Cea de-a treia noapte a jupânului Borges, 4:... şi contractul social

Motto:

"This contrivance, however, failed not to produce the effect which the impostor designed amongst the remaining part of his followers; for he had promised them that his soul should transmigrate into the form of a grey-headed man, riding on a greyish beast; and after so many years he would return to them, and give them the earth to their possesion: the expectation of which promise kept the sect in being for several years after, under the name of Mobeyyidites, or, as the Persans call them, Sefid jâmehghiân, i.e. cloathed in white, because they wore their garments in that colour, in opposition, as is supposed, to the Khalifs of the family of Al Abbâs, whose banners and habits were black."

(Anon., A Complete History of Arabs, From the Birth of Mohamed to the Reduction of Baghdad, London, 1761)

Dintr-un foc, două mirări: cum să nu fi ştiut un scotocitor atât de aprig precum Borges de amănunţita descriere englezească a lui Al-Mokanna? Et de deux, ce-ar fi dacă am presupune - nu fără doza cuvenită de frison teoretic - că profetul din Merv şi-a ţinut, totuşi, rămăşagul: e drept, cu vreo mie de ani şi ceva întârziere.

Povestită de englezii peste care tocmai am dat la întâmplarea unei căutări mai ample, istoria lui Hakim capătă o perspectivă ceva mai echilibrată. Păstrând referenţialul zonei, am putea chiar scrie, fără a ne înşela defel, că lucrurile se întâmplă cam ca într-un banc de la radio Erevan: nu era tanc, era bicicletă. Personajul, pe care Borges îl zugrăveşte la intersecţia dintre Rasputin şi Asterion, cu o bănuială de-abia schiţată de Heliogabal, este de fapt un fost conţopist de cancelarie soldatescă. Fireşte, naraţiunea pierde considerabil din miză, dar amănuntul e suficient pentru a justifica ambiţia profetică într-o cheie oarecum mai prozaică. Pe şleau, al-Mokanna e un aparatchik, a cărui iluminare nu datorează decât foarte puţin revelaţiei angelice de pe pervazul ferestrei.

Now we're talking business, I guess.

Şi ne mai spun englezii cei pragmatici cam aşa - şi nu fără poemă: "He made a great many proselytes at Nakhshah and Kash, deluding the people with several juggling performances, which they swallowed for miracles, and particularly by causing the appearance of a moon to rise out of a well for many nights together; whence he was also called, in the Persian tongue, Sâzendeh mah, or the moon-maker."

Heh, beizadea. Cu sau fără Lada Samara, povestea asta începe într-adevăr să semene teribil cu cea a lui Saparmurat. Inclusiv efigia lui aurită de se învârte după soare, nu-i aşa?

Dacă am fi leneşi, am putea să ne oprim aici. Dar, cum suntem deja obişnuiţi, ar fi mult prea simplu.

***

"This impious impostor, not content with being reputed a prophet, arrogated to himself divine honours, pretending that the Deity resided in his person." Nu, nu suntem deloc departe de Niazov. Care promite, la un moment dat, de-a dreptul raiul cui citeşte de trei ori la rând torenţiala sa producţie - cum să-i spunem? literară? ar fi de ruşine; teologică? ar fi de afurisenie! - hum... scrisă, la drept vorbind numai Allah mai ştie de cine precis.

Sigur, există o substanţială diferenţă de arsenal retoric între cei doi avatari ai aceluiaşi principiu satrapic. Pe lângă mormăielile uşor uleioase ale Ruhnamalei lui Niazov, obscurele învăţături din vechime capătă imediat o ţinută aproape corectă. Soit: inadmisibilă din punct de vedere al gnozei; dar suficient de coerentă pentru a schiţa un demers eretic cât de cât acceptabil. Cel puţin boiangiul arată, dacă dăm crezare surselor accesibile, că e în stare de zugrăveala de subţire nuanţă a unui iad destul de credibil. Pe când secretarul de partid îngroaşă rău obrazul ficţiunii până la delir, într-un fel de exhibiţie de chinuită confesiune şi program politic.

Claie peste grămadă, aflăm în Cartea Sufletului descrierea groaznicului cutremur de pământ care a făcut Aşgabatul praf la 1944. Textul noii constituţii turcomane de la 1991, cu un foarte interesant articol zece: "Turkmenistanul dispune de o parte a sa din proprietatea unională, din fondul de diamante, valutar şi tezaurul URSS." Şi abisale exerciţii de truism, de genul:"la prima vedere, viaţa omenească este o profundă adunătură de gânduri şi interese."

Pare scrisă de un miliţian beat? Din păcate, consecinţele sunt extrem de palpabile: în speţă, nu mai vorbim de sminteli de iarmaroc, ci de foarte concreta apariţie în peisaj a unui individ care ştie foarte bine ce vrea. Şi mai ales, care e culoarea banilor.

Spre deosebire definitivă de bietul Hakim din Merv, pe care în fond l-ar fi mulţumit şi cele trei sute de ţiitoare oarbe şi veşnic devotate din vintrele haremului.

***

Aparent, paradigma e simplă. O ştim de la Jean-Jacques: dragii şi bunii sălbateci ai miturilor fondatoare sunt scuturaţi brusc din somn de apariţia Legislatorului omniscient, omnipotent şi de amplă respiraţie civică. În toga solemnă a praznicelor degrabă creatoare de relaţii sociale, încă nedesmeticiţi bine din ameţeala revelaţiei, ei primesc Vorba cea dulce a declaraţiei drepturilor fundamentale. Şi sfarmă lanţurile sclaviei, ce se naşte din invidie, ură şi interese meschine: huo, Hobbes!

Cam aşa ceva ar vrea să pară şi Niazov, în faţa veneticilor prea curioşi. Ce frumos şi ce simplu ar fi, pesemne, ca la un moment dat, toate ziarele să transmită numai depeşe prea minunate de la Aşgabat, nu-i aşa? Doar aici s-au inventat roata şi aspirina, magiunul şi polimerii, ocarina şi microprocesoarele, şi în general orice altceva ni se năzare în dimineaţa curentă.

Nu-i adevărat? Dar cui îi pasă de chestia asta? Raţionamentul e perfect simetric lui Ceauşescu: bani să fie, restul se cumpără. Scara la care se desfăşoară operaţiunea de reconstrucţie, finanţare şi captatio benevolentiae face de ruşine amărâtul de Centru Civic de la Unirii şi circul foamei din Pantelimon. Lacomă, aproape toată lumea din corporaţii vâră mâna până la cot în portofelul cu petrodolari al satrapului liric. Asta e: non olet şi dă-i înainte cu macaraua.

Gesturile internaţionale de prietenie includ neaparat şi salamalecuri de curte ce se cred subtile, dar care sunt în realitate de un infantilism aproape înduioşător. La un moment dat, cineva are ideea luminoasă de a traduce cartea cu coperţi turcoaz într-o limbă de amplă circulaţie regională. Imediat are parte de ameţitoare contracte publice: de aici şi până la furibundul val de tălmăciri după interese şi posibilităţi nu mai e decât un pas. Zeci, poate sute de firme se dezbracă de caracter şi se mântuie întru bilanţ contabil: din nou, non olet.

***

De mare ruşine şi perfect pragmatism. Dans cette histoire, tout le monde mange de la brioche. Iar sinteza perfectă a acestei situaţii de demenţă lucidă cu voie de la miliţie e cât se poate de palpabilă: două monumente, strigătoare la cer.

Moscheea din Aşgabat e una din cele mai mari din Asia Centrală. Un prăpăd de marchetării scumpe şi abstracte intarsii marmoreene, în care şăd laolaltă versete din Coran şi Ruhnama. Lumea nu prea se înghesuie, dar lucrarea e făcută de Bouygues, totuşi mai simpatic atunci când croieşte hoteluri inepte de bulevard periferic.

Credem că am auzit tot? Oh, mais non, se poate şi mai subtil de-atât. Pentru că turcii rivali răspund nesăbuirii galice prin splendida nerozie a statuii ridicate fix cărţii, în centrul capitalei. Curioşii au să vadă un fel de monstruoasă machetă pentru tort de absolvire: coperta Ruhnamei, la scară exponenţială, în culorile ei turbate, sub cerul liber, laser şi beculeţe, poftim de mai comentează ceva.

Nu se făcea să fie albă, domnule. La noi, tradiţia vrea culori vii, comentează fără să lase nasul în pământ preşedintele Ordinului turcoman al Arhitecţilor, pentru nevoile unui documentar serios şi superficial deopotrivă: nu, nu e simplu să vorbeşti despre lucrurile astea.

***

Dincolo de absurd, dincolo de dubele pline cu disidenţi şi de băieţii cu privire bănuitoare, dincolo de spectrul balcâz al bietului Hakim, dincolo de Jean-Jacques cel inconvertibil - ce dezamăgire! - geografiilor deşertice, apare însă o problemă fundamentală a monadei viitorului hagialâc.

Scriem franţuzeşte. O să vedeţi, are un rost al nuanţei, greu de scris pentru mine în română.

Que les steppes ne nous égarent pas: de Tabriz à Kashgar, ce sont là terres du Mot, ce qui va au-delà de cet affreux cliché qui voit l'Islam comme une simple religion du Livre. Il y a, d'ailleurs, beaucoup de stupidité fonctionnelle dans cette espèce de bibliocentrisme qui se fiche des gnoses sectaires et des suaves superstitions bergères, sous prétexte de leur analphabète oralité.

Mots d'Islam, mots islamiques. Ce n'est absolument pas la même chose, il me semble.

Cea de-a treia noapte a jupânului Borges - 3: Boiangiul din Merv...

Motto:

"A los 120 años de la Hégira y 736 de la Cruz, el hombre Hákim, que los hombres de aquel tiempo y de aquel espacio apodarían luego El Velado, nació en el Turquestán. Su patria fue la antigua ciudad de Merv, cuyos jardines y viñedos y prados miran tristemente al desierto. El mediodía es blanco y deslumbrador, cuando no lo oscurecen nubes de polvo que ahogan a los hombres y dejan una lámina blancuzca en los negros racimos."

(Jorge Luis Borges, Historia universal de la infamia, El tintorero enmascarado Hákim de Merv)

Cele şapte nopţi ale lui Borges sunt, aşadar, o strălucitoare dovadă de senectă epuizare a entuziasmului. Strunit cu fluvială concizie, el încearcă să transmită auditoriului cât mai multe amănunte despre un subiect nesfârşit, în cât mai puţine minute care să evite ghilotina plictisită a primului căscat. Peste această exhibiţie oarecum îndoielnică pluteşte însă, cu impertinenţa contrastivă a amănuntului biografic, năluca primelor mirări ale oratorului.

