Aiurea

Aseară, cică să scriem.

Aş! Sabotaj, Cheshire are chef de vorbă:

- Şi ce-ai făcut atâţia ani la Paris?

- Ei, după posibilităţi. Spărgeam parcmetre, din astea.

- Then Clovis was your pimp.

Spandoni ar rânji. Dar n-am de gând să-i spun chestia asta.

Later edit: Cafea în oraş. Pentru că a venit totuşi primăvara. Va trebui croit totul de la zero, în speranţa că nu amân prea mult plecarea. Trei săptămâni întârziere mi se pare totuşi enorm şi de fapt nu am niciun chef să se întâmple chestia asta.

Routiers et capitaines - 1:Luego cabalgamos

Motto:

"...partaient, ivres d'un rêve..."

(José Maria de Hérédia, Les conquérants)

Chut, je vous prie. Biletul ăsta trebuie neapărat să ţină bărbia foarte dreaptă. Nu e tocmai de joacă: vorbim despre lucruri hispanice. Şi Dumnezeu ştie că în secunda în care se întâmplă aşa ceva, impulsul sentimental datorat vecinilor finisteri de la Lisabona se transformă într-un fel de ehrm suficient de complice pentru a nu înşela cunoscătorii.

De aceea, povestea asta nu poate începe aşa, oricum: pe un colţ impulsiv de foaie, sub parmaclâcul staţiei de autobuz, la tacla în voia sorţii. Ea vine dintr-o lume şi dintr-un timp ce nu se pot nicicum descotorosi de ceremonie, salamalec şi politeţe de Meissen.

Poftim, aşadar:

***

Anul 1403 nu e 1492, iar Clavijo nu e Cristofor Columb. Nimeni nu i-a spus, într-o dimineaţă incertă de primăvară că dacă pământurile pe care le caută nu există deocamdată, Pronia se va îndeletnici să le inventeze anume pe măsura propriei ficţiuni. În alte cuvinte, de numele său nu se leagă parfumul insistent de tămâie sulfuroasă al viceregatului, descoperirii geografice şi plăsmuirii de lumi ex nihilo.

Totuşi, bunul hidalgo nu e chiar oricine. La scara amănuntelor zilei de astăzi, am putea chiar spune că e unul din acele personaje de discretă influenţă şi impecabilă compostură, înadins croite pentru delicate strategii şi misiuni discrete. Curtean, deci aparatcik, ce ştie perfect numărul de paşi prealabili plecăciunii diplomatice şi distanţa de la care se cuvine vorbit suveranului. Stăpân al nuanţelor şi detaliilor, Clavijo nu va descoperi cartografii. Dar va rescrie cu subtil elan Istoria mare.

La 1403, Spania nu e încă Spania. Neştiutoare de porumb sau tutun, monada hispanică e o realitate înduioşător de oscilantă, ce nu se poate încă numi imperiu. Soarele apune la Santiago de Compostela, iar băile publice din Al-Andalus spală păcatele unei epoci pe nedrept ţinute de mediocră cumpănă istorică. Construcţia viitoarei identităţi naţionale e încă nesigură, cuvintele sunt încă aspre: vorbe scurte, răstite, bune pentru dat ordine de seniorie măruntă şi campanie militară, discurs funcţional aparent strict limitat la gradul zero al comunicării. Fără farafastâcuri şi fără arabescuri: Góngora y Argote îşi mai poate aştepta liniştit rândul la numărătoare.

Într-o astfel de lume şi cu astfel de vorbe va reuşi Clavijo pariul involuntar şi aproape imposibil de a lăsa posterităţii una din cele mai vii, poetice şi strălucitoare mărturii de călătorie îndepărtată. Momentul povestirii e una din acele răscruci cronologice în care ambiţiile vizionare ale unui suveran întâlnesc ocazia nesperată a unei alianţe perfect improbabile: pentru a stăvili pericolul islamic de la graniţe, regele Henric al Treilea al Castiliei trimete o ambasadă de iscoadă lui Tamerlan, imensă dihanie asiatică, redutabil negociator şi brutal satrap, abil jucător de poker geopolitic.

***

Zilele căpeteniei de hoardă sunt pe sfârşite, dar hispanicii habar nu au de chestia asta. Ceea ce atrage atenţia şi permite specula diplomatică e jocul de tocare măruntă a nervilor otomani pe care turcomanii îl desfăşoară cu un tupeu absolut cosmic la porţile şubrede ale Bizanţului. La 1403, imperiul Paleologilor nu mai este decât umbra netrebnică a romanităţii răsăritene de după Teodosie, iar agonia sa politică urmează formula lentă a asfixiei teritoriale: barbari ante portas. Din ce în ce mai aproape, cu preţul ruşinoaselor şi transparentelor formule de tribut susceptibil să cumpere pur şi simplu bunăvoinţa mercenarilor de pripas, aventurierilor solari cu ochi oblici, streinilor ambiţioşi de te miri pe unde.

La rândul său, Tamerlan ştie că zilele de Constantinopol sunt numărate ireversibil. Fără scrupule şi fără nicio ezitare, se oferă să fie un fel de garant al stabilităţii precarei structuri porfirogenite, sperând ca în momentul prăbuşirii splendidei şandramale să profite pe cât se poate de mult de ţăndările Blachernei. Japca şi nu interesul public sunt principalul motor al diligenţelor sale diplomatice.

În 2010, e destul de greu de hotărât cu precizie cine înşeală pe cine la cântar în jocul ăsta de oglinzi paralele. Câştigul scontat de hispanici e convertibil doar în beneficiile incerte ale protecţiei aliatului îndepărtat sau în condiţii favorabile de tranzit comercial pe Drumul Mătăsii? Tamerlan are un acces romantic de optimism geopolitic sau pur şi simplu vrea să ştie mai multe, au hasard, despre dolenţii nasrizi ai Alhambrei?

Ei şi? Mişcarea de şah - pentru că despre asta este vorba - dovedeşte o celestă viclenie şi o capacitate monstruoasă de viziune la scară istorică. Întinzând o mână Occidentului haotic şi naiv, Tamerlan realizează considerabil mai mult decât o simplă gâlceavă între triburi asiate, atrase de stârvul lumii greco-latine. Tertium non datur? Oh, mais non: de-acum încolo, cele mai interesante jocuri de influenţă se vor juca în număr impar.

***

În această privinţă, relatarea călătoriei lui Clavijo nu ne ajută aproape deloc. Slujitor conştiincios al suveranului său, ambasadorul nu-şi permite luxul niciunui comentariu pripit, niciunei dezvăluiri deplasate ce ar putea compromite însuşi scopul misiunii sale. Cititorului i se aduce tot timpul aminte că e vorba despre un demers diplomatic, nicidecum o călătorie de plăcere. Missi dominici sunt însă simple umbre mişcătoare pe oglinda lumii şi nu vom afla aproape nimic despre complicatele calcule ce se află în spatele întregului eşafodaj de salamalecuri.

Deocamdată însă suntem încă în ziua plecării. 21 mai 1403. Drumul începe pe apă.

Un detaliu crucial, dacă mă întrebaţi pe mine.

Sala de aşteptare: Sunetul zilei de ieri

Cât aşteptăm celelalte bilete, de care scribul se apucă numaidecât con gusto, se propune un excurs comparatist.

Vorbisem acum câteva zile despre Zefiro torna, un madrigal al nesuferitului Monteverdi. Ca orice amator pervers de preclasice, i se preferă de o sută de ori infamul Gesualdo da Venosa, criminal şi splendid pocăit, despre care Il Tasso poate scrie lucruri într-un registru foarte îndepărtat de Gerusalemme liberata, cu pasiunea intransigentă a adevăratei ţaţe meridionale.

Oricum ar fi, povestioara asta cântată destul de subţire, de fapt mai degrabă scherzo musicale, după cum cu onestitate recunoscuse însuşi cremonezul, e mai complicată decât pare.

***

Dintâi, vorbele. Simplă şi stângace perifrastică a curteanului Rinuccini, pe marginea versiunii considerabil mai nuanţate a lui Petrarca. Şi o confuzie interpretativă extraordinară, de parcă melodia asta uşurică ar fi nodul gordian al tentativelor de restitutio in integrum renascentiste.

Scriind despre Moreau, căutasem în vraful de discuri versiunea potrivită: nici prea frivolă, dar nici prea miorlăită, după tipicul neplăcut şi incult al unui Savall, de pildă, care transcrie totul în cheia jelaniei de babă turcească. Alesesem atunci, din lipsa lucrului potrivit care se rătăcise pe undeva în casele din faţă, propunerea lui Philippe Jaroussky în duet cu Nuria Rial. Ştiind perfect că nu e deloc ce trebuie şi că, din păcate, se pierd cu mare veselie, de-altminteri, nuanţe importante.

C'est trop haut, en somme. Cela gâche tout. Et puis, c'est vraiment trop jouasse, inutilement piquant et pas assez picaresque.

Alte tentative nici măcar nu merită numite. Rămâne memorabilă una englezească şi exclusiv feminină, de trist rezultat felin şi lesne dispensabil: de unde, dar de unde mania asta a fragilităţii, pentru lucruri mai aproape de Boccaccio decât de Sanzio?

***

Cu mare fericire, găsit adineauri fix ceea ce căutasem cu atâta nemulţumire zilele trecute. Madrigalul ăsta e pur şi simplu răscumpărat din uitări de versiunea şmecherească a lui Nigel Rogers şi Ian Partridge: astea sunt sunetele canzoniere ale zilei de ieri, aşa şi nu altfel se aude ea până astăzi.

Irezistibil. A consommer sans aucun remords:



Pentru aşa ceva nu există alternativă. Există glosă, notă de subsol sau spargere în figuri suave. Attention, d'ailleurs, à la basse continue: elle est fort dangereuse, il me semble.

În care-l citim prea încet pe Clavijo...

... ceea ce înseamnă o plăcere extraordinară, pentru care un bilet e sigur insuficient.

Nu, nu vreau să-mi dau deocamdată drumul la povestit. Nu s-a mai întâmplat demult ca fiecare pagină să aducă atâtea lucruri noi şi imprevizibile. Rânjeşti? Da, imprevizibile, în ciuda monotoniei înşelătoare a frasticii.

Bucureşti. Ploaie măruntă. Şi un dejun în oraş, peste vreo trei sferturi de oră.

Aseară, întrebare stupefiată: dar de ce dumnezeu ţii neaparat să te duci cu trenul?

Mândra taie vorba imediat: dar cu ce să se ducă, dragă?

Şi ea are dreptate, întotdeauna.

Chiar aşa: cu ce să mă duc, hum?

Testul Kagemusha

E unul din filmele preferate ale casei. Lucru absolut normal, dacă ne gândim doi milimetri dincolo de extraordinarele cadre ale deznodământului poveştii.

Povestea e uşor de rezumat şi foarte hrănitoare pentru mintea care ştie pricepe. E istoria sosiei mărunte şi ticăloşite, a tâlharului de drumul mare scăpat de la moarte doar pentru că seamănă în totul războinicului şef al clanului Takeda, pe care trebuie să-l înlocuiască în situaţiile riscante. În ciuda precauţiei, se întâmplă inevitabilul: samuraiul moare, dar campania militară trebuie să continue cu orice preţ. Soluţia e simplă: dublul din umbră va deveni stindardul din faţa trupelor, punct. Et on n'y verra que du feu.

