat.

Anul ăsta, al douăzecilea, eu am să le mulţumesc pentru un singur lucru, ce mi se pare fundamental: privilegiul de a alege pe ce lume vrei să trăieşti.

Şi-atât. Şi nu, nu e deloc puţin spus.

PS: Mâine, zi agitată cu semnături notariale. Ţineţi-mi pumnii, nu dispar nicăieri: soldez alţi douăzeci de ani, de data asta strict biografici.

După care, socotim hărţi: ce altceva?

Surtout cela, d'ailleurs. Pentru că aşa am învăţat, ceea ce vă doresc din tot sufletul şi vouă, tuturor.

Tribulaţia de sâmbătă, şaizecişitrei ter: Понедельник начинается в субботу

Motto:

"Tatuagens complicadas do meu peito:
—Trophéos, emblemas, dois leões aládos..."

(Camilo Pessanha, Tatuagens complicadas do meu peito, Clepsydra)

De emoţie, Skanderbeg strănutase pentru cea de-a treia oară.

A la tienne, filou, rânjise înduioşat Pantazi. Ia vezi ce faci, ai grijă: am impresia, sau cumva ai răcit?

Aş, conaşule! Ai văzut dumneata drac mort?

Trei baiadere năroade şed frânte de şale, în canatul uşii aşteptând un semn. Prima e gata să se repeadă uşurel la havuzul plângător cu un vas neînceput de aramă, în care să toarne apa limpede şi răcoroasă croită pe măsura casei. A doua vântură imperceptibil un ştergar de in ţesut chiar de mâna dânsei, cu care s-ar învoi să şteargă cuviincios tălpile rămase desculţe încă din vremea cartului de ieri seară. Iar a treia, ceva mai îndrăsneaţă, mai că i-ar face cu ochiul conaşului: nimeni nu ştie drege matka de kulfi mai bine ca dânsa!

Iar după o zi aşa de plină, mare mirare să n-aibă poftă...

Gândul ăsta echivoc aproape duce pe pustii coregrafia, căci năroada cu ştergar îndrăzneşte un ghiont revoltat: fată, nici aicea nu te-astâmperi?

Din ochi, codata se apără, cu mâna suită serafic înspre grumaz: cine, eu?

Şi ştergarul de in dă ochii peste cap. Cu grijă mare, să nu ne ginească tata: aia ar mai lipsi, apără şi păzeşte!

Nu tu, mama! Pft, Allah s-o aibă-n pază: de te-ar vedea... s-ar topi a doua oară!

Sakuntala lui Frimaire râde mânzeşte: ţi se năzare, fată...eeei!

Dulciul şi dulciurile vor trebui însă să aştepte, pentru că deocamdată beizadeaua ar cam pofti să-şi spele în tihnă picioarele...

Aşa, vezi! Ţi-am zis eu, na! Nu tot mai bine cu sfiala?

Oh, merci, les toutes belles....

Dar mâna de aramă opreşte cu infinită graţie picajul calculat cu grijă al ştergarului de in:

...euh... seul, je t'en prie.

Imediat după colţ, aspru foşnet de fuste:


Uăăă...! Vezi-vezi-vezi? Fraero! Ce, crezusei că l-ai luat pe Dumnezeu de-un picior...?

Heh. C'est bien le cas de le dire, tiens!

***

Din carnetul lui Pantazi:

"La Russie, ce vieil serpent de mer pour conversations impromptues. On en parle à tort et à travers, on en parle trop fort ou bien scandaleusement peu. Et surtout, on en parle comme jadis on disait sans doute des énormes n'importe quoi, en pensant à ces languides Ottomans à demi étouffés par le sirop du progrès, dont ils se contrefichaient avec la grâce des vrais et nobles mamelouks.

Tant et si bien que, entre la poire des idées reçues et le fromage de nos peurs séculières, il devient de plus en plus difficile, sinon impossible, d'y voir un peu plus clair. Parlez-en trop souvent autour de vous, et vous vous retrouverez avec un tas de solécismes sur les bras, tellement la syntaxe de ce monde extraordinaire semble être hors de portée des neurones continentaux.

Parlez-en trop peu, et il se trouvera toujours une âme charitable pour vous estourbir de ses inquiètudes: vous croulerez sous une avalanche de faits, de noms et de chiffres dont votre interlocutrice n'a strictement que faire. De toutes façons, elle s'arrangera pour les sortir, tel un éventail de sa gaine, dès qu'elle aura flairé le blanc poli, ce moment où les anges s'arrêtent de lire le journal et passent en coup de vent prendre l'apéritif.

Votre interlocutrice, parfaitement: cet immense pays mâle et bourru est, depuis toujours d'ailleurs, un dada d'Occidentale frugale, douteuse et fort républicaine. C'est le miroir aux alouettes des midinettes de tous bords, avec ses visions de zibeline en traîneau, de bijoux de Golconde et de tapis somptueux. Et, détail qui aura sans doute entraîné ses temporaires indisponibilités historiques, elle est suffisamment loin de nos ennuis démocratiques et sans conséquence, pour qu'on se dise que, eh bien, chez ces gens-là ce n'est pas bien grave si le pire arrive.

La preuve: cela se tient encore, mystérieusement, redoutablement.

***

Il me fut donné de prendre le thé, par un gentil après-midi d'hiver, avec une de ces petites Bostoniennes dont on ne sait, au prime abord, que faire: les trousser vulgairement sous une portique ou leur donner le bon Dieu sans confession, quitus et couac. Parce qu'elle avait passé une moitié d'automne à Novgorod, sans doute pour la gloire de sa petite conscience, elle se croyait autorisée à parler de la Russie: de toute la Russie et de rien d'autre.

How exciting.

La croyant tout simplement ingénue, je m'efforçai de lui expliquer que l'on ne parle jamais de la Russie comme d'une quelconque tablette de chocolat, mais plutôt des Russies, tentaculaires et multiples, à la manière d'un fouet pour jeunes filles trop loquaces. Je m'abstins, il est vrai, assez difficilement de joindre le geste à la parole. Mais pour l'instant, son sourire me laissait encore un arrière-goût de madone rhénane: aussi, je pris mon mal en patience et poursuivis mon œuvre civilisatrice, d'un air fort inspiré et prophétique.

Or, à mesure que je remontais à la fois dans le temps et le long de sa jambe, cette chère petite s'enhardissait dans d'obscures remontrances civiques. A grand renfort de statistiques, elle voulut me faire croire qu'il en avait toujours été ainsi. Que la dîme du boyard passait nécessairement par le crime de sang, que la rudesse éthylique des campagnes reculées était une donnée incompressible et que bref, il n'y avait strictement rien à faire.


Such a cruel race, miaula-t-elle avec compassion, juste au moment où...

Ehrm, juste au moment où j'abandonnais tout espoir de tentation, dans les ornières de son genou finement galbé.