Cu alte cuvinte, îndărătul doctelor paranteze despre O mie şi una de nopţi şi despre Graves şi despre Marele Zid cunoscătorul entuziast simte nostalgia autorului după vremurile în care câteva pagini erau suficiente pentru a zugrăvi o lume întreagă. Exemplara tentativă de descifrare a mecanismelor de satrapie orientală din povestea boiangiului din Merv aparţine, bineînţeles, perioadei de imediat început al fantasticelor anecdote: înainte de Aleph, de Ulrica, de Cartea de Nisip şi de potecile ce se bifurcă. Însă pentru că este atât de desăvârşită în criteriu şi sistem, ea încetează să mai aparţină cu totul reperului civil, reuşind să se strecoare peste timp şi spaţiu, neştiută şi nepomenită, chiar şi în sala ateneului popular din 1977.

Poate de aceea, am convingerea profundă că pilda alexandrină din cea de-a treia noapte a jupânului Borges nu se poate pricepe cu profit decât prin efracţia întoarcerii în acel illo tempore biografic, unde regăsim Istoria Universală a Infamiei.

Anul este 1935. Iar substanţele de contrast, perfect dozate.

***

Deocamdată, pentru că nu a deprins cu totul exerciţiul de esenţă horticolă al antologiei, Borges propune cititorului un fel de plimbare înspăimântător de calmă. Şi anume croită pentru ameţitorul amestec de abjecţie şi fericiri diverse ce se poate întâlni, de pildă, într-un Wunderkammer numai bun pentru Habsburgi. Printre borcane cu formol şi curiozităţi împăiate, printre portrete pe comandă şi efecte medicinale, găsim un curios episod turcoman de rară violenţă şi cumplită deznădejde.

Povestitorul pune starea asta dublă de spirit pe seama scenografiei de gen. Fireşte, lui Borges nici nu-i dă prin cap să pună vreodată piciorul pe uliţele din Merv, mulţumindu-se să-i dea crezare lui Percy Sykes care vorbeşte, în cazona sa Istorie a Persiei, despre un sat prăpădit - a squalid village - pentru a descrie locul naşterii fulminantului Hakim. Amănuntul cu adevărat curios, de-altminteri, e o ciudată entorsă a povestitorului de la sursă - altfel, citată îngrijit în bibliografia cărţii: Sykes nu pomeneşte de Merv.

Ci despre Kariz, ceea ce este cu totul şi cu totul altceva, probabil infinit mai apetisant, dacă ne gândim numai la elocventele subterane ale oraşului.

Punând imediat amănuntul pe seama sonorităţii de patentă tensiune a toponimului turcoman, se cuvine imediat subliniată crunta sărăcie a izvoarelor de orice fel despre Hakim din Merv, zis şi al-Mokanna. Cu excepţia baladei lui Thomas Moore - am numit torenţiala Lalla Rookh, de naivă indigestie - bibliografiile sunt anemice: Borges însuşi mai pomeneşte sârguincios doar despre o sursă marginală nemţească, Die Vernichtung der Rose, polemic codex arab apărut în traducere pe la 1927.

***

În răspărul Macedonului care voise, după spusele lui Graves, să se piardă ca zeu şi să se facă om de carne şi sânge, ambiţiosul Hakim din Merv vrea să se facă din om - profet. Dispariţia lui subită din oraş lasă vraişte atelierul de vopsitorie, în care curioşii mai găsesc doar un iatagan de Şiraz şi o batjocoritoare oglindă de aramă. Câţiva ani mai târziu însă, într-o scenă de densă tensiune ecvestră, Hakim reapare din praful deşertului, purtând ţeastă de taur. Doi cavaleri orbi îl însoţesc, iar explicaţia e absolut înfiorătoare: sunt aşa pentru că mi-au văzut faţa, zice Hakim fără să clipească.

Aş! Pomanagiii, borfaşii şi geambaşii din Merv nu se sperie cu una cu două, fie şi de un strein deghizat în minotaur. Astfel încât, Hakim se vede nevoit să recurgă la drastice mijloace de persuasiune:

"Alguien había traído un leopardo –tal vez un ejemplar de esa raza esbelta y sangrienta que los monteros persas educan. Lo cierto es que rompió su prisión. Salvo el profeta enmascarado y los dos acólitos, la gente se atropelló para huir. Cuando volvieron, había enceguecido la fiera. Ante los ojos luminosos y muertos, los hombres adoraron a Hákim y confesaron su virtud sobrenatural."

Pentru că în Orientul Eliptic nu există contract social, ci numai şi numai pact magic, episodul semnează începutul unei naive încercări teologice, de o cruzime fără precedent. Într-o scenografie a lipsei de orizont, Hakim promite o mântuire absolut lipsită de speranţă, a cărei virtute fundamentală este pur şi simplu sila. Un paradis nocturn, în totul asemănător subteranelor din Kariz, rai troglodit croit din despărţiri şi renunţări. E raiul celor ce ştiu că dorm, adaugă Borges, imediat răzbunat de împărtăşita oroare faţă de oglinzile ce îndrăznesc să înmulţească şi să afirme, în timp ce totul trebuie să se isprăvească întru negaţie, şi cât mai repede cu putinţă.

***

Et cela marche. Califatul local este stupefiat, ni se spune, de succesul nemaipomenit al unor asemenea disperate trăznăi. Hoardele negre ale califului înfruntă laborios hoardele albe ale profetului mascat din Merv: bătălie acromatică, perfect credibilă pentru un loc de amplă tradiţie maniheistă.

Sorţii o iau razna, rien ne va plus. Balanţa conflictului înclină previzibil spre puterea seculară, zvonurile prăpăstioase se înteţesc: profetului îi lipseşte un deget - să fie oare cu putinţă?

La un moment dat, cineva îndrăzneşte să dea la o parte, cu mare băgare de seamă, vălul gros sub care se ascunde diurn minotaurul cu de la sine putere. Desfigurat de lepră, profetul e aruncat în iatagane.

***

Şi gata? Absolut deloc. Gata cu povestea lui Borges, fireşte. Sykes propune, de-altminteri, deznodământul oarecum mai demn al sinuciderii prin otrăvire, pentru care niciun bezoar nu are leac posibil. Şi adaugă, ca să ne mai liniştească oarecum, că Hakim era doar chior şi chel.

Cu toate astea, povestea lui Borges e pe cât se poate de adevărată. Hakim din Merv există, sau în fine, a existat până de curând, undeva suficient de aproape de ecranele televizoarelor noastre.

Numele său este Saparmurat Niazov. Pe dânsul, nimeni nu l-a aruncat în iatagane, pentru că, între timp, s-a inventat petrolul.

Notă de subsol: perle de fiel

Pe tipic etimologic persian, vorba pâdzahr -پادزهر- din care ne vine, pe filiera traducerilor pentru ucenici prea încrezători, cuvântul bezoar înseamnă pur şi simplu leac de otravă. Realitatea sa fizică dezamăgeşte imediat promisiunile sonorităţii de rodie şi smirnă, pentru că bezoarul e un conglomerat digestiv de spontană generaţie şi implacabilă mecanică.

Pas de quoi tuer un chat, pas de quoi en faire toute une histoire? Oh, mais non: cu aparenţe de meteoritic mister şi exotică reputaţie, bezoarul are tot ceea ce îi trebuie pentru a deveni legendă, într-o lume mirată şi credulă cum e Occidentul sfârşitului de Ev Mediu. De-altminteri, e o veche cunoştinţă a alchimiştilor care se apucă, pe la 1300, să-l recitească pe Galen. Şi o prezenţă constantă, căutată şi de preţ în sarsanalele neguţătorilor care sosesc de foarte departe, din Indiile terestre şi califatele în faţa cărora voievozii de la Apus încă lasă nasul în jos, înroşindu-se necruţător.

***

Cu vremea, faima creşte până la naive mistificări, fiindcă insistente zvonuri îi încredinţează fulminante proprietăţi curative ale melancoliei. Aflaţi în mare nevoie de aşa ceva, Habsburgii se încaieră pe orice seamănă a bezoar, înconjurându-l imediat cu cele mai scandaloase salamalecuri de curte, ferecându-l sub şapte lacăte şi legumindu-l genealogic, cu mare parcimonie.

În plimbarea de muzeu imaginar, vedenia bezoarului înfăşurat în splendide monturi mozarabe şi răzuit cu mare sfială de generaţii întregi de felceri semnează unul din cele mai înduioşătoare momente ale absurdului. Refuzul de a-l numi odată pentru totdeauna şi brutal drept ceea ce este - o neisprăvire tranzitorie - duce la fermecătoare perifrastici menite a îndulci pilula: perle d'estomac, joyau de fiel.

Pentru că îşi surprinde, la un moment dat, bucătarul furând nişte junghere de argint, felcerul Paré îi propune un experiment: să se otrăvească de bunăvoie, să se curarisească prin răzătură de bezoar şi dumnezeu cu mila. Bineînţeles bucătarul crapă şi raţiunea empirică rânjeşte distributiv.

Nu e însă destul pentru ca faima legendei să se clatine. În aşa hal încât, în Londra anului 1603, un scandal judiciar dintre clientul credul şi vânzătorul lipsit de scrupule se încheie în coada de peşte a beneficiului îndoielii: caveat, emptor.

***

Astfel încât nici uitarea, nici vaccinul şi cu certitudine nici pragmatismele noastre de trei parale nu par să fi desminţit vreodată şi cu definitivă brutalitate mitul pietrei de la răsărit care vindecă otrava melancoliei. Încă se mai găsesc, de-altminteri şi te miri pe unde, tarabe hippie care să ne vândă chestii din astea, jurându-se pe sfinte că sunt de mare ajutor. Fix ca atunci şi fix ca peste trei secole de-acum încolo.

Mai mult de-atât: pe croiul zilelor noastre, Orientul Refulat e un altfel de bezoar, la care ne uităm cu habsburgică melancolie, ceea ce presupune deopotrivă spaimă bine temperată, speranţe folclorice...

Şi multă, foarte multă nesăbuinţă.

Criteriu, sistem. Şi poate şi creier

Aşadar:

Luni. Bilet tren Istanbul. Bilet tren Chişinău. Bilet Transasiatic, dă Doamne pâine.

Marţi. Ambasada Kazakhstan. Rezervare Petrograd, d'Angleterre. Sforării raită Moscova.