Mistificarea înşeală pe toată lumea. Pe copii şi pe gheişe, pe muierile juruite şi pe favoriţii ticăloşiţi. Nimeni nu îndrăzneşte să pună la îndoială identitatea pungaşului: pentru toţi, Kagemusha e Shingen Takeda, până în momentul în care un accident stupid de călărie arată că sosia nu are cicatricile şi semnele din naştere ştiute fără tăgadă de toţi.

De-acum înainte ineficient, impostorul e alungat din curţile clanului Takeda. Dar într-un moment critic al campaniei, el va şti să-şi joace pentru ultima oară ultima carte din mânecă. Scena în care Kagemusha se repede din proprie, splendidă şi inutilă iniţiativă asupra fortăreţei clanului rival este imposibil de uitat. În acel moment, impostorul, ticălosul şi nemernicul devine mai samurai decât samuraiul, mai stăpân decât stăpânul, mai adevărat decât adevărul netrebnic şi parţial al războiului.

***

Simetria extrapolată cu povestea Campeadorului rezistă, bineînţeles păstrând proporţiile. Lecţia tâlharului sfinţit prin sacrificiu de sine este însă cea la care ţin mai mult din toate: să mergi până la capăt, oricât ar fi de greu. Este lecţia loialităţii faţă de propriul rost şi de lucrurile cu adevărat importante şi subtile din viaţa cuiva.

Până acum, linia asta strategică vitală nu m-a dezamăgit niciodată. Mai mult de-atât, ea spală păcatele conjuncturalului şi te lasă să te uiţi pe cât se poate onest în oglinda dimineţilor precare: ca asta de azi, de pildă.

Pentru că ştim că nu ştim şi pentru că de multe ori, de nevoie, toţi putem fi Kagemusha pe lume, datorez un mea culpa sonor pentru amănarea extrem de temporară a planurilor mele de călătorie tamerlanică.

Rezumând: aseară, panică dublă. Foi în paşaport insuficiente, zile care nu ies la numărătoare. Parţial din neglijenţă, parţial din neştiinţă, parţial din năuceală, parţial din constrângerile altora. Nu prea îţi dă mâna să pleci aşa de îndelungat cu o groază de lucruri nerezolvate, mai ales atunci când - să nu dăm zoaie din casă, totuşi - cineva urât din biografie se joacă pur şi simplu cu timpul, cu nervii şi cu dispoziţia proprie.

Stăm şi numărăm zile, facem planuri şi aşteptăm. Este un exerciţiu de ceai cu tot sensul de pe lume, dar cu condiţia loialităţii bilaterale şi în totul egale. În raporturile mele cu Gargola, nu se pune problema de aşa ceva: estimp, personajul bate drumuri obscure, blochează fonduri necesare, măsluieşte hârtii, apare azi şi mâine nu mai e, fixează întâlniri când tu nu poţi, revine inoportun, agită pretexte lipsite de plauzibil, mai plânge niţel. Bref: te blochează ca la minesweeper. Iar tu te simţi Kagemusha, pentru că ştii că poţi şi că trebuie să rupi la un moment dat cercul răzbunării stupide şi infantile a altcuiva şi să iei lancea de unul singur. Chiar dacă ştii că nu ştii, chiar dacă gestul tău ridică sprânceana interlocutorilor, chiar dacă ai putea să te laşi strivit de o imensă lehamite, de o incompresibilă silă.

Ai un scop. Ai un drum. Renunţi cu totul doar pentru că undeva, cineva regretă că ţi-a făcut dreptate strâmbă după trei mii de ani sau mergi mai departe?

Întrebarea e pur retorică. Întârzierea mea de azi, nu. E un lucru la care te aştepţi şi pe care îl conjuri sperând că n-are să se întâmple. Dar politica struţului n-a ţinut niciodată în cazul amănuntelor personale: e un lucru mai costisitor decât pare.

Cu greu, după şapte milioane şi trei sute şase acrobaţii retorice, am izbutit să convin asupra unui termen de discuţie care sper să soldeze definitiv toată povestea asta sordidă - e puţin spus, tant pis. Şi am să mă străduiesc să uit cu totul gustul ei extrem de amar: pentru mine, nu e nimic mai odios decât să nu mă pot ţine de vorbă la timp. Şi asta dintotdeauna.

De la întoarcerea mea din Moldova încolo - am auzit sfatul dumitale şi am să-l urmez, pentru că este, ca de obicei, preţios - vreau să mă ocup pe îndelete de organizarea hagialâcului. Acum ştiu ce rămâne de făcut şi ştiu că trebuie cel puţin o săptămână suplimentară de timp, faţă de socoteala iniţială, ca plasă de siguranţă pentru termenele mormanului de hârtii care încă trebuie scoase de la diferite oficine străine. De aceea, numărând cu calm, am ajuns la concluzia că 22 aprilie e o dată rezonabilă de plecare bine croită şi bine gândită. Sigur că, odată deblocată povestea LOI, eşti la cheremul uzanţelor eratice şi absolutiste ale diverselor consulate: chiar în regim de urgenţă, ce durează o zi la Viena ia trei zile lucrătoare la Geneva, şi aşa mai departe. Au trebuit ore de căutări, de pildă, ca să mă lămuresc că da, în Kârgâzstan este nevoie de viză - deşi jumătate din paginile de internet susţin un util contrariu - şi că da, cu un pic de baftă s-ar putea emite chiar prin oficina kazahă din Principate.

Mintind cam cinci zile în medie pentru fiecare, tot apare acută nevoia întârzierii. Importantă este însă starea de spirit cu care le faci pe toate: din pripă, din goană nemestecată, nu se va putea nimic profitabil.

Paradoxal, chestia cea mai stresantă e viza persană. Tensiunile recente nu ajută deloc, iar obiceiul negaţiei pe picior de plecare e încă un lucru de care trebuie ţinut cont. Cum în context sunt însă perfect Nimeni, fără de miză şi cu curiozităţi pur şi simplu desuete, eh bien - je croise les doigts.

***

Lui Clavijo i-a luat un an şi ceva să ajungă la Samarcand, cu corabia fărâmiţată la cheremul valurilor, aşteptând stoic prin caravanseraiuri, minunându-se de moaştele Bizanţului şi ciupind de fund batalioane de cadâne binevoitoare. În 2010, mie n-o să-mi ia chiar atât, dar cred că încep din nou să înţeleg câte ceva mai mult despre continentul ăsta devenit indispensabil.

Important cu adevărat este ca, urmând paradigma bunului hidalgo, în momentul în care te întorci, Tamerlan să nu crape. Cu alte cuvinte, ca misiunea ta de bunăvoinţă să aibe un rost şi un miez.

Moment în care trebuie să-ţi mulţumesc din toată inima pentru povestea cu missi dominici care iată, are toate legăturile de pe lume cu ceea ce se întâmplă acuma în casele din spate.

Deocamdată - şi de data asta în ordine - mă aşteaptă ultimele croieli pentru următoarea călătorie, nişte negocieri în casele din faţă, nişte noi telefoane avocaţiale - nimic nou, de vreme ce stau blocată în casă fără voie - şi da, nişte bilete datorate de multă vreme.

Să nu ne mirăm că biletul ăsta conţine etichetele unor stări amestecate. Repet: în privinţa asiatică, sunt Kagemusha. Un impostor casse-cou, care tocmai învaţă răbdarea, sperând ca asta să se întâmple cu cât mai puţină ruşine şi dezamăgire posibilă.

Later edit: Pe Coca am convins-o să stea. De miercuri până astăzi, în dulapul cu trei uşi s-au materializat brusc, sub un vraf de cămăşi indochineze patruzecişitrei de perechi de ciorapi 30 den.

Even later: Rezolvat absolut totul pentru călătoria de săptămâna viitoare. De-abia aştept. Despre restul, just holding my breath - mi-e aşa o ruşine că-mi vine să mă vâr sub parchet, da.

De încercat să dorm. Ar trebui - mintea vraişte nu ştie scrie cu spor.

Sindromul majordomului

Coca are grijă de casele din spate şi din faţă de vreo unsprezece ani de zile încoace. Venită dintr-un atelier de pictor, ştie găti chiar şi chestii chinezeşti - dacă mă întrebi pe mine: tolboseală, mârâie cineva pe care-l ştim foarte bine. Rupe niţică franţuzească, suficientă ca să-l fi întrebat pe Spandoni, la un moment dat, dacă nu cumva doreşte să-i calce cămeşa. Ştie ce înseamnă inscripţia cu 20 den de pe un pachet de ciorapi - element discriminator pentru restul poveştii.

Nu. Nu e fata cu cercel de perlă şi nici sluga englezească discretă şi îndatoritoare în cheie spartană. Judecând după lipsa aproape absolută a dinţilor din gură, Coca e pe cale să devie baba noastră bucovineană.

Ptiu, fată-hăi.

***

Trei copii: primul locuieşte la Anacapri, lucrând cinstit şi calificat un ceva terţiar. Psiholog pe bandă rulantă, strânge bani de casă: da' io, doamnă, zâc că nu mai vini 'napoi.
Dă! Sî hie prost, zâşiţi?

Al doilea e o brută blândă, cu şosete albe şi ambiţiile mărunte ale Nandrolonului, mersului la sală, ţiitoarei împinse cu sila la masa de Crăciun a maică-sii. A rămas antologic momentul în care, furier al Fregatei, întrebase candid şi telefonic: ăăă, unde să duc plicu' ăla, pe bulevardul Exploziei?

Mezina e o fire sensibilă şi ambiţioasă. Ojă mov, cu model, ciorapi idem, e păpuşa maichii, sufletul casei şi dă la ASE în toamnă.

Şi un al patrulea, de nevoie şi devenă. Vasile: bieţâvul, prapaditul pi pustii, ticalosul. Her worst half, cum ar veni. Cizme de cauciuc, bască şi iz permanent de Săniuţă, plus vespasiană, plus dumnezeu mai ştie ce. Ţiitoare în piaţa Matache, păruită conştiincios de Coca într-o zi de vineri la amiază. De ce nu bagi dragă, divorţ?

Dar de ce să bage, doamne feri: sunt doar aşa, luaţi, ce amestec are Primăria în supa asta pleistocenă? Ne-am luat şi noi ca proştii, dă. În astfel de constructe complexe ale precarului periurban, în care nu se mai ştie exact cine cu care şi mai ales de ce, statul nu are niciun spor.

În general, Vasile face tot ceea ce Coca nu vrea sau nu ştie sau nu poate. E grădinarul beat al lui Beaumarchais, care schimbă siguranţele arse, furtunul duşului, tencuiala bucătăriei, parchetul surpat, chitul uscat al ferestrelor şi aşa mai departe, noi să fim sănătoşi.