J'étais si déçu, que je ne lui accordai même pas l'infime privilège de savoir à quelle sauce elle allait être mangée. Ainsi donc, je l'emmenai tout droit sur les terres du mensonge spectaculaire et gratuit, et lui fis croire que j'étais un de ces descendants de Staline passés à l'Ouest avec force tintouin de circonstance.

Le regard ténébreux de rigueur fit le reste: elle n'y vit que du feu.

A mon immense surprise, elle le prit avec enthousiasme: grisée par le doux spectre de l'Histoire incarnée, elle se fit immédiatement la chantre de la main forte et de la geste radiophonique des années de guerre. Pour un peu, j'aurais croqué; mais le souvenir imprescriptible de ma vérité cardiologique était plus fort que les lacs de ses cheveux ambre.

Quelque temps après, j'appris qu'elle avait rejoint une sorte de commando académique, un de ces pelotons d'impuissants déguisés en think-tank tiers-mondiste. Sans doute, dans l'espoir de me retrouver un jour sur les mêmes barricades du doute dialectique.

Do you have anything to do with it, me demanda un quidam perspicace.

Боже, Царя храни!

Heh. Et Dieu reconnaîtra les siens, sans doute.

***

Arrêtons le massacre, voulez-vous? Pour moi, la capitale de toutes les Russies se trouve à jamais à Saint-Pétersbourg. Une ville qu'on se plaît à peinturlurer voluptueusement à tort et à travers, mais dont on parle trop peu avec la jugeotte affectueuse qu'elle mérite.

Au moins depuis cette génération énervante d'intellectuels qui ont trop lu Dostoïevski et trop vu Eisenstein, on se plaît à lui deviner une sorte d'affliction désolée et de dignité cancérigène. Cette ville est tout simplement trop, sa superbe se devait d'être punie par le Temps. C'était écrit dans les astres même de sa naissance, cela devait arriver nécessairement un matin d'automne, tout engloutir, tout effacer, tout avaler.

Certes, Saint-Pétersbourg n'est pas une ville joyeuse. Nul entrain italien ne lui fait grâce, malgré les façades d'un Rastrelli. C'est une ville de mélancolie bien tempérée, parlant ce français surnaturel, car presque végétal, que tout le monde finira bientôt par oublier. C'est une ville de tendresses convalescentes et de vrais coups de poker.

Quant à son spectre tutélaire, tout le monde se trompe, en croyant deviner partout la silhouette de Pierre derrière ce qui dépasse le cadre d'un expériment satrapique. En vérité, le secret ultime de Pétersbourg, le voici: je vous le donne en mille.

Certains l'appellent Pétrograd. C'est une sorte de Purgatoire toponymique, et cela en dit sans doute long sur la manière dont les souvenirs du jour d'avant façonnent, en fin de compte, notre propre mémoire. Moi, depuis toujours et de droit divin, je l'appelle Kitège, cette ville des chroniques rurikides qui s'est tout bonnement suicidée pour échapper à la vermine des barbares.

Le temps imprécis des mythes fondateurs lui va comme un gant, apparemment à jamais perdue dans les flots glacés de la Néva; en réalité, plus vivante que jamais, dès lors que ce peuple de géants aimables, sentant le tabac ambré et la bergamote essaime à tout vent..."

***

Aïe! Dites: vous ne pouvez donc jamais faire un peu attention?

Cine dumnezeu vorbise? În niciun caz Skanderbeg, care sfârşise prin a aţipi agăţat de tocul ferestrei de miazănoapte.

Buimac, Pantazi încercă mai întâi să-şi aducă aminte unde dumnezeului aterizase: oh bon, la bieţii oamenii ăştia care mă cred zeu, hum.

Franchement! C'est la troisième fois: à Paris, j'ai bien failli me casser le bout du nez!

Huh?

Prăvălit de podelele din teck, un netsuke pesemne foarte supărat pe viaţă.

Să mă tai şi nu-mi aduc aminte de...bombăni stupefiat beizadeaua, fără să se mai mire de absolut nimic.

Attendez, mademoiselle: on s'est déjà vus quelque part, non?

Oh et puis vous n'avez qu'à me ramasser convenablement, au lieu de... Eh, attention je vous dis, j'ai un de ces vertiges...euh...et puis fichtre quoi, allez-vous aussi repasser mon kimono...? Il est sans dessus dessous... euh... euh... pirate!

Tare necăjită biata cucoană! Ei, asta e foarte puţin japonesc, să ştii:

Et d'abord, c'est Madame, pas Mademoiselle!

Ah, voilà. Madame...?

Butterfly, nigaud.

Vous êtes sûre que vous ne...?

Mais oui. Ils sont au Caire, pas aux Indes.

Pantazi zâmbi. Ei hai, încercarea moarte...

Cigarette?

Puisque je vous dis qu'ils sont au Caire!

Oh! Vrai. On s'est déjà vus quelque part. Sauf que heh, je dormais moins bien alors...

***

Ea e. Sau ar trebui să scriem el?

Doar se ştie: heruvimii nu se încurcă în amănunte din astea.

Bref şi simplificând: ea, tertium non datur. Personagiul care venea pe tăblia patului în care te foiai de mama focului, prins în laţul unui coşmar nepoftit dinspre dimineaţă. Ştim povestea: din vârful baghetei de cleştar, îţi arăta calm chepengul unui alt vis: clătească-ne, ducă-se pe pustii.

Haidem, dormi.

Sst.

Cela fait longtemps, Butterfly.

Pas si longtemps que ça, par ma chandelle verte!

Me voici dieu, rânji Pantazi.

Et ça vous plaît?

Euh, oftă dihania...vous savez, en fin de compte, ce n'est pas si terrible que ça, hein?

Alors, j'ai une bonne nouvelle pour vous. Vous n'êtes pas dieu.

C'est bien ce qu'il me semblait, zâmbise Pantazi cu înţeles.

Allons, nous savons bien que vous êtes le plus étourdi des Mages. Non?

Euh... si, enfin... peut-être...ahem.

Taratata. Et puis quoi encore, on discute?

C'est que... comment leur faire comprendre que...?

Netsukeul chicoti blajin:

Ah, ça...laissez-moi faire, demain tout s'arrangera, hein?

Au fait... demain c'est quelle journée?

Mais oh, vous êtes dans la lune?

Pft: Kurisumasu, bien sûr. Allez, j'ai mieux à faire, moi...Un autre souhait? Profitez-en, il n'y en aura pas pour tout le monde.

Je veux qu'il neige comme dans une estampe de Kyoto.

Zău. Ce altceva să vrea Pantazi de Crăciun, heh?

Votre prix est le mien.

Dessinez-moi un mouton. Oh et puis fermez les yeux, ce n'est pas comme cela que vous allez y arriver...