Miercuri: Ambasada Rusă. Pesemne nervi, dar ce mai contează. Dacă David B. primeşte triplu axel în derier, repede cârpeală de viză farsi cu nişte băeţi şmecheri care trăiesc pe faţă din chestii din astea. Iranvisa dot com. Parcă.

Relaş, contemplare, mvai satisfăcut.

***

Până luni, de hotărât care şi cu cine.

Pentru Turkmenistan, DN Travel mi-a trimes un formular foarte frumos bătut la maşină, care sună cam aşa:

Program

Day 1. Bajgiran/Howdan Border Pass-Ashgabat. O/N in Hotel 3*

Day 2. Ashgabat. O/N in Hotel 3*

Day 3. Ashgabat-Geokdepe-Kow Ata-Nokhur Mountain Village by 4WD. O/N Home Stay.

Day 4. Nokhur-Etrek-Dekhistan Historical Reserve by 4WD. O/N in tents

Day 5. Dekhistan-Balkanabat-Mollagara Salt lakes-Yangigala Canyons by 4WD. O/N in tents

Day 6. Yangigala-Turkmenbashy by 4WD. O/N in hotel 3*

Day 7. Half Day in Turkmenbashy. Night Train to Ashgabat.

Day 8. Arrival & drive to Mary via Abiwerd & Nedir Shah fortress Ruins. O/N in Hotel 3*

Day 9. Full Day for Margush & Old Merv Historical Reserves by 4WD. O/N in Hotel 3*

Day 10. Morning Flight to Mary. Drive to Derweze via Yerbent by 4WD. O/N in tents near flaming gas crater.

Day 11. Derweze-Dashoguz by 4WD. O/N in Hotel 3*

Day 12. Dashoguz-Koneurgench-Hojeyli BP. Cross into Uzbekistan.

Tour Cost: 1641EU per pax for 1 pax in group basis.

Tot felul de extras neincluse, nimic tragic. Una peste alta, cam cât zice şi David B., mais apparemment la dimension foutaise saute, dans leur cas.

Cu amendamentele că nu vreau în rezervaţia aia avec un nom de liane - am numit Yangigala, şi alte chestii pentru fanfară şi oficiu vamal, cred că o scot mai bine la capăt cu ei. Nu ştiu cum, au aerul că există.

***

David B., mut ca o lebădă. Sau ca o raţă leşească de la Sanssouci. Aflu, între timp, de la kârgâzi - da, ştiu cum sună - diferenţe monstruoase de hârtii de LOI între ce cântase Agentul Unu la masă şi ce mi se fluieră acum. Pentru aceleaşi ambasade, se înţelege. Tricotat mail gringo gen - citeşte: inept - în care întreb ca la şcoala de corecţie, iarăşi şi din nou, kumse.

În ce hal am ajuns, trebuie să le scriu pe toate, ca la şcoala Clemenţa. Franchement, altfel nu mă descurc.

Mândra, mai bine. Cu paşi infinitezimali, dar mai bine. Ouf.

Later edit: Iar îi refuz pe ăia de la Calea Victoriei. Adică pe Scolastic, pisălog în cheie binevoitoare - dacă nu tu, cine? -cu ideea prelegerilor despre dandysm.

Ca să fie clar. Muierea, oricât de straşnică - nu e cazul - nu poate vorbi niciodată coerent despre asta. Pe urmă, asta nu e tocmai raiaua mea: ştii cum e, Abd'allah, să ai senzaţia că pipăi batista monogrammata a altcuiva?

Nu de glorie, ci de despuiere şi sacrilegiu. Şi n-am suflet de Valjean, să fug cu sfeşnicele în lume.

Mateiu? Nici vorbă. Prelegere deslânată şi sentimentală şi cu nodul în gât? Mai bine pe hârtie. Aia e altceva.

Nu e chip, doamnă?

Nu e chip, domnule.

Bine. Respect.

Aşa să faci. Şi cum spuneam, te plimbai pe Dacia, şi aveai stări interbelice, da?

Cea de-a treia noapte a jupânului Borges - 2: Bezoarul şi între-timpul

Motto:

" Todo color es aborrecible."

(Jorge Luis Borges, Historia universal de la infamia, El tintorero enmascarado Hákim de Merv)

Atunci când Istoria mare oboseşte, sună ceasul vremurilor anume croite pentru istoria minusculă. Şi atunci când pretextul se răscoală frastic şi devine de-a dreptul subtext, cronicarul va scrie, de pildă, că geme bietul om sub vremi. E un semn sigur că tensiunea vorbelor aparent anodine poate fărâma oricând cu succes spirtul bietelor noastre termometre de lectură.

Pasionant paradox! Din lehamitea Istoriei şi insurecţia subtextului se naşte o altfel de linie temporală, deopotrivă indiferentă analizei parametrice reci atât de dragi economiştilor de pretutindeni şi extrem oportună interstiţiilor acelor de ceasornic. De aceea, orice satrapie care se respectă va pricepe imediat că zorile noi ale între-timpului reclamă schimbări drastice ale onomasticii calendaristice.

Poezia revoluţionară nu prea iubeşte privighetorile: e totuşi prea mult sânge închegat pe suavele cifre ale lui Prairial, domnule.

***

Atunci când un mare povestitor simte că e mânat din spate de frica dezintegrării fizice fără preaviz, tableta pe care scrie se va transforma deseori într-un soi de bezoar antologic. Cu vectorul agravant al cecităţii, ultimul Jorge Luis Borges sfârşeşte prin a se mineraliza pe picioare, croindu-şi din greu propria statuie. E momentul summelor disparate anglo-saxone adunate dimpreună cu uşor funebra Kodama, dezlânatelor conversaţii în contratimp cu Bioy Casares şi, nu în ultimul rând, al fluvialelor conferinţe de ateneu popular şi audienţă înduioşată, superficială şi smintită - ca toţi argentinienii, de-altminteri.

În faţa unui public de ironică simetrie cu sclavii, milogii, şuţii, geambaşii de cămile şi cuţitarii din Merv, Borges vorbeşte, preţ de şapte nopţi, inclusiv despre lucrurile ce se lasă văzute în spatele vălurilor de întuneric ale propriei minţi. Este un splendid şi patetic exerciţiu de afirmare a sinelui glorios şi descărnat în cele Şapte Nopţi ale sale din Buenos Aires, pline de culoarea rămasului-bun şi de groaza oglinzii de şah a literelor tipărite pe foaie.

Din groaza cuvintelor turnate în forma fixă a textului, Borges îşi propune să o ia la sănătoasa de pe hârtie, fugind acolo unde ştie cel mai bine că s-ar putea reda sieşi: anume în câte un umil sertar al obsesiei sale fundamentale de tentaculară bibliotecă şi crâncenă lipsă de sistem.

***

Faţă cu solarul exerciţiu de asfixie, Fradique Mendes ar rânji pesemne cu înţeles, pentru că - toute proportion gardée - povestitorul cu toiag de bambus are parte exact de didascalia eremitului din Lapidárias, ce presupune înainte de orice altceva un feroce reflex de foame. Sigur, primejdia fugii de idei e imediată şi permanentă: dar vorbim totuşi de un pontifex maximus, ce îşi ştie ascunde cu desăvârşită pricepere propriile angoase, îndărătul unei cuceritoare sobrietăţi discursive.

Deseori, la întâmplarea vreunui arabesc referenţial, oratorul pare să ezite, neştiind dacă izvorul e suficient de precis pentru a fi dat în vileag auditoriului cu suficientă pertinenţă. Cât din atitudinea asta e reflex de răsfăţ retoric şi cât ecou al spaimei reale de a-şi aliena propria memorie e un lucru perfect secundar. Orientul, despre care Borges vorbeşte cu o predilecţie aproape copilărească, se pretează perfect confuziei reperelor, batjocurii jaloanelor temporale şi chiar dispreţului geografic: bref, între-timpului.

Pentru aşa ceva, lexicele noastre evropeneşti nu cunosc vreo cale de mijloc. Numindu-l Apropiat, nu facem altceva decât să încercăm cu degetul iluzia aproape diminutivă a unei îmblânziri. Şi cum, de la Apus înspre Răsărit, lucrurile se complică de substanţă şi se despoaie de vorbe din ce în ce mai rău, mintea noastră binară şi învăţată cu etichetele de nevoie îl numeşte Extrem sau Îndepărtat, încetând imediat să îl mai asimileze cu totul lumilor pe care trăim.

Sigur, se poate bombăni cu profit şi contra-exemplul de galică înfumurare al Orientului Mijlociu. Sub denumirea asta cu legitimitatea precară a protectoratului se ascunde însă Orientul Refulat, din cauza căruia Vestul scuipă în sân pe puţin de la Câmpiile Catalaunice încoace. Şi nu, nu e vorba de Shambhala sau alte visări ale doamnei Blavatsky şi nu numai de Magrib. Ci în primul şi primul rând de califatele de aprigă inteligenţă şi impecabilă higienă publică numite Al-Andalus.

Între baclavale şi orezărie, o vastă terra incognita, despre care credem că ştim multe lucruri de la Marco Polo încoace. De fapt, habar nu avem mai nimic: de ruşine, Borges se agaţă de halimaua nopţilor cu şeherezade şi mofturoşi, ceea ce e un fel foarte elegant de a îndulci pilula neştiinţei vulgarizatoare şi întinde pătura narativă până dincolo de veracitate.

***

Totuşi, în hărmălaia asta eschatologică a oricărui sfârşit de operă, se strecoară o exemplară tentativă de descifrare. Despre ea voisem să scriu cu prioritate - dar pentru că sunt muiere proastă şi simţitoare la băzneli din astea, m-a luat ca de obicei gura pe dinainte.

Tant pis et attendons l'après-dîner. Povestea boiangiului din Merv are toate legăturile de pe lume cu între-timpul, cu bezoarul şi cu Orientul Eliptic al stepelor lipsite de orizont.

Şi chiar cu bietele noastre buletine de ştiri.

PS: N-are legătură, dar cred că bat palma cu ăia de la DN. Amănunte mai încolo, mă duc să stau niţel cu ea.

Din vrac, sistem

Din trei luni de planificare, prima e deja dusă pe apa sâmbetii parlamentărilor pe email.

Aşa nu se mai poate, asta e clar. N-am de gând să dau înapoi şi mai ales, nu-mi tună prin minte să las lucruri importante pe ultima sută de metri: este, totuşi, vorba de cea mai îndelungată călătorie zisă de plăcere - le cliché ne sait pas si bien dire, d'ailleurs - de la origini şi până în prezent.