Gureşă şi ţăndăroasă, naivă şi credibilă, Coca trage la maşină, spală plozii, duce sacoşele, consolează pisoii, vorbeşte la telefon cu Italia până ne explodează facturile, vâră acatiste la sfântul Anton în cadenţa formularelor de viză, deretică agenţia de voiaj şi mai îndeasă o intrigă pe socoteala secretarei - cî n-o-nghit, fată dragă, d'aia.

Din vreme în vreme, fix în momentul în care conjunctura economică o ia razna, pe Coca o apucă un soi de Wanderlust exploziv. Gata - nu mai şăd, nu mai voiesc, e prea mult, e prea greu, plec în Italia la muncă, dacă domnuşoara nu e mulţumită...

De regulă, asta ascunde subtile echilibristici bugetare. Simbria creşte, dorul de ducă dispare imediat.

Încetul cu încetul, a devenit indispensabilă. Noi - regii puturoşi. Ea - majordomul ce le ştie pe toate.

Seulement...

***

La-nceput au fost ciorapii. În cantităţi rezonabile, dintâi. Niciodată de cinşpe, întotdeauna de coloarea pielii sau negri. Pe urmă, în frecvenţe de seismograf bezmetic şi volum de cargobot: ei poftim, unde dracului i-am pus pe ăia de la...?

Păi nu se mai ştie, niciodată. Pierduţi în hăul dulapului cu trei uşi, ciorapii merovingieni ajung în Bermude.

Ciorapii. Macrameurile Matildei. Un vraf de pulovere Shetland ale scribului. Şi oh, ça va pas la tête? Sacrosanctele şase perechi de sandale ale lui kir Pandelis, din octombrie trecut.

Mvaaai, se jeli vestala. Dar cine, cine a îndrăznit în Empireu?

Huo. Roşii. Furci. Topoare. Jicneli. Sandalele reapar brusc, într-un loc absolut aberant: on nous aurait donc menti, dites ?

Majordomul e într-o situaţie destul de jenantă.

Perplecşi, merovingienii au zis că mazâl.

***

Azi dimineaţă, casting pe picior. O cucoană amabilă. Şi pensată.

Pe la vreo unşpe, fierbem amândouă în câte un fotoliu al caselor din faţă, Mândra şi cu mine.

Mândra se face că citeşte un prospect de pedichiură. Eu număr oi. Nervi, da.

Auzi?

Hum?

Eu nu vreau să plece aia, de fapt.

Şi Mândra rânjeşte: după actul cinci, e fix ce voia să audă.

De asta nouă ce părere ai?

Nu ştiu. Nu mă omor.

Şi ne uităm ca proastele, una la cealaltă, rânjind: păi ia să vedem...

Şi-a luat mănuşi de cauciuc...

Da, şi a dat doar de trei ori cu aspiratorul fâş-fâş, aşa.

Ascultă, dragă... poate ai văzut tu... avea unghiile făcute?

Întrebarea de vizavi destabilizează: habar n-am, contează?

Uăăă, c'est d'un triste... Majordomului i se cântă un prohod de toţi dumnezeii...

... a stat cu noi la spital...

...fură-fură, foarte bine... dar ştie să facă treabă...

... e de-a noastră, ce să mai...

Cineva trebuie să o anunţe pe Fregata: ştii, noi nu mai vrem să plece.

Mda. Sunteţi întru totul proaste, cred. Tant pis. Vorbiţi voi cu ea.

O să vorbim. Pentru că suntem merovingieni. Şi bizantini. Şi iraţionali, de-aia.

De azi dimineaţă, Mândra şi cu mine căutăm formule. Simbria va creşte, asta e clar. Ei, şi?

Nec mergitvr. Fiindcă, aşa cum am şi spus-o foarte apăsat: eu cu astalaltă în casă nu vă văd, cât lipsesc.

Clar?

Later edit: Adineauri, telefon din casele din faţă. Mândra. Voce spăşită - nu-i stă în fire onomastică.

Ai păţit ceva?


Nu, puişor. Jur.


La dracu ghem. Ai păţit ceva.


Ăăă, vino niţel să stăm de vorbă.


Vin niţel să stăm de vorbă.

Hoaţă, dar cu sentiment. Şi în plus, şi personaj de roman, căci da - ea e Zenobia din Tribulaţie. La ultima criză de Wanderlust, cu asta am îmbunat-o.

Acuma nu mai ştiu ce mama dracului o să găsesc, zău.

În altă ordine de idei, apare problema aritmetică a zilelor consulare. Absolut nesigur că ajung nouăsprezece zile pentru cele trei vize cu probleme. Paştele pe 4 aprilie: să stau acasă? Sincer: nu-mi vine. Dar Tabriz nu e Vientiane. Ispita Olgăi cum că o amânare de două săptămâni mă poate lăsa să văd tot traseul.

Fichtre. Am deja o idee. Dar: solicit o audienţă.

Dubidubidu

Oh, zvon splendid. Şi proaspăt, via alţi plimbăreţi.

Cică: destul de rapid, visa on arrival în Siam.

Now, that's news.

Păi e simplu. A doua zi, unde plec?

Aţi priceput tot, fireşte.

Over and out. Ţăndări - dar ţăndări fericite: nu m-a dezamăgit niciodată, ce vă tot spuneam eu?

PS: Viza asta s-a mai egzistat, la un moment dat bine mersi. Senzaţia mentală e extraordinară: plăteşti o sută de lei la Wild Orchid, te sui în avion, tremuri jumătate de zi la Helsinki dacă n-ai baftă, după care mmm.... după care iei avtobuzul de la parterul aeroportului, pe mâna stângă.

Miss, yeah? Botoasa de rigoare din hol, evident.

500 de bahţi garanţia pentru cheie, the lunchbox la etajul doi, primele aromeli, primele rogojine, duşul epic din doi în doi. Hai că ştim restul: ca la Vama Veche, vous dis-je.

Şi asta n-are preţ. Acasă, da. Din toată fibra.

Uă-mi-uă, under my skin.

Uite vezi, de-aia iert eu tot. Credeţi că e puţin lucru? Nu, nu e.

Later edit: Întotdeauna m-am gândit, de la întoarcere încoace. În momentul în care pierzi tot şi în care te întrebi de unde mama dracului mai poţi duce atâtea, probabil că nu strică să baţi niţel la uşile de sidef ale lui Gautama. Nu e neapărată nevoie să şi rămâi acolo, desigur. Dar numai gândul că aşa ceva e cu putinţă, e un lucru nemaipomenit de important.

Praştia şi creierii, fără îndoială

Poftim varianta mea de compromis. Acuma ptiu! să ne ţinem răsuflarea şi s-avem spor.

Luat de bună propunerea lui Bava de la jumătatea lunii, care are meritul că include Kow Ata şi alte staţii de poştalion de stepă care se cereau. Şi adăugat la ele încă o zi în diverse locuri de interes major. Probabil că n-o să vrea - din nou, de ce mama dracului atâta căpoşenie? - dar nu strică să rag din nou.

Ai crede? M-a pocnit şi urticaria - vorbesc serios! - pe tema asta. Heh. Sănătate.

***

Program

Day 1. Bajgiran/Howdan Border Pass-Ashgabat. O/N in Hotel 3*

Day 2. Full Day in Ashgabat. O/N in Hotel 3*

Day 3. Ashgabat-Geokdepe-Kow Ata-Nokhur Mountain Village by 4WD. O/N Home Stay.

Day 4. Nokhur-Balkanabat-Molagara-Turkmenbashy by 4WD. O/N in Hotel 3*

Day 5. Full Day in/around Turkmenbashy. O/N in Hotel 3*

Day 6. Half Day in Turkmenbashy. Train to Ashgabat on 1BC for 2 pax basis. O/N in train.

Day 7. Morning arrival (check in after 11.30) & Full Day in Ashgabat. O/N in Hotel 3*

Day 8: Full day in Ashgabat

Day 9. Drive to Mary via Abiwerd & Nedir Shah fortress Ruins. O/N in Hotel 3*

Day 10. Full Day for Margush & Old Merv Historical Reserves by 4WD. O/N in Hotel 3*

Day 11. Full Day in Mary

Day 12. Morning Flight to Ashgabat. Drive to Derweze via Kekirdek Nomadic Village (with excursion & lunch) O/N in Kekirdek ?

Day 13 Yerbent by 4WD. O/N in tents near flaming gas crater.

Day 14. Derweze-Dashoguz by 4WD. O/N in Hotel 3*

Day 15. Dashoguz-Koneurgench-Hojeyli BP. Cross into Uzbekistan.

***

Alea cu roşu sunt ale casei. Lucrul cel mai enervant e logica traseului. Ca pe vremuri, când se deregla televizorul rusesc de la ţară şi Mândra pişca: e de la ei, dragă.

Aşa şi acum: e de la ei.

Simt că mă urc pe pereţi. Din două una: ori ajung la balamuc pe drum, ori o să fie o chestie absolut epică.

Batem în cuie?

Deocamdată, niţel Clavijo. Ah, asta da fericire: să citeşti cum trimişii lui Tamerlan mănâncă urât - am încheiat citatul. Pentru cineva de la 1403, se sparie gândul, zău.

Dar lucrurile nu sunt niciodată ce par.

PS: Şi misterul şişkebapului, deslegat definitiv!

Aşa. Şi hotel Turcochose, să nu uit. Roza scleroza, ce vrem.

Răscroi

Bun. M-am uitat din nou pe programele trimise de Bava Şariev şi de trăiască Olga.

Ar fi foarte fastidios să reiau acuma întreg şirul de propuneri. Din cele două, cea mai redutabilă e încăpăţânarea agentului turcoman şi mă întreb din nou dacă numărul de balet care se face că nu pricepe ce îi cer se datorează neglijenţei sau subtilelor constrângeri - cum să le spunem? - de teren?

Sunt eu năroadă, dar când un tipar de negociere se repetă, atunci probabil că explicaţia trebuie căutată în altă parte. Nu cred să mă înşel foarte rău dacă scriu că Mezoasia şade sub pecetea consemnului, a lucrului de la sine înţeles: pornind de aici, tensiunea e destul de fragilă între ceea ce vrei tu - a se citi: să nu dezamăgeşti - şi ceea ce vor ei - a se citi: să nu pui prea multe întrebări, să te bucuri de frumuseţile peizagiului; de exemplu.

S-a întâmplat cu David B., în cheia şmecheriei de-abia deghizate sub aparenţa frugală a camaraderiei gringo - hăăă. Se întâmplă cu Bava, cu amendamentul care se simte din spatele vorbelor: all I could do, don't put me in an embarassing situation.

Ăsta e le vrai casse-tête. Când cineva plătit îţi spune: nu cred că e util să mai stai o zi în plus la Aşgabat, te-ai plictisi, poţi înţelege inclusiv că nu eşti neaparat binevenit, nu-i aşa?

***

Sigur că pare o exagerare. Nu este: am ajuns să nu mai pot dormi ca lumea noaptea, cu senzaţia dezagreabilă că mă învârt într-o sală de oglinzi paralele. Care, dar care oare ar trebui să fie tonul cu care să scrii ce vrei? Măcar deformaţia profesională să te lase să te pricepi natural la aşa ceva, dar ce te faci când ai impresia că vorbeşti cu pereţii?