***

Conaşule, repede! Haidem afară!

Hum, quoi? Oh, pe toţi dumnezeii, Skanderbeg: doar ştii bine cum sunt dimineţile...

Ei haidem, beizadea; de data asta, chiar merită.

Peste piaţa de gros şi prăvăliile de subţire, peste tarabele pentru chinoroz şi batist, peste madame şi modiste, peste manufacturi şi tejghele de schimb, peste croitori, armurieri şi cizmari, peste cuţitari şi olari, peste afumători de opiu şi brutari, peste librari şi zarzavagii...

...ei bine, cineva cerne petale de cireş.

Şi, de vreme ce timpul probabil e o nenorocită de convenţie, putem scrie şi:

Fix în acelaşi moment, duduca Sei desenează cu grijă în tuş o ideogramă pentru care noi avem nevoie de infinit mai multe semne: choses agréab....

...Vladimir Vladimirovici Nabokov îşi aşează în cui plasa de fluturi: deşi şomată, nu e o zi grozavă, pesemne...

...Luca Spandoni tocmai a isprăvit o partidă de pinnacle...

...iar la Cairo, cineva bombăne de mama focului: euh, non mais, puisque je vous dis que c'est la faute à Rousseau.

Baboom!

Would you like a waffle, Miss?

Mvai. Dar asta este, fireşte, o altă poveste: doar ce v-am spus că orice spoiler e de prisos!

Deocamdată însă şi acum da, din tot sufletul: Joyeux Noël.

Urbi et vorbi, cum altfel?

Spoiler, totuşi: Haha, what do you think, hum?

Jamais sans mon essuie-glace.

Tribulaţia de sâmbătă, şaizecişitrei bis:Ab Vrbe Condita

Motto:

"Le premier soir je me suis donc endormi sur le sable à mille milles de toute terre habitée. J'étais bien plus isolé qu'un naufragé sur un radeau au milieu de l'océan. Alors vous imaginez ma surprise, au lever du jour, quand une drôle de petite voix m'a réveillé. Elle disait:

- S'il vous plaît... dessine-moi un mouton !

- Hein!

- Dessine-moi un mouton...

J'ai sauté sur mes pieds comme si j'avais été frappé par la foudre."

(Antoine de Saint-Exupéry, Le petit prince, Chapitre II)

Baboom! Cu un zgomot contondent de scripeţi şi frânghii, o propunere de klein Pavillon anglo-indian sadea aterizase la vreo câţiva centimetri de ciuful lui Skanderbeg. Care se simţi dator să strănute pentru prima oară în după-amiaza aceea, indignat şi curios deopotrivă.

Vai de mine, conaşule, ce e asta?

Ceva pe măsură, cum altfel?

Păi şi... nu intrăm?

Pas si vite, filou. Pas si vite: il faut la ville qui va avec.

Hm... ia să vedem, cum era? Am cam avea nevoie de...ponton şi gheretă, poştă restantă şi ghişeu vamal, fabrică de gheaţă şi cherhana, tripou şi pension, iaurgii şi bogasieri, marchidani şi şelari, lipscani şi garajist, tutungerie şi zarafi, birt şi judecătorie de pace... Ah şi, foarte important: un bărbier, chiar vizavi.

With a barber pole, precisely.

Cu o repeziciune uluitoare, oraşul creştea şi creştea şi creştea, din nimic.

Piaţă de gros şi prăvălii de subţire, tarabe pentru chinoroz şi batist, madame şi modiste, manufacturi şi tejghele de schimb, croitori, armurieri şi cizmari, cuţitari şi olari, afumători de opiu şi brutari, librari şi zarzavagii...

Am uitat ceva?

Skanderbeg se gândi alene:

Pasaj nu le facem, conaşule?

Oh, mais non, dragă. Ce serait une faute de goût. This ain't Vegas.

Filarmonică?

Inutil: Asia toată bate orice filarmonică de pe lumea asta.

Muzeu?

Prea devreme pentru nişte ceasuri de epopee.


Hum, hum, Skanderbeg. Heureux qui, comme Ulysse?

Şi totuşi, lipseşte ceva. Păcat! Carnetul meu de muşama rămăsese... oh bon, le voici...

Skanderbeg nici măcar nu mai cuteza să respire.

***

Alors, il nous faut un jardin extraordinaire.

Şi mâna de aramă începu să înşire foarte repede pe foaia în pătrăţele cam aşa:

boulingrins, arceaux, pergolas, parterres, pont rustiqué, gloriettes, pavillon de bain, mesnagier, volières, clairvoyé, treilles, orangerie, tonnelle, escarpolette, jardin aquatique...

Bien, mon petit. Acuma, rogu-te, suflă peste foaia mea.

Ce să fac, păcatele mele?


Ce-ai auzit, Skanderbeg: haidem, fii bun şi suflă peste foaie.

Hapciu, îndrăzni într-un târziu Skanderbeg.

Te rugasem să sufli, dragă, nu să strănuţi fără batistă. Se poate?

Iertare conaşule, nu mai fac.


Păcat oarecare. Deinde, ego te absolvo... heh.

Dar cum să...?


Vai, Skanderbeg, dar e atât de simplu: dă-i drumul minţii să zboare, ce altceva?

"11. 33 Et c'est ainsi que, du souffle de l'Oiseau, le Jardin fut."

Deocamdată însă, se iscase din nimic o hărmălaie nemaipomenită.

***

Ahem, tiens donc. Ia să vedem ce-a ieşit, zise Pantazi la un moment dat, imediat ce vertijul de praf roşietic trezit de oftatul lui Skanderbeg se mai potolise.

Oh, joy. Those good, old Sezincote Gardens.

Nici mai mult, nici mai puţin.

Dacă mă întrebaţi pe mine, nu e rău pentru o primă tentativă demiurgică, zâmbise pentru sine beizadea Pantazi.

N-ar recunoaşte pentru nimic în lume, dar lucrul ce mulţumise Dihania cu asupra de măsură era prăvălia bărbierului:

Mon bon Frimaire, voici les clefs.

Oh, Seigneur, je ne suis pas digne de Tes...

Barber pole included, old chap.

Spoiler: Cum la Răsărit lucrurile sunt altfel, noaptea care urmează poartă cu sine o întrebare şi un răspuns. Se scrie cu ter.

Tribulaţia de sâmbătă, şaizecişitrei: Florebo quocumque ferar

Motto:

"J'espère pourtant les retrouver, encore à Paris, dans un vaisseau, dans Saint-Yago aux îles du Feu, au cap de Bonne-Espèrance, à Pondichéry, à Goa, à Siam, encore à Paris, et puis après en Flandre à Courtrai et à Douai. Voilà bien des rendez-vous, mais je n'en manquerai aucun."

