...et des choses d'Etat

Începem să ne lămurim - evident, un fel de a spune - cu povestea de luni din metroul moscovit. Asta după un fel de duel farmaceutic al declaraţiilor, care bineînţeles că nu rezolvă nimic.

Chitit personal - acum şase ani - pe represiunea teroriştilor cavcazieni şi la closet, Putin nu are să facă evident şi din nou nimic pentru chestia asta. Un fond electoral perfect, cum e resortul fricii patriotice nu se dă uşor din mână, după cum nu te lepezi lesne nici de pretextul gata găsit pentru cine ştie ce alte expediţii estivale cu tancheta şi grenada la purtător. Cât despre Kerenski, heh: declaraţiile ţepene din ţeasta mesei nu prea conving. Ştiu, ştiu: multă lume s-a entuziasmat, dar zău, pe o vreme atât de fricoasă, genul ăsta de vorbe ferme e un fel de service minimum, aproape un preaviz de grevă.

Dacă am fi lucizi - şi pesemne că nu prea suntem - am observa mai degrabă reacţia Celuilalt. Retorica bombastică pe care am pomenit-o adineauri nu mai e de rigoare. De undeva din provincie, ni se transmite sec că da, Executivul are toate cifrele.

***

Recapitulând: când îmi convine, l'Etat c'est moi. Altminteri, e doar aşa, un prăpădit şi impersonal de Executiv, un resort aparent docil şi care îşi vede matur de treabă. Într-un registru riguros public, genul ăsta de afirmaţii ar putea foarte bine să nu existe: se asumă, în alte cuvinte, sec şi contabil - şi cinic, mais passons - o statistică. Accidentală, soit: dar statistică. Iar într-o lume normală, asumarea unor indici e o premisă subînţeleasă, nicidecum un argument de imperium.

Mai departe de atât, apare fix ceea ce aşteptam: în faţa Kremlinului pesemne bine intenţionat dar uşor brouillon, menghina guvernamentală se exprimă indirect cu scrumiera.Am cifrele egal control, înainte de toate. Am cifrele, ştiu pârghiile; şi mai ales: sunt cu ochii în patru. Inclusiv pe tine, Kerenski: absolument.

De aceea, extrem amuzante reacţiile franţuzeşti: de la spumele lui Nicolas S. şi până la desfirările uşor jenante ale specializaţilor. Ni se explică en toutes lettres că mai nou, în Rusia cea veşnic surprinzătoare, ar funcţiona un soi de dualism constituţional ad hoc, în curele de transmisie bine unse şi curtenitoare, de parcă ne-am fi trezit brusc la Westminster.

Ca alors, ce chestie! Incredibil: on nous aurait donc menti, hein? Et tout ce cirque, et toute cette chose pour le meilleur de la cause, du jour au lendemain? Aşaia, brusc şi-n patru, pactul sacru Stalingrad gen, şi o mare linişte?

Trebuie neaparat rânjit. Că lucrurile nu stau deloc aşa o demonstrează extrem credibil bâlbele colosale ale eşalonului doi şi trei. Acolo şi nu aiurea ar trebui căutate, de-altminteri, simptomele profunde a ceea ce se anunţă - fără niciun cabotinism profetic - un uriaş şi foarte previzibil sindrom de Weltschmerz. Întrebarea e simplă: ei cine a pus bomba?

Am râde acru - ca în Ilf şi Petrov sau ca în miticele bancuri ale clanului Puturoşenko, unde cineva tot trebuie să spele vasele, la un moment dat - dacă răspunsurile poliţiei, procuraturii, fuşeilor de serviciu şi salahorilor de ohrană, cu alte cuvinte ne-ar veni de la Întreprinderea de Radioficare Taşkent, şi nu de la Radio Erevan.

Aşadar: ei, cine a pus bomba?

Mvai, muierile alea nebune, dau ca sigur CNN şi Primăria. Arătând o poză de sângeroasă, stranie şi apodictică frumuseţe. Certainement tordue, un lucru imposibil de aplaudat... şi totuşi. Regardons davantage et surtout, regardons son regard: une certaine idée de l'Islam y est.

Nu e vaierul şiit şi nici băuneala afghană. E altceva, nou şi persuasiv. Iar disperarea cuiva care a pierdut totul se mai poate cârpi înfiorător de puţin.

O zi mai devale, poliţia dă ca plauzibilă pista gruzină. E mult prea mult pentru foarte puţin obraz, în speţă. Evident, o perdea de fum şi o nouă manevră a Executivului în fulgarin cenuşiu.

Iar astăzi, din nou două bombe. Două, în Daghestan: luni -antet, miercuri - semnătură. Logic, previzibil, clear cut.

***

Până acum şi de o bună bucată de vreme, lucrurile ruseşti intraseră într-un soi de condescendentă rutină. Da, ştim: nu, nu e simplu. Yet the foe was known, and the disorders too.

Mai nou, abcesul crapă din mai multe părţi, cu un fel de jubilaţie a tacticii la indigou care nu se poate să nu atragă după sine o mare confuzie. În materie de Daghestan - mult, mult mai sever decât pentru Transnistria - extrem de puţine lucruri sunt şi controlabile, de la compoziţia etnică a populaţiei şi până la paroxismul demografic din ultima jumătate de deceniu. Tactica acarului Păun nu merge: cecenii reprezintă acolo mai puţin de trei procente.

Şi atunci o să vedem cum se va face din nou linişte. Să stăm, să ne gândim.

O să fie o vară interesantă, pun pariu.

Dacă asta are să mă ţie în loc, întrebi?

Din nou, nici vorbă. Doar ştim foarte bine cum funcţionează impulsul ăsta: sympathy for the Devil. Şi cu Dumnezeu înainte, da.

PS: Bis şi ter sunt gata scrise. Din motive obiective, le dau drumul de Paşti, cum altfel?

L'état de la chose

Constatare simplă: ca să se plece în Indochina, trebuie paşaport nou.

Paşaportul nou, oricât s-ar speria integriştii de toate naţiile, va trebui să conţină neaparat amprentele digitale ale Năroadei, plus un microcip - on s'en fout dans l'absolu, numai să nu scrie că mă prăpădesc după Rilke, de-altminteri fals.

Ricanarea intervine ceva mai devale, însă. Fix în secunda în care cineva inspirat de la Poliţie ne recomandă cam aşa:

"La preluarea imaginii faciale - oh, mais dites, c'est d'un festif! - solicitantul nu trebuie să aibă capul acoperit, ochii închişi ori să poate ochelari - so long, pretty Percy et bonjour Dalida - iar expresia feţei acestuia trebuie să reprezinte - *tobe*- o stare comună."

Bon. Am înţeles mesajul, cu toate că în secunda în care citesc cu şi despre preluarea - the rapture? the taking over? the.. heh, gata cu tâmpeniile, da - imaginii faciale nu pot să nu mă gândesc la bunul doftor Antommarchi.

Ahem. Dar ce naiba e aia stare comună, hum? Beats me, big time.

Mai recunosc prin prezenta şi că am fost extrem de tentată să agăţ poza cu foulard a subsemnatei, care a stârnit o groaznică, generală şi persistentă ilaritate. Admit, deasemenea, că un rest de stimă de sine compromite total cabriola, despre care estimasem sobru că seamănă a Jedi sictirit, dragă.

Fugi cucoană de-aicea, ce Jedi sictirit? This is consular despair, you bet.

Sala de aşteptare, 2: Destrăbălări serafice

Ceea ce am regăsit astăzi scotocind prin sertarele lui Radu T. e suficient de considerabil ca să ierte seceta poveştii promise azi-noapte.

La drept vorbind, cadrul general al meniului e imposibil de reconstituit cu precizie. Pentru boierimea năzuroasă a zilei de ieri, misterioasa vilă Mon Caprice se putea întâmpla la Sinaia - în cheie comodă şi oh, so mundane - sau - mai prozaic şi prefectoral - la Galaţi. La Carmen-Sylva - de Sud, cum îi spunea subsemnata perfect pleonastic în vremuri de holeră - sau pe una din acele latifundii moldave de perfect divorţ între scenografii răzeşeşti şi didascalii apusene.

Oricum ar fi, căutasem cartonul vreo câteva luni bune, motiv pentru care se salută întâmplarea care nu există şi se aşează cu puls ferm în sertar, alături de o mână de alte lucruri ţinute la o parte şi care se ştiu.

Frugale investigaţii pomenesc de o vilă Mon Caprice în Galaţi. Parţial bordel, parţial club politic liberal. Ar fi ipoteza deopotrivă cea mai brutală şi cea mai consistentă tonului în doi peri cu care e scrisă pe foaie lista de bucate.

Una peste alta, e de presupus că Radu T. s-a distrat de minune.

Data e 16 iunie 1923. Voyons davantage, pentru leneşi.

***

Villa "Mon Caprice"

16 iunie 1923

Menu

Dineu

- fără culoare politică - fără discursuri
şi fără...minore

Ţuică - Specialitatea Fermei (8 ans, în tuş de China, n.n)

Caviare - Parlamentare

Sardine - Diplomate

Salată de Ţâri - Graşi fără miros

Piept de pasăre - A la Ravigot sic!

Masline - de Volo

Salam - de Verona

Unt

Şalău rasol
cu Ravigot - sic! - sau Maioneză

numai Puici la frigare

Salate

Vinete, Ardei, Castraveţi

Brânzeturi şi Prăjituri, diferite

Vin - Champagnie - sic! - Very Dry Royal


***

Din nou, pretenţiile nu au ce căuta în context. Aş spune chiar cu asupră de măsură că lista de crăpelniţă - e o denumire mai onestă, am impresia - de mai sus ar scandaliza întreit canonicii lui Brillat-Savarin. Mai mult de-atât şi nu fără o doză de paroxism bine temperat, dacă ar fi fost cu putinţă să ne uităm prin gaura cheii castelului istoric din Ardeal al lui Pirgu cel post factvm e foarte probabil ca propunerea gastronomică pentru domnii de la SDN să fi arătat cam tot aşa.