Să te descurajezi? Nu ar avea nicio importanţă pentru absolut nimeni, asta e foarte clar. Dar eu nu vreau să păţesc ce-a păţit Clavijo, de care tot vreau să scriu de câteva zile bune încoace, cu ambasada lui de sublimă simbrie, dar perfect inutilă la scară istorică. Şi, din nou, nu vreau să dezamăgesc sau să înec proiectul într-un reflex de odioasă furie.

Cu trăiască Olga lucrurile doar par mai simple. Dacă am înţeles bine, obiecţii majore nu există vizavi de programul propus de ea. E suficient să-i scriu că nu vreau ghid, ceea ce e probabil mai puţin simplu decât pare. Din nou, vorbim aici nu neapărat de produs, ci de croiul mental al locului. Dar am să încerc să fac asta, aşteptând rezultatul probabil negativ. Tant pis pour les alouettes.

Dacă există alte sugestii sau porunci, aştept cu dragă inimă până mâine seară. Mai mult nu pot întinde coarda. Probabil că între timp au şi uitat de mine.

Care poftim, stau cu nasul în jos de nu se mai poate. Dar de plecat, tot plec.

Later edit: Amuzat şi uşor freaky. David B. care îmi retrimite devizul după trei mii de ani, întrebând dacă l-am primit. Acuma da, mă duc să halesc ceva. Dar la naiba ghem, în ce tontoroi am nimerit, de data asta?

Even later: Oh well. Probabil că e cel mai bine să le trimet din nou - adică a patra oară la rând - itinerariul dumitale iniţial, fără nicio flexibilitate şi cu amendamentul că vreau hotelul Turcochose şi nu o nenorocită de magherniţă de pe drumul aeroportului, overnight la Mo'ynoq şi în fine, ce dumnezeu s-a mai bombănit.

Nu din comoditate. Ci pentru că era chiar foarte bun.

Aşa merge?

Doar îmi pare rău de două săptămâni aruncate pe fereastră. Ceea ce da, egal criză de timp. Majoră. Şi e numai şi numai vina mea: doar fusesem avertizată la vreme, heh.

Secantă

Din nou la întâmplarea cotropirii de sertare, constat cu mare surprindere că felul în care taică-meu scria vorba dandy e absolut identic neruşinării serafice a altcuiva.

La urma urmelor, nu ar trebui să ne mire decât pe jumătate. Dandysmul fiind în primul rând răspăr de circumstanţe, a se vedea în entorsa ortografică mai cu seamă afirmaţia contondentului parti-pris.

Cred că lista asta, întinsă pe două pagini şi trei rafturi ale bibliotecii din living-room - una din cele hum, şase, ale casei - trebuie să dateze de prin 1978 sau 1979, în efervescenţa navetelor şi mutării precipitate din inefabilul cartier Pantelimon. Este foarte probabil să fie rezultatul unor taclale - una din puţinele amintiri comune îi vrea atârnaţi de fostele fotolii cubiste ale caselor din faţă, trăncănind ca la sfârşitul lumii cu o sumă de personaje care au uitat imediat reperul ăsta biografic extrem de volatil.

***

De ce nu doarme, se îmbufna taică-meu. Trebuie să doarmă.

Trebuie. Ucaz. Dar ucaz stângaci, ca întreg personajul. Cu el, e foarte greu de trasat paradoxala graniţă între grobianism şi extremă fineţă, între violenţă brută şi virulenţă asasină, între timiditate contrariată şi împuţenie agresivă. Şi nu, n-am să pot niciodată uita momentul nemernic în care întreaga compostură, ştiută dinainte cu prisosinţă genetică, s-a putut schimonosi în ceva nou şi cumplit. De la o secundă la alta. Restul nu mai aparţine amănuntelor scuzabile: zidul crăpat, caftul imbecil, uşa trântită şi tencuiala sfărâmată.

De aceea, clasificarea din stânga, ce aşează pe primul loc al preferinţei unul din cele mai subtile concepte posibile, e probabil pe jumătate mincinoasă. Ce vrem, până şi căpcăunii pot avea aspiraţii cereşti. Este datoria celui care stinge lumina peste capitolul ăsta netrebnic să facă partea lucrurilor.

Cu ajutorul circumstanţei salvatoare - ştim foarte bine, nu e deloc cazul să insist - s-a putut întâmpla şi asta.

***

De-a lungul vremii, plimbăreţi sau spectatori ceva mai sensibili cheii esopice destul de străvezii în care se scriu circumstanţele personale au putut bănui cu oarecare vehement succes despre ce ar putea fi vorba în propoziţie. Am primit câteva zeci de înjurături care habar nu aveau de restul poveştii, închipuindu-şi că stau de vorbă cu o creatură de bani gata iţită obraznic din puierniţa compromisurilor nenumărate - şi ruşinoase! - de care autorul listei s-a putut face vinovat.

Am primit şi întrebări sfioase, la care am răspuns întotdeauna cu conştiinţa întreagă. De fiecare dată, mărturisesc senzaţia ruperii de coajă a cicatricei precare. No worries, I am pretty good at pretending, heh.

Lor aş vrea să le spun că toate astea nu mai au astăzi absolut nicio importanţă, deşi măruntele ticăloşii sunt imprescriptibile. Dar povestea lui este una a unei îndelungi îndeletniciri prostitute, care demite imediat orice aspiraţie a realei vocaţii culturale. Atât.

La un moment dat, cineva a putut scrie o teză de doctorat şi pe urmă o carte întreagă despre angrenajul în care s-a putut nimeri personajul. Am citit-o cu o senzaţie îngrozitoare de jenă şi perplexitate: autoarea avea dreptate, în majoritatea evaluărilor de care numele ăla blestemat se legase la un moment dat. Cu uşurinţa posterităţii, se arăta cu degetul buba, abcesul, porcăria şi lucrul de neiertat. De aceea, nu am judecat pe absolut nimeni dintre sanchiloţii care au rupt furios foaia misivei înveninate. Doar aş adăuga imensa nuanţă bufă a unor circumstanţe: furtunos şi sacadat, aşa cum mi-l aduc aminte, a isprăvit-o într-o ticăloşită formă de penibil, castrare şi demisie. Protejând sicofanţi de consternantă naivitate a expresiei scrise, exhumând perpetuu din lada de manuscrise încercările repede abandonate ale celeilalte biografii, schimbând fără niciun regret axiologia personală înspre lucruri de care n-am fi crezut că se va preocupa niciodată.

O altă persoană. Du beau gâchis. De foarte multe ori după dispariţie, mi-a tunat prin cap să scriu ceva mai consistent despre asta. Să-i rescriu povestea cu legitimitatea pe care pesemne numai şi numai eu aş putea să mi-o asum. Chiar dacă, reluând expresia plângăreaţă a Gargolei, ei ce vrem - nu m-a vrut.

Ar fi un colosal exerciţiu de umilinţă necesară, fără concesii şi fără văicăreli inutile: dintr-o arteră jugulată, hirurgul priceput nu trebuie să lase nicio picătură de sânge. Şi, în felul ei, o radiografie exemplară a uriaşei ambiguităţi a zilei de ieri care încă nu izbuteşte să moară cu totul.

Pentru că singura lecţie pe care am putut să o învăţ de la un ascendent atât de precar este fundamentală.

Lucrul început nu are nicio valoare dacă nu îl duci până la capăt.

Căpoasă, da. Căpoasă până în pânzele albe. Ceea ce îmi aduce aminte că m-am luat cu vorba şi trebuia să fac cu totul altceva.

Şi că mă întreb insistent dacă totuşi nu trebuie să amân măcar cu o săptămână plecarea la Stambul, din considerente pur logistice. Întrebare importantă, deoarece implică decalări.

So Eighties, 3: Cîinele scriitorului

" În dimineaţa aceea, ceaiul întîrziase mai mult ca de obicei. Duţa n-avusese timp. E şi normal, şefii înainte de toate, era şedinţă de Consiliu; de "administraţie", mîrîia Dincă. Deci cincizeci de cafele pe puţin, plus pahare de apă minerală, scrumiere golite, fursecuri: un dineu.

În toată instituţia eram numai trei inşi care beam ceai. Doctorul, nea Mărăcine şi eu. În rest, fiecare se descurca după posibilităţi. După o cavalcadă de telefoane cu caracter de somaţie, al căror autor fusese, evident, nea Mărăcine, Duţa intrase cu tava. Pahare înalte, cu picior, stil "protocol zero", în care aburea ceaiul de muşeţel, sunătoare şi mentă, cocteil "Duţa cu lămîie". Am început să sorb liniştită, cu înghiţituri mici; în nări îmi pătrundea un miros cald de buruieni tămăduitoare, de cîmp. Je suis, tu es, il est....Ce mai e şi asta? O senzaţie. Cîmpul din copilărie, scurtătura pe care o făceam ca să ajung la ora de franceză cu o doamnă distinsă şi în vîrstă.

Clanţa pocni uşor, uşa se deschise în spatele meu. Eterna luptă între şefi şi subalterni: intrase, desigur, şeful, şi asta tocmai acum, la ceai. Ar fi bine să mă găsească cercetînd dosare sau scriind; acuma, asta este, ce poţi să mai faci... O să-i arăt că puţin îmi pasă, că în fond am şi eu dreptul la un ceai. Şi ce dacă? Dar ceilalţi nu se mişcau, nimeni nu-şi întrerupsese activitatea, nimeni nu salutase, nimeni nu-şi îndreptase glasul, nu-şi frecase mîinile, nu se săltase de pe scaun. Cineva gîfîia în spatele meu. Şi Dincă, cu hieroglifele lui japoneze, tocmai acum şi-a găsit, eu ca eu, cu ceaiul meu, dar el... ehe!, ia să-l fac eu atent. L-am lovit uşor cu vîrful pantofului pe sub masă, nu-i frumos, da-i sănătos. Se ridică o clipă din visarea lui niponă, şi-mi făcu un semn liniştit din cap că totul e în regulă. Totuşi, cineva respira sacadat în spatele meu, o să iasă precis un scandal. Mă întorc şi zăresc un dulău mare, negru şi lucios care scosese limba de căldură. Ceva mă ustura tare în dreptul pieptului; vărsasem şi ceaiul, am sărit în picioare, lichidul şiroia fierbinte pe distinsul meu taior Chanel.

- Ce, nu-l ştii pe cîinele lui nea Licurici? m-a întrebat vesel Mărăcine.

- Nu-l ştiu, dom'le, de unde să-l ştiu, nu mi l-a prezentat nimeni şi nici nu scrie pe el al cui e, răspund furioasă.

- O să scrie de-acum, domniţă, sărut mînuşiţele, Sever Licurici e numele meu - se auzi, din spate, un glas hîrîit. Toată lumea se învioră brusc, Mărăcine luă iniţiativa:

- Doamna, noua noastră colegă, nu ne cunoaşte încă colaboratorii.

- Încîntată, zic eu cu ciudă, colaboraţi şi cu cîini pe aici?

