30 iunie 2010

Route de la Joie, 68: In Piata Rosie nu au Narzan

Ca sa iti raspund numaidecat despre Petersburgul lui Bely, comfirm. Da, s-au citit trei sferturi din carte intr-o zi aproape intreaga de bindiseala kaisaho-kargaza; pe masura clanului Ableuhovilor, cum altfel? Sper sa nu ma judeci prea aspru, pentru ca socotesc stiut obiceiul Naroadei de a deveni bulimica livreste in momentul in care are parte de asemenea epifanii, cum le numesti dumneata.

Dar e destul de devreme sa scriem inca despre amanunte baltice, care continua - stiai sigur - sa fie fara echivalent posibil. Moscova nu m-a facut dansa pe mine si chiar daca nu imi displace, senzatie acuta ca ii lipseste totusi ceva. N-as putea spune exact ce anume nu ne iese la numaratoare, de-altminteri. Relativ insensibila la circumstante bolsevice, totusi duiosia inertiala a Zilei Victoriei si fundelor aferente de aducere aminte zgaraie cortexul: neplacut, da. La Petrograd, amanuntele astea sunt oarecum mai simple si desigur mai acute: mais on y a le choix du retrait et la dignite de la negation historique. Insomma, Moscova se descurca de minune sa-ti arunce in fata fix ceea ce inca se ascunde sub pres baltic.

Moscou - c'est trop et, a la fois, pas assez. On resterait sur sa faim sans le seul fil rouge qui saurait nous sauver la mise: et ce fil-la, vous le connaissez mieux que personne, il me semble.


***

De aceea, astazi croisem o zi altfel, pozitiv sastisita de neo-seceratoarele cu pantofi Louboutin si genti Gucci. Pentru Novo Devici, nu se potriveau de-altminteri decat flori de camp, in lipsa patenta a margaretelor; dupa cum nu-mi pot inchipui sa ii duc lui Proust altceva decat orchidee de Siam, hum.

Si la cimitir, vavilonia de pe strada. Cu ochii in patru, se fac scurte opriri la Zakina - dumneata stiai? eu nu - si la Moiseev. Gogol si Cehov, de neocolit. Foarte mare, de-altfel, numarul de copii si adolescenti disparuti virulent in orasul anilor 20 si 30, aproape un scandal.

Oprirea e indelunga si sobra. Peste umar - lucru familiar - doua babe care numara sfios cruci, sasaie emotiv, mai bat si cate o metanie: acuma e voie, da.

Ritm incetinit: e foarte, foarte cald, ceea ce Naroada nu suporta prea grozav. Insa plimbarea continua cu fericirea avenidei Tverskoi : franchement, on trouvera desormais le Luxembourg comment dire... inefficace? Sirul de scuaruri, atat de neasteptat si atat de binevenit.

Si strazile din coasta Noului Arbat: Povarskaia - din toate cele moscovite e preferata personala. Malaia Molsanovka - rau desfigurata de blocuri brejneviste. Borisglebovski - asadar da, cautam ceva.

Cautam casele Margaretei Nikolaevna, despre care stim ca trebuie sa se afle neaparat in zona, sa aiba o curte suficient de larga pentru a permite dialogurile in doi peri dintre subreta si vecinul de naiva lubricitate. Le crezusem, din ratiuni de polifonie narativa, in locul lui Lermontov de pe Mala Molsanovka; insa probabil cea mai nimerita varianta e scuarul foarte frantuzesc - cu tot ce inseamna asta, da - din coltul traversierei Borisglebovski.

Pentru apartamentul absolut, komunalka de platina - oh, Kiriuska, pungasule! - de pe Ostojenka, ramane dupa amiaza de maine.


***

Dimineata apartine, dupa cum bine stii, hatarului dumitale. Si ca sa nu mai existe niciun mister, iata anume deslegarea investigatiei. Copy/paste rusesc pe google, ametirea de cap a personalului hotelier - tanarul Oleg ma crede amatoare de catei, chestie destul de insolita - pe motiv ca e un lucru extrem de important - si este extrem de important, daca ar putea sa te bucure macar cinci secunde. Parcurgerea cu degetul a catorva pagini de forum specialitate, pana la gasirea adresei.

Totusi, astazi de dimineata, vedenia satelitara precara nu-mi spune nimic valabil. La randul meu, am trei banuieli suplimentare, insa - ca sa fiu cinstita - habar nu am unde dumnezeu trebuie sa si ajung. Insa trenul pleaca din gara Kurskaia la 9:36, ajunge patruzeci de minute mai devale.

Rogu-te, tine-mi pumnii si da, asteapta un semn la tejghea in hum...jur de patru moscovit?

PS: Doctorul Zhou este un personaj de serafica poezie si concis simt al formulei. Indiferent de starea vremii Naroada nu are nume, ci este generic copil ochelar. Care manunca oile, da.

Gata, sunt tandari, fug la culcare.

Entracte: Ah, Sofia Petrovna!

"Ah, Sofia Petrovna!

Locuia intr-o casa pe Moika; cascade de flori sclipitoare imbracau in vapaie peretii; ici flori stalucind ca jeratecul, colo albastre ca cerul. Printre ele - panglici, dantele, mici lantisoare, cate-un evantai japonez, cate-o funda; peste sclipatul lampilor, abajururi de-atlaz desfaceau aripi fosnitoare; pareau niste fluturi din tarile calde; parea ca roiul acela de fluturi porni-va din clipa in clipa, leganandu-si celestele aripioare (ofiterii, prietenii sai, ii spuneau ingerul Peri, reunind distrati notiunile Inger si Peri).

Sofia Petrovna Lihutina impodobise peretii cu micute peisaje nipone; infatisau muntele Fuji-Yama - toate, pana la unul; peisajele nu aveau perspectiva; incaperile pline fiind cu divane, fotolii, sofale, evantaie, flori naturale - crizanteme, fireste - n-aveau nici ele vreo perspectiva: perspectiva avea doar alcovul de-atlaz, din care venea fluturand aripioarele, Sofia Petrovna, sau poate doar trestia-n ornament fosnitor peste usa din care venea, fluturand aripioarele, Sofia Petrovna, or poate acel Fuji-Yama: ce fundal admirabil pentru paru-i de smoala! Vom remarca in concluzie ca, repezindu-se-n zbor, dimineata, spre alcovul intim, purtand un roz-alb chimono, Sofia Petrovna Lihutina voia sa para o micuta, autentica japoneza. Perspectiva insa lipsea.

Odaitele erau mici; fiecare era ocupata de cate un singur obiect - insa mare, mare de tot: in dormitor uriasul obiect era patul; cada - in minuscula baie; in salon - alcovul albastru; bufetul si masa - in sufragerie; iar in odaia sotului sau, era negresit, insusi sotul.

Perspectiva de unde sa fie?

Toate odaile - sase la numar - aveau incalzire centrala, din care motiv erai sufocat de-o caldura uscata; ferestrele transpirau; transpirau musafirii; transpira servitoarea si sotul; pe insasi Sofia Petrovna Lihutina o cuprindea naduseala, aidoma crizantemelor cu petalele aburite de roua; perspectiva de unde sa fie?

Si iata ca nu era."

Pentru ca ai bombanit, poftim pagina preferata a Naroadei din Petersburgul lui Bely -da, da, se admite licenta. Asa cum e tradusa in romaneste, da.

29 iunie 2010

Route de la Joie, 67: ... dacat sirop da caise avem, zise cetateana, oarecum jicnita...

Motto:

Platz, Junker Voland kommt...

(Goethe, Faust)

Socoteala de-acasa nu se potriveste intotdeauna si celei din targ; cu pravila in stanga si harta in dreapta, rezulta nevoia a cel putin doua zile de hoinareala wolandesca. Pe indelete, almost forensically: din fericire, vine manusa planului croit initial.

Circumstanta agravanta: la Moscova e vara, beizadea Pantazi. O vara iberica, fantasca, desfranata stradal in miliarde umbrele negustoresti, chioscuri de limonada, maruntisuri, chichirezuri, ispite. Stii mai acut decat mine, pesemne, ca vara moscovita e lucru de pret, la care se gandeste indelung tot restul lunilor anului. Poate de aceea, ea va avea probabil mai apasat decat altundeva pecetia triumfului meteorologic si ocaziei napoleoniene ratate.

Poate de aceea - sau pesemne din oboseala reflexului evropenesc de decompresie - pasii se insira alene pe asfalt. Balasiha fiind o prinsoare care nu se negociaza, pregatirile sunt oarecum de rigoare: ai fi surprins sa afli cat de simplu mi-a fost sa gasesc adresa, pe care o cred in adevar neschimbata din intervalul de timp prescris. Inadins insa nu am scormonit mai departe, pentru ca altfel biletul meu ar avea izul de prefabricat dupa care nu m-am prapadit niciodata, stii bine.


***

Deocamdata insa, la grasse matinee frole le scandale diplomatique. Ca de obicei, surpriza trezirii continentale, cu senzatii si sgomote complet disparute de vreo trei luni incoace. Le uitasem - ai crede? - aproape de tot. Si, din fericire, nici nu am vreme sa ma reobisnuiesc: Indochina asteapta.

Preparativele sunt frugale. Astazi e ziua - de fapt, prima zi - lui Mihail Afanasievici. Si drumul e lung, baroc - in fond, perfect pulsatil si de impecabila logica topografica.

Punctul de pornire trebuie sa fie neaparat fatada gris de style moderne a imobilului cu numarul zece de pe Bolsaia Sadovaia. Dom Bulgakova, scrie cu oarecare evlavie pe dansa: e imposibil sa te inseli. Locul faptei se afla insa in curtile din spate, amanunt foarte rusesc, foarte induiosator, foarte criza imobiliara de komunalka si NEP. La prima vedere, decorul dezamageste insa: manicured, overdone, Disney-wise. Majordomul - plictisit; peretii - dati cu var. Chiar si cutia de scrisori din alama a Maestrului descumpaneste.

Si totusi... le maitre de ceans est bien chez lui. Trebuie neaparat sa credem asta, pentru ca este singura explicatie cat de cat adunata pentru ceea ce are sa se intample aproape numaidecat. Imediat dupa fotografia pripita in cheie de sacrilegiu, rasnita de poze intra in greva vehementa, fornaind cu jale.

Sa ne intelegem: in perspectiva expeditiilor sezonului curent, fusese aleasa cu grija maxima. Fara sa-i fac reclama, trebuie sa recunosc ca Lumixul meu s-a purtat pana azi impecabil, incasand eroic nisip de Garagum, soarele nimicitor al Nissei, umezeala persica, lapovita de Pamir. E un model nou, semi-profesional, sturdily sophisticated.

Et il sait tout faire: alors?

Alors, imediat dupa poza pozei lui Mihail Afanasievici in acutrament de tenis - ceva ce nu fac niciodata, ce m-o fi apucat? - o ia razna. Toate, dar absolut toate imaginile sunt smintite, deviate, fara contur: a house of haze, ca si cum ne-am freca la ochi fara de oprire. Masina de scris, pisica persiana smolita - omagiu lui Behemot - care motaie pe un scaun simplu din antreu, gramofonul cel adorat: nu si nu!

Si nu, in bataia de joc a prospectului care prevenise: daca se egzista probleme la zoom, declansatorul se blocheaza automat - ata ete, du-l la felcer sau ia-ti altul.

Mirata, incerc mai multe reglaje, cu totul de prisos. Nu, nu vrea: nu mai vrea, si gata. Kaputt. Of, si poimaine e Balasiha si iti promisesem: unde intru sub podea de verguenza, hum?

Jumatate de ora mai devale, ma scuip cu de la sine putere in mijlocul strazii. Dar poate ai sa imi explici dumneata cum mama naibii totul reintra in normal - jur! - imediat dupa colt, fara sa-l fi atins macar?

Exsvltate, jvbilate, Monsieur. In dimineata asta, Mihail Afanasievici Bulgakov era acasa, da. Ca sa il impace, Naroada are de gand sa ii duca maine un brat de margarete - asa ar vrea, sa vedem ce gaseste - la Novo Devici: din partea ei si - daca primesti, fireste - si a Domniei tale.

Poate de aceea, voyez-vous, la Patriarsie Prudi se sade indelung, pe una din bancile alea. Aproape fara sa se respire: genunchii sunt praf, iara subsemnata - un om extrem rational, se stie cu prisos.

***

Dupa care se ridica alene si se face le baroud d'honneur, povestind : ai sa vezi si asta, cum ma intorc in Principate.

In fata Massolitului bateria isi da sufletul impromptu, de atata heavy duty. Maine dimineata, Naroada se scoala cu noaptea in cap: azi nu mai poate, e franta. E drept, nu fara un soi de induiosare extrem de greu de turnat in vorbe. Dar poate ca nici nu e nevoie, nu-i asa?


***

Negustor de fum, spuneai la un moment dat? Oh, mais non; dar iata anume - tac.

Tac ruseste; car il en reste, du marc genetique. Pulimea provinciala care ma intreaba - de douazeci de ori la rand, pe ziua curenta - cum se ajunge pe drumul Tverului si are parte de zambetul meu neajutorat nu se inseala. Si injura in petto, setos: a dracului, face pe nemtoaica, patachina. Am mai vazut noi din astea, pasli!

PS: Strada Stelei, numarul noua. da?

28 iunie 2010

Route de la Joie, 66: De la Kremlin iti scriu carte...

Care Kremlin incepe - ptiu, era sa scriu cu Balashiha, fir-ar a naibii manusa fara de galosi! -cu sirul rubiniu turgescent al cenotafurilor de orase-erou URSS, din coasta gradinilor Aleksandrovski. Transcriem: Leningrad, Kiev, Minsk, Stalingrad, Sebastopol, Odessa, Kerci, Novorossiisk, infamul Brest-Litovsk, Smolensk. Si altele, scrise mai marunt si pesemne de slava mai mititica: Rostov pe Don, Luga, Kursk, Voronej, Pskov...


***

In camarile patriarhului, catapetesmele sunt deja stangaci baroce. Grele intarsii italienesti, cativa arhangheli cu aer aproape renan. De la 1650 incoace, icoanele de aparat incep sa se despoaie de mistica, sa de vie explicative; pur retorice, deloc oratorice. Curand, Petru are sa se joace pe iaz de-a flota maritima, inainte sa-si matraseasca din decor propriul frate: when Eng devours Chang, heh. Du reste, vesminte de aparat ecleziastic, brocarturi venete, broderii cu fir de aur: sa le porti trebuie sa fie un mare chin. Gandire foarte Romanov, de-altminteri: toujours la forme, si peu le fond des choses. De aici si Octombrie; deocamdata insa e inca primavara, in incaperile patriarhului Nikon, unde mobilierul ezita: soba de Meissen sau lavita? Bahut allemand sau cufere cu tol pe dansele?


***

Doua fecioare din Samara, deja promise lui Hristos din saracie - therefore imbracate la fel - isi dau cu mana peste gurile mirate: mvai, uite cum traiau, fata!

Ei cum sa traiasca, dragelor? Dimprejurul lui Godunov si al ciurdei de falsi tarevici, raspunsul nu poate fi decat foarte simplu: vremelnic, fireste.

Cratime facute oameni.

***

Pana si in mineiuri, culorile se turcesc, devin neplacute: albastrul tulbure, in care cineva a turnat prea multa zama de cobalt, fiorituri formale, mecanice. Ah, unde esti Ivan, sa vezi ce facura nerozii in absentia? Dus e Bizantul si baletul rusesc mai poate astepta: dindaratul valtrapurilor, la Terem se traieste inca frugal si targovet. Dupa chipul si asemanarea noii dinastii, intrepida - mais par defaut. D'autres lignages auraient pu en etre. Trop faineants, ils ont laisse passer leur tour, ce pour quoi je leur suis tres personnellement et profondement reconnaissante.


***

Uspenski. Acatistul de Novgorod, secol cincisprezece. Banuiala mainii apocrife a lui Feofan Grecul. In registrul inferior stang, o grozavie: calul albastru si calaretul sau cu turban minuscul, aratand cu degetul steaua dintai. Fireste, fireste.

Fecioara din Bogoliubovo. O suta de ani mai devale, Precista in intercesiune, cu clerul si pulimea pravalita la picioare. La merveille est finie: asta e pur administrativa. Insa da, straniu Mantuitor adus de la Solovetki, intr-o reprezentare cel putin neobisnuita: sezand in meditatie aproape orientala pe un strai de matasa rosie si aurie. Un heruvim cu vesmant verde bizantin ii vantura un evantai; si Precista surade. Si lumea sta in loc.

Adusa din Blacherna Bizantului, Fecioara cu pruncul are trasaturile reginei din Saba. Nigra svm, sed pulchra. Tota pulchra es, Maria. Chut.

Fabuloasa, nesfarsita, fulguranta, in toate preferata e biserica Blagovesteniei. Domestica, georgica, perfecta. Cerdacul taiat amplu, colosale stucaturi de sineala si aur stins.


***

In muzeul de istorie din Piata Rosie, vazut din pur capriciu - carciuma, apetisanta prin ambitia de a servi numai haleala antica nu a mers: e inchisa definitiv - multe, prea multe lucruri luate cu japca. Din toate, se retine sala de orfevrarii - bling-bling, soit; but without the hungry masses!

Cand te vei intoarce, beizadea, arunca un ochi de peste umar cupelei de aparat din vitrina cu numarul treisprezece: iti apartine, pesemne ca ai uitat-o pe un colt al tablalei de biliard, i pak.

Sinon, un objet. L'objet du jour, d'une enigmatique inutilite pour les profanes: une chatelaine. Les moujiks ne surent pas quoi en faire, mais cela brillait: alors ils la porterent au musee, qu'ils s'y debrouillent.

PS: Ridic manusa, chiar daca asta schimba cu totul configuratia ultimei zile de Moscova. Cumparat memorie proaspata pentru rasnita, cati Gb vrei de la fata locului?

Si da, se ajunge cu trenul. Si da, stii bine ca niciodata nu am sa iti spun nu. In alta ordine de idei, Belai e tradus dumnezeieste in romana de Alexandru Calais, poate cel mai bun rusist posibil al anilor saptezeci.

Route de la Joie, 65: Foieli si croieli

Pe fuga, de la Ohotnai Riad - sous-sol, heh. Fara poze, pentru ca - lucru dramatic - Moscova sta foarte rau la capitolul servicii foto si alte alea, va trebui sa gasesc neaparat ceva, altfel am sa cumpar alta cartela de memorie pentru rasnita, ca asta cum spuneam da pe afara.

Din nou, o bombaneala. Nu, domnule beizadea: pe tata nu-l chema Radu, defel. Radu ar fi trebuit insa sa fie numele meu daca lucrurile ar fi aratat fix invers dpdv cromozomi - sau, pe gustul Fregatei, Raoul. Ma rog, heh: taica-meu, asa cum spuneam, se numea Gabriel, prenume aruncat mai pe urma la cos, dimpreuna cu numele cel georgic si de rusine. Dar Radu nu s-a numit niciodata, asa sa stii.

***

Inainte sa povestesc eu diseara cu ce incepe - foarte, foarte previzibil -Moscova, poftim asadar: ridic manusa cu Calaretul de Arama si cu Pagliacci, asa cum ai cerut.

Planul de asalt al celor inca patru zile disponibile arata, asadar, cam asa:

Luni, 28. Kremlin - fara armurarie, nu suport gloatele care se extaziaza la bling-bling. Tant pis pour les Faberge, trebuia sa ma fi sculat mai de dimineata. Naroada, heh. Gradinile, pe indelete: se lo repito, foarte pe indelete, j'en reviens a l'instant, ametita. Kitai Gorod, pana pe seara tarziu: lerla, creanga, razna; altfel, nu merge.

Marti, 29 e ziua lui Mihail Afanasievici, tizul colonelului exceptand patronimul - nici aici Radu, heh. Asadar, Patriarsie Prudi, Sadovaia numarul zece si tot restul de toponime wolandesti. Prima plimbare cu metroul, fara poze posibile din cauza de babuska amenintatoare. Dar am luat masuri.

Miercuri, 30. Arbat. Hamovniki. Novo Devici - pentru ca trebuie neaparat, desi stii bine ca nu imi plac cimitirele. A doua plimbare cu metroul.

Joi, 1. In care se iese cu elan din oras, in trei opriri absolut obligatorii si pe croi foarte personal. Kuskovo. Kolomenskoe. Taratin. Vous vous en doutiez, je sais.

Balashiha. Ridic manusa, ranjind cu elan.


***

Cat despre poze, heh. De mult ma gandisem, sa stii. Gratie Flickr ai sa ai o farandola tematica, pentru fiecare bilet. Dixi atqve fvgi ad halealam: unde mama naibii altundeva decat in hrubele muzeului din piata Rosie. Si inca ma gandesc ce dumnezeu ti s-ar potrivi de la Moscova: un soldat de plumb sau o balalaica?

27 iunie 2010

Route de la Joie, 64: Moscou, petite pute impeccable

Ajuns la Moscova dupa un zbor epuizant, cocosata de bagaje, aiurita de cratima care e orice - numai smooth transition nu, heh. La Seremetievo, birjarul asteapta cuminte: treizeci si doua de grade la sol; si e de-abia noua dimineata! Aiurita, ametita de senzatia dintotdeauna cu care se incaseaza - c'est bien le mot - le voyage en Russie.

Prin voia propriei astutii, locuiesc pret de cinci zile la doar cinci minute de Piata Rosie, pe ulita Petrovka, colt cu Rahmaninov. Loftul, de fapt o komunalka rascumparata ne paie pas de mine a priori; dar e o solutie demna si suficient de smart de incrustare, ca sa multumeasca onorabil calatorul singuratec. La indemana de Bolsoi, la indemana de Manejnaia, de Blajenai, de Kremlin, de tot ce puteti imagina.

Insotita, as fi tras la Metropol. Insa nu-mi pare rau; dimpotriva: exista - va trebui neaparat povestit ceva, cu si despre - o voluptate extraordinara a egoismului plimbaret, da.


***

Le voyage en Russie... de la rautatile inofensive ale marchizului de Custine incoace, ne-am obisnuit sa il facem intotdeauna in registrul vehement al alegerii aproape eschatologice de stari. Love it or loathe it: e aproape un obligo cultural, in care propriul simt al nuantei, questa piccola cosa mentale, nu prea are ce cauta. Presiunea propriilor proiectii, asteptari, frustrari, fantasme e coplesitoare; intr-atat, incat discernamantul pare sa o ia grabnic la sanatoasa, ajutat - e drept - si de ticalositul simt al mizanscenei de cin si aparat.

De aceea, Piata Rosie nu se viziteaza - ci se incaseaza: pour faire et valoir ce que de droit, sans doute. Fix in plex: baboom, anyone?

Si corul de la Blajenai, astazi simpla coaja colosala a ceasului de adineauri, canta de-ti bubuie cordul si cutia craniana ti se face arsice. Si clopotele de la Kazanski - sentite, Signore? - bat jumatate de ceas... si toaca...Si pana si ignobila latrina zigurata a lui Ulianov ar putea inlesni naluca.

Moscou, petite pute impeccable. Cu babele frante de sale de pe Manejnaia si naroadele fosforescente de la GOUM, pierde vara de pe Arbat. Si stacojiul, blestemat pasivul zid al Kremlinului: cum altfel?

Si tocmai in momentul in care ma pregatisem sa semnez armistitiu, aud peste umar: pai ba, astia n-are bere rece la terase!

In limba romana, in text. Un aruncator de flacari, careva?

Un ceas mai devale, pe terasa stabilimentului Bosco din poala Goumului, avec blinis au caviar, vues imprenables et Martini bianco - patent lukewarm: burtaverde aveau dreptate; n-are, bre, da la gheata. Lucrurile incep sa se mai aseze, cat de cat.


***

Hum hum. Scriem asa:

Moscou, ville femelle, petite catin amoureusement arrogante, je ne me rendrai pas a tes charmes polovtsiens. Capitale, tu ne l'es que par defaut marchand et inertie classique: ma capitale a moi est ailleurs et vient d'ailleurs.

Ma capitale a moi est la cite mariniere de la rue aux proportions parfaites de Rossi. Le sublime bubon petrin, cette aberratio baltica qui sait encore sentir le hareng, la toile de jute, la violette de Parme et l'opopanax. Ca, c'est ma capitale: vous m'y trouverez toujours, sans faute.

Que veux-tu, chere Moscou qui nous prends au cou: c'est comme cela et pas autrement. Sinon, on serait autres.

Tu n'auras pas ma peau, je saurai bien te dompter, a la fin. Je t'aurai, tu verras: le temps est un peu juste et la cadence rapide, mais je me debrouillerai bien.


***

Deocamdata insa, dupa tura asta de desmeticire, se cere un pic de planificare pe indelete. Ce sera fait ce soir, Monsieur. Iti datoram, de-altminteri, cateva randuri despre igrokul lui Dosto: le coc de multa vreme, i pak sa stii; doar ca am senzatia ca se potrivesc mai degraba zilei de tranzit spre Petrograd.

La Place Rouge, lumiere de miel: parece mentira. Orologiul Spaski bate de sapte cu aerul ca duce pe brate o tabla de Earl Grey. Macar de-as dormi: maine am sa desvalui, cum spuneam, toata stratagema plimbareata, da.

PS: Fix la Turandot intinsesem antenele drumului de la Mariinski de data asta, asa sa stii. Cat despre patronimul induiosator, afla asa: Naroada nu e Radulevna, pentru ca asta ar insemna sa fiu copilul lui Radu Toroceanu. Gentleman de Jo-Man-Fou- sic!- daca iti aduci aminte, ciupitor de derier de slugi fino-ugrice, bancher si alte alea. Adica tatal matusa-mii, frantuzoaica: in fiecare zi mi-e tare dor de dansa, in casele lui sad. Dar se iarta, ranjind induiosat.

Maine dimineata, neaparat pozele si descarcatul din rasnita care acum da pur si simplu pe dinafara. Rezolv eu. Gata, am sters-o la o flanerie pe Rahmaninov.

26 iunie 2010

Route de la Joie, 63: Salut, Moscova!




... si in care se va ajunge in sfarsit, cu noaptea in cap la Moscova, dupa un zbor de cinci ore. Surugiul e tocmit din vreme, birja asteapta deja la Seremetievo pesemne fix cand vei citi biletul asta.

Ce sunete s-ar potrivi? Intrebarea nu e deloc retorica. Un omagiu datorat de ceva vreme amplu neintelesului Ivan cel Groaznic ar cere stanza solemna a procesiunii de cin pamantean din Mlada lui Rimski-Korsakov. Ideea de cratima, mai degraba rascolitoarea cavatina finala a lui Boris Godunov: pentru asta am avea nevoie numai si numai de Saliapin: placa de patefon e pe Cometei, helas!


***

Mais c'est Woland qui m'envoie.

Asadar: sa zboare in laturi canaturile ferestilor, sa fluture emotiv perdelele, sa spumege apa de Narzan si oloiul de bomboane agricole al Anuscai.

Si sa raga, din toti rarunchii nevinovatei jubilatii, Poloneza canaliei de Oneguine, dupa cum scrie si in pravila lui Mihail Afanasievici.

Pentru sacra iazma a Colonelului Englez din Indii care saluta ironic si naiv Moscova in fiece seara, cu privirea indreptata spre scanteia anemica a statiei radio din buza Scrovistei. Si noi nu intelegeam nimic.

Pentru dumneata, domnule exigent si sarcastic.

Si e drept, nitel si pentru mine insami. In speranta ca am sa fiu in stare sa-ti scriu subiecte rusesti, la care - pesemne - m-as pricepe cat de cat.

S'il en reste trois gouttes, heh.

Passe oblige, Messire: ridica manusa, Naroada, ce sa faca si ea?

Route de la Joie, 62: Cream Of The Crop

Mai ales in lipsa pozelor, sa te apuci sa faci numaidecat clasamente mezoasiatice pare, de buna seama, o intreprindere destul de risquee. Si totusi, iata cum s-ar putea scrie lucrurile dintre care e absolut imposibil. sa alegi vreo ierarhie.

Ilustrissimae ac excaelentissimae. Si toate, ex aequo, toate provizorii, in rezerva ca locurile nepomenite aici nu sunt deloc dispretuite: doar ca nu si-au gasit inca paragraful, sertarul potrivit.

Scriem emotiv cam asa:

Trei capitale: Tehran. Asgabat. Alma-Ata.

Trei iazme si trei oftaturi: Esfahan. Buhara.Kasgar.

Trei vedute: piata Naqsh e-Jahan, in amurg. Lacul Isak-Kol, oriunde si la orice ora din zi si noapte. Trecatoarea Torugart, la vreme de burnita.

Trei voluptati, intraductibile: Gaz de Esfahan, Vin alb de Buhara. Saslac turcoman, cu mult patrunjel, multa ceapa, valuri de otet alb.

Trei gradini: Hasht Behesht, Esfahan, Bolo-Hauz, Buhara, Panfilov, Alma-Ata.

Trei ruine: Merv. Afrosiab/Samarcand. Nissa.

Trei mistere: Kow Ata. Tas Rabat. Darvaza.

Trei vraji: Kaz Bibi, Nohur. Kark Mullah, Konya-Urgench. Piatra calda de la Suleiman-Too, Osh. Ultimele doua, filmate, halucinante.

Trei mezquite: a seicului Lotfollah, Esfahan. Moscheia de Vineri/Geamia, Esfahan. Id Kah, Kasgar.

Trei biserici: a Nasterii Domnului din Jolfa/Esfahan. A arhanghelilor din Krasnovodsk. A Sfintei Treimi din Karakol.

Trei bazaruri acoperite: Tabriz, mama tuturora. Bazar e-Bozorg, Esfahan. Taqi Sarrafon/Furuson, Buhara.

Trei iarmaroace: Tolkuska de Asgabat. Ak Buura din Osh. Piata de duminica a Kasgarului.

Route de la Joie, 61. Frunze, Alma-Ata. Ideea de cratima

Drumul spre apusul Moscovei are nevoie de o ultima diacritica: la mai putin de trei sute de kilometri distanta, capitalele kargaza si kazaha scriu, fiecare in registre perfect opuse, saga transformarii din hanat in raion si mai apoi, in oras de capetenie al noilor constructe administrative post-sovietice.

Din punct de vedere istoric, deosebirile dintre cele doua etnii se reduc la maruntisul chichiteux al denominarii de oblast. Si kazahi si kargazi descind din exact aceeasi tulpina mongolica a Kara-Kitaiului lui Genghis: tatarime eleganta, cu ochi mari si segmente elastice, fara hatrosenia buriata sau minunata atitudine versatila plina de miez poetic a uzbecilor. Dar cu o energie vitala greu de stapanit si o bunatate coplesitoare, daca si numai daca stii cum sa ii iei: firesc, fara fiorituri, mezza voce. Ghionturile si chicotelile in doi peri sunt bune doar la Buhara - oh, ce savoare! -, insa un aristocratic calaret de stepa s-ar rusina: nu bun.

In conditiile astea, diferenta de ambitus, ritm si sistem dintre cele doua capitale pare aproape de neinteles pietonului nestiutor. Pe cat de aton - da, asta e cuvantul potrivit; und also sprach Zarathustra, heh - e Frunze, pe atat de dracoasa si de competitiva e Alma-Ata.


***

De Frunze, la drept vorbind, ne puteam lipsi. Departe de sufletul si suflul spalat de pacate al stepei si de utopia georgica a satelor rusificate, capitalei kargaze i s-ar nimeri mai degraba dezabuzatul constat al lui Belai despre Petrogradul lui Apollon Apollonovici Ableuhov: o biata conventie, un punct razletit administrativ pe harta, o insiruire de case. Care nici macar nu stie sa minta, dupa cum credea Gogol despre naucitoarea perspectiva Nevski. Infasurat in cartiere proletare fara asfalt, unde sifonariile sunt la ele acasa si lumea se tocmeste pe datorie la chiosc, centrul orasului e o dezamagire greoaie, din beton armat si travertin ce seamana mucavalei. La Frunze, pax sovietica oboseste, se dilueaza in involuntarea deriziune a lucrului de mantuiala, ca sa fie acolo si sa bifam, tovarasi. Cariatidele cu glezne groase de pe frontonul Operei vesnic ferecate, statuile decojite de iernile aspre din gradina municipala, muzeul cu plafoane de sardonica naivitate si aer de morga, teatrul rusesc si slinul sau duios, de cladire Seventies prost imbatranita.

Da, beizadea. Ne puteam lipsi, in rezerva substantei de contrast.


***

La granita de la Ak-Jol, vamesii au din nou draci pe tambal. Desfac tot, fara graba, se mira de Ruhnama - e un dar cuiva drag, stim bine -, desfac tipla discurilor uzbece, scormonesc memoria rasnitei de poze. Panica, panica: Mata-Hari nu pare; dar mai stii, la o adica?

Totusi, explicatiile sunt suficiente intr-un tarziu. Fara graba, framantata stepa kazaha insira drumul spre Alma-Ata.

Care incepe oarecum la fel cu Frunze: blocuri proletare si neoproletare. Dar vanzoleala carosabila nu inseala: Range Rover, Lexus, Mercedes, Toyota, Nissan. Duse pe pustii Lada cea flegmatica, Gazul indestructibil, stifturile coreene.. Alma-Ata se descurca, munceste, isi face loc cu coatele, pugnii si dintii in propria sa utopie pragmatica, prospera, irepresibila.

Pragmatic si carmaciul Nazarbaev, cu purtari subtile si fara tamtam de prost gust. Chiverniseala mostenita din vremurile lui Kunaev, prim-secretar energic si de bine dozata coruptie, se desface astazi in belsugul nou al exploatarii zemoase de zacaminte petrolifere. Randament economic spectaculos, vitrine nerusinate: Carrera y Carrera, Hediard, Max Mara. Preturi cuminti, curatenie exemplara, emancipare, zece la suta crestere anuala de PIB. Sailin' smoothly, rubbin' gently: imperceptibila, schimbarea capitalei la Astana nu a adus deloc cu sine reflexul pamantului parjolit, abandonului fara farmec si caderii libere. Dimpotriva.

Pe Furmanov, coada la Hediard iese pana in buza trecerii de pietoni. Fara dialectica si fara complexe, kazahii consuma bunuri si servicii incredibile si imposibile peste granita meridionala. La Meloman, se cumpara iPhone cu bratul, fatadele sunt ferchezuite, iar nuntile de sambata dimineata se intampla obligatoriu in mitocanesti limuzine de Vegas. Y compris pozele artistice dindaratul zidurilor canarii ale catedralei din suavul parc Panfilov.

Camera de decompresie, da. Se fumeaza tigarete Sobranie din cutie neagra si aurie, se bea ambrozie romanina la Coffeedelia si vin gruzin, se citeste Belai, se ofteaza de placere si rasfat.

Si se explica diferenta si restul dintre ubac si adret.

***

Diferenta si restul kaisaho-kargaz este de gasit intr-un amanunt mental discriminatoriu.

Alergati-l, de pilda, cu arcanul pe calaretul Aman de la Jeti-Oghuz. Suiti-l la oras, spalati-l si dati-i haine noi: in sase luni, va avea o uitatura lingava, monturi si buze arse de dorul harmasarului telepat. Inversement, luati-l de ciuf pe Tony Leung wannabe de la consulatul kazah din Bucuresti si dositi-l cu grija la poalele drumului de cremene dinspre Barskoon: in trei zile, va face guturai, se va da de ceasul mortii dupa o frecventa GSM accesibila si va nutri ganduri de rasbunare.

Sedentarizare, da: this is the keyword. Cratima dintre Asia de Mijloc si noua Rusie e lama cu doua taisuri a tribului despicat de Istoria mare.

Prin urmare, din Kazahstan ti se da in dar tot o cratima, beizadea. Sub forma unui bilet de banca de cinci ruble, Anul e 1909 si nu, pur si simplu nu am putut rezista.

A la votre, domnule ce te stii!

25 iunie 2010

Route de la Joie, 60. Burana: Vartejul lupului albastru

Dupa asemenea amanunte, amiaza de la Bulan Sogottu se insira, in sfarsit, in registrul lenes al vilegiaturii lacustre promise de ispita beizadelei. Contextul zvapaiat aduce cu sine, din nou, vidul turistic in complexul - de-altfel, extrem dichisit - Meridian. Inainte de secventa asta pasnica, se ceruse totusi o scurta oprire la terminusul spionului explorator Prjevalski. Asta este, insa, un capitol aparte, despre care o sa povestim pe indelete ceva mai tarziu. Zau, beizadea: sa nu fiu didactica, stiu ca nu iti place.

Chut, donc. Stiti insa cum aterizeaza in amurg pietrele pe luciul de la Issyk-Kol?

Dumnezeieste, bineinteles.

***

In ciuda lui Fradique M., pe Naroada o paste din nou momentul delicat din punct de vedere topografic. Ce sa se faca, unde sa se duca, unde sa seduca, pe mana cu asa intindere statatoare? Croiala de sine are nevoie mai degraba de stari fluviale - Aswan este, de pilda, un loc in care pot fi gasita cu mare si transparenta usurinta - sau tremor maritim. Dar apa statatoare, teoretic vorbind, are virtuti emoliente care descumpanesc temperamentul stahanovist si smuceala pulsatila. Se pune un bemol, asadar, batista pe tambalul ceardasului vital. Si Naroada ofteaza, pentru ca nu prea e obisnuita cu apanajul asta fistichiu si somptuos.

Si atunci, din nou, chut. Cu mentiunea recurenta a splendidei politeti de lacuri kargaze. Netulburate de nicio forma de transport, te intampina fratern si naiv. Iar omagiul cel mai potrivit pentru asa ceva, sunt cele treizeci de secunde ale linistii cu miez de pe aceasta foaie.

Poftim:

............................................................................................................................................................................................................................................................................................

In plus, stii foarte bine ca nu stau grozav la capitolul descrieri, heh.


***

In goana spre Frunze si la gramada, petroglifele de la Ciolpon-Ata: arcasi de fum, samanice siruri de camile, leoparzi alpini - de fapt, rubedenii ceva mai zglobii ale pisicii salbatice -, spirale, ibecsi si foarte multa naivitate, In slapi si pantaloni scurti, Sasenka taie bilete: nu stiu, zau cat e restul, ca mamuca e dusa pana in sat. Intrati asa, ce mare scofala?

Exceptie facand adaosurile foarte recente, petroglifele de la Ciolpon au cam varsta Acropolei, iar civilizatia care le-a plasmuit e in general asezata sub umbrela buna la toate a scitilor, fiindca e pesemne cea mai la indemana.

Insa astazi ne grabim oarecum, pentru ca la poalele ciotului de minaret din Burana, Anita ne-a pregatit un hatar dificil de obtinut fara indelungi pregatiri: jumatate de ceas de jocuri ecvestre nationale.


***

Scurta si indesata, Anita e un personagiu cheie al povestii din seara asta. Ca mai toata lumea, cumuleaza doua slujbe. De nevoie si administratie, directoare a muzeului cu minaret destul de quelconque si halucinate siruri de balbal, totemuri nomade care aduc in totul celor de la Filitosa. Si de placere, instructoare a celor opt zapaciti care urmeaza sa se imbranceasca, traditional si cu schepsis, sub nasul nostru, peste mai putin de un ceas.

Din multitudinea de jocuri si divertimente, Anita a ales patru. Cosmogonicul kok boru - inseamna lup albastru, da - la cererea dumitale. E bine, de-altfel, ca restul cititorilor sa stie ca fara un bacsis astronomic, am fi avut nevoie de o nunta sau de Ziua Independentei ca sa putem vedea asa ceva. Intrecerea de prins banul aruncat pe jos, din galop. Tranta calare: veti vedea, e partea cea mai slaba a programului. Si in fine, cursa cu intrecere pe o distanta minima; individual compus, cum ar veni.

Din cele patru, kok boru este si cel mai spectaculos, Se joaca in doua echipe - cate patru insi, pe ziua curenta - care isi disputa starvul unei capre decapitate, urmand reguli extrem asemanatoare boierescului polo calare, In momentul in care am primit comfirmarea telefonica a pregatirilor incheiate - la Kochkor - capra era inca vie si bine mersi. O cumparase Naroada si pe dansa - un extravagant 150 de euro, tocmit din vreme!- stiind ca tocana de dupa meci avea sa hraneasca jucatorii, dupa cum am bombanit si in film.

Dar odata ajunsa la Burana, din rechizita nu a mai ramas decat reglementarul ghem de blana patruped si paricopitat. Malinka, ranjeste cineva din galerie, cu dreptate: de la distanta, ai crede ca e un ied, iaca anume.

Si jocul incepe: obscur, arhaic, fugareala de ilizibila gratie si sarm viril. Galeria ricaneaza, urla, pufneste; ca la Giulesti, pe cuvant de pionier.

Si echipa mea pierde, domnule, pierde fir-ar mama ei a naibii de viata, cu un oribil 5 la 0. Pft. Punaise, puree, zanahoria. D'ailleurs, on s'en fout: le spectacle est bien la et c'est pour vous, Monsieur.

Incetul cu incetul, lesul nevinovat iese din teren, sub coapsa arbitrului care se leagana alene pe dosul unui foarte fotogenic catar. Iar restul e doar avxlivm, supliment, balet, mock-trial; desi s-a comentat - si racnit: zelionai, davai! - pe indelete, parole d'honneur.

***

Si scenariul de la Kochkor se repeta. In iurta de protocol, Anita a pus din nou masa neanuntata, cu jumatate tona de barsook, hardaie de fabuloase fraises garriguette si un platou de dumlama. Carat cu sufertasul per pedes din sat - distanta: patru mile jumatate - si incalzit pe primus.

Ti se face si rusine, zau. Dar pe Anita n-o demontezi cu una cu doua. Zambind fara incetare, descuie muzeul si-ti arata doua pietre pe care sunt sapate - Tash Rabat, anyone? - doua cruci pe cat se poate de templiere. Da, tu ai voie sa faci poze. Si-ti povesteste la desert si kumas despre fecioara hanului din turn, care la un moment dat s-a intepat la degetul aratator si... ei bine, stim ca s-a ispravit aiurea, de la Taskent. Povesti, heh.

Pofteste oricand, noi aici suntem.

Kargazstan. Asa-i ca nu stiti spontan unde e pe harta? Nu e nimic, ei zambesc intotdeauna la poanta asta usor sarcastica de sine. O tara fulminanta: in carciuma kazaha - comoda, placuta, de nerv european - din care va scriu, cu un pahar de Alalzani de-a dextra, imi lipseste aproape la fel de mult ca Laosul. Altfel: mais, Messire, cela veut dire bien de choses, et vous le saviez, pardi.

Later edit:
Inexplicabil, problema de tejghea rezolvata - da, Doamne, sa si tina, ca sa pot adauga pozele pe dupa-amiaza. Ieri, citit o buna parte din zi trei sferturi din Petersburgul lui Belai, imposibil de lasat din mana in secunda in care te obisnuiesti cu sintaxa foarte speciala, aproape mistica.

Insa astazi trebuie sa ma tarai macar pana la Panfilov - ar fi rusine mare, daca nu, am impresia. Si maine, well... ziua de maine incepe foarte devreme, cu o schimbare de referential galactic. Dar despre asta, in biletul urmator.

PS: La meciul cariocilor cu portocalezii nu am avut curaj sa ma uit, pentru ca e o chestie extrem de sfasaietoare pesemne sa nu stii cu cine sa tii in propozitie. Dar egalul fara glorie de care tocmai am aflat thru the grapevine la micul dejun m-a linistit, dupa cum m-a linistit si calificarea in saisprezecimi a spaniolilor. Phew: si totusi.... ce mama dracului... Slovacia?

24 iunie 2010

Route de la Joie, 59: Karakol.The Pursuit Of Happiness

Disclaimer: Din Alma-Ata si prin bunavointa. La Kazjol, stabiliment meritoriu si smart nu e voie cu taraba, dar e voie cu tejgheaua. Allez savoir, corectez maine - plus etichete, plus poze, daca am loc de intors de militie - de la Silk Way, hop-sa! Ah si uitam: da, Belai era fix programat sa inceapa in seara asta. Et de deux: dar si poati? Cum adica ciuciu Manas? Aud? Mvai, heh. Legat in piele de la Raritet, je vous en prie, Messire!

Asadar:

Pe tipic etimologic, toponimul Karakol inseamna mana neagra, ceea ce e obligatoriu legat de un volet secundar al eposului mezoasiatic, revazut si adaugit ruseste. Sosita aproape neprevazut pe o planeta noua, cu agricultura de subzistenta si mahalale tentaculare, in care se croieste fara incetare visul secret pan-turcic, Rusia de garnizoana realizeaza foarte repede ca noile teritorii au poetica duium. Dar infrastructuri, ergo perspective - ioc.

Cu mult inainte de Hrusciov, colonizarea tarista se scrie inainte de orice altceva in cheie aproape exclusiv georgica, ajutata de miscarea inteligenta a abolirii serbiei si robotei. Manati de irepresibilul instinct al noii frontiere, mii de tarani din Simferopol, Pskov, Suzdal sau Nijni isi croiesc drum nou spre Soare Rasare.

Wild, wild East. Fara sa aiba amploarea realitatilor uzbece, zona extrem fertila si de dulceata climatica de la Issyk Kol a pastrat desavarsit atmosfera de sansa noua si candoarea usor infantila a fericirilor rurale rusesti, de care Tolstoi isi bate joc aproape fara sa isi deie seama.

Ajutata de inertia binevoitoare de esenta aproape budista a mentalitatii kargaze, iluzia persista.Destramarea colhozului a readus lucrurile in deliciosul tipar dintotdeauna: atelajul cabalin, casele marunte si delicat invelite in trandafiri agatatori. Lume cuminte, fara varsta: ai lua-o in buzunar, de s-ar putea.

Etimologica mana neagra de la Karakol isi aduce, asadar aminte cu mandrie de mirarea pulimii ucrainesti fata cu cernoziomul de la capatul lumii. Punct?

***

Mais non. In afara mezquitei dungane de indrazneata iconografie sinica si bolurilor de haleala rece si iute de la marginea drumului, Karakol nu are aproape nimic asiatic, daca lasam la o parte purtarile si moravurile locului: impecabila curatenie si solara ospitalitate, bineinteles.

Curatenie si caldura de om o sa gasesti si la pensiunea Citarei, cu efortul induiosator al scoartelor tesute in casa-cum-televiziune satelitara, de care Naroada nu s-a folosit.

Chiar si pe vremurile astea tulburi, Citara are noroc. Casa e aproape plina: japonezii care fac nu stiu ce ancheta, americanii veniti cu munca de teren pentru referendumul de la sfarsitul lunii.

In jurul mesei de seara, zvonurile zboara in picaj: un amarat din Milwaukee, venit cu Peace Corps, s-a slobozit cu firea si vrea acasa.

You think it's bad omen, intreaba Ellen, de vizavi.

Frankly? I think he's a pussy, raspund ranjind angelic.

Yeah. But you know, when things get screw'd, they're the first ones to go.

Hum. Well, whatever, really. Mind you, that whole thing sounds rather like charmless whim.

Cu toata bunavointa insa, toate amanuntele astea sunt dincolo de ceea ce Naroada cauta la kargazi. Iar atunci cand Ellen lasa sa cada moale clasica replica senecta my plan is to die, i se raspunde du tac au tac: that is not an option.

No?

No. Anyway, you're American, right?

Californian.

I could have bet my saddlebag. So what about the pursuit of happiness?

The...what?

The pursuit of happiness. You have it in your Constitution.

Never thought about that in my entire life.

Safe journey, Ellen.

***

The pursuit of happiness e insa o chestie foarte complicata, in momentul in care nimeni nu prea mai stie ce sa creada. In dimineata urmatoare, biserica din urbe cu hramul Treimii lui Rubliov se umple vazand cu ochii: muscali, uzbeci, kargazi, dungani, fara nicio urma de discriminare. Le e frica, piuie Olga: la Osh, preotul i-s hranit pe toti vreme de cinci zile incheiate.

In fata altarului, icoana Precistei de la manastirea de pe malul celalalt al lacului, facuta tandari de bolsevici. Ingropata vreme de o jumatate de secol intr-o livada de caisi, inca mai pastreaza urmele de cazma ale descoperirii intamplatoare.

Esti sigura ca vrei sa stai la slujba, se mira traiasca Olga.

Foarte sigura.

Da' e lung!

Asta stiu foarte bine.

Nu e utrenie si nici maslu: e pur si simplu reflex de panica si nu se cade sa ii lasi singuri. Asteptand preotul, Naroada se zgaieste la taraba de icoane.

Din tot peretele, una singura atrage atentia. Un sfant militar necunoscut, in uniforma de marina. Se cumpara si se vara in buzunar cu oarecare curiozitate induiosata. Cine-o fi? Lumanareasa nu isi mai aduce aminte.

Apare si preotul, foarte tanar: cel mai tanar din Kargazstan. Coada monastica, briantina, blugi. Unde esti, Doamne?


***

Trei ceasuri mai tarziu, pe drumul spre Prjevalski, intorc masinal icoana pe dos. Surpriza! Marinarul are si un nume: Fiodor Usakov.

Si un praznic, care ma lasa cu gura cascata.

Fara o vorba, ii intind Olgai icoana.

Dar... e ziua ta!

Fix. O sa fie bine, ai cuvantul meu de onoare.

PS: Alma-Ata cu bine, asadar. Si cu impresionantul salut al valsului dumitale. In plina avenida Jibek Joli, din acordeonul unui veteran de razboi care imi pupa mana. Si nu merit.

23 iunie 2010

Route de la Joie, 58: Jeti Oghuz. Biciusca lui Marcel

Are sa fie ca un week-end la mare, doar ca altfel, prevenise beizadea Pantazi. Si, ca de obicei, avea dreptate.

Ispita prescrisese, asadar, dupa vreo doua luni de joviala indarjire, pauza balsamica a luciului alpin de apa statatoare. Si mersese ceva mai departe de-atat, acordand episodului - in cheie perfect cardinalice - scrisorile de acreditare de rigueur. Semnate, evident, Fradique Mendes.

E un fapt: cine a apucat sa puie piciorul in Kargazstan, se va intoarce intotdeauna. Mai mult de-atat, va gasi desormais patent salciu farmecul helvetic, atat de cautat de calatorii europeni ai secolului Nouasprezece. Iar in dozajul de diabolica alchimie binevoitoare al beizadelei, se egzista, totusi, un factor de risc major, despre care nici macar nu am vrut sa pomenesc in momentul ramasagului. Iata anume: teoretic vorbind, Naroada nu se prapadeste nicicum dupa peizagii montane, preferand absolut intotdeauna tigania tihnita a marinelor. Toate, oricum, oricat, oriunde.

Neavand emotii geodezice, detestand cordial insasi ideea de teleferic, asteptam cu un soi de sarcastica groaza momentul in care aveam sa dau din nou cu oistea in gardul naratiei. Din lipsa de lexic, pesemne.

Din fericire, am avut parte de rascumparari neasteptate.


***

Un inceput de explicatie ar tine de momentul anume croit pe masura. Dupa Fergana, Sary Tash sosise in poveste ca un soc climatic. Iar dupa Kasgar,Tash Rabat - ca un soi de balsamica, mitologica tifla. Barierele fizice sunt demult tandari: nu, degetul de pe harta lunii noiembrie nu se credea absolut deloc in stare, asa sa stii.

De l'oisivete, donc. Mais alors, que ce soit cette oisivete active, qui est probablement un des seuls vrais apanages du voyageur intelligent. Soit.

Si sa fii tu al naibii, beizadea: nu crezusem si nu stiusem. Acuma stiu.

Acuma stiu, de pilda, ca dupa foarte multa si foarte expresiva uscaciune cromatica, era neaparata nevoie de un pic de culoare. Inca de la Bokonbaievo, problema se rezolva cu vedenia primei linii de orizont lacustru. O suta saptezeci de kilometri lungime, saizeci - latime; pe vreme frumoasa, malul celalalt desminte iluzia marina fara varsta.

Primele campii de lavanda, primii stupi: mierea alba si zaharisita de la Issyk Kol e cea mai buna din Asia Centrala; si indesata zdravan in sarsanaua cea noua, fireste. Si primele sate, de utopica devalmasie si joviala robota: a gingerbread Russia, teribil de retorica si de inselatoare.

Sous les paves, la plage? Oh, mais non: derriere le village Potemkine, Manas et les siens.


***

A doua zi dupa Tamga, traiasca Olga are o idee: ce-ar fi sa facem un ocol mai indelungat pe la cheile de la Jeti-Oghuz? De Karakol, am avea vreme si maine, nu de alta.

Aussitot dit, aussitot fait. Perspectiva calariei entuziasmeaza pe loc, poate si pentru ca o stiusem perfect inaccesibila si o crezusem pierduta cu totul. Asadar, e musai ca dupa Barskoon, drumul sa intoarca spatele, pret de vreo cateva ceasuri, poeticii lingori de vilegiatura.

Pe ziua curenta, avem parte de boxed lunch - sorridete, Signore? - anume un conglomerat meteoritic, in care Liubov Ivanovna rascumpara frugalitatea serii de dinainte. Dar pana la masa mai e vreme berechet si, deocamdata, Roman Nikolaevici injura cu frupt perfect lizibil: a doua punte e rupta de ploile din ultimele zile si e imposibil de ajuns in Valea Florilor altfel decat per pedes apostolorvm.

Plimbarea ar fi relativ simpla, daca nu ne-am afla la o altitudine frumusica. Constat surprinsa ca se poate si ca dimprejur, efortul minim e rasplatit cu steiuri invelite in cetina, paraie repezi si urcus aproape imperceptibil. Din nou, ploaie. Pantaloni suflecati ca sa se treaca suvoaie capricioase. Iurte cu manele locale, de tanguitoare gratie epica si gratare spre care ti se face imediat semn: dar poftim, se poate?

Insa traiasca Olga si cu mine avem alte planuri. Ca sa ajungem la cascada de pe costisa, avem nevoie de doi cai. Sa speram ca gasim in vale, mi se spune prin aburul jilav al ploii de vara. Si nu ne oprim, mergem mai departe, cu aceeasi ironie dintotdeauna pentru actele si faptele lui Calistrat Hogas.

***

Patru punti mai incolo, cabana cosmonautului vesteste izbavirea primei etape. In iunie, valea e golita de maci si lalele, insa papadiile tin loc de diacritica suficient de credibila. Ne trebuie doi cai si doi serpasi: pentru ca ploua si o sa trecem rape, nu putem chinui la monture, riscand sa-i frangem femurul. Urcusul e al naibii, nu de alta.

Aman si Marcel - oh, madeleine! - nici macar nu se tocmesc. Stiu ca sunt singurii si cer un pret nerusinat dupa tipicul local, perfect ridicol pentru buzunarul streinului.

Si da, calul Naroadei e pe cat se poate de roib, pe cat se poate de inteligent, pe cat se poate de empatic. Ca pe vremuri, priza imediata: ploaia ezita, serpasul someaza, povestitorul e in al noualea cer.

Cine nu a calarit niciodata, nu are cum sti ca ispita sofatului bezmetic e un lucru de mare rusine si total dispret. Calaria adevarata, instinctiva, e lucru centaur si minune fara vorbe. Chut, donc.

Roibul meu vorbeste romaneste, asculta de frau, da semn cand trebuie jocheului sa se aplece pe grumaz sau sa se tie in scara. A bete splendide, volupte de rois: si timpul nu se mai egzista. Pana si rasplata cascadei e meschina, fata de cadenta ce asculta de legile simple ale cardiogramei.

La plecare, nu ezit nicio secunda. Cat vrei, bre, pe biciusca asta, il intreb pe serpas. Se spune un pret ce rotunjeste perfect tocmeala anemica a Olgai de la venire.

Oh no, it's too much, mi se sufla in ureche, ca sa nu priceapa furnizorul.

Oh yes, daragaia. Money can't buy this.


***

Curmei de cauciuc pentru biciclete, lemn tare si plasele sobre, din alama.

Asa ceva nu vei gasi, beizadea, nici macar la iarmarocul din Osh. Iar pentru Naroada, e o mare fericire a daniei naive: pentru ca este, fara indoiala, fericirea lucrului crezut pierdut si regasit absolut intamplator.

Dont acte, Messire.

In vremuri de panica buboasa, se merge si la biserica. Dar despre asta maine, din camera de decompresie de la Alma-Ata. Cu plecaciune.

Route de la Joie, 57: L'impromptu de Kochkor

Si totusi... impresia delicioasa de libertate absoluta si chiul nu se ispraveste nicicum, odata trecut reperul primului sat kargaz adunat: Kazal Tuu, adica - excusez du peu, heh - Steagul Rosu, de-a dreptul pur si simplu, pe drumul precar ce coboara dintre granita chinezeasca spre insignifiantul Naran.

Naran, oras rusesc de garnizoana cu tripla etimologie. Mongolii il cred loc insorit, chinezii - ingust; ambele variante au dreptate, atunci cand nu ploua, concis si munteneste, cum am apucat. In cheie kargaza, insa, Naran e numele unui fel de mancare de mare tinuta, vrai signe exterieur de richesse: carne de cal plus macaroanele lungi ale lui Marco Polo. Se haleste obligatoriu cu mana, de unde si varianta kazaha si doar aparent sedentarizata de beshmarbak. Ceea ce inseamna cinci degete, metonimice.

In care se trece cu fireasca graba pe acolo. Si cu un ochi induiosat spre cele doua cimitire care scriu candid limitele administrative ale locului. La Kochkor, avem sa aflam chestii de artizanat local; si nu numai, heh.

***

Kochkor. Acelasi plan citadin rusesc si cazon, cu strazi perpendiculare pe care se insira, somnoroase izbe date cu var. Influenta coloniala e indiscutabila, cercevelele ferestrelor - mai toate vapsite in nevinovata sineala. Oh, Varakino!

Gulmira are trei case. Una pentru parinti, marunta si pitita in fundul curtii. A doua, de stat cu totul si de toata ziua, din care nu lipseste confortul nou si previzibil al ordinatorului, masinii de spalat rufe si garajului pentru 4x4. Si ultima, in fine, de-abia ispravita cu fata la strada, care scrie ambitia de a primi oaspeti. Un lucru de extrema importanta, in context.

De-a lungul Mezoasiei, statutul de oaspete - fie si neanuntat - te transforma imediat intr-un soi de zeitate auxiliara. Careia gazda trebuie sa ii arate toate farmecele casei, uneori - cum se pare, de pilda, ca e cazul in tulburatorul Gorno-Badakshan - pana la faliment economic. Este abundenta bunavointa in stare gema, netaiata de niciunul din complicatele - fulminantele! - canoane ale protocolului persian.

Si Naroada ofteaza; pentru ca stie ca la Sary-Tash Aziza a luat pastravii de la gura celor patru copii, fiindca altminteri ar fi fost rusine cu neputinta de spalat. Si pentru ca mai stie si cum esti imbiat, la marginea drumului, cu lapte sur de iapa: asvarlindu-ti-se banul pe jos, cu timida si nevinovata bunatate. De frica sa nu le furi sufletii, fetitele comersante o vor rupe insufletit la goana, fix in secunda in care ai sa vrei sa le tragi in poza: sa nu faceti asa ceva, e de mare pacat.


***

De tot sedentarizata, Gulmira nu are astfel de devotamente acute. Dar pentru ca e gazda impromptue a demonstratiei de facut scoarte din fetru, s-a gandit totusi sa te pofteasca neprevazut la o mica gustare - cum spune, rusinandu-se din toti dintii de vipla - in camera buna a caselor din fata.

Ciut-ciut, heh.

Ei bine! La kargazi si uzbeci - nuantele se vor discuta aparte - o mica gustare egal prapad. Masa e asternuta impecabil - scena se va repeta de multe ori, de prea multe ori in Kargazstan - si ameninta cu prabusirea iminenta sub gramezile de dulciuri rusesti care trebuie musai sa iti ispiteasca pofta de mancare. Platourile vertiginoase de barsook, adica miniciunelele adeseori de gust neutru ce se indeasa jovial pe gatlejul oaspetelui, de la Kekirdek la Kashgar si inapoi. Bolurile cu iaurt, caimac, airan, kumas, gem de macese, spuma de zmeura, compot de caise, peltea de revent. Rotile de paine de care nu stii cum ai sa te mai poti lipsi; si pentru ca nu stii, ai ciordit si reteta uzbeca, dimpreuna cu o pecetie de Buhara. Gramezile de fursecuri si pirosti, toate de casa.

Ce sa mai: e un scandal, la grande bouffe, sfarsitul lumii. Ai intreba de botez, dar stii bine ca nu e cazul. Si, daca ai fi frantuzoaica tampita si nemernica, ai putea chiar spune - pentru ca gazda pricepe perfect: pardon, Madame, mais euh... sommes-nous au Salon de l'Agriculture?

Moment in care Gulmira urca miza. Si aduce, cu un aer de triumf domestic, doua hardaie de portelan sovietic, de siderurgica amenintare. Bors - in stanga. Manti - in dreapta: pofta buna sau capitulare?

Jumatate din Kochkor s-ar indestula, fara multe vorbe.

In jurul mesei, trei persoane, ce-si arunca priviri stinghere. Dar va rog, poftiti la masa, zice Gulmira, vaitandu-se ca pretul rosiilor de Fergana s-a inzecit in trei zile. Osh, fir-ar a naibii viata... ei, ce sa-i faci, le-om trece pe toate...

Shahida si Jannulah apar fix cu treizeci de secunde inainte de apoplexie.


***

Maestra incontestabila a covoarelor din fetru batatorit, Shahida are o privire de taciune, de rara inteligenta iscoditoare. Si un nemaipomenit si tonic simt al humorului, foarte kargaz.

In doi timpi si trei miscari, aseaza pe cimentul de-abia uscat al curtilor gazdei, rogojina chyi din fir subtire de trestie, si o gramajoara inca informa de lana nedaracita. Negru si - pas eu le choix - fuchsia, in chip de sageti cruciforme; tipar clasic al colosalelor si naivelor scoarte ala kyiz cu care se invelesc pe dinauntru iurtele.

Peste tiparul croit din ochi, Jannulah toarna, bombanind retoric si indreptandu-si fara incetare basmaua care ii cade peste ochi, apa fierbinte. Foarte fierbinte; si rogojina se face rulou, pe care Shahida il taraie prin toata curtea, umpland batatura Gulmirei de dare roz si ciripind fara incetare. Cu randul, toata lumea calca in picioare sarmaua textila: les enfants adorent, chicoteste gazda.

Trei sferturi de ora mai tarziu, povestea e ispravita. Din nimic, Shahida a croit ceva surprinzator de viu, pe care va trebui neaparat sa il iei acasa.

Are sa miroasa multa vreme a oaie si chiul.


***

Insa tarasenia nu se incheie aici. Amandoua vrajitoarele te poftesc sa-ti alegi imediat culorile de shardak. Vert-dore, vieux jaune et marron: sarumana. Incepand fara nicio pauza o ametitoare demonstratie de origami croitoricesc. Aparent placida Jannulah brodeaza draceste: o masina de cusut pare lenesa. Estimp, Shahida te invata sa impletesti rogojina, fir cu fir si cu ajutorul unui fermecator rastel din vreascuri si pietre de rau: sait-on jamais, heh.

La plecare, pupaturile sunt de rigoare. Mvai, dar sa mai vie pe la noi.

You bet, zice oaspetele, ametit zdravan.

***

Trei ore mai devale, Liubov Ivanovna Denikina nu mai pricepe nimic.

Bors, nu vrea. Vareniki - nici atat.

- Da' ce-are, e bolnava, cumva, intreaba alene gazda din Tamga, crezand ca Naroada nu pricepe ruseste.

Fara o vorba, traiasca Olga ii arata sufertasul monolitic al Gulmirei, din care curg pirostile, cofeturile, toate alea.

Sa aveti pe drum, poate vi se face foame.

Si pe Liubov Ivanovna o pufneste un ras naprasnic, fara urma de sarcasm:

- Ei, daca e pe-asa, sa punem deci de un ceai. Da?

22 iunie 2010

Route de la Joie, 56: Tash Rabat. Bonne chere et vrai mystere

Disclaimer: Ajuns la Frunze cu bine, dupa o noapte delicioasa fara electricitate - deci ciuciu net, dar chiar nu are importanta, in context - la Bulan Sogottu. Sat chivernisit de pe malul septentrional al colosalului - locuiesti cumva la mine in cap, beizadea? ei, asta da, loc pe masura! - lac interior Issyk Kol. Din lipsa de diacritice potrivite nu pot inca sa il scriu altfel si inca nu pot incarca fotografii. Dar la Alma-Ata se rezolva toate, asta stiu sigur.

Deocamdata, povestim pe indelete. Apropo: hatarul cu kok boru facut cu brio, plus filme miscatoare si comentariile mele nerozesti. Ca niciodata, romaneste: se potrivea, heh.

Insa pana atunci scriem asa...

Cateva mile mai devale, postul de control trecere frontiera e gol pusca. Trebuie sa fii nebun, pesemne, ca sa intri zilele astea in Kargazstan. Si da, se sparie nitel gandul, in secunda in care realizezi ca doar cu cateva zile in urma trecusem granita pe la Fergana, fix in acelasi punct care astazi e intesat de sute si mii de refugiati. Care scriu urat si fara voia lor ceea ce se numeste, sec si administrativ, criza umanitara majora.

Dar atunci cand realitatea este dezamagitoare, peizajul rascumpara insutit. Vedenia lacului de la Ciatar-Kol, primul din numaratoarea siragului alpin kargaz, are exact virtutile balsamice potrivite locului, vremilor si chiar personajului narator.

Si drumul se insira agale, intr-o tara aproape de tot golita de turisti: grozav, chicotesc iresponsabil, asta inseamna ca am tot Kargazstanul pe mana, nu-i asa?

Ceva mai inviorata de caldura brusca din masina, traiasca Olga zambeste cam fara elan. Nu e a buna, sa stii. Si are dreptate, pentru ca absolut nimic nu e clar: intr-un teritoriu cu infrastructuri precare ca asta, orice criza majora are drept consecinta necesara si previzibila valul critic de panica al undei de soc. Aflam de pilda - si din fericire, neintemeiat - ca la Naryn sunt lupte de strada; lumea, zic soferii cu privire tulbure, a tabarat cu anasana in magazine, ciordind cu furie tot ce poate sa incapa in poala camesei.

Imperturbabil, peizajul alpin da cu tifla argumentelor astea de lume batrana si fricoasa. Nicaieri altundeva asemenea nevinovatie aproape insolenta, siesi suficienta, acuta.

Suntem la vrei trei mii cinci sute de metri deasupra nivelului marii, ceea ce inseamna ca temperatura la sol e de vreo minus cinci grade. Pana la iurtele de la Tash Rabat va mai urca: un pic, nu mult - pana la nivelul inghetului spontan.

***

Asezat pe un stei din tabla, Iuri Grigorievici isi asteapta singurul client al serii. La picioare, corcitura Linda maraie cu stresul inofensiv al cosmarului canin. Iurta e pregatita din vreme, cu asternuturi jilave dar curate; in soba de tuci arde turba lacoma si de precar randament termic. Dimprejur, caii de rara inteligenta empatica ai pasunii alpine, cateva marmote aurii si o vale fara telefonie mobila, fara Internet sau televiziune satelitara, fara ziare, impozite sau cofeturi cancerigene. Vestile ajung aici cu oarecare greutate, ca si napolitanele si hrisca pentru kasha, ce se aduc cu camioneta, cam o data pe luna si dupa nevoia anuntata prin statia de radioficare: baza piati, piati baza, baza piati, skajate, pajalsta.

Dar cele doua muieri de la bucatarie stiu ca vine Naroada. Asa ca Zoia Petrovna si Zulka indeasa in si pe aragaz prapad de haleala: soleanca, plov, placinta cu zmeura. Si-l zoresc pe Iuri Grigorievici sa faca focul in baia de aburi: i-o fi foame, i-o fi frig, ce i-o fi, heh.

Nu prea e vreme de vorbe multe. E si frig, si foame. Placinta cu zmeura e absolut fierbinte si colosala, soleanca - semper itou. De plov nu mai are Naroada putere, insa nimeni nu se supara.

In astfel de circumstante, ca sa nu te ia moartea cu totul, se cere o baie de aburi - si repede! Vineti de frig, dam cu banul.

Experienta baii rusesti trebuie incercata, reincercata, vesnic reinventata. Nu se compara defel cu echivalentul finic, pentru ca are in plus un soi de solitara si palestra senzualitate, de care cealalta nu prea se face vinovata - cosa mentale, heh. Ramas singur, esti poftit intre patru pereti de scanduri negeluite, unde duduie o soba de tuci si dansa hranita zdravan cu turba. Un manunchi de ramurele din mesteacan se presupune ca are sa-ti invioreze circulatia sangvina, cu conditia autoflagelarii de bunavoie. Et cela marche, a tous les coups.

O ora mai devale, norocosul nesimtit iese din bania spalat, curat, civilizat, incalzit zdravan, insanatosit si jovial. Asadar rezonabil de fericit, e foarte clar.

Somnul de iurta se poate lipsi de psalmi. Insa gentiletea gazdelor se rasplateste, a doua zi dimineata, cu zece tuburi de ambrozie condensata: sa le ajunga macar doua luni.


***

La vreo trei mile si jumatate distanta de tabara de iurte a celor de la Dostuck Trekking, se afla unul din cele mai misterioase locuri ale Asiei de Mijloc.

Absolut toate ghidurile de voiaj considera ca fortareata de la Tash Rabat este un vechi caravanserai. Chiar si Thubron, in cartea lui despre umbra Drumului Matasii, pare tentat sa fie de aceeasi parere, desi prefera - in cheie foarte comerciala - sa creioneze un dialog saracacios si plin de subintelesuri cu ingrijitoarea locului. Care se egzista, imperturbabila si in zilele noastre, de-altminteri: je lui ai parle, heh.

Asezat pe flancul drept al unei vai de surprinzatoare catifea climatica si vehementa vibratie mistica, edificiul de la Tash Rabat dezminte ipoteza expeditiva. Insuficient explorat in anii saptezeci de catre inevitabila echipa de arheologi sovietici si tezist restaurat pe la 1985, cu ideea fixa a contoarului comercial, locul pastreaza insa posibilitatea considerabila a unui alt mister. Si chiar a unui mister altfel, ce se desvaluie ametitor cui pierde cam trei ceasuri de migaloasa examinare si fibrilanta ipoteza.

De-altminteri, unele izvoare admit cam cu jumatate de gura posibilitatea considerabila a manastirii nestoriene de - perfect arbitrar, insa suficient plauzibil - secol cincisprezece. Absenta totala a resturilor ceramice ori urmelor consistente de depozite furajere, indispensabile in cazul caravanseraiului e compensata de pletorica prezenta a crucilor crestine si monedelor chinezesti, ce au permis pesemne si datarea, cam precara pe gustul casei.

Pentru obiectele de cult - de-altfel invizibile loco - nimeni nu ofera nicio explicatie, insistand in schimb inutil in a-ti prezenta ceea ce poate si trebuie sa fie o chilie de staret, drept grajd de camile. Posibilitatea, judecand suprafetele, e perfect ridicola: spatiul nu are abreuvoir, e complet inchis. Ar insemna ca bietele carause sa fi stat acolo fix ca intr-o cutie de sardele bretone.

Dar sa luam lucrurile in ordine. Inca de afara, ceea ce se vede - chiar si dupa restaurarea de palimpsest zelos - arata mai degraba a krak maltez: o baza de tranzit clerical. Caci un caravanserai, asa cum arata de la Manuc si pana la Hotan, are neaparata nevoie de spatiul larg al curtii interioare, de polivalenta folosinta. Cu havuz si odai pentru targoveti, tejghele de tocmeala, debarale si depozite pentru hamuri si prastii diverse. Ori aici nu gasim nimic din paradigma frugalitatii comerciale: intors spre sine, locul priveste doar inauntru. Iar cupola salii centrale, in care se ajunge dintr-un vestibul scund si auster, intregeste perfect impresia manastireasca, de cin ostean si aspra ascultare eremita.

Pe axul coridorului, locul de atractie focala nu e nici aivan si nici mihrab, ci ferm altar. Perfect circular, tavanul pastreaza urme sinse de nise - poate si fresce ori desemnuri, demult pulbere? - si deschide doua aripi de cruciforma simetrie.

De aici incolo, lucrurile sunt clare: in dreapta, scriptorivm, trapeza si chilii. In stanga, suvoi baptismal si staretie. Oh, Adso! Oh, Hibernia!


***

Dar de ce si pentru ce, ai sa ma intrebi probabil, domnule care bombani, doar ca sa mai arunci gaz sceptic peste un argumentar si-asa destul de entuziast.

Ei bine: pentru ca nu are pur si simplu cum sa fie altceva. Departe de ruta comerciala clasica, suficient de izolat climatic si totusi accesibil incapatanatilor, Tash Rabat este probabil unul din acele avanposturi de poetica incertitudine al calugarilor soldati de jadis et naguere. Cuceriti de beatitudinea calma a imprejurimilor, nu e greu de imaginat ca s-ar fi oprit poate chiar aici, intr-o dupa amiaza de inspiratie, la raspantia exigenta a drumului spre Indiile de Rasarit, unde se cautau atunci tarmurile de lapte si miere ale preotului Ioan.

In realitate, in povestea asta, beizadea Pantazi, ar incapea si Gautama, si Bizantul razletit si intarziat, si miniaturile de cinabru Song, si chiar si dragonii de jad care ii sunt atat de dragi Naroadei, dintotdeauna. Si asta pentru ca, fie si aproape de tot amnezic, Tash Rabat e o pasionanta propunere de arheologie narativa, de cruciada ispravita inainte de a fi inceput, de naivitate cartografica.

Si semneaza, pe ziua curenta, regretul arheologului juvenil, nevoit sa se deie de trei ori peste cap si sa se faca jurist. Ceea ce e un amanunt de mare si, in fond, nesemnificativa rusine.

20 iunie 2010

Route de la Joie, 55: An Earth Without Maps

Disclaimer: Inapoi in Kargazstan, la tejghea si janela - primit cu vesela recunostinta koanul dumitale. Insa i pak sa stii ca Naroada scrie astazi de la Karakol pe un nenorocit de Opera, care se blocheaza din doi in doi, asa ca nu are cum sa faca toate corecturile necesare. Deocamdata, heh. Pana atunci, there goes, beizadea Pantazi.

Sa treci o granita nu mai este, in zilele noastre de cumplit monadocentrism, o experienta extraordinara in sine, mai ales atunci cand vorbim despre Europa. Experienta delicioasa a amestecului monetar, de pilda, a disparut aproape cu desavarsire, inlocuita de searbada sancta commoditas care echivaleaza trecerea Pirineilor nu cu un suav exercitiu jansenist, ci mai degraba cu viguroasa repriza a spalatului pe dinti.

Cu totul altfel se intampla lucrurile atunci cand schimbam referentialul continental. Si adaugam ecuatiei asiate, nu neaparat in ordine, o valiza pe cale de dezintegrare, un lant alpin ce se cheama Tian-Shan, drumuri forestiere precare pe care iti clantane vertiginos dentitia. Si mai ales, frontierele unei tari despre care ziarele urla, lumea se ingrijoreaza telefonic si, in general, nimeni nu prea stie nimic.

Imi inchipuisem, pesemne cu candoarea novicelui, ca proba de foc granicereasca a Drumului Matasii se intampla la Irkeshtam. Intoarcerea prin Torugart este insa neaparat altfel anevoioasa, indelungata si, dupa cum vom vedea, supusa capriciului filtrului ultim militar, cu doar opt kilometri inainte de bariera simbolica intre doua tari, doua lumi, doua zone mentale, doua sisteme de guvernamant, doua feluri de a coace painea.

***

In ultima seara chinezeasca, napadita de tristeta cui i se ia prea repede jucaria preferata din toate, scuipasem in san si crezusem ca am socotit absolut totul. Imediat dupa bilet, croiala de calabalac incepe cu stangul. In asa hal, incat fermoarul valizei cedeaza - harsti!- si trebuie dres cu japca, dintii si acul, cedeaza din nou, manerul se duce dracului pe apa sambetei ca si cum nu ar fi fost. Se indeasa, se ruleaza, se pliaza, se transpira, se injura: pfiou! pana la Bishkek o sa mearga. Mai departe - canci si au plaisir de Dieu.

Unsprezece si jumatate seara. Das Telefon klingelt; es immer klingelt, heh. La capatul firului, calauza Majiong si engleza lui, optimista si cazona. Maine la noua si jumatate, da? Bagajele sunt ispravite, da? Ei, bine, noapte buna. Apropo: viu de la granita - cata de dormi, functioneaza.

Cu siguranta un eufemism, care se cere desmintit ca atare. Nu, nu prea se poate dormi atunci cand stii ca ziua urmatoare se scrie cu multe neprevazute. Dar se motaie cu elan mizerabil, asteptand izbavirea fluiericii desteptatorului.

***

Si dimineata incepe placid, cu vedenia australianului cat prajina, care casca a viguroasa impolitete pe terasa lui John Hu, pana ii troznesc falcile: aqvila capit muscas, heh. Asteapta si dansul, pesemne, dimpreuna cu mine si cu o bezmetica secatura din Marsilia care raspunde suprinzatorului cognomen de Hirondelle, sa treaca la kargazi, in ciuda avertismentelor torential analfabete ale cancelariilor de acasa. Fara niciun pic de imaginatie, nemtii de aseara - o brunhilda suprarenala si un prapadit inaudibil - s-au rasgandit. Cu voce de stentor, Brunhilda a ho-ta-rat: se pleaca la Taskent, ceea ce imi provoaca imediat un hohot de ras henaurme si sperie tablaua de cafele a bietei Meiping, prepusa la servit musteriii lui taica-sau.

Mai apar in decor: un polonez blajin cu picioare murdare care vine dinspre Lhassa si o pereche de englezi, politicosi si clorotici. Nous sommes fin prets. La o parte de restul inconstientilor, urc intr-un Jeep ramas pesemne de pe vremea lui Sun Yat Sen, care refuza sa porneasca pret de vreo treizecisisase de chei si jumatate de ora de boscorodeli diverse prin zona bujiilor.

Usurata de spaima catastrofei tehnice, plecarea din Kasgar e frugala si fara nicio fioritura. Majiong nu prea le are pe astea, cu zisul din gura, lucru pentru care ii pastrez o paradoxala si constanta recunostinta.

Un mister, totusi, ce se va deslega pe parcurs: punga de un leu burdusita cu seminte de floarea soarelui.

***

Nu ca la dus, drumul spre Torugart are particularitatea granitei relativ apropiate de oras - de-abia un ceas si ceva de mers pe cale decenta - urmate de o ingrozitoare zona neutra, cale de vreo doua sute de kilometri, drum forestier de vertiginoasa altitudine, uneori aproape inexistent.
Si la sala de inspectie e musai sa se astepte, pentru ca autobuzul tocmai a ajuns dinspre Bishkek, cu o intarziere de vreo douazeci de ceasuri. Controlul balotilor de fetru, gavanoaselor cu miere de Issyk Kol si pungilor cu fructe uscate dureaza aproape o vesnicie. Inviorata de vizita medicala de rutina: un termometru infrarosu intre ochi si, la schimb, o privire mirata si perfect sasie de la antipozi.

Pe cat de laborioasa a fost sosirea, pe atat de expeditiva e plecarea. Nicio intrebare, niciun comentariu sau control de desagi, bref: militie in dorul lelii. Heh, little did I know: resortul final al deciziei nu e al vamii, ci al ultimei redute sinice, la consistenta distanta de hic et nvnc.

Dar deocamdata, tinem drumul inainte fara multe vorbe, printr-un peizaj gemelar celui de la dus: expresiva uscaciune, vegetatie pitica, insa nicicum camile - marmote aurii, da.

Cea mai buna paine din toata Mezoasia e coapta in testurile uigure din Xinjiang. Subtire, crocanta si mai ales cumparata inca fierbinte e irezistibila. Ergo halim pe rupte in ceea ce de jvre e Tara Nimanui.

De facto, insa, o buna bucata din zona neutra e intesata de sate, catune, cocioabe, sandramale, biciclete, statii topografice si cantoane drumuri si poduri. Pe toate iti este cu desavarsire verboten sa le cercetezi cu amanuntul. Intre filtrele multiple, nicio oprire nu e vazuta cu ochi buni: teoretic, asta ar trebui sa usureze circulatia. Dar nu e deloc asa, pentru ca reteaua rutiera e facuta zob de camioanele supraincarcate ce inca fac naveta intre Chitai si Kargazstan. Se circula, asadar, cu ceva mai mult de patruzeci la ora. Toate filtrele militare comunica intre ele prin statie radio si urla cu gura la urechi Principate! cand treci prin dreptul lor.

Ultimul, nu. Ultimul nu vrea, nu stie, nu crede, nu poate. Sa se deie jos cucoana, da. Directiva de la Pekin de ultim moment: se permite doar trecerea grupurilor mai mari de trei persoane.

E tragic, da. Viza e fumata, inapoi nu te poti suci. Inainte - ceata si vizibilitate zero. Dar Majiong este un geniu, care il cumpara pe granicer cu fix punga de bomboane agricole promisa de cu o seara inainte. Fara ex aeqvo, cea mai fabuloasa spaga din istoria Seraiului: ce, nu suntem patru insi in masina? Ei, zau!

Gata: am facut-o si pe asta. Inca opt kilometri pana la varf si bariera. Ranjete, carti de vizita, bezele verbale. Si roata dreapta fata care se face tandari, la minus cinci grade Celsius si o ploaie de pneumonie, pe putin.

Depanarea dureaza fix trei ore, pentru ca vechii prieteni nu au surubelnita din aia smechera pentru roti si nici cric hidraulic. Aparitia providentiala a unui topograf altruist care vinde imediat materialul de nevoie pe doua sute de pitaci rezolva catastrofa fix in momentul in care, uzi ciuciulete si plini de permafrost, ispravisem si ultima paine.

***

Bariera e atat de absurda, incat intrebarea tampita pur si simplu nu se poate abtine: where is Kyrgyzstan, huh?

This is Kyrgyzstan, arata Majiong cu degetul inspre gluga verzuie a lui traiasca Olga si fesul violet al lui Roman Nikolaevici. Dincolo. Ergo, in Tara Cealalta.

Si traiasca Olga zbiara entuziast privieeet. Si Roman Nikolaevici isi face cruce pravoslavnica si cabotina cand ii fac vant peste gard sticlei de mao tai.

Mai lipseste controlul de rutina - de-acum - al primului mirador militar. In noroi si lapovita, aratam ca niste unii din filmele alea proaste cu schimburi de spioni est-vest, pe vreun pod cu apa repezita.

Dar totul se termina cu bine si Naroada se prabuseste pe bancheta din spate a unui alt Jeep. De data asta, de ruseasca exuberanta.

Inca nu stie: dar la Tash Rabat, Zoia Petrovna tocmai a pus in aragaz placinta de zmeura, crezand-o alpinistka. Insa asta, dimpreuna cu marele mister de acolo, cu o colosala sesiune de bania ruseasca, cu politetea lacurilor kargaze si cnutul cel nou al beizadelei, tocmit de la jailoo direct, dupa trei ore de calarie la Jeti Oghuz... ei bine, asa cum spun de obicei, toate astea sunt o alta poveste, ce se va scrie cat de repede.

PS: Poze, deocamdata imposibil. Maine, sper, odata cu restul corecturilor si etichetelor datorate cu bun prisos.

17 iunie 2010

Route de la Joie, 54: Fericirea, pe vreme de ploaie

Motto:

" Once Zhuang Zhou dreamt he was a butterfly, a butterfly flitting and fluttering around, happy with himself and doing as he pleased. He didn't know he was Zhuang Zhou. Suddenly he woke up and there he was, solid and unmistakable Zhuang Zhou. But he didn't know if he was Zhuang Zhou who had dreamed he was a butterfly or a butterfly dreaming he was Zhuang Zhou."

(Book Of Zhuang Zi, On Making All Things Equal)


Noua zile de la venire, China isi ispraveste prima repriza exact in cheia in care a inceput: brusc.

Tocmai cand pricepusem perfect cum functioneaza absolut totul. Invatasem sa ma tocmesc. Gasisem - enfin! - limbi de rata, dar nu de luat acasa, dimpreuna cu fermecatoarea versiune macaninha a sacrului pastel de nata, ambele pe o ulita zurbagie din coasta axiologicului Renmin Lu.

Astazi, indelunga si foarte voluptuoasa raita prin cealalta jumatate a mahalalelor uigure, ce se intinde alene in poala mezquitei Id Kah. Noi tocmeli, despre care nu am sa povestesc nimic aici, deocamdata. Si un coup de foudre pentru un fabulos covor afgan muiat intr-o colosala zeama de indigo, asa cum cautasem inca de la Buhara. Iar pentru asa ceva nu ma tocmesc niciodata, i pak si asa sa stii, beizadea Pantazi. Trei ceasuri mai devale sedem in pravalia din spate, Mir Alim si cu mine, turceste si band nesfarsite coupelles de the noir, in timp ce mi se desface tot calabalacul comercial, anume cel putin jumatate de camion de toluri, carpete, si mai ales kilimuri pentru care da, am o slabiciune vehementa. Ce pacat, dar ce pacat ca desagii sunt aproape plini!

De vizavi, tocmit strict pentru mine o piatra fara varsta de ascutit cutite, penite si ace, infasurata intr-o delicata cutie din arama ce se aseamana unui astrolab. Va fi cu siguranta un presse-papiers nemaipomenit de fibrilant, cum altfel?

Ultimele maruntisuri de rigoare: o sticla de mao tai pentru soferul kargaz de maine, un cartus de tigarete cu tutun fiert in ceai pentru subsemnata, cofeturi pentru copiii de la iurte - pentru ca vor fi, asta e absolut clar, ginseng pentru Fregata. Si cate alte prastii, jubilatoriu si deja nostalgic.

***

Timpul probabil de astazi, loco: alternanta de ploaie marunta si soare sobru. O meteorologie care de obicei ma dezamageste, insa astazi si aici, reflexul asta e perfect caduc.

Asadar iti scriu, beizadea Pantazi, ceea ce cu siguranta stii mult mai bine decat Naroada. Ca aici ploua ca intr-o stampa veche: in pointille usor piezis si perfect inaudibil. Ca in curtea de la Id Kah e neaparata nevoie sa se sada cu ceasurile neintrerupte, dupa rastimpul namazului. Si sa se spele mintea masurand alene din ochi zidurile galbii, rosaleda improvizata si havuzul neintamplator. Da de pomana celei ce zace la raspantii cu moartea in brate. Si mai ales - oh, mai ales! - zambi din tot sufletul dervisilor cu calcaie crapate, care vin dintotdeauna si se duc nicaieri.

Ca ulitele dimprejur, la vreme de ploaie, au o frumusete absoluta, stranie si perfect ectoplasma, care strange imediat glota si supune cordul in cheie definitiva. Ca vechiul si vesnicul Kashgar, pe care dumneata il vezi nascut batran si decazut, are miros fume, gust neaparat sweet&sour si coloare manila.

Ca maine, toate lucrurile acestea fundamentale se vor topi fara indoiala, ca o iazma de tamaie, pentru ca data viitoare ele vor fi altfel. Si ca asa se intampla intotdeauna Asia asta cu ochi oblici, in senzatia infinitelor posibilitati care este intotdeauna cea a noilor si adevaratelor frontiere mentale si sufletesti. La un semn, imi spun ca daca ar fi dupa mine nu m-as mai intoarce. Desi stiu bine ca nu aici si nu acum, ca nestiinta proprie e folcloric de intinsa. Si ca, mai ales in China, as ramane semper si pe de-a-ntregul un binevoitor drac rosu, vechi prieten si cam atat.

In asa hal incat ma intreb, beizadea: oare Naroada a visat, pret de zece zile, China? Sau dimpotriva, China a visat ca, undeva, pas-pas, cineva i-a calcat vastele curti de cinabru cu o emotie fara precedent si fara echivalent posibil?

O emotie de palimpsest, fireste. Pentru care se multumeste cu mare induiosare si sentimentul ca niciodata nu se va putea povesti cumsecade macar cate ceva din toate lucrurile acestea. C'est bete, le bonheur, vous savez...

***

Timpul probabil de maine: incert, cu probabile descarcari electrice. Sa nu crezi cumva ca habar nu aveam de ce se intampla la Osh: as putea chiar spune ca tarasenia a demarat fix in momentul in care ieseam din oras, intr-un sgomot rau de vitrine facute zob. Si ca numai cu o seara inainte, singurele pravalii hiperactive ale iarmarocului erau, comme par hasard, fierariile care croiau nesfarsite, ciudate atunci siraguri de rangi.

Speriata de agia trebilor din afara a Principatelor, Fregata - dans tous ses etats. Penibil imbecilul de director care a dat drumul unui comunicat de avertizare analfabet, care nu stie nici harta rutiera si nici cu ce se mananca geografia populatiei din Kargazstan. Cu stiri de acum sase zile. Cu o porcarie de concluzie pe care, domnule ministru, nu am sa o urmez, pe raspunderea mea.

Nu sunt zanateca si nu am nici cea mai mica intentie sa crap: joke aside, cine ti-ar mai povesti nerozeli daca s-ar intampla una ca asta? Ce se poate intampla mai rau, daca granita chineza este inchisa, este sa fac cale intoarsa la Kashgar si sa iau primul tren de Beijing sau Urumqi, atat. E bine sa stii ca in mod exceptional - better be safe than sorry - traiasca Olga a decis cu de la sine putere sa insoteasca Naroada de-a lungul intregului parcurs kargaz, fara niciun ban in plus fata de socoteala de acasa. Si daca ma cunosti indeajuns ai sa stii ca nimic nu ma poate opri, odata cuvantul meu de onoare scos la mezat. Punct.

Frica? Allons donc: as fi demna nu numai de dispretul dumitale, ci si de al Colonelului Englez din Indii. Iar aiasta nu se poate, nicicum.

Tehnic vorbind, urmeaza doua zile pe putin de pauza de Serai, cu lacul Issyk-Kol si nopti de iurta. Sa nu va speriati si sa imi tineti pumnii: am mare nevoie de asa ceva. Cu tot dragul si cu plecaciune.