Şi totuşi, domnule Dumneata, se cuvine fără îndoială preţul a cinci minute ispitite pe foaia asta volatilă şi de o incompresibilă naivitate. Aşa cum este ea - toantă, rustre, în răspăr - face totuşi parte din ceea ce se numeşte, nu fără o umbră de mare duioşie nostalgică firescul de ieri.

Une grande turquerie pour comices agricoles. Cam aşa se rezumă, îmi pare, chiar dacă neîndemânarea şampaniei seci nu se poate nicicum ierta.

Unde halim prin Bucureşti: Balcic, Ştefan cel Mare 1

Când te trezeşte din catalepsie telefonul, îţi dai seama că n-ai apucat să scrii mare lucru şi mai trebuie să şi rezolvi o serie de tâmpenii administrative, nu trebuie disperat.

După ce se bombăne zdravăn, se agaţă de tejghea o etichetă gen primim marfă şi se iese cu puls de năucă fermitate pe uliţă. O zi minunată din punct de vedere meteorologic, în lumina crudă şi sinceră a sfârşitului de martie. Vizavi, primul zarzăr înflorit de pe Cometei: fericiri.

La colţ, Aquiu. Poftim hârtia, la schimb alte hârtii de semnat. Trivial pursuit, tant pis. Unde şi mai ales ce halim, hum?

Am o idee, mormăi. La bulgăroaice, în colţ?

Grozav, miorlăie Aquiu. La purtător, foame nema: dar mă rog, pofta vine mâncând.

***

Dacă nema putirinţa, ce mai chichirez safteaua. Sau în fine: gâlceava, în variantă belicoasă.

Insomma, nici una nici alta. Apărut din caldarâm în locul unui spaţiu de trecere sotz cu diverse întrebuinţări obscure, birtul Balcic e o propunere călâie şi amabilă de mehanea fluvială, căreia îi lipsesc în ordine: muştele lirice, muştarul de side order şi acea inflexiune iabraşă, capricantă şi iraţională pe care o ştii foarte bine de acasă.

Un noroc genealogic. Din cauza Luciei şi Matildei, Mândra nu a gătit niciodată de tot turceşte, franţuzeşte sau greceşte. De haleală românească sau - horribile dictu - moldavă nici nu se pune problema, spre resemnarea Colonelului care ajunsese să gătească pe ascuns: on a les dictatures que l'on peut, il me semble.

Şi uite-aşa, şi nu altfel. În casele din faţă se găteşte de cel puţin optzeci de ani şi în principal haleală bulgărească. De nerv, de instinct şi din reflex. Cu un iz extrem meridional, extrem ţăndăros şi pe care nu îl mai găsim nicăieri pe lume, probabil.

Pentru cucoana care nu lasă pe nimeni să fure nimic din meşteşug, e o chestie de orgoliu şi expresie sentimentală. Depresia, doliul, moartea civilă sunt solubile într-un cazan de salată de ardei copţi cu roşii şi o cantitate scandaloasă de usturoi frecat cu trei picături de miere, care sfârşeşte în efecte insesizabile. În sinii aberante de baclavale mustoase, îngrozitor de dulci şi de calmă impertinenţă. În podişuri de tort caramel, cu foaie sticloasă de atâta sirop legat cu smântână şi ţinut în răcoarea apocrifă a cămării jumătate de zi: secret din Vidin, imposibil de imitat. În grătare de mangal din coceni de porumb peste care se varsă mujdei tăiat cu lămâie şi sare grunjoasă, până când fumegă.

Şi da, în privinţa asta prefectura fluvială simte enorm şi vede monstruos. Îndeasă farfuria, ce te joci, asta e meschinărie, mai ia dragă, că e bun, ei aşa-i că mi-a ieşit şi de data asta - a milioana trei suta mia oară - ia voiniceşte, îndeasă, vrei să mă superi? Nu-i bun, nu-ţi place, mvai eşti groaznică, să ştii că am să sufăr.

***

Ca să fie bună, haleala de Dunăre trebuie să aibă amprentă personală şi bandă sonoră. Niciun instrument de măsură nu s-a inventat pesemne pentru ceea ce se potriveşte întotdeauna din ochi şi lingură, cu un mmm orgolios de rigueur şi o fugăreală prin casă: na, năroado, gustă, mai cere sare au ba?

Nouăzecişiunu de ani. Ia-mi polonicul din mână dacă vrei să crăp, sună citatul. Iar variaţiunile sunt nesfârşite, întru creolism bizantin şi furtişag mănăstiresc: haleală de castraveţi, de mărar, de gutui, de praz, de urzici, de bame, de leurdă, de ce-avem la mână. Cu o jubilaţie care nu suportă norma sanitară, aranjamentul premeditat - ştiucă şi stafide, nuci pisate şi iaurt - ci numai şi numai improvizaţia extrem senzuală, nimereala fericită, harababura cu panaş. Scenografia de după e o nenorocire atomică: lasă dragă tingirile, se spală mâine. Haidi, mănâncă.

***

Toate astea lăsate deoparte, trebuie să admit totuşi că birtul Balcic se descurcă destul de onorabil. Mielul la proţap e bun - cu condiţia să verşi două lămâi peste, coastele marinate - pe mangal cinstit de lemn uşor afumat, poate insuficient suculente, dar cum eu vin dintr-o ecuaţie de joviale monstruozităţi, referinţa e perfect cârcotaşe.

Nu e teribil de ieftin, dar e un Ersatz eficace. Din nou: pentru cine nu are chestia asta în dotare, ceea ce merită un îndelung, înduioşat şi temeinic elogiu.

Sau cum scriem despre ceva şi vorbim despre altceva, pesemne. Dar cum în propoziţie e vorba despre zarzavagiii fără de moarte, să ni se ierte. Că e din tot sufletul, pesemne.

Sala de aşteptare

The start of a journey in Persia resembles an algebraical equation; it may or may not come out. Cam aşa bombăne Robert Byron, într-un moment suficient de critic al expediţiei sale persiene.

De azi după amiază, se ştie foarte clar: nu se mai bombăne defel, în casele din spate.

Casele din faţă, uşor stupefiate: nu-mi spune că ţi-a ieşit, până la urmă.

Oh, ba da, cum altfel?

Păi nu mai am nimic de comentat, atunci.

Fix ce vroiam să aud.

***

Pentru că e lună plină, iar n-am să pot închide un ochi. Aşa e dintotdeauna şi nu altfel.

Cât se aşteaptă ce se isprăveşte de tricotat, poftim o foaie de temperatură:

Later edit: Dormit tun, la un moment dat. Truc possible!

Probabil se numeşte decompresie, heh. Reviu.

Epic!

Şaizeci de încercări telefonice. Ambasadă şi consulat uzbec la Paris: un sfat necerut dar de bun simţ estic recomandă să se folosească până şi numărul de fax, nu se ştie niciodată.

Faza întâia: sună ocupat. În prostie. Heh, ca şi cum nu ştiam chestia asta. Dar se insistă, cu portabilul la urechea dreaptă şi fixul la stânga. Whichever cometh first, fireşte.

Faza doi: nu răspunde nimenea. Tot în prostie.

Faza trei: de sub cortul de mare ceremonie al ambasadei răspunde o botoasă. Şi dacă voi credeaţi că la Persia am văzut lumină mare, ei bine... acuma să vă văd... accrochez vos ceintures, că merită.

Botoasa posedă o franceză sportivă. Şi contagioasă: monsieur le consul est en ligne, quoi. Oui, quittez pas, quoi. D'accord, quoi.

Ah, la naiba, bы говорите по-русски?

Ştiu, ştiu. Niciodată nu strică o tentativă de cacealma lingvistică, în situaţii din astea, nu?

Reflexul по-русски era, la drept vorbind, asul meu de trişor. Cântărit cu grijă toată după-amiaza de ieri.

Ei, atunci se schimbă treaba. De suite, quoi.

Aux abonnés absents de vreo oră, consulul se materializează imediat, dacă e cerut ruseşte. Previzibil, da.

Conversaţie liniştită. În franţuzeşte, curăţică şi orice altceva de bine. Da, patru zile, da virament bancar.

Asta până în momentul în care pomenesc în treacăt - era să uit, la cât sunt de năroadă - că viu special de la Bucureşti.

Ah, alors tout change, madame.

Iar mie - recunosc - îmi îngheaţă mintea: euh... en quel sens, je vous prie?

Si vous venez de Bucarest, je vous la donne en cinq minutes. Sans virement, apportez du cash.

Mais...

Cinq minutes, eh? Mais attention, avec le code télex en main.

De ce şi pentru ce e aşa şi nu altfel, îmi e cu absolută neputinţă să vă explic. Dar jur pe ce-am mai important în dotare - creierul, evident, iar eu cu asta nu mă joc niciodată - că fix asta mi s-a arătat cu şi despre uzbeci.

Care e misterul, care aplecarea, nici nu mai are nicio importanţă. E clar o favoare şi probabil că se întâmplă foarte, foarte rar.

Ah, yes. Now we're talking business. Fortuna juvat, din nou.

Să mă scuzaţi jumătate de ceas. Am mare nevoie de o cafea. Pricepem lesne de ce: se învârte casa cu mine.

Marţea viitoare, quoi. Iar eu încep - pe bună dreptate - să-mi spun că dacă aperitivele sunt aşa, atunci până la desert...?

PS: Mai am o singură bomboană incriminată. Am să verific la teneur en alcool, pe care tind să o cred inexistentă.

Blast In The Oblast

Mă trezeşte confirmarea de hotel la Almaty. Asta bun şi se cerea de cam o săptămână.

