Rangoon. Proba, proba?

Heh. Ajuns la Rangoon intr-o stare de ameteala absoluta. Viza se ia extrem de simplu, cam jumatate de ora asteptare, insa fara nicio problema. Iar la vama, e bine sa nu faci pe desteptul si sa declari celularul inutil sau rasnita de poze: oricum, nu le pasa.

Afara, perdea compacta de ploaie si acel aer fierbinte care te duce cu mintea imediat inspre China din Indochina. Desi in Birmania suntem, cel putin din punct de vedere tehnic, la marginea Rajului fara de moarte: oh, heh, si cum te ia de cap - imediat!

Miroase ca la Lisabona, e verde si are acea dulceata pe care o stii din Laos. Insa daca in Laos totul e subinteles, lucrurile aici zambesc imediat cu o caldura dezarmanta si irezistibila: cum, dar cum dumnezeu sa rezisti, hum?

Dormit douasprezece ceasuri neintoarse, amniotice, fericite. Iar acuma, dupa ce am rezolvat restul de amanunte tehnice - trenuri si mai ales, dar mai ales, cele doua propuneri ale mele de extra mile pe care de-altminteri le si ghicisei partial, beizadea -, off I go to the Shwe Dagon.

Janela merge - oarecum, tejgheaua nu. Proba, proba? Ia sa vedem; reviu pe dupa-amiaza, da.

Entracte: Ia sa vedem, merge?

Pentru ca Birmania e cum e si nu vreau sa mai barai pe nimeni la cap, cred ca am gasit o solutie cat de cat convenabila de postare: se numeste post to email si iti da acces imediat la tejghea daca nu poti posta direct. Cu dificultati inerente de format si in speranta ca serverul politienesc nu are sa le blocheze: romana e o arma buna pentru asa ceva, heh.

Gata, nu mai frec menta. Ma asteapta ultimele cumparaturi si ultima proba de croitor inainte de Laos. Din nou, sper sa ne auzim cu bine cat de repede posibil de la Rangoon: nu am niciun chef sa dispar.


Asadar... proba...proba? Heh. Ia sa vedem daca merge, hum.

Pe foarte curand, zise ea zambind.

Later edit:Yup, works - instantly, at least from Bangkok. Fara html si ca naiba, dar hei... decat nimic?

Si fara etichete, naiba ghem. Dar cine stie, cunoaste.

Burmese Days, 9: Rangoon. Sa mearga sau sa nu mearga?

Bagajele - cu adaosul de haine luate ieri de pe Khao San si nu numai - sunt aproape gata. Birja vine la unu, pentru ca traficul de pranz din Bangkok este cum este. Si pentru ca ar trebui sa fiu probabil la aeroport cu vreo doua ceasuri inainte: in hagialacuri din astea mai speciale, e probabil mai bine.

Birmania e una din acele tari despre care nu prea stii ce sa crezi. Intre sablonul emotiv - o iluzie, totusi - al poemului lui Kipling despre Mandalay si ecourile stinse ale buletinelor de stiri, comparatia e frivola, dar ispititoare: pare Cambodgia de acum douazeci de ani. O tara impietrita de nevoie in sindromul Frumoasei din Padurea Adormita.

Nu e niciun secret ca drumul scribului spre Mandalay nu incepe in gara centrala din Rangoon, ci cu mult mai devreme: intr-o dupa amiaza mohorata de toamna, in loggia de la Almudena. Sa fiu in stare sa ma tin de promisiunea implicita de atunci, e una din cele mai mari mandrii personale - nu, autobuzul de Suvarnabhumi nu e , heh - si aproape un privilegiu absolutist.

Adaug imediat ca povestea lui Kipling trebuie probabil spusa acolo unde s-a si intamplat, anume pe primul sir de trepte al pagodei Kyaikthanlan din Moulmein.

Rudyard K. nu a pus niciodata piciorul la Mandalay, dar in mod exceptional - daca asa ai cerut - o sa fie doua recitari, simetrice. Desi, recunosc cu mare sinceritate: nu mi-a placut niciodata vocea mea.

Si nu e numai un hatar pe masura, cat mai ales un omagiu tardiv adus iazmei Colonelului: Kim era una din cartile preferate, ca mai tot Kipling, de-altfel. Evident, Mandra are si ea un alt Mandalay, ce de la Daphne du Maurier se trage: chestii femeiesti, dar cu aceeasi preferinta, ferma si inalterabila.

A citi insa, astazi, din Kipling la Moulmein sau Mandalay nu e deloc un amanunt inocent si poate turistic. Intr-o tara batuta de soarta, vibratia de Raj nevinovat trebuie neaparat sa se scrie in registrul emotivului altfel.

Dar intrebarea ramane intreaga: sa mergi sau sa nu mergi?

***

Era mult mai simplu - si probabil, mai satisfacator pentru o suma de lucruri - sa fi anuntat vrbi et vorbi ca m-am razgandit, ca am anulat rezervarile de la Rangoon si trimis birja de diseara in plata Domnului. Ca in loc de asta urmeaza trei saptamani de thai intensiv si hoinareli apasate prin Bangkok, ce ar fi legitimat mai serios intentiile mele viitoare. La urma urmelor, Cucoana - nu pot sa ii scriu numele aici, dar stim despre cine e vorba - ne-a cerut tuturora sa nu mergem la ea acasa, pentru ca asta poate fi un inceput de pact.

Simplu si logic, considerabil mai putine batai de cap.

Insa eu nu am dat inapoi niciodata pana acum si nu avea rost sa incep cu chestii din astea tocmai in Indochina. Despre pact nici nu poate fi vorba: am hotarat ca sunt preferabile chiar solutiile de transport mai incomode, daca asta nu alimenteaza oroarea guvernamentala. Tren si niciodata avion. Si daca se poate taxi, cu atat mai bine.

Spre deosebire de Persia, care lasa impresia exploziei iminente, Birmania ofera aparenta deznadejdii. Nu o cred viabila.

Nu in ultimul rand, circumstanta care m-a convins definitiv e o banala cumparatura a serii trecute. Numai bune pentru Bangkok, sandalele ateniene nu au sa faca fata la Rangoon: trebuia deci altceva.

I'm going to Burma tomorrow, ma trezesc vorbind singura, cum nu fac de obicei, din acuta timiditate de care ma fac vinovata, printre altele.

Vizavi, privirea telalului sclipeste indescriptibil: ....but, it's my country!

Ceea ce urmeaza nu are precedent personal, intr-un oras ca asta: dupa o serie de cotrobaieli prin spatele tejghelei, o lanterna aterizeaza in podul perplex al palmei mele drepte.

Take it, you'll need it.

Stiu de ce si e fix ce cautasem fara succes pret de vreo doua ceasuri. Nu, nu vrea bani pe ea si orice alta explicatie sau insistenta e siropos de inutila: asa ca tac si oftez, cu un wai stangaci de rigoare.

O sa prinda foarte bine pentru penele de curent de peste tot. Insa mai mult de-atat, e vorba aici de o stafeta implicita, ce continua sirul stiut: mana care ia din raft cartea invelita in hartie albastra, piscatura care te impinge pe strada pentru ca - nu-i asa? - Madridul asteapta si surasul Mandrei: sa te duci la Mandalay, auzi?

Sigur ca da.

Burmese Days, 8: Le rosaire de Chinatown

Se egzista zile in care te poti pur si simplu trezi injurand. Reflexul e imediat posterior, fireste, uitaturii buimace aruncate peste cadranul desteptului de reveil. Care ranjeste impasibil ora exacta: douasprezece. Post meridian, fir-ar a naibii de viata.

Pranz, ce sa mai...

De unde si auto-flagelarea verbala, spontana si absolut meritata, evident. Un calcul rapid comfirma cele mai sumbre auspicii: nu e timp de Ayutthaya pana la intoarcerea din Laos. Dar ca sa nu fie o zi complet pierduta, se cere continuata actiunea de cucerire informala a feudei. Ca sa fie extrem de clar si sa nu avem vorbe, i pak sa stii, beizadea, ca vorba nu are absolut nimic peiorativ. Dimpotriva: dar ca sa i se dea relief capitalei lui Mendes Pinto, nuanta era oarecum necesara.

***

O vorba de lamurire despre cum a hotarat Naroada sa se plimbe de data asta prin Bangkok. Ca sa pot ajunge la Carrefour - sugestie, de-altfel, foarte folositoare: nu poti nutri planuri de expatriere pe termen mediu fara niste tatonari serioase de genul cosnitei saptamanale - am absoluta nevoie sa pricep mai intai cum se articuleaza orasul. Ce axe ii dreneaza si vantura energia. Cum se juxtapun monadele, in alte cuvinte: it's got to make sense.

E mai greu decat pare, heh.

Daca ieri am hoinarit oftand prin Banglamphu, astazi aveam de ales intre Dusit, Ploenchit/Siam Square sau Chinatown. Sa stau in cartierul chinezesc mi s-a parut intotdeauna o idee grozava: congee si rata pekineza a volonte! Oh, heh.

Si stiu ca ai sa bombani, dar pentru Naroada, barometrul asta e esential: macar dusul se masoara per pedes. Concluziile sunt mai intotdeauna esentiale: distanta de transportul public sau de bulevarde nu o pot asimila altfel, daca tot nu sunt eu la volan.

Din nou, chestie de proportii.

***

Cea mai eficienta cale de acces dinspre Khao San inspre cartierul chinezesc e Thanon Tanao. Odata batut in cuie reperul, probabil ca e de la sine inteles ca prima oprire a fost un dejun scurt si fulgerator tot la Chote Chitr.

Absolument: unde am fost si ieri. Dar Chote Chitr nu e deloc un birt oarecare, ceea ce merita imediat niste explicatii, cu toate ca banuiesc ca stii totul mult mai bine decat mine.

Inchipuiti-va, asadar, o alcatuire minuscula de cinci mese, o tejghea antica si doua spirtiere, in ceea ce ar trebui sa fie - strict didactica, paralela e cu totul insuficienta - Lipscanii de Bangkok. Anume o zona de centru istoric care habar nu are de condominium sau pool view, aproape neatinsa de pe vremea lui Mongkut.

Tejgheaua, mesele si spiritierele se egzista si ele de aproape o suta de ani incoace, fara intrerupere, in ecuatia sandramalei indochineze dintotdeauna: obloane verzii, podele din teck, pereti dati cu var serafic si ventilatoare locvace rastignite de tavan.

Carciuma e tinuta de doua surori, doua vrajitoare binevoitoare, care deschid numai daca si cand le tuna, fara sa se sinchiseasca nicidecum de profit. Cu toate ca e inclus in absolut orice ghid, stabilimentul pare sa aiba acea delicioasa aptitudine de ejectare implicita a mitocanimii: liniste, ordine si segregare sociala, da.

Fara copii si fara ambitii, proprietaresele fac totul singure: de la gatit si pana la monetar. Odata cu ele, o sa se duca si legenda din farfurie. Evident, nu de lene ma intorsesem imediat: ci de insuportabila ispita.

Adica anume, sa treci prin fata si sa nu intri? Imposibil, heh.

Ieri, incercasem salata cu flori de bananier - circumspecta treaba, initial - care insa uaf si mmh: din nou, imposibil de descris, pentru ca asa ceva se traieste, hum.

Azi, cu o foame suspecta - vinovatia, cred - am avut ceva mai mult curaj. Pieptul de rata tras la wok e numai din greseala trecut la antreuri. E un fel de mancare in sine, care nu se haleste - ci se asasineaza. Dupa care, una din cele mai mari fericiri de farfurie posibile. Ca sa ne facem o idee, pe lista asta foarte scurta intra doar lao laap de la Khounta, cofetul Plaisir des Dames al Mandrei si heh, cam atat. Pana azi, cand mai scriem ceea ce se numeste englezeste sweet and sour crispy noodles. Niciun sistem metric nu-l poate masura.

Taietei, da. Taietei pervers de crocanti, muiati intr-un fel de miere de viespe, peste care sora cea mica a trantit creveta proaspata si incinsa. Disectia deconspira si bucatele caramelizate de mango, dar evident ca asta nu explica nimic.

Expertii de gazeta gurmanda numesc chestia asta a signature dish. Ca si pentru grozaviile bunica-mii, eu stiu ca povestea de sub nasul tau e ceva mai mult de o parafa. E cu neputinta de reprodus de doua ori la rand, de pilda.

Ameteli, da. Si ca sa nu poftiti in desert, trebuie sa adaug pretul, scandalos.

Noua lei noi. Truc possible?

Banco, Bangkok. Cu argumente din astea indirecte, se pare, sunt convinsa sa-i dau inainte cu mutarea, da.

***

Patru ceasuri de plimbare atenta si filmata prin Chinatown mi-au starnit pofta nerealista. Sigur nu as sta pe Charoen Krung, ci mai degraba pe una din ulitele dosnice: de pilda pe soiul delicios unde se afla gimnaziul sinic Pyin.

E viu, are nerv, gasesti durian si in extrasezon, si - mai inainte de orice - e un pic de China la purtator, un fel de premiu de consolare.

S-ar potrivi manusa, daca nu as sti perfect ca locul nu m-ar asimila probabil niciodata, din pacate.

Nu pricepusem, pana acum, insistenta dumitale care pare sa ma impinga spre Asoka. Acuma, da: acuma incep sa inteleg. Ca de obicei, ai dreptate.

Totusi, cartierul merita o oprire emotiva la parohia apostolica si romana a Rozariului. Refacuta pe la sfarsitul secolului Nouasprezece, e una din cele mai importante biserici ale comunitatii portugheze din Asia de Sud-Est. Sau mai degraba, a fost: astazi, biserica e ingrijita cu induiosatoare acribie de khmerii alungati din casele lor de Istoria mare.

Nu, nu e ca la Phnom Penh, fireste: astfel de lucruri sunt echivalentul liric al taieteilor de Chote Chitr, heh. Dar ceva din aerul si ritmul cardiac de acolo inca rezista, transpira si aici.

De aceea, se sta indelung. In speranta naiva ca lucrurile pe care le ceri sa nu fie prea mult; niciodata pentru sine, totusi.

Si trebuia asta, pentru ca de maine ma asteapta una din cele mai curioase si fibrilante monade in care voi fi pus vreodata piciorul.

Reviu dimineata, cu un caveat. Birmania nu e ce credem, s-ar putea sa fie destul de greu sa va dau vesti. Poze de aici nu pot incarca, de acolo cu atat mai putin. Macar mailul sa mearga, si ala de pe proxy.

Later edit: Gmail cica merge, ceea ce e grozav sau in fine, ar fi grozav. Nu stiu nimic de janela, ar trebui sa verific harta lor: heh, poate la Rangoon, cu un pic de noroc.

Well, in cel mai rau caz, o sa fie ca in China. Sau Turcomania, brr!

Burmese Days, 7: Inainte de Sukhumvit

Biletul asta ar fi putut sa se cheme si Despartirea de Khao San, daca un zdravan si elementar simt al ridicolului n-ar vantura degraba clopoteii de bun simt: Khao San nu e Frankfurt pe Main si nici eu - Noica.

Asta ar mai lipsi, heh!

Si totusi, dupa o zi de relativa potolire a fantasmei lacustre, nu se poate sa nu te intrebi cum de asa ceva e posibil si cam cu ce se mananca. Are, fireste, legatura cu reforma toponimica de alaltaieri, care ignora enclava si o scrie insistent Banglamphu. Preferand o alta realitate, sau mai degraba o alta fateta a timpului civil: Bangkokul are de unde sa-si ia dezlegarea asta, slava Domnului!

La a doua venire in Siam, cand crezi nu numai ca le stii, dar si ca le-ai povestit pe toate si te intrebi, ca si Noica daca si de unde Dumnezeu mai e cu putinta ceva nou - repede, subiect, bilet! - reapare totusi neplacerea stiuta cu care constati ca ulita Khao San fura pur si simplu descrierea de maruntis. Daca povestesti prea multe, te temi ca ai sa devii prolix, neuron singuratec si ai sa ii dai importanta narativa pe care totusi nu o merita. Un iarmaroc eficace nu poate totusi sluji cumsecade pentru articularea de intriga si intrigi: nici macar Alex Garland n-a facut greseala asta de incepator.

Povestind prea putine, risti sa indesesti misterul, starnind obscure pofte sau bombaneli: elipsa, intimisme - si are dreptate, evident.

Ai putea sa scrii, de pilda si mai degraba ca nu atat scenografia, cat figuratia sezoniera calca uneori prodigios pe sistem. Cu amendamentul ca harmalaia e harmalaie si la Ascot, desi recunosti in backpackerul poate prea volubil acelasi sortiment cu privire increzatoare si picioare chinuite considerabil mai cuminte la heh, Kasgar. Si admiti ca, fara Seven Eleven si tarabele de toale pescaresti, ne-am face sigur intotdeauna cu totul altfel bagajele de Siam. Cu infinit mai multa bataie de cap si nervi - unde naiba e camasa/cablul/ceasul? acum un sfert de ora erau pe canapea, ei poftim!

Si fara atat de necesara iluzie a hagialacului despuiat. Sans amarres si fara amar: eftin dar expresiv, stiu.

***

Nu stiu cati novici au totusi habar ca gubernia asta bezmetica se afla fix in inima celui mai feudal cartier al Bangkokului. Din nou, inadins am scris feudal si nu aristocratic: avem, Europenii, nevoie pentru a defini conceptul cel putin de trotuare ploioase, de pilda. Or la Bangkok - cel putin in sezonul asta - caldaramul de-abia ce transpira, heh.

Mai mult de-atat, vorba aristocratica se potriveste mai degraba la Ayutthaya: de prisos ar fi sa stric placerea biletului de maine, zau.

Ca sa te convingi de feuda, nu e nevoie de niciun efort major de imaginatie. E suficient sa te uiti in sus, spre cornisele calme ale cladirilor care astazi vand pizza, carti la mana a doua sau DVDuri pirat cu Grand Theft Auto, seria 345. Sunt aceleasi de dinainte de istoria moderna si colorata a Thailandei, de cafenele internet si massage parlours, de camasile stacojii de la Sanam Luang si panica live a trimisului special pentru prime time.

Bref: sunt ale Siamului dintotdeauna, chiar daca o linie temporala usor arbitrara le-ar lega de domnia bunului rege Chulalongkhorn. Si chiar si fara dihotomia atat de dureroasa in Persia sau Birmania, unde realitatea inimii nu e intotdeauna si cea de pe strada - ah, de ce am impresia ca iar n-am sa am net de poimaine incolo? heh - dihotomia persista.

Asa cum e croit, Banglamphu e semnul unui alt oras in oras, ce inscrie linia de orizont de suprema eleganta fluviala a intrecerilor nautice atat de eliptice primilor calatori europeni, ritualurilor georgice luate cu totul si cu totul in serios.

Inainte de Anna Lenowens si de mirarile ei de sufrageta.

Inainte de Sukhumvit.

De aceea, trebuia inceput Bangkokul fix aici. Nu e o poarta temporala - pentru asta, trebuie, asa cum am invatat, plimbarea de aromeala pe un khlong. Ci doar un amanunt retoric indispensabil pentru a incepe sa pricepi pulsul orasului.

Volatil si feudal: iti seamana mai mult decat am crede.

Si inainte de inainte?

Hai ca vedem maine. Poate incarc si niste poze, prea m-am lenevit, zau.

Burmese Days, 6: Banglamphu. Commanding Views

Cu noaptea in cap, dupa niste ore de foiala - dar ce caldura umeda, dites! -, lunga plimbare de cucerire urbana.

Nu e putin spus: cu mai mult de jumatate din fluxul turistic bezmeticit inconstient, dar tenace, de cele doua enclave mercantile de la Khao San si Patpong, s-ar putea ca intuitia mea nerozeasca sa aiba totusi dreptate. Daca e asa cum cred eu ca e, atunci Bangkokul e una din cele mai misterioase metropole de pe lumea asta. Si asta numai si numai din cauza reflexului static sau dimpotriva, extrem volatil, al calatorului care zace pe terasa de teck a vreunui stabiliment occidentalizat sau foloseste capitala thai strict drept baza de tranzit spre Indochina cea Mare si Splendida.

Numit pe socoteala familiei patriciene chinezesti care l-a si creat ex nihilo pe la jumatatea secolului trecut, cu gandul ca face o afacere imobiliara grozava, Patpongul e bordelul infam a carui legenda urduroasa s-a nascut din poftele infanteristilor din Poughkeepsie sau Tulsa, asteptand sa aterizeze la My Lai. In cretinii ani Optzeci - stii ca nu ii suport, sper - autocarele de pofte nostalgice si numerele destul de reusite de sarbacana vaginala au facut restul: mult supraevaluat, daca ma intrebati pe mine - Ferentariul e mult mai subreptice, heh.

Or astazi, cu boarfele lenifiate poliptic si voie de la Cremenal, se intampla cu Patpongul fix ceea ce se intampla pe Khao San. Nu, n-am ajuns inca la agentul imobiliar de foarte prematura tatonare, beizadea: dar am citit si eu mica publicitate, cu creionul in mana si mare atentie. Gazetele gem de proiecte de reconversie urbana in care Nana Palace se transforma intr-un soi de - wishfully thought - hum...nu Montparnasse, totusi... mai degraba Buttes Chaumont. Supriza: e mai scump decat ieri adulatul Sukhumvit, zdravan clatinat de pe soclu de oribilele convulsii ale ultimelor doua primaveri.

In clar: daca pe Khao San e gentrificare, aici miroase a boboizare en masse, care indochinezeste trebuie ca se scrie cu gresie italieneasca si infrarosii la tot palierul. Nu bun - nu se muta acolo, ai sa vezi.

Unde sa se duca, unde sa seduca?

Ei, vezi? Cam asta zornaia prin minte pe la vreo opt jumatate, cu un shake de mango cinstit sub nas. De la colt, da.

Euh... fichtre... ploua... asadar, unde ramasesem?

***

La flanerie, da. Phra Sumen si Maha Chai, intr-o prima instanta. O descoperire a primei descalecari si o fantasma contrariata: stiu, pentru ca tot caut de un an de zile - ceea ce dumneata habar nu ai evident- ca nu se gaseste niciodata nimic de vanzare sau inchiriat acolo.

Et pour cause.... Ca sa intelegem despre ce e vorba, trebuie spus imediat ca parleazurile acvatice de la Phra Sumen si Maha Chai, care seamana cu cele vizibile intr-o plimbare pe apa inspre Wat Arun, se intampla numai la o aruncatura de bat de axele fundamentale de circulatie Ratchadamnoen Nok si Lan Luang. Si la cam cincizeci de ani distanta in timp: o suta de metri sunt suficienti pentru ca in locul tevilor de esapament sa auzi dalta insistenta a cioplitorului de usi sau pervazuri.

La o parte de ulita paralela Boriphat se afla una din cele mai induiosatoare mahalale ale orasului, unde rareori o sa vedem picior vestic. Se numeste Ban Baat si se intampla pe un soi plin de pisici, gandaci, tigai incinse si zgomote de fierarie migaloasa. Acolo inca mai locuieste o duzina de clanuri care numai cu asta se indeletnicesc, cat e ziua de lunga: din folie de arama, croiesc boluri pentru pomenile calugarilor theravada.

Pe boluri le stim din Laos, sub forma cosuletelor din pai de orez in care gospodina cucernica din Prabang arunca botul de mancare sau ciotul fructifer, avand intotdeauna mare grija sa tie privirea in pamant. In cheie thai, acelasi obiect are frumusetea irezistibila a faptei bune pe care poti sa o faci, cinstindu-le mestesugul epuizant. Si rasplata imediata a dialogului savuros pe care il puteti oricand improviza cu domnul Mou, a carui taraba e chiar in mijlocul aleii. Odata lasata in urma mamaia intrepida de la intrare, care iti vinde imediat si pe nimic doua vase splendide, domnul Mou te masoara din ochi, alege pentru tine de pe raft exact lucrul pe care pusesei ochii si-ti arata alene cum se face.

Asta n-are pret. Dar mergem mai departe: doar ce v-am tot fluierat pe la geam ca Bangkokul nu e ce pare, nu?

***

Un pic mai sus pe Boriphat, unde se afla pagoda usor impertinenta de la Wat Saket. Eh bien, oui: je chipote - dar cine a transpirat serafic pe Phousi, nu mai inghite asa usor varianta asta de urcus naiv, heh.

Se urca, asadar. Nu mult - traducerea englezeasca e fix Golden Mount, ceea ce e cu totul optimist - dar suficient cat sa ai o vedere cuprinzatoare a cartierului, din care viermuiala de la Khao San nici nu se mai discerne. In urma ta, fete cuminti si studioase care strang bani pentru o calatorie in Europa fara sa scoata un sunet, clatina aproape imperceptibil clopotele de bronz ale rugaciunilor implicite. Odata descaltat, esti poftit sa cumperi jumatate de metru de stamba galbina pentru Gautama. Sau macar un clopotel, pe care sa te semnezi sau sa scrii pe cine sau ce ai vrea.

Ca sa se duca vorba buna in Nirvana, presupun.

Si lumea cumpara, cu elan si fara nicio tocmeala. Spre deosebire de Laos, unde e imposibil sa despici resortul mistic de firescul zilei sublunare, in Siam programul de fapte bune e un lucru cotidian foarte bine delimitat in timp si spatiu, care nu exclude absolut deloc acea serafica pofta de bunastare cu care te intalnesti peste tot si pe care albii o bombane analfabet.

Si i pak sa stii: m-a batut gandul sa zmangalesc si eu pe o jucarioara din asta cam asa - vântul fierbinte alinta lin clopoţeii argintii ai pagodelor, înclina foile late de plibani.

Am lasat-o pe ultima zi. Sur mesure: si da, meritai asta.

***

Si mergem mai departe, pe Thanon - adica ulita, heh, cateodata scrisa caciulizat si inca nu stiu de ce - Bamrung Muang, unde o sa gasim cele mai aiuritoare magazine de articole religioase din tot orasul. Scriu cu premeditare religioase si nu bisericesti: nu numai pentru ca ar fi o prostie sa spui asa ceva in context, ci mai ales stiind ca in ele gasesti si chestii hinduse, bine mersi. Fara sa clipeasca, fara nicio schisma.

Putin a lipsit sa nu plec cu o roba de calugar. Dar cine are chef sa-si ia macar o traista de cersit cumsecade, poate sa se fericeasca fara nicio problema. No questions asked: suntem la Bangkok, unde vom gasi si induiosatoare cosulete pentru pomeni monastice nouvelle vague. Cu tot cu Ovomaltine si aspirine Bayer - am zambit: oh, fraicheur!

Sau poate vreti sa va scrieti raiul de pe-acuma. Din nou, nimeni nu va impiedica sa cumparati un clopot de pagoda, la scara: costa cam cat hainele bespoke de ieri. Sau un Gautama, de la minuscul la uriesesc: impasibili, baietii de pravalie - nu am batut palma, doar am intrebat amabil si cu mare curiozitate - au sa desfaca rapid un catalog si sa calculeze cate foi de aur din Birmania trebuie arvunite, cata vopsea. Si, cam tot ca ieri, sa te intrebe cum anume ai vrea sa fie ochii, mainile ori surasul care nu se poate scrie pe nicio foaie de pliban de pe lume.

Hagialac, fireste. Cum altfel?

***

Unul destul de indulgent, totusi, pentru ca se scrie cu un pranz genial la birtul Chote Chitr. Cu un rest de plimbare cam grabit: proba de odajdii asteapta nerabdatoare ora unu si se cere neaparat o rectificare a tinutei inainte de asta.

Dupa amiaza e lenevoasa, dar activa. Cu ziarul in mana, se incercuiesc preturi, se fac conversii, se scriu pe foaie alte trasee. Judecand dupa cum arata azi dimineata mica publicitate, preturile s-au prabusit complet pe Sukhumvit, unde chiria incepe de la 200 de coco pe luna pentru un studio care le bate la fund pe cele europene si apartamentele lucrative, cam de pe la 80.000.

Ei bine: nu se intampla maine, pentru ca nu are cum. Dar are sa se intample, asta e clar.

Oricum ar fi, ar trebui vazut mai de-aproape despre ce vorbim in propozitie. Insa maine cu noaptea in cap se scrie cu elan alta destinatie: Ayutthaya.

Pentru ca deoarece, heh.

PS: Ca sa nu ma bombani cu cursul de thai. Se face, se incearca marea cu degetul. Gasit chiar o scoala care asculta de vulgata doamnei Becker: mais que demande le peuple, hum?

Macar de abordare, daca nu de cabotaj. Deocamdata.

Cina, reviu. O zi plina, zic.

Burmese Days, 5: Ziua cifrelor

Paisprezece ore de somn, doua transe. Imposibil de trezit ca lumea la cinci jumatate, bajbait cu elan vreo doua ceasuri, luat mic-dejun inadmisibil - pentru ca evropenesc - in termeni de gust si de bombaneli binevoitoare de dupa amiaza. Are dreptate beizadea Pantazi, asa ceva nu se cade, chiar si in stari de semi-catalepsie.

Culcat la loc, trezit la jumatatea dupa amiezii: sa-mi fie de bine, maine nu mai fac. Heh.

Doua plimbari pe Khao San, mai maraita si vocala chiar decat imi aduceam aminte. Pe croitorul sur mesure nu l-am gasit acolo, ci la sediul nou de la Rambuttri Village Plaza: acolo se primesc streinii care stiu, in fundul curtii si dupa ce treci de locurile de pierzanie clasice - masaj picioare, tatuaje, suveniruri.

Sediul de pe Khao San, de mare mister. Gasit imediat anul trecut, vad ca azi se derobeaza: dar in fine, stii bine ca eu nu prea sunt o referinta cand vine vorba de orientare in spatiu. Si timp, dar asta e alta poveste: naroada, evident.

Croitorii - unul e birman, altul Sikh si ultimul foarte thai - sunt adorabili. Asadar, doua ceasuri jumatate de probe si forfecari preliminare diverse.

***

Prin urmare, doua costume. Vara, iarna. Lana si casmir, matase nefiarta. Taietura englezeasca, culoarea foii de tutun. Si col mandarin - nu Mao, aveai dreptate: arat ca naiba ghem cu asa ceva pe mine - intr-o minunata nuanta grenat de matasa nefiarta; de vara, fireste.

Zece camasi, cu o pofta plenipotentiara. Bumbac, matase fix din aia - verde bizantin, alb curat, virgin blue - si tot felul de taieturi, imprimeuri - doua Novacheck pentru ca stau pe creieri, stii bine.

An overcoat. Mai corect ar trebui insa scris manta marinareasca, nasturi la doua randuri: ceea ce frantuzeste se numeste caban. Initial, se propusese o culoare de carbune, daca nuanta de Kamelhaar e atat de greu de purtat pe zloata Principatelor. Dar in ultima secunda, mi s-a parut prea teapana si am indulcit-o spre gris. Nu mult, o nuanta doar.

Trei randuri de probe: maine e prima, dar totul dureaza pana fix in ultima zi de Indochina, ceea ce e o mare surpriza si pica lesne buzunarului. De preturi, nimic concret la tejgheaua asta: stii bine ca nu le dau aproape niciodata, pentru ca mi se pare un amanunt dispensabil. Oricum, extrem de rezonabile.

Insomma: mare nemernicie!

PS: Daca ce cred eu e corect, ca sa spal rusinea de azi dimineata era suficient sa dau coltul stanga pe Rambuttri, cum se iese din caravanserai. Si da, la ora de plimbare, obloanele erau trase, heh.

Burmese Days, 4: Open The Gates

In care se intampla initial cam ceea ce se intampla inainte de fiecare plecare: insomnia, plina de promisiunile egotiste ale desfraului dinainte spalat de orice banuiala de prost gust. Bel agiotage, dites!

Zborul intercontinental dubleaza doza: de prea multa vreme, calatoriile cu avionul au incetat sa mai fie - macar din punct de vedere strict formal - hagialac si s-au transformat in carausie, agravata de amanuntele usor concentrationare de liniste, ordine publica si amestec social. Trei luni de drumuri de pamant diluasera senzatia. La Viena, boarding greoi, din lasou latrat: schnell, los, Achtung. Prea rar, bitte: nu, nu e intotdeauna subinteles, ce credeam?

Totusi, un noroc. Si un pont, relativ valoros in classe poubelle: randul 29 de fotolii care, pe segmentul de mijloc, lasa iluzia feroce a suirii cu picioarele pe peretii cabinei stewarzilor. Insuficienta, cabriola permite totusi supravietuirea vasculara pana la destinatie: heh, ranjesti, stiu.

De-a stanga si de-a dreapta, se vorbeste frantuzeste - mvai mama mea, se putea? - ave l'accent. Pistoia - of, frantuzeasca aia florala si lipsita de complexe: delle choses, heh. Marsilia - acum trei vieti?

Oricum, nu trece nici macar un ceas si, prin aerul care ar trebui deja sa miroasa a goiave, flendura ultimele barfe din Panier. As bombani, dar n-am nicio vlaga. In loc de razbel, trei ore mai tarziu, dezleg binevoitor cuvinte incrucisate italo-galice: Lolita, sapte litere, N...?

Nabokov? Cum se aude? Lolita Nabokov, c'est qui?

Mvai, poveste lunga, ce sa mai...

Heh. Thrice. Cred ca se poate spune si asa: Lolita Nabokov, da.

Marseiezul e venit la un stagiu de muay thai, circumstanta care entuziasmeaza narativ: cum se intampla oare chestia asta pentru un occidental? Cat costa? Unde anume? Ce asteapta de la o luna de bumbaceala cu criteriu si sistem? Din pacate, la noi la francezi - cum spunea serafica de matusa-mea: asta menagere, mare putois - preocuparile sunt ceva mai prozaice: si zici sa nu dau cinci sute pana la Sukhumvit? Mvai, habar n-aveam ca e asa eftin!

Si totusi... de la un moment dat - Asgabat, anunta pilotul si ranjesc ca o hiena, in portie dubla: cin-cin? - nu se stie cum, se poate intampla chiar sa si adormi. Prin creier, un ciot de fraza in cheia suzetei: puterea derizorie a scribului e sa povesteasca in cuvintele lui, da.

Chinul cel mare e la trezire - in ceea ce o priveste pe Naroada, intotdeauna spre Goa. Si este chinul de inofensiva dulceata al diminetilor de Craciun: repede!

Open the gates, o Watchman of the...euh...Day?

***

And the gates open. Ar fi simplu sa scriu ca oboseala dispare ca prin minune - nu se intampla niciodata asta - dar senzatia de fericire in cub Knorr nu are niciun alt echivalent posibil. Se sta la coada cu orele la pasapoarte? Ei, si? Cui naiba ii mai pasa, zau? Se mai sta un ceas dupa marea mandrie personala a autobuzului AE-2, dimpreuna cu o liota abulica si imediat post-pubera de backpackers? Greu de imaginat altfel inceputul de Bangkok: experienta taximetra inspre Khao San este, prin definitie, frustranta. Pentru ca soferii rareori se descurca in harmalaia vitala de aici si asadar, pur si simplu nu merita. In plus de asta, situatia te taxeaza imediat drept alb prost, cu tot ceea ce asta inseamna.

Nu bun: de ce sa incepem Siamul asa?

And the gates open. E vremea musonului umed, despre care nu te-am intrebat inadins nimic dinainte. Si despre care mai nimeni din Evropa nu prea stie ce sa povesteasca: e un ceva de imprevizibil feroce.

Normal. E al treilea si ultimul anotimp al unei monade care nu prea stie de asa ceva, ci doar de nuanta homeopatica. Fix ca in farfurie, anul se scrie in succesiunea cald-umed, cald-uscat, rece umed, ceea ce e un fel de a spune.

Acum e cald-umed, spun meteorologii. O vreme perfecta pentru mine, ceea ce cred ca stiai.

Hoardele compacte de pe Rambuttri sunt ceva mai calme. Aerul vantura cu sine ploaia iminenta, ca pe un soi de virus nevinovat. Miroase a naam plaa, ulei de susan si fum electrostatic. In de-abia zece minute pe strada, hainele tale au sa miroasa si ele asa, ceea ce se primeste zambind de naiva, lucida, jubilatorie recunostinta. Vizavi de farmacie, te freci la ochi intr-un soi de stupefactie: scena de gen a verii trecute se repeta la milimetru. Par ca nici nu s-au miscat, de cand ai plecat, asteptand sa te intorci pentru ca sa-si ia de la capat cersitul in soapta, vanzarea de nimicuri - ricsele din cutii reciclate de Singha sunt intotdeauna un mare succes - ghicitul in palma, haleala pe picior.

Oricat ar fi de obosit - e epuizat si intotdeauna mai emotiv decat pare - pasul se insira ferm, cu constiinta terenului de joaca regasit. Pe Rambuttri, stii ca nu te poti enerva, bombani, insinua, forfeca. Ranjesti - e intotdeauna de foarte bine - si te simti bun - ceea ce nu esti, de-altfel - pentru ca stii ca didascalia asta credula se vede altfel: fara iluzii si cu afectiunea coplesitoare ce apartine fericirilor de drept colonial.

Asa ceva poarta un nume. Se numeste acasa, ceea ce o nedumereste intotdeauna pe Fregata - ei, cum e, Ursea? cum sa fie, ma duc acasa. Trebuie explicat imediat ca, in materie si criteriu indochinezesc, vorba asta nu se leaga neaparat doar de ideea lui vbi bene. Ci, din nou, de o complexa ecuatie a afectiunii profunde, pofta enorma, regresie constienta, firesc imposibil de improvizat pe aiurea.

In Indochina sunt eu insami. Cu garda jos, cinic vorbind, axioma de la care se excepteaza minutul minciunii backpacker inevitabile: oh, me? I'm from Brazil.

***

Cititorii mai noi s-ar putea intreba de ce nu am facut un coup de poker si inceput Siamul la un alt reper indispensabil. Mandarin Oriental, de pilda si cu premeditare.

Pai nu se putea. Nu mergea si nu se lega. Nu numai pentru ca pravila cardiogramei nu apucase asa, ci si pentru ca - persist si semnez- strada Khao San nu e ce pare.

De pe caldaram, pare asa, un fel de gubernie Trenchtown, al carei blazon ar trebui neaparat sa includa o galetusa impertinenta de scotch cu gheata pisata si un snop de paie fosforescente.. O enclava reggae: Thai for beginners, da. Care se rezuma sonor mai degraba cu Marvin Gaye decat Lady Gaga. Delicios decalata, in totul decomplexata.

Fata de prima descalecare, gentrificarea e in toi. Bine, una in raspar si care asculta ferm de nisa subtila a locului: l'encanaillement. Am numarat de doua ori mai multe scuipatori pentru bilete de banca si de doua ori mai putine muntence hmong cu prastii la vanzare ambulanta si vesperala, de pilda.

In alte cuvinte, ceea ce alaltaieri sau ieri era improvizat - Khao San nu e locul patimii blegoase, ci sexului camaraderesc, am impresia - acuma pare ca incepe sa se ia in serios: de prima impartasanie, asa.

Numai ca, hum...cum sa spun...pentru Naroada, Khao San pur si simplu nu se egzista.

Asta nu inseamna ca realitatea camerei de decompresie trebuie negata, dispretuita, calcata in picioare.

Ci doar scrisa altfel.

Banglamphu.

Asta schimba cu totul frastica povestii. Iar prima oprire de maine nu poate fi, cum spuneam, decat la croitorul pe care il stii atat de bine. Bespoke, da.

Imediat de cum ma lamuresc cum sta treaba cu viza birmana. Nu vreau sa raman pe jos, vineri.

Burmese Days, 3: Krung Thep. Целая минута блаженствa...

Ajuns Krung Thep - cum adica, unde? heh - dupa o noapte intreaga de fidgeting pe un scaun mult prea stramt de classe poubelle, fara niciun film suficient de tont ca sa-mi ia piuitul. Dimpotriva. Povestesc eu de cum ma adun, acuma sunt arsice fericite si, cum altfel, naroade.

Dar odata la Suvarnabhumi, care - zise ea, cu Poonsavan B. de-a dreapta, se spune nu cum se scrie; si iarasi, cu slava, intrebarea de-acum intercontinentala: ia, Moga, ce tonuri auzi acuma? -presupun ca se intampla fix ce se intampla dupa ce nasti sau cuceresti imperii. Anume amnezia aia somptuoasa si rasparul bun care te face sa plutesti deasupra caldaramului revoltator de curat: uaaaa, I made it thru the wilderness, somehow I made it thruuu....

Amin, madam Ciccone. Amin. Trei secunde dupa ce botoasa redutabila de la Wild Orchid mi-a intins cheia - etajul doi thai, dusul epic din capatul holului, capsula japoneza monahala....ooooh, fericire la tot cartierul - imposibil sa mai articulez ceva... sa....scriu...bilet...acuma....si sa cobor nitel....la Seven-Eleven...dupa tigari....

Heh, normal....am adormit cu lumina aprinsa, da. Bustean.

De cand le-am salutat sonor si tonal, toate botoasele de jurna astazi imi zambesc serafic. Si-mi dau alte chei, de la alte camere....zapaceala, maica.

Deocamdata, ameteala si epuizarea persista. Dar hei, e suficient sa fac fix trei pasi in fata, pe terasa deschisa de pe care se aude ploaia musonului umed.

Suava, usor en decalcomanie, defel cosmogonica.

Alegorica, beizadea. Alegorica, la naiba ghem.

Reviu, da.

Burmese Days, 2: Repede!

Pe foarte mare fugă, dar fără sunete nu se putea.

Aşa pleacă, de data asta, da.



Ştie că se duce unde trebuie.

Ne auzim mâine, imediat după ricşă.

Nu, nu se poate descrie: Thai For Beginners' Luck.

Bespoke.

Dar nu se putea să fi plecat fără...

Aici se află adevărata cratimă a celor două reprize.

Astăzi e ziua Compostelei. Reper fix, coincidenţa episoadelor plimbăreţe bucură: ca de obicei, nici nu-mi trecuse prin minte. Dar aşa s-a nimerit, şi nu altfel: je lève ce verre ectoplasme.

Sigur că nu sunt toate - am să agăţ probabil şi restul de filme, dacă tot se pare că am nimerit unde trebuia: însă la întoarcere. Deocamdată, esenţialul e spus.

Cu părerea de rău că din behemotul vanilină a mai rămas ca imagine ţeapănă doar reperul gardului foarte albastru.

Doar ce spuneam adineauri: va trebui să mă întorc.

Ultreia, heh. Gata, am fugit să arunc trei zdrenţe în rucsac: mea rvra manebvnt?

Heh. Din tot sufletul şi ceva pe deasupra, da.

PS: Mai înduioşată decât pare, Năroada. Persistă şi semnează.

Burmese Days - 1: Pe picior de plecare

De azi într-o săptămână, am să fiu la Rangoon.

Nu aşa croisem dinainte, ştii bine, şi totuşi...mai înainte de orice, cum dumnezeu să rezişti?

Pe vremea asta din an, se pare că la Rangoon plouă mai rău decât la Bangkok. Unde se prevăd două ceasuri de răpăială cosmogonică - heh, acoperişul de tablă de la Wild Orchid e numai potrivit pentru aşa ceva - şi, sper, vesperală.

În bagaje, aproape nimic. Nicio haină: marţi dimineaţă, am de gând un prim desant la croitor pentru trei sau patru costume pe măsură - col Mao? mă mai gândesc, hum-, cu cămaşă cu tot. Şi la colţul dinspre Seven-Eleven al uliţei Rambuttri, unde ştiu foarte bine că am să găsesc pantalonii pescăreşti de care am stringentă nevoie.

Cămăşile se iau din Birmania. Şi Luang Prabang - dar până atunci, e poveste lungă.

***

Două carnete de moleskine, rămase neatinse din prima repriză. Trei pixuri cu tuş - nu au să ajungă, ştiu. Două cartele de memorie fotografică, urmează să le curăţ definitiv la noapte. Amănunt de mizerie, dar poate folositor cui se înhamă la aşa ceva: banii, amestec de gheaţă şi credit plastificat. Iar gheaţa, amestec prudent de monedă unică - la pleaznă şi urgenţă- cu un snop de dolari. Pentru Birmania, numai foarte noi - am fost la bancă special pentru asta - în coupures amestecate şi care e mai bine să nu se îndoaie. Altfel, poţi să ai surprize la schimbul telalului: mai bine să nu, heh.

Pentru restul, trăiască transferurile - iată anume şi motivul de răscroi. Cu preţul amendamentului de ultim moment, nimic nu mă poate opri, niciodată. Mai nou, Fregata mă anunţă că plec prin Viena - non, nous ne sommes pas Rockefeller, juste des chausseurs bottés - şi mă întorc prin Zuerich. Se numeşte cică mix and match, nu cred că e cea mai fericită formulă, dar zborul de întoarcere e cu Thai, aşadar aferim!

În bagaj, două cărţi ferme şi una nesigură. Ramayana din Pleiada franţuzească - e o datorie prea veche pentru ca să o nesocotesc - şi care va fi probabil firul roşu al întregii călătorii. Şi Zilele birmane ale lui Orwell, punct.

Din cauză de Savannakhet, aş fi luat-o cu mine şi pe nemernica de Marguerite D. Însă am să aştept plecarea la Saigon pentru asta: acum a trebuit, cu moartea în suflet, să renunţ la ea din lipsă de timp. Însă la anul, lucrurile se schimbă drastic: fericiri, da.

Plecat să mă tund, ca de obicei înainte de plecări lungi şi dintotdeauna. Reviu pe seară cu o poveste turcomană pe care o ştii, cel puţin pe jumătate, dar pe care ştiu la fel de bine că o aştepţi de ceva timp.

***

Later edit: Răspund pe scurt, beizadea - mă aşteaptă o noapte nedormită, ca înainte de toate plecările importante.

Ajung la Bangkok luni la 14:20 locale şi pesemne că între formalităţile minime de intrare-cum-vamă şi autobuzul de Khao San - o mândrie personală majoră, heh - nu au să treacă mai mult de două ceasuri suplimentare.

Birtul de la Rangoon e mai mult decât bine-mersi. Lumea se cam plânge că a devenit uşor turistic, ceea ce am de gând să infirm probabil chiar de week-endul viitor.

Cazări, heh. Ei, aici cred că ai să rânjeşti domnia ta, hum. Mă tenta, recunosc, un mix and match YMCA/The Strand, însă judecând după cum arată YMCA - bland, grey and tired - euh... cred că nu. Cum The Strand nu se negociază, însă trebuie încercat şi altceva la Rangoon, mărturisesc că am avut pe lista scurtă o pensiune de charme nu prea la dracul în praznic - Classique Inn - şi două oteluri sinice, cu bunele şi relele înduioşătoare ce se ştiu.

Classique are cică terasă de teck - on s'en fout, c'est la mousson - şi încă nu a răspuns cererii mele de rezervare fermă pentru primele şase nopţi - din care trei la Pathein, dar aia e altceva: la naiba ghem, cât de scandalos de bine mă cunoşti? De restul, Winner şi Panda - ce vrem, sunt aproape de Shwe Dagon - nu ştiu nimic, dar se poate foarte bine să ajung pe acolo.

Moulmein - cred că Breeze, dacă nu e plin. Ar fi de mirare. Oricum, e clar că eu la Intouristul de juntă nu şăd: nemernică, dar cu principii!

Where the old flotilla lay. Peacock Lodge. So aptly named, ho-hum.

Maymyo, Bagan. Beizadea, e oficial: eşti de groază. Nu mai poate omul nici măcar să conspire ca lumea că...

Sigur că bilet despre muson - la duda ofende. Cu şi despre alfaiat, ibidem.

Ghidul de conversaţie se subînţelege. Madame Benjawan B., itou.

Ei şi acum, un pic de ordine prin calculator şi povestea, da.

Quintessential Silk Road

Istanbul. Van. Tabriz. Teheran. Moy'noq. Nukus. Hiva. Samarcand. Taşkent. Kokand. Marghilan. Riştan. Oş. Sarî Taş. Irkeştam. Kaşgar. Taklamakan. Yengisar. Torugart. Taş Rabat. Koşkor. Jeti Oghuz. Karakol. Ciolpon Ata. Burana. Bişkek. Alma-Ata.

Fără poveşti - măcar azi!

Dar cu chintesenţe.

Cu plecăciune, pe măsură!

Petrograd, în trei acte

La Petrograd, fotogenia înşeală teribil. Se poate crede, de pildă, fără nicio pertinenţă, că e suficient să apeşi pe butonul din ce în ce mai sofisticat al râşniţei de făcut poze, pentru ca să-i furi măcar o fărâmă de panaş septentrional. Mai mult decât în oricare altă oprire a Drumului Mătăsii, pietonul are de înfruntat voracitatea a sute şi sute de alte umbre plimbăreţe, dornice de fotografiere, adică - fie şi inconştient - disecţie. De aceea, plimbarea de după-amiază pe cheiurile şi podurile Moikăi - exemplul nu e ales la întâmplare, ci absolut paroxistic - se împiedică în lipsa de chef a frustrării: cineva cu pantaloni de doc şi neruşinate espadrile se sprijină de vreo cinci minute de parapetul pe care îl ochisei lacom cu o zi în urmă; altcineva îţi taie cadrul fără nicio formă internaţională de politeţe fix în secunda în care lumina se dăduse prinsă exact cât trebuie şi cum trebuie.

Să mulţumim oare austerităţii pasdaranilor pentru reuşita pozelor de Esfahan? Răbdării şoferului Vladimir, transpirând cu blajină blazare undeva spre Bolo Hauz ? Întâmplării optice fericite de la Garagum, care a vrut ploaie şi un colosal curcubeu peste dunele de nisip indolent?

Ar fi prea simplu, şi totuşi... din cauza sindromului Perspectivei Nevski, pozele de Petrograd seamănă de multe ori şi pentru multă lume cu acele fotografii de candidă ruşine ale crăpelniţei de clan la care cineva a băut cam peste măsură. Iată anume: de emoţie uleioasă şi prea mare afect circumstanţial, potenţialul metaforic al vedeniei furate îşi pierde de multe ori miezul şi chiar cheful de a mai exista.

În urma ocaziei ratate rămâne năluca foarte netedă a variaţiunilor pentru cărţi poştale şi cutie de scrisori, ce mărturiseşte chinul lipsit de farmec al artificiului precaut. Şi autismul estetic ce te îndeamnă la discreţie: cum ar arăta anume poza ta, suprapusă întâmplării altora, hum?

Încercarea de a spune o poveste fără vorbe multe - e ceva foarte greu, la tejgheaua asta precară- trebuia neaparat să înceapă cu şi pe Neva. Nu doar dintr-o fermă şi nevinovată formă de fidelitate faţă de reperele datoriei imposibil de plătit îndărăt, ci şi în registrul recunoaşterii visului Călăreţului de Aramă: un oraş aproape lacustru, cu care cei doi Evgheni - care sunt una şi aceeaşi iazmă şi dublu al lui Puşkin - se iau la harţă şi răspăr.

De amiază sau de mieznoptică, Neva e - am mai scris asta, de-altfel - nedespărţită de Perspectivele sale, pe care Bely le neagă în zeci de pagini de humori gris-acier şi alertă bilă decemvristă. Cucoana Fuji-Yama nu are perspectivă: ei, şi ce? Dimprejurul dânsei numai cu folosul ăsta de linii de fugă şi captatio ocvlorvm se scrie. De unde, pesemne şi în ceea ce o priveşte, şi întrebarea devenită clasică: unde să se ducă, unde să seducă?

La miting, fireşte; din nou, o altă poveste, pe care am de gând să o scriu un pic mai devale.

Rezumând, aşadar: mai scump la vedere decât pare, ceea ce chinuie şi întârzie alinierea de poze cu angoasa reuşitei, Petrogradul se naşte din punctul de intersecţie al Drumului de Pământ şi Apei Sâmbetei.

Whereabouts...?

***

Pe strada arhitectului Rossi, aproape imposibil de fotografiat cumsecade, chiar în mijlocul caldarâmului, fără îndoială pentru că liniile ei perfecte sunt doar o înşelătorie fermecătoare a opticii şi nicidecum atât de ţepene pe cât par? Pe Nevski, unde cadastrul e drept şi adevărurile au geometrie variabilă? În poala periecilor de la Liteiny, unde cucoane nonşalante îşi aprind cu gesturi meridionale ţigarea superlong, în vintrele gangului volubil?

Braţele primitoare de la Kazanski ar fi o soluţie, poate şi pentru că hoardele după-amiezii le cam dispreţuiesc, ocupate cu promisiunea cafelei, cinei frugale - e totuşi neobişnuit de cald, în vara asta, la Petrograd - sau plimbării răcoroase. Pe sub poduri şi cu vuvuzela amabilă a explicaţiilor din pachet, care înşiră neobosită statistici, metri cubi, ani de inundaţie, nume de pietrari italieni care habar nu aveau de Antipov. Evident, nimeni nu ascultă nimic din toate amănuntele astea, numai bune pentru ceea ce dumneata numeşti scriere orizontală. Poate doar americanii şi întrebările lor sperioase: anume când, domnişoară, se coboară podul Locotenentului Schmidt, în noaptea asta, dormim şi noi acasă?

Nimeni nu ascultă, însă multă lume se simte mai în siguranţă cu povestea gata mestecată la purtător. Un soi de angoasă teribilă s-ar instala in absentia: vai de mine, ce ne facem?

Heh. Morala? E tare greu să priveşti Petrogradul aşa cum merită: drept în ochi şi cu mare duioşie. Iar varianta oarecum demnă de dispreţ a peripateticei acvatice e cu certitudine cea a pâlcurilor răzleţite prin Ermitaj la cheremul vulgatei din căştile închiriate: dacă e marţi, e Buoninsegna?

Locotenentul Schmidt, apropo, e unul din decembriştii lui Bely. Chiar dacă pasajul de închidere era al lui Dostoievski şi încăpăţânarea mea scrisese podul aşa cum i se cuvine dincolo de oglinzi - adică al Buneivestiri - bungheala m-a încântat. Eufemism, cum altfel?

Locuri nesfârşite, locuri dificile: reflexul de supra-saturaţie e întotdeauna la îndemână, atunci când nu ştii să te opreşti îndeajuns de des şi cu suficienta lene a celui care ştie că are la dispoziţie nu zile peşin - ci vieţi. Ca în toate oraşele fundamentale, şi aici - mai ales aici - secundele se desfac şi se dizolvă, se multiplică şi se împart - e doar un detaliu de matematică afectivă - după singura lege a cardiogramei. Sfârşitul de după-amiază aparent pierdut în genunile amnezice ale statului degeaba are să reapară - ştiu perfect asta - în toată splendida lui ticăloşie atunci când te aştepţi mai puţin.

De aici şi până la scriere, e doar o chestiune de minute: altminteri, nu se poate.

Uneori pentru asta e doar nevoie de un tren.

Curios lucru, reflexul de Buhara e perfect invers: acuma şi imediat. Să se scrie, să nu se uite, să rămână ceva.

Pentru că Buhara, ştii mult mai bine decât mine, e lucru volatil şi femeiesc. Ar avea nevoie de întinderi maritime - şi are parte de oceanografiile bine temperate de la Bolo Hauz.

Un schimb echitabil, fără îndoială.

... e poi, mori?

Oh, mais non: faites vos jeux.

***

...deşi parcurile ţariste nu sunt extraordinar de ludice. Ci mai degrabă, inversând vocalele: lucide.

Capricioase, desigur: câte unul pentru fiecare locatar; se întâmplă la Pavlovsk, bântuit de un setos şi naiv reflex alegoric. Şi colonizat de personaje atât de diferite încât încercarea englezească a concilierii cu divertimente pur şi simplu nu a funcţionat.

Acolo, de pildă, e poate mult mai hrănitor să se iasă pur şi simplu de pe aleile bine pieptănate ale ţarinelor. Şi să se hoinărească îndârjit în ceea ce nu aparţine limitei administrative. Fix vizavi de unde se duce toată lumea, există un iaz fără vârstă, un pinten de piatră pe jumătate ros de vreme şi un monument uşor sinistru ce aduce aminte în alt context de pioşenie şi înec.

Lucru straniu, cartolina asta Sturm und Drang nu stânjeneşte pe nimeni. Dimpreună cu marea mirare dintotdeauna: anume cum de mai respiră, după atâţia ani de ciumă?

PS: Pentru că în momentul în care scriu nu sunt în trenul de Ubon Ratchathani, am hotărât că anul ăsta azi e o zi ca tot restul. Anume activă.

O droaie de lucruri de făcut, da. Printre care să decid unde anume aplic pentru cinci zile de thai intensiv: dacă mă întrebi, mi se pare o întreprindere candidă şi neserioasă - aş avea nevoie de câteva săptămâni, iar formele administrative îmi par deocamdată destul de stricte: viză specială, etc.

Dar e un ucaz şi eu peste asta nu pot să trec.

Buhara, pe gaura cheii

Cu catrenul care se pare că a ieşit onorabil. Prea evropenesc - bănuisem de cum l-am scris - şi fără regulile metrice persiene, dar onorabil.

Pentru că rezumă zece zile de mare şi afectuoasă mirare, îl agăţ din nou aici: de data asta cu diacriticele datorate de ceva vreme:

Deux derviches passaient sous tes arches de pierre.
Que pouvaient-ils chercher, alors que tu t'en vas?
Déjà lointaine, parfaite dans ta légende de verre
Que je bois lentement, car elle ne revient pas.

Din toate locurile de efracţie, două sunt perfect croite în metrica liricii sobre: Esfahan, Buhara.

Cum însă sunt năroadă, i-am dat primului nişte distihuri cam emotive. Şi celei de-a doua, ceva deocamdată insuficient.

PS: După paşaport la thailandezi - mai nou, în perspectiva vizei de la sosire probabil: decizia întârzie, ce păcat! Şi încă un teanc de poze de triat: chiar la sânge, sunt prea multe din Petrograd. Reviu, da.

Cum se vede, cum se aude... Dostoievski, de pe Podul Buneivestiri

Aşa se isprăvesc Nopţile Albe ale lui Dostoievski:

Боже мой! Целая минута блаженства! Да разве этого мало хоть бы и на всю жизнь человеческую?

Anume:

Good Lord, only a moment of bliss? Isn't such moment sufficient for a whole of a man's life?

Fireşte că da. Fireşte.

PS: Nevoie de o scurtă pauză, însă la noapte mă aşteaptă încărcarea pozelor de la Buhara - nu sunt deloc mulţumită de ele, of. Şi o grămadă ameninţătoare de poze de la Petrograd: asta ai cerut, asta e prioritatea zero.

Cum se vede, cum se aude...podul Treimii, de noapte - şi mănuşă - albă

Suntem deja de acord: muzica e înfiorătoare - haidem, beizadea, I Shot The Sherriff? heh - dar asta am avut şi am putut să fac în noaptea de hatâruri, dinainte de plecare şi absolut nedormită.

Din mijlocul Nevei: pentru asta, e bine de luat una din cojile de nucă disponibile pe Fontanka, imediat după hatârul cu Gogol.

Oricare. Ca un făcut, a mea avea explicaţiile în englezeşte, ceea ce se vede şi se aude suficient de prost ca să mi se facă niţel ruşine.

Foin de tout cela: filmez ca o cizmă şi vorbesc foarte prost ruseşte, n-am găsit la Balaşiha decât nerozii şi meciul de kok boru e o vorbăraie ilizibilă, mais bon! Petrogradul e Petrograd - şi cu asta punct, că nu se negociază.

Iar podul Treimii, ceva cu totul şi cu totul altfel, ştii bine.

Cum se vede, cum se aude...miezul nopţii pe Fontanka

În regretul fluiericii nepoftite de la un moment dat. Buna Delia Z. mă anunţase că a dat gol Spania, dacă nu mă înşel.

Astea fiind spuse, din nou: chut, hum.

Cum se vede, cum se aude...Gogol pe Nevski. Noaptea

Din nou, textul suna aşa:

Он лжет во всякое время, этот Невский проспект, но более всего тогда, когда ночь сгущенною массою наляжет на него и отделит белые и палевые стены домов, когда весь город превратится в гром и блеск, мириады карет валятся с мостов, форейторы кричат и прыгают на лошадях и когда сам демон зажигает лампы для того только, чтобы показать все не в настоящем виде.

Sau, franţuzeşte:

Elle ment à longueur de temps, cette Perspective Nevski, mais surtout lorsque la nuit s'étale sur elle en masse compacte et accuse la blancheur ou le jaune pâle des façades, quand toute la ville devient éclair et tonnerre, quand des myriades d'attelages débouchent des ponts, quand les postillons hurlent sur leurs chevaux lancés au galop, quand le démon lui-même allume les lampes uniquement pour faire voir les choses autres qu'elles ne sont.


Heh, fireşte că minte. Mai ales la miezul nopţii - asta da, aşteptasem cu mare premeditare, crezând că prin forfota de suporteri ai finalei de Campionat Mondial n-am să mai ajung la timp.

Absolut previzibil, nimeni nu ţinea cu batavii: ai crede aşa ceva, la Petrograd? Iată din nou eşecul Călăreţului!

Cum se vede, cum se aude...o provocare. Acolo unde se şi cade

Добро, строитель чудотворный! Ужо тебе...!

Ca să fii în stare să saluţi ca Oneghin, trebuie într-adevăr să bei ceva înainte. Pe sec, prima încercare - cu o seară înaintea ultimei seri, heh - suna ţeapăn, aproape cazon.

Nu bun, heh. Cu miturile fondatoare nu te joci decât în pactul halucinaţiei bine temperate: şi era păcat să nu fi făcut asta chiar de o noapte albă, perfect simetrică - absolut sinonimă.

Am la îndemână doar o traducere englezească, pe care o sper acceptabilă: Ay, architect, with thy creation /Of marvels.... Ah, beware of me!

***

Ceea ce rezumă enorme insolenţe. Ameninţându-l pe Petru, Evgheni -Oneghin?- împarte cu efigia fondatoare nu doar amărăciunea pierderii logodnicei sale într-o inundaţie, amănunt care îl face - nu, nu ne-am aştepta! - să suspine cam ca Werther, întrebându-se obsesiv dacă lucrurile au rost şi anume unde se isprăveşte iluzia folosului vital. Ci mai ales vestea vremurilor noi, de sofisticare urbană galopantă, desfrâu epic, pendulare nestingherită pe harta Europei - cu purtări de satrapie asiată atât de marcate, totuşi, încât vorba lui Disraeli se justifică oarecum.

În alte cuvinte, Evgheni se plasează în registru perfect lucid pe o poziţie perfect oedipiană şi impecabil asimilată Fiului Risipitor. Coborât de pe soclu, Călăreţul de Aramă reacţionează exact ca statuia Comandorului din Ospăţul de Piatră: dar limita donjuanismului e totuşi strâmtă - aici depăşim alegoricul: miroase deja a cosmogonii.

Nu se putea altfel. Jabourile vremurilor noi l-ar fi oripilat probabil pe austerul Fondator. Din nou, eşecul batav e naşterea minunii altfel, de la capătul de nord al hărţilor.

PS: Ştiu că ai să pişti, pentru coluziunea aparentă între Oneghin şi poema cealaltă, a Călăreţului de Aramă. Am făcut-o special, pentru că sunt încredinţată - cu textul în mână - că numele personajului nu e deloc ales la întâmplare.

Cum se vede, cum se aude...Gogol. Perspectiva Nevski

Hatârul - şi textul lui Gogol, fireşte - se transcriu aşa cum au fost primite:

Нет ничего лучше Невского проспекта, по крайней мере в Петербурге; для него он составляет все. Чем не блестит эта улица - красавица нашей столицы! Я знаю, что ни один из бледных и чиновных ее жителей не променяет на все блага Невского проспекта.

Şi se traduce franţuzeşte cam aşa. N-am scris eu, că nu sunt încă în stare de cabriole din astea, heh.

Rien n'est plus beau que la Perspective Nevski, du moins à Pétersbourg; elle est tout pour lui. Y a-t-il rien qui manque à la splendeur de cette artère, la reine de beauté de notre capitale? Je suis sûr qu'il n'est pas un de ses habitants pâles et gradés dans la bureaucratie qui voulût changer pour tous les trésors du monde la Perspective Nevski!

***

Nu e simplu să faci chestii din astea - nu aş îndrăzni niciodată să te pun să reciţi cumva vreun parnasian, dar închipuieşte-ţi pur şi simplu că e mult mai greu decât pare, in sitv. Trebuie găsită ora potrivită, cu cel puţin o cafea la bord. Locul potrivit, cu fereală dar şi cu vedere...Tonul şi restul, dacă se poate - aici nu prea s-a putut, că rusa mea e după cum ştii: entuziastă, dar improvizată.

Uneori e simplu. În duminica aia, nu prea a fost.

Trebuia, croisem eu dinainte, un detaliu cu miez în toată chestia asta. Şi - am mai povestit, dar nu strică să aduc aminte - din motive absolut evidente, versantul diurn trebuia citit pe partea podului Anicikov dinafara centrului istoric. Aşa începe Oraşul: cu constatarea supunerii narative, sigur că da.

Ei bine: data viitoare, am să fiu ceva mai cu băgare de seamă la babele care vând îngheţată pe băţ, sirop şi alte zdrăngănele estivale. Nu numai că sunt numeroase, sunt şi foarte vocale. Din punct de vedere comercial, asta e nemaipomenit. Dar pentru improvizaţia cât de cât îngrijită, aia nu prea mergea.

Să ierţi citeala stâlcită, din nou. Are multă bunăvoinţă, dar şi multă naivitate.

Cum se vede, cum se aude...la valse de celui qui avance

Poate că birtul 1913 de pe uliţa Decembriştilor nu e cel mai grozav din oraş. Sigur decoratorului îi lipseşte o anumită...cum să-i spunem...sofisticare, despre care nici nu ştiu spune dacă ar fi un lucru neaparat bun, în context. La urma urmelor, atunci când lucrurile adevărate duse sunt pe apa sâmbetei, austeritatea - chiar şi lipsită de imaginaţie - e preferabilă nefericirii lipsite de farmec, dar plină de zorzoane a Noii Rusii.

Un lucru cert este însă că, vară sau iarnă, la 1913 se haleşte grozav. Că serviciul are acea politeţe ce reuşeşte să nu fie libidinoasă ori servilă. Şi că una peste alta, nu e vreme prăpădită - din nou, grozav.

***

Din cele trei personaje à contre-jour, doar individul cu chitara e pe cât se poate de gruzin. Violonista comite diverse şi pe la Mariinski - ştiu sigur asta, pentru că de la Pagliacci ne-am întors împreună, fiecare pe alt trotuar. Iar cucoana care ar fi trebuit să-nveţe cuvintele valsului dumitale manciurian - şi nu a făcut chestia asta, crezând că prima oară eram poate uşor prea euforică: din nou, lucru imposibil - e iertată dinainte. Pentru că e Petrograd, de-aia.

Singurele două locuri de pe lume în care am cât de cât curaj să cer chestii lăutăreşti sunt birtul uşor suspect de la Curtea Veche şi birtul ăsta aparent aseptic. Simetria m-a încântat până şi pe mine, aşa că n-am mai avut de ales.

Dumitale, da. Cum altfel?

Cum se vede, cum se aude... Nerval. Pe Neva

Fără niciun fel de alt comentariu. Pentru că aici nu ar fi posibilitatea prisosului cu verbiaj. Ci pur şi simplu sacrilegiu.

Chut, donc.

Cum se vede, cum se aude...bâjbâind prin Balaşiha

E încă foarte greu să vă spun dacă Balaşiha e un loc peste care Istoria a turnat acid. În orice caz, este un loc şi un oraş foarte verde, cu foarte multe secrete, am impresia. Atât de multe şi atât de secrete că, fie şi cu cea mai mare bunăvoinţă, e foarte greu să afli, să cauţi, să...hum.

Însă eu nu mă opresc. Nici măcar acuma, nu mă opresc. Mai am timp pe mână şi trenuri spre Moscova sunt.

***

Asta cauţi? Nu, serios: asta cauţi?

Parce que ça a l'air... euh...să nu facem focul, să nu mergem cu maşina... nici cu căţeii...

Hai s-aruncăm un ochi.

***

Ţi-am găsit şi un lac. Ţi-am găsit şi un lac, exact în coasta şoselei. Se aud tot felul de lucruri, maşini... Habar n-am, acuma chiar cred că sunt off map.

Şşş...chut, quoi. This is quintessential.

***

Dacă nu e năroadă, nu e Moga. Euh... citisem harta pe dos, moment în care am hoinărit vreo două ceasuri jumătate prin pădurea de mesteceni.

I know, I know, I know: it sounds like it sounds - quintessential. Euh... acuma căutăm centrul, fiindcă - nu-i aşa? - trenuri sunt. În speranţa că o să dau şi de nişte case mai vechi decât ce am văzut până acuma: numai hrusciovka şi brejnevka şi neo-chestii.

Oricum, aşezarea nu e extraordinar de întinsă, aşa că sper circumspect să am mai mult noroc. Picioare nu prea mai am, dar asta nu mai are nicio importanţă: nu în fiecare zi se întâmplă Balaşiha şi e important.

Foarte important.

***

Într-adevăr, citisem harta pe dos. Şi mă credeam în plin parc dendrologic, anume în nord, pe când o luasem cu elan spre lacul babuşkăi şi sud.

Acum zâmbesc. Cu părerea de rău majoră de a nu fi izbutit: de unde şi hotărârea imediată de întoarcere. O zi în plus la Moscova ar fi fost de ajuns.

Cât de repede posibil, asta cu siguranţă. Urăsc restanţele.

Ei şi-acuma, Petrograd. Înainte de cină, le pun la încărcat. Şi sper să fie gata până diseară, da.

Toate hatârurile sonore. Cu pozele, văleu mamă, câte sunt de triat!

Cum se vede, cum se aude...Balaşiha. Ancheta e şubredă

Da. Ăsta este numărul Şapte şi corpul Unu. Este evident că n-are cum, dar judecând după starea de îmbătrânire a clădirii şi, mă rog, culori şi intuiţie, aş spune că adresa a fost schimbată. Asta imediat după jumătatea anilor Nouăzeci, adică fix ce-mi scrisesei dumneata. În orice caz, asta înseamnă că trebuie să fac cale întoarsă spre centru şi să găsesc urme mai vechi. Timp e: chiar trebuie acuma să beau încă o cafea, pentru că sunt destul de obosită şi uşor sictirită de eşec, recunosc. Mai dau o tură de o sută de metri în faţă, ca să vedem... poate totuşi... poate iată, totuşi, ceva... Dar, după cum vezi, lucrurile au aerul dezamăgitor de moderne.

Ori a existat ceva important care nu mai e, ori pur şi simplu iată: s-a înşelat, s-a prostit şi aşa mai departe...

***

Ipoteză... pentru că locul ăsta nu-ţi seamănă. Şi, decât să mă duc până în şosea şi s-o iau razna, mai bine mă întorc spre oraş.

Ce ştim? Ştim de asociaţia iubitorilor de animale, instituţie tipic so... comunistă - nu socialistă, comunistă - care, în anii de Soviete, trebuie neaparat să fi fost în oraşul vechi. Balaşiha are o istorie dinainte de 1828. 1828 e o dată de referinţă, pentru că atunci s-a întâmplat ceva. Nu mai ştiu exact ce, m-am uitat în grabă; însă o să reconstituim cu penseta după aia. Aşadar, există clădiri vechi... aici... asta e clar, adresa a fost schimbată, e evident.

Caut aiurea şi nu, nu ţi-e de niciun folos: asta e zonă industrială, urmează o platformă de la British American Tobacco, deci clar - nu.

But. A river runs through it. O bănuială serioasă e o bănuială cu şi despre да́ча, dar asta rămâne de văzut. Trebuie să mă aşez şi să beau o cafea, că aia de la gară n-a fost de-ajuns.

Mergem înainte: eu de oprit, nu mă opresc.

***

Imediat după bombănelile astea, a urmat un drum înăuntrul behemotului de culoarea vanilinei - ce credeai?

Mă aşteptam la scenele obişnuite ale dimineţii estivale precar trezite din somn: un telefon care mârâie înăbuşit undeva, în timp şi spaţiu, ceva fâşâit absurd şi în dorul lelii pe o poliţă din sticlă, clientul potenţial care citeşte ziarul, aşezat pe canapeaua julită din skai.

Într-un fel, n-am fost deloc dezamăgită. Dar ce te faci în secunda în care nu te descurci cu cucoana blondă - şi de-altminteri, oarecum amabilă - de la cabinetul veterinar?

Iată anume, imediat: o iei de bezmetic, cu meningele în turaţie de 4500/minut, sperând că undeva, ceva are să-ţi surâdă.

Şi n-a fost să fie, ştii bine. Dar atunci când realitatea e dezamăgitoare, se cerea ficţiune. Sau măcar punere în scenă. Sau măcar raport de deplasare, poftim şi heh.

Turkmenistan, ţara altfel - 3

Dacă Nissa e vitrina pentru streini a regimului, şantierul de la Gonur e probabil echivalent pensiunii coanei Sufi de la Esfahan: suavă conspiraţie, zone de non-droit, în care agenda civilă nu are loc. Infinit mai autentic şi mai expresiv, e un soi de feudă a neobositului Viktor Sarianidi, care de vreo patruzeci de ani încoace numai cu asta se ocupă: cu săpatul şi remodelatul încăpăţânat al Istoriei foarte vechi şi foarte majuscule.

Putem fi sau nu de acord cu intuiţiile lui, care ar vrea ca la Gonur să se găsească un reper esenţial al lumii antice, dovada încă prezentă a unei civilizaţii măreţe şi despre care - evident - nimeni nu ştie absolut nimic. În naivitatea lui analfabetă, Chanson mi-a povestit salivând neruşinat cum Sarianidi - nu cred o vorbă, dar ipoteza are un soi de farmec louche şi euh...de novella edwardiană, à la H.G. Wells - doarme cu o cască persiană din aur la capul patului şi a descoperit nu ştiu câte lăzi cu giuvaeruri - rolling stones, rânjesc eu; dar Chanson nu ştie de Jagger şi deschide gura mare şi mirată: hă? nothing, carry on with the story - şi nu ştiu, Miss, dacă guvernul e la curent, înţelegeţi?

Din nefericire, n-a fost chip să stau de vorbă cu infractorul internaţional - cel puţin aşa pare să creadă dobitocul de ghid, ce dont on se fiche royalement - care purta un Stetson de pai şi fuma ţigare de la ţigare când am ajuns în zonă. La plecare, plecase şi el: doar de cinci minute, bâiguise Chanson - şi l-am înjurat in petto, pentru asta, aşa să ştii.

Apropo, să nu uit. Există în teanc o poză cu legenda eliptică Merv, 7. Ei bine, după ce am bătut cu piciorul toată zona, acolo cred că se află bârlogul boiangiului lui Borges, da.

Sau ce a mai rămas din el.

***

Despre deşertul Garagum, am mai povestit câte ceva. Cucoana de la Kekirdek vă e cunoscută: aici tocmai se pregăteşte să moaie lâna nedărăcită de cămilă pentru covorul tradiţional, ce se face în cam aceeaşi tehnică de Kârgâzstan: presare şi rulare infernală, până ce grămada aparent informă se novează într-un preş melancolic.

Bucuria mare a setului sunt pozele din deşert: de la curcubeu şi până la cum arată craterul de la Darwaza pe timp de zi, le cred cele mai reuşite din tot setul turcoman.

Şi da, poftim craterul de apă despre care ai crezut că nu m-a interesat. Fără bottiglie, în răgetele over-protective ale piticului, veşnic preocupat să nu-mi rup creierii cine ştie pe unde.

De foarte multe ori nici nu l-am auzit, baremi să-l ascult. Ca de obicei, e o mare mândrie personală.

***

În fine, chiar lângă graniţa uzbecă, unde ne aşteaptă alte mirări - care au să întârzie deliberat: hatârul, hatârul cu prioritate! - se trece rapid în revistă iazma de la Konye Urgenç. Da, acolo unde se rostogolesc miresele: chiar aşa.

Din nou, pozele mă mulţumesc oarecum. Din nou, lumina e fundamentală şi în ea te scalzi ameţind până găseşti unghiul cel mai potrivit şi enervezi poliţia deghizată, care ţi-ar face vânt peste graniţă cât mai rapid, să se descotorosească naibii odată de tine. Ei, şi ce? Să aştepte: şoferul Vladimir mai are trei ceasuri până ajunge să te recupereze, non mais!

La rând - gaudete, Signore! - restul de Balaşiha, proaspăt reîncărcat. Diseară termin de triat pozele de la Buhara şi încep hatârurile de Petrograd: după recodare - da, de aia a durat ca la balamuc! - sunt mai puţin voluminoase. Trag nădejde, măcar valsul mandchou... allez!

Turkmenistan, ţara altfel - 2

Dat pe mâna indispensabililor agenţi de voiaj - fără de care, repet, nu poţi vizita absolut nimic, din voia poliţiei - plimbăreţul începe, cam cu un trimestru înainte să pună piciorul în deşertul turcoman, un soi de infinitezimală tocmeală. Fireşte, în încercarea de a nu merge unde vor ei - ci unde ai avea tu chef: nu e deloc lesne, chiar dacă portofelul e al tău.

În Turkmenistan, clientul propune. Dispune Premiantul, punct.

Alegerile sunt drastice şi de multe ori negocierea face scurt-circuit - s-a întâmplat cu neamţul Berghof, ştim bine - chiar în momentul în care Agentul vrea ca tu să cauţi urme de dinozauri în Canionul Yangigala; iar tu, să cauţi boiangiul din Merv, heh: la Merv, unde altundeva anume?

E simplu de priceput că la mijloc şade un prăpădit de adaos comercial. După calculele foarte aproximative ale Năroadei - nu mai e nevoie să reamintesc că mintea mea precară nu judecă niciodată în unităţi de plusvaloare ci în ordine de mărime şi proporţii - rezultă că şeful lui monsieur Chanson a adăugat preţului brut al prestaţiilor - de pe stradă, cum ar veni - cam sută la sută în plus. Asta e, nu se poate face absolut nimic: cine are nesăbuinţa să traverseze ţara în galopul bezmetic al vizei de tranzit se expune la diversele vexaţiuni ale bacşişului desfrânat, filtrelor de control şi paranoiei vamale, în recompensa searbădă a relativei libertăţi de mişcare. Iluzorie şi asta: deci, nu merită.

Din fericire şi până la urmă, n-a fost nevoie de prea multe explicaţii preliminare pentru a cere şi obţine permisiunea poliţienească de a bate cu piciorul câteva situri şi şantiere arheologice. Unele dintre ele, habar nu am de ce, sunt chiar trecute pe viză - nu am cum verifica acum, dar am să fac asta cum îmi recuperez paşaportul - în perfect contrast cu nepăsarea criminală în care somnolează sub arşiţa dimineţilor de mai.

În fişierul de mai sus, am pus dimpreună patru locuri destul de hrănitoare pentru minte. Şantierul de la Nissa, care arată exact a ceea ce este: vitrina preocupării Premiantului pentru memoria colectivă turcomană. Aleile sunt îngrijite, turiştii pot vedea cam la orice oră arheologi în posturi coreene prin tranşeele lor; iar capitala - aproape: CQFD.

Totuşi, am fi nedrepţi dacă ne-am mărgini la atât. Povestea zoroastră a Nissei e pasionantă, însă colaborarea cu italienii din Parma a adus cu sine metoda nouă şi - pe gust personal - nesuferită a arheologiei moderne, zisă şi non-invazivă. Se găseşte o frescă, un postament fistichiu, un vas de mare ţinută, care eventual să nu fi ispitit lăcomia muzeelor centrale? Ei bine: se fac poze, crochiuri, reconstituiri; după care câmpul de lucru e acoperit cu un strat de beton sau chirpici - depinde ce anume s-a dat în vileag - şi gata, la păstrare!

Ştiinţa viitoare mulţumeşte - în termeni de exploatare a rezultatelor, turcomanii păstrează acea furie naivă şi sârguincioasă a şcolii sovietice - dar panaşul locului suferă, aparent mortal. Aparent doar, pentru că atunci când lumea sublunară ciunteşte, ficţiunea îşi face de cap, thru the looking-glass. Altfel nu am putea explica anume cum două lisboete pălite de insolaţie s-au putut rătăci, preţ de jumătate de ceas, nedetectabile de arheologul de serviciu ori răgetele contralto ale lui Chanson, pe un coridor perfect rectiliniu şi într-o cartografie ca în palmă. Pentru a reapare, la capătul celălalt al şantierului, aiurite, comoţionate şi amnezice, după jumătate de ceas?

Ipoteza cinică le-ar crede perfect tâmpite. Ipoteza fictivă însă ar deschide degrabă vortexul temporal; şi frustrarea Năroadei - who did not go in there, heh -: mvai, dar nu mi se putea întâmpla mie asta?

***

În contrast virulent cu Nissa, situl de la Abiwerd a fost ocazia singurei furii reci pe faţă de care a beneficiat monsieur Chanson din partea subsemnatei. Cine ştie, cunoaşte: dacă răgetele sunt răgete, ei bine - nu se pun, c'est pour faire accroire. Dar puţină lume, chiar intimă, a avut parte de furoarea mea glacială care e pur şi simplu sinonimă începutului de ură de clasă şi rasă şi ce dumnezeu mai vreţi şi voi.

Pitecantropul grijuliu nu mi-a lăsat nicio alternativă, însă. Pentru că la Abiwerd, nod comercial esenţial al Drumului Mătăsii, nu locuieşte nimeni. Nici măcar îngrijitorul sau baba de la ghişeu, iaca. Cum se vede şi din poze, Abiwerd e un loc al nimănui, un bivuac pe trei sferturi abandonat, unde zac în ţărână ţăndări de porţelan chinezesc inestimabil, cioturi de amfore, cioburi de sticlă romană, fărâme persiene. Cu braţul - şi nu, nu exagerez.

Adică de ce, nene, să nu luăm acasă? Nu?

Bacşişat proaspăt, monsieur Chanson ispitise. Nu fără criteriu, e drept: ciobăraia colorată e întotdeauna un succes, la mine. Cu vreo patru cioturi zdravene de persiene, un mâner de amforă aproape întreg şi o splendidă sticluţă romană intactă şi bleu-marine: oh!

Sigur că da: carnea e slabă şi ticăloasă şi se moaie. Come on, Miss, take them home, rânjeşte pitecantropul.

But... do you realize what it's worth? Do you?

Pft, zice monsieur Chanson, dând din mână cu superbie. That is so old...

Precisely. Old ain't necessarily corny, you know...

What?

Doesn't matter, really.

Vertijul e foarte aproape. Uite, de pildă, flaconul ăsta...pe o masă de cafenea... şi atunci, pricepe: n-am rezistat şi le-am luat, simplu. Ah da, le-am trecut vama eroic, ce credeai dumneata?

Oh, bis. Ispita dracului, zău.

Brusquement, c'est non.

Nu pot să fac aşa ceva. Dar zău, ce nemernic, cum i-ar fi dat prin cap aşa ceva - de Chanson vorbesc, evident- şi de ce? Petite vermine, va.

I must not, thank you.

Temperatură discursivă: minus douăzecişicinci, Celsius.

Ah, nu le vrea Năroada? Flaconul roman se pregăteşte să aterizeze fără ruşine într-un pahar de plastic anume luat din 4x4. Foutre Dieu, non mais!

...what are you doing?

I take home, dă din umeri Chanson.

Mvai dar tu vrei să-ţi rup şalele, sau ce?

Put that down immediately.

Huh? Chanson zâmbeşte strâmb: străinii ăştia.

Yes. That Roman glass... did you know...it's Roman glass - you prick, dar asta m-am abţinut, cu greu. You put that down, NOW - deget olimpic, spre caldarâm.

For the garden, zice Chanson.

I don't give a flying fuck. I don't want to hear anything else. You put that down or I cancel the whole tour and buh-bye baksheesh...got it?

You cannot, Miss. Spus aproape cu jale.

Oh yes, I can. Where the fuck is that fucking cellphone, hum?

E o cacealma nenorocită, dar Chanson nu ştie chestia asta. În Turkmenistan, telefoanele evropeneşti nu merg. Tant pis, pot să trăiesc bine mersi şi fără.

Aşa că, zdrăngăn ostentativ prin rucsac exact cât trebuie... şi desfac, cu un gest teatral, telefonul. La dracu, e descărcat. Ei bine, acuma nu mai pot să dau înapoi.

Hello...?

...Ok, ok, I put that down now.

You never do that again in your entire life, understand?

Why?

Because... because - pfiou, am găsit - that would angry Turkmenbaşy. Quite a lot.

Culmea e că a şi funcţionat. Curentat, Chanson lasă flaconul cu gesturi de pluş, pe colţul unei dale de beton oarecare.


Mori, zău.

PS: Nu e mai puţin adevărat că în bagaje am cărat un bonus timurid minuscul pentru dumneata. Dar ăla nu e furt fără farmec, ci - aşa cum ţi-am mai povestit - ceva care s-a rostogolit la picioarele mele chiar la Bibi Hanum, în mare linişte, ca şi cum ar fi ieşit anume din praf. Dar asta e o altă poveste.