(Mémoires de Robert Challe, écrivain du Roi, 1710)

Plaja părea că nu se mai isprăveşte, deşi pasul dihaniei avea acelaşi puls deopotrivă ager şi calm, atât de lesne de recunoscut dintotdeauna. Nu e puţin spus: Pantazi se bucura de fiecare dată de privilegiul rar al plimbăreţului lucid, ce ştie să-şi dozeze instinctiv şi fără cusur delicatul echilibru dintre beatitudinea simţurilor şi efortul somei.

E singura si, poate, cea mai adâncă taină a flâneriei cu adevărat reuşite. Tensiunea ideală dintre ligamentele incrucişate arabesc şi arhitectura musculară a gambei, jocul complex de scripeţi şi pârghii al articulaţiilor, filigranul subtil al osaturii tarsiene: oh, comme tout cela est parfait, dites!

Stârnite din deliciosul neant al capriciilor leneşe de după-amiază sau drept din braţele somnului de vedenia timidă şi trandafirie a zorilor, îndelung şi cu zaţ savurate în amurg, plimbările erau voluptăţile cele mai de preţ ale Indescifrabilului.

***

Mais quel est donc votre livre de chevet, întrebase la un moment dat al poveştii fermecător de năroada contesă Quarini-Benzoni.

Privirea melifluă de jad se simţise datoare să o înjunghie; însă rânjetul amplu spălase numaidecât crima in nuce:

Oh, mademoiselle, vous savez...je n'ai aucun livre de chevet...

Ohibò, mais comment cela?

Şi Pantazi desfăcuse, a calpă dezolare, degetele mâinii stângi:

...je....je n'y garde que des vices...

Minciună sfruntată, fireşte. Toţi ştim că pe noptiera Dihaniei se odihneşte, oriunde pe lumea asta, nu Biblia - şi nici Les infortunes de la Vertu!

Ci numai şi numai câte o ediţie, îndelung căutată şi întotdeauna aleasă pe sprânceană, a Rubaiyatelor lui Khayyam.

***

Deocamdată însă, amănuntele zilei deveniseră mult prea interesante:

- Mais avant tout, Seigneur, il Te faut une chemise...

- Une chemise! Par cette chaleur! C'est non, mon brave.

- Il le faut, pourtant. Tu ne peux pas rentrer ainsi.

Şi Frimaire iuţeşte pasul în direcţia unui desiş de palmieri, cum altfel? Casa e mică, dar curată şi pare locuită de o familie numeroasă şi de orgolioasă sărăcie, ceea ce implică perfectă ordine şi gospodăreală cuminte. E înduioşător şi foarte asiatic: mare parte din catrafuse sunt ţinute afară şi la vedere, fără niciun calcul şi fără nicio reţinere. Aşa e, da: acuma sunt sigur că am nimerit unde trebuie, se înduioşează imediat beizadeaua.

Rien que pour cette matinée bizarre, il faudrait que je fasse quelque chose. Mais quoi donc? Ah, c'est difficile: pour l'instant, remettons-nous au bon vieux hasard.

- Elle Te va comme un charme, îndrăzneşte Frimaire aiurit de fericire. Oh, mon père et ma mère, plus rien ne sera comme avant.

- C'est une coupe de lassi qu'il me faudrait, plutôt... toute simple...à la mangue, bien...

Oh, mais dites? Nu oricum: ci într-un pocal brâncovenesc aterizează răcoritoarea sub nasul dihaniei, înainte ca oricine să fi apucat să adauge ceva.

" 10.12 Et le pêcheur de perles se prosterna à Ses pieds. Et il lui dit: Seigneur, que Ta Volonté soit faite et que tes Caprices vivent mille ans.

Et alors Il se pencha et Il le releva de sa poussière et Il lui dit: Libre tu es né et libre tu demeures."

***

Aşadar încotro, conaşule, cârâise nerăbdător Skanderbeg, la un moment dat. Şi Pantazi rânjise, pentru că aşa începeau de obicei alte peregrinări: neruşinate, nocturne şi reacţionare sadea.

Habar nu am, Skanderbeg. Dar lasă că aflăm noi, numaidecât.

Ehrm, heh:

Dites, Frimaire, où allons-nous?

Dar pescuitorul de perle păru foarte încurcat:

Mais Seigneur, dans Ta maison.

Chez moi?

Chez Toi.

J' imagine qu'il nous reste encore un peu de chemin à faire, non?

Je ne sais pas, Seigneur: mais, de grâce, fais que ce ne soit pas à côté de la boutique du marchand de quatre-saisons.

Din nou, beizadea Pantazi rânji larg, începând să se dumirească:

Bien, mon brave, bien. Et pourquoi donc?

Il ne croit pas en Toi, voilà tout.

Comment cela, il ne croit pas en moi?

Oh. Il dit que les gaufres sans levain, c'est pas des gaufres.

Ah bon. Filioque, heh. Ce qu'il ne faut pas entendre, dites donc.

Dar Pantazi alese să-i cruţe minţile bietului Frimaire cu discuţii din astea. Par la barbe de Zeus, tout cela est amusant comme pas possible!

***

Ce lucru curios, gândi Skanderbeg. Că amărâtul ăsta în verde e ţicnit, pot să pricep şi eu. Dar că beizadeaua pare să-i dea crezare, asta e ceva nou. Cum naiba să crezi că eşti domnul şi dumnezeul cuiva? Ce-o mai fi şi asta? Ce-o fi însemnând, că putem să facem fix ce ne taie capul? Că o să halim şi o să ne oploşim pe gratis? Putem să furăm de la tejghea în văzul lumii, să căsăpim, să poprim haraci, să dăm porunci, să vie toate baiaderele înfăşate în văluri de organdi şi să ni se arunce la picioare?

Mvai, ce obositoare treabă, îndrăzni guguştiucul.

Ce spui, Skanderbeg, ai obosit deja, chicoti Dihania. Se vede treaba că nu-ţi prea priesc Tropicele mele!

Hum. Ia să vedem. Şi, din vârful unei ectoplasmice canne en rotin, Pantazi arătase în aer năluca unui acoperiş:

- Eh bien, que ma maison soit juste ici. Et qu'elle soit nommée Le Taj.

Et entre nous: que ce filou comprenne un peu mieux mon français. Mais chut! Voyons, un dieu ne parle pas comme cela, ce n'est pas convenable.

- Cum se scrie Taj, conaşule?

- Cum se aude, zăpăcitule. Suntem la Răsărit, nu la Apus.

Spoiler: Lucrurile curioase continuă. Dar pentru asta trebuie bis: ca la Operă, fireşte.

Pe seară, presupun.

Plaisir d'offrir, joie de recevoir

Heh. Slujba românească de Ajun, ca de obicei: o încântare fragilă. Nimereşte lângă mine în strană, venit într-o stare de naivitate etilică şi neplătit probabil de luni de zile, consulul din Congo. Trăzneşte de la cinci metri a palincă de Bihor şi doreşte să fie spovedit acuşic.