Cu un vraf de lucruri de făcut, e destul de lesne de scăpat hăţurile situaţiei. Am mai scris-o - şi o repet fără glorie, dar cu exorcism de sine - asta nu e Indochina cea frumos curgătoare: expect bumps.

***

Şapte vize, din care patru sunt posibile în Bucureşti. Cu Berghof la rândul lui pe drumuri, comunicarea cu unul din cei mai buni - ei spun, dar şi beizadeaua cu amendamente şi bombăneli realiste - agenţi din zonă e cel puţin eliptică; schiţa prinde greu carne. Se anunţă un preţ, care se dublează, care se triplează: după Shadow of the Holy Book, începi să pricepi de ce - dar asta merită un bilet separat şi îndelung croit. Se bombăne din nou, în dezolarea primitorului care are toată bunăvoinţa. Se anunţă Berghof întâi că probabil vor fi obiecţii, după care i se scrie să taie două propuneri cu totul de pe listă şi să vină cu alt preţ.

Şi se aşteaptă. Şi se aşteaptă. Şi se aşteaptă. Răbdare, da. Întotdeauna, pentru lucrurile importante.

Totuşi, cu o treime de sală de aşteptare irosită, nu se poate să nu te apuce panica, măcar aşa, aperitiv.

Socotim, scoatem vrafuri de adeverinţe, câte una pentru fiecare stindard. Înjurăm, căsăpim, implorăm imprimanta de birou, care îşi dă sufletul definitiv la capătul ordaliei de cereri şi parafe. Toată lumea prezentă în odaie te urăşte sincer: ei, şi? Să mă văz plecată, isprăvniceasă, tocmind covoare.

***

În previziune, puzderie de răspunsuri de la diverse alternative, bine tocmite şi negociate dinainte. Ros de unghii în aşteptarea a două răspunsuri de cancelarie, redutabile: încep să cred că fix primele două capitale de după Stambul au să fie şi cele mai greu de îmblânzit frontieristic. De aceea, nu vă fie cu supărare dacă parte din lucruri, cum e poza zilei de ieri, rămân nepovestite, nevorbite şi nedesfirate, cel puţin până la întoarcere.

Nu de alta: chiar vreau să plec şi chiar vreau să mă întorc. Inutil să complicăm demersul: Neuronul Singuratic chiar ne avertizează - they sometimes google visa applicants, put down your photo or your site if you feel suspicious.

This is not going to happen. De scris, am să scriu ce-mi tună şi când îmi tună, ca de obicei. Dar un pic de măsură nu strică, în toate. Aşadar nu, nimic despre şarada delicios deslegată - uitasem şi eu complet, dar constat că unele lucruri au timpul lor, dont acte - până ce nu isprăvesc călătoria.

În drumul ăsta, plec cu broboada pe umeri şi cu mintea golită de orice clişeu. Asta nu înseamnă că nu am să văd, cu prudenţa novicelui dintotdeauna: dar poate nu e rău să-nvăţ să le şi îmbrac uşor altfel.

***

Deocamdată însă, un pic de ordine. Atât timp cât nu am vraful de LOI, inutil să mă agit consular. Totuşi, am întins deja antenele înspre China şi Kazakhstan - no LOI required. Whip.

Rămâne problema celor trei imposibile de rezolvat în Bucureşti. Rămân în picioare, ca variante de vâjâială consulară: Kiev sau Viena. Sau Londra. Sau Peru, heh.

Năroadă? Nevinovată, în speţă. Dar nu ştiu cum, ai să vezi că până la urmă, tot am să plec la vreme.

Fugeat la masă. Reviu, cu mare uşurare.

Later edit: Praştie de somn. Presupun decompensare.

Prin care se adevereşte că are, totuşi, şapte vieţi

Incidentul trivial de adineauri era un banal început de asfixie: terminaţi cu tâmpeniile, poruncise cu oarecare greutate din fotoliu.

N-am ascultat, bine am făcut.

Aşadar, poveste binecunoscută de-altminteri. Se ia agenda. Se sună lume. Se taie Floreasca de pe listă. Se taie şi Colţea. Se merge direct la Elias, pentru că acolo e cel puţin respirabil, deşi - unde nu e? - în cheia peşcheşului, pe care eu nu-l găsesc neapărat scandalos. Ci doar bizantin, tradiţional şi de răspântie turcită, c'est selon.

Pe scurt, e acasă şi fără mari sperieturi. Sigur, coastele sunt fisurate; de-altminteri, un accident frecvent şi primit cu mai multă filosofie decât ar putea avea restul populaţiei. Însă una peste alta, bilanţul putea fi mult mai rău de-atât: cel puţin acuma are să aibă mai multă grijă de sine... not, heh.

Răsuflăm, relativ uşuraţi. Nu e simplu, dar încă se poate.

De mare fericire, fireşte.

Un noroc - sfârşitul de săptămână. Cu Fregata plecată, când scriu eu, are grijă Coca.

It is that simple. Ordnung u. Disziplin.

Cât despre mine, mulţumesc tuturor. Şi celor ce se ştiu, şi celor care bombăne, ca întotdeauna.

Fragilităţi

Acum vreun ceas, zgomot surd în baia caselor din faţă.

Fregata, la telefon. Eu, dincolo şi cu treburile hagialâcului ce nu suferă amânare.

Nepricepute şi năroade, ajungem destul de târziu: e deja în picioare, de una singură.

Doar nu era să crăp între un closet şi o chiuvetă, dragă.

***

Scorul? Trei coaste fisurate, ca sticla suflată - harşti. Refuz contondent al salvării - ce să-mi facă ăia mie, ia spune. Cu greu întinsă în apartamentele personale: pisica, televizorul şi Cronin. Atât - aşa e, întotdeauna s-a prăpădit după romanele englezeşti cu atât sirop cât trebuie.

Pentru că nu e prima oară când se întâmplă şi din astea, ştim că e imperativ să o lăsăm în pace. Dacă are nevoie, ştie foarte bine cum să ne facă să şi pricepem asta.

Deocamdată, însă: aiurea! un fleac. Ziceţi mersi că nu e femurul. Aia da, chestie de babe.

Pentru prima oară însă, după foarte mult timp, mi-a îngheţat creierul preţ de vreo jumătate de minut şi în mare linişte. Chestie de fragilităţi, fără îndoială.

Later edit: Cu lucrurile ceva mai stabile în casele din faţă, reluat poveştile poştale cu Agenţii de Voiaj.

A nu se rânji: il y a du totem, dans tout cela, sans aucun doute.

În crucea nopţii, pe când mă fericeam de una singură că se putea întâmpla mult mai rău cu Mândra şi că orice puzderie de mailuri tehnice are un capăt, un soi de panică insidioasă la vederea datei curente:

28 ianuarie.

Mvai de mama zilelor mele? Douăşopt ianuarie şi încă ne chisnovăm în miorlăieli epistolare cu David B. ed alii?

Da-mi-aş palme, zău. Şi un şut în derier în formă de triplu axel.

Alo, Haydarpaşa? Mai are doar două luni, cucoana.

Du reste, în tot răstimpul serii şi după un interviu suprarealist al lui Niazov pe TF1 - niciodată difuzat şi dintr-o vreme în care cu certitudine habar nu aveam de Merv - cheful de scris se pocneşte singur de piedica sintezei.

Pe tipic asiatic, am şters-o de pe foaia prea crispată pe gustul meu. Mai bine se decantează, decât să scriem tâmpenii sangvine: something's gotta give.

Răbdare, inclusiv cu propriile vorbe. Ceva nou: şi nu, n-aş fi crezut asta niciodată. Cu plecăciune, boierule, deşi nu cred să deprind vreodată meşteşugul aforistic.

Even later: Noapte stupidă. Nu poate respira ca lumea, nu vrea nici în ruptul capului asistenţă. Iar mie, nouă de fapt, mi-a stat creierul, cu totul.

Joi seară: Nou accident stupid, singură în casă. De data asta, deşi lucrurile sunt oarecum triviale, trebuie neapărat să o ducem la Urgenţă. E posibil să lipsesc vreo câteva ceasuri, orice gând bun e binevenit.

Cu iertare pentru întârzierile de rigoare, dar reviu.

Homework

Despre asta era vorba în ucazul zilei de ieri, nu?

Heh. Aş vrea să spun că la mijloc e vreo pricepere a subsemnatei. Just call it beginner's luck, rather.

Sau o raită prin arhive, asta ca să respectăm adevărul istoric. Aferim et salut, l'artiste.

Non, je ne dirai rien de plus, ici.

***

În altă ordine de idei, pachetele au ajuns: ambele amândouă în acelaşi timp.

Sunteţi duduia cu Asia, da? întreabă nevinovat cucoana de la poşta din Amzei.

Rânjesc şi eu, strict retoric. Cinci minute mai târziu, constat efracţia aproape duioasă a primului colet: curiosity killed the mailbox.

Al doilea, în schimb, neatins: cine dumnezeu să facă bişniţă cu dicţionare siameze, hum?

Portughezităţi, 4: Prin efracţie, despre Fradique Mendes

Motto:

"Bateu-me o coração. Por fim, com um esforço, como Novalis no patamar de Hegel, afiancei, pagando os sorvetes, que ao outro dia. Às duas, religiosamente, mas sem missa, estaria no portal da Havanesa!"

(Eça de Queirós - A correspondência de Fradique Mendes, Capítulo I)

Înainte de orice altceva, pugnul în plex reclamă omagiul furtiv al cablogramei binevoitoare.

Amen, donc. Biletul ăsta are să fie foarte scurt, dar cu miez. Putem scrie cărţi despre Fradique Mendes. Dar vorba multă, în teritoriile dandy, e sinonimă sărăciei de sine - aşa că, se alege dintâi intuiţia care urmează.

Dacă Fradique Mendes ar fi sunete, atunci e neaparat necesar ca ele să se întâmple într-un singur puls posibil: con brio.

De pildă, aşa:

***

Arunc mănuşa şi propun un experiment, recomandabil cu mare căldură.

A se asculta de vreo două, hai trei ori spiralele lui Mozart. Aşa vom pricepe fără mare dificultate, pesemne, că în spatele aparenţelor extrem versatile ale unui Fradique de patentă ubicuitate şi omniscienţă, se află şi altceva.

Se numeşte οὐροβóρος. Şi este infinit mai nimerit spre a - heh? vedem cum vorbele sunt precare, în speţă? - circumscrie personajul decât orice altă imagine de bestiariu medieval ori excentric.