Toată lumea rîde cu poftă, băieţeşte şi sportiv. Mă uit la stăpînul cîinelui. Statură potrivită, păr alb, tuns plastic, faţa roşcovană, ras proaspăt, ferchezuit ("secretul coloneilor", ţin minte de la Márquez), unghiile rotunde pilite cu grijă, e îmbrăcat în gris, jachetă lungă de lînă, helanca şi pantaloni de caşà. Zîmbet profesional. Proteză? Da.

- Vino aici, Haiduc, i se adresă dulăului care continua să stea în spatele meu.

Dihania îşi părăsi postul şi se îndreptă către stăpîn.

- Ce, l-ai şi dresat? întrebă Dincă.

- Aiurea, e deştept de la natură, ciobănesc de-al nostru, cîine naţional.

- Şi eu care credeam că e cocăr, zise altcineva.

- Nu e, dom'le, dar îl spălăm cu şampon şi uite ce păr lucios are. Ia pune mîna pe el să vezi ce mătăsos e, ca la cucoane, ha, ha.

Licurici se îndreptă elastic către fereastră.

- Băi, ce privelişte aveţi de aici, ce de lume se vede, ca peştii într-un acvariu... şi se mişcă aşa caraghios. Ce roman aş trînti eu în locul vostru.

- Ei, nu toată lumea are talentul matale, maestre, zise mieros Nic.

- Ce talent, mă, că puteţi şi voi, acuma scrisul e la îndemîna noastră, a tuturora, un realism sănătos, puternic, să inspire dor de muncă... Uite colea, macarale, construcţii noi, florărie, gospodine harnice, ostaşi... uite mecanicii de la voi, tot muncitori se cheamă că sînt.

- Dar ţăranii? întreb.

- Ţăranii, vino-ncoa, domniţă, uite-l p-ăla cu canadiană, pălărie şi damigeană, nevastă-sa merge în spatele lui, aia cu pardesiu şi pantofi de lac. Arăţi în roman cooperatorul harnic ce vine la oraş într-o zi de odihnă, face vizite, se relaxează... şi să-i descrii şi îmbrăcămintea, ca să le arăţi nivelul de trai.

- Aha, fac eu foarte interesată, scrieţi de mult?

- Păi, de mult, dar aşa, cum îi zice? "profesionel", de cînd m-am retras din activitate, ştii în domeniul nostru după merite deosebite te poţi retrage.

- Natural.

- Stau în strada Lămîiţelor, poate o să vă facă plăcere să poftiţi în atelierul meu.

- Cum, şi pictaţi?

- Da, domniţă, pictez moravuri, mi-am făcut atelier într-o boxă la subsol ca să mă izolez de cicălelile cucoanei, am acoperit pereţii cu tăieturi din reviste, afişe, e foarte plăcut, am şi un reşou pentru cafea, întotdeauna la mine se poate bea un Metaxa şi fuma un Kent. Poftiţi cartea mea de vizită.

O iau foarte prevenitoare.

- Vă mulţumesc mult, dar mai spuneţi cum vede lumea un scriitor, cum poate el să o transpună artistic.

- Păi da, scumpă domniţă, uite, din orice iniţiativă a vieţii poţi să scrii ceva, eu am avut o viaţă palpitantă, de ţi-aş spune ce-am trăit, nu ne-ar ajunge o viaţă întreagă de povestit.

- Poate o să stăm într-o zi de poveşti, nu cred însă că oricine ar putea să scrie.

- Ba da, oricine poate să scrie despre un concediu, un accident, da, da, chiar un accident, ăştia de la serviciul tehnic ar putea să scrie fascicole de senzaţie, nu mai zic de nea Dincă, cum merge el des prin localuri, ce romane moralizatoare ar scrie... că adică tinerii să nu mai piardă timpul pe banii părinţilor, să meargă la muncă...

- Pardon, domnule, eu merg la cîrciumă pe banii mei!

- Stai dragă, nu te supăra, dădeam aşa, un exemplu pentru domniţa. Ce, nea Mărăcine s-ar supăra dacă i-aş spune că scrie un roman cu tipografi?

- Da' chiar m-am şi gîndit, zise, înroşindu-se uşor, Nic.

- Uite, nea Dumitru - continuă Licurici - cînd merge şef de staţiune pe litoral ar putea să scrie un roman despre viaţa fericită a celor ce petrec vacanţa pe litoralul însorit, fiind însă şi ospitalieri cu turiştii străini. Ăştia de la C.F.I. ar putea să scrie romane cu falsificări de acte, trafic de valută, infractori, şi să arate că noi nu tolerăm astfel de fapte.

- Bine, dar credeţi că şi eu aş putea să scriu?

- Mă iertaţi că întreb cu ce vă ocupaţi aici, domniţă?

- Cu relaţiile internaţionale, fac corespondenţă, slujesc ca translator la tratative, cam asta.

- Păi, aveţi cea mai formidabilă muncă, puteţi să scrieţi romane palpitante, dar pentru asta trebuie să citiţi mult, poate chiar presă străină, am să încerc să vă ajut să vă însuşiţi modul lor de a gîndi, de a pune problema, mă înţelegeţi ce vreau să spun, avem nevoie de aşa ceva, eventual să-i combatem, dar să şi arătăm că vrem să colaborăm paşnic cu oricine.

Se opri puţin să răsufle. Afară era agitaţie.

- Uite aşa e viaţa palpitantă, forfotitoare, orice lucru, orice fiinţă sau animal are povestea lui, chiar cîinele meu, ştii că l-am găsit? Haiduc!

Haiduc însă nu răspunse.

- Haiduc, unde te-ai băgat, pungaşule...

Uşa era întredeschisă, Haiduc profitînd de conferinţa stăpînului, ieşise probabil să ia aer.

- Iote-l că vine, nu există să nu vie cînd îl strig.

Zîmbetul îi îngheţă însă brusc pe buze şi mîinile începură să-i tremure, m-am uitat puţin surprinsă în jur încercînd să localizez motivul schimbării interlocutorului meu. Dar nea Mărăcine pălise, nea Dumitru îşi frîngea mîinile şi Dincă îşi continua hieroglifele. Haiduc ţinea în gură triumfător un rumen pateu de protocol.

Eram singura europeană printre chinezi."

So Eighties, 2: Înainte de roman

"Nu a existat nici o clipă în viaţa mea în care să mă fi hotărît, înălţîndu-mă pe vîrfuri, ca să par mai înaltă, că voi fi scriitor. Eu nu sînt poetul Vasile Luminiş care s-a decis să scrie poezie urmărind toamna un liric cîrd de cocori şi nici prozatorul Thanassis care ştie cu exactitate că de la vîrsta de unsprezece ani " s-a făcut" scriitor. Un roman, pe scurt, se scrie greu. Ce-aş zice, de pildă, de un roman foileton în chipul: "Contesa avea prinsă în părul castaniu o mică ramură de liliac. În timpul valsului simţise tîmplele zvîcnindu-i, nu mai avusese timp să-şi caute sărurile că leşină în braţele frumosului necunoscut care... etc. etc." Sau istoric: " Soarele cobora dincolo de vîrfurile brazilor şi marele domnitor înfăşurat în mantia-i sîngerie străbătea pădurea în căutarea unui cal."

Radu, dacă ţin bine minte, scrie romane care încep dimineaţa pe o autostradă prăfuită şi se termină, după lungi deliberaţii, în care e implicat şi personalul primăriei în cele mai ciudate conjuncturi ( inundaţii, cutremure şi aşa mai departe), cu acelaşi drum prăfos şi enigmatic, întins ca un şarpe, noaptea sub stele ("cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine" - ce să zic!).

Dar mi se pare că Radu nu e un romancier adevărat. Ah, romanele patetice ale adolescenţei, scrise la şaptesprezece ani (cu personaje autentice din liceu, elevi şi profesori, adică) şi pe care tăticul le susţine la o editură provincială, le susţine, nu se joacă şi asta până se termină facultatea, căci, în fond, tot trebuie să debutăm odată şi odată.

Ah, romanele femeilor intelectuale pradă soţilor grobieni care apreciază mai degrabă gogonelele decît arta modernă, soacrelor cu infinitele lor şicane, rînduri nebovarice despre egalitatea zilelor între ele, dulcele miraj al literaturii.

Chiar dacă fără un dar natural anume, chemarea este irezistibilă: scrisul, în identitatea lui secretă, singura fereastră luminată prin somnul devorant al grijilor cotidiene. Deasupra ceştii se strecoară pe fereastra deschisă ceaţa. Dar nu e aroma cafelei, ci senzaţia ceaiului de azi dimineaţă, de pe terasa de lîngă tei: oglinda nevăzutelor lanuri de orez stropite cu lună, a neatinselor chimonouri foşnind pe dale de jad, a nescriselor pagini de mătase, a nedeschiselor plumiere de lac, a neauzitelor poeme, a nestrigării pe nume a amintirilor. Dincolo de clipă palpitau întîmplări, idei, afişe, personaje, fotografii. Aşadar, personaje.

Mătuşa Emilia dr. Bogdan, născută Stanciu, vorbea şapte limbi străine şi purta la brîu pe un lanţ de argint toate cheile din casă. Nu intra niciodată în bucătărie pentru ca aburii să nu-i strice tenul. Era o persoană cu trăsături anguloase.

Enache, omul povestirilor neverosimile, cu Paulina, iubita stîlpilor de telegraf, despre care, jur, nu mai ţin minte nimic, cu aurul care preface copiii în şerpi, cu organizaţia secretă care se întrunea într-un iglu de zăpadă (dintre toţi, numai doctorul Titi îşi dăduse pe atunci bacalaureatul, sub escortă). Enache? Da, personajul marilor anacoluturi, care vînduse în Gara de Nord pantalonii prietenilor cu 60 de lei perechea ca să acopere o pierdere de zece mii. De unde cunosc acest monolog? "Maria, sau cum te-o fi chemînd, eu am să te părăsesc. Degeaba faci istovitoarea cură de slăbire şi dai lecţii de franceză ca să-ţi plăteşti croitoreasa, Maria! Zadarnice îţi sunt parfumurile şi genele false, invitaţiile la teatru şi concerte, bijuteriile şi cîinele de rasă, inutile cecurile de cinci mii pentru maşină şi perspectivele de vilă la şosea, zadarnic trusoul de la consignaţia şi promisul voiaj de nuntă în Vest. Păcat de lacrimile tale pline de rimel şi pudră, Maria!"

Sau acest tablou cu un necunoscut, de unde îl ştiu? "Inspectorul se pieptăna în spatele unei betoniere. Era scund şi lucios sub ochelarii cu dioptrii mari. În maşină mirosea a lavandă şi bordul era plin de pliante turistice străine. Sus, la etajul opt, rezemat de ţesătura de fier a unui stîlp, un muncitor curăţase un ou şi mîinile lui prăfuite şi blînde împătureau acum punga, plină de dîrele salamului."