Şi dublul atentat din metroul moscovit, despre care CNN înşiră verzi şi uscate à bout de souffle de vreun ceas şi ceva, cu un incomparabil talent de a bate apa în piuă. Toujours imité, jamais égalé.

Două bombe, două: chaud devant, cum ar zice jargonul - sinistru, în context - de cârciumă. Lubianka şi Park Kulturî, ceea ce e absolut logic. Şi cecen, da: FSB şi televiziunile, cu mare premeditare. Câteva duzini de victime şi evident, o panică soră cu moartea, da. Un balamuc incomensurabil de rush hour, într-un loc prin care mişuna o jumătate de milion de navetişti: nu, nu ne putem imagina rezultatul.

Se perindă pe sub nas tot felul de personagii. Biograful lui Putin. Ziarista rusoaică vorbitoare de umilitor British English - cela veut dire ce que cela veut dire: en plus, elle est pas mal de sa personne, donc bref. Şi da, se bate apa în pivă cu un elan pretins exhaustiv de care numai şi numai gringo sunt în stare pe lume.

Un singur lucru nu am auzit încă, probabil pentru că în ceremonialul chinezesc de platou nu îi sunase ceasul înainte de a mă apuca eu să scriu.

Nu am auzit aşadar, nicio silabă despre subtila harababură pe care povestea asta extrem sângeroasă are să o stârnească la vârf. Aud în schimb, din ce în ce mai multă lume care îl crede pe Medvedev un fel de Stolâpin, al cărui blazon cu licorne îl vedem în stânga.

Genul ăsta de comparaţii e pur şi simplu vorbit în pungă.

Non, heh. Medvedev n-are, săracul de dânsul de-altminteri, cum să fie aşa ceva. În schimb, îl suspectez că este, din pacate, un foarte interesant avatar al lui Kerenski, până la indigoul vitezei şi genului de reacţie: sindromul să nu greşesc, cu alte cuvinte. Într-un context dacă nu siamez, cel puţin la fel de inextricabil ca şi atunci.

Deo spes mea. În traducere liberă, Dumnezeu cu mila. Deşi nu de aşa ceva are nevoie situaţia zilei de azi. Ci pesemne de afectuoasă luciditate: puţini, foarte puţini outsideri sunt în stare de aşa ceva, da.

Pentru că mă ştiu neînstare de reflexe clinice în privinţa asta, nu fac decât să constat. Punct.

Strike Of Genius

E oficial: Bava e un geniu. Şi da, aia din antet e un LOI turcoman, cât se poate de pe măsură.

Pentru că sâmbăta e zi lucrătoare la Aşgabat, scribul se pomeneşte cu aşa ceva în cutia de scrisori plus un mesaj care pe tipic evropenesc s-ar citi absolut outrageous. Eagerly waiting for your happy SMS in Bajgiran, scrie Bava fără să clipească - oricum, pentru Bava Ş. mai totul e happy, cam ca pizza din Phnom Penh - însă la naiba cu rânjeala, ştim foarte bine că aşa ceva în cheie turcică e doar un compliment - niţel năuc, soit - timid şi sincer de bun venit, pump & circumstance.

A fluttering flattery, to cut the story short.

Pe scurt, Bava Şariev e un geniu pentru că s-a descurcat să-mi scoată fără nicio durere o viză de douăzecişicinci de zile calendaristice, într-o ţară unde nu prea se dau mai mult de cincisprezece. Şi în condiţiile în care David cel neamţ şi overrated îmi băga serafic sub nas un amărât de laissez-passer de tranzit. De ruşine.

Dacă Olga e trăiască, ăsta ce mai e, aşadar?

Oh, are să fie epic. Azi noapte, ameţită de schimbarea de oră estivală - întotdeauna mă scoate din sărite porcăria asta ipocrită de frica OPEP - îmi zornăiau prin creieri numai rubaiate impertinente, pentru că din afara zonei de acoperire.

În altă ordine de idei, am ferma intenţie să prăpădesc o noapte pe căile ferate persiene, dacî si poati. Şi restul de drumuri, cu avionul: nu, douăzecişipatru de ore de tren nu scriu o variantă rezonabilă.

Altceva epic, transferul Maşhad-graniţă. Va trebui neapărat făcut în seara dinainte, cu două schimbări de mijloace de transport, dacă am socotit bine. Acuma e clar: despre Persia loco se va putea scrie numai şi numai în felul tocmit ieri la tejghea.

La cât sunt de năroadă, niciun chef să fiu Clotilde Reiss numărul doi. Că e zonă de graniţă, de-aia.

Bon. Back on tracks. *retrousse ses manches*

Rezumând: care aveţi drum prin zonă, neaparat Bava. Face pe dracul în patru, pe probatelea.

Later edit: Merge un pic mai greu decât credeam capitolul ăsta. Tant pis, nu mă las. Şi nu, nu pot să-i dau drumul deşelat la tejghea.

Even later: Clar nu-mi iese ca lumea. Eheu, mai bine o pauză. Şi o reciclare serioasă, ştii bine cu şi despre ce. Că e nevoie, zău.

Uzbecii telefonic, cică numai după-amiaza. A naibii schimbare de oră, lumea pe dos, zău.

This...

...should be illegal in at least twenty-five States.

Ca orice contrabandă subţire, se cerea incontestabil o pungă din hârtie. Cafenie, dânsa şi care foşneşte insuportabil sub cot, stârnind pofte şi invidii pietonale. Mai ales atunci când ai neruşinarea să morfoleşti cu avânt prin ea fix pe linia tramvaiului, după bombonul dubios în hârtie aurie - să verificăm, anume, dacă dădusem seamă corect.


Jauchzet, dădusem; aşa să ştii: zahăr tos, coniac şi lapte condensat.

Pe stocul săptămânal al dughenei Clipe, ultimele două sute de grame disponibile la vânzare.

***

La tejghea, un tip care seamănă cu Pico della Mirandola. Creţ, brun, serafic şi sarcastic. Dar privirea e suspect de blajină şi acşientul, pe măsură tonală.

Domnul Şoimaru are cheile fericirilor de import de la Bucuria - ştiu, ştiu cum sună, bref. Nu peste multă vreme, explică într-un soi de désarroi aproape amuzat, n-are să mai ţie dugheana: chiriile ne omoară. Într-un puseu de reconversie IT, renascentistul din Republică a rugat-o pe cucoana vopsită straniu de la Loto Prono, cu care împarte calcanul comercial, să se ocupe de lichidarea spaţiului.

Ducă-se pe pustii, aşaia.

Cu începere de la 1 mai, da. Nu, nu rămânem fără stoc intravenos: ne mutăm pi net, or sî hie şî alte preţuri, vî daţi sama, nu?

Pi bazî di comandî, da.

Azi, juste un petit kilo. Cu ce mai rămăsese, anume caise în şocolată şi nişte caramele îngrozitoare care se cheamă sec şi cuprinzător: Frutic. Trei sorturi, esenţiale: naramză, zmeură - în casele din faţă se pronunţă franţuzit- şi perje.

Frutic: if it ain't brilliant. După nume, par anume croite pentru fiinţe bionice. După gust, pentru Vitea Maleev.

Iar asta da, face într-un fel toţi banii. Cu chimicale cu tot, dar avem inimă moale aşa că se iartă şi se mai crănţăne una, pe şest.

Bonus lapidar

Assez belle mêlée.

Cu aerul spartan dintotdeauna, de-altminteri.

PS: Tabela de marcaj nu merge. Să-ţi mai povestesc în ce hal de serafic şuşoteau puradeii punctajul?

În mare formă - 2: 48-3, non mais

Un scor splendid şi poftim o poză cu detalii scenografice mai precise, fix aşa cum cerusei. De data asta, îngrozitorul acoperiş verde-otravă al Mănăstirii Caşin, un loc înduioşător pentru singurul motiv al didascaliilor neterminate dinăuntru.

48 la 3 pentru răzeşii noştri, aşadar, într-o ambianţă care se poate rezuma drept bon enfant sau délétère: depinde cu cine s-a ţinut la meci, dar cum ăsta nu e un issue, să fie prima.

Well, well. When it comes to rugby Spaniards seem to be astute clowns, am putea să scriem dacă nu am şti că lucrurile nu stau întotdeauna chiar în halul ăsta. De început, începuse bine, cu pase coerente: ce naiba, meci de onoare, nu?

De la un moment dat însă, destul de rapid şi fără să înţelegem neapărat şi de ce, spaniolii au început pur şi simplu să o lase baltă naibii cu totul. Aici lucrurile devin savuroase de-a binelea: grămezi din orice - et surtout, de turul pantalonilor şi gratia artis - ceea ce semna clar sfârşitul schemei neapărat raţionale. Şi începutul circului solar, uşor hagard, al naibii de şarmant şi evident, de maxim suicid.

***

Trebuie să recunosc că povestea funcţionează. Nu în sensul dorit de palmares, evident, dar ca spectacol aproape absurd, e absolut pasionant şi da, sunt momente în care se merge până la ilizibil.

Vraiment, vous êtes sûrs de ce que vous faites, là? Da, are aerul toulousain foarte bine ştiut, dar cu o doză extraordinară de aberaţie cu panaş: 48 - 3, din nou, scorul vorbeşte de la sine.

En termes de balle dans le pied, j'aurai rarement vu mieux. Certainement jamais avec autant de ressort, de talent et une sorte de joyeuse opiniâtreté: parcă i-ar fi antrenat Gioconda, pe cuvânt de onoare.

Eu cred că e mai rău decât quiero y no puedo. E quiero y no puedol, les connaisseurs apprécieront probablement.

Oricum, ai noştri au fost buni. Foarte buni. Fercu - splendid. Pe fază, mişcare şi minte - tot, ce să mai.

Bine, bre. Şi să o ţie tot aşa, de bună seamă.

În mare formă- 1: Tribuna Doi. Adică Lumea Cealaltă

Ia linişte, că avem imnul. Şi sinceră să fiu, nu credeam să-mi iasă, fix din unghiul opus camerelor de luat vederi şi cu hărmălaia infantilă de rigoare a Tribunei Doi.