Sst, aş! bombăne trei babe cu sacoşă, căciulă de astrahan şi palton proaspăt scos de la curăţătorie, care şi-au ţinut locul unei alteia, şi aşa au să facă probabil şi la Venirea a Doua, e sigur. Ţţ, pft.

Acasă, despuiem cadouri, ca de obicei. Din toate, ultima generaţie de Lumix - foarte deşteaptă şi semi-profesională, după cum arată - îmi ia o piatră de pe inimă: pozele anului următor au să fie fără nervi şi numaidecât. Telefoane îndelungate şi crăpelniţa care se isprăveşte cu un vertij de pileală.

Cad ca un lemn mort, pe la miezul nopţii, fără nicio ruşine, în pijamaua foarte adultă de la Fregata: anul ăsta Snoopy, dumnezeule mare şi draga de ea.

***

Imposibil să nu-mi aduc aminte de scena subversivă a Sărbătorilor de iarnă la locul de muncă. N-aveam Crăciun, ci fireşte, Gerilă; adică Дед Мороз, care împărţea vrafuri de napolitane moldoveneşti şi bomboane cubaneze copiilor întreprinderii de presă.

Îmi vine rândul. Am un pulover alb înfiorător care lasă scame. Ciorapii stau ca naiba şi ca de obicei şi pantalonii s-au stropit pe drum. Humeur massacrante: sunt Grinch fără să ştiu, dar ce mai contează, astea sunt chestii imperialiste oricum.

Gerilă are mască, chestie pe care nu o suport: zi, fetiţă. Tonul e cleios, apostroful - de bordel. Şi la cinci ani îţi vine să-ţi iei câmpii.

Ce să zic, miorlăi pe un ton angelic.

O poezie, ceva. Uite, poftim microfonul.

Perfect:

Cine bate noaptea la fereastra mea? / E Securitatea, nu te speria.

Linişte de gheaţă. Fregata e aproape paralizată, cineva îmi pune rapid în mână punga de plastic şi mă dă jos de pe scenă, ducă-se.

***

Anul e 1983. Menajul alor mei se face ţăndări, foarte rapid: incidente de felul ăsta cauzează la dosar. Incapabil să urle la mine, tata dispare trei zile - meet and greet Gargola, fireşte. Sunt cele mai serafice şi odioase sărbători cu putinţă: aproape imediat, apare un puseu de meningită virală, cu pronostic rezervat. Poate crăp, dar nu vreau. Penicilina din noaptea Anului Nou e decisivă în doze veterinare, dar recuperarea e foarte lungă şi grea.

Din toată pâcla febrei, rezistă doar imaginea fragilă a puradeilor ieşiţi brambura, la colindat. Şi steaua lor cu spiţe din resturile unei pungi de plastic a Cooperaţiei de Consum. De atunci, şi fără să ştie de ce încă nu se pomenise, afecţiunea pentru Magi e intactă. Din toată recuzita de sezon şi cu excepţia lucrurilor ce nu se numesc uşor fără riscul blasfemiei, ei sunt cei mai credibili.

Pentru că există şi în zilele noastre, bineînţeles.

... d'Orient en Occident, donc....

Lecţia Magilor e simplă. Şi nu sunt foarte sigură că e o lecţie: mai degrabă o axiomă indispensabilă a bunului simţ.

Le monde est beau.

Cu toate batjocurile şi incoerenţele, cu toate micimile orgolioase şi compromisurile de nesuportat ale rutinei, nu se poate închipui un lucru mai colosal pe lume decât un portulan.

Iară noi suntem, aşa şi cât suntem, sarea pământului.

Urbi et orbi, aşadar: aveţi mare grijă unii de alţii, unii cu alţii şi voi cu voi înşivă.

Acuşi se întâmplă, ca în fiecare an.

Venite. Venite adoremus.

***

La o parte de rest, celui care crezuse că s-a-nchis fereastra îi scriu mai întâi: aş! nici pomeneală, beizadea!

Doar n-am căzut în cap!

Doar ce am avut parte de câteva zile de - e drept, mari - convulsii. Atât şi nimic mai mult: nicio îngrijorare, mai am multe audienţe de cerut, iar dumneata, o droaie de bombăneli. Şi, aşa cum explicasem - dar se vede treaba că nu m-am priceput îndeajuns- de prisos erau văicărelile şi tensiunea mea intermediară: de ce să întristăm cu prostii ce se ştiu pasagere, dar consumă al naibii nervii?

Ştiu că e ciudat: dar asta ne-a învăţat Colonelul. Nu-i irosiţi pe ceilalţi cu iroselile voastre.

E o chestie foarte moldovenească, i pak. Muntenia e, ştim bine, infinit mai vocală de-atât.

***

Deocamdată însă dumitale, beizadea, ţi se cuvine elogiul emotiv al gândului meu bun şi, ca întotdeauna, complice.

Pentru răbdare şi înţelegere.

Pentru replica fără de greş şi solidaritatea insolubilă.

Pentru sobra şi amuzata dumitale luciditate: e fără de preţ.

Pentru tot şi din tot sufletul. Care nu, nu poate uita apusul de soare de la Khounta, dimineţile de pe Mântuleasa ori fericirile acute de la Capricho.

Şi nici nu e nevoie, pentru că lucrurile astea nu se schimbă niciodată, în frumuseţea lor absolută, cu profil de medalie.

Cafegiii din Cometei se înclină, ca în fiece an, cu tot dragul. Pentru că aşa se cade, şi nu altfel.

Joyeux Noël, beizadea Pantazi! La tejghea, o tribulaţie - probabil din trei mişcări - pe care am să o isprăvesc la noapte: mâine e ziua firitiselilor sur mesure, îmi pare.

Cât despre mine, tai deja şi socotesc. Planuri şi hărţi: va trebui croit cu mare grijă drumul mătăsii şi lămurite nişte amănunte la care am apucat să mă gândesc cumsecade de-abia în dimineaţa asta, cu ceva mai multă linişte.

Ca întotdeauna şi ca pentru totdeauna, eşti binevenit.

Şi ca întotdeauna, solicit o audienţă, când ai avea chef de telegrama Mândrei: n-am pomenit-o în vreun bilet, pentru că nu-şi are locul decât na janela, justement.

Am fugeat la ultimele preparative. Şi la slujbă, fireşte: în parohia Monseniorului, sunt naive şi deci, minunate.

C'est la part royale en nous qui avec eux se met en marche

Mes seconds vœux viennent de loin, de ce rivage des Syrtes qui me fut donné un soir d'automne calme et qui mérite davantage qu'un simple regard attendri. Ils disent le changement extime dont seul l'Orient profond est capable. Ils racontent, avec les mots d'un autre parlant mieux que je ne saurais le faire, cette tension de conquête utile et d'effraction sublimée que l'on ressent lorsque, dans les ornières d'un soir d'été, une petite fille tend un bout de papier et s' enfuit avec un sourire d'incertaine grâce.