Pe gustul lui Jung - întotdeauna preferabil lui Freud, de-altminteri - dihania asta cosmogonică e în totul sinonimă mandalei. Poate de aceea, stângacii săi învăţăcei din Lisabona i se închină cu afectul de perfectă esenţă sebastianistă, datorat cu asupră de măsură Regelui Ascuns.

În speţă, realitatea despotică de ceai e de-a dreptul merovingiană. Fradique Mendes îşi preumblă fără preget delicioasa alcătuire moleculară sub coviltirul lumii acesteia, cu o vocaţie a fericirii care îndulceşte considerabil orice speculaţie de jug şi capitulare a Celorlalţi.

***

Este dandysm. Dar, spre deosebire de stările seismografice ale lui des Esseintes ori de luciul rece al prozelor lui Charles B., este dandysm solar şi pişcător. Avec en prime une sorte d'urgence de l'intelligence qui désarme immédiatement.

E preciso... remember?

Fără Fradique, Brummell e neisprăvit. Şi acesta da, este un omagiu neruşinat: de-altminteri, domnule, qual é o melhor alfaiate de Londres?

De fil en aiguille, 3: Petites arabesques de cette manche d'ambassadeur...

Motto:

"La Russie, non accueillante pour les gens dénués de papiers, est froide envers ceux qui ne portent pas de costumes chamarrés. Sur le sol national les grands-ducs habillés jusque là de simples vestons ne parurent plus qu'en uniforme. Ainsi le veut l'étiquette. L'homme sans galon ne compte guère là-bas."

(Gaston Stiegler, Le tour du monde en soixante-trois jours, Chapitre II, En route)

Şi totuşi... fie şi creierul amorţit de poncife al călătorului de rămăşag nu se poate să nu acuze apropierea a ceea ce putem numi stare de imperiu. Iar dacă militarismul de tinichea al Germaniei nu reuşise decât să agaseze în cheie persiflantă istorica iritare a pietonului galic, în privinţa Rusiei, lucrurile sunt - o ştim foarte bine - infinit mai complicate de-atât.

Printr-o potriveală care ne face şi astăzi să rânjim cu mare înţeles, unul din pasagerii cuşetelor clasei întâi se numeşte George de Leuchtenberg, al şaselea cu acest nume. Iar farmecul nebun al episodului vestimentar e primul simptom că lucrurile încep să se ia în serios: un imperiu adevărat are nevoie de îngrijite scenografii şi complicate coduri de castă.

În privinţa asta, paradigma rusească este, probabil, formula cea mai viabilă cu putinţă, din perspectiva mentalului istoric. Fără rigidităţile de sistem hispanic, lipsa de imaginaţie nemţească, ori nevrozele austriece; însă cu aceeaşi sete - în cazul de faţă, extrem paradoxală - a navigaţiei despre care tocmai am discutat mai adineauri, pomenind lucrul portughez.

Mintea pietonului galic e mult prea superficială pesemne pentru a se putea bucura pe îndelete de extraordinara didascalie bărbătească a schimbării de haine. Dar Leuchtenberg şi tovarăşii săi de drum ştiu cu prisosinţă că, odată trecută ciudata graniţă de la Wirballen, nu se schimbă numai lăţimea şinei ferate: ci şi linia temporală, în perfect puseu feudal de poetică satrapie.

***

Estimp, plimbăreţul bârfeşte cât îl ţin plămânii şi după priceperea propriului neuron. Neîndrăznind, probabil, să pice pe umărul amabilului Leuchtenberg - se egzistă, ştim bine, o linie invizibilă dincolo de care puţini sunt aleşi în empireul Rusiei albe - Stiegler bombăne pe îndelete cu ataşatul militar de resort, colonelul Moulin.

Nu fără un rânjet oarecum afectuos, ne putem imagina foarte lesne cam despre ce ar putea bârfi francezii de serviciu. Haleala ţaristă, în primul rând, pentru că Franţa călătoare va revendica mai întotdeauna ceea ce eu numesc - în urma unui episod absolut epic de gen - la nostalgie du camembert. Et cela ne rate pas - cela ne rate jamais, d'ailleurs: de pildă Stiegler se plânge aproape în hexametri de elipticul şci, de acra soliancă şi de indolentul borş naţional.

Oh, mais c'est absolument infâme, mon colonel.

N-are dreptate, şi reţineţi: asta vine de la cineva care trebuie alergat cu polonicul în jurul supierei în vremuri normale. Dar ce e normal, oare, într-una din acele crâşme cu demisol din împrejurimile Fontankăi, unde o babă retorică şi rebarbativă îţi trânteşte sub nas zama asteroidă de expansivă acreală şi imediat ремонт?

***

Imperiale bârfe, imediat după aceea, un destul de previzibil reper al conversaţiei de superficială politeţe pentru lumea cuminte pe care soborul de dihănii o tolerează cu irepresibil amuzament.

Întâmplarea are tâlcul ei, mai ales dacă ne ducem cu mintea vreo două decenii mai târziu. Într-un fel absolut involuntar, nu e deloc deplasat să vedem în ea un soi de profetică alegorie a vremurilor de după colţ.

Chiar dacă în momentul scrierii, evantaiele de la Peterhof pufnesc în râs la vederea trimisului domnului McKinley.

Anul este 1897, luna august.

***

"Je lui parlais du beau gala offert par le tsar en l'honneur de Félix Faure à Peterhof lors de la visite de 1897. Dans ce mignon théâtre l'assemblée était extrêmement brillante, peut-être la plus brillante que l'on peut voir en son genre. Nous excusons chez nous nos vilains habits noirs en disant que de moins ils ont l'avantage de faire ressortir la toilette des dames; mais à Péterhof le luxe des dames n'était nullement sacrifié, quoiqu'elles fussent entourées d'hommes qui étaient tous en costume, sous les étoffes claires les plus éclatantes. Elles semblaient, au contraire, fort embellies entre ces cadres étincelants et mobiles qui rehaussaient leur parure. Or parmi tous ces hommes il n'y en avait que deux qui fussent en habit noir: l'un était Félix Faure; encore celui-là avait-il la poitrine barrée de rouge par le grand cordon de la Légion d'honneur, qui accusait son caractère officiel. L'autre, très simple, ne portait aucune décoration. Il faisait événement. Tout le monde demandait:

- Quel est donc ce personnage, le seul qui ne soit pas déguisé, et envers qui les plus huppés sont pleins de déférence?

Les initiés répondaient:

- C'est l'ambassadeur des Etats-Unis.

Et ce dédain de l'uniforme et des croix, dans un pareil milieu, semblait d'un esprit très républicain et même d'une hautaine élégance.

Or, qu'est-ce que j'apprends? Maintenant, l'ambassadeur des Etats-Unis à Saint-Pétersbourg - ce n'est pas le même - s'est fait composer un uniforme. Il porte des galons, des parements, de la dorure! Ce clinquant lui a poussé depuis que les Etats-Unis se sont emparés de Cuba. L'habit noir n'était plus compatible avec l'impérialisme. Petites arabesques de cette manche d'ambassadeur, si insignifiantes en apparence, on vous déchiffre cependant et on lit clairement cette chose nouvelle: gloriole américaine."

Dacă e marţi...

... vorbim uzbecă. Pas si vite et avec parcimonie: de ce, dar oare de ce, mi se pare eminamente simpatic, în cheie khmero-oltenească, exerciţiul de concizie de mai jos?

Good afternoon!

Sorry for our late reply.

It’s because of the program isn’t simple, but I will reply you and send a program at the nearest time.

Best wishes,

Mr. Truc-Chose

***

Primul colet sosit cu poşta de după-amiază, de ridicat mâine dimineaţă - heh, ce spusese Năroada? - din Amzei. Curioasă care dumnezeu e, pe borderou scrie doar Anglia.

Bon. Deocamdată, singura porţiune descoperită din traseu e aia persiană. Mi se pare normal.

Back on tracks aşadar. Ieri, adormit cu capul pe birou - din nou normal, având în vedere virtuţile smintitoare ale ceaiului de... heh... mucles.

Evanghelia după David

Răspuns matinal de la Agentul de Voiaj Unu.

Am rânjit, cu o oarecare bizară indulgenţă:

Trip day Date Weekday Programme Accommodation

Day 1 21/04 Wed 11 am arrival Serags border pick up / customs drive to Mary, visit Merv, hotel Sanjar or Rakhat

Day 2 22/04 Thu early morning off-road trip to Gonur Depe (6..8 h),
return to Mary overnight hotel Sanjar or Rakhat

Day 3 23/04 Fri drive to Ashgabat via Anau Mosque & Abiverd, hotel Asia

Day 4 24/04 Sat Ashgabat self Asia

Day 5 25/04 Sun am flight to Turkmenbashi, explore Turkmenbashi and surroundings, overnight low-cost hotel

Day 6 26/04 Mon am drive to Yangykala Canyons, explore and overnight
tents or Shrine Guesthouse

Day 7 27/04 Tue full-day drive to Nokhur, time-permitting en-route visit Paraw Bibi shrine, overnight home stay

Day 8 28/04 Wed Explore Nokhur, overnight home stay

Day 9 29/04 Thu full-day drive to Ashgabat, en route time-permitting visits Murche Ruins, Geok Depe, overnight Hotel Asia

Day 10 30/04 Fri Ashgabat self Asia

Day 11 01/05 Sat am drive Ashgabat - Erbent, continue off-road into Central Karakum (Kyzyl Takyr / Bekuri) overnight private house or tents

Day 12 02/05 Sun continue explore, noon drive to Darvaza, overnight, night visit burning Gas Crate Tents

Day 13 03/05 Mon Continue to Kunya Urgench, visit site, border crossing to Khodzheylil / Nukus b/f 18:00 pm

I have shifted your arrival day by a day in order to enable a visit to Tolkuchka on a Saturday. Sunday would be better, and another spare day in Ashgabat would not hurt - we can shuffle this around later on.

De fil en aiguille, 2: Aux portes de l'Empire

Cititorul iubitor de nuanţe subtile va avea probabil întotdeauna, în faţa realităţii istorice - şi uneori afective - a Imperiului Ţarist, pesemne acelaşi soi de perplexitate ca atunci când dă pentru prima oară cu ochii de poveştile cosmogonice din Timaios.

Oarecum comună, problematica Atlantidei nu va putea sluji decât drept pretext pentru pilda intelectuală infinit mai profundă a contextului ce se poate - şi de-altminteri şi trebuie! - dispensa de formula retorică a dialogului. Bref şi cu alte cuvinte fără îndoială mai clare de-atât, dispariţia fără întoarcere a unui topos mental ne va obliga întotdeauna la veşnice tentative intime de recompunere, de rejucare şi permutare a unui număr limitat de concepte, idei şi noţiuni.