Pentru că Scolasticul nu s-a învrednicit, rămăsesem de căruţă. Însă cu cele mai bune intenţii de pe lume, evident, aşa că nu puteam lipsi nicicum.

Şi pentru că bis repetita placent, scenariul catastrofist de acum două săptămâni se repetă. Birjă, tweed, casa de bilete în ultimul moment, cu amendamentul tribunelor rezonabil pline şi tribunei dintâi sold out.

Tant pis ou tant mieux, se stă fix ca la muay thai. Cu biletul confiscat de un nene, la intrare: when in Rome, heh.

Meciul de azi e un meci de orgoliu, pentru că Naţionala e practic sortie d'affaire încă de la meciul lisboet de săptămâna trecută. Asta nu împiedică însă cu nimic entuziasmul galeriei, a cărei compoziţie etno-socio e mai puţin uniformă decât ni se arată la télé, cum spune Dihania.

***

Şi asta pentru că ar fi prea simplu să-i credem pe toţi proletari sau pegră, la grămadă. Se egzistă şiragul absolut obligatoriu de puradei, care la meciurile de rugby sunt de o cuminţenie absolută, fascinantă şi evident cu totul înduioşătoare. Se egzistă bineînţeles proletari, cum îmi explica neîntrebat şi cu poftă astăzi la prânz şoferul birjei, încântat că uite duduie, asta a mai rămas din clasa muncitoare - unde vorba pocneşte nu fără orgoliu între dinţi - meciuri din astea, bravo că mergeţi şi dumneavoastră. Se egzistă şi extrem volatila clasă de mijloc, de regulă înhăimurată reglementar şi cool - well, -ish - în trenţele Federaţiei: diferenţa dintre proletari şi burghezii din Băneasa? Copiii: vieţuitoarele rezidenţiale nu cară aşa ceva cu sine la meci, ceea ce este o mare prostie.

Şi se mai egzistă muieri. De la genul devotat, transparent - orice, dragă, dacă aşa vrea, eu ce să fac? - şi până la splendide exemplare involuntare de putanelă nu lipsită de humor şi simţ al provocării: iată anume, aici ar intra personajul care se pensa neştiutor de tabela de marcaj pe care spectatorul de acasă l-a dibuit imediat în rândul întâi al tribunei de vizavi.

***

Du reste şi strict Stimmung-wise, nu mare lucru şi nici revoluţionar din cale-afară. Cartoane cu mici şi muştar, pahare de bere şi pepsi. Şi da, bomboane agricole, care acum şi-au dezvăluit dumitale şi metonimicul înţeles.

Ştim: nu e de fală, dar fără aşa ceva, nu prea se poate.

Some Cheery Crew

Ieri, vizită foarte lungă a Dromomanei, venită de la Montréal, în tranzit acasă, probabil spre Barcelona.

Pentru că aveam ceva extrem important de făcut, i-am lăsat uşa deschisă. Nu avea palton şi nici măcar fulgarin, dacă ţiu bine minte. O fericire: pentru că taxele de repatriere sunt ceva extrem de stupid şi de complicat, nu s-a supărat defel atunci când am rugat-o să aştepte un pic, explicând că teoretic detest să fac aşa ceva, dar că practic altfel nu e chip să am linişte şi conversaţie picarescă.

De visu, Dromomana e o fiinţă nervoasă, cam ca mine acum vreo cinci ani de zile - şi, interstiţial, şi în zilele noastre, depinde de context - şi pentru care franceza are un cuvânt foarte precis şi fericit dozat: attachante. O plăcere: venită probabil pentru un ceas şi ceva în vizită courtoise, ne-am dat bineţe după vreo şase ore.

Casele din spate dispun de dotări spartane spre inexistente cu şi despre chisea & şerbet. Cheshire crede/ştie, de pildă, că trebuie să dea o raită pe la domnul Nelu înainte să urce, lucru care mă umple de ruşine şi-l unge cu miere pe negustor. I-am propus aşadar Dromomanei să mergem la English Bar, unde am taclagit ca grecii la puşcărie. De de toate, să ne iertaţi.

Şi unde-o apuci cu drumul când o să te faci mare, cucoană?

Ştie. Cred că ştie toată lumea, mais on s'en fout. Nu strică să mai zici o dată: Laos, miorlăi din fotoliu. Tu?

Oh, face Dromomana cu mâna aproape demolând veioza de colţ de atâta entuziasm. Ştiu şi eu, fireşte, dar nu strică să mai zică o dată: Cuba, dar nu acuma. Niciun ban pentru nenorociţii ăia ai lui Fidel.

Una peste alta, Dromomana zice că semăn perfect cu Zaza. Poate, rânjesc.

Sigur, rânjeşte.

Attachante, vous dis-je. Genul căreia, în ciuda principiului de ură solidară al muierilor de pretutindeni, nu se poate să nu îi doreşti tot binele de pe lume.

Că e om bun, de-aia.

***

Opt şi jumătate. Das Telefon klingelt:

Ah, tocmai voiam să te sun. Ai luat bilete la meci?

Şi Scolasticul se face mic: nu.

L'excellente personne!

Prăpăditule, îl pişc. Eram sigură.

Da' nu te supăra - culmea e că niciodată nu se prinde; niciodată. Mă duc şi eu la o conferinţă despre Compostela. Vezi? Tot cu Spania, încheie candid.

Ultreia y suseia, atunci.

Hum?

Adică iepure şi călătorie sprâncenată, fireşte.

Adică nu te superi?

Oh. Am să-ţi torn smoală în galoşi dacă nu găsesc bilet mâine. În rest, sănătate. Şi da, eşti un fraer.

***

Acasă, mă prăbuşesc într-un pui de somn prelungit, cu un entracte disciplinat care eşuează în alt pui de somn. Cataleptic, de data asta.

Dimineaţa e minunată, meciul - în trei ceasuri.

România-Spania.

Repede, cafea.

Năroada fortuna juvat

Se dau următoarele date ale problemei:

Persia nu e cu niciun chip ce pare din punct de vedere consular.

Învelişul consular al Persiei este o fortăreaţă boierească a zilei de ieri, de pe avenida Lascăr Catargiu. Adică Ana Ipătescu, pentru nostalgici. Dublu filtru, trei uşi dintre care două sunt glisante. Filigrane elamite pe geamuri, nălucile arcaşilor, Dariu al lui Istaspe.

Nouă fără cinci. Adunate pe picior, două ore de somn, nicio cafea. Aplombul rezistă cum poate, ajutat de haine. Azi, tweed battledress: da, arăt aproape respectabil.

Bienvenue Nulle Part. Fix aşa. Odată trecute cele trei uşi, te pomeneşti aruncat - e senzaţia fizică şi morală cea mai strictă cu putinţă - într-un fel de acaret sasanid în care nu respiră absolut nimeni.

Dublu iwân pe peretele de răsărit. O frescă destul de Fondul Plastic, din care face cu ochiul un arcaş cărând o sinie de aramă pe care se răsfaţă nişte rodii, nişte struguri. Ambele, foarte subversive; un noroc: consulatul se face a ploua.

Să stăm, să aşteptăm.

Jumătate de oră, nici ţipenie.

Gresie nisipie, zorzoane sobre, gips carton solar.

Poţi să şi adormi, da.

***

La un moment dat, o siluetă tuciurie pe care ai crede-o mai acasă la Benghazi decât în Persia face un semn moale prin geamul sekurit: poftim.

Nu, nu are de gând să stea dânsul de vorbă cu tine. Din fericire şi gender segregation, ai să taclageşti iniţial cu vocea de la telefonul zilei de ieri.

Et cela marche. Et cela change tout, d'ailleurs.

She looks Irish. Not the stout kind of Irish, the Celtic redhead kind of Irish. Guinevere, what the heck are you doing here?

În alte cuvinte, nu e by default. Ci par mégarde. N-are mai mult de 26- 27 de ani. Şi turuie farsi cu o viteză care mă pune la punct în treizeci de secunde.

Valaha de serviciu, da. Amuzată de nu se mai poate. Ştiţi, probabil că nu am găsit acordul de la Teheran nicăieri. Dacă doriţi, poate depunem noi cererea pentru dumneavoastră. Dar durează, durează foarte mult timp.

Şi domnul consul?

Păi ne-am gândit că poate nu mai este cazul.

Cât durează aşadar?

Două, trei săptămâni...Poate.

So long, farewell, auf Wiedersehen, adieu. Am chiflat-o, am dat cu oiştea în gard, e clar. Dar nu, nu mă las.

Am o propunere, mă trezesc vorbind în pungă. Ştiu că fraza care urmează are să vă pară banală şi stupidă, într-o lume normală şi plicticoasă. Dacă până la prânz rezolv problema pe cont propriu, îmi luaţi hârtiile azi?

Poate.

E prea târziu să-mi iau vorba înapoi. Am în faţa ochilor dezastrul sarazin de la Câmpiile Catalaunice şi văd roşu închegat. De asemenea, ştiu perfect că în afara unui coup de pot monstrueux, nu am timpul fizic să urnesc în ordine tejgheaua de la Londra care mi-a vândut o minciună plauzibilă, sucursala din Teheran care are pilele dânsei la minister şi cine ştie câte alte variabile geometrice imposibil de controlat cu mintea.

Privirea de vizavi e insuportabil de albastră şi chiar dezolată. Iar eu încep să pricep cum stau didascaliile locului.

Şi iar mă ia gura pe dinainte:

Vă rog să-i transmiteţi domnului consul că eu ştiu în ce ţară călătoresc. Atât.

Interes brusc şi vizibil:

Anume?

Oh, într-o ţară în care negustorii de covoare recită sub poduri înainte de ziua de lucru. Cum altfel?