Probabil că Ioan, dintr-o ficţiune care cine ştie cum s-a născut, ar merita şi el un roman. Noaptea, printre aburii albastrului de Prusia, Ioan stă aşezat pe un scaun cu trei picioare şi pictează. Rue des Plantes, case cu tencuiala ruptă, cu scări tocite şi muşcate de umezeală, cu mici prăvălii la rez-de-chaussée, cu chioşcuri de ziare, tutungerii, o cafenea, cu oalele de pământ ale lui Ioan, cu ştergarele lui, ceaunul afumat, rogojina, masa scundă de lemn. Plutind în miasmele otrăvitoare, Ioan înfruntă în noaptea aceea, pentru a cîta oară?, frigiditatea Parisului.

Cine eşti tu, Elly Xenakis care vrei stăruitor să fii eroină de roman? Ce cauţi tu într-un roman al timpului nostru, tu, solemnă ca un recviem, tu, cu silueta de acuarelă demnă de o oră de singurătate? "Elly Xenakis se uita pe fereastra trenului. Ploua. Fetiţa din faţa ei îşi scosese batista şi-şi număra banii.

- Puţini, îşi zise Elly, poate se gîndeşte cîte bomboane ar putea să primească în schimbul monezilor soioase legate de o mamă grijulie în batistă. Era o fetiţă de vreo zece ani, cu trăsăturile feţei aspre şi mature, ochi negri, sprîncene arcuite şi nasul în vînt; două cozi mari stăteau gîtuite în fileul negru. Fetiţa o privi cu ochii mici de mură.

- Vrei o bomboană? întrebă Elly şi îşi scoase mănuşa fină de antilopă gris ca să umble în poşetă unde avea flaconul cu bomboane de mentă.

- Da.

Acum, fetiţa ronţăia şi se uita pe fereastra peste care stropii se prelingeau ca un plînset."

Însă despre oamenii pe care îi iubeşti iremediabil şi deznădăjduit nu poţi să scrii. Să scriu, aşadar, un rondel despre contabili, clasicizanţi ai registrelor, maşinilor de scris distins prăfuite, zoritelor ceşti de cafea, înspumatelor nessuri, ţigărilor curgînde în vetuste scrumiere, o, patetice reşouri, autoritare ştampile, zburdalnice capse, mimetice indigouri, demne cure de slăbire, lecturi romantice, duioase, televizor fidel, o, sublim sentiment al familiei colective, candoare anihilantă a ideii de meteorologie.

Revin, ca un aventurier în jungla definitivă, la roman: " mă fac scriitor" e ca şi cum ai spune "plec în lume cu ţiganii". O coală, un stilou, ceaiul, noaptea adîncă şi lumea necunoscută care începe deodată a se roti:

"Mali Petrescu îşi descheiase uşor cei doi nasturi ai bluzei de zefir. Ce căldură îngrozitoare! Ieşise de la coafor şi ondulaţia permanentă necesitase eforturi supranaturale: grelele bigudiuri îi încleştaseră părul timp de două ore după care madame Tantzi o eliberase. Jean o aştepta în faţă la Café Haiti. Şi nu mai putea să întîrzie."

So Eighties, 1: În care scribul nu are absolut niciun merit

Aveam de ales: ori ciopârţeam foaia din grijă pentru secretul lui Polichinelle, ori îi dădeam cucoanei juruita şi tripla dreptate a stării civile, pozei - între toate preferată de fie-sa - de la Capşa, anno domini 1982 şi elementelor biografice foarte încrezătoare.

Privilegiul secretului ar fi fost, în speţă, absolut inadmisibil şi de neiertat. Nu neaparat pentru că vorbim de ascendenţă directă, ci pentru că prozele ei sunt atât de bune, încât merită însutit maternitate triumfătoare şi asumată. Despre care, de-altminteri, e îngrozitor de greu să scrii ceva închegat: ştim bine - purtările casei nu includ cu uşurinţă complimentul sonor.

Meet and greet. Am mai spus-o, şi acum o bat în cuie: din treimea vieţuitoare în casele din Cometei, eu sunt fără îndoială cea mai puţin interesantă. Nu am nici panaşul monstruos şi nici simţul formulei implacabile ale Mândrei, nici ironia hiperacidă şi nevinovăţia bine temperată a celeilalte.

Encore une fois: tant pis pour les alouettes.

Fregata. Fără îndoială, un personaj.

Prezenţa ei este unul din cele mai bune lucruri care se pot întâmpla cuiva.

***

Biografia de mai sus are singurul păcat al credulităţii. Anul fiind 1983, se vorbeşte acolo cu spor de nişte proiecte care n-au mai existat niciodată. Et pour cause: pentru casele din faţă, 1984 este cu adevărat annus horribilis al unei hiroşime cât batista.

Sordidă, cu mult zgomot inutil şi cu destulă vărsare de traumă. De aceea, încă şi astăzi îmi vine foarte greu să-l iert cu totul pe taică-meu.

De dragul ei, înainte de toate.

Şi pentru că încă îmi aduc aminte de serile friguroase în care, proptită în acelaşi jilţ brâncovenesc al Sultanei, în faţă cu o hartă a Portugaliei constelată de fişe scrise mărunt, scria. Fără să ne citească nimic, niciodată. Întotdeauna de mână, cu o grafie elegantă şi expansivă şi întotdeauna cu cerneală albastră.

Ssst. Astâmpără-te, dracului, odată. Nu vezi că visează cai verzi pe pereţi?

În ţandăra razantă a Mândrei e mai mult afect decât pare.

***

Întotdeauna am ştiut că Fregata poate orice. Din punct de vedere pedagogic, ăsta e un lucru foarte periculos. Dar în relaţiile noastre bilaterale, pedagogia teoretică nu are decât un rol extrem de marginal şi de inconsistent.

Înainte de orice altceva, îi recunosc formidabila iscusinţă cu care a ştiut constant să fie sparring partner şi nu ghionoaie domestică. Taclalele cu ea, de pildă, nu sunt niciodată premeditate: comme chez Montaigne, la pensée achoppe et avance à tâtons. Un extraordinar tact, ştiinţa persuasiunii aparent lipsite de constrângeri şi un fair-play impecabil.

Să nu lungim vorba inutil. Imediat, două poveşti de Bucureşti: so Eighties. Cu fericirea de a regăsi unele repere ale Seraiului şi bucuria obscură de a şti cu infailibilă precizie cine se ascunde în spatele fiecărei siluete.

Sunt printre puţinele bilete pe care nu veţi găsi eticheta Zaza - viaţa şi opera. Şi asta da, e o imensă fericire, cu totul şi cu totul lipsită de vreun merit personal.

Din nou, pentru cine s-ar mai îndoi. Cele două texte imediat următoare nu sunt scrise de mine. De-altminteri, li se cuvine omagiul ghilimelelor, italicelor şi ortografiei vremii în care au fost comise.

Nici nu s-ar putea, sub nicio formă. Cunoscătorii o să priceapă rapid de ce.

Portughezităţi, 6: Tangentă legitimă

Toate circumstanţele au un început, fireşte. Cum obişnuiesc să spun, portughezităţile personale au unul din cele mai înduioşătoare fire conductoare cu putinţă: cel intrauterin.

Dacă am putut scrie lucruri nu tocmai stupide despre Lisabona şi Minuno Gonçalves, dacă la Jerónimos ritmul cardiac topeşte cadranul seismogramei fără niciun preaviz, eh bien!

Ne cherchons pas davantage: se egzistă o - nobilă şi intensă - explicaţie.

***

Spre deosebire de arhivele mele ţinute cu o acribie de care mă mir întotdeauna rânjind cu înţeles, în hârtiile personale ale Fregatei domneşte un fermecător şi incompresibil balamuc. Pentru că pomenisem razant nu demult, despre isprăvile de traducere ale maică-mii şi pentru că dihania ţinuse probabil minte, poftim rezultatul unei prime tentative arheologice.

Anul e 1981.

Unul lusitan sadea şi o mare slăbiciune a comitentei: Sophia de Melo Breyner Andresen, transcrisă mai mult decât dubios de cei de la Flacăra. Şi despre care eu una habar nu am absolut nimic. Dar ce vrem: arborele genealogic e plin de surprize, după cum am să povestesc numaidecât, cu mare poftă.

***

Oricum ar fi, vorbele de-acasă sună cam aşa:

A pequena praça

A minha vida tinha tomado a forma da pequena praça

Naquele Outono em que a tua morte se organizava meticulosamente

Eu agarrava-me à praça porque tu amavas

A humanidade humilde e nostálgica das pequenas lojas

Onde os caixeiros dobram e desdobram fitas e fazendas

Eu procurava tornar-me tu porque tu ias morrer

E a vida toda deixava ali de ser a minha

Eu procurava sorrir como tu sorrias

Ao vendedor de jornais ao vendedor de tabaco

E à mulher sem pernas que vendia violetas

Eu pedia à mulher sem pernas que rezasse por ti

Eu acendia velas em todos os altares

Das igrejas que ficam no canto desta praça

Pois mal abri os olhos e vi foi para ler

A vocação do eterno escrita no teu rosto

Eu convocava as ruas os lugares as gentes

Que foram testemunhas do teu rosto

Para que eles te chamassem para que eles desfizessem

O tecido que a morte entrelaçava em ti

***

Ceci est juste un apéritif, on va dire. Deocamdată, şi fără să mai aşteptăm, o mare surpriză pe jumătate. Ştiam de ea - de fapt, cum o să vedem imediat, de ele - dar nu m-am gândit niciodată să le împart la tejghea.

La întâmplarea forajului, am citit. Verde de ciudă bună şi topită în cheie absolut subiectivă. Dacă Pantazi a trimes peste gard la un moment dat un monumental text de proză nocturnă, maică-mea se face vinovată de două foarte bune proze diurne bucureştene.

Este pentru mine un mare privilegiu să le restitui, cu certitudinea clară că n-am să ştiu niciodată scrie ca ăştia doi.

Tant pis pour les alouettes. Et tant mieux pour eux, sans doute.

Scriitură sadea - nu mâzgăleală cu elan: floreat, quoi.

A Matter Of Schedule

Cazier făcut pentru mâine dimineaţă. Trăiască gripa - dacă ne întrebăm de ce, iată răspunsul simplu şi imbecil: măreţul Victor din acareturile Fregatei târâie de vreo trei luni aşa ceva pe picioare, strănută, icneşte şi ne contaminează pe toţi.

Acuma, banga. Incredibil cât şi cum se complică fie şi cele mai banale formalităţi. Nu contează.

Nu contează pentru că de ieri dimineaţă miroase a primăvară. Uite-aşa: pis-pis.

Heh. Dă doamne, pâine. Nu?

Reviu sper cât mai curând după prânz.

PS: Tratative aseară. Aveam dreptate, sunt două posibilităţi de aranjamente sino-ruseşti. Slavă domnului, stăteam ca pe ace.

Later edit: Rezolvat destule. Rezolvat în primul şi în primul rând viza chinezească, gata - cu pile - joia viitoare.

Heh. Ştiam eu că funcţionează. Vedeţi, de-aia ţiu eu la chestiile cu ochi oblici până dincolo de fibră: spre deosebire de Franţa, nu m-au dezamăgit niciodată.