On dit trop souvent qu'une lettre est un signe de vie, mais on oublie toujours de se souvenir qu'elle est, avant toute autre chose, un signe de Foi. Celui qui écrit reporte sur celui qui est en marche le solde de sa confiance: au marcheur de disposer, pour faire et valoir ce que de droit.

La lettre d'Angkor est probablement un de ces moments où l'on endosse une sorte de lettre de change cosmogonique. Je la garde constamment sous mes yeux, avec un billet de train et de quoi me payer le pousse-pousse de Nong-Khai à Vientiane: thank you for your coming to see Angkor Wat.

***

Si seulement elle avait su le fin mot de cette histoire de fratrie compliquée, orgueilleuse et tellement improbable qu'elle a parfois l'air fictif, aurait-elle compris, seulement?

A vrai dire, la réponse est indifférente. D'un frisson de pagne, Raksmey se serait toujours enfuie, nous laissant avec le vertige du carrefour de vie. Cette lettre, elle ne l'a pas vraiment écrite; à travers cette mince feuille de papier chapardée sur l'étal du mahout, c'est toute l'Asie qui nous dit quelque chose: à vous, Messire et à moi.

Ainsi donc, elle aura choisi de se montrer à qui ne le valait certainement pas, sous les voiles somptueux de l'écriture.

Ceci, impossible de l'oublier: noblesse oblige.

***

Ahurie, éblouie, heureuse et confuse, je le suis toujours. Cela ne changera pas et c'est cela qui me met en marche, tous les matins du monde.

Peut-on remercier pour cela? Ce serait trop simple et ce serait trop peu. On peut, en revanche donner chaque jour un signe de Foi. C'est bien ce que je fais, car c'est probablement ce que j'arrive à faire à peu près convenablement. Ce signe de foi est bien celui d'un dévouement sans faille, bien que souvent contrarié: en fin de compte, on finit toujours par recevoir davantage que ce que l'on donne.

Et pourtant, ils sont en marche

Pentru că se întâmplă, fireşte.

Sst. Undeva şi neştiuţi de nimeni, au plecat la drum.

Cum cine anume? Magii, fireşte - din toată distribuţia, şi cel puţin astăzi, ei sunt cei mai importanţi.

E adevărul esenţial al unei sărbători din care nu poţi recunoaşte cu sufletul întreg decât veghea. De mâine, primim lume şi halim foie gras. Facem conversaţie agreabilă şi promisiuni pe care avem tot timpul să le nesocotim, cu mare uşurătate.

Azi e altceva. Bucuraţi-vă, cum ar spune Gracq: du fond du désert, déjà, ils sont en marche. Dar să nu anticipăm restul de urări al zilei, ehrm.

Începem o zi fracturată de tracasări cu fericirea simplă a Darului care nu aşteaptă niciodată nimic în schimb, pentru că ştie că adevărata povară e a celui ce primeşte.

***

Le don, c'est l'humble espoir que son Désir ou sa Volonté ou son Caprice - en ce jour seulement, ils se confondent tout à fait - seront entendus par Autrui. A celui qu'on invite ainsi, la charge de le faire et celle de la preuve.

C'est moins facile qu'on ne le croit. Mais le Don, c'est l'Espoir et cela est fondamental. Car lorsque la Circonstance aura éventé sa grâce nouvelle de l'inattendu, il n'y a que cela qui reste et qui remet en marche, encore et toujours.

Douăzecişipatru: De unde încep toate

De cumva cineva s-ar întreba de unde şi până unde toată patima asta pentru pasagii, i-am răspunde foarte ferm şi sentimental: pesemne de la Passage des Entrepreneurs încoace.

Ultima mea adresă de Paris nu e nici cea mai glorioasă şi nici măcar cea mai fericită, din punctul de vedere al beatitudinilor zilnice. Pas de grand cru donc, mais des détails assez crus que l'on choisit de taire gentiment.

Să nu ne luăm după fotografia unei duminici de noiembrie, în care uliţa din coasta scuarului Comerţului are un aer de profundă pompă funebră. Mi se pare, în continuare, unul din cele mai poetice locuri din oraş.

***

Quatrième, face; cela veut dire ascenseur. Un vrai, un grand et un presque neuf: exit les monte-charges des chambres de bonne. Le confort est celui des années quatre-vingt, kitchenette et baie vitrée, donnant sur les dîners avec salade verte du vis-à-vis. Vraie baignoire, plaques chauffantes, clic-clac couleur bois de rose: mademoiselle a pris donc un meublé, comme tout le monde. Moquette arrosée et tachée avec grâce lors des dîners à vingt personnes assises n'importe où et surtout dans le cendrier, j'imagine.

Dis, Fernande, tu veux mourir jeune?

Pas avant toi, ce serait trop bête.

Alors, aére.

Jamais de la vie, en hiver.

Tiens, drôle. Tu viens du froid et tu n'aéres jamais en décembre.

***

Spandoni passait en coup de poker: du Bach et du caviar trafiqué. Et elle se dit marxiste?

Il paraît, ouais.

Elle est probablement pire que Maurras.

C'est qui, Maurras?

Mvai. Daţi-mi voie două secunde, vă rog:

Ehrm. Un type qui aurait voulu se taper Jeanne d'Arc, bien sûr.

Eh ben tu vois comme elle te la remballe, plusa amabil Spandoni.

...et maintenant que nous sommes tous raisonnablement pompette, Etienne: reconnais au moins que tu savais même pas de qui on parle. Encore un peu d'eau de vie?

***

C'est tout de même drôle que tu habites maintenant dans un passage, Germaine.

Je ne vois pas en quoi...

Disons que t'es assez increvable. Alors tu vois le paradoxe, non?

Douăzecişitrei: Honi soit qui mal y pense

Ceci n'est pas vraiment une fenêtre d'Advent: elle arrive, ma foi, très tard et grâce à une courte trêve de tracasseries. A peine un volet, donc:
O flânerie sub bolţile de catedrală de la Passage du Grand-Cerf n-ar fi întreagă fără năluca amabilă şi iscusită a jupânesei Bergeron, de meserie corsetieră.

Este unul din personagiile importante ale unui curios şi înduioşător manual de eleganţă, spre uzul purtătoarelor de jartiere de la 1833.

Data nu e deloc indiferentă: imprescriptibilul Beau Brummell încă respiră aerul înţepător al sinecurii mediocre şi consulare, în exilul de la Caen. Între paranteze fie spus, un oraş deopotrivă stupid şi poetic, anume făcut hegirelor de datornic supranumerar întru panaş.