Gata, năroado. Audienţa s-a terminat.

***

Ce-ai făcut, întreabă S. cea îndatoritoare.

Pe dracul ghem. Hai să mergem la ruşi. Acum.

Arăţi ca naiba. Nu vrei să fumezi o ţigare, întâi?

Ba da. După aia, sun la Londra.

E opt fără un sfert, la Londra, punctează Ucenica plină de bun simţ.

Merde, merde, merde. Merde. C'est mort.

În secunda doi sună telefonul.

V-am găsit telexul. Poftiţi pentru viză.

....

Brusc, fato?

Mucles. Du-te acuma şi nu mai comenta.

***

Ăăă... se rătăcise într-un dosar cu grupuri. Să ştiţi că eu l-am văzut, total întâmplător. Oricum, într-o săptămână aveţi viza. Sigur.

Nu e nimic, important e că există.

Se numără hârtii. Se plăteşte taxa. Şi se dă bineţe, cu o jumătate de triumf la purtător.

Asta e tot?

Nu. Din uşă, huria roşcată nu se mai abţine şi...

Probabil e stupid, dar... sunteţi cumva Zaza?

Rânjesc:

Heh. Poate...

Bănuiam de ieri.

***

...Phonographe/ Patarafes/ La petite échoppe...

Ce zici tu acolo?

Heh, nimic. Drive on. Sărumâna.

Hijacked, 3: Exploratrice ou espionne, Paris 1958

retrouver ce média sur www.ina.fr

Una din cele mai extraordinare mărturii despre circumstanţele lao imediat posterioare decolonizării aparţine unui personaj cel puţin neaşteptat.

La prima vedere, nu prea ştii ce să crezi despre Paule Bernard. Teaserul destul de mercantil al arhivelor franţuzeşti pişcă suficient ca să descarci restul documentarului de aproape trei sferturi de oră. Prima impresie e oarecum ambivalentă şi neştiindu-i povestea, nu prea ştii ce să te înduioşeze mai întâi: amatorismul asumat al autoarei, izul didactic al emisiunii - tipic pentru ORTF - sau candoarea unor comentarii care amestecă într-o mare veselie aproximaţii şi mărunte sarcasme.

Paule Bernard este probabil ultima vivandieră a celui de-al doilea război mondial. De meserie infirmieră, se înrolează foarte rapid în reţeaua Mithridate a mişcării de rezistenţă, motiv pentru care ajunge la Ravensbrueck şi Mauthausen. Aşa ceva ar fi liniştit pe absolut oricine: nu şi pe vivandieră, care alege să se alăture, într-un fel de furie a laptelui vital, Crucii Roşii.

Care are mare nevoie de dânsa, de vreme ce o trimete cam peste tot unde lucrurile o iau razna. În foarte scurt timp, cucoana adună mii de ore de zbor şi sute de misiuni punctuale de asistenţă în Iberoamerica şi fireşte, Indochina.

Alegerea asta de nevoia războiului are să îi schimbe viaţa definitiv.

Moment în care povestea dânsei începe chiar să ne placă.

***

În 1958, documentarul pe care îl croieşte, folosindu-se de propriile înregistrări de imagine şi sunet, ia un premiu la festivalul de specialitate din Trento. Nu e puţin spus, dacă ne gândim că e vorba de o iniţiativă strict personală şi pe speze proprii. Cu încăpăţânarea de care suntem de-acum absolut siguri, vivandiera bate cu piciorul toată Indochina, adunând toate minunile pământului roşietic pe care le povesteşte într-o voce de calmă poftă într-un dialog absolut savuros.

Petite, je voulais être exploratrice ou espionne, deschide focul autoarea. Prima formă de legitimare e un eşec: Paule Bernard e mai degrabă un martor binevoitor, căruia nu-i lipsesc naivităţile, de-altminteri compensate de o curiozitate impresionantă.

Folosindu-şi relaţiile personale, reuşeşte să obţină prima - şi probabil, ultima - autorizaţie de filmare a praznicelor bonzeşti de la Luang Prabang. Ministrul Cultelor, povesteşte autoarea, a cerut zece zile de gândire şi a lăsat nebuna să fure câte poze şi sunete pofteşte, cu preţul unei dispense generale - şi, cu mintea de azi, perfect dubioase - pentru cinul preoţesc, dezlegat să se uite în lentila streinei.

Montajul de nevoie al emisiunii este, de-altfel, îngrozitor, amănunt care nu e lipsit totuşi de un anumit farmec în răspăr. Peste imaginile solemne ale ceremoniilor de pagode, ni se arată formidabila piaţă din capătul uliţei Sakkarine, unde se găsesc de toate, monsieur: tutun pentru amestecul stacojiu de betel, dar vedeţi, lumea îl ţine în cutii de nescafé, aşa e la ei, sună scurt comentariul candid. On est à la page, c'est un symbole de modernisme.

Exemplele ar putea continua. Insomma, privirea franţuzoaicei rămâne totuşi extrem de occidentală. Cu triplul amendament al humorului foarte puţin impertinent, totalei lipse de condescendenţă şi intuiţiei bunului dozaj între anecdotă şi sinapse ceva mai profunde.

***

Însă momentele cu adevărat colosale nu sunt unde le căutăm. Nici la Luang Prabang, unde Bernard întreabă una din minusculele dănţuitoare regale de Reamker ce-şi doreşte mai mult şi mai mult pe lume. Un Cadillac, pică replica scurt şi nevinovat.

Alors bon, vous imaginez: dans un pays sans routes, se miră autoarea. Heh: non, non madame. Revoyez un peu votre copie coloniale, hum.

Nu. Momentele cu adevărat rare şi de preţ sunt legate de povestea opiului. De la vedenia pieţei pierdute în junglă în care drogul se vinde fără nicio restricţie şi, mai ales, până la spectacolul pregătirii mingii de opiu într-o casă chinezească despre care Paule Bernard nu ne povesteşte nimic.

Cu degete lungi şi osoase, toxicomanul anonim întinde iscusit lacrima incandescentă. Aşa ceva trebuie văzut neapărat şi îndelung, fiindcă fără asta nu am putea pricepe proza lui Boissière. În zilele noastre, spectacolul ăsta care se înscrie pe la jumătatea drumului între pictură şi chirurgie e aproape imposibil de reconstituit. Ceea ce se vede la Vang Vieng e o palidă improvizaţie mură în gură: etapele acului, sticlei de lampă şi pipei de obedienţă chinezească - şi de care nu am cumpărat, dar am să cumpăr la vară - lipsesc cu desăvârşire.

Une substance capricieuse, qui s'étire comme du caramel, şuşoteşte cucoana, într-una din cele mai succinte şi credule definiţii ale poveştii. Evident, de-abia recunoaşte că a fumat şi pretinde şmechereşte că nu şi-a pierdut capul defel. Gazda înghite explicaţia fără să clipească, pesemne pentru că habar nu are că nu ăsta e efectul de căpătâi.

***

Et vous voulez retourner en Orient, întreabă amfitrionul.

Mais oui, sauf que ce n'est pas facile.

Dispărută în plin carnagiu vietnamez, Paule Bernard nu s-a mai întors niciodată în Indochina, ceea ce e o tristeţă pe care nici nu mi-o pot imagina. Privirea ei năroadă şi sinceră rămâne închisă în toată graţia ei involuntară şi binevoitoare, într-o linie de timp în care şandramaua Atomic avea tot rostul şi hazul de pe lume.

Dacă recomand? Oh, mai mult de-atât: ştiu perfect de bine că are să-ţi placă.

Deocamdată, dormit. Mâine la nouă fără cinci - couperet. Dar mergem mai departe.

Reine de la tchatche

Dimineţi cu ferestre deschise.

Se deschide cutia de scrisori, cu cafeaua sub nas la ora şapte şi jumătate. De la Almaty, veşti proaste: nu, nu se egzistă viză pe aeroport, aia e doar pentru plimbăreţii care nu au ambasadă la ei acasă. Deci, nu.

Punem mâna pe telefon, sunăm ambasada - tehnic, foarte tehnic închisă. Surpriză mare: cu numărul furgăsit pe pile, numai eu ştiu cum - alea publice sunt pur şi simplu şi mai nou nealocate; da, nealocate, ce? - la telefon răspunde imediat tătarul Tony Leung gen.

Nu, nu e un număr de mobil.

Zece minute mai devale am înţeles aşa: pentru ambasada kazahă nu există vorba nu.

Sample:

Iertaţi-mă că insist, vreau doar să mă asigur că am înţeles bine... hum... aşadar dumneavoastră puteţi emite şi vize de Kârgâzstan...

Da.

Cu o scrisoare de invitaţie.

Da.

Pe care acum trebuie să o schimb.

Da.

Aşadar îmi emiteţi viza la Bucureşti?

Da. Viză Kazahstan puteţi intra şi Kârgâzstan.

Perfect. Dar am nevoie de o viză cu două intrări.

Da.

Păi atunci e mai complicat, nu?

Da.

Sau... euh... trebuie să mă duc să o iau de la Geneva?

Da.

Sau totuşi la Bucureşti?

Da. Se poate şi Bucureşti, de ce nu?

Le brave et excellent homme, donc! Fără nicio ironie. Pe mine m-am porcăit în baie, după aia: dă-o doamne iartă-mă în spirt, nu poţi să înveţi ruseşte mai repede, gen?

Pun mâna pe telefon şi sun la Dostuck - euh, la Frunze, on s'en fout vraiment - şi constat că trăiască Olga are probabil 13 ani, dacă judecăm după voce. Amănuntul - foarte altaic - nu mă surprinde; îmi aduce imediat aminte de Mangalia, acum foarte, foarte multă vreme: şi rânjesc, da.

Trăiască Olga mai dispune, în ordine, de: un acşient rusăsc matern de-l tai cu cuţitul, o extremă curtoazie, un colosal bun simţ, bref - toate cele necesare ca lucrurile să iasă bine.