Caut ceva în casele din faţă, sper să şi găsesc, pentru că are legătură cu o tacla destul de recentă. Primit cu înduioşare bombănelile, mai ales repriza a treia - am să mă gândesc, da; şi da, sunt surprinsă de îngrijorare: nu credeam că e important.

Cât despre contrapropunere, am să o răscroiesc la noapte, după ce termin un bilet început cu mare poftă, cred că ştii bine despre ce anume.

Tic Tac Toe

Povestea cu Mezoasia arată cam aşa: într-o rână.

Luat din nou la puricat problema - spinoasă, dar de onoare personală - a nepotrivirii între ceea ce se propune şi ceea ce se vrea. În aşteptarea sugestiilor impuse ale beizadelei, tick tock. It runs.

Ceea ce pot să fac - de-altminteri, deja în curs de aranjamente, şi dumnezeu ştie că numai simplu nu e, mais on s'en fout - este să fac rost de cât mai multe zile libere. Şi asta cât mai repede. Diverse termene contabile, plus mizeriile la minut ale Gargolei - c'est quand il n'y en a plus qu'il y en a encore, justement - nu mi-au lăsat vreme să tropăi ceva mai alegru pe tema asta.


Dar de lăsat, nu mă las. Pretexte se pot găsi, niciodată neîntemeiate, întotdeauna rezolvabile fără prea mari catastrofe de contratimp. Ceea ce este esenţial, e ca povestea să se întâmple, fireşte.

Tragem linie şi adunăm. Urăsc scăderile care nu împart lucruri bune.

***

Pentru că nu-mi dă mâna să insist aiurea, va trebui să mintesc eu o contrapropunere pentru zănatecii de la Aşgabat & co. Sigur, odată scrisă pe hârtie, i pak va trebui negociată: ţin la lucrul ăsta pentru că e important, fireşte.

Până la întâi martie, oricât ar părea de strâns calendarul, isprăvite cele patru vize locale, măcar la nivel de acte vârâte zdravăn la ghişeul ambasadelor. Kazahstanul e cea mai simplă şi simpatică: în trei zile lucrătoare, ai ştampila. L'ennui? L'ennui c'est que c'est pas la seule capitale et donc, il faut s'entendre sur tout le reste.

China: avem tot ce trebuie, mai rămâne - din nou - soluţia agentului găsit pe loc. Cum asta e legat de uzbeci, on se ronge le frein. Dar pilele ar funcţiona fără greş, să zicem din nou trei zile. Maximum.

Persia. Persia vrea multe acte. Atât de multe, încât te apucă ameţeala. Aşadar: vâr frumuşel hârtiile de invitaţie cel târziu vineri. Pentru ce vor la Bucureşti, alergătura începe mâine. Cazier judiciar, la prima oră şi imperativ cu taxă de urgenţă. Asigurare. Certificat medical - nu e o problemă, tot mâine se face şi ăla. Şi cam gata, cel puţin pentru prima repriză.

Despre ruşi, discut cam în două ceasuri cu Fregata. Sigur ştie ce are de făcut, trebuie pur şi simplu vorbit cu un agent loco săritor. Deja, două posibilităţi în minte. Dacă totul merge brici, acte vârâte tot până vineri. De luni încolo, pur şi simplu alerg după prăpăditul de sabatic, asta dacă nu-mi sare pur şi simplu ţandăra şi anunţ ritos că mă car cu totul. Dar asta e altă poveste, despre care am tocat destul în casele din faţă. Şi pe bună dreptate. Enough is enough: când simţi că te tâmpeşti la o robotă, e timpul să o iei din loc, punct.

***

Restul. Restul pune o problemă de cronometrare. Şi de logistică.

După ce am căpiat căutând cea mai la îndemână soluţie, schema seamănă al naibii a Ics şi Zero.

Avem aşa. Şi să mă iertaţi dacă sunt redundantă sau năucă. Poate totuşi cuiva i-ar fi de vreun folos.

Turkmenistan are oficine la Paris, Viena şi infamul Bruxelles. Huo Belgica.

Kârgâzstan are tarabe la Geneva, Viena şi din nou, Bruxelles.

Uzbecii ţiu prăvălie la Viena, Paris şi din nou huo, Bruxelles.

Ştiu, ştiu. Aveam Kievul la socoteală. Dacă se insistă, cu trenul nu se va putea. Se pierde vreme ca naiba ghem şi eu de asta duc o lipsă crâncenă. Nu bombăni - m-am bombănit singură destul la ore mici, zău.

După ce aflăm că trebuie să ne mişcăm fizicul graţios într-un oraş detestabil, intervin datinile şi obiceiurile pământului. Citim aşa: la Paris, uzbecii dau viză ceva mai repede, între patru şi şapte zile lucrătoare. La Bruxelles, jale: şapte-zece zile. Egal două săptămâni.

C'est vite vu.

Propunere: un desant sau două - depinde - la Paris cu paraşutări scurtissime în ţara Belgia pentru rezolvarea chestiei kârgâze. Cea mai complicată, pentru că deoarece două intrări. Imediat după Chişinău. Nu mă văd nici trei zile în Belgia, aş suferi groaznic. Ştiu că sună ca naiba răsfăţului - dar zău, să fim oneşti.

Moment în care. Moment în care te uiţi pe calendar, te umpli de respect de sine de sus până jos şi te întrebi dacă nu cumva e mai bine să decalezi totul cu două săptămâni.

Întrebare foarte serioasă. O scriu ruseşte:Что делать?

A bon entendeur, salut. Reviu după cină cu nişte alte chestii, dar recunosc: se învârte casa cu mine. Un lucru e clar, dacă reuşesc să conving căpoşii de ce se vrea cât de repede posibil, cela reste encore jouable.

Şi dacă negocierea e cu spor, avion scrie pe mine. Că n-am de ales.

Marile manevre

Gata. Cu mare elan, biletul de Chişinău. La prima oră şi la clasa întâi.

Pentru că promettre, c'est noble - tenir, c'est bourgeois.

De dragul hatârului, care de data asta include Tiraspol pe vreme de praznic comunist. Primul disponibil, opt martie. Chiar aşa: cum arată trecătoarele din urbe de ziua tereşkovelor, filatoarelor emerite şi hetairelor în şoşoni dijurnaia?

De la sine înţeles, a se încerca şederea neruşinată şi ireală preţ de măcar o noapte. Şi da, a se da dreptate ucazului feroviar. Încep din ce în ce mai mult să cred că unele graniţe pur şi simplu nu se pot trece altfel.

***

În altă ordine de idei, mă amuză teribil schiţa de nervi a unora asupra notelor de bord ale primei călătorii. Dar ce am vrea, minciună sublimată? Pas le temps, fort peu utile. Moldova nu e formidabilă numai pentru că are poveşti care se scriu neaparat în cheia lui Rabelais. Şi nu numai pentru că e lirică şi naivă şi viclenită dimpreună. Punând, de pildă, întrebări transparente la care nu se poate răspunde cu profit decât cu o foarte serioasă şi legitimă ironie. Apropo, amuzant: domnul Bulat crede că anecdota cu Woland e pură ficţiune: dar cine ştie, precis rânjeşte.

Aşadar, domnului Bulat îi spunem încă o dată, fără nicio umbră de răspăr rău: în adevăr m-a trimes Woland la Chişinău. Iar a povesti amănuntul cu poftă, asumând odată cu asta privirea perplexă a şmecherului amabil din conversaţie, e cel mai sincer şi meritat omagiu adus unui ameţitor şir de circumstanţe biografice.

La un moment dat, un comentator de mare curaj nesemnat se înfurie pe scrib, pomenind moldovenismul de care, doamne iartă-mă, nu s-ar fi ţinut cont. Îl rog - pur retoric - să fie atât de amabil şi să ne lămurească despre ce vorbim, nu înainte de a-i aduce aminte că saga stirpei Sinadino nu se poate mărgini la reperul administrativ al primăriei oraşului. Decât parul, mai bine o carte.

Fără explicaţii, concluzia ar fi cel puţin îndoielnică. De ce să scriem lucrurile astea urât şi fără nicio eleganţă, din complexul compensatoriu al marginii, provinciei şi poştalionului bătute de soartă?

Foloseşte cuiva? Tare mă îndoiesc.

***

Doar ce-am scris - şi semnez oricând: Moldova este formidabilă. Poate - precis! - nu avem aceleaşi motive să spunem asta - dar oare mai contează?

În ciuda contrastelor violente şi senzaţiei permanente de permeabil - a se citi: ochi în ceafă - pe care flâneria moldovenească o aduce cu sine, bat în cuie complimentul de adineauri, fără nicio remuşcare şi fără niciun compromis.

Pentru mine cel puţin, Moldova e formidabilă mai ales pentru că pare complet decalată de restul aerofagiei seculare în care ne mişcăm. Sigur că pozele mele din Chişinău sunt de-a dreptul şi de-a pururi proaste - am un talent special, probabil, pentru lomografie. Şi nesincere, pentru că nu vor putea da niciodată seamă de zarva extraordinară a târgului, de acea dinamică în veşnic balans între veselul Ev Mediu, gubernia gureşă producătoare de fermecătoare artefacte cu neputinţă de găsit altundeva - presa de sărăţele, şirul oriental al tarabelor de clanţe, chei şi cuie - şi lumea de mâine, cu celulare şi pături - sau mă rog, prostiri, după graiul locului - electrice.

Mintea încuiată să se sperie, dar complimentul e real şi, din nou, foarte sincer cordului: aşa ceva nu se mai poate la Bucureşti decât cu mare greutate şi cu un substanţial efort de imaginaţie. Aşa ceva întâlnim însă imediat peste umăr, de îndată ce prejudecăţile noastre bine pieptănate se descalţă de instituţii, sofisme, progres şi se lasă ispitite de Asia.

Tirana, Vientiane, Phnom Penh. Toate trei sunt teatrul unora din cele mai intense momente de zarvă, de gloată vitală, triumfătoare şi de un impecabil simţ al nuanţei. Şi înseamnă foarte mult: aproape totul. A le adăuga Chişinăul nu e o ruşine decât pentru capetele triste ale corporaţiilor. De aceea, oraşul e trist atunci când încearcă să pară cu tot dinadinsul altceva decât este.

Atunci când pleacă de-acasă, gonit de injuria salariilor inadmisibile şi lipsa speranţei diurne.

Atunci când se boieşte apusean fără niciun criteriu şi fără niciun sistem, sperând să se scoată la mezat mai degrabă.

Atunci când se simte uitat, îngăduit de nevoie, al nimănui. La Petrograd de pildă, ştim bine: sentimentul de loc al zilei de după e uneori atât de copleşitor, că inima se poate consola doar cu ficţiunea lucidă a Pădurii Adormite.

Şi cu un oftat. Drôle de Brocéliande, que voulez-vous...

Cine o calcă o singură dată, are să se întoarcă. Întotdeauna.

Oricum şi revenind, omagiul nuanţei, chiar dacă e dulce-amar, e precis mai hrănitor decât fericirea fără discriminări, erga omnes.

La vizita dintâi, nu aşteptasem nimic. Acum m-aş bucura să pot începe a înţelege. Atâta tot.