Ceea ce vom obţine, din păcate, va fi doar o splendidă şi fibrilantă demonstraţie cosmogonică, un fel de homuncul al propriei minţi. Pe spinarea lui vom trimete mai departe, în timp şi spaţiu, neliniştea resemnată a unui început de demers filosofic: întotdeauna le-am definit drept solara neobrăzare a finitudinii ce ridică întrebări fără de sfârşit, i pak să ştii.

***

Chiar dacă am citi totul cu şi despre Petrograd, chiar dacă am bate cu pasul fiecare ciob posibil de caldarâm al zilei curente, nimic nu ar putea înlocui senzaţia de plenară şi curată înţelegere a naivei translaţii temporale. Treizeci de secunde dintr-o după-amiază feroviară a anului 1901 ne-ar ajunge îndestulat pentru a le putea scrie, de pildă, cu sinceritatea primei preumblări indochineze de-adevăratelea, unul din cele mai categorice amănunte empirice imposibil de pus în scenă.

Aşadar şi pentru că ne fură peizagiul, scriem apăsat că circumstanţele de teapa Rusiei albe, Parişilor ori Indochinei de la origini şi până în prezent, intră în numărătoarea perfect arbitrară şi asumat cardiologică a fundamentalelor amănunte platoniciene. De orgolioasă şi fragilă suficienţă de sine, ele nu primesc suava tortură a dialecticii.

Ce face, de pildă, bietul Critias, în secunda în care Socrate îi aşterne la picioare evantaiul de taine al înţelepţilor din Sais?

***

Oh, mais voyons: il opine du chef, le pauvre. Devant le mythe, l'individu se retrouve nécessairement très seul, de telle sorte qu'aucun sophisme, aucune improvisation et aucun subterfuge ne sont plus de mise. Les trois convives de Socrate ne sont que prétexte et leur existence propre demeure parfaitement indifférente à la substance de son soliloque. Le réflexe souhaité par le rhéteur n'est plus celui de l'empreinte mentale, mais de la transcription à perpétuelle demeure d'un mystère. De ce fait, le texte est volontairement vierge de toute dramaturgie, mais singulièrement dense en ces images fuyantes et peut-être trompeuses, qui se prêtent si bien aux parois d'une caverne: fabric of dreams.

Et pourtant, toute la vérité de Platon se trouve enfermée dans ce texte inachevé qui sent bien son Parzival et qui nous laisse à jamais un arrière-goût de miel et de cendre.

Est-ce un hasard si on le commente si facilement avec du Wagner? Sans doute pas, heh.

Est-ce un hasard si, par fortune, il s'agit de l'une des pages préférées de céans? Oh, mais non: plutôt un affidavit.

***

Pentru că nu vom şti niciodată ce gust avea zmeura petersburgheză din 1901 şi pentru că pasul zilei de azi e sinonim oftatului, ne putem sluji fără nicio ruşine de oricine ne-ar putea hrăni elanul contemplării de pe malul celălalt. Iar pentru că jocul ăsta e pură speculă sentimentală, nu de puţine ori cele mai cu folos bilete de voie sunt semnate de obscuri vânzători de mărunţişuri, despuiaţi de orice pretenţie şi tensiune literară.

Sigur, Petersburgul canonic are importanţa lui optică, însă avantajul fundamental al relatării brute şi deseori stupide, e consistenta marjă de manevră înspre propria ficţiune. Greu să te strecori neruşinat şi sigur pe sine sub mantaua lui Gogol: simplu să brodezi propriul altceva din sosirea la graniţă a domnului Stiegler!

Chut. Alors, voyons.

***

"Nous nous arrêtâmes le soir dans un endroit qui me parut étrange. En mettant le nez dehors, je crus d'abord m'être trompé. N'étions-nous pas dans un hôpital? Il n'y avait autour de moi que des infirmiers: ils portaient de grands tabliers blancs serrés à la taille par une ceinture de coton bleu, des tabliers qui montent jusque sous le menton et qui sont retenus à l'épaule par deux cordons. En outre, une petite calotte noire sur la tête, et aux jambes d'énormes bottes. Je crus qu'il y avait là à côté une salle d'opérations.

C'était bien d'une opération qu'il s'agissait, mais pas comme j'aurais pu l'imaginer. Mes gaillards s'emparèrent prestement des bagages, les ouvrirent, les vidèrent, les remplirent de nouveau, puis les refermèrent, comme un ouvre un ventre aujourd'hui. J'avais affaire aux employés du chemin de fer et de la douane qui sont affublés de ce singulier accoutrement.

Nous étions à Wirballen, première ville que l'on rencontre lorsqu'on pénétre en Russie. Il est superflu de dire qu'un gendarme, un grand diable de gendarme à l'aspect débonnaire qui dévisageait les gens, prit mon passeport, qu'on l'emporta secrétement dans une pièce spéciale où il fut examiné, vérifié, scruté de la façon la plus minutieuse. Les Russes ont créé une religion nouvelle à laquelle aucune infidélité n'est permise dans toute l'étendue de l'Empire: c'est celle du passeport. Chacun doit l'avoir constamment sur soi, comme un prêtre a son bréviaire, et le présenter à toute réquisition. Sans ce précieux missel, il ne peut exister pour l'individu ni égard, ni considération, ni liberté, ni hospitalité, ni même admission sur le territoire russe."

Sosirea la Petersburg acutizează un alt set de probleme existenţiale. Din fericire, situaţia e solubilă într-o flûte de vin de Champagne şi câteva bârfe pe sprânceană.

Imediat după cină, fireşte.

Extraordinar de bineinteles

Pana foarte urata de curent, tablou electric pe butuci. Brusc si -cum altfel? - la o ora stupida: minuit et demie.

Sa zicem ca de asta se egzista IREB, nu?

Vraiment, bon courage. Maine curent estem la Agie. Dupa aia, oremus sa vie electrica la vreme si sa fie de nimica toata, fireste.

De fil en aiguille -1: Pariul domnului Stiegler

Motto:

"Pelo jornal, e pela reportagem que será a sua função e a sua força, tu desenvolverás, no teu tempo e na tua terra, todos os males da Vaidade! A reportagem, bem sei, é uma útil abastecedora da História Decerto importou saber se era adunco ou chato o nariz de Cleópatra, pois que do feitio desse nariz dependeram, durante algum tempo, de Filipes a Actium, os destinos do Universo."

(Eça de Queirós, A correspondência de Fradique Mendes, As cartas, XV. A Bento de S.)

Isprăvind cu greu şi oftaturi corespondenţa foarte autenticului Fradique Mendes, nu se putea răspunde imediat cu unul din biletele de sintetic afect cu care suntem obişnuiţi.

Iată anume de ce: unei efigii nu îi azvârli din graba cupeului buchetul de violete al conversaţiei pe canapea. Iar în privinţa asta, Fradique M. ridică ştacheta în văzduhurile dihăniilor de impecabil construct - un mare păcat că nu e de-adevăratelea, scriu minţile sceptice. În reproşul imediat al celor care pur şi simplu ştiu că aşa ceva există şi se bucură în fiecare zi cu putinţă de visteria capricioasă a bunătăţilor sale.

Dar poate are să mă ierte beizadeaua dacă, din motive ce ţin de istoria măruntă a acestor curţi, vom păstra, în profundă căpoşenie, reperul botezului dintâi, cu tot bombardamentul neutronic al ispitei portugheze. Şi cu asta retez imediat vorbitul necopt despre un amănunt de amplă densitate ce merită întreit să se numească nu simplă circumstanţă: ci de-a dreptul eveniment.

Aşadar, pentru nestemata neruşinare a lui Fradique - şi a dumitale, fireşte - se cuvine mai degrabă didascalia ridicării de mănuşă. Şi un mărunţiş la schimb, ce nu va putea niciodată pretinde să fie, doamne fereşte, echtabil.

Simplu divertimento de trei lei, dar cu tâlc nostalgic. Alors, sans plus attendre, je vous propose une sorte d'infâme et crédule anti-Fradique M.

Ses défauts, très apparents, ne feront que rehausser davantage, le moment venu, les splendeurs de l'original.

***

Se numeşte Gaston Stiegler, onomastică fără surprize care miroase a subprefectură chibzuită şi bulevard de caravanseraiuri închiriate cu hapsână uitătură pe ceas. Seamănă, judecând după poza de la întoarcere, deopotrivă cu Ferdinand al Bulgariei şi îngrozitorul Anatole France. Nu e de bine defel: Anatole F. e pur şi simplu un fel de căpcăun inofensiv, ale cărui proze deosebit antipatice lasă întotdeauna amintirea uşor băloasă a lingurii de untură de peşte cu anasâna postprandială de rigoare.

La 1901, data voiajului său de şaizecişitrei de zile în jurul lumii, bunul Eça de Queirós nu mai poate scrie despre aşa o gogomănie în vreunul din delicioasele lui bilete pariziene. Dar putem presupune că, eliberat de puţină vreme de meschine chingi terestre, va fi rânjit cu indulgenţă în faţa sângerosului pariu trans-siberian ce opune două foarte respectabile gazete franţuzeşti.

Gaston Stiegler vs. Henri Turot, adică Le Matin contra de-abia mai puţin conservatorului Le Journal. Amănuntul are sare şi piper cât cuprinde şi nu e deloc indiferent: în spatele titlurilor de presă regăsim, pe de o parte, orgoliul nemăsurat al lui Maurice Bunau-Varilla, cămătar şi speculant şi un fel de Hughes avant la lettre. Iar la mai temperatul Journal, zelul sârguincios al lui Henri Letellier. Aşadar, cu flerul său negustoresc indubitabil pentru ceea ce numim pesemne astăzi marketing şi promovare, Varilla aruncă gazetei rivale mănuşa voiajului în jurul lumii şi în cel mai scurt răstimp posibil.

Şi adversarii acceptă, în minte cu beneficiile imediate ale foiletonului numai bun pentru suplimentul artistic unde şade discreţionar un anume José-Maria de Hérédia. Motivul real şi adevărata miză a duelului feroviar sunt însă uşor mai prozaice: trebuie neaparat vândută publicului subscriptor imaginea noilor Căi Ferate Trans-siberiene, coloană vertebrală a faimosului împrumut franco-rus zis şi Nikolai.