Să descurcăm problema, tovarăşi. Granted - I feel like a dork, though.

Dar saperlipopeta continuă.

***

Dacă e închis, nu e închis. Şi viţăvercea. Welcome to Lalaland: la ambasada persană - alt loc de pierzanie unde nu numai că nu poţi să suni: nu poţi nici să intri, cum spuneam, decât vinerea, euh... m-am plictisit, ştim refrenul - şi tot cu pile, un alt număr de telefon. Cică direct.

Dar e închis, scumpo, azi, miorlăi eu bunei samaritence.

Aiurea. Pune mâna şi sună.

Dacă e închis, nu e închis. Dar dacă e deschis, e închis. N-aţi înţeles nimic? Nu contează: alo, Ambasada Persiei?

Cu ce vă putem ajuta?

Ceci est un putain de choc.

Euh...pour tes roses j'aurais fait un voyage plus long encore (insert admin blathering here).

Vocea e amabilă. Foarte amabilă. Şi valahă. O presupun imediat vorbitoare de farsi şi da, înghit în sec.

Zece minute mai devale am înţeles aşa: pentru ambasada persiană nu există decât vorba poate.

Explicaţii: suntem deschişi-închişi. Vinerea viitoare poate este liber, nu ştim. Dacă vinerea viitoare este închis, atunci deschidem miercuri, acum. Sau joi, acum: nu ştim.

Şi, foarte important: reţinem paşaportul, da. Poate aveţi drum mâine? Oh, cu dragă inimă. Mâine la nouă fără cinci sunt la poartă.

Cum dorm eu la noapte este partea a doua a problemei. Dar asta, din nou, secundar.

Toată povestea asta este din cauza unui rahat - da, rahat, să mă iertaţi pentru că nu v-am obişnuit cu asta şi nu am de gând să încep acum - de articol din Evenimentul Zilei, de acum vreo trei săptămâni. Ceva cu scutul anti-rachetă, care stârnise urlete de râs la Teheran. De-altminteri prost scris: mă rog.

Oricum - folle certainement, mais pas conne - nu discut chestia asta cu cucoana de la ghişeul invizibil şi inaccesibil.

Întrebare-bisturiu: călătoriţi singură?

Cu un djinn, îmi vine să-i răspund fix aşa cum Byron - on va y arriver - scrisese pe formularul de intrare în Persia anului 1933. Dar buna cucoană nu pare să fie genul care rezistă la astfel de gaudrioles, aşa că mă abţin şi zic scurt: da.

S-ar putea să apară probleme.

Dar mintea mea e deja fofează. Mă văd Ingrid Bergman şi Travis Bickle - are you talkin' to me? - dimpreună, apare aşa o senzaţie de seppuku şi o a doua de abandon în faţa semi-internatului de la Clemenţa.

Fă ceva. Spune ceva, tocmeşte-te. Acuma, da. Trebuie. Nu te opri.

Cu miere pe buze, întreb: ce mă sfătuiţi să fac? am deja viza aprobată de la Teheran.
Oh, asta e doar ceva preliminar, ţinând cont de situaţia politică. Vă fac un interviu cu domnul consul, mâine dimineaţă. Vă sunăm după rugăciune.

Vocea de la telefon are şi un nume. Scriitoru, zice fără a clipi.

Şi, în toată demenţa, încep să trag speranţe complet anarhice.
Non, le hasard n'existe pas. Accroche-toi.

Banzai, kagemusho. Banzai, quoi.

Sau în fine: baw pa nyang. Baw pa nyang mes moutons...

Şi chiar la naiba ghem, da.

***

Entracte.

Ispahan grise et aux faïences bleues /Comme si l'on t'avait/Faite avec/Des morceaux de ciel et de terre/En laissant au milieu/Un grand trou de lumière.

Nu. N-am scris eu asta, fireşte. Acul ceasului se apropie îngrijorător de ora două şi nu, nu pot ieşi din casă sub niciun motiv. Instrucţiunile erau clare: nu mobilul, doamnă, un număr de fix. Dacă se poate.

Oh, e mai rău ca într-o zi de affichage des résultats, ştim bine, zilele alea chioare care încep să existe doar de la două şi jumătate devale. E mai rău ca atunci când aştepţi să sune şi nu se întâmplă chestia asta - a rememberance lost somewhere in the Nineties. E mai rău decât somaţia bancară.

Deasupra ciufului, impasibil şi imposibil, şişul lui Damocles: cling-cling.

Trei şi un sfert. Dacă nu sună până la şi douăzeci, gata: insist, fie ce-o fi.

În momente din astea, nu-mi vine să-mi iau lumea în cap. În momente din astea, îmi vine să mă spovedesc.

Uite-aşa: confiteor Deo omnipotenti et vobis...
Voulez-vous que je vous dise? Mortel, évidemment.

***

Cling-cling, spuneam.

Probabil că idioţii au noroc. Mâine la nouă şi un sfert, un vizir fără cravată o să mă ia la descusut.

În cazul negativei, scalpul din poartă e probabil al meu, da.

Orare pro me.

Vorbesc foarte serios. Heruvimi, hurii, ce-o fi: am mare, mare nevoie.
PS: Totuşi, o veste măreaţă. Rezolvat tot tranzitul Irkeştam-Kaşgar-Torugart. La fix jumătate din cât se ceruse iniţial. Iar cum la Qinibagh se fac reparaţii, am să stau la Seman: era asta, sau unul din impersonalele caravanseraiuri de colonie rea, cu geamuri afumate şi noi. Urgh, nu.

Departe Pamirul şi nasul în jos. De ce, dar de ce am impresia că am să foarte văd şi Ankara, de data asta?

Pentru că da, am un plan B. Fără, aş fi ajuns la balamuc demult. Şi nu ştiu, zău. Nu ştiu cum de merit atâta răbdare.

Da-mi-aş palme, da.

Hijacked, 2: În spatele frontului. Luang Prabang, 14 mai 1953

retrouver ce média sur www.ina.fr

Şase ani mai târziu, situaţia nu mai e deloc atât de paşnică. Guerre oblige, la caméra arrête de se complaire dans le figé protocolaire.

Din tot ce se vede mai sus, o singură imagine şi un singur moment:...une prédiction transmise par les bonzes, zice crainicul în acea dicţie uşor acidă din care mai transpiră un aer uşor aiurit de Versailles façon le Bien-Aimé.

Alea jacta est: l'ennemi se détournerait de la ville, lorsqu'il sera à vingt kilométres. Oh comme cela fleure bon la propagande, et pourtant....

Et pourtant, regardons celui qui descend les marches du wat. La fiche technique est clinique et ferme: vieux bonze aveugle sortant de la Pagode.

Il y a du Tirésias dans cette silhouette. Alors, voyons, un coup de dés jamais....

PS: Da, avem şi a treia salvă de tun şi chiar şi bonus. Dar mor de somn şi în câteva ore reîncep vânatul de ştampile.

De data asta, bonusul e chiar consistent. Şi merită desfirat cu toată pofta de pe lume, căci unde şi cum am mai afla despre felul în care o fostă vivandieră croieşte un colosal documentar lao în care auzim cum îi sfârâie pipa de opiu?

Anul e 1958, dar nu - nici vorbă să spun mai multe.

Byron? Oh, la bonne blague. Mai poate aştepta, da. Estimp, după un survol rapid, m-am reîntors la Grousset. Dar asta e o altă poveste, ştii bine.

Hijacked, 1: Vizita domnului Moutet. Vientiane, 9 ianuarie 1947

retrouver ce média sur www.ina.fr

Musafirul oraşului de santal e domnul Moutet - ministrul de resort al cabinetului Blum. La scară istorică, gloria domnului M., unul din acele personagii meridionale tipice celei de-a Treia Republici, e foarte relativă. Ucenic al lui Jaurès, Marius Moutet e unul din acei vameşi cenuşii ai stângii radical-socialiste, de impecabilă cunoaştere a resortului administrativ şi cuminte revoltă de sistem. Indignat de condiţiile îngrozitoare de detenţie de la Sparouine sau Saint-Laurent-du-Maroni, propune şi obţine, la un moment dat al anilor Treizeci, renunţarea la ferocele sistem de ocnă leproasă din Guiana şi interzice munca silnică pe întregul teritoriu colonial galic. Şi pentru că se opune instalării de operetă a guvernului Pétain, ni se pare absolut normal să ocupe fix acelaşi post, odată cu isprăvirea războiului.

Dar în secvenţele furtive de mai sus nu oaspetele e important. Din musafir camera de luat vederi pentru jurnalul cinematografic de actualităţi nu ne arată decât o siluetă în uniformă de mare ţinută care pişcă stângaci un obraz al nevinovăţiei posibile numai şi numai acolo. Moment oficial, soit. Dar moment oficial indochinez, ceea ce schimbă substanţial parametrii ecuaţiei.

***

Neschimbată aproape cu totul de atunci încoace, uliţa Settathirat zâmbeşte unei pelicule noir et blanc. Şi nu, nu se poate să nu te întrebi rânjind cu un soi de suspectă înduioşare: mais...heu... c'est la Carterie, non?

Bârloagele lao fiind lucru reproductible à volonté, e foarte posibil să te înşeli, dar asta chiar nu mai are nicio importanţă. Şocul încăpăţânării urbane e însă destul de contondent, cu minuscula concesie temporizatoare a lui aproape: aşa le-ai lăsat, aşa o să le găseşti din nou mai repede decât ne închipuim. Şi fireşte, nădăjduieşti din tot sufletul - dar cam fără spor - că aşa au să şi rămână, până la Venirea de-a Doua.

Şi bonzii, fireşte. Bonzii cu medalii de război, cum altfel?

Nimicuri

Au răspuns şi chinezii de la Kaşgar - a scrie asta e absolut blasfematoriu din punct de vedere istoric, însă foarte real din punct de vedere comercial.