***

Fix aşa: e vremea dandy cu prisosinţă, ceasul gestului imperceptibil şi straielor pe jumătate selenare şi pe jumătate incandescente. Un nimic poate sminti echilibrul aproape japonesc al composturii îndelung, voluptuos şi viclean ticluite în lungi solilocvii: polyphonies du miroir, il me semble.

Cu pas ferm, stirpea bărbătească se depăşeşte pe sine cu o ştiinţă a tensiunii dramatice niciodată egalată, înainte şi după. Replica feminină, mă tem, rămâne încleiată însă în veşnicele diateze pasive ale educaţiei zilnice: machiajul, toaleta, umbrela, voaleta. Simplă recuzită, niciodată filosofie de sine - aici începe un subtil şi colectiv demers de, nici mai mult şi nici mai puţin, uniformizare. Şi asta pentru că odată cu descăpăţânarea Austriecei, feminitatea încetează să mai fie mister şi paradigmă şi devine reţetă şi algoritm, a priori la îndemâna oricui.

De mare tristeţe, fireşte. Şi da, se simţea nevoia, pe măsura refluxului muierilor straşnice înspre gineceu, de o sfântă mare neruşinare bărbătească. Fiindcă sfântă mare neruşinare e luarea cu japca poetică a tuturor artificiilor mentale de gen zis opus.

Cuconetul nu şi-a mai reparat niciodată cumsecade onoarea după aşa ceva. Avem, fireşte, splendide cazuri individuale şi chiar efecte de modă, cum e cel al marilor orizontale fin-de-siècle, creaturi vegetale şi bizantine care - o, ce veste minunată - reînvăţaseră vorbi. Dar vae! nicio minune nu ţine trei zile atunci când vorbim de tagma muierească, aşa că toate tentativele de orgoliu istoric s-au isprăvit în vervena călduţă şi mediocră a batalioanelor de fete cumsecade - dar de feroce materialism dialectic - neguţătoare de destin, iară nu de fibrilante şi epice voluptăţi.

***

Manualul de la 1833 al doamnei Elisabeth-Félicie Celnart se citeşte neapărat rânjind. Titlul e incitant: Manuel des dames. Subtitlul, îngrozitor: De l'art de l'élégance sous le rapport de la toilette, des honneurs de la maison, des plaisirs, des occupations agréables.

Mare nesăbuinţă să faci din alcov, bucătărie. Şi totuşi, autoarei nu i-e frică să recunoască încă de la aperitivul prefeţei:

"Je l'ai divisé en six différentes parties. Dans la première, considérant la toilette sous le rapport de l'ordre et de la santé, je traite de la manière d'entretenir les cheveux, les dents, le teint, la peau, la taille, les mains, etc. Je m'occupe ensuite de prouver l'absurdité, l'imminent danger des fards et des cosmétiques en général; j'indique ceux que l'on peut employer sans danger; j'indique la règle à suivre dans l'emploi des parfums. Je donne le moyen de guérir les petits accidents qui nuisent à la beauté, comme boutons, hâle, rousseurs, pellicules farineuses, points noirs ou tannés, verrues, cors, petites envies des doigts, et quelques autres. Je propose de bonnes habitudes hygiéniques, source unique de beauté et de fraîcheur. "

Bla bla bla, cu sentiment profetic, preţ de încă vreo două pagini. Publicul ţintă, n'en déplaise aux détracteurs du sexe, pufăie indignată autoarea de mare succes, este cel al junelor dornice să placă iscusit şi cu mijloace nevinovate şi onorabile. Minunat understatement, extraordinară contradictio in terminis. Bref, celles qui font la tapisserie dans les bals de province.

Şi totuşi... în aproape 2010, e înduioşător să citeşti cum se înnădeşte cu succes corsetul, cum se încheie cu criteriu şi sistem catarama pantofului şi cum se bea nobil o ceaşcă de ceai.

Florilegiu, aşadar.

***

"Le choix des jarretières n'est point indifférent, non plus que leur position. Les jarretières formées d'un cordon ou d'un ruban tiennent bien, mais serrent trop et s'opposent à la circulation. Les jarretières de laine à noeuds coulans échauffent la jambe, forment un bourrelet désagréable, et de plus, si le bas est fin et la peau délicate, elles causent une importune démangeaison. Les jarretières élastiques sont meilleures; mais elles sont bien inférieures à celles portant le nom d'élastique végétale, où étoffe faite de gomme élastique, qui se prêtent à la moindre tension de la peau. Il y en a sur soie et sur coton. On les trouve chez Bergeron, passage du Grand-Cerf numéro 44 à Paris."

Aşa este: poziţia jartierelor nu lasă pe nimeni de gheaţă. Iar cauciucul gumilastic e o chestie colosală, disponibilă cu brio prioritar în dugheana maicii Bergeron, cum altfel?

***

Un personaj foarte aproape de condiţia demiurgică, dacă îi dăm crezare doamnei Celnart:

"Paris, et beaucoup de grandes villes de province comptent beaucoup de faiseuses de corsets, et, si je vais en indiquer une de manière spéciale, ce n'est pas parce qu'elle a l'honneur d'avoir ma pratique; parce que je prends, en ce genre-là, l'horizon pour les bornes du monde, c'est encore moins par spéculation; c'est parce que Madame Bergeron, passage du Grand Cerf numéro 44 à Paris, travaille pour les maisons orthopédiques, et sous la direction de médecins instruits; que ses produits ont été remarqués avantageusement à toutes les dernières expositions de l'industrie; qu'elle traite la fabrication des corsets comme un art; qu'elle est au courant des procédés les plus nouveaux, dont le dépôt se trouve en ses magasins; qu'elle-même en a inventé plusieurs très recommandables sous le double rapport de l'hygiène et de l'élégance; que ses corsets, d'un prix assez peu élevé, sont confectionnés avec goût et solidité; que sa complaisance, sa politesse sont parfaites, et qu'enfin, je parle de tout cela après une expérience réitérée."

***

E valabil şi pentru plimbăreţe. Şi aici da, e cazul de rânjit zdravăn:

"Une autre chose parfaitement commode en voyage, surtout en diligence et lorsqu'on passe plusieurs nuits, sont les coussins d'air en tissu imperméable de M. Champin, ou de la fabrique, rue du Faubourg-Montmartre numéro 4, à Paris (il y a un dépôt chez Madame Bergeron, passage du Grand Cerf, numéro 44). Ces coussins sont en soie, exhalant une odeur analogue à celle de la jacinthe; ils sont carrés et présentent à l'un des angles un petit robinet en cuivre, ou bouchon à vis. Ce coussin est plat; quand on veut le gonfler, on le débouche, on souffle par l'ouverture: au bout de quelques instans, il est convenablement enflé et son élasticité est pareille à celle du duvet. L'air ainsi contenu demeure, et on n'a pas besoin de le renouveler souvent. Or ces coussins, que l'on rembourre si facilement, que l'on vide de même, que l'on aplatit et l'on met dans sa poche quand on ne veut plus s'en servir, sont de petite, moyenne et grande dimension. Les premiers, du prix de 50 francs, forment d'excellents matelas pour enfants; les seconds, qui en coûtent 15, se placent sur le siège ou la banquette de la voiture pour que le voyageur soit assis à la fois fraîchement et mollement. Les troisièmes, coûtant six francs, sont destinés à soutenir le coude lorsqu'on l'appuie sur la table ou le secrétaire, en lisant, écrivant, etc. (et par parenthèse, je vous conseille l'emploi de celui-ci comme du précèdent)."