Privit cu ochii de azi, e un ponzi scheme de toată frumuseţea, pentru care însă vom avea întotdeauna un soi de absurdă indulgenţă. În numele subscriptorilor din Cometei şi al anului de emitere: 1867, anul primului surâs livresc de Fradique.

Şi fireşte, al Sfântului Duh. Amin şi mergem mai departe.

***

Şi Stiegler se pregăteşte de plecare. În cărţulia scrisă post factvm, nu se jenează defel să ne facă un elogiu apăsat al căilor ferate, rolului lor civilizator şi minunilor tehnicii. Şi ne mai povesteşte despre pertractările cu amabilii şi zeloşii furnizori de efecte de voiaj - recunosc, am înlemnit citind despre un ceva de se cheamă linge en papier -şi mai ales despre reacţiile anturajului mai mult sau mai puţin anonim.

Din toată hărmălaia primului capitol, am ales cea mai colosală scrisoare portant proposition de services divers. Cine mai crede că anul 1900 e foarte prude, nota trei şi la loc comanda:

"Monsieur,

Est-ce que vraiment vous vous proposez d'entreprendre tout seul ce grand voyage? Les indicateurs disent que les wagons et les bateaux sont maintenant confortables, et que vous trouverez en général gîte et souper suffisants. Mais l'indispensable reste? Ah! Monsieur, il serait charmant, j'en suis sûre, d'être ce reste. Je suis jeune, libre, de visage agréable, dit-on - vous en jugerez par la photographie ci-jointe - enthousiaste pour les voyages, et pas encombrante!"

Prudent, Stiegler o refuză: păi ce au să spuie, back home, văduvele subscriptoare?

Oricum ar fi, un individ ce primeşte fără să roşească astfel de scrisori ar fi meritat cu siguranţă un bilet de necruţătoare ironie. Fie de ajuns o privire peste tabla de materii pentru a găsi rânjind fabuloase intertitluri de capitol, de care - culmea! - autorul nici măcar nu e conştient.

În deplină nevinovăţie, citim cu un soi de ricanare second degré: La mélancolie du rouble cassé - Le besoin de bercement - Le lavabo chimérique - Le respect des serviettes étoilées. Toate în acelaşi capitol Patru ce povesteşte porţiunea de Baikal a traseului.

***

Din toate, cred totuşi că Le lavabo chimérique merită cel puţin nutrite aplauze. Cu sau fără Duchamp, de-altminteri. Aferim şi după cină, intrăm în Imperiu cu un ciudat spectacol vamal, cu nişte bârfe petersburgheze care ştiu că au să placă, cu Lubianka aşa cum am uitat-o de tot.

Şi în replica americană a lui Turot, care face drumul în perfect răspăr.

Nu, nu vă spun cine a ajuns primul. Aferim!

Portughezităţi, 3: Gâlceava arhetipului cu lumea

Motto:

"Se tudo me impacienta aqui!

Da bella egreja gothica, fizeram uma arrecadação milítar; andou a mão destruidora do soldado quebrando e abolando esses monumentos preciosos, riscando com a baioneta pelo verniz mais pulido e mais respeitado d'esses jazigos antiquissimos: os lavores mais delicados esmoucou-os, degradou-os. Levantaram as lages dos sepulchros; e ao som da corneta militar acordaram os mortos de seculos, cuidando ouvir a trombeta final...

Decididamente vou-me embora, não posso estar aqui, não quero ver isto. Não é horror que me faz, é náusea, é asco, é zanga.

Maldittas sejam as mãos que te profanaram, Santarem... que te deshonraram, Portugal... que te invilleceram e degradaram, nação que tudo perdeste, até os padrões da tua historia!..

Eheu, eheu, Portugal!"

(Almeida Garrett, Viagens na minha terra, Capítulo XLI)

Eheu, eheu Portugal, suspină la un moment dat bietul autor sub vremi. Fix aşa cum la un moment dat, jupânul Grigore Ureche scrisese cu năduf pe o coajă de pergament sireaca ţară a Moldovei!

Nimic nu e întâmplător, în secunda în care ni se aruncă în faţa minţii certitudinea copleşitoare a profundei gemelarităţi de spiţă. Pentru cititorul zelos şi sensibil al zilei curente, legăturile de sânge dintre cele două răspântii răzleţite de arbitrare geografii ţin de domeniul evidenţei intrauterine. Şi de aceea cerusem răbdare: e foarte greu de turnat în vorbe straşnica fericire cu care se vorbeşte întotdeauna, în casele de pe Cometei, despre astfel de lucruri definitiv categorisite dincolo de bine şi de rău.

Dar să lăsăm deocamdată deoparte amănuntele astea importante, încercând să pricepem ce se poate piti cu atâta splendidă speculă narativă în spatele intrigii cu hopliţi şi privighetori.

***

Din momentul în care autorul îşi propteşte rindeaua în văzul străzii, începem să bănuim că la mijloc e mult mai mult decât o fermecătoare băzneală de promeneur mondain. Din intenţia dată pe faţă, transpare tentativa unei novela ejemplar de honestísimo entretenimiento care să vânture cu înţeles prin lume complicatele dileme intelectuale şi morale ale vremii. Pentru a reuşi aşa ceva nu e numai nevoie de tertipuri narative stăpânite impecabil: ci, în primul rând, de arhetipuri fără cusur.

Povestită fără pretextul călătoriei de plăcere, istoria Joaninhei ar fi un soi de searbădă relatare conjuncturală a mezaventurii post-adolescente. Un sobru spital al amorului solubil în tropii lesne de anticipat ai abuzului răzbunat prin obscurele mecanisme retributive ale destinului de batist şi cingătoare. Bref, un romanţ de contrarietate bucolică, uşor de citit, uşor de uitat şi promis eventual gloriei de bibliotecă şcolară.

Povestite fără mirodenia amoroasă cu privighetori, călătoriile autorului ar fi absolut insuportabile, teziste, incoerente, impertinente şi defintiv inaccesibile posterităţii. O sumă de nuanţe se pierd cu totul în aburii aiuristici ai lecturii de defrişare, fraza e deseori pompoasă şi lungimile dureros de inutile: alo, gara? pe ce lume trăim?

Pe o lume care se schimbă, răspundem rânjind. Autorul însuşi se găseşte, la nivel ideologic - deşi recunosc: termenul e prea Althusser ca să nu fie imediat recuzabil - într-o situaţie de dramatică sfâşăiere între ispita cinismului hobbesian şi un soi de rousseauism contrariat. De aceea, deseori condeiul navighează în apele riscante ale dezamăgirii lipsite de apetit ce denunţă decadenţa şi bicisnicia contemporană. Pentru că venim dintr-un secol care se ocupă îndestulat cu lucruri din astea, nu ne mirăm şi zâmbim indulgent: dar ce ne facem cu cititoarea timpului scrierii, care vrea romane de plantaţie şi mare sirop, la dânsa ne-am gândit?

Poveste de răspântie pentru o ţară de răspântie, la vreme de răspântie. Şi curier de ambe sexe, bun deopotrivă pentru fumoir şi iatac.

Pari casse-cou? Solară izbândă a minţii, fireşte. De-abia dacă exagerez: doar ce v-am spus, Portugalia e o chestie plenipotenţiar de importantă. În aşa hal, încât poftim - o putem chiar scrie în cerneala simpatică a infinitivului de perfectă complezenţă: Portugal é preciso.

***

Ori în mai 1834, data scrisorii lui Carlos către Joaninha, Portugalia toată e apucată de frigurile tragerii de linie istorică. Războiul civil dintre legitimişti şi constituţionalişti nu e doar un acces de pojar, ci acutizarea latentei tensiuni dintre ziua de Ieri şi cea de Mâine, dintre principiul nostalgiei şi cel al navigaţiei, dintre regele ascuns şi mesia progresului şi igienei.

Şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, scriem portughezeşte opunând două dihănii considerabile:

saudosismo vs. coimbrismo.

***

Urmând vulgata cizmarului Bandarra - faţă de care poveştile lui Zwingli sunt de-a dreptul leşioase - naiva şi epeista Zi de Ieri încă îl aşteaptă şi plânge pe O Desejado, aşa cum pandurii Jiului încă îşi şterg în taină sprâncenele de grija Vladimirescului. Regele ascuns, fără de prihană: e o fericire absolut şi revendicat obscenă de a fi scris - acceptabil de prost, de-altfel - despre dânsul, acum foarte multă vreme.

Dar lingoarea asta legendară e ameninţată, în chiar vectorul său dinamic, de realitatea efervescentă şi extrem de tangibilă a Coimbrei, castalie impertinentă de obedienţă naivă şi precaut jacobinism. Îmi place să cred şi astăzi subtilul basm al Fregatei care se jură pe icoană cui vrea să o asculte că la mijloc e o poveste de nărăvaşe poştalioane: ei ce vrei, dragă, pe-acolo trecea mai întâi poştalionul de Paris.

Aşa că, pricepe: ziare, scrisori, nelinişti acolo ajungeau mai întâi. Nu, nu la Lisabona.

Cu alte cuvinte, Coimbra e un fel de Iaşi, nu?

Şi Fregata se amuză straşnic: păi se putea altfel?

Nu, nu se putea, fir-ar să fie.

Alcácer-Quibir vs. Queima das Fitas: este absolut normal să nu se înţeleagă în vecii vecilor, amin. Prima e o înfrângere stupidă şi nedreaptă; a doua, ritual universitar de suavă ticăloşie.

Două lumi într-o singură ramă: fratele Dinis şi Carlos, bineînţeles.

***

În discordia asta mitologică, Joaninha şade la mijloc. Cu paşii ei mărunţi şi curata ei inconştienţă, ar putea deveni Scarlett O'Hara, şi de-abia ce-a isprăvit să mai fie o Cosette destul de prezentabilă. Este ziua de Azi, anume veriga lipsă a indicativului prezent, prinsă între imperfectul mitic şi conjunctivul bătăios. Alegoria e sinceră şi o schiţează în trăsături încă adolescente, de perspicace naivitate şi sangvin sentiment.

Ştim că Joaninha moare, ceea ce e cu totul şi cu totul plauzibil. Elle est tout simplement plus que hier, et moins que demain. Este angelică stare tranzitorie şi nălucă de pasagiu: de aceea, se cade ca ea să ţie cât iasomia, şi nicio secundă în plus.

Poate unul din cele mai bine ferecate secrete ale sufletului lusitan se rezumă fix la această inapetenţă niciodată pe deplin asumată pentru ziua curentă. Între contemplaţie şi navigaţie, prezentul e doar fragilă stază şi simplă palpitaţie lipsită de suflu.

Vi se pare absurd? Oh, mais non: din aşa ceva s-au născut imperii. Şi asta ştie perfect şi Fradique M.

De-altfel o foarte plauzibilă propunere de Mesia, de n-ar fi mai degrabă ocupat cu Libuska şi Madame de J., şi... euh... hai să nu mai dăm din casă, deocamdată.

Later edit: Cinci patruzecişicinci. A mişcat Berghof! Baboom:

No problem to extend the time as requested - but can you please confirm that you can handle at least double for this? In order to sensibley spend the time you requested in each destination we would add Gonur for your time n Mary, Nokhur and perhaps Yangykala Canyons on the way to or from Turkmenbashi, and probably an off-road tour in to the Central Karakum between Erbent and Darvaza. How does that sound to you.

Tralala. Mor de somn, plouf.

"Can you handle at least...? " Ce pana mea de întrebare e asta? Turlututu şi la naiba ghem, când naibii mi-am calculat eu pulsul, mă rog?

Păi niciodată, să ne iertaţi.

Portughezităţi, 2: Despre politica narativă a privighetorilor

Motto:

"Sim, leitor benevolo, e por ésta occasião te vou explicar como nós hoje em dia fazemos a nossa litteratura. Ja me não importa guardar segredo, depois d'esta desgraça não me importa ja nada. Saberás pois, ó leitor, como nós outros fazemos o que te fazemos ler.

Tracta-se de um romance, de um drama―cuidas que vamos estudar a historia, a natureza, os monumentos, as pinturas, os sepulchros, os edificios, as memorias da epocha? Não seja pateta, senhor leitor, nem cuide que nós o somos. Desenhar characteres e situações do vivo da natureza, collori-los das côres verdadeiras da historia... isso é trabalho difficil, longo, delicado, exige um estudo, um talento, e sôbretudo um tacto!... Não senhor: a coisa faz-se muito mais facilmente. Eu lhe explico.

Todo o drama e todo o romance precisa de:

Uma ou duas damas,

Um pae,

Dois ou tres filhos, de dezanove a trinta annos,

Um criado velho,

Um monstro, incarregado de fazer as maldades,

Varios tractantes, e algumas pessoas capazes para intermedios.

Ora bem; vai-se aos figurinos francezes de Dumas, de Eug. Sue, de Victor-Hugo, e recorta a gente, de cadaum d'elles, as figuras que precisa, gruda-as sôbre uma folha de papel da côr da moda, verde, pardo, azul―como fazem as raparigas inglezas aos seus albums e scrapbooks; fórma com ellas os grupos e situações que lhe parece; não importa que sejam mais ou menos disparatados. Depois vai-se ás chronicas, tiram-se uns poucos de nomes e de palavrões velhos; com os nomes chrismam-se os figurões, com os palavrões illuminam-se... (stylo de pintor pinta-monos).―E aqui está como nós fazemos a nossa litteratura original."

(Almeida Garrett, Viagens na minha terra, Capítulo V)

Odată isprăvite, Călătoriile campestre ale lui Almeida Garrett reclamă, înainte de reflexul firesc al şampaniei entuziaste, resortul minuţioasei şi jovialei perplexităţi.

La întâmplarea orelor mici ale dimineţii, după o lectură precaută şi plină de umilinţa bună datorată lucrurilor ce fac parte din sinele propriu încă dinainte de a exista, nu se poate să nu te întrebi: oh bon şi la naiba ghem - ce se întâmplă, în fond, cu toţi oamenii ăştia? Despre ce vorbim în povestea domnului bine? În ce fel şi cu ce criteriu alege dumnealui autorul să se povestească, să îi povestească şi poate chiar să ne povestească pe noi, ăştia ce ne zgâim cu afect neîntâmplător printre obloanele de fragedă tâmâie ale Joaninhei?

Perplexitate şi stârneală de nedescris, aşadar: ceci n'est pas un livre; ceci est une Visitation. Constatarea blochează, pentru că viteza cu care toate reperele aparent disparate se învârt în jurul axei unui text în realitate al naibii de bine strunit sfârşeşte prin a ameţi. Şi amenda, într-o primă instanţă, orice reactivitate critică, orice veleitate comparatistă, orice tentativă de sistem. După foarte mult timp, reapare nevoia sârguincioasei ruminări a poveştii.

Nu poate fi întâmplător că aşa ceva se mai întâmplă numai şi numai cu textele româneşti şi prea rar cu alea din ţara Franţa - ultima oară şi previzibil, Montaigne.

***

Ca de foarte multe ori atunci când lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, se dovedeşte utilă intervenţia intempestivă a deformaţiei profesionale juridice. Cherchons la femme?

Oh, mais non: interrogeons-nous au sujet de l'auteur.

Cine comite povestea, de unde vine de se întâmplă şi în ce scop?

De aici încolo, lucrurile devin pasionante. Almeida este, aparent şi înainte de orice altceva, unul din acei naratori serviabili ai secolului nouăsprezece, care le ştie pe toate şi ni le desfoaie cu perfecta ştiinţă retorică a omniscienţei bine temperate. Linia melodică e simplă: se ia pretextul voiajului de plăcere pe o distanţă - ne reamintim - de nimica toată. Se adaugă sarcasme socio-politice, eresurile mărunte şi cu tâlc deseori în doi peri ale anecdotei de birt şi taclalei pentru cină de oameni subţiri. Se rupe monotonia digresivă fix după prima exasperantă treime a cărţii - et vlan! - cu apariţia la pervazul Văii cu Privighetori a Joaninhei, jună fecioară pe atât de suavă şi străvezie pe cât sunt cele ale Văcărescului de fruste şi sprâncenate.

Ne ţinem respiraţia. Dăm - ca toată muierea cu inimă moale - foaie după foaie, în cadenţa sporită a atenţiei pişcate: în sfârşit, un eveniment!

Şi povestim mai departe.

***

Intervine recuzita clasică, faţă de care autorul îşi asumă splendidul privilegiu al lucidei pişcături cu care am ales să deschidem biletul ăsta. Iar puseul de neruşinată onestitate al povestitorului ce-şi despoaie, cu tact chirurgical şi o zdravănă doză de humor, meşteşugul în văzul cititorului e ceva de o îndrăzneală inimaginabilă. Timpul scrierii ar reclama mai degrabă minciuna istorisirii cuminţi, cu detalii de gen, epocă şi liniştita posesiune a fictivului de comun acord.

Or năzbâtiosului viconte nici măcar nu-i dă prin cap să facă una ca asta. În aşa hal încât nici măcar cititorului din 2010 nu prea îi mai e clar dacă e ficţiune, palimpsest, apocrifă, discurs indirect liber, solilocviu. De toate pentru toţi, vous dis-je.

A fost? N-a fost? A fost de unde n-a fost?

Heh. Inutil să ne gândim la ţara Franţa. Deşi ghiontul pretextului narativ ne vine de la voiajul lui de Maistre în jurul camerei sale, Almeida povesteşte pe croiul altcuiva, teribil şi formidabil şi indispensabil: Sterne, Laurence.

De aici încolo se pot întâmpla multe. De aici încolo, se poate întâmpla Joyce.

***

Deocamdată însă, Joaninha are şaisprezece ani. Şi o bunică oarbă. Şi o droaie de secrete cu care naratorul se joacă într-un soi de jubilaţie nestăpânită şi îngrozitor de simpatică: cititorul sceptic e tras de mânecă, cu nobleţea adevăratului lăutar - ei, am zis bine, cucoană, conaşule...? Plăcutu-ţi-a osteneala mea? Mai vrei? Şi în fond - ceea ce e o altă dovadă extraordinară că Garrett foloseşte extensiv înainte de duduia Woolf fluxul liber al conştiinţei narative - tu ce părere ai de şandramaua asta?

Aşa naivă şi aparent lipsită de relief, Joaninha e personajul principal al cărţii. Vedenia ei desfoaie toată intriga paralelă, cu toate că apariţia ei strict didascalică e oarecum restrânsă de discreţia datorată rolului de ingenuă expiatorie şi niţel misterioasă, hărăzit de autor. Este deopotrivă păstoriţa croită din pânză de Jouy, vestala în totul neştiutoare a sordidelor drame cu omor şi dezonor. Este şi Dona Branca dar şi Candide: vraiment, sminteşte. Şi sminteşte din oficiu, fără să mişte un deget.

Fără să vrea, ea îi adună şi ea îi conjură pe toţi. Pe fratele Dinis, fost spadasin, autentic criminal cu panaş şi păstrător al mizeriei de familie. Pe Carlos cel jacobin şi constituţionalist, monstru irrésolu şi cosmică jigodie de copleşitoare sinceritate a inimii. Pe Georgina, englezoaica angelică şi dinainte învinsă. O trâmbă de năluci ale genealogiei proprii. Şi pe autor, aproape înadins chemat să povestească toate amănuntele astea.

Joaninha îl iubeşte pe Carlos, pe care îl ştie dintotdeauna. Între ei, un joc splendid al jumătăţilor de cuvinte şi aparentei stupidităţi retorice. Nu se spune mare lucru, dar se pricepe esenţialul. Carlos răspunde cum şi pe cât poate: revenirea lui furtivă în Valea cu Privighetori, după un exil cu de la sine putere în Anglia şi Azore, e suficientă pentru a exploda abcesul tainei de adulter spălat cu sânge.

Se întâmplă un război civil. Constituţionalistul cade rănit. Apare englezoaica şi, odată cu ea, nevoia de a afla toată partea de Bildungsroman, anume amănuntele hegirei britanice.

Oftăm. Aflăm, dintr-o extraordinară scrisoare de remuşcări şi abandon. Odată înzdrăvenit şi cu bubele de spiţă date în vileag, Carlos dispare fără recurs posibil, lăsând Joaninhei cumplita consolare a poveştii desfirate. Georgina se călugăreşte: nu e interzis să vedem simetria cu povestea spadasinului pocăit, o cavaleiro monge. Joaninha moare de inimă rea, aşa cum cad frunzele. Bunica - un monstru de neputinţă convenţională - vegetează, rugându-şi moartea din văgăuna nebuniei ataraxice.

Autorul se întoarce în capitală. Carlos se apucă de politică.

***

All shall be punish'd, then?

Pas si vite, je vous prie. Cum spuneam, lucrurile nu sunt deloc ceea ce par.

În spatele intrigii oarecare, se desenează o formidabilă alegorie a portughezităţii înseşi.

Imediat după cină: doar ce v-am spus, Almeida face poftă.