Cu toate consulatele interesante închise, azi mi-am ros frâul. Însă în altă ordine de idei şi - mă tem - definitiv: shoo Lindt.

Bucuria, şocolată la tablete. No name, just brand. Lapte, alune trase atât cât trebuie la cuptor, un lejer gust de infracţiune şi afumătură de tuci.

Trei lei. Şi ăia moldoveneşti.

Criminală, insomma.

Gata cu prăstiile. Byron, da.

Teaser : ὅτε ἤμην νήπιος...

Din carnetul lui Pantazi:

"Lorsque j'étais enfant, j'avais du mal à saisir le sens de l'Asie. Sa véritable découverte appartient à un autre âge, un de ces temps de cristallin bonheur que l'on appelle, par atroce convention, année-charnière.

En d'autres termes, si j'avais une excellente connaissance de la chose, me restait encore à atteindre la préhension affective que seule une véritable communion est apte à procurer. Oh, je ne vous parle que si peu de la chair: dans ce contexte, elle est vraiment la moindre des choses!

A un moment donné, quelqu'un d'assez agréable bagout me raconta une de ces cartes jésuites de l'Indochine, qui sont aussi un des premiers exercices du palimpseste colonial. Le bon père polyglotte qui l'avait conçue, presqu'au même instant où le Roi Soleil recevait à Versailles cette ambassade du Siam qui retint l'attention de La Bruyère, avait inscrit d'une main agreste sur le papier rugueux les mots suivants: Solitvdo Laorvm Pars.

La candeur de cette anecdote m'amusa, mais sa lucidité finit par me surprendre. Parce qu'elle nomme des endroits dont elle assigne les limites suposées, une carte est avant toute chose un instrument de pouvoir. Fausse ou lacunaire, elle peut gaspiller au moins votre temps dans des recherches ridicules ou inutiles... voire pire.


Quoi qu'il en soit, leur beauté fonctionnelle et ce tranquille agencement de rectangles et de courbes, les arabesques féminins des côtes et la mâle assertion des cîmes ont toujours emporté mon émotion.


Parmi tous les avatars hésitants et crédules des Grandes Découvertes, les cartes asiatiques sont à ranger à part. Parce que le monde qu'elles codifient est autre, le résultat n'aura qu'une relation fort capricieuse avec le principe de réalité. Leur sincérité profonde appartient au rêve et leur intention, à l'étonnement.


Je fais confiance au baume argentin de cette incertitude. Et faire confiance, c'est un début d'affection."

Avem di tăti, 17: Prisaca de la Vâşnovăţ

Printre picăturile şuvoiului de stări tiraspolene, Basarabia.

De data asta furtivă. Base camp. Sau toile de fond; depinde cât de serafic privim lucrurile.

Raporturile personale cu Chişinăul sunt cel puţin complicate. De data asta, am avut parte simultană de balsamul distanţei şi curiozitatea unor fermecătoare apropieri, cu totul şi cu totul neprevăzute. Ceea ce ajută, fireşte: mettre des visages sur une ville est un début de conquête.

Întrebată cu mare elan, o anunţasem dinainte pe A. de data asta, aş vrea să ajung la Căpriana.

Nu-ţi samănă, dar mă rog, sî hie.

***

Subiectul temutei dizertaţii - la alegere obligatorie şi de fatal barem - de filosofie a bacalaureatului subsemnatei:

A quoi reconnaît-on une attitude religieuse?

Foaie vărgată, trei ceasuri şi nicio secundă în plus. Şi moarte bruionului: nu le-am suferit niciodată.

Anul este 1996. Vai de capul meu, eşti nebună, nu-mi spune că ai luat aia, întrebase îngrozită Fregata, unde aia era Charybda ezirciţului scolastic pentru sfârşit de studii secundare.

A mai luat cineva aşa ceva, căzuse întrebarea neobişnuită ca o frunză veştedă pe caldarâm.

Bineînţeles că nu, i s-a răspuns la repezeală.

Eh bien, on n'est pas dans la mouise.

Maică-mea n-a avut dreptate să se posomorască. Fără îndoială pentru că la vârsta aia crocantă se iartă lesne toate prostiile înşirate pe o foaie academică, în condiţia suficientă a ambalajului suficient de clasic, cela passe encore. Nu-mi aduc aminte decât că la un moment dat izbutisem să adun într-o singură frază replica de sutien a lui Tartuffe şi pe Epictet, ceea ce este întrucâtva mizerabil ca prestaţie cognitivă. Dar impostura maieutică pe picior a funcţionat cu surlele şi trâmbiţele tupeului de inspectorat: din fericire, biografia ulterioară avea să mă înveţe că habar nu aveam de nimic, pesemne cum se şi cade în situaţii din astea.

Din toată trâmba de nonsensuri cumulative a perioadei date, întrebarea asta a rămas totuşi înfiptă zdravăn într-un sertar al minţii, în ciuda episdoadelor de silnic ateism pe care mi le asum cu vigoarea etapei absolut necesare. Din vreme în vreme, ea reapare cu aceeaşi perplexitate dintotdeauna, deşi e o problematizare uşor stupidă pentru nişte lucruri care trec dincolo de vorbe şi mai ales, de neputinţa lor perfect legitimă.

Şi mai cu seamă - fireşte, cu platitudinea aperitivă de rigoare - în cazul în care defrişăm subiecte ruseşti.

Nu, nu am greşit adresa. Aşa cum arată astăzi, aşezământul de la Căpriana e un subiect rusesc post-sovietic pe cât se poate de volubil.

Ca să pricepem asta, e neapărată nevoie să pornim de la epicentru. Pour une fois, nu este şi matricea: dar cine crede că subiectele ruseşti sunt simple se înşeală inadmisibil.

***

La Petrograd, este cu neputinţă să nu resimţi un soi de strângere de inimă simultan foarte previzibilă şi extrem retorică în momentul în care ai inconştienţa să calci vreo catedrală, biserică sau paraclis. Aş merge chiar mai departe: astfel de imprudenţe ar trebui cu tot dinadinsul proscrise primei vizite, aşa cum la Phnom Penh refuzi să te duci la Tuol Sleng sau pe câmpiile ucigaşe. Mai bine să se bată caldarâmul de pe Nevski în pulsul ferm şi copleşitoarele ficţiuni ambigue ale zilei de ieri. Şi să se ţie drept călăuză ideea unei cucernicii aproape păgâne datorate locului greu siluit de istorie: divinităţile finice de-acolo sunt cu totul şi cu totul altele, iar asta se întâmplă- în riscul premeditat de a şoca chiar şi Dihania - ab Vrbe condita.

Nu e puţin spus. Pinten nobiliar şi european în coama magmei ruseşti târgoveţe şi răsăritene, Petrogradul nu ascultă de vectorul credinţei, ci de valul colosalei încrederi în propriul ingeniu geometric. De aceea, i se potriveşte unul din cele mai aristocratice şi sobre epitete ce se pot încredinţa deopotrivă unui individ sau unui oraş: self-reliant.

Raspoutine, soit. Mais ses barynias prient en français ou en allemand, plus rarement en anglais: ce qu'on appelle la mystique slave est le fait - fort payen, d'ailleurs - des cochers, des babouchkas, des intellectuels incertains. En dehors de l'apparat et de sa politique, le vécu religieux est presque subversif dans la ville d'hier qui n'est jamais si loin de Baden-Baden, d'Antibes ou de Capri que voudrait nous faire croire la fiction cartographique.

Deja, o tensiune aproape imposibil de desluşit. Nu e singurul paradox şi cu siguranţă nici ultima sfâşăiere a oraşului adăugând la asta dubla circumstanţă agravantă a traumei şi bilanţului.

Aici intervine poate util întrebarea perfect calpă a dizertaţiei de adineauri. Intrarea sub bolţile de la Kazanski, de pildă, nu oferă spectacolul căutării lacome a Creatorului care se numeşte elegant fervoare, cât viziunea fulminantei culpabilităţi colective. Fix aşa cum Zidul Plângerii seamănă în zilele noastre mai degrabă cu un birou de sugestii şi reclamaţii.

Unde biletul înfipt în piatra aurie şi moale este doar una din ipostazele intratului peste rând.

***

Ctitorie a lui Alexandru cel Bun, care îi acordă importante privilegii feudale, Căpriana este un actant fără voie al tensiunilor zonei de contact. Stăpânirea ţaristă adaugă primului altar încă două, dintre care cel de mijloc - purtând hramul uşor ironic al Adormirii Precistei - are rotunjimile contemplative ale lavrei, nu dârzenia mănăstirii moldoveneşti. Stăpânirea sovietică le chinuie jignitor, transformându-le în cămin cultural, sanatoriu şi antrepozit. Iar stăpânirea zilei de azi desăvârşeşte măcelul, desigur: cu cele mai bune intenţii.

Sub presiunea vremurilor, Căpriana trebuie redeschisă cultului, încă de la 1990. Şi reparată, bineînţeles.

Pe mulţi, pe foarte mulţi bani. Cu minuţioase şi instrumentalizate eforturi seculare şi de mitropolie.

Deja un amendament, nepoftit. Biserica medievală zace închisă. Într-o zi de semi-sărbătoare cum e opt martie, este imposibil de vizitat. Pe plimbăreţ trebuie să-l mulţumească tentativa de lavră, punct.

Neplăcut. Dar mergem mai departe.

Pe un teren mişcător al ortodoxiilor româneşti, Căpriana se vrea o primitoare şi nevinovată cratimă. Iar asta se vede încă din pronaos, în două efigii simetrice: Ştefan - cum altfel? - şi Ivan cel Groaznic - comment dites-vous? Heh.

Restaurarea e îngrijită. Până la aseptic. Din fresca iniţială nu a mai rămas absolut nimic, şi începem să înţelegem amărăciunea de Samarkand a lui Thubron, de pildă, furia rece cu care respinge reconstituirile mincinoase ale medreselor timuride. Privind cu luare aminte mineiurile de pe pereţi, ai impresia unei dezagreabile diorame cu totul lipsite de acel tremor fantastic care este deopotrivă misterul şi farmecul profund al didascaliei vizuale pravoslavnice.

Sfinţi - da. Mucenici - da. Cuvioşi - da. Profeţi - da. Grămadă, ca la armată, cu mâini lipsite de retorică şi priviri complet goale. Undeva, pe o foarte pragmatică planşetă, cineva a bifat inginereşte alcătuirea, respectând pe cât se poate canoanele distributive ale zugrăvelii, iar rezultatul nu este nici măcar reparaţie, iar în niciun caz restaurare.

Ci doar un palimpsest de nevoie şi cu marele elan al noilor legitimări.

La intrare, A. cumpără - crezând, draga de ea, că-mi face plăcere - unul din acele scapularii chinuite care se găsesc peste tot în Principate şi o farâmă de tămâie.

Ambalajul fumigaţiei e scris ruseşte. Pentru achiziţie, lumânăreasa ne mulţumeşte cu un pliant agro-turistic.

Până la cârciuma de la jumătatea drumului înapoi, nu scoatem o vorbă.

***

La întoarcere, îi dau Scolasticului - mai înţelegător decât mine cu amănuntele astea - boţul de tămâie. Îl trimet să ia bilete la meciul de sâmbătă, sub pretextul opririi la îndemână. Şi păstrez la vedere pe biurou chinoveala de buzunar, la care mă uit din vreme în vreme cu sentimentul unei ciudate perplexităţi.

Pierdută în aburii cronicilor de obşte, prisaca alexandrină împarte soarta Precistei: suită, şi dânsa, la Ceruri.

PS: Ştiu, promisesem să scriu despre englez. Dar vezi cum e cu lucrurile astea, apar când le aştepţi mai puţin, beizadea.

Două propuneri şi un amendament minuscul

Se ceruse acum câteva zile o antologie de poezie persană la purtător. În franţuzeşte, dacă se poate şi fără preget prea mult.

Cum nu rezist niciodată - ştii foarte bine asta, bineînţeles - genului ăsta de ucazuri, m-am conformat destul de rapid. Cu gândul că dacă iar fac vreo tâmpenie, raita mea de după colţ la Paris o să repare cât de cât onoarea casei.

În listă se egzistă şi un intrus legitim. Cu fericirea că în sfârşit am reuşit să pun din nou mâna pe un exemplar şi cu alfabetizarea livrării fulger.

***

Toţi călătorii moderni ştiu - de cei mai vârstnici povestim imediat - că în materie de Asia Centrală, partea cea mai odioasă a călătoriei e povestea cu vize. Atât de odioasă, încât toate intersecţiile de tacla posibile gem de văicăreli monomane şi colective pe o temă dată: consulatele, odioşenia sistemului de dublă obedienţă poliţienească, călcatul apusean în străchini şi mvai-de-mine-cum m-am-scârbit-îndată-de-Uzbekistan-mama- mă-sii- mă-duc-la-anul. Toate din cauza - variabilă şi permutabilă - lighioanei de la ghişeul ambasadei din Tadjikistan - pare-se ilustră printre confederaţii cu bocanci, devenei fenomenale rutiero-feroviaro-caspice, beţiilor uleioase cu vodkă prin balamucul amabil al caravanseraiurilor eftine... şi lista ar putea continua.

Sfatul cel mai sincer şi folositor pe care îl pot da cuiva care-şi pune în cap o îndărătnicie din asta plimbăreaţă este pur şi simplu să nu citească sub niciun pretext amalgamul ăsta de stupizenii fricoase. Carne de tun a şmecherilor onctuoşi gen David B. - o scriu cu decepţie - genul ăsta de personagii face un rău imens farmecului nevinovat al hagialâcului de plăcere. Sub pretextul foarte protestant şi încrezător al amănuntului practic, dacă eu m-am descurcat atunci poftim şi la alţii gen, apare o foarte filistină neîncredere. Care se transformă pe măsura aşteptării greşite şi sterpe - sterpe, fiindcă greşite - în obsesia paralitică a drobului de sare. Cum, dar cum să te mai bucuri de Ispahan, atunci când prin vintre îţi zornăie tiribomba bisilabică a vi-zei, vi-zei, vi-zei?

***

Sigur, planurile de Mezoasia se pot clătina din nimica toată în absolut orice moment. Dar foarte rapid apare marea, adevărata dialectică a călătoriei: ai ce-ţi trebuie pentru asta?

Recunosc: de trei luni mă pomenesc şi eu numărând şi permutând, la cheremul căscatului plictisit al cuiva de departe pe care nu am să-l văd niciodată şi care citeşte ziarul într-un birou ministerial cu vedere la stepă şi fântâni arteziene. Din vreme în vreme, o ocheadă rapidă pe teancul de hârtii abstracte: ia să vedem.... România...hum hum... et vlan! ştampila pe care tu o aştepţi sfârşeşte prin a ateriza pe hârtie tocmai în secunda în care te gândeşti să-ţi faci felul, la cinci mii de kilometri spre vest.

A quelque chose furie est bonne, ceci dit. Astăzi, în mijlocul unei descumpăniri majore judecând după mersul lucrurilor consulare, aveam de ales între spulberarea unui maldăr de batiste şi ceva mai constructiv în cheie flexibilă.

Oricum învârt cubul, e foarte posibil ca una dintre vize să nu iasă la timp. Şi-atuncea o lăsăm pe cât se poate de ultima sută de metri. Din nou, trei variante posibile: ori nu se pleacă la Istanbul cu trenul, ori nu se ajunge cu trenul în Iran, ori se pleacă întins de la Frunze spre Almaty şi cu aeroplanul şi se ia viza pe loc.

***

Prima strică tot. Nu se pleacă la aşa drum lung cu sentimentul compromisului şi cârpelii. S-a poruncit aşa, s-a negociat nu altfel: amin. Overruled: mi-ar fi chiar ruşine de dumneata.

A doua e o oroare încă şi mai mare. Nu se ajunge în astfel de locuri spectaculoase cum e Persia oricum. Să dai cu piciorul la Transasiatic pentru un rahat birocratic? Dar unde ar mai fi panaşul, farmecul, riscul căpos, mă rog? Overruled: mi-ar fi chiar ruşine de mine însămi.

A treia e un amendament pragmatic şi fără prea mare bătaie de cap, proftând de faptul că tot circuitul uzbec se încheie la Frunze. Aşa că am pus mâna pe clavir şi-am scris ce trebuie, au cas où. Dacă trebuie LOI au ba, m'en fous: probabil că nu. Dar dacă da, trei picături de tuş tot am să găsesc pe drum.

Alors, bon

Gata cu scrisoarea de invitaţie pentru Kârgâzstan: trăiască Olga - a good sport, after all - a ţinut să-mi scrie imediat, ca să nu mai bombăn.

With a fairly tamerlanic twist, however: cică îmi trimete copia scanată de-abia joi, hehe.

Asta înseamnă că trebuie să fac naibii pe dracul în patru şi să ajung săptămâna viitoare la Geneva, pesemne. Cu condiţia ca pasdaranii de la ambasada persiană să-mi puie ştampila pe paşaport vineri. Dă Doamne pâine, dar nu prea cred.

Hum hum.

Bon. Să sunăm, să stabilim ce e de făcut. Sper să nu fie doar prin poştă. Sper. Dar cu oamenii ăştia nimic, nimic nu e sigur; bineînţeles.

Va y avoir du sport.

Later edit: Treizeci de mailuri mai devale şi o sută cincisprezece scuze cretinoide - atât de cretinoide, că la un moment dat m-a pocnit un râs isteric, de-a binelea - cică acuma am LOIul rusesc.

Ghiciţi, da? Mâine consulatul este închis. Baboom. Luni - pentru că deoarece Kazahstan joi şi perşii vineri: oui, je sais, gageure - o să miorlăi artistic: este fix tot ce pot să fac, da.

Even later: Oh well. Scriu o scrisorică frumoasă la Geneva, cu imensa părere de rău că nu pot să îi explic consulului kârgâz the ultimate truth about my trip.

Haidem că ştim: m-a trimis Woland.

Scrisorica mea - am zis că e inteligent să mă tocmesc cu cine pot să mă tocmesc - n-ar vrea neaparat să îi înduioşeze, cât să se asigure că nu-mi trântesc uşa în nas şi mai ales, că-mi pun dumnezeului ştampila aia pe paşaport cât mai repede. Nu de alta: m-ar enerva să amân o săptămână plecarea - şi să amputez o săptămână din Iran prosteşte - doar pentru nişte tâmpenii administrative.

Acuma da: ţineţi-mi pumnii. Absolument. Dintre toate ţările, mi se pare inutil de întins coarda cu persanii - nu, să învăţ de azi pe mâine un gazel în farsi nu e o soluţie, deşi mi-a tunat prin cap - şi uzbecii. Dar am să-i miorlăi iscusit consulului cazah şi am să-i miorlăi la fel de iscusit funcţionarei sovietice nervoase din Tuberozelor şi pfiou, mon dieu et mes moutons, trebuie să ajung vie la Bajgiran en jour et en heure.

Că acolo aşteaptă Şariev într-un nor de praf. Şi viza mea turcomană, bodgaproste.

Ştiţi cum e? Ei bine: e ca la luminile de pom - se arde una, se duc toate. Orice schimbare devine aproape imposibilă şi eu da, în hărmălaia asta birocratică, am momente în care spumeg. Nu fără o bizară, absurdă şi imposibilă tandreţe, dar ăsta este evident, un aspect cu totul şi cu totul de secundară platină.

Estimp, l-am luat pe Byron la recitit. Am să scriu diseară despre asta: este un început de consolare şi merită efracţia, da.