Finalul e absolut apoteotic şi deşi în mare întârziere, nu pot rezista:

"Je recommande aussi aux voyageuses de prendre, dans le magasin de tissus imperméables, un clissoir. C'est une précaution d'hygiène tout à fait salutaire en voyage, en raison des veilles, du changement de nourriture qui échauffent considérablement."


De quelques dames du temps jadis, qui ne méritent pas leur siècle. Mais heh, honi soit qui mal y pense, pas vrai?

Tracaserii şi beatitudini

Şapte ore de târguieli notariale cu Gargola. Telenovelă inclusă, încearcă să îmi explice, în contumacie, ultimii douăzeci de ani. Je l'envoie paître: qu'elle mange de la brioche, elle aussi.

Nu pot ierta, fireşte. Dar am să încerc din răsputeri să uit. De fapt, lucrurile astea nici măcar nu există, nu-i aşa?

Pune ochii în pământ: dacă îţi mai dau cinci mii, semnezi?

Taie-ţi mata un deget şi mai vedem.

Şi tot aşa. Cică pe 28 semnăm. Suflu şi în iaurt. De fapt, nu mai are absolut nicio importanţă, si ce n'est...

Pe la vreo şase şi ceva, ies în stradă. Cuvântul zilei: fourbue. Comme un cheval fourbu, heh. Stamina ţăndări, nervii - frânghie. Din fericire, mă aşteaptă o cină la Curtea Veche: et je m'y engouffre.

***

Crama Domnească e unul din acele birturi promise unei frumoase cariere neocomuniste. E un fel de Coliba Haiducilor din Poiană, teleportată în anteriul Lipscanilor. Ultimii douăzeci de ani - ce repede trec, cum totul se dizolvă şi cum fondul rămâne totuşi intact! - au obligat conducerea unităţii la mărunte concesii aduse foarte specialelor concepte de confort şi estetic, valabile în industria alimentară. Mobilă stil şi murături placide, closet convenabil - în Caţavencu, ar lua probabil calificativul blajin poţi să şi adormi, heh.

Haleala nu mă entuziasmează. Obârşie şi modernitate, cum ar veni: puradelul pensat care serveşte tablaua ar crăpa de ruşine dacă i-ai spune, pe gustul fostei glaciaţiuni, că lucrează cu publicul, deservind populaţia. Oh, mais non: pe gustul zilelor noastre, băiatul de sală e parte din brand, e resursă umană, e staff.

Cum spuneam, fondul a rămas acelaşi, cu ciorbiţa de văcuţă fără de moarte şi happeningul de esenţă securistă al iataganelor cu fripturi încleştate a luptă de clasă. Şerveţelele de 'ârtie - cum spunea biata doamnă Teodorescu, cândva a caselor din spate - pliate artistico-sentimental. Unitatea noastră - oglinda bunului gust. Tralala, aşadar. Nicio masă fără peşte oceanic.

Sunt rea. It's good, not great. Absolutely neosotz.

***

Oh, au sosit balaurii, chicoteşte Fregata, văzând lăutarii. Dacă nu ştiaţi, Fregata mea are veşnic cincisprezece ani, niciunul mai mult şi niciunul mai puţin. Şi este, dacă nu era clar, formidabilă.

Bun. Ştiu ce am de făcut ca să pot spăla şapte ceasuri de zoaie inutile. Trebuie doar fluierat starostele: chitaristul din taraf.

Îndes nişte bancnote şi, după cum ştim, nu mă uit niciodată cât. Numărul meu de taraf e bine cercat: întotdeauna, dar întotdeauna se găseşte o bucată pe care ei nu o ştiu.

Ţarina de la Abrud - ta ra ra, rararara, ra ra ra rararara.. heh - nu îi impresionează: se mai cere, să ştiţi, doamna. Păcat: aşa terorizasem, la un moment dat, birtul alpin de care tocmai am pomenit. Şaraiman, fireşte. Fermecătoarea lui Siminică: ne-ai umplut dă respect, vasiliso, ăştia nu mai ştie de-astea.

Heh, se vede treaba că n-au fost la Lisabona.

La cerere, o cotesc ruseşte. Sunt pilită zdravăn cu vin fiert şi nu-mi pasă de nimic. Şi ciorile serafice prind curaj: "pă mine mă cheamă Rada/şi-am jucat în filmu Şatra/ am jucat şi-am să mai joc şi la jocuri dă noroc."

Je ricane en connaisseur. Nu bre, nu e aşa - Fregata e stupefiată, tant pis, am cu ce să o împac: genul de uitătură care spune ştiţi, noi ne-am străduit.

Da cum e vasiliso?

Închid ochii pe jumătate şi sunt în Ţigănie:

Fii antenă: "am jucat şi-am să mai joc/şi la Loto Pronosport."

Ptiu. Asta ierea, 'ca-ţi-aş. Haidi băeţi, mai cu viaţă, la doamna.

Uite, pentru doamna din capul mesei. Frumoasa mea cu ochii verzi: vă tai dacă-i daţi rasol, compris?

Mumă-mea, la larme facile. Doar ce v-am spus: aveam cu ce să o împac.

***

La şalul cel negru? Da, domniţă, se face. Ah, dar Trei focuri arde pă lume?

Linişte.

Uăf. Faut tout leur apprendre, dites.

I-auzi acilea:



Se descurcă, ţin hangul cât de cât. De-altfel, Maria T. egal vax, în speţă şi ca niciodată. Ca Dinica nu cânta nimenea chestia asta.

Cine mi-s eu să mă măsor cu nălucile de la tuci, hm?

La sfârşit - car il faut bien partir - balaurul nu mai rezistă şi o iscodeşte pe Fregata: doamnă, da' de unde le ştie dreacu' pă toate?

Păi cum aşa?

Păi... cum să vă zic...o văd spălată!

***

Heh. În locul dumitale, aş strica un ceas la Crama Domnească. Şi aş cere, cu puls ferm, tot răgetul ăsta ţigănesc de vintre - se ştie, Maria T. le machia zdravăn: dar i pak află că e de şatră mătăsară, nu dă peaţă uăltenească.

Cine ştie, poate funcţionează.