***

În rest, nimic nu se schimbă. Enquiquineuse?

Oh, mais voyons: j'adore cela.

Şi dacă se mai îndoia cineva, cu tot dragul.

Exemplare de lucru şi alte bagaje

Din ţara neutră - cela se discute, mais bon: să nu pierdem vremea inutil - te întorci cu vreo trei notule ce reclamă perie stilistică, o colosală stare soporifică la purtător şi o reşută zdravănă de gripă - trăiască şi înflorească, fără îndoială, hieroglifica vitamină Ci.

Un editorial de o mare naivitate din Le Temps: ah bon, ils auraient donc un problème d'image? Într-o lume în care ciocolata nu mai e neapărat convertibilă în salamalecuri şi secretul bancar al haiducilor de mănuşă albă - o mare problemă de prelucrare a datelor personale, unde naiba aşezăm uriaşul stabiliment spitalicesc de se cheamă Confederaţie?

Unde dă dzeu cu mila, pesemne: anume între funambulismele fotografiilor moştenitorului Khadafi şi nişte clişee bine retuşate ale bunăstării golite de miez. De sentimente - ştim de la Max Weber încoace - nici nu poate fi vorba.

***

Dacă terra germanica poate fi - pe tiparul nu lipsit de subţire indulgenţă al beizadelei - muzeu, atunci vecinii juruiţi pot pretinde cel mult la gloria incertă a coralei locale, standului de tir paramilitar şi refugiului cu Gluehwein. Restul, constată amar o cucoană - oh, supriză! - vie, e construct rousseauist de vilegiatură şi imitatio britannica fără farmecul gângurelii RP. Cu constanta şi cumplita percepţie schizofrenă - dar adevărată ca naiba ghem - între candoarea peizagiilor alpestre şi barbaria civică a locuitorilor.

Nu e puţin spus. Neştiută şi de-abia ghicită printre rândurile lui Jean-Jacques, genitoarea omului nou de rupe lanţurile sclaviei, e spălătoreasa spartană, cum altfel? În alte cuvinte, cumplita ghionoaie raţională şi resemnată în stare să-şi îndemne hoplitul să vie acasă pe scut sau sub scut.

Singurul lucru pe care i-l putem reproşa acestei creaturi semi-robotice, impecabilă până la sacrificiu de sine şi rece ca un sloi pisat subţire în cupa de Bailey's a legendelor antice, este sânul tăiet cu voie de la prefectura bouleutique.

Ne întrebăm insistent dacă Sovietele mai sunt cu putinţă? Şi dacă, mutatis mutandis, ele s-ar numi dintotdeauna -şi cu mare băgare de seamă pentru scrierile puşlamalei ceasornicarului - pur şi simplu cantoane?

***

Şi iarăşi, cu slavă: dezagrementul de a fi rumegat abstrus în cheie aviatică infectul supliment de investiţii în artă al Financial Times. Astăzi, aproape cu totul despre butoni de manşetă new wave.

Pe ultima pagină, Tyler Brûlé miorlăie că s-au cam stricat ploile la Waikiki Beach, ca şi cum chestia asta ar mai avea vreo prăpădită de importanţă după biata Liliʻuokalani.

Une seule impression moralement légitime: tout ceci a l'air bêtement irréel. D'où cette espèce d'urgence du râle: c'est la faute à Voltaire, sans doute.

***

Şi un singur lucru cu adevărat util. Şocolata nu se pune la socoteală, pentru că din nefericire, în afara trufelor Teuscher - de negăsit în cantoanele ciripitoare galic - s-a tâmpit de tot şi asta.

Patru cărţi, nu mai multe. Dar alese pe sprânceană.

Trei de lucru: Tao te-king a lui Lao Tseu. Oblomovul lui Goncearov - se putea altfel? Nuvelele petersburgheze, toate, ale lui Gogol şi pentru că se cerea asta de foarte mult timp.

Ultima nu e niciodată cea de pe urmă. Dimpotrivă, e o recomandare foarte călduroasă şi foarte insistentă, pentru că e unul din cele mai fermecătoare amănunte chinezeşti posibile. Carnetele secrete ale lui Li Yu, aşa cum le-a tradus franţuzeşte Jacques Dars şi, dacă se poate, în eleganta ediţie de la Philippe Picquier.

Mvai ce-o să mai vorbim despre ele, zise ea rânjind. Deocamdată, o cină viet improvizată din goana maşinii. Şi nişte poveşti, fireşte.

Şi trei zile de alergături pentru că da, se apropie. Pour votre gouverne, sabaticul începe la începutul lui martie - altfel, ciuciu timp de vize.

Later edit: Rumegat iritarea de acum câteva zile. Imbecilă idee de a lăsa totul în praznic la prima îndoială. Dar salutar reflexul - ne pas se monter la teste, certes.

Şi porcării. Porcării informatice. Mi se recomandă Opera, în loc de altceva mai bun. Să zicem că încercăm şi asta - ca să nu mai crape râşniţa, aleluia şi amin.

Stay tuned. Avem ce povesti. Şi ce întreba, ca de obicei.

Even later: În altă ordine de idei, noul mers al trenurilor CFR vine, dacă am priceput bine, cu surprinzătoarea mişcare a frecvenţei cotidiene - sau aproape, n-am stat să mă uit cu de-amănuntul - Bucureşti - Chişinău. Şi cu o aberaţie, altfel nu am fi în Principate: cinşpe ore la dus, douăzecişitrei la - huh? - întors.

Bon. Mâine, Wasteels, care probabil că m-a căutat pe numărul samavolnic întrerupt de Vodafone, o poveste întreagă şi deslânată şi românească, dacă ne era dor de ele cumva. Peuh. Cela commence à bien faire, hum.

Luni dimineaţă. Încercat Opera, fără mare supces. Ca orice lucru venit de pe Mac, mari probleme grafice. *shrugs* Back and revert, Opera over and out.

Portughezităţi, 5: Meurtres à la portugaise

Motto:

"O Mysterio da estrada de Cintra é uma invenção: não uma invenção litteraria, como ao principio suppuz, mas uma invenção criminosa, com um fim determinado. Eis aqui o que pude deduzir sobre os motivos d'esta invenção:

(...) É possivel que n'uma cidade pequena como Lisboa, em que todos são visinhos, amigos de tu, e parentes, o doutor *** que parece ser um homem notado na sociedade, vivendo n'ella, frequentando as suas salas e os seus theatros, não conhecesse nenhum d'estes quatro mascarados, que pelas suas indicações pertencem a essa mesma sociedade, se sentam nos mesmos sofás, escutam a mesma musica nos mesmos salões e nos mesmos theatros?"

(Eça de Queirós, O mistério da estrada de Sintra, Segunda carta de Z.)

Nu citesc aproape niciodată cu plăcere poveşti poliţiste. Prea multe întrebări, prea mult artificiu şi de regulă, mistere destul de previzibile. Ce vrem, nu degeaba se numeşte literatură de gară, dimpreună cu miorlăielile însiropate care fac deliciul pasagerelor periurbane, precar întrebate de sănătate şi cu aparenţele austere ale incompresibilei singurătăţi de minte.

Literatură de gară - sarcastic couperet şi cel mai puţin nobil lucru feroviar cu putinţă: sunt chipsurile minţii, lesne de digerat şi la fel de lesne de lăsat în plata domnului pe duşumeaua compartimentului, pentru viitorul călător în nevoie.

Dar un ceva scris de monstruosul şi deliciosul Eça de Queirós nu poate niciodată să fie precar, aproximativ, dispensabil. Chestie de stil: de-altminteri, aparent foarte puţin portughez şi întotdeauna imprevizibil. Au mai încercat şi alţii, conştient au ba: Paul Morand ar fi unul din ei, şi - să ni se ierte impertinenţa afectuoasă - cu infinit mai puţin noroc.

***

Stilul lui Eça? Indéfinissable, certainement. Jubilatoriu, de chirurgicală precizie şi densităţi perfect dozate, niciodată fără miez, chiar atunci când are aerul că bate câmpii şi insinuează în mare linişte amănuntul discriminant, nuanţa asasină, calamburul ce desleagă misterul aparent neglijat de la bun început.

Se descifrează întotdeauna în tempo vivace, fără niciun oftat şi fără nicio remuşcare. Du grand exercice d'escrime: iar atunci când asta se întâmplă la patru mâini, rezultatul e cel puţin uluitor.

O Mistério da Estrada de Sintra e rezultatul pariului narativ dintre Eça de Queirós şi Ramalho Ortigão şi apare pentru prima oară în formatul picant al romanului foileton în gazeta lisboetă- între toate şi dintotdeauna preferată - Diário de Notícias. Datele publicării se suprapun cel puţin parţial cu cele ale acţiunii: de-altminteri, unele pasaje au frugalitatea bună a inspiraţiei numaidecât stârnite de frisonul cititorului şi jubilaţia glumei cu gust miezos. Cam la fel ca povestea marţiană a lui Orson Welles, dacă vrem - mecanismul e probabil acelaşi.

S-ar putea crede că, în tovărăşia asta, unul din cei doi e ruda stilistică mai săracă a colistierului. Ştim foarte bine cât şi cum obligă exerciţiul de scriere binară la modestie şi uneori chiar dezechilibru între cosemnatari. Nimic din toate astea aici, ba dimpotrivă: o remarcabilă unitate de ritm şi de ton discursiv, o elegantă alchimie între cele două stilouri care încă impresionează şio farmecă.

***

Roman poliţist fără cadavru nu prea se egzistă. Dans ces meurtres à la portugaise, le cadavre est exquis et le cadre, baroque. Reţeta implică opiu, brocarturi, o răpire în caretă şi în miezul zilei, un amantlâc isprăvit rău, un englez bălai prăvălit pe o sofa otomană, nişte bilete de bancă, doi intruşi şi foarte multe măşti.

Pentru cine e deprins cu sforăriile astea, lucrurile devin destul de clare încă de la splendidul exerciţiu în care doctorul *** recompune metonimic muierea misterioasă dintr-un singur fir de păr. Dar elementarele artificii narative sunt povestite cu atâta farmec şi aplomb, încât cititorul se face pur şi simplu că uită: trişori de clasă, da.

Şi nu, n-am să mai povestesc nimic din tot restul. Dar ca întotdeauna, mulţumirile sunt de rigoare.

Un mare păcat că nu există traducere românească. Se pierde poate singurul policier demn să fie citit fără să fie renegat pe duşumeaua compartimentului de tren. Sau în fine, dimpreună cu Conan Doyle: deşi, dacă mă întrebaţi pe mine, ştiţi sigur care e răspunsul casei, nu?

PS: Lipsesc două zile, cu desanturi rapide dar probabil inconsistente. În altă ordine de idei, se pare că poveştile frugale din Chişinău au stârnit valuri inutile: nu sunt nici cele mai bune şi nici cele mai joviale din toate. Dar găsim, într-un comentariu căruia nu i se poate nega înţelegerea, fie şi uşor condescendentă, fix motivul pentru care am hotărât să nu public niciodată absolut nimic. Et pour cela oui